echilibru în lume, se înscrie grandios pe linia contextului. Dar care ne e textul? Iar contextul se vede, în timp ce textul nu se vede. Când îl ai, sau atunci când îţi faci iluzia că ai un text, contextul vine de la sine, creşte singur din text – sau îţi este ca şi indiferent. Mă găsiţi în mansarda aceasta, fericit, sau sub o iluzorie fericire, oarecum nepăsător faţă de context, care în definitiv poate fi şi al altora, în primul rând al prietenilor ce vor să reţină ceva pe un ecran interior. Unui pictor tânăr, rătăcit pe aici, i-am cerut să picteze nişte bizoni pe pereţii sălii mansardate ce duce la odaia mea şi care seamănă cu grota de la Altamira. Peste vreo doi ani, dacă mai trăiesc, voi cere altui pictor tânăr să redea câteva fresce bizantine. Dacă vin două fete să afle ceva despre textul unei existenţe, le voi pune să planteze un răsad cu flori, cum vor voi ele, în faţa casei. Nu mă aflu în casa mea, dar sunt ca şi în casa mea, care este şi a altora. Ce bucurie, non-posesiunea! Una din încântările vieţii este să ai proprietate fără posesiune. În momentul de faţă trebuie să scriu o istorie a filosofiei în vreo 80 de pagini, pentru o Enciclopedie. Am visat întotdeauna să ajung întrun asemenea ceas, când voi scrie o istorie a filosofiei fără filosofi. Filosofii sunt plicticoşi, o recunosc; dar filosofia este peste tot în rest, iar o istorie a filosofiei ca istorie a spiritului european, cu înţelesuri adânci dar implicite, în opere literare, în creaţii de artă, în ştiinţe, în rânduielile şi smintelile societăţii istorice, aşa ceva ar putea fi grăitor, şi tocmai pe linia adevărurilor care nu se văd. Problema ultimă a filosofiei este Fiinţa, iar încercarea fiecărui lucru de a intra în fiinţă este activă peste tot! Ştiţi de ce spun asta? Pentru că – aşa cum spunea un medieval – fiinţa nu este, până la urmă, cea divină, cea desăvârşită, este numai iubirea ei. Oriunde este iubire, de la dragostea între oameni, dragostea către copil, până la dragostea pentru un gând şi pentru un sens de viaţă care să ţină , peste tot este şi fiinţă. De altfel, când iubeşti nici nu te mai întrebi ce este pe lume. Dar iubirea e pentru un text, nu pentru context, iar textele nu se văd. Sunt ale celor ce ţi-au devenit duhuri, umbre. Cred că nu va încăpea ordine în lume şi în cetate, ba chiar în cunoaştere (cum o arată zbuciumul ştiinţelor de astăzi), decât atunci când vom găsi în afară de fiecare dată şi ne vom găsi fiecare textul, devenind şi văzând în jurul nostru umbre. De altfel ce suntem, cei în viaţă, decât mijlocitori între umbrele care nu mai sunt şi cele care nu sunt încă? Altundeva, deci, decât în lumea care poate fi privită pe peliculă se desfăşoară petrecerea lumii. Cineva care a vrut să petreacă în lumea aceasta, şi nu doar să treacă, vă urează petrecere bună“.
48