conta

plimba singur, curios faţă de cele din jur, ca printr-un oraş străin. Omul ăsta are mintea plină de anecdote istorice, potrivite pentru toate situaţiile.

Eu am început convorbirea, el a continuat-o. Cât ne-am întreţinut, a improvizat zeci de analogii între situaţii actuale şi situaţii din trecut, cu o uşurinţă stupefiantă..."), creionări de caractere ("Să te numeşti Sporici Vlad Sorianu -, să fii doctor în filosofie, critic literar, teatral, muzical etc. şi să-l aştepţi pe Genoiu ca un elev de gimnaziu pe cel mai sever dintre diriginţi, foindu-te de colo-colo, deschizând uşa biroului său pentru a vedea dacă a sosit şi în ce dispoziţie e, mi se pare, de-a dreptul nefiresc.

I-am şi spus-o. Iar el mi-a răspuns: <Coane Costică, ăstuia nici nu ştii când i se tulbură zaţul şi te trezeşti că strigă la tine, aşa că trebuie să fiu prudent.>"), tablouri dezolante ("Chef prelungit, greoi, de slugi fără stăpân, cu bătrâni moţăind la marginea mesei, între pahare, cu false intelectuale şi poeţi gata să moară pe versul lor, cu retorică sentimentală şi declaraţii amoroase, cu plecări şi bârfe, cu muzică, dans, transpiraţie, fum de ţigări şi mirosuri de resturi de mâncare, cu sticle goale aşezate ca la popicărie, urât, obositor..."). Dar şi replici vioaie, poate contrariante, totuşi stenice: "Sporici /.../ a ridicat ochii din ziar, spunând: - Ascultaţi ce părere au tinerii de azi despre virginitate! - Virginitate?, l-a întrerupt C. Dispreţuiesc acest cuvânt! - Cred că n-ai făcut-o întotdeauna, i-am replicat eu, cu ochii într-un dosar. - Ba da, mi-a răspuns ea întărâtată. Am fost întotdeauna o <opera aperta>...".

Trecerile de la un subiect la altul, de la o reflecţie la o notă de lectură, de la consemnarea unei întâlniri pe stradă la relatarea unei şedinţe, de la o amintire (cele despre părinţi, mai ales, apar ca nişte oaze cu lumină de toamnă în cuprinsul cărţii) la o emisiune a BBC-ului ş.a.m.d. fac lectura accesibilă, dinamică, provocatoare, atractivă. Însă trebuie s-o spun! -, există o capcană pentru cititorul familiarizat cu spaţiul cultural băcăuan şi care, apoi, îşi asumă sarcina de a comenta cartea. Ca dovadă, înainte de a începe acest articol, am încercat să parcurg alte cronici, eventual apărute în presa din oraşul de reşedinţă al autorului. Nu găsisem nici una (până în acel moment). Şi nu cred că volumul nu a fost citit pe nerăsuflate în Bacău. În ce mă priveşte, da, iam cunoscut pe mulţi dintre protagoniştii fragmentarium-ului publicat de dl Constantin Călin şi am fost martor la câteva dintre împrejurările descrise de el. Dar, aderând la perspectiva diaristului - cred că e cea mai bună soluţie -, încerc să revăd lucrurile cu aceeaşi distanţare şi să adaug / profit de încărcătura trăirilor pe care dânsul o pune în text, pentru a înţelege mai bine. Constat astfel că "provincia" la care se referă (atenţie la titlu) are o anumită culoare la Bacău, însă nu e alta faţă de aceea din Piatra-Neamţ sau de la Bucureşti. Probabil că aşa se şi explică faptul că unele dintre personaje, după ce şi-au făcut "mendrele" acolo şi au 106