Page 1


Prietenilor care cred că au trăit o viaţă întreagă alături de o persoană străină, că nu mai există nicio cale de întoarcere, că soarta le-a fost pecetluită şi acum a mai rămas doar o singură modalitate de eliberare din acest supliciu: moartea.


M | I | S | T | E | R| E

thriller psihologic


Nicolae Cornescian

CEALALTĂ FEMEIE


Cealaltă femeie

6


Nicolae Cornescian

1. Fugea. Supusă instinctului aproape animalic, alerga înspre deschizătura de lumină sângerie ce promitea izbăvirea de tot acest calvar. „Doar să nu se întunece” reuşea să gândească. „Doar să rezist”, inconştient, eliberă cuvintele de încurajare. Simţea cum pământul de sub picioarele sale devenea tot mai nesigur. Părea că respiră asemenea plămânilor aflaţi într-o avansată stare de regres. Avea senzaţia că arborii noduroşi, ca nişte trupuri eliberate din închisorile întunericului, înaintând într-un ritm constant, o înconjurau din toate părţile. Îi răsăreau în drum. Dar despre ce drum se putea vorbi aici, când ea nici măcar nu ştia încotro se îndreaptă? Nu era mai mult decât o jivină ce, simţind pericolul ori moartea iminentă, căuta 7


Cealaltă femeie

ultimul refugiu. Şi această spăşenie, în cazul ei, era doar o pată de lumină rubicondă, zdrelită de împletitura crengilor cenuşii, mijind tocmai în locul în care, inevitabil, trebuia să se afle ieşirea din această pădure blestemată. „Mai mult de zece minute” gândi, simţind în aerul înecăcios un iz usturător, insuportabil. Doar să izbutească. Doar să nu se întunece. Însă ecourile tăioase, amintind sunetele produse de armele vânătorilor iscusiţi, nu conteneau aşa cum şi-ar fi dorit. Din contra: acea simfonie macabră amplifica în mintea ei frica ce o purta înspre hatul nebuniei. Dar ea nu ceda. Era prea puternică şi mult prea deşteaptă ca să cedeze tocmai acum, acum când până la lizieră îi mai rămânea puţin, foarte puţin. Însă tocmai în clipa în care i s-a părut că totul era pe terminate, că vânătorul invizibil i-a pierdut urma ori, pur şi simplu, s-a lăsat păgubaş, tocmai în acea clipă nefastă a simţit cum ceva, ca o mână de lut, o înhăţase de păr. Probabil că nu a luat în calcul crengile crescute mult prea jos şi s-a lăsat amăgită de făgăduinţa eliberării, de acea poartă de ieşire din labirintul silvei, de o banală pată de lumină ce promitea un spaţiu liber, lipsit de copaci şi de cerga frunzelor putrede sub care, la orice pas, putea fi tăinuită vreo capcană ucigaşă. 8


Nicolae Cornescian

Acum nu mai fugea. Era în genunchi. Părul îi fusese întins precum o împletitură de liane sălbatice şi crescute între două tulpini scorojite. Sunetul… Un gând bizar i-a luminat mintea: tocmai aşa trebuia să se termine al treilea act din piesa la care lucra cu ardoare şi insistenţă. Sunetul… De când venise aici, în acest loc sălbatic, de când închiriase cabana vechiului ei prieten Karl Kaspid, de mai bine de trei săptămâni, noua operă la care lucra zi şi noapte avansa într-un mod neaşteptat de alert. Sunetul… Brusc a resimţit o durere insuportabilă, undeva la nivelul creştetului. Şi nimic, absolut nimic nu o mai trăgea înapoi. Părul retezat în răstimpul cât ţine şi o clipire din ochi, acum, asemenea mănunchiului de mătase roşiatică, atârna de crengile ce spânzurau ca nişte braţe istovite. Şi totuşi, găsi puterea şi privi în direcţia în care sunetul s-a stins pentru totdeauna. Un disc metalic, de mărimea unei farfurii, lucea înfipt în trunchiul bradului secular. Încă vibra, ori poate doar i se părea că acel obiect… Trepida şi copacul rănit, şi ceilalţi copaci. Covorul mâlos tremura aidoma pânzei de râu ce îşi grăbea cursul înspre latifundiul beznei înfiorătoare. Simţea cum îi secau toate puterile. Se resemna cu gândul înfrângerii nesperate. În ciuda împotrivirii, în ciuda vrerii de a demonstra inamicului invizibil dârzenia caracterului 9


Cealaltă femeie

de care dădea dovadă în momentele hotărâtoare, ceda cu fiecare clipă scursă în favoarea vrăjmaşului. Aidoma îngerului modelat de nişte copii nepricepuţi din lut şi nisip umed, se prăvăli peste lojniţa crengilor, frunzelor uscate şi plantelor sălbatice, emanând un iz dulce-acrişor, ceva ce amintea alte depărtări, necunoscute, tărâmuri de dincolo. Auzea. Încă auzea. Undeva prin apropiere un fâşâit decalat îi aminti zgomotul camionului, probabil, de mare tonaj. Auzi un scrâşnet scurt. A urmat ceva ca un strigăt disperat, o înjurătură şi o revărsare de suduiri suprimate de afluxul tăcerii mormântale. Ochii îi rămaseră deschişi. O siluetă de om se profila acolo unde trebuia să se afle drumul forestier, un drum nesigur, plin de hârtoape, de buşteni şi cine mai ştie ce obstacole scoase de braţele neostenite ale vântului tocmai din străfundurile silvei ce încă o ţinea în prizonieratul ei. Măcar de ar izbuti să strige după ajutor. De s-ar face auzită. De ar găsi forţa necesară. Nu era capabilă de asemenea efort. Abia de mai putea respira. Şi mai erau şi acele succesiuni de iluzii. Trepidările spaţiului perceptibil încetineau brusc, ca mai apoi să-şi reia acelaşi dans inconstant, să amestece totul într-un tablou haotic, brăzdat, pe alocuri, de mici pete de lucoare rubicondă. Şi tocmai în acele răni purulente, în semnele 10


Nicolae Cornescian

întipărite în locurile fixe, ea întrevedea ultimele oaze de salvare. Cu simţurile încă rămase treze se agăţa de ele ca de nişte opaiţe în care se citea eliberarea mult dorită. Un gând promiţător i-a fulgerat mintea. Alături văzu o piatră de mărimea unei inimi. Izbuti să o ridice şi începu să lovească cu ea în trunchiul gorunului ce îi atingea umărul stâng. Spera că se va face auzită, că, astfel, va da un semn de viaţă. Şi nici n-o mai interesa cine era omul de la marginea drumului, cum va reacţiona, găsind-o aici, ce va crede şi cât de uimit va fi, văzând ceea ce întâlneşti poate doar în coşmaruri. Lovea. Lovea necontenit. Actul întreprins începea să dea roade. Un lampas de umbră acoperi urma licărului de la lizieră. Ceva se mişca. Înainta înspre ea. Ezitant, dar se apropia. Văzu cum două mâini noduroase o apucară de încheieturi şi o târşâiau până la locul ce amintea un fel de groapă astupată cu macatul frunzelor moi şi revene; reci. Recunoştea acelaşi iz alterat. Se zbătea. Se împotrivea. Doar câteva clipe, ca mai apoi să alunece într-o stare confuză, de letargie totală. Se străduia să-şi amintească cum a ajuns în acel loc al terorii. Oricât de mult nu s-ar fi sforţat, nu găsea nimic concis în tot acel hăţiş de fapte premergătoare momentului în care a înţeles că cineva se afla pe urmele ei. Din 11


Cealaltă femeie

priviri îl căuta pe bănuitul asasin. Doar siluetele arborilor şi conurile de umbre camuflau orice licăr ameninţător. Iar acum, acum s-a sfârşit totul. Era înhăţată şi învelită în pledul de nuanţa lutului. Purtată câţiva metri, fusese lăsată pe asfalt. Văzu o roată imensă pe anvelopa căreia izbuti să citească: Bridgestone. Lăcrima. Cineva deschise trapa vehiculului. Apucând-o ca pe un sugar de care s-a uitat pentru un timp, a ridicat-o şi a vârât-o înăuntru, într-un spaţiu anost, ticsit cu tot felul de cutii acoperite cu nailon. Un miros năduşitor, ceva ce amintea lemnul putred ori fructele alterate, îi inducea stări sinonime anxietăţii. Îi venea să verse. - Apă! murmură aproape ininteligibil. Apă! Apă! Simţea cum prin păr, ori ceea ce rămase din podoaba capilară, îi curgea ceva rece şi plăcut mirositor. Presupunea că străinul turna acel lichid cu intenţia clară de a-i stârni dorinţele acute, cele mai neînsemnate râvne ce te menţin pe linia subzistenţei. Mişcându-şi uşor capul, apucă între buzele uscate câteva smocuri de păr. Dulce. Închise ochii. Dulce. - Dă-mi să beau! zise, dar nu primi niciun răspuns. Abia acum realiza că era aşezată pe o saltea îmbrăcată în muşama cafenie. Aflată în poziţie fetală, încerca să se 12


Nicolae Cornescian

liniştească. Un fel de pandativ, prins de tavanul metalic, clipoci de câteva ori, împroşcând dâre de lumină roşiatică. „Poate că era un semn clar” gândi, înţelegând că bărbatul se îndepărtă. Poate că s-a înşelat în ceea ce privea identitatea străinului. Ceva îi spunea că cel ce o vâna şi străinul ce a smuls-o din ghearele fiarei nu puteau fi una şi aceeaşi persoană. Dar mai exista şi posibilitatea complicităţii. Dacă era vorba doar de o uneltire bine ticluită şi dusă până la punctul plănuit cu meticulozitate, atunci sfârşitul ei era pe aproape. Dar de ce n-a ucis-o acolo, în tenebrele selbei? De ce n-a îngropat-o în locul imposibil de găsit vreodată? Pentru ce toată această şaradă? Nu avea nevoie de niciun răspuns pentru că ştia cum acţionează asemenea specimene. Pentru ei finalul nu reprezintă o izbândă certă. Nu! Frumuseţea scenariului constă în multitudinea succesiunilor nesperate, de fiecare dată inducând noi posibilităţi de ripostă. O puteau maltrata cât ar fi dorit. Şi când vedeau că se afla la un singur pas de moarte, o lăsau în pace. Cortina fusese trasă. Uşa culisantă se închise brusc. Au urmat câteva clipe de tăcere apăsătoare. Ştia ce va urma: maşina a demarat ca şi cum o jivină uriaşă, pe neaşteptate, ar fi luat-o la goană după ce, preţ de câteva minute bune, dormita în aşteptarea atacului decisiv. Huruia totul. Trepi13


Cealaltă femeie

da. I se părea că în acele momente trupul ei nu era altceva decât singurul organ viu făcând parte dintr-un mecanism pe cât de complex, pe atât de înfiorător. Plângea. Probabil că aşa începea actul de final. Cu acest ingambament ce trebuia repetat până la atingerea desăvârşirii.

final de fragment demonstrativ

14


Nicolae Cornescian

Cealaltă femeie

Nicolae Cornescian

15

Cealaltă femeie  

demonstrativ

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you