Page 1


nimic nu se termină niciodată. nu cu ce să încep? mărturisesc că pînă nu demult nu am încălzit aproape deloc la sînul meu vreo părere caldă despre mine însămi, mereu am murit de frică, faţă în faţă cu toate momentele cu intersecţii nesemaforizate ale vieţii mele, mi-am dorit dintotdeauna să fiu purtătoarea vreunei veşti minunate, dar acest lucru chiar nu s-a întîmplat, şi pace mereu am crezut despre mine că oricît de adînc voi scormoni în mine, nu voi avea niciodată, nimănui nimic în culori de oferit, că în mine nu există spaţiu suficient să adăpostesc suflete de diferite mărimi forme poveşti flori băieţi fete feţi-frumoşi, de cîte ori mă trezeam prea transparentă în faţa oglinzilor, mă acopeream cu toate mîinile, închideam toţi ochii. de cîte ori mă întreba vreun nefericit în trafic cît este ceasul, îmi venea să înjur de toţi morţii, să fac ca toţi dracii, îmi venea să urlu ca o imbecilă: zăăău, îndrăzneşti să vorbeşti serios? ei bine, ia de-aici, fraiere, priveşte şi te minunează, cît tîrziu poate sălăşlui în noi, iar dacă mie nu îmi îmbătrînesc mîinile, atunci cui, dacă eu nu mai am timp să trăiesc printre oameni cu tăişuri, subînţelesuri, dacă pe geografia pielii mele nu mai încap reproşuri, dacă tocmai eu nu mai reuşesc să disting nimic dincolo de aceste ziduri de cuvinte, pe care le ridic în neştire, care par orice dar niciodată suficient de înalte, la care robotesc de dimineaţa pînă tîrziu în noapte, ca regina albinelor africane ce mă aflu aici în faţa ochilor voştri iscoditori, dacă tocmai eu am obosit să le port pe toate pe umeri pînă la sfîrşitul tuturor anotimpurilor, să inspir/expir fiecare zi cu toată puterea pe care nu o mai aflu în niciun colţ al casei, ca şi cum pe mine nu m-ar durea niciodată nimic. dacă eu nu mai reuşesc să le cuprind, să le înţeleg, să le iau pe toate aşa cum sunt, aşa cum vin, să le aşez între file sacre de carte, să am şi eu dracului măcar ceva sfînt la ce să mă închin, în numele tuturor vremurilor de răstrişte care negreşit vor urma, dacă eu nu mai pot să le ţin strîns în palmele fiecărei bătăi de inimă, prin care mai mor puţin, de parcă nu aş avea altceva mai bun de făcut, de dorul tuturor nimicurilor cu gust de primavară, în numele tuturor iubirilor călcate de tramvai, dacă eu nu mai reuşesc să fac toate acestea, atunci cine, spune-mi tu, cine. şi. cu ce să închei cînd nimic nu se termină niciodată, nu, cînd aşa cum plec din mine, atunci cînd ajung să nu mă mai suport nici măcar o secundă, tot la fel mă şi întorc acasă, iar cînd fac asta, nu mai stau la discutii despre buletinul meteo, băiete, pur şi simplu îmi deschid larg ferestrele spre umanitate, şterg praful din toate camerele nelocuite ale lumilor mele, îmi învelesc paturile în nights in white satin never reaching the end,


îmi dau mîinile cu cremă, mă înalţ pe vîrful fiecărei dimineţi în parte, nu, nu am de ce să mă mai ascund, înţeleg şi accept că oamenii nu vor înceta niciodată să ne modeleze chipul în lut, să ne răscolească la nesfîrşit, să arunce cu pămînt peste noi cu fast şi pompa funebră, dacă îi lăsăm să facă asta, eu una, mulţumesc, nu. şi chiar, măi Quentin, că mă şi enervezi uneori, noi doi, noi doi nu ar fi trebuit să obosim niciodată din a încăpea unul în altul, noi doi am fi fost frumoşi cu crengi, mînă în mînă, fix pe-atît de cretini pe cît suntem, pe trecerea de pietoni, noi doi am fi putut face o pereche mai bună, în loc să ne jucăm atît, şi stîngaci şi degeaba, de-a privighetoarea neînţeleasă, de-a fetiţa cu chibrituri, de-a prinţesa în pădurea adormită, de-a Heidi şi pajistile de maci, de-a Fram-ursul-polar şi Doamne cît de frig ne poate fi uneori, şi Doamne, devine din ce în ce mai cert, că nu mai ştiu ce vroiam să zic ori că nu mai vreau să trebuiască niciodată să explic cuiva cine sunt si cît de frumos se scurge pe geamurile ferestrelor sufletul meu în ritm de blues ca prim lucru dimineţile cînd deschid ochii, pentru că, pentru numele lui Dumnezeu, toate acestea ar fi trebuit să fie evidente pînă acum. (şi nu după ce ne-am despărţit, idiotule. în fine.) deci nu. aşadar, cu ce să încep, cu ce să încep, tu dragoste, cînd nimic nu se termină niciodată, nu. morala: pace în lume ar putea fi, dacă aş reuşi să conving toţi oamenii că a sosit momentul să se întoarcă acasă.

într-o mare de mirări era un parc verde crud plin de leagăne eu alergam de la unul la altul de parcă mi-aş fi ales leagănul în care urma să îmi dansez umerii a certitudine pentru tot restul vieţii patru anotimpuri într-o singură zi aveam unghii scurte şi albe ca nişte picături de ploaie în care-mi purtam doar nedumeririle în picioare pantofi roşii de lac cu baretă călcam apăsat un fel de scuză pentru toate neîmplinirile-mi de copil aveam cireşe cu codiţe în urechi pe post de cercei mă simţeam absurd şi cochet de liberă mama încerca să-mi sufle nasul în albul batistelor ei apretate să-mi ţină ritmul să mă prindă de mână să nu mă scape să nu mă lase să mă lovesc de dorul de alţi oameni să nu mă lase să fug prea departe de părul ei lung şi negru


mă făcea să cred că ne-am iubit într-o altă viaţă fără să ne-o spunem tata fredona mereu sweet child in time venea la noi acasă seara fără bani de pâine se auzea mereu o linişte înspăimântătoare din tocurile ferestrelor deschise mama alerga mereu să le închidă să nu ne răzbească tristeţile până la vecini şi dincolo de curcubeul nostru alb-negru totuşi eu mi-l imaginam pe tata coborând cald şi înalt dintr-o caleaşcă albă trasă de rândunici chiar şi când arunca scrumierele de pereţi în mii de cioburi puteam să fac asta la fel de bine aş fi putut să mă nasc şi prinţesă foamea se prelingea ca o ploaie de vară pe geamurile închise el stătea mereu neputincios acolo în faţa uşii mă săruta apăsat pe gură nu înţeleg de ce nu ma trăgeam poate pentru că mă privea cu ochii aceia ce i-aş fi vrut nemuritori chiar dacă dura şi durea uneori o veşnicie pâna privea în altă parte de fapt nu nu ne-am jucat niciodată tata cu mine visam în secret cum m-aş fi jucat cu inima lui mi-aş fi dorit să-i stau pe genunchi să-i împac măcar mâinile nu puteam să spun nimănui pe-atunci cât mă simţeam de târzie în eleganta-mi solitudine îmi strângeam genunchii la piept eram frumoasă ascunsă în glasul meu mut de copil dormeam singură şi strâns cu toate păpuşile îngheţate ale lumii în toate braţele mama mă trezea devreme dimineaţă îmi împletea părul cu asprime aveam pielea roşie de la pulovărul gros de lână mai degrabă mi-aş fi lipit nasul de ea îmi încălzeam mâinile de căptuşeala buzunarelor de pantalon trăgea cortina mă certa că nu stau dreaptă recitam musafirilor o rămâi rămâi la mine te iubesc atât de mult ale tale doruri toate numai eu ştiu să le ascult nu-i vedeam lacrimile nu nu le vedeam niciodată eram atentă la scurgerea din oţel inoxidabil a orelor la trecerea maşinilor înzăpezite prin faţa casei la scrâşnetul străin al paşilor prin zăpadă toate deveneau linii continue dungi paralele de moarte albă uneori mai venea şi Crăciunul mi-era mereu bine şi cald de la freamătul portocaliu al mandarinelor în nări mama făcea salată de vinete eu desenam cu degetul milioane de fluturi pe geamurile aburite din bucătărie îşi doreau cu toţii cadoul perfect băteau din aripi în ritmul nocturnei lui Chopin prin viaţa ce o conturam în zvâcnetul lor neobosit reuşeam să mă mai nasc pentru încă o noapte pentru încă o dimineaţă pentru încă un sfârşit tandru de copilărie.


Premiu Rocada  

Poezii de Helena S.