Page 1


Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi 29. Eu, V5, dacii şi ceaţa albastră Am urcat puţin spre Blidaru. După urcuşul abrupt al aşa numitului drum modern, care numai drum nu este, nici măcar potecă, Poiana Primarului cu miresmele nemaiîntâlnite ale sutelor de specii de flori de deal, ce şi-au găsit aici un loc de joacă, nederanjate de nici un patruped domestic, este un popas obligatoriu când nu mergi cu cârdul ce trebuie să bifeze încă o cetate vizitată. Nu poţi să nu cauţi un loc unde să te aşezi fără să deranjezi prea mult tijele înalte şi cu noduri ce susţin inflorescenţele nemaivăzutelor garofiţe. Ce denumire au? Dianthus spiculifolius, Dianthus superbus, Dianthus glacialis? Habar nu am şi pentru mine nu contează deloc. Oricum ştiu sigur că nu sunt Dianthus Callizonus, garofiţele Pietrei Craiului, ce le puteţi găsi deasupra cabanei Curmătura, în şeaua ce desparte Piatra Craiului Mică de Piatra Craiului Mare, alt loc nemaiîntâlnit de stat la o vorbă de tăcere. De aici se vede cetatea Cosoneştiului, chiar în faţă, cu turnurile de pe celalte înălţimi din jur, Ciocuţa, Cetăţuia Înaltă şi alte câteva zeci. Nu le vedeţi? Înseamnă că nu v-aţi concentrat destul sau nu v-aţi lăsat în voia locurilor. Iar chiar în spate se vede fântâna amenajată, cu cele două izvoare suprapuse, unul străbătând cele cinci terase ce sprijină parcă Faeragul şi unul ce iese cu putere chiar de aici, din stâncă. S-ar putea să vedeţi doar o mlaştină mocirloasă acum. Iar nu aţi fost atenţi la cursul timpului. Timpul pendulează, înainte şi înapoi ca un tren nehotărît că nu mai găseşte gara. Trebuie doar să te urci din mers în vagonul care este al tău. Vulpi5, care mă însoţeşte, stă în două labe, cred că de la prea mult iaurt băut i se trage şi îmi arată norişorul ce se lasă pe Valea Faeragului. Nu este chiar nor, este un fel de ceaţă. O ceaţă albastră însă, pare densă, ca ceaţa de pe culmile munţilor. Dar aici suntem în Cosoneşti. Dar tocmai asta este, suntem în Cosoneşti şi totul ese posibil. Ne ridicăm şi urcăm, acum mai uşor prin stânga dealului. Poteca este foarte îngustă, jos se aude Apa Grădiştei, sau a Oraşului, cum preferă fiecare să-i spună. Pe la jumătatea pantei se vede o terasă ce pare să se prelungească până în Grădina Faeragului, o poiană mare, cu urme de cărămizi şi multă ceramică. Nimeni nu a fost curios să sape pe aici. Nici măcar cei cu cositoarele de cosoni, pentru că proprietarul terenului şi-a îngrădit locul cu tot felul de mărăcini, cred că a adus şi din import, că pe aici nu am văzut ţepi aşa de mari. Şi stă tot timpul şi aşteaptă să treci pe lângă gard, ca să aibă prilejul să se uite chiorâş la tine şi să nu răspundă la salut, necuviinţă rar întâlnită pe munte. Cum îl vede pe Vulpi 5, pune mâna pe ciomag şi se ridică. V5 se trage binişor lângă mine, aşa în două labe şi-şi lasă doar botişorul la vedere „- Băiatul e cu mine” îi spun moşului cel cu pârţag. Cască ochii mari, cască gura, scuipă în dreapta, în stânga, apoi coboară, lăsându-ne să paştem cât dorim şi ce dorim. Dar nu de asta venisem. Ajungem în şeaua cu alte două turnuri, acum pline de urzici de doi metri, din care spre dreapta se face drumul către înălţimea Faeragului. Urcă într-o pantă foarte uşoară pe terasa superioară. Urmele a trei turnuri, la distanţe egale ne arată întinderea terasei. Închid puţin ochii. Turnurile se ridică din pămînt, parcă toţi cosoneştenii ar aduce înapoi pietrele luate de aici şi puse la temeliile caselor lor. Au etaj, din cărămidă semiarsă, adică arsă slab, din aceea mare, patrată şi subţire. Acoperişul este şi el din ţiglă mare, arsă bine însă, să ţină la ploile repezi şi la zăpezile abundente. De aci se vede şi cetatea Blidariului, şi cea din Vamă, şi cea din culmea Ocolişului şi cetatea veche din Prisaca. Pomii înalţi, fagii puternici nu mai sunt, sunt în schimb o serie de căsuţe lungi, zeci de oameni trebăluiesc pe lângă ele, îngrijindu-le aşa cum fac bărbaţii, solid şi urât. O cotoroanţă, ce poţi să juri că e Vasilca, îi bombăne cu nişte cuvinte ce parcă aş da să le


înţeleg, dar nu reuşesc. V5 nu mai stă pitit după mine ci s-a dus direct la cotoroanţă, care dintrodată începe să zâmbească şi să-l scarpine după ceafă. - Ce faci, pui de dac? Iar te-ai rătăcit în timp? Hai să-ţi dau un boţ de brânză cu mămăligă deasta bună de mei de Panonia. Tocmai ne-au adus iazigii porţia. Ai venit singur până aici? - Nu Tanti Coto, sunt cu Tati, nu-l vezi? - Care Tati? Vulpi Bătrânul? Am auzit că s-a apucat iar să facă vulpişori. De, dacă are vulpe tânără … Că dacă nu-i face el s-or găsi alţii. Coadă ca Vulpa nu mai are nimeni pe aici. - Nuuuu, nu vorbesc de tata Vulpi ci de Tati, Dom Engineriu, chiar nu mai vezi că mă ţine de mână? - Ptiu Dace, nu văd nici un Dom Engineriu. Stai ca prostu’ în două labe şi spui că te ţine careva de mână. Ce te crezi tu? Ceaţa începu să cuprindă şi Culmea Faeragului. Ceaţa albastră. Cotoroanţa începu să tuşească din ce în ce mai rău. Parcă toţi baccilii, becalii şi bacalii din lume o împresurau. Nici nu o mai vedeam. Şi nici pe dacii ce trebăluiau pe lângă căşile alea lungi şi pe lângă palanul din jur. Nu se mai vedea nimic. Simţeam doar strânsoarea lui Vulpi 5 pe picior, tremurând cred că mai curând de frică decât de frig. L-am luat în braţe şi am ajuns, mai mult pipăind în faţă după copacii ce iar apăruseră, până am ajuns în şea. Aici era soare, nu adia nimic. - Tati, hai acasă, trebuie să-mi fac temele. Da, aşa era, cum putusem să uit de temele pentru acasă ale lui V5? Nu ne-am mai oprit nici în Grădina Faeragului, unde se auzea şi acum boscorodind moşul cel căpos, nici în Poiana Primarului, ce demult nu mai era primar, aşa era cu alegerile astea, pleacă ai noştri, vin ai noştri. La Vila Cosonaria Vasilca tocmai îi turna nişte lapte într-o oală lui Fifi. - Da’ venirăţi cam târziu Dom Engineriu. Unde v-aţi mai preumblat? - Păi am fost sus pe Faerag, dar ne-a prins o ceaţă albastră de nu mai vedeai unde eşti. - Aoleo, bine că aţi ajuns aici, că alţii, după ce i-a prins ceaţa aia urâtă, au ajuns tocmai la Ponorici în vale. - Dar ce e cu ceaţa asta? - Ceaţă albastră, ce să fie, cum te prinde, cum te duce. Dar mereu în altă parte. - Era şi o femeie acolo sus, semăna cu mata mi s-a părut. - Dacă era fumeie, sigur că semăna cu mine şi nu cu dumneata! Hă, hă, hă! - Zău Vasilco, nu glumesc. - Bine, bine, da’ nu mai spune la nimeni prostiile astea, că s-ar putea să vă creadă. Oi fi fost, noi fi fost eu, bine că aţi ajuns aici. - Mata erai, Tanti Vasilca, mi-ai dat şi nişte brânză, se băgă V5. - Du-te la calculator V5 şi fă-ţi temele pentru mâine. - Da, Tati, mă duc. Măi să fie. Cosoneştiul ăsta întoarce totul pe dos. Ia te uită ce e aici lângă drum. Iar nişte cosoni. Precis că Amică şi Amare s-au jucat cu Alu pe aici prin bălării …


Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi 9. Vulpile Vasilcăi – Vulpes vulpes crucigera cosonesca dacica Vasilcata

Vulpoiul Vasilcăi. Am uitat cum îl cheamă. Dar cred că nici nu l-am întrebat. Data viitoare. Stăteam în şezlongul adânc, prea adânc pentru osemintele mele, pe terasa din faţa viluţei din Cosoneşti. V-am spus că Fifi a cumpărat două coşuri cu de pus în buzunare şi la gât. Adică nişte cosonei zornăitori şi nişte brăţări pe care le-a plasat Muzeului de pe Calea Victoriei, cel ce se află într-o anexă a Muzeului Filatelic. Şi-a luat o viluţă aici pe malul Apei Grădiştei sau a Apei Oraşului, aici în ZONĂ toate locurile şi chiar şi oamenii au cel puţin două nume şi sunt invitatul ei permanent în amintirea faptului că i-am făcut cunoştinţă cu Vasilca, cu Dom Camion, cu Alu Zgârcea Alu Zgârcea, puştiul acela atât de îndemânatec, încât pe ce punea ciocanul, se transforma în aur. Nu întotdeauna. Doar când voia el. Iar el nu ştia când vrea să facă asta. Dar venea mereu pe la Villa Cosonaria, aşa o botezase Fifi. Venea şi Vasilca. Eu oricum mă simţeam un intrus. Nu vorbeau nimic între ei. Fifi din construcţie nu vorbea cu alţii. Şi nici cu mine. Despre ce am fi putut discuta? Cosonii nici nu-i vindea, nici nu-i dădea, îi ţinea în punga cu monede româneşti, la un loc cu cele de 100 de lei din fier nichelat de prin ’43-’44 ale lui Mihai, cu 25 de bani de aluminiu, din 1955, cu 10 lei din 1991, cele fără gura lui Iliescu atârnată pe după urechi. Seara la Villa Cosonaria era momentul poetic. Vitele se duceau spre sat, mugeau şi de atâta efort se uşurau pe alee. Alee, nu uliţă. Până la viitura ce va să vină, drumul era ca în palmă. În pământ erau înfipte nişte lămpi “ecologice“, cu acumulatori, foarte bune să vezi pe unde şi în ce calci. Şi mai erau şi perechile de lumini sclipitoare. La început a fost o singură pereche. Se apropia din întuneric şi se auzea un scâncet, ceva între copil şi căţel. Dacă erai la masă luminile se măreau. Dacă aruncai măcar o bucăţică de pâine, luminile clipeau şi pâinea dispărea. Apoi iarăşi se micşorau, iar se măreau şi rămâneau fixe. Credeam că este vreo pisică de la casa Vasilcăi şi a lui Dom Camion. După câteva zile ai venit două perechi de lumini, apoi trei iar acum erau cinci perechi, deci zece luminiţe. Umblau câte două, clipeau câte două, chiţăiau câte una. Veneau ele de la Vasilca, dar nu din casă ci de sub ea, dintr-o vizuină. Şi nu erau pisici şi nici niscai bursuci ci nişte vulpiţe simpatice şi deloc fricoase. Gândiseră că a trecut de mult timpul când alergau după găinile oamenilor iar oamenii după ele. Hotărîseră să încheie un pact cu oamenii. Ele îi apărau de şoareci şi şobolani, iar în schimb oamenii le suplimentau hrana cea de zile friguroase sau când din varii motive nu puteau alerga prin pădure după şoareci. Şi cum aceste perioade se succedau tot mai des, vulpile făcînd tot mai


mulţi pui şi tot mai simpatici, a ajuns ca această parte a Cosoneştilor dinspre Cetate, să fie deopotrivă a oamenilor şi a vulpilor. Unii oameni au început să facă scandal, că vor fi muşcaţi de vreo vulpe turbată. Vasilca, ecologistă înnăscută, a apelat la veterinarul văii, care tot venea să vaccineze câinii, oile, vacile găinile şi ce mai găsea şi el. - Şi ce dacă-i vulpe? O atârnă pe una de cântar, pusă frumos într-o pungă şi zise - Şase şaptesute. Cât un câine. E bună. Adu-le şi pe celelalte. Vulpile făcură pe moartele acolo, dar degeaba. Veterinarul le vaccină pe toate, le atârnă crotale de urechi, le însemnă în carnet, luă banii, eliberă chitanţă, se sui în Dacia lui 1100, bună de târgurile vintage şi nu de drumurile allroad ale Văii Oraşului şi gata. Se rezolvă. Când lumea le vedea cu crotalele alea mari, de abia îşi puteau ridica botul, nu ştiau care cum să le dea mai multă mâncare. Dealtfel am mai auzit de vulpi domesticite. Prin selecţii succesive, în Siberia s-au obţinut vulpi mai cuminţi, ce se pare că dădeau din coadă şi schelălăiau duios. Doar că li se schimbase şi culoarea, nu erau doar roşcate ci şi pătate, cu alb, gri şi negru. Culori pisiceşti toată ziua. Dacă ar fi reuşit să le facă să dea şi lapte şi ouă ar fi fost minunat. Dacă ruşii acum vor să-şi reia programul de înarmare nucleară, poate reiau şi programul de domesticire şi rentabilizare a vulpilor. Oricum ar fi cu mult mai util pentru toată omenirea. Câinii din jur, care mai rămăseseră, erau mulţumiţi de vulpile “lor“ şi le alergau doar pe cele sălbatice. Cu “ale noastre“ se miroseau, umblau împreună, se zvonea chiar mai mult, vulpiţele cele micuţe şi drăguţe aproape că lătrau şi apăruseră nişte poze licenţioase prin “Cancanul de Cosoneşti“. Dar vulpile de Cosoneşti deocamdată nu ştiau să citească, dar se pare că înţelegeau destul de bine poveţele Vasilcăi. Nu numai atât, de multe ori Fifi spunea că aude mai multe glasuri piţigăiate prin jur, cu toate că nu se vede nimeni. I-am spus Vasilcăi, care, cu cel mai natural glas de lumea asta îmi spuse că vorbesc vulpile între ele şi nu numai atât, şi ea vorbeşte cu ele din ce în ce mai bine. M-am uitat lung la ea, nu glumea, ba chiar era mirată că nu eram la curent. M-a şi sfătuit să încerc să vorbesc cu ele, cele bătrâne cică ştiu o mulţime de lucruri, transmise din generaţie în generaţie. Asta ne mai lipsea. O civilizaţie a vulpilor! Şi mai susţinea Vasilca, în buna ei credinţă din totdeauna, că şi tatăl ei vorbise cu vulpile şi nu i-a prins deloc rău. Ele ştiu toate cotloanele, în care n-ar putea intra nici măcar un câine, darmite un om. Toate peşterile din întreaga vale şi chiar din ZONĂ au fost bătute de ele. Da. Când campasem la Ponorici, am urcat pe Vârful lui Vârfete, lângă castrul roman de deasupra stânei şi peşterii din Calianu. Acolo Valul de la Ponorici face un unghi de 90 de grade şi se îndreaptă către Poiana Omului. Chiar pe aşa zisul vârf este o aglomerare de pietre, parcă ar fi vorba de un zid dărâmat. Printre aceste pietre se face o gaură, nu-i pot spune altfel. Acolo, în prag, stăteau, ca o familie pe prispa casei, trei vulpi, fără nici o teamă de noi. Ne cunoşteam. Mai veniseră pe lângă cortul nostru, se aşezau şi căutau să înţeleagă ce facem. Cea mijlocie, ea, se tot întorcea cu botul spre fundul vizuinei. Oare îmi făcea semn că pot intra şi eu la ei, să le întorc vizita sau poate mai avea acolo nişte vulpişori a căror grijă o purta? Sau poate îmi dădea de înţeles că este ceva interesant acolo? Dar vulpea de pe Valea Rea, care umbla cu Florea, dulăul care m-a dus la Peştera Bodii? Când am mai fost peste un an toată lumea vorbea despre ea, născuse şase căţei gri şi flocoşi, Florea întreg. Ca să nu mai râdă vulpimea de ea se mutaseră jos, la casa babei şi a moşului, parcă Alionesei îi chema, acolo unde cred că s-a făcut un schit acum. După o astfel de minune, ce puteau să mai facă altceva? Cred că de mult timp neamul vulpesc caută să facă pace cu noi, chiar dacă această pace nu este contra teritorii ci contra informaţii preţioase pentru noi şi o viaţă mai liniştită şi mai bună


pentru el. Să fi reuşit Vasilca şi neamul ei de pe aici ce n-au reuşit alţii până acum? Oare până unde mergeau cunoştinţele istorice ale vulpilor? Stăteam în şezlong, m-am uitat cu grijă în stânga şi în dreapta, să nu mă fac de râs, să nu mă audă Fifi sau vreun vecin şi am zis întâi încet, apoi am prins parcă puţin curaj şi m-am făcut că vorbesc de unul singur. - Oare vulpile vorbesc? Chiar înţeleg ce spunem noi? - Bineînţeles că vorbim. Cu cine trebuie, nu cu oricine. Am sărit din şezlong. La trei matri de mine stătea în fund un ditamai vulpoiul, roşcovan tare şi parcă scotea limba la mine. - Cu tine putem vorbi. Aşa cum vorbim şi cu Vasilca şi cu Dom Camion şi cu băiatul ăla isteţ, Alu Zgâncă. - Nu se poate. Nu e adevărat. Tu nu vorbeşti. Eu vorbesc singur. - Şi ce te agiţi atâta? Foarte bine. Vorbeşte singur dacă asta vrei. Totuşi, nu-ţi dai seama unde eşti? La Cosoneşti. Aici e poarta de intrare în ZONĂ. Deaceea se întâmplă atâtea. Dar oamenii, având doar două picioare, nu prea ştiu pe unde s-o ia ca să afle pe ce tărâm sunt. Nu sunt deloc atenţi la amănunte. Stai aici şi cu picioarele alea pe care le ai în sus în loc să mergi un pic pe Valea Vinţii. Toţi turiştii o iau în sus pe Faerag sau urcă la Cetatea Cosoneşti. Dacă mergi puţin mai jos, doar câteva sute de metri de-ai voştri, pe stânga se face Valea Vinţii. Dacă totuşi laşi lenea deoparte, aşa cum făceai acum treizeci de ani, mergi acolo şi uită-te pe jos, pe ce calcă toată lumea. Este şi un drum, dacă ai apă cu tine, mergi pe acolo, dar să nu te mai întorci tot pe acolo, că strici povestea. Dacă nu ai apă, este şi mai bine, o să fi nevoit să cauţi şi o să dai de fântâna cu apă vie. Când o s-o guşti, o să-ţi dai seama de ce îi spune aşa. Să nu bei decât cât îţi trebuie. Uitasem că sunt în şezlong şi era să mă răstorn pe dreapta. Iar aţipisem? Boşorog ce dă în mintea copiilor! Am căscat, m-am uitat în jur după vulpoi. Ce vulpoi? Uite ce prostii am ajuns să visez! La Fifi uşa era întredeschisă. Dormea de se auzea şi de pe stradă. Am închis uşurel uşa, am ieşit şi am luat-o în jos spre Valea Vinţii. Este o vale deadreptul minunată. Pârâul cu apa ca de cleştar curge pe un pat de prundiş rotunjit de ape. Pădurea de fagi bătrâni se apleca deasupra de nu lăsa decât suliţele aurii de lumină să treacă. Da, trebuia să mă uit pe jos. Ce pot să văd? Pietriş. Dar ce pietriş! De toate culorile posibile. Roşu, verde, transparent, gălbui, nu mai înţelegeam nimic. Nici urmă de şisturile pline de mică din care sunt modelate dealurile din jur. Brusc mi-am adus aminte unde am mai văzut aşa ceva. Deasupra, pe drumul spre Cetate, cu circa cincisute de metri înainte de a ajunge sus. Dar eram atât de obosit încât doar am fotografiat cu mintea pietrişul, fără să fac vreo conexiune. Să fi căzut tocmai de acolo pietrişul acesta splendid? Dar era rotund, parcă ar fi muncit trei Dunări la el. Cine ştie cum a arătat toată valea asta acum un milion de ani. Sau acum o sută de milioane de ani. Dealurile de calcar împlântate pe ici pe colo, pe Valea Rea, pe Valea Anineşului, la Cioclovina, minereurile de fier, de cobalt ce dau culoare izvoarelor de pe Valea Albă, toate arată o complicată istorie geologică. Dar aurul aluvionar de pe toate aceste văi, oare nu acesta i-a adunat pe daci pe aici? Cine ştie? Am luat un pumn de pietricele colorate. Parcă erau gata pregătite de către un bijutier local să împodobească gâturile splendide ale prinţeselor de pretutindeni. Dar a venit o criză şi supraproducţia de mărgele a umplut Valea Vinţii. Ehei, avea dreptate vulpoiul acela roşcat care nu există, să-m spună să mă uit pe jos. Drumul urca, era drum de care, sau un drum forestier. Ducea la o casă, locuită şi cu garduri înalte, cum n-am văzut pe aici. Cred că am descoperit şi


ce ascundeau. Câteva zeci de stupi cu albine, tocmai bune pentru urşii ce fojgăie pe aici. Iar câinii ce se odihneau pe lângă casă m-au făcut să nu insist. Dar mi-am adus aminte şi de sfatul real sau ireal al vulpoiului. Să nu mă întorc tot pe aici. Am luat-o pe drum în sus, nu părea deloc umblat. În dreapta valea se făcea tot mai adâncă şi lucru ciudat, copacii erau tot mai groşi. Nu numai atât, o mulţime de copaci erau prăvăliţi unii peste alţii, de bătrâneţe cred. Nu că n-ar fi vrut oamenii să-i taie şi nici de poveţele ecologiste ale iubitorilor de câini homofobi. Dar dacă îi tăiau, cum ar fi reuşit să-i mai scoată de acolo? Am bântuit puţin printre aceşti străbunici ai fagilor cu care eram obişnuit. Ciuperci uriaşe creşteau nederanjate de nimeni. Bureţi galbeni cu diametrul de cincizeci de centimetri, altele cu pălării ţuguiate, dar pe un picior de 60-70 de centimetri. Nici o potecă. Ferigile cu tulpină făceau o umbră misterioasă. Mă cam treceau fiorii. Lumea pierdută a lui Conan Doyle la o oră de Cosoneşti? Din fericire niciun strigăt de dinozaur nici de sus şi nici de jos. Doar foşnetul răcoros al frunzelor de fag şi murmurul milioanelor de vietăţi de pe pământul acoperit cu muşchi verde şi înalt. Şi un glas de vulpe, acel schelălăit articulat de acum. - Treci pe drum imediat! Am revenit la drum. Dinspre vale venea o puternică duhoare de bârlog. De urs, de lupi? Ce mai conta? Deci totuşi vulpoiul mă însoţea. Pe drum parcă mă întorsesem acasă. Am mers mai sus totuşi, poveţele vulpeşti se pare că trebuiau urmate întocmai. O poiană mare, puţin ondulată acoperea cu verdele ierbii urmele de pietre ale unui vechi turn. Doar veşnicele urzici îi delimitau interiorul. Mai sus un pic, două bucăţi de olan pentru aducerea apei, cine ştie de unde. La capătul poienii nu puteam s-o iau decât la stânga, în jos, se cobora lent. Aveam nevoie de o pauză. Un copac înalt, cu o coroană bogată, aflat cam pe mijlocul a ceea ce ar fi drum sau poiană, mă atrăgea. M-am aşezat la umbră, am deschis sarsanaua cea de care nu mă dezlipeam şi spre dezamăgirea mea, nu mai aveam nici un pic de apă. Aşa se întâmplă când îţi iei toate precauţiile. Dar vulpoiul mă luase pe nepregătite. La doi metri de tulpina groasă a copacului, o altă tulpină, tăiată cam de la o jumătate de metru mă intriga. Avea … capac. Încet şi cam cu frică l-am ridicat. Era plin cu apă limpede. Din fund ieşeau nişte balonaşe de aer. Era un izvor, amenajat frumos, în ton cu pădurea. Nu-l observasem pentrucă iarba înaltă ascundea firişorul de apă ce se scurgea spre vale. Mi-am umplut plosca mea din plastic, de fapt o sticlă de apă minerală cu un căuş din lemn, atârnat cu o sfoară de cânepă de un lăstar al pomului. Am băut aşa cum n-am băut niciodată. Cu poftă dar fiind atent la gustul fiecărei picături preţioase. A fost cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată. Am pus cu atenţie capacul peste buturuga izvorului, cana pe creangă şi dădeam să plec când de sus de pe tăpşan apare un nene moş, cu un câine mare şi cu o bâtă la fel. Ne salutăm, moşul se aşează, aşa că mă aşez şi eu, aşa e politicos, mai ales la munte. - Ce faceţi pe aici, mă întreabă. - Stau jos în Cosoneşti şi mă plimb şi eu un pic pe aici prin jur. - Pe aici nu se plimbă nimeni, nu e drum. Ăsta e locul meu, am venit să văd ce faceţi că vă văd de o oră pe aici. - Am băut şi eu puţină apă din izvorul ăsta. Bănuiesc că şi el este al dumneavoastră. - Păi cum altfel. Aţi pus bine capacul? - Bineînţeles. Şi cana de lemn. Nu crede. Nimeni nu te crede pe aici. Ridică capacul, se uită bănuitor înăuntru, îl puse la loc, verifică şi căuşul şi sfoara. Mai trebuia să verifice şi pomul cel mare, să numere frunzele şi firele de iarbă, dar a renunţat totuşi. - Da, e bine, zise el cu ceva regret în glas. Ştiţi, trec mulţi pe aici …


- Ştiu. A mai trecut cineva anul ăsta pe aici? Se uită lung la mine, adică vreau să râd de el, de proprietarul poienii şi al izvorului … Şi schimbă subiectul. - Dar ştiţi pe unde să ajungeţi acum la case? Să vă arăt eu. Şi dacă tot avea ciomăgoiul la el, îl îndreaptă spre un pom uscat de din jos. - De la pomul ăla uscat se face poteca ce duce jos lângă casele noi. Ne-am luat rămas bun. Am coborît pe la pomul uscat, de am ajuns tocmai la casele … vechi puţin mai jos de cetate. După ce am scăpat de câinii aşa zisului paznic al cetăţii, într-o jumătate de oră am aterizat la Villa Cosonaria. Fifi încă dormea. Se auzea somnul ei liniştit. Iar pe prag dormea o vulpe. De fapt Vulpoiul, cel ce mă pusese să fac drumul de pe Valea Vinţii. I-am arătat pumnul de pietricele care de care mai colorate, ce încă îl mai aveam în buzunar. A deschis botul mare şi a scos la mine o limbă şi mai mare. Acum ce să fac? Să mă cert cu el?

Traseul indicat de Vulpoiul Vasilcăi pe Valea Vinţii şi urmat de mine întocmai.


Vârful lui Vulpe De multe ori am vrut să ajung şi până la urmă am ajuns. Urcând pe frumoasa vale a Anineşului, din stânga bisericii din Grădiştea, trecem de ramificaţia către Sub Cununi – Vârtoapele, tot pe stânga lăsăm si valea Mică, pe dreapta pârâul Gârbăvii, unde sunt, în tot cazul erau nişte case frumoase şi un drum forestier care promitea. Mai sus lăsăm pe stânga întunecata vale a Prelucilor şi un kilometru mai sus nimerim într-o poiană mare, cu o cabană forestieră cu două etaje, fostă staţie terminus a trenuleţului forestier de pe vale, care era cam părăsită când am fost eu. Doar nişte familii de ţigani îşi făceau de treabă pe acolo, la cules de zmeură. În stânga se vede vârful ţuguiat al lui Vulpe. La ultimele case de la pârâul Gârbăvii, când am întrebat de Vârful lui Hulpe, au râs de noi, spunându-ne că se numeşte Vulpe şi că numai niste proşti au putut să-i spună Hulpe şi să mai şi umple hărţile si cărţile cu un nume pocit. Ne-au arătat şi casa lui Vulpe, ca să nu mai fie dubii. Ne-au mai sfătuit să-i ajutăm mai bine la strânsul fânului, că acuş vine ploaia şi măcar ne alegem şi noi cu o ţuică decât să umblăm după dărâmături. Nu zic că n-or fi avut dreptate, dar eu n-am băut aproape niciodată pe munte, pentrucă acolo eu sunt la lucru şi vreau să adun în mine cât mai mult pentru restul anului. Asa că i-am lăsat să-şi strângă singuri fânul şi am luat-o aproape pieptiş către Vârf. Toată coasta muntelui era bărbierită, asa că, dacă a fost vreun drum pe acolo, acum nu mai era nimic ci doar niste şanturi de la şiroirea apei şi de la târâtul buştenilor. Abia sus, pe creasta ce urca în vârf, am dat peste un şant care bara drumul către cetate. Posibil să fi existat în vechime un pod care se ridica şi care uşura accesul între cetate şi asezarea din dreapta, Ceata, cum îi spune acum, şi care nu este deloc săpată arheologic. Doar mulţimea de gropi făcute de căutătorii de comori indică locul celei de a doua asezări ca mărime, sau poate chiar a primeia din Zonă. Zeci de terase se ghicesc în pădure. Vor mai trece probabil două mii de ani până să ajungă şi arheologii pe aici şi mai ales să tipărească rezultatul săpăturilor. Vârful teşit, unde ar trebui să se găsească cetatea a fost o mare dezamăgire. Nu mai există nici un zid. Dacă au existat, asa cum scriu mereu arheologii, repetând unii de la alţii, au fost demolate în căutare de comori. Doar pe nişte mici terase de pe partea de nord se mai văd nişte blocuri fasonate de calcar, posibil bazele unor clădiri. Vârful este practic ciuruit de gropi. Ne-am instalat şi noi stând comod pe marginea unei astfel de gropi, să vedem ce nu le-a trebuit căutătorilor. Cioburi de ceramică de toate felurile, roşie, neagră, mai groasă, mai subţire, unele de o fineţe remarcabilă, probabil din import, de factură italică, o margine de pahar de sticlă, ce avea încrustat un fir metalic, poate un fel de armătură în jurul buzei. Cuie de fier aflate intr-o stare avansată de degradare, cele mai bine păstrate făcând probabil picioare. Şi cam atât. Aproape că nu ne venea să credem că suntem pe Vârful lui Hulpe-Vulpe. Dar eram. Asta este. Mult a fost, puţin a rămas. Am luat-o în jos, prin valea Pârâului Prelucilor, plină de terase mai mari şi mai mici. Credeam că jos s-au adunat toate bunătăţile. Dar surpriză. Valea era plină până la brâul nostru de frunze uscate prin care a trebuit să inotăm. S-ar putea totuşi ca generaţiile viitoare să mai aibă o sansă, măcar marfă vintage! Ce zi. Ce drum. Fără minuni, fără zei. E groaznic de trist fără. De parcă oamenii au distrus tot, fără să-şi dea seama că se distrug şi pe ei. Ca să avem un viitor trebuie să avem un trecut. Nu-l distrugeţi!


Ceata albastra  

Aventuri in Zona cetatilor dacice

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you