Fabrica de Pensule (2010) by Corina Bucea

p-ța 1 Mai

str. Răsăritului

ry en

.H str

Fabrica de Pensule

sse

ry en

u arb

.H str

urești

Calea Buc

Blocul Spray Parcul ”Farmec”

Fabrica de Pensule Fabrica de Pensule 68 p. Editori: Corina Bucea, Székely Sebéstyen György © Fundația AltArt, Fabrica de Pensule, Cluj, octombrie 2010

intro

Notă editorială Corina Bucea Nu foarte departe de centru, dar mai degrabă în proximitatea zonei industriale a Clujului, Fabrica de Pensule este un loc fascinant ca spațiu construit, dar și ca spațiu social specific orașului post-industrial. În 2009, când membrii Fabricii de Pensule făceau primii pași în cartier și în clădirea fabricii, în căutarea unui loc comun de funcționare, ceea ce se deschidea în față era mai mult decât un spațiu cu potențial de convertire, permisiv în fața fanteziilor artiștilor, managerilor și producătorilor culturali care începeau să îl remodeleze. Fabrica de Pensule părea o cutie cu piese dintr-un muzeu fictiv al epocii industriale - ușor prăfuite, melancolice pe alocuri, dar foarte relevante pentru memoria locului. Piesele erau povești de viață, utilaje dezafectate, afișe de protecția muncii, fotografii din Fabrică și din zonă, panouri cu pensule sau vestiare muncitorești, tapetate cu afișe îngălbenite. 6

De atunci, parte din energia noastră s-a concentrat, deodată cu investiția pentru transformarea locului într-un spațiu cultural contemporan și primitor, și asupra recuperării acestor piese. Segmentele de documentare sunt, desigur, timide în fața pretenției de a fi exhaustive sau riguroase. Invitația este mai degrabă de a participa într-un un joc de explorare, care ghidează vizitatorul într-un tur prin cartier, printre fabrici, oamenii locului, poveștile lor, memoria colectivă, cartografia recentă a spațiilor industriale și a cartierelor muncitorești. În țesătura acestui ghidaj, legenda hărții e trasată de trei texte de introducere, fiecare semnată sub o perspectivă diferită. István Szakáts reflectă asupra patrimonializării spațiilor industriale, analizând implicațiile unui astfel de demers și prin prisma Fabricii de Pensule. Dana Vais, din perspectiva unui 7

arhitect și teoretician al spațiului urban, aduce reflecția asupra valorii simbolice a Fabricii în aria construită și trasează câteva din implicațiile acestei inserții în spațiul urban. Analiza sociologică a lui Norbert Petrovici urmărește infrastructura socială din jurul proiectului Fabrica de Pensule și trasează linii de gândire pentru viitor. Următoarea secțiune aduce în față memoria locului. Imaginile puternice ale lui Károly Feleki, realizate între 1979 și 1984, însoțite de textul pregătit de Gábor Emöke Blanka și Lörincz Krisztina, ne spun povestea unei comunități pitorești, dispărute – a hoștezenilor. Istoriile personale ale oamenilor din cartier sunt prezentate prin câteva mostre, o selecție din cercetarea mai amplă realizată de Fundația AltArt și echipa de cercetători coordonată de Norbert Petrovici. Aceleași fragmente de viață și istorie au inspirat și semificțiunile lui Alin Tănasă, care le repovestește cu tâlcul unui pasionat de film, și ilustrațiile lui Alexandru Ciubotariu, menite să surprindă ceea ce nu mai există decât în istoria orală. Documentarea include și câteva afișe de protecția muncii, o selecție din rămășițele esteticii proletare, descoperite în arhiva Fabricii de Pensule. Fabrica de Pensule, așa cum e azi, e descrisă de Rarița Zbranca într-un text de prezentare, și printr-o mică selecție de imagini ale evenimentelor din primul an de activitate. Perspectiva spre viitor este pasată câtorva dintre membrii și apropiații Fabricii de Pensule, într-o invitație de a-și imagina rolul Fabricii în viitor. Ceea ce aveți în față, așadar, este o încercare de recupere și arhivare a poveștilor trecutului care gravitează în jurul Fabricii de Pensule și ne inspiră, o scurtă prezentare a ceea ce înseamnă Fabrica azi și o încercare de privire în viitor. După chipul și asemănarea Fabricii, publicația de față este un proiect în desfășurare, care oferă în mod egal bucuria unui act reușit, dar care lasă loc de continuare și completare.

Între sus și jos István Szakáts Dacă abordăm de sus fenomenul Fabrica de Pensule (însuși fenomenalizarea Fabricii este deja o asemenea practică), observăm că ea se integrează la nivel global într-o întregă mișcare de recuperare a patrimoniului industrial, atât ca demers cu valoare istorică, dar mai ales ca mijloc de dezvoltare urbană. La rândul ei, această mișcare se înscrie în procesul (încet și inegal) de transformare a proceselor generatoare de valoare - a muncii - în munca imaterială, cu o valoare adăugată la nivel social. Pe de altă parte, dacă ne uităm de jos în sus, Fabrica de Pensule este - long story short - un obiectiv industrial, reconvertit în 2009 de un grup de artiști, curatori și manageri culturali într-un spațiu de creație de artă contemporană, după ce producția de pensule a fost oprită în 2005 definitiv, după o activitate de peste 30 de ani. Văzut de undeva de la mijloc, chiar și în acest moment, la Fabrica de Pensule acest grup contribuie la punerea pe harta (mentală) a publicului larg a unui centru cultural independent. Munca lor, de multe ori desfășurată în 3 schimburi, este accea de „a fixa idei pe creier” - vorba celor de la DDV. A vorbi despre patrimonializare este azi un exercițiu productiv: ideologic vorbind, cuvintele cheie sunt sexy în polisemia lor mereu schimbătoare în bătaia valurilor politice (termenul politic înțeles ca managementul puterii dată de reprezentarea unei opinii prin generarea unui discurs). Doar că reflexul (declanșat printre altele de calitatea de mantră a cuvintelor cheie de a aduce finanțare și deci sustenabilitate proiectului) merită un pic temperat. Recuperarea Fabricii de Pensule - a unui „obiectiv de patrimoniu industrial” și activarea ei ca spațiu al vieții „comunitare” e o chestiune problematică. Despre ce vorbim de fapt (despre care și a cui definiție) atunci când vorbim de patrimonializare? Cine îl face, și pentru cine? Al cui interes este? Cum se teoretizează? Care este gradul de teoretizare necesar? 10

În abordarea acestui hățiș de întrebări, e bine să ținem minte că până la urmă viața bate ideologia, și, vorba lui Boris Vian, se pare că mulțimile nu au niciodată dreptate, iar indivizii au întotdeauna dreptate. Dacă este doar neproductiv să vorbim strict la nivelul individului, a gândi în prea mare se pare - este sortit eșecului ab ovo, și este deci o abordare pragmatică ca grupul celor din Fabrică (o categorie aflată între mulțime și indivizi și deci cu șanse bune atât în a avea dreptate cat și a nu avea) să-și optimizeze eforturile în a găsi cărarea proprie în hățisul întrebărilor date de contextul local în loc să cartografieze întreaga pădure. Credința în posibilitatea de a construi o asemenea cărare este și motorul prezentului demers. Dar eterogenitatea vocilor prezente în Fabrică face efortul de a găsi un numitor ideologic comun demersurilor mebrilor, futil și poate chiar impostoric. Nu va putea exista o Mare Ideologie la care

toți membrii Fabricii să se ralieze. Ca exemplu, cuvinte cheie ca și Responsabilitate și Dezvoltare pot fi și sunt înțelese uneori radical diferit de membrii Fabricii, iar atunci Fabrica arată mai degrabă ca un stol de pești, a cărei traiectorie se poate prezice, fără a putea prezice în schimb traiectoria unui pește anume. Demersul de patrimonializare al Fabricii trebuie să fie deci cu atât mai mult unul practic, bazat pe practică, cu valoare de praxis. Astfel, abordarea prezentului proiect este aceea de a cartografia memoria colectivă a actorilor sociali care au legătură cu Fabrica de Pensule, pentru optimizarea dialogului cu aceste straturi, și pentru a se asigura, într-un proces de deconstrucție/ reconstrucție permanentă, că Fabrica de Pensule menține un înțeles viu și relevant în comunitate. Prezența Fabricii de Pensule ca factor responsabil de dezvoltare (hop! iar apar cuvintele cheie,

termene apropriate de toți generatorii de discurs – inclusiv acesta) depinde de eficiența dialogului acesteia cu comunitatea (care comunitate?) Abordarea propunerii continuă de fapt observația lui Boris Vian și critică faptul că avem o înclinație naturală de a scrie istoria prețuind doar lucrurile mari: personalitățile de marcă, conceptele integratoare, evenimentele istorice. Din cauza acestei erori, centrul și istoria ajung să se definească și alimenteze reciproc, iar periferia practic să nu mai aibă istorie și însemnătate. Complexul de superioritate al centrului aduce o reprezentare inegală, în care viața omului simplu e tratat ca un accident, ceva care nu are dreptul și șansa la reprezentare. Ca exemplu, critica adusă de “nouvelle histoire” (Jacques Le Goff) istoriografiei oficiale respinge compunerea narativei istorice - atât de expusă politicului - și se concentrează asupra

motivațiilor și intențiilor indivizilor (de multe ori anonimi) ca factori generatori ai evenimentelor istorice. Încă o dată, se accentuează necesitatea identificării acelei anverguri a viziunii – dată de praxis - care este destul de amplă pentru a modela o acțiune colectivă, dar nu devine (prea) vulnerabilă din cauza gigantismului ideologic. Revenind: cine este acea comunitate cu care Fabrica de Pensule dialogheză? Patrimonializarea Fabricii ca un obiectiv de producție fordistă se prezintă în primul rând ca un act paradoxal: el este nerevendicat de fapt de nici unul dintre actorii tradiționali: pentru muncitori aceste obiective semnifică spații ale exploatării, a coerciției și a controlului social, iar pentru capital - un vestigiu frustrant al ineficienței economice (spațiu neînscris în circuitul capitalului mobil). Statul – întotdeauna lefter și ezitant între interese, preferă și în

mod predictibil va și prefera să rămană evaziv (ca într-un banc celebru) în asumarea unei responsabilități reale de a adresa problema patrimoniului industrial. Iar atunci, este o necesitate - și ca o consecință a acesteia, o oportunitate - ridicarea unei noi clase, cea „creativă” (cu delimitarea imediată de osanele lui Florida la adresa neoliberalismului), care din perspectiva reaproprierii acestor spații, a respațializării noilor forme de capital imaterial, se angajează la recuperarea critică a acestor locații și la reînvierea socială a spațiului defunct, cu intenția de a reafirma continuitatea societății. În observația lui Hertz, botezul copiilor cu numele strămoșilor este o practică care are acest sens, iar faptul că Fabrica de Pensule a fost botezat cu numele strămoșului său va putea fi citit cu acest înțeles. Cu reținerea de rigoare, vom observa că atunci când creativitatea generează azi o economie bazată pe talent (și poate fragmenta piața în micropiețe personale), ea aduce o atingere gravă componentei sociale a muncii fordiste. De accea în viziunea proiectului, patrimonializarea Fabricii de Pensule înseamnă cu insistență recuperarea memoriei sociale a Fabricii, a exercițiului social, al înțelesurilor date de activitățile, miturile și ritualurile care contribuiau la generarea valorii simbolice a Fabricii. Vom ține minte deasemenea că muzeificarea simbolică a spațiului nu va putea face dreptate claselor sociale dezapropriate, evitând să ridice un totem fetișului numit proletar. Demersul susține că spațiile care se constituie ca și lieux de mémoire sunt produse tocmai atunci când un fond al memoriei trăite dispare. În acest sens, a vorbi despre patrimoniu, și cu atât mai mult despre patrimoniu industrial, înseamnă nu doar a întreba ce anume e re-amintit, ci ce anume a fost supus uitării prin această formă de recuperare ce documentează / reactivează memoria spațiului unui trecut delimitat și cartografiat. Aceasta cheie a lecturii permite prezentarea exercițiului social reteritorializat în periferie fără estetizarea acesteia, în contextul în care avantgarda producției de valoare se repoziționează în câmpul muncii simbolice.

Hot spot post-industrial: situarea artei în spațiul urban

Cum se alcătuiește un astfel de hot spot, un loc de concentrare și de intensitate urbană?... Exemplele notorii de concentrări de artiști - SoHo la New York, Mitte la Berlin, Belleville la Paris2 - arată că aceștia acționează mai ales informal. Se instalează unul câte unul, atingând încetul cu încetul o masă critică în zonă. În multe cazuri e vorba chiar de “squat” - ocuparea fără forme legale. În plus, e vorba mai ales de artiști ai scenei “off”, adică marginali, care se disting tocmai prin faptul că evită spațiile establishmentului artistic și caută locuri ne-evidente în oraș. Mutarea în spații urbane degradate e mai mult decât pură deplasare spațială; e o deplasare de conținut, spre “underground” și “alternativ”.

Dana Vais Cât de special poate deveni un fenomen tipic? Fenomenul “Fabrica de Pensule” (FP) pare a fi tipic. Transformarea carcaselor goale ale clădirilor industriale în locuri ale industriei culturale este azi ceva aproape banal. Faptul că o arie urbană degradată își ridică sigur valoarea prin artă - mai precis prin prezența artiștilor și a activităților artistice - e deja dovedit. Activitățile creative au ajuns să fie azi considerate o soluție garantată în revitalizarea economică și fizică a orașelor. În acest context, articolul de față face câteva observații asupra FP, din perspectiva relațiilor sale spațiale.

Hot spot: concentrarea spațială Apropierea fizică a activităților similare este o tendință certă în economia urbană de azi. Proximitatea spațială contează. Studii recente1 arată că tendința spre concentrare spațială în oraș este mai accentuată în industriile creative decât în orice alt domeniu economic urban. Pentru ele, intensitatea spațială e în sine ceva de dorit. Avantajele unui “hot spot” puternic sunt desigur funcționale (împărtășirea infrastructurii, însumarea publicului). Dar ele sunt mai ales simbolice. Pentru industriile culturale e în mod special important să aibă un branding geografic anume. O localizare spațială specială stabilește fără greș “distincția” artistică. Într-adevăr, asta ar fi prima observație: FP nu e doar o amplasare la un loc a mai multor artiști; e deja o identitate puternică de grup. Situarea în locul fizic a devenit brand. 16

1 v. de ex. Elizabeth Currid, Sarah Williams, “Two Cities, Five Industries: Similarities and Differences within and between Cultural Industries in New York and Los Angeles”, Journal of Planning Education and Research 29(3) (2010): 322 –335; Keith Bassett, Ron Griffiths, Ian Smith, “Cultural industries, cultural clusters and the city: the example of natural history film-making in Bristol”, Geoforum 33 (2002): 165–177

Cazul FP e mai ambiguu. FP a fost într-adevăr posibilă în primul rând prin cumularea eforturilor artiștilor individuali, prin asocierea acțiunilor lor personale. Dar ea se situează totuși într-un cadru formal foarte clar. Spațiul a fost ocupat perfect coerent și legal, iar la eforturile personale ale artiștilor s-au adăugat și bani obținuți competitiv și performant prin artă managerială și știință birocratică, din mecanisme de finanțare bine instituite. Și nu vorbim de fapt aici de artiști marginali, ci de o foarte tare comunitate de artiști a Clujului. Singura distincție clară, absolut necesară, rămâne aceea că ei nu sunt pentru nimic în lume artiști oficiali, adică legați de instituții publice sau de stat. Rămâne însă situarea spațială: ceea ce le dă până la urmă distincția poziției “alternative”, ne-evidente, este tocmai locul urban în care s-au instalat.

2 Elsa Vivant, Eric Charmes, “La gentrification et ses pionniers: le rôle des artistes off en question”, Métropoles 3(2008): 28-66

Revitalizarea zonei urbane degradate? Se așteaptă ca inserția artiștilor să aibă un efect benefic asupra unei arii urbane mai largi. Într-adevăr, există multe cazuri celebre de zone degradate în care stigmatul de marginalitate urbană a fost radical răsturnat prin artiști. SoHo și East Village la New York în anii ‘60 și respectiv ‘70-’80 sunt exemple clasice; artiștii au colonizat aici natural vaste arii degradate, pentru că le erau accesibile economic. Contribuind la creșterea atracției acestor zone, ei au fost cei care au declanșat indirect investițiile de renovare. Prin evoluții naturale, liberale, artiștii au contribuit astfel esențial la revitalizarea urbană. Un alt exemplu notoriu este Berlinul. După ‘89, artiștii s-au instalat aici în cartierele centrale de est, în spații vacante, profitând de lipsa titlurilor de proprietate ce 17

a urmat denaționalizării. Aici însă politicile și intervențiile publice au preluat destul de repede tendința și s-au aliat cu acțiunea naturală a artiștilor; puterea publică a inițiat chiar ea operațiuni de reabilitare urbană. În cele din urmă, activitățile artistice au fost în așa măsură asimilate de politica urbană la Berlin, încât prezența culturii alternative a rămas până azi o componentă principală a imaginii internaționale a orașului. În fine, un ultim caz ilustrativ mai ales pentru salvarea zonelor industriale degradate: Sheffield. Autoritățile locale au luat-o aici chiar înaintea tendințelor naturale și au pregătit ele însele terenul. Crearea unui cartier special în care economia creativă să fie pusă la lucru Cultural Industries Quarter, în anii ‘90 - a fost subiect de planning explicit. Azi, crearea de astfel de “cartiere de industrie culturală” e o soluție urbană tipică.

La Cluj, situația e mult mai aproape de dezvoltarea total liberală de gen american, decât de cea europeană, mai bine controlată public. Fenomenul FP este sută la sută privat: artiștii s-au instalat aici în primul rând pentru că era chiria mică, pe lângă avantajul că s-au putut aduna mai mulți la un loc. Totuși, exemplul nostru rămâne unul la scară destul de redusă. Nu e vorba aici, de fapt, de o arie urbană colonizată de artiști, ci de o singură fabrică, și încă una relativ mică. Inserția urbană a FP este strict punctuală. Relația efectivă cu spațiul imediat este de asemenea minimală, în special din punct de vedere funcțional. În SoHo, atelierele artiștilor au fost foarte repede urmate de locuințele lor, aici inventându-se chiar un nou tip de locuire: “loft-living”-ul. După artiști au urmat cafenele, restaurante, magazine și alte funcțiuni și activități. În cazul FP însă, impactul asupra zonei pare a fi strict limitat la ea însăși. Ridicarea “valorii” unei zone urbane nici nu este însă neapărat ceva cu totul pozitiv. Printre efectele perverse ale instalării artiștilor într-o anumită arie urbană este recunoscută și gentrificarea. Artiștii aleg poate zone degradate și periferice, dar ei le transformă în zone acceptabile și în centralități. Prezența artiștilor, cu imaginea lor boemă, este în sine atractivă. O zonă urbană dezirabilă devine pur și simplu mai scumpă și până la urmă chiar artiștii inițiali sunt siliți să plece dintr-un loc la a cărui “salvare” au contri-

buit. Din nou exemplele clasice - New York sau Berlin - arată că artiștii au un rol cert în gentrificarea spațiilor urbane degradate. Pasul decisiv în gentrificare este însă întotdeauna realizat de reabilitarea fizică a structurilor construite existente. Aceste investiții - publice sau private - sunt cele care determină în cele din urmă decisiv revalorizarea imobiliară. Există însă și riscul ca piața imobiliară să decidă că reabilitarea structurilor industriale e doar o cheltuială ineficientă și că terenul e mai prețios pur și simplu ca teren de construcție. La fosta Fabrică de Tutun din Cluj, de exemplu, nici măcar valoarea intrinsecă a clădirii industriale, cu adevărat prețioase ca patrimoniu construit și istoric, nu a putut sta în calea deciziei imobiliare de a considera că terenul urban valorează mai mult dacă e ras complet și folosit pentru un centru comercial. FP ar trebui să-și dorească succesul zonei urbane cu multă prudență. Amplasarea într-un spațiu urban realmente ne-atractiv, mai degrabă peri-periferic, decât peri-central, subdezvoltat ca infrastructură, poate rămâne un mare avantaj.

Estetizarea și valoarea simbolică a cadrului “industrial” Probabil cea mai evidentă situare ne-evidentă este instalarea artiștilor noștri în clădirea unei fabrici socialiste care nu a fost de fapt recondiționată deloc. Exemplele occidentale consacrate de spații industriale recuperate prin activități artistice sunt aproape întotdeauna mult înfrumusețate prin renovare fizică. De exemplu Zeche Zollverein din Essen, probabil cel mai notoriu spațiu industrial cucerit de artă3, este acum un spațiu cât se poate de estetizat. Oricât de urâtă ar fi fost mina de cărbuni, și oricât de abil ar fi fost speculată amintirea acestei urâțenii, ea a fost profesionist cosmetizată prin design; de altfel nume celebre ale design-ului de arhitectură4 au contribuit la asta. În România, un bun exemplu de estetizare în sit industrial e fosta Vamă din București, unul dintre cele mai remarcabile cazuri recente de reabilitare a unei clădiri industriale în România. O clădire ce-i drept deja “frumoasă” în sine, de cărămidă, de la începutul secolului, a fost radical transformată într-o insulă de hyper-design5. În primul caz, la Zollverein, avem ce-i drept un loc de cultură deja foarte “oficială”. Iar la Vama bucureșteană, avem un spațiu colonizat de firme de publicitate, arhitectură etc, adică acea parte a

3 Elsa Vivant, Eric Charmes, “La gentrification et ses pionniers: le rôle des artistes off en question”, Métropoles 3(2008): 28-66. 4 precum OMA, Foster, SANAA. 5 De altfel clădirea nu era clasată monument, iar soluția proiectului a fost una radicală: demolarea totală a structurii interioare şi păstrarea exclusiv a fațadei, ca o “carcasă”; v. Mario Kuibuş & Re-Act Now Studio, Organisme reactive, Monografiile Arxitext nr. 4, Ed. Fundației Arhitext, Bucureşti, 2009, pp. 76-87 19

6 Boris Groys, “Situația postcomunistă”, Idea - arts+society 21(2005): 183187.

“industriei creative” mult mai adaptată cerințelor comerciale, care suportă totuși mai greu spațiile degradate decât arta propriu-zisă. Realitatea e că un fenomen ca FP mizează de fapt pe degradarea construcției socialiste în care s-a instalat. Ea e parte importantă din imaginea sa proprie. Cum observa odată Groys6, artiștii est-europeni nu își permit să uite ce resursă valoroasă poate fi chic-ul comunist. Arhitectura industrială de beton scorojit din perioada comunistă e oricum mai puțin “evidentă” decât halele frumoase de cărămidă mai vechi, și tocmai asta o face să fie încă foarte specială. Ca structură construită, clădirea FP nu are chiar absolut nimic valoros în sine. Ea arată rău de tot și tocmai asta e bine. Intervențiile fizice ale renovării sunt din fericire minimale și nu alterează decât foarte puțin imaginea “socialistă”. Tot felul de urme (panouri de protecția muncii, sloganuri de avânt muncitoresc, ca să nu mai vorbim de instalații precum panouri electrice de înaltă tensiune necesară unor utilaje azi dispărute, hidranți, sau uși brute de metal) sunt cu grijă păstrate neatinse. Galeriile și atelierele au intrat cuminte în camerele existente, fără recompartimentări. Odată înăuntru însă, ele și-au asumat o libertate cumva clasică. Majoritatea au amenajat formule de spațiu de expunere “white cube”, închise aproape total față de fațada existentă vitrată. La drept vorbind, când intri în fiecare din galeriile FP, ești rupt de orice cadru exterior, ești prins în lumea lor. Apoi ieși și retrăiești din nou și din nou, acut, contrastul necesar între albul lor imaculat și mizerabilul industriei socialiste. Ne-atingerea dintre lumi este perfect posibilă: iată care e principiul relației spațiale la FP.

Concluzie Totul la FP este pură valoare simbolică. Ea rămâne o “Fabrică”, adică un loc de producție; ea produce “Pensule”, adică poate ceva legat de pictură, adică de artă. Ceea ce, evident, n-are de fapt nici o legătură cu fabrica de pensule anterioară. În cele din urmă însă nimic nu traduce mai bine valoarea simbolică precum spațiul real: arta se poate instala chiar cu maximă intensitate într-un spațiu fără ca de fapt să-l atingă.

Fabrici, muncitori și artiști Norbert Petrovici Clujul este imaginat de clasa de mijloc ca un oraş „intelectual, studențesc, al clinicilor, al parfumului, al teatrului, al operei, al grădinii botanice, al civilizației, al dansatului, al restaurantelor” (interviu cu M, arhitect, 67 ani), însă în continuare una din trei persoane din oraș are educație cel mult gimnazială, și mai mult de 35% din forța de muncă activă este compusă din muncitori. Chiar dacă nu mai avem unități mamut de producție cum erau fabrica de încălțăminte Clujana sau Combinatul de Utilaj Greu, care în anii ‘80 aveau fiecare 10.000 de angajați, totuși industria prelucrătoare angajează un sfert din forța de muncă a orașului. Firma tipică din sectorul industrial are în medie 15 angajați și folosește eventual doar o secție sau un etaj din ceea ce erau înainte marile fabrici socialiste. Dar cu toate acestea ele dețin 30% din activele capitalizate ale firmelor din Cluj și reprezintă 10% din totalul firmelor în 2007 (conform datelor Camera de Comerț Cluj, 2007). Chiar dacă numeric muncitorii au fost o categorie importantă, în modul de reprezentare a orașului în mod sistematic ei au fost o categorie invizibilă sau, cel mult, o categorie a alterității care justificau discursurile moralizatoare ale civilității și necesității disciplinării manierelor. Încă de la 1870, când orașul este 24

conectat prin calea ferată la circuitul de mărfuri și producție industrială al Imperiului, în ecologia urbană a Clujului se conturează clar două cartiere muncitorești: Gruia și Lupșa. Gruia este cartierul muncitorilor de la CFR, iar Lupșa cartierul muncitorilor meșteșugari care încep să fie angajați la Dermata (viitoarea Clujana) și primele fabrici care apar în această zonă. Lupșa, locul în care este situată și Fabrica de Pensule, are deja, de la începutul secolului XX, structura actuală a rețelei de străzi și e centrată geometric în jurul pieței pe care azi o denumim 1 Mai. Însă nici atunci și nici acum acest cartier nu era considerat ca făcând parte, cu adevărat, din oraș. Atunci era clar în afara perimetrului orașului pe care îl vedem acum ca și centrul istoric, o colonie de meșteșugari, muncitori și zilieri prea necivilizați pentru a conta în imaginarul cetății. Iar azi, când ai o discuție cu locuitorii cartierului, uimiți că cineva ar fi interesat de zonă, îți recomandă să te duci să vorbești cu alți oameni care locuiesc în zone mai interesante, zone care reprezintă cu adevărat orașul, precum cei din centru sau cei din cartierul „domnilor” Andrei Mureșanu. Reconversia Fabricii de Pensule într-un centru de artă contemporană sau prezența în zonă a unor noi categorii de utilizatori ai spațiului a trecut aproape neobservată. Mai ales că Fabrica de Pensule arată exact ca în trecut, la fel de neîngrijită ca și celelalte fabrici. De fapt, cartierul nu a avut niciodată o viață vie, densă și plină de evenimente, un moment exemplar care să se fi constituit în momentul de aur din istoria sa. La fel ca și alte cartiere de muncitori, a fost mai degrabă un loc destinat locuirii și atât. Nimic spectaculos nu ancorează o istorie locală. Muncitorii leagă trecutul cartierului lor de istoria lor personală, cu micile ei puncte de inflexiune private: căsătoria, primul copil, moartea soțului. Iar istoriile individuale se articulează între ele prin marile momente de cotitură: războiul, fabricile din 70, schimbarea sistemului în 1989, concedierile din anii ’90, asfaltarea de curând a străzilor. De fapt, momentul de glorie al 26

cartierului este acum - străzile sunt îngrijite, au apărut case noi, mai frumoase, zona devine atrăgătoare și pentru alții. Viața acestuia, ca și a muncitorilor, e discretă, se desfășoară în prezent și e periferială în marea schemă a lucrurilor. Chiar dacă o mare parte din muncitori lucrează în industria prelucrătoare, în continuare vechile fabrici sunt mult subutilizate ca infrastructură. Devalorizate pe piața imobiliară, în cazul în care nu sunt părăsite, sunt folosite mai degrabă ca zone de birouri pentru firme de servicii, mici depozite, sau ateliere pentru firme de producție mici. În plus, dezindustrializarea aduce nu doar devalorizarea acestor active și spații. Aduce și devalorizarea vieților muncitorilor. Dacă marea industrie ceaușistă a însemnat prezența masivă ca forță demografică a muncitorului imigrant rural, acum logica spațiului industrial cu firmele mult mai mici face atât din muncitor o categorie invizibilă, cât și din industria care a mai rămas în oraș o activitate pe care o recunoști eventual doar din cifre. Fabrica de Pensule este legată de logica pieței și a geografiei devalorizării spațiilor industriale. Chiria foarte mică per suprafață a fost evident o parte importantă a creării unui centru artistic în periferia unui oraș care își valorizează cultural centrul istoric. Însă e greu să nu observi o omologie de structură între ideea de artă care refuză 28

cravata, pălăria cu boruri, greutatea intelectuală, gesturile manierate burgheze, și spațiile cărora li s-a refuzat o istorie legitimă urbană. Există o similitudine de poziție între artistul care experimentează cu incompletul, parțialul, în proces și locurile devalorizate, neîngrijite, scorojite, viețile mici ale muncitorilor, istoria mică. De aici și ușurința de a asuma numele Fabrica de Pensule și toate conotațiile care vin cu această etichetă atașată unui centru de artă contemporană.

cartierul pe care îl locuim, al istoriei mici și ne-sofisticate. Rămâne să vedem dacă noul proiect de clasă și de producție culturală va căuta producția de distincții noi de putere, sau din contră vom avea o artă care dorește să emancipeze, să creeze alianțe instabile și inedite. Dacă vom fi capabili să producem o artă ca loc de întâlnire, nu ca loc al distincției și diferenței (insurmontabile).

Evident, acest proces de valorizare a micului și incompletului în circuite de artă și consum cultural nu este un proces inocent cu efecte salvatoare în sine. E de fapt tot un proiect de clasă, însă un proiect care se definește în alți parametri, nu prin papion, ci prin eșarfă, nu prin costum, ci prin haina vintage colorată. E proiectul unei facțiuni de clasă de mijloc, pentru care cultura este doar o actualizare firească a ființei umane. Cultura nu ocupă un moment special, izolat prin ritualuri de consum sofisticate în care fracul face diferența dintre înainte și după „actul de cultură”. Producția și consumul de semnificații sunt o formă normală de a fi, care nu are nevoie de întreaga producție de distincții hegemonice și de putere. Nu ai nevoie de gesturile civilizatoare care să semnaleze diferența de esență între tine ca și consumator de artă și muncitorul needucat. Însă rămâne de văzut dacă vom putea să ne asumăm 29

30 31

memoria locului

Dincolo-s muncitorii, acolo negustorii și dincolo intelectualii. Noi aici facem parte din categoria aia de mijloc, pe care tot vroiau să o faca ăștia - clasa socială de mijloc. Până la Someș încoace, ăia-s muncitorii, că acolo-s fabricile. De aici, de pe strada Oituz, până la Abator, până aproape la Piață, sun-

tem noi. Intelectualii - de la piață încolo – către clinici, către cartierele alea care-s mai domnești – și cartierul Grigorescu, și cartierul Andrei Mureșanu. Aici deja vezi numai case, acolo-s vile. Astea-s toate făcute de oameni mai săraci… bărbat, 76 ani, inginer, str. Oituz

Despre Hoștat

1 Au fost realizate 9 interviuri cu hoștezeni și 9 interviuri cu clujeni maghiari. 32

Denumirea de Hoștat este de origine germană (Hoffstatt) și însemnă „suburbie”. Cu referire la Cluj, termenul apare pentru prima dată menționat în secolul al XVI-lea, desemnând o zonă istorică a orașului, teritoriul din afara cetăţii, care era locuită de agricultori veniţi din Secuime, Călata și Sălaj. Este important de menţionat că, deși în mai multe orașe din Transilvania (Brașov, Sibiu) se așezaseră agricultori la marginea orașului, numai în Cluj a rămas și în ziua de azi denumirea de Hoștat. Între timp, denumirea zonei a dat și numele locuitorilor (grădinarii) din

acea zonă, hoștezenii. O comunitate străveche a orașului, care în perioada regimului comunist a suferit mari transformări. În urma colectivizării au fost nevoiţi să renunţe la terenurile pe care la aveau în proprietate și care stăteau la baza existenţei lor ca agricultori; respectiv strategiile de urbanizare a orașului au determinat mutarea unora dintre ei în blocuri, casele fiind demolate pentru a se construi Cartierul Mărăști. În continuare, vom încerca să definim identitatea acestei comunități pe baza unor interviuri realizate cu hoștezeni și clujeni.

Identitatea hoștezeană cuprinde cinci componente: Cea mai importantă componentă în privința identității este ocupația lor, de agricultor, grădinar. Vorbim despre un grup ce aparține mediului urban din punct de vedere administrativ, care se autocaracterizează drept clujeni, orășeni, dar care dincolo de asta și-au păstrat modul de viață tradițional, rural. Ca și agricultori, nu cantitatea, ci mai degrabă calitatea este importantă. Vocația lor de agricultor este una moștenită, pe care o practică cu mândrie chiar și azi:

„Din această profesie nu o să fim șomeri, sapa nimeni nu o să ne ia afară din mână” (femeie, 42 ani)

„...când au venit aicea ei au întreținut Clujul cu legume proaspete ... erau grădinari.”

„Întotdeauna am lucrat în grădina ... l-am iubit, l-am făcut și întotdeauna e minunat când dă roadă ceea ce ai imaginat, ai plantat.” (femeie, 40 de ani)

„... eu fac acesta pentru că-mi e în sânge, în familia mea ne-au educat acesta de când eram copii”

(bărbat, 58 ani)

(femeie, 51 de ani) 35

Totuși există un grup care s-a integrat pe deplin în mediul urban, care nu se mai îndeletnicește cu ocupația tradițională. A fi hoștezean înseamnă a trăi la marginea orașului. Locuințele lor se găsesc mai ales în partea de est, sud-est, sud a orașului. Pământurile, proprietățile copiii le-au moștenit de la părinți, realizându-se astfel o strânsă legătură cu pământul cultivat de-a lungul generațiilor.

„Acolo unde locuim acuma, în Cartierul Bulgaria, eu acolo m-am născut, în familie hoștezeană, eu nu îmi pot imagina să trăiesc altundeva.” (femeie, 40 ani)

„Cartierul Mărăști, Gheorgheni, și zona industrială sunt pe pământ hoștezean, care și în ziua de azi nu este restituită.” 36

(femeie, 60 ani)

O altă componentă importantă a identității lor este naționalitatea. Este o comunitate omogenă, alcătuită din maghiari, care au simțul răspunderii de a păstra această unitate de naționalitate, de exemplu prin educarea copiilor în limba lor maternă:

„Noi suntem clujeni, maghiari (...) Am înmulțit poporul maghiar” (femeie, 63 ani)

„La noi nici nu s-a pus întrebarea, copii au mers în școală maghiară. (...) sunt puține familii mixte, nu ca maghiar și hoștezean ci ca maghiar și român.” (femeie, 60 ani)

Religia reformată și păstrarea tradițiilor îi caracterizează în mod special și se poate observa o legătură între cele două. Cu timpul aceasta a pierdut din importanța ei. Cei bătrâni își amintesc cu drag viața lor în comunitate: biserica, portul popular, serbările, care întăreau și susțineau legăturile dintre ei.

„Nu era atunci că nu am timp, sau nu am chef, toată lumea, frumos îmbrăcat mergem la biserică, eram împreună cu toții...” (femeie, 63 ani) 39

Construirea orașului, a blocurilor a dus la demolarea multora dintre casele hoștezenilor, aducând cu sine mutarea lor în blocuri și luându-le posibilitatea de a-si continua viața de agricultor, ceea ce a dus la slăbirea unității lor. O parte dintre hoștezeni deplâng și astăzi destrămarea gospodăriilor. Ordinul de demolare a generat multe tragedii personale, ducând la destrămarea mai multor familii.

„Un om care trăia afară, în grădină și de la o zi la alta era pus într-o locuință cu două camere, la etajul patru, ce putea să facă? Să moară, nimic altceva.” (bărbat, 63 de ani)

Odată cu restituirea pământurilor, unii s-au întors la viața lor de dinainte, dar au fost și mulți care fie nu și-au primit înapoi în totalitate gospodăriile, fie nu și le-au primit deloc și trebuiau să se împace cu gândul de a sta la bloc și de a câștiga banii muncind în fabrică. După schimbarea regimului, proprietățile au început să fie restituite. Pe lângă caracteristicile mai sus menționate, am observat, din partea hoștezenilor, și o altă clasificare: „hoștezenii adevărați”, care și azi trăiesc în case și se ocupă cu agricultură și „hoștezenii clujeni”, cei care în urma colectivizării și urbanizării au fost nevoiți să se mută în oraș, în blocuri. Proces, în urma căruia, au ajuns să se integreze în societatea clujeană.

„Vânzătorii de legume sunt cei adevărați (hoștezeni), dar ei sunt foarte puțini.” (femeie, 43 de ani)

„Au început să lucreze în fabrici și așa au devenit clujeni normali, oameni muncitori ... nu se mai ocupau cu meșteșugul tradițional și așa l-au și uitat.” (femeie, 68 de ani)

Până la urmă putem spune că această comunitate, cât se poate de omogenă, este o parte importantă a Clujului. Respectul lor față de tradiții, calitatea excelentă a legumelor, fructelor produse de ei sunt doar o parte din caracteristicile care i-au ajutat ca să fie cunoscuți de toți clujenii. Gábor Emöke Blanka Lörincz Krisztina

semificțiune

Noi vom avea mereu Parisul Alin Tănasă

să iubești înseamnă să trebuiască să-ți ceri ier-

– Tinerețea e irosită pe cine nu trebuie.

tare la fiecare 50 de minute. „Iartă-mă, Lenuța”.

Dar nici tinerețea nu-și irosește timpul cu

Restul drumului l-au parcurs în tăcere. La Steaua

bătrânețea, mai ales când aceasta duhnește a

Roșie trebuia să ruleze un film indian muzical,

votcă ieftină, așa că tinerii s-au întrebat din pri-

spre bucuria ei și mânia lui. El ar fi preferat un

viri dacă să purceadă și duși au fost spre Steaua

film chinezesc cu bătaie. Când ieșea cu cama-

Roșie. Pe drum, Lenuța l-a întrebat pe Șerban

razii lui de la „Biciul fermecat” sau „Mesagerul

dacă știe să fluiere, iar Șerban, într-un moment

invincibil”, până acasă tot într-un antrenament o

de pură genialitate, a spus că nu, la care Lenuța

țineau. Ar fi mers și un comisar cu, despre și-n

i-a răspuns că el nu-i ca ceilalți eroi ai clasei

ciuda tovarășului Sergiu Nicolaescu sau un film

muncitoare, care-și unesc buzele aspre și suflă

istoric cu Amza Pelea. Alain Delon, sublimul ab-

În ziua aia, prietenii lui aveau în plan să dea o

S-au întâlnit la colț ferit de stradă, căci ai fetei

după fete de pe macaralele patriei.

solut în ale masculinului, umplea săli de tineri

raită prin cartierul Iris. Mergeau la fete. Erau și-n

părinți mânioși ar fi spus NU romanticului cuplu.

Pe drum, s-au oprit la turcul Bilazaim să cum-

îmbrățișați și i-ar fi fericit pe amândoi, dar din

cartierul lor, Lupșa, fete, dar incursiunile în carti-

Nu se cădea ca fata lor să umble deja cu băieți,

pere înghețată cu zmeură și lămâie. O înghețată

păcate nu și-n seara cu pricina. La casă se for-

erul vecin erau mereu un motiv bun de a se lua la

fie ei și din cartier, fie ei și eroi ai clasei munci-

excepțională, dar care ca toate înghețatele cerea

mase deja o coadă epică de nefericiți, târâți de

harță cu băieții din Iris, că băieții ăștia, nu-i lăsau

toare, așa cum era Șerban, care-și dublase cota

dibăcie la consumare. Înghețata e ca filmele

campioanele sexului frumos din cartierul Lupșa

să se dea la fetele lor. Câmpul de luptă era ca la

de producție la Fabrica de Pensule, unde lucra.

distopice: are miez promițător, dar se înmoaie

să vadă filmul cu Raj Kapoor.

Călugăreni, un pod de lemn pe lângă Fabrica de

– La mulți ani Șerban!

pe margini și trebuie s-o susții continuu, con-

Luna răsărise peste cofetăria de vizavi, iar

Cărămidă, ce făcea legătura între cele două carti-

– Îți mulțumesc.

sumând-o repede.

Șerban îngână în gând o replică, cu care o va

ere și unde băieții din Iris îi așteptau să le dea la

– E un roman de dragoste, am citit și eu jumătate

Nu se țineau încă de mână, dar faptul că mer-

da gata mai târziu pe Lenuța: „Ce vrei, Lenuțo?

gioale. Deși nu se cădea să dea bir cu fugiții, să

din el. E foarte frumos.

geau împreună era suficient să-i stârnească lui

Ce vrei? Vrei luna de pe ceruri? Spune-mi doar

spargă gașca și să nu apere turma, Șerban a fost

– Cealaltă jumătate o s-o citesc eu.

Șerban porniri de poet. Acum era momentul să-i

și o prind cu un lasou și ți-o zvârl la piciorușele

nevoit să zică pas ca la poker. Se îndrăgostise și

Nu multă lume știa când e ziua lui și puțini se

spună Lenuței ce auzise de la maistrul său, Bun-

astea încălțate la Clujana. Nu-i deloc o idee

nu era cale de izbândă. În ziua aia se mergea la

gândeau să-i facă un cadou, dar Lenuța mereu își

dea, Ion Bundea. Așa se prezenta el, cică văzuse

rea. Lenuțo, o să-ți ofer luna”. Trei lei, vă rog, îl

film. Fata acceptase. O chema Lenuța și era de

amintea și mereu se nimerea să aibă un cadou.

într-un film.

trezi din reverie casierița. De doi lei și-ar mai fi

la el, de pe Paris. Se știau de mici, dar abia în

Stăteau fâstâciți, unul în fața celuilalt, căutând

– Lenuța, să iubești înseamnă să nu trebuiască

cumpărat niște semințe de spart la film, dar din

ziua aia făcuseră pasul ăla și urmau să meargă la

cuvinte și gesturi, când acestea veniră dintr-o cu

să spui niciodată că-ți pare rău.

privirea dezaprobatoare a Lenuței înțelesese că

film, la cinema Steaua Roșie, în chip de amorezi.

totul altă direcție decât cea așteptată. De ce n-o

– Șerbane, ce vrei să spui? Tu te mai vezi și cu

mai bine NU.

La Steaua rula ceva film indian, dar putea să fie

pupi, în loc s-o tot vrăjești până moare? Un bețiv

alte fete?

Au intrat la film și cu greu au prins ultimele două

și congresul al XI-lea în a zecea reluare, că tot

sprijinea o poartă. Se simțea că tocmai ieșise de

– Nu! Nu, răspunse dezamăgit Șerban.

locuri pe scaune, în primul rând. În spatele lor,

la Nagy Feri și căuta fără succes drumul spre

Fetele mereu par să înțeleagă altceva din ce le

tineretul lupșan cloncănea semințe și arunca co-

casă.

spui. Avea dreptate John Lenon când spunea că

jile pe sub scaune. Unii, prea îndrăzneți și profi-

ar fi mers.

– S-o pup, zici?

tori de-ale întunericului, își mai primeau câte o gingașă palmă de la a lor tovarășă iubită, spre hazul neintelectual al vecinilor de rând. Praful plutea gros în lumina proiectorului și stropi de sudoare muncitorească răcoreau mocheta roasă a cinematografului Steaua Roșie. N-a fost filmul cu Raj Kapoor, mi-au spus părinții peste mulți ani, ci unul rusesc cu un bătrân evreu care are grijă de un copil orfan, viitor erou comunist, căruia încearcă să-i transmită ce a învățat el despre oameni, iubire, viață… Nu știau titlul și nici imdb-ul nu auzise de el, dar ei fuseseră la filmul ăla și învățaseră că: „Ștefan, doi oameni care se iubesc nu stau față în față să se uite unul la altul, ci stau unul lângă celălalt și privesc în aceeași direcție la lume”. – Bine, tată, n-ar fi prima oară când îmi spui asta, dar acum mă uit la „Star Wars”. – Bine, fiule, n-ar fi prima oară când te uiți la răsuflatul ăla cu lanternă.

Mai ales după ’70, infuzia de sânge proaspăt, sănătos de la țară l-a făcut pe Ceaușescu să aducă și mai mult - să industrializeze Clujul, pentru că îi stătea în gât. De ce? Pentru că era un oraș cultural, eminamente cultural, și el nu putea concepe și știa că acolo unde sunt studenți și oameni care gândesc există pericolul de a-i avea oponenți. Și de asta Clujul o fost distrus !

În anii `60, parcarea Clujanei era plină de bicicletele muncitorilor, care erau puse cu roata în sus și legate cu lanțuri. La ieșirea din tură, oamenii își dezhămau căluțul și plecau acasă. Oamenii la serviciu veneau atunci cu servieta nu cu punga, în care aveau ceapa, slănina și pâine. Bicicleta era un mijloc important de transport, iar cel ce deținea o bicicletă era mai bine văzut. Cei ce țineau porci mergeau în piața Mihai Viteazu, cu bicicleta pe ghidon, de care aveau agățate câte două bidoane în care puneau roșiile și varza care nu erau bune și care erau date de către oltenii și hoștezenii veniți în piață.

bărbat, 56 ani, fost mecanic auto la Clujana

femeie, 78 ani, fostă contabilă 44

Atuncea nu era prea aglomerație, Clujul avea vreo 50.000 sau nu stiu câți. Dar nici nu era circulat, nu vă închipuiți așa, că trecea o mașină la jumătate de ceas, dacă trecea. Erau de-alea cu tuburi deasupra, cu gaz, mereau de parcă erau rachete. Foloseau în loc de benzină, gaz. Ca la țară, când trecea o bărbat, 76 ani, fost mașinăinginer, era str.sărOituz bătoare, tot satul se aduna.

bărbat, 76 ani, fost inginer, str. Oituz 46

Dom’le, nu mai e cum a fost!

N-a mai fi ce-o fost, inima dumitale, ce-o fost pe timpuri, să ferească bunul Dumnezeu.

Alin Tănasă Totuși sabia aia laser a lui Skywalker părea să consume măr domnului mare bogăție de energie, dar nu l-am văzut s-o încarce măcar o dată. Ficțiune ca ficțiune, dar și un pic de știință. Cotorul cela n-avea cum să producă energie infinită, părerea mea. Sigur o băgau la priză, doar că George Lucas s-a zgârcit să arate. Dacă ar fi fost produsă de Apple, ăștia ți-ar fi trimis-o împachetată frumos, cu un încărcător alb cu mufă magnetică. „At least ten hours of charging time are requested for a full charge.” Zece, un mizilic, dacă stai să te gândești că pe urmă faci harcea parcea un mic batalion de clone. Garantăm 100 de roboți la o singură încărcare. Asta fiind doar o mostră din vasta cogniție ce bătea pusta cerebrală a tânărului Ștefan, în timp ce aștepta vestitul mic a lu’ nea Piști de la terasa ‚Dragonul de Aur’ de pe Traian 65. Temperatura aerului - explozivă, umiditatea - evazivă, așteptarea - excesivă. Din fericire, berea e o răcoritoare pentru sufletele de aur și lubrifiant diluvian pentru așteptări ’delungi, și bere avea, bar domnului, Ștefan pe masă. Terasa adăpostea doar o mână de mese, iar meseni și mai puțini, de-i numărai pe degete. Trei, pentru a fi preciși, la o masă din spatele lui Ștefan. O doamnă cu batic la o masă de la stradă și propritarii cu niște prieteni, patru, adunați algoritmic. Atenția lui Ștefan s-a îndreptat imediat spre doamna cu batic, în etate ’naltă, un-

deva peste 70, care și-a comandat o bere la halbă, ca apoi, ferească sfântul, să-și aprindă o țigară. Ștefan s-a gândit, pe pilot automat, la bunica lui rurală, pe care n-o văzuse niciodată într-o ipostază atât de discutabilă. Dar cumva bunica cool din fața lui îi deveni simpatică. Brava ei! Ar mai trebui doar să agațe un bătrânel și tabloul de natură pop ar fi complet, ceea ce ulterior se și întâmplă. Un bătrânel grizonat, în cămașă havaiană, îi făcu ochi dulci bătrânești. Brava lor. În timpul ăsta, doar că-n altul, pe o stradă cu rezonanțe boeme, Paris, într-o cârciumă celebră a unui ungur de folclor, Nagy Feri, se adunase tinerimea muncitorească de tip masculin. Pantofarii de la Clujana, meseriașii de la Fabrica de Pensule, hoștezenii cu floare la ureche, cu mic și mare, ucenic și maistru beau cot la cot înainte să meargă acasă la muieri. Înainte de ciorbă, se cade o vorbă, spuneau bătrânii. Vorba pe vorbă se scoate, iar oamenii scoteau multe vorbe, căci timpurile erau tulburi, iar faptele se pedepseau și vorbele nu erau nici ele lipsite de primejdii, dar lumea, între prieteni, mai trăia din gură. La naționalizare, le-au luat părinților soției absolut tot. Au vrut să le ia și candelabru; o zis bătrâna „nu-l luați că vreau să mă spânzur de el” Sandule, când mai trece Groza pe la vecină? Când mai bagă ăștia salam la băcănie? Nu știu mă, că nu-i țin agenda… 47

Trebuie să știți că aici era o zonă de meseriași, cartierul Lupșa, cuprins între cei doi întemeietori ai Daciei moderne și corola de fabrici și uzine ai tătucilor comuniști. Cartier de case, mărginit de regi și uzine, cu un plămân verde la mijloc, Parcul Feroviarilor, un nume ce trimite la același imaginar muncitoresc. La cârciuma locului nu vedeai decât bărbați muncitori: strungari, tipografi, măcelari, dulgheri, zidari, oameni dintr-o bucată, oameni puternici, femeia fiind pasăre rară și plantă de interior. Și totuși la o masă mai retrasă, se așeză o domniță cu pălărie cu volănașe și ridică o mână gingașă: Chelner, șampanie! punctând sopran în hărmălaia aia de bași și baritoni. Pe domnișoară o cheamă Elisabeta, o dansatoare de step frumoasă și corpolentă, specie de femeie aparte, iubită de trei, patru ori pe an chiar și de prim-miniștri. Oamenii locului spuneau că ar fi fost iubita lui Petru Groza, care atunci când venea în vizită de partid și curtoazie umplea băcăniile de carne și salam. Chelnerul se întoarse cu sticla de șampanie și cu un pahar mic. Dar nu mă cunoști? Vai, scuzămă, domnișoară, că am adus pahar mic, trebuia să aduc pahar mare. Așa era Elisabeta, trebuia să consume cât mai repede și cât mai mult. Pe Traian 65, Ștefan își primea mult așteptații mici. Copilași în scutece de muștar pe farfurie înflorată, aduși în dar de o domniță liceană, temporar lucrătoare însărcinată cu deservirea consumatorului Ștefan în localul de pe Traian. Radioul era fixat pe Magic FM, iar Andrea Bocceli le zicea de dragoste în duet cu Giorgia. Vivo per lei anch’io lo sai/ e tu non esserne geloso,/ lei è di tutti quelli che/ hanno un bisogno sempre acceso. În micul 48

spațiu dintre mese, bătrânii valsau pe un ritm cunoscut doar de ei, în tăcere și cu fețe râzătoare. Un nor timid acoperise soarele, iar vântul se porni și el în surdină. Atunci intră în local un tânăr cu o ciocolată Milka, bine ascunsă la spate. Și-ar fi dorit să o cheme pe tânăra ospătăriță afară, dar ea îi făcu semn că e ocupată și că de-o dorește ar face mai bine să ia loc la o masă. Călcându-și pe inimă, acest organ musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura prin contracțiile sale ritmice circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare, tânărul călcă terasa de vară spre masa desemnată. Comandă o apă plată, care-i fu adusă în consecință de cauză-efect, iar după câteva zâmbete și vorbe timide se ridică, luă apa, lăsă ciocolata și plecă. Uneori, dragostea cere pași mici și fiecare milimetru e superb, concluzionă Ștefan. Era timpul ca bătrâna să plece acasă, așa că domnul dansator o luă în brațe și-i spuse: „Mai ții tu minte Elisabeto când eram tineri și frumoși…” și când eroul clasei muncitoare se iubea cu Lenuța de la Clujana, sub oblăduirea partidului și-n conformitate cu normele de igienă și de protecție a muncii. Nu blocați căile de acces. Înainte de punerea în funcțiune, asigurați-vă că n-a mai intervenit nimeni la mașină. Întrebuințați scule bune, sculele defecte produc accidente de muncă. Odaia se aerisește atât în timpul programului de lucru, cât și după, până dispare mirosul caracteristic și camera poate fi dată spre folosință doamnei Erzsebet. Tanti Erzsebet, gazda lor, va griji apoi de perișorii în supă și de chifteluțele în pireu, semn că la Bathory bacsi, vânzător ambulant în Piața

Mihai Viteazu, care dădea pe carnet, se băgase carne și că domnișoara Elisabeta iubea partidul. Bătrâna se rupse amețită din strânsoarea dansului, își aranjă baticul și pe ușă străpunse în stradă, croindu-și în pași agale drum spre casă. „Se duce să se culce”, spuse bătrânul, și-n ochi i se citea căldură, către masa propritarilor, plus prietenii aferenți. Ștefan încropea uneori excitații de imaginație, în care Darth Vader stătea întins pe canapeaua psihanalistului, încercând să-și rezolve tulburarea de personalitate de tip borderline. – Domnule Vader, astăzi păreți agitat. La ce vă stă gândul? – Un băiat Luke mi-a spus „tată”. Îmi vedeam de treaba mea, supraveghind lucrările la steaua morții, când băiatul ăsta vine la mine și-mi spune: „N-o să mă lupt cu tine, tată. Încă simt binele în tine”. – Domnule Vader, dar aveți doi copii: Luke și Leia, de pe vremea când erați Anakin Skywalker. – Anakin e mort! A fost omorât de Obi-Wan! – Domnule Vader, am mai discutat problema asta și păreați înțelegător. Dumneavoastră sunteți Anakin. Uneori, Ștefan și-l imagina pe bietul Vader, negru de supărare, plimbându-se prin cartier, cu sabia laser pe post de lanternă, întrebându-se „Cine sunt Anakin?”. Eu când mă plimb prin cartierul ăsta muncitoresc, spoit capitalist, cine sunt și încotro merg?

A fost un ungur, Dumnezeu Sfântul să-l ierte, așa i-o zis - Nagy Feri. Acolo se făcea grătare, mici, mâncăruri bune. Plus la Gospodina, cum treceți pe sub pod. Acolo mâncăruri se făceau și era pe timpuri bere la butoi de lemn. Numai după ce-o venit Ceaușescu s-a modernizat. N-a mai fi ce-o fost, inima dumitale, ce-o fost pe timpuri, să ferească bunul Dumnezeu. bărbat, 60 ani, fost angajat la CUG, str. Mărășești 49

Aici în Parcul Feroviarilor veneau circurile, toate circurile. Zona asta era locuită de muncitorii de la Clujeana, Unirea, Abator, adică de măcelari, pantofari, strungari, meseriași. Ne duceau bunicii în Parcul Feroviarilor când era circul și acolo era un ciocan și bunicul, măcelarii făceau pariuri pe o bere - care saltă mai sus, ăla este câștigător.

bărbat, 56 ani, fost mecanic auto la Clujana

52 53

afișe de protecția muncii

prezent / viitor

Fundația AltArt Groundfloor Group Balla & Vajna Projects Asociația Colectiv A Asociația Arta Capoeira Asociația Art Hoc Sala Mică

Fabrica de Pensule s-a reactivat

Comunitatea creativă ocupă 2000

în octombrie 2009, ca spațiu de

mp din fosta fabrică de pensule,

producție și difuzare a creației ar-

găzduind un studio multifuncțional,

După un an de existență, Fabrica de Pensule încă rămâne un proiect, însă un proiect entuziast. Îmi doresc ca peste 5 ani, odată cu maturizarea sa și cu depășirea fazei de proiect, Fabrica de Pensule să devină exact ce și-a propus: un important pion cultural regional și internațional.

tistice contemporane. Un grup de

5 galerii, o sală de teatru, și peste

Cristian Rusu

artiști, manageri și producători

20 de spații de lucru – ateliere,

culturali și-a asumat să inițieze și

spații de rezidență și birouri. La

să susțină prin eforturi proprii un

un an de la lansarea proiectului,

spațiu care să coaguleze și să dea

jurnalul de ”producție” al fabricii

vizibilitate scenei culturale clujene.

marchează 27 de expoziții, 4 festivaluri internaționale, 30 spectacole

Fabrica de Pensule nu este o

de dans și teatru, 5 conferințe și o

instituție; este un proiect comun.

serie de ateliere de creație, care au

Viziuni și forme de expresie cul-

adus în aceste spații un public de

turală diferite - arte vizuale, dans

circa 10000 de oameni. Dincolo de

contemporan, muzică și teatru –

cifre însă, esența Fabricii de Pen-

se manifestă sub același acoperiș,

sule constă în producția de valori

uneori în juxtapunere, alteori inter-

simbolice.

sectându-se. 60

Plan B Galeria Sabot Laika ZMart Gallery Cluj Est Cristina Gagiu & Attila Graff Șerban Savu Cristian Rusu Bogdan Berbecariu ABCD Maria Ciprian Mureșan Radu Comșa Vlad Olariu Smaranda Almășan Marius Bercea Adrian Ghenie Raluca Onți Dan Ardelean Denisa Curte Belenyi Szabolcs Irina Dumitrașcu Marius Nedelcu Claudiu Iurescu 61

În următorii 5 ani Fabrica de Pensule trebuie să crească și să nu crească. Să crească în independența cu care acționează, generează și selectează evenimente.Să nu crească îin a se apropia de tipicul instituțiilor statului. Să crească în imaginea fiecărui clujean informat, curios și interesat. Sa nu crească fără a oferi o mână arhitecturii și urbanismului, care își caută încă propria fabrică. Să crească în atragerea copiilor și tinerilor, prin crearea unui loc social și integrativ pentru vecinătate și la fel de mult pentru oraș. Să nu crească în izolarea succesului primului an și a vecinătății încă prea contrastante.

Îmi imaginez un studio de teatru și dans cu spectacole în fiecare weekend, un spațiu animat de producții experimentale și un public fidel acestora, un spațiu cu activități multiple, pentru un public divers, o cafenea prietenoasă, galerii cu ușile deschise mereu, mulți tineri voluntari și un program de internship internațional, programe de rezidență, tineri care vin și revin pentru cursuri de artă… Kelemen Kinga

Să crească în a deveni un complement al educației și al funcțiilor sărăcacioase ale orasșlui: școală, teatru, atelier liber, expoziție, loc de joacă și experiențe.Să nu se lase divizată între creație și difuzarea de artă. Să crească în suprafață și să umple curtea, pentru a deveni o masă critică de atracție ca punct social pentru 7 zile întregi ale săptămânii. Să nu îi fie frică de diversitatea funcțiunilor conexe, care poate ajuta. Fie ca periferia străzii Barbusse să fie un centru, și ca opțiunea de a petrece o zi întreagă la fabrică să fie un semn de normalitate la Cluj. Eugen Pănescu 62

Ce ar trebui să devină Fabrica de Pensule în următorii ani? În România: generatoare de politici culturale alternative celor ale statului, realiste, adaptate la structura și potențialul societății, având marele avantaj că ele sunt și testate prin programele Fabricii, nu doar enunțate. Pe plan internațional: un loc cunoscut pentru calitatea evenimentelor și capacitatea lor de a avea sens în lume. Asta înseamnă să reducem activități care aduc a casa de cultură a studenților și să dobândim identitate și voce, să punem probleme mai mari. Mihai Pop

Fabrica s-a născut ca un spațiu de creație și expunere către public a artei contemporane. Sper că în anii care vin calitatea proiectelor, evenimentelor și spațiilor din Fabrică să continue să crească. Mai mult, îmi doresc să ne asumăm responsabilitatea de a fi un spațiu resursă pentru tineri artiști și manageri culturali, pentru public. Cred că Fabrica ar trebui să devină un partener de referință în exercițiul dezvoltării urbane la Cluj și un laborator al inovației sociale. Și, cel mai mult, văd Fabrica de Pensule ca pe un loc de întâlnire și inspirație; informal, deschis, efervescent, constructiv. Rarița Zbranca 64

Fabrica de Pensule Publicat de: Fundația AltArt, Fabrica de Pensule Octombrie 2010 Editori: Corina Bucea, Székely Sebéstyen György Design: www.mihaivladguta.eu

Autori: Corina Bucea – Nota editorială István Szakáts – Între sus și jos Dana Vais – Hot spot post-industrial: situarea artei în spațiul urban Norbert Petrovici – Fabrici, muncitori și artiști Gábor Emöke Blanka și Lörincz Krisztina – Despre Hoștat Alin Tănasă – Noi vom avea mereu Parisul; Dom’le, nu mai e cum a fost! Rarița Zbranca – Despre Fabrica de Pensule Coperta 1, 4: panou cu pensule, Fabrica de Pensule – foto: Bogdan Rakolcza Coperta 2, 3, pag. 1, 68: harta zonei Fabrica de Pensule - Teodora Dănilă pag. 5, 6, 9: Fabrica de Pensule – foto: Dacian Groza pag. 11: Sala Studio – foto: Dacian Groza pag. 12 – 13: Fabrica de Pensule în 2009 – foto: Raluca Onți pag. 13, 17, 18, 19, 22, 23, 25: Fabrica de Pensule în 2009 – foto: Bogdan Rakolcza pag. 15: Fabrica de Pensule în 2009 - foto: Cristian Rusu pag. 21, 27: Cluj Est &Sala Mică - foto: Feleki István & Feleki Szabolcs pag. 30 – 41: Károly Feleki - Hóstát. 1979-1984, artistul și ClujEst - punct de cercetare vizuală pag. 42, 45, 46, 49 – 51: Povești din cartier – desene de Alexandru Ciubotariu pag. 52 – 59: afișe de protecția muncii din Fabrica de Pensule – foto: Irina Dumitrașcu pag. 60: Galeria Sabot, expoziție Alice Tomaselli – foto: Dacian Groza pag. 61 (sus): Galeria ZMart, expoziție Thomas Canto – foto: Brice Guillaume pag. 61 (jos): Sala Studio, E-Tribal Art (Fundația AltArt) – foto: Brice Guillaume pag. 62 (sus): Sala Studio, Post.Sync (GroundFloor Group, în cadrul Temps D’Images) - foto: Biró István pag. 63 (sus): Laika, expoziție Mihuț Boșcu – foto: Brice Guillaume pag. 63 (jos): concert în Sala Studio – foto: Radu Pădurean pag. 64 (sus): Galeria Plan B, expoziție Navid Nuur pag. 64 (jos): Sala Mică, Delir în doi, în trei, în câți vrei... – foto: Feleki Szabolcs pag. 65: Sala Studio, Festivalul Internațional Trans-Contact – foto: Alin Tănasă Fabrica de Pensule Henri Barbusse 59 – 61, Cluj www.fabricadepensule.ro info@fabricadepensule.ro, tel. 0725 530 105

Cuprins intro

Notă editorială, Corina Bucea Între sus și jos, István Szakáts Hot spot post-industrial: situarea artei în spațiul urban, Dana Vais Fabrici, muncitori și artiști, Norbert Petrovici memoria locului

Hóstát. 1979-1984, fotografie, Károly Feleki Despre Hoștat, Gábor Emöke Blanka, Lörincz Krisztina semificțiune

Noi vom avea mereu Parisul, Alin Tănasă Desene, Alexandru Ciubotariu Dom’le, nu mai e cum a fost!, Alin Tănasă afișe de protecția muncii

prezent / viitor

Proiect finanțat de Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein și Norvegiei prin Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Mecanismului Financiar SEE

str. Răsăritului

p-ța 1848

str. Pari

. str

ri Pa

Calea București