Issuu on Google+


Acest tablou, datat în 1789, este cel mai vechi portret din colecţia Muzeului de Artă din Iaşi în care este reprezentat un personaj autohton. Cel portretizat este bunicul scriitorului omonim. „Bătrânul” Dimitrie Ralet a fost sechestrat de austrieci la 1788, cu prilejul intervenţiei militare în Muntenia, şi dus în Transilvania. Aceasta înseamnă că portretul, realizat în anul următor, se datorează unui pictor ardelean. Dimitrie Ralet a revenit în ţară sub Constantin Ipsilanti vodă, pentru că la 1802 apare în documente ca mare vistier, în 1806 ca vornic şi în 1813 ca vornic la Departamentul pricinilor străine. A decedat, probabil, puţin după 1827. În tabloul de epocă de la Muzeul de Artă din Iaşi, el este înfăţișat în costumul obişnuit al vremii, cu anteriu, brâu lat şi giubea pe deasupra, cu o figură deschisă sub şlicul extravagant al unui boier de rangul al doilea. Un boier care pozează pentru un portret în ulei nu era o figură comună la sfârşitul secolului al XVIII-lea.


Tabloul prezintă bustul unui bărbat în vârstă, cu vestimentaţie de tip oriental: giubea brună, işlic de aceeaşi culoare şi brâu cu motive persane în tonuri de ocru. Fizionomia luminoasă este încadrată de o barbă albă, pătrată. Ies în evidenţă ochii verzi şi privirea ageră, radiind înţelepciune. Cromatica este fin nuanţată prin jocul luminii, inteligent distribuită pe suprafaţa tabloului din partea stângă. Este un portret remarcabil, care încântă prin înalta tehnică şi picturalitatea caldă. Maniera academistă şi utilizarea clar-obscurului indică drept autor pe Eustatie Altini, primul pictor neoclasic din Moldova (m. 1815). Casa din Iaşi a lui Constantin Costachi se afla la intersecţia uliţei Dancului şi al uliţei Cuza Vodă, pe spaţiul verde dintre actualul Teatru Naţional şi Filarmonică. La 1832, fiul său, aga Lascarache Talpan, a concesionat casele pe pentru a se amenaja în ele primul teatru din capitala Moldovei: Theatre de Varietes întemeiat de francezii Joseph şi Baptiste Foraux. La 1906 portretul a fost publicat ca reprezentându-l pe boierul Manolache Radu.


În cei patru ani petrecuţi în Italia (1808-1812), tânărul Gheorghe Asachi a dobândit o bună educaţie artistică, printre maeştrii sau sfătuitorii săi figurând celebrii Canova si Thorvaldsen, aceştia fiind nişte familiari ai salonului găzduit de mama Biancăi Milesi. Ei îi vor transmite idealul estetic al clasicismului, la care Asachi va adăuga şi ceva fervoare romantică de esenţă germană. Cea mai cunoscută operă picturală a lui Asachi este Portretul unui cardinal. Marele merit al lui Asachi nu a constat însă în talentul personal de artist plastic ci în faptul că a reuşit să întemeieze o clasă specială de pictură la Academia Mihăileană şi să atragă maeştrii străin care să predea această artă unor tineri localnici, care au constituit prima generaţie de pictori moldoveni.


Este portretul Beatricei Cenci, figură tragică a secolului XVI italian, victimă a unui tată abuziv, care s-a aflat în mijlocul unui mare scandal în epocă. Pictura este o copie reinterpretată după Guido Reni, modelul păstrându-se la Galeriile Barberini din Roma. Este un exerciţiu din perioada studiilor sale artistice de la Roma (1808-1812). A fost achiziţionată de Muzeul de Artă din Iași în 1970.


Deşi este printre primele portrete româneşti intrate în colecţia Muzeului, identitatea celui portretizat a rămas necunoscută până astăzi. Personajul este Gavriil Bănulescu Bodoni. În timpul administraţiei ruseşti a Moldovei, din anii 1806-1812, a deţinut poziţia de mitropolit pentru ambele principate. După 1812 s-a retras în Basarabia, proaspăt anexată de Imperiul Țarist, devenind Mitropolit al Chişinăului şi al Hotinului. El a fost un personaj mult apreciat de unii, dar a avut şi foarte mulţi contestatari, care au considerat că activitatea sa a contribuit la rusificarea populaţiei româneşti din Basarabia. A decedat în 1821, mormântul său aflându-se la mănăstirea Căpriana, pe care a şi renovat-o.


Acesta este cel mai bun portret realizat de Balomir. În tablou se poate observa stilul de tranziţie, de la pictura murală la tehnica picturii de şevalet. Pictorul încearcă să utilizeze clarobscurul, fără prea mare succes. Modalitatea de a proiecta o lumină puternică în registrul superior al portretului este specifică artei iconarilor. Paleta de tonuri calde maro, galben, roşcat arată un rafinament cromatic cu adevărat remarcabil. Pentru că avea o înfăţişare mândră şi impozantă, contemporanii l-au poreclit pe Teodor Balş „Frederic” (după împăratul Frederic cel Mare). El a aspirat să devină domn al Moldovei la 1822 şi la 1834. După 1835 s-a mulţumit cu titlul de baş-boier, Casa sa se afla pe locul Universităţii ieşene și a găzduit Teatrul cel Mare de la Copou, care a ars la 1888.


Acesta este cel mai bun portret realizat de Balomir. În tablou se poate observa stilul de tranziţie, de la pictura murală la tehnica picturii de şevalet. Pictorul încearcă să utilizeze clarobscurul, fără prea mare succes. Modalitatea de a proiecta o lumină puternică în registrul superior al portretului este specifică artei iconarilor. Paleta de tonuri calde maro, galben, roşcat arată un rafinament cromatic cu adevărat remarcabil. Pentru că avea o înfăţişare mândră şi impozantă, contemporanii l-au poreclit pe Teodor Balş „Frederic” (după împăratul Frederic cel Mare). El a aspirat să devină domn al Moldovei la 1822 şi la 1834. După 1835 s-a mulţumit cu titlul de baş-boier, Casa sa se afla pe locul Universităţii ieşene și a găzduit Teatrul cel Mare de la Copou, care a ars la 1888.


Acesta este cel mai bun portret realizat de Balomir. În tablou se poate observa stilul de tranziţie, de la pictura murală la tehnica picturii de şevalet. Pictorul încearcă să utilizeze clarobscurul, fără prea mare succes. Modalitatea de a proiecta o lumină puternică în registrul superior al portretului este specifică artei iconarilor. Paleta de tonuri calde maro, galben, roşcat arată un rafinament cromatic cu adevărat remarcabil. Pentru că avea o înfăţişare mândră şi impozantă, contemporanii l-au poreclit pe Teodor Balş „Frederic” (după împăratul Frederic cel Mare). El a aspirat să devină domn al Moldovei la 1822 şi la 1834. După 1835 s-a mulţumit cu titlul de baş-boier, Casa sa se afla pe locul Universităţii ieşene și a găzduit Teatrul cel Mare de la Copou, care a ars la 1888.


Acesta a fost primul domn pământean al Țării Româneşti (1822-1828), după înlăturarea regimului fanariot. În portret, poartă cabaniţă albă, cu găitane de fir şi guler de samur, cu fundul din postav alb – nuanţa rezervată domnitorului şi familiei sale – iar şalul de caşmir ce-i încinge mijlocul are înfipt un hanger cu mânerul şi teaca bătute în nestemate (era purtat doar de domni). El a emis ordonanţa din 27 iulie 1827 prin care interzicea supuşilor săi să poarte „haine nemţeşti”.


Portretul se distinge prin exotismul levantin al costumului, cromatica verde-gris rafinată a ambianţei și semiobscuritatea ce umbrește voalat figura (Andrei Cornea). Scarlat Miclescu a fost candidat la tronul Moldovei, dar a murit otrăvit. A fost căsătorit cu Maria Beldiman, cu care a avut zece copii. Dintre fiii săi, cei mai remarcabili au fost Calinic Miclescu, mitropolitul Primat al României și Dimitrie Sc. Miclescu, numit şi “amicul ţăranilor”, fost ministru în primele guverne ale lui Cuza Vodă (ministrul lucrărilor publice, ministru de finanţe, ministrul justiţiei).


„Chipul femeii, prin ochii lor imenşi, cu o expresie penetrantă, fixă, sprâncenele negre, ferm trasate, modelajul discret al feţei, nu pot să nu amintească imediat de unele foarte vechi icoane şi chiar să trimită şi mai departe, îndărăt, până la portretele votive ale Bizanţului timpuriu... Impresionant acest bătrân Bizanţ care, chiar în pragul epocii moderne, nu vrea să se socotească înfrânt şi nici trecut cu vederea!” (Andrei Cornea). Maria, soţia lui Scarlat Miclescu, era fiica vornicului Dumitru Beldiman (m. 1837), iar mama Smaranda Neculce. Bunicii, părinţii şi fraţii Mariei sunt înhumat la biserica Talpalari. Maria Miclescu era mama Mitropolitului Calinic Miclescu. Ea a ramas în memoria ieşenilor printr-un faptul că, la 1843, s-a îngrijit de înmormântarea unui cerşetor pios, figură pitorească a Iașilor, numit Lumânărică.


Portretul reprezintă, potrivit gugiumanului de blană de pe cap şi giubelei, pe un mare boier muntean din prima jumătate a secolului al XIX-lea, neidentificat până în prezent. Şansa de a stabili despre cine este vorba este dată de decoraţia, în rangul de mare cruce, care putea să fie primită de puţine persoane (în special de către domni). Eşarfa, deşi decolorată, pare a fi cel al Ordinului rusesc Sf. Stanislav (clasa I), dar cu însemnul de metal al Ordinului Sf. Ana (clasa II). Personajul din portret coincide, ca prestanţă şi vârsta, cu başboierul Iordache Filipescu, fost şef al Divanului din Țara Românească, aflat în poziţia de a ajunge domn (Tudor-Radu Tiron). Chladek este maestrul cel care l-a avut ca ucenic, scurtă vreme, pe tânărul Nicolae Grigorescu; el nu a pictat la Iaşi, ci doar la Bucureşti.


Ceea ce frapează la acest portret este contrastul dintre figura inexpresivă, schiţată vag, şi minuţiozitatea cu care este redat şalul de pe umerii femeii, în culori vii, de albastru şi roşu. Subiectul tabloului este o fostă doamnă, Elena Scanavi (c.1755-1839; m. Atena), căsătorită cu Ioan Vodă Caragea, domn al Țării Româneşti (1812-1818), cel de numele căruia se leagă vestitul Cod de legi al lui Caragea. Aceasta era fiica bancherului Dumitru Scanavi din Constantinopol şi sora doamnei Marioara a lui Nicolae Mavrogheni vodă. Despre această doamnă, datele biografice lipsesc aproape cu desăvârşire.


Carol Viale a pictat la Bucureşti, atelierul său fiind găzduit în niște case de pe Podul Beilicului, iar apoi la hanul lui Simeon Armeanul. Chipul său pitoresc este cunoscut din portretul în creion schiţat de Giovanni Schiavoni. Alexandru D. Ghica a fost primul domn regulamentar din Țara Românească (18341842). Domnul poartă costumul de paradă cu toate accesoriile sale: uniforma de general cu tunica la un rând, strâmtă, evazată în talie, cu epoleţi şi galoane brodate cu fir de aur şi mătase roşie; marginile sunt tivite cu un galon lat, cu aceeaşi broderie. Multitudinea de ordine şi decoraţii, sabia cu ciucuri roşii, împodobesc costumul. Figura impunătoare a domnului este încadrată de un păr buclat, pieptănat liber, barba scurtă şi mustaţa după moda europeană.


Johann Heinrich Robert Köhler (18071872) este cunoscut ca pictor de portrete, de subiecte anatomice şi desenator. S-a născut la Leipzig în 1870 şi a murit la New-York în 1872. A fost discipolul lui Johann van Schnorr la Leipzig şi al lui Pochmann la Dresda. În 1848 a emigrat în America. El nu face parte dintre pictorii peregrini ce au vizitat Țările Române. Portretul vornicului Iordache Drăghici, îmbrăcat în costum european, a fost realizat la Leipzig (Lipsca), la 1841, după cum se vede de pe însemnarea aflată pe coala de hârtie de pe biroul personajului zugrăvit.


Lucrarea de mici dimensiuni, realizată în 1842, atestă valoarea de miniaturist a pictorului. Autoportretul este prezentat până în talie având drept fundal peisaj, ceea ce reprezintă o inovaţie romantică. Personajul, în redingotă bleumarin, ţine pe genunchi un caiet de schiţe, iar în dreapta o pensulă. Miniatura se remarcă prin calităţile deosebite de punere în pagină. Atitudinea rigidă a personajului este caracteristică portretelor din perioada de început a picturii de şevalet.


Portret de grup, considerat o inovaţiei a epocii, a fost realizat de Stawski la 1848. Personajele sunt surprinse în atitudini rigide, marcate de un evident convenţionalism, specific picturii din epocă. Spre deosebire de portretele individuale, în cele de grup au întâietate trăsăturile „pseudo-primitive”: izocefalie, predominanţa linearului asupra clarobscurului”. „Ludovic Stawski este mult mai arhaic, în portretul său colectiv decât în unele dintre portretele sale individuale”. Se remarcă preocuparea pentru compoziţie: feţele celor patru personaje sunt dispuse echilibrat, într-un romb simetric... Lipsa umbrelor, feţele prea albe, sunt şi ele semne ale „primitivismului”; expresii convenţionale ale feţelor, fără psihologie, fără expresie” (A. Cornea). Capul familiei poartă un fes oriental, de culoare roşie; el păstrează vestimentaţia orientală, care vorbeşte despre poziţia sa socială: anteriul prins cu un şal de caşmir indian, iar deasupra giubeaua de postav verde cu un guler lat, dintr-o blană neagră. Doar legătura albă de la gât, înnodată în faţă, este un însemn vestimentar apusean, ce ţine de noua modă. În contrast, ceilalţi membri ai familiei poartă o vestimentaţie occidentală.


Tabloul, pictat la 1858, reprezintă un portret-efigie, de factură academistă, al prinţului Alexandru Ipsilanti, conducător al Eteriei, fost general în armata rusă. Personajul este amplasat pe un fond gri-verzui, purtând o tunică neagră, închisă gât, cu brandenburguri argintii. De sub gulerul tunicii se ridică spre obraji colţurile înalte şi tari ale cămăşii albe, susţinute în această poziţie şi de o legătură de culoare închisă, petrecută de mai multe ori în jurul gâtului, după moda epocii. De pe umărul stâng coboară pe piept o diagonală neagră cu însemnul cap de mort. Pe celălalt umăr se sprijină o pelerină albă ce amintind de toga antică.


Portretul postelnicesei a fost pictat pe la 1850. El a fost atribuit lui Ludovic Stawski în urma analizei stilistice (Virginia Vasilovici). Femeia, aflată la vârsta maturităţii „poartă o crinolină albastră de tafta „changeante”, care-şi cunoaşte acum perioada de glorie în Europa: decolteul oval („en bateau”), acoperit cu un voal alb drapat, închis la gât printr-un guler învoalat, dantelat, după moda englezească; mâneci căzute, foarte ample („en gigot”), prinse în manşetă, nelipsitul şal, alb, cu un decor floral bogat, căzut pe braţe; părul, cu două mănunchiuri de bucle pe urechi şi cercei lungi” (Lucia Ionescu). „Turbanul” sofisticat şi şalul, de origine orientală, nu sunt accesorii locale adăugate vestimentaţiei occidentale, ci erau la modă şi în Franţa acelei epoci. Safta Cantacuzino a fost, se pare, soţia marelui vistiernic Iliaş Canta. Acesta era fiul logofătului Ioan Canta, presupusul cronicar, făcând parte dintr-o ramură secundară a familiei, Canta-Şerbeşti.


Iniţial, lucrarea a figurat în inventarul Pinacotecii din Iaşi cu autor necunoscut. Ulterior, pe baza analizei stilistice a portretelor realizate de Stawski, cu care tabloul O cucoană bătrână prezintă multe similitudini, s-a stabilit că lucrarea aparţine acestui artist. Lucrat fin, neted, portretul este prezentat cu o lumina din faţă, sensibil dozată. Personajul are o pălărie în formă de turban, neagră, iar peste aceasta, un fel de şal, de aceeaşi culoare, trecut pe sub bărbie. Rochia albastră are un guler dublu, alb, ajurat pe margini. Deasupra rochiei, un şal negru cu motiv floral pe margini. Acesta este, probabil, portretul unei văduve.


Portretul este semnat „Schoefft, 1835”, la o dată la care se presupune că pictorul nici nu ajunsese în spaţiul românesc. Andrei Cornea era de părere că în această lucrare Schoefft este „autorul unei imagini aproape complet eliberată de amintirile arhaice directe”. Identitatea persoanei portretizate este atestată de adresa scrisorii pe care o ţine în mână. Rochia albastră a Caterinei Ghica, cu mânecile bufante („en gigot”), foarte decoltată, împodobită cu fronseuri, funde şi voaluri şi şal înflorat pe braţe ilustrează moda europeană a epocii. Bijuteriile şi bogata decoraţie a capului acoperit parţial de boneta ornată cu flori albe întregesc aspectul de eleganţă, chiar de extravaganţă. Rochia fiind cam decoltată pentru vârsta purtătoarei, decolteul a fost estompat de un voal fin.


Remarcabil ca realizare artistică, acest portret a fost semnat şi datat în 1836. Deşi figurează de multă vreme ca „Portretul logofătului Eustatie Ghica”, în toată genealogia Ghiculeştilor nu a existat nici un membru cu acest prenume. În realitate, personajul din tablou este Grigore Gh. Ghica (17651838), fondatorul ramurii Ghica-Budeşti. El a fost, pe rând, mare postelnic, mare logofăt şi preşedinte al Divanului Moldovei. Haina roşie şi mai ales gugiumanul de samur cu fund alb ilustrează tocmai această poziţie, cea mai înaltă dintre boierii moldoveni, aproape un domn. El a murit la 13 martie 1838, fiind înmormântat la Biserica mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi.


„Costumul bărbătesc ilustrează moda occidentală de influenţă franceză, care era mai receptată de tineret decât cea englezească, de tip sportiv. Portretul tânărului nobil, având plasat, în dreapta jos, portretul redus ca dimensiuni al fiului său, reprezintă tipul romantic, foarte la modă în capitala Franţei: pieptănătura, atitudinea meditativă, costumul foarte elegant, alcătuit din cămaşă albă cu gulerul tare şi fundă lată, dublă, de mătase, la gât şi vesta de aceeaşi culoare, cambrată pe talie, având prins la butonieră nelipsitul lanţ cu ceas; pardesiul negru, de forma redingotei cu guler şal din blană, şi despicat pe mâneci. Fiul este îmbrăcat într-o jiletcă neagră, cambrată pe talie, cu poalele evazate şi mâneci despicate, cu guler lat şi manşete albe brodate. Decorul convenţional, constituit dintr-un fotoliu roşu plasat pe un fundal de draperie bogată, cu ciucuri aurii, întregeşte atmosfera romantică ce o degajă lucrarea” (Lucia Ionescu).


Tablou de dimensiuni mari, îl reprezintă pe domnitorul Moldovei, Mihail Sturza (1834-1849), cel în timpul căruia s-a fondat la Iași, în 1835, Academia Mihăileană. Domnitorul, îmbrăcat în uniformă militară, este prezentat în picioare, în faţa unor coloane înalte, având în dreapta sa o draperie roșie. Personajul, în poziţie impunătoare, monumentală, ţine în mâna dreaptă un gugiuman de samur cu surguci și egretă albă. Pe braţul stâng, mantia albastră cu căptușeală roz-pal, este probabil „fermeneaua”, care a înlocuit cabaniţa, ca veșmânt de investitură (1834). Domnitorul este prezentat pe un postament și poartă pe piept o banderolă (eșarfă) și decoraţii militare. În stânga se află o placă verde pe care sunt câteva inscripţii din care se pot distinge fragmentar: ”FUNDATOR ACADEM(IAE) MDCCCXXXV”. Schoefft era priceput în a-și flata modelele, printr-o anumită manieră de idealizare și stilizare a personajelor. În cazul de faţă nu a avut o misiune tocmai ușoară, Mihail Sturdza nefiind prea înzestrat fizic (deși era fiul celei mai frumoase femei din Moldova, domniţa Callimachi). Părul domnitorului este redat mai puţin roşcat decât era în realitate, părul de această culoare fiind considerat o adevărată pacoste în epocă.


Portretul, de mari dimensiuni, provenind de la Academia Mihăilenă, face pereche cel al lui Mihail Sturdza, a fost pictat tot la 1837. Înaltul ierarh este înfăţișat în veșminte de ceremonie, în interiorul Mitropoliei Vechi din Iași (Biserica Sf. Gheorghe). Mitropolitului Veniamin Costachi a fost decorat în 1831 cu Ordinul rusesc Sf. Ana clasa I, iar în 1834, a fost distins de Țarul Nicolae I cu engolpionul Fecioarei (Panaghia) ornată cu briliante. În septembrie 1837 mitropolitului a fost decorat cu ordinul otoman Nishan Iftihar. În planul secund, pe o masă, se poate vedea planul actualei Catedrale Mitropolitane.


Logofătul Alecu Ghica, poreclit „Bilboquet”, era cel mai respectat boier din Moldova epocii sale. El este tatăl viitorului domn Grigore Al. Ghica. Personajul portretizat este înveşmântat în obişnuitul anteriu. Brâul din mătase indiană, meşteşugit pliat, încinge mijlocul înviorând întreaga ţinută prin înfloriturile sale colorate. Deasupra se află fermeneaua scurtă, îmblănită, cu guler înalt, de culoare maro. Peste fermenea se află o haină amplă din postav brun, cu gulerul ridicat, îmblănită pe margini cu blană de samur. Nu regăsim clasicul guler răsfrânt, foarte lat, din blană de samur, specific giubelei marilor boieri. Alecu Ghica are la gât ordinele ruseşti „Sf. Ana” şi „Sf. Stanislas” (primit în 1834), iar în piept ordinul otoman Nishar Iftihar şi placa ordinului „Sf. Ana”. Nu este un portret după natură, ci o copie după un alt portret. Originalul este un portret de mici dimensiuni, datorat lui August Schoefft.


Portretul „de aparat” al domnitorului Grigore Ghica, în uniformă de paradă, degajă o remarcabilă monumentalitate: tunică bleumarin, strânsă pe talie, la un rând, cu guler înalt şi manşetele asimetrice, brodate cu mătase roşie şi fir de aur, prinse în butoni aurii; epoleţii din fir de aur cu franjuri brodate pe umeri, un şnur auriu legat în dreapta cu ciucuri alternând, peste care este prinsă sabia; Eșarfa albastră aparţine Ordinului Mântuitorului, în rang de Mare Cruce, care a fost primit din partea tânărului stat grec. „Pe fondul compus dintr-o coloană toscană având ca pandant o draperie bogată, roşie cu ciucuri aurii, se detaşează figura mândră a tânărului principe, cu părul buclat adus în faţă, „à la Chateaubriand”, şi mustăţi subţiri” (Adrian-Silvan Ionescu).


Acesta este un portret „de aparat” al unui înalt demnitar, arborând toate însemnele funcţiei şi poziţiei sale sociale. Culoarea roșie a gulerului şi manşetelor uniformei, precum şi broderiile din fir auriu, din portretul lui Iordache Ghica indică apartenenţa acestuia la Departamentul Dinăuntru (Ministerul de Interne); bogatele broderii de pe pieptul uniformei, dar mai ales penajul alb (de struţ) care împodobeşte bicornul, arată rangul său de ministru. Sabia ce atârnă la brâu este una „de costum” şi făcea parte integrantă din această ţinută obligatorie. Se ştie că, la sfârşitul lunii octombrie 1845, vistiernicul Iorgu Ghica a fost numit şef al Departamentului Dinlăuntru, în locul logofătului Alexandru Ghica. La gâtul personajului se pot vedea cravatele ordinului otoman Nishan Iftikhar, a ordinului rusesc Sf. Ana şi a celui grecesc „al Mântuitorului”. Logofătul Iorgu Ghica a fost decorat cu ordinul otoman „Nishan Iftikhar” în 1850.


Portretul, pictat în 1845, provine din reşedinţa de la Mirceşti, îl prezintă pe vornicul Alecsandri, la trei ani după dispariţia soţiei, avându-i de o parte şi de alta pe cei doi fii: Vasile şi Iancu. Vasile Alecsandri, la 24 ani poartă redingotă neagră, iar Iancu de 19 ani – uniformă militară bleumarin a Miliţiei Pământene, în contrast cu vestimentaţia orientală a venerabilului vornic: anteriu verde, brâu de caşmir si giubea de culoare albastră cu guler de blană. Vornicul Vasile Alecsandri (1792-1854) a fost „sameş al Vistieriei”, devenind cel mai înalt funcţionar al Departamentului de Finanţe, administratorul financiar la Moldovei, exercitându-şi această calitate vreme de 14 ani. În 1844 şi-a încheiat cariera de înalt funcţionar, dobândind drept răsplată rangul de vornic. Casa sa din Iaşi a adăpostit multă vreme Muzeul Teatrului din Moldova.


Portretul se remarcă prin sobrietate şi prin sublinierea trăsăturilor fizionomice cu ajutorul luminii. Formele personajului sunt modelate în tonuri calde, nuanţate. „Carlota Livaditti, soţia pictorului, este zugrăvită la vârsta maturităţii. Îmbrăcată într-un costum elegant, dar sobru, ea este înfăţişată într-o poză naturală, necăutată. „Cu mâinile încrucişate cuminte pe genunchi, ea priveşte drept în faţă şi în căutătura ei se desluşeşte uşor toată seriozitatea de burgheză înstărită, mamă a mai mulţi copii, pe care vâltoarea vieţii, cu ademenirile ei a încetat să o mai înşele. De altfel privirea Carlotei, tihnită şi înţeleaptă, e în deplină armonie cu placiditatea feţei... care mai păstrează totuşi urma frumuseţii trecute” (Jeana Gheorghiu). Carlota Cianchi (1808-1864) din Florenţa, viitoarea soţie a pictorului Livaditti, era fiica spaniolei Medina Celli, de religie catolică. În 1830, Carlota şi-a urmat soţul la Constantinopol şi apoi la Iaşi. Ea era înzestrată cu o voce frumoasă şi a jucat, ocazional, teatru, în trupa fraţilor Foraux. După moartea soţului său, rămânând la Iaşi, s-a convertit la ritul ortodox, fiind înhumată în cimitirul bisericii Golia (1864).


Acest tablou, ce poartă autograful lui Livaditti, a fost realizat la 1852. Pe un fond ocru cald, cu lumina atent distribuită pe chip, este zugrăvit un personaj feminin, într-o rochie albastră cambrată pe talie, ce stă într-un fotoliu, într-o atitudine de poză. Portretul este realizat atent, într-o gamă cromatică armonioasă, animat de o privire atentă. În mână, personajul are un mic buchet de trandafiri, simbol al tinereţii, dar şi al efemerului. Şi în acest tablou, artistul excelează prin redarea calităţii materialelor şi a preţiozităţii bijuteriilor. Deşi portretul este înregistrat ca fiind al unei persoane neidentificate, o însemnare de pe verso, destul de ştearsă, indică faptul că persoana portretizată este „Ecaterina Kog(ălniceanu?)” (sau poate Bogdan).


Fizionomia personajului se remarcă prin eleganţă şi sobrietate, chiar dacă nu este o frumuseţe. Zulufii orientaţi vertical, ce acopereau urechile, se numeau anglaises. Coafura la modă nu o avantajează, deoarece accentuează lungimea feţei, în loc să o corecteze. Femeia este înveșmântată într-o elegantă rochie de seară, destinată ocaziilor speciale. Singurele bijuterii sunt cele două lănţişoare şi broşa purtată la mijlocul decolteului. Poza personajului este una rigidă, lipsită de nerv, parcă atemporală. Persoana din tablou este Sevastia, soţia spătarului Iancu Costache Negel („Boldur”). Sevastia era fiica lui Ioan Argyropulo, amintit la 1818 ca translator al Consulatului rusesc din capitala Moldovei. Mama Sevastiţei era Catinca, fata căminarului Iordache Miclescu. Copiii familiei au fost Sevastia, Olimpiada şi Gheorghe (bunicul matern al lui Nicolae Iorga).


Personajul este reprezentat până în talie, cu mâna dreaptă adusă spre mijloc, purtând redingotă neagră, plastron alb şi vestă „ou de raţă”. Pletele şi barba reprezintă moda romantică a generaţiei de la 1848. Preocupările sale sunt ilustrate prin reprezentarea unui raft de bibliotecă, în dreapta tabloului, pe un fond gri-verzui. „Este un portret de factură academistă, ce utilizează din plin clar-obscurul, rezultatul fiind un cadru puţin cam întunecat. Poza rigidă şi unele stângăcii de desen nu diminuează valoarea artistică şi documentară a portretului. Joseph Meisner era născut în ducatul Bucovinei şi a venit la Iaşi împreună cu soţia sa, în 1851, unde a întemeiat un pension de domnişoare. Din 1858 a funcţionat ca profesor de germană la Colegiul Naţional. A obţinut împământenirea în 1866. El este tatăl academicianului Constantin Meissner, întemeietorul Pedagogiei româneşti, cunoscut şi prin activitatea sa în cadrul Societăţii Junimea.


Frumosul oval al feţei este subliniat şi de pieptănătura discretă, cu cărare la mijloc, fără volum. Rochia neagră, de bal, are un corset ce-i strânge talia, subliniindu-i supleţea, în timp ce partea de jos capătă volum. Bijuteriile sunt purtate cu distincţie şi fără ostentaţie. Lănţişorul cu pandantiv este decorat cu o camee antică; broşa ce închide decolteul are de asemenea montată o camee. La mâna dreaptă, pe degetul mijlociu, doamna poartă o simplă verighetă, însemn al statutului social de femeie căsătorită. Portretul depăşeşte înregistrarea mecanică, fiind pictat cu căldură şi sinceritate. Graţia fizionomiei, distincţia trăsăturilor sunt evidenţiate de fineţea desenului, prin discreta armonizare a culorilor şi prin lumina potolită, egal distribuită. Tapiseria cărămizie a scaunului subliniază talia doamnei şi aduce o necesară pată de culoare, ce încălzeşte cromatica tabloului.


Portretul, semnat de Livaditti, datează din 1846. Valerian Missir a fost unul dintre fruntaşii comunităţii armeneşti din Botoşani. El a fost căsătorit cu o armeancă născută la Cameniţa (Polonia), Ana, fiica lui Grigore de Bohdanowicz. Tabloul redă portretul unui bărbat în floare vârstei, cu trăsături frumoase. Bărbatul este îmbrăcat sobru cu vestă şi redingotă de culoare neagră, pe care se zăreşte sclipirea lănţişorului de la ceasul de buzunar. Cămaşa albă are colţurile gulerului ridicate, prinse cu o eşarfă neagră de mătase. În mâna dreaptă, personajul ţine un plic alb cu sigiliu din ceară roşie, pe care se conturează stema imperială austriacă. Se poate descifra inscripţia, dispusă inelar: „M. FÜRSTLICH METERNICHSCHE GENERAL KANZLEY”. Personajul portretizat a ţinut să pozeze cu această scrisoare primită de la cancelarul Metternich, căruia el îi acordă o însemnătate deosebită. Se știe că Austria şi-a asumat rolul de protector a armenilor din Moldova, încercând să creeze o contrapondere la comerţul făcut de grecii de aici.


Deşi părea lipsită de identitate, opera este semnată şi datată „Schiavoni, 1843”; se ştie că personajul reprezentat este doamna Constantiniu născută Petcu. Doamna era probabil din Muntenia, deşi nu se ştie ca Schiavoni să fi pictat şi la Bucureşti. Este o lucrare de mici dimensiuni, destinată unui spaţiu intim. „Plasată pe o terasă cu baluştri, într-un fundal de peisaj, cu nelipsita draperiei cu ciucuri, tânăra femeie este îmbrăcată în conformitate cu moda occidentală: părul strâns, cu cărare la mijloc şi mănunchi de bucle la urechi: cercei lungi, panglică cu cruce la gât, brăţări, inele; crinolina sau „malakoful” în dungi, decoltată „en coeur”, strânsă pe talie cu şnur, mâneci foarte largi, „en gigot”, căptuşite cu mătase; fusta foarte largă, rigidă; şalul, ce acoperă braţele este tot în dungi, creând un interesant loc de linii” (Lucia Ionescu)


Portretul, reprezentând un personaj neidentificat, este semnat şi datat „Schiavoni, 1844”, ceea ce implică modificarea datei la care se ştia că artistul s-ar fi retras la Veneţia (decembrie 1843). Proiectat pe un fond unitar verde închis, pictura înfăţişează un bărbat, a cărui vestimentaţie este alcătuită din redingotă bleumarin cu revere largi, vestă gri cu dungi orizontale verzi, cămaşă albă sub gulerul căreia se află o decoraţie otomană, prinsă de o panglică roşie. Sunt evidente execuţia îngrijită şi măiestria în dozarea culorilor şi a luminii. Acesta este considerat cel mai reuşit portret din acea epocă, dintre cele aflate astăzi la Muzeul de Artă din Iaşi. Bărbatul poartă la gât Ordinul otoman Nishan Iftihar, instituit în 1831 de sultanul Mahmud II, ceea ce îl arată pe purtător ca fiind un localnic, supus al Înaltei Porţi. În 1838, domnitorul Mihail Sturdza a dat decretul prin care permitea boierilor moldoveni portul acestei decoraţii.


Portretul, realizat la 1843, reprezintă bustul unui bărbat așezat pe scaun. Modelul bărbii este specific epocii regulamentare. Bărbatul poartă o redingotă neagră cu nasturi aurii, având pe reverul stâng Ordinul otoman Nishan Iftihar. Nodul eșarfei răsucite în jurul gâtului este prins cu un ac ornamental, cu lănţișor. Draperia albastră din fundal lasă deschisă perspectiva către un peisaj natural, aceasta fiind o inovaţie romantică. Constantin Socolescu a fost un prieten apropiat al pictorului C.D. Rosenthal și un adept convins al idealurilor revoluţiei de la 1848.


Tabloul reprezintă pe soţia lui Constantin Socolescu, născută Văleanu. Este o femeie gătită după moda occidentală corespunzătoare epocii regulamentare: pieptănătura în „V”, cu bucle verticale („englezești”) ce încadrează faţa. Câteva flori naturale, de culoare roșie, completează găteala capului. Rochia de catifea roșie, frumos drapată, are talia strânsă în corset și mânecile ample („en gigot”). Decolteul „en bateau”, ce lasă dezveliţi umerii, este estompat de o dantelă ce ajunge până la baza gâtului. Colierul și cerceii, cu piatră verzuie (asortate l culoarea ochilor), sunt din același set. Verigheta este purtată pe degetul arătător al mâinii drepte. Fundalul gri-verzui nu este împodobit cu draperie și nici nu se mai deschide spre peisaj, ca în portretul soţului.


Tabloul, având o bună execuţie tehnică, înfăţișează o femeie aflată la vârsta maturităţii, așezată pe un scaun „Bidermeier” cu tapiserie albastră. Părul, pieptănat cu cărare la mijloc, este acoperit de o bonetă (împodobită cu câteva margarete), care sugerează virtuţile de gospodină ale persoanei. Rochia neagră, austeră, este închisă până la baza gâtului și este strânsă întrun corset care subliniază talia doamnei. Pata de culoare necesară este dată de șalul din mătase roșie, cu ornamentaţii mărunte, ce a alunecat de pe umeri, se sprijină pe antebraţe. Pe degetele mâinii stângi se observă mai multe inele și verigheta care stă mărturie pentru statutul de femeie măritată.


Personajul poartă uniforma de ofiţer al Miliţiei Pământene din Moldova, oştirea naţională înfiinţată potrivit Regulamentului Organic din 1830. Modelul uniformei este occidental, dar copia ţinuta armatei ruseşti din acea vreme. Piesa principală era mondirul din postav bleumarin, lung până la genunchi, în felul redingotei, paspoalat cu roşu, culoare specific acestui principat. Portretul poate fi de la 1865, deoarece atunci a revenit în ţară George Manu. Acesta este pictat aproape identic în tabloul votiv din biserica familiei, de la Budești. George I. Manu (1833-1911) a fost general, ministru de război, prim-ministru (19061907). Era fiul lui Ioan Manu, fost mare agă de Bucureşti, la 1846, caimacam al Valahiei (1857-1858). Căsătorit la 1837, la Budeşti-Ilfov, la cu Ana Ghika din ramura muntenească.


Portretul de sevalet in Tarile Romane la inceputul epocii moderne