Page 1


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA”

Al XXV-lea Simpozion

“J U R I D I C A” Volum Aniversar

Bucureşti 2015 2 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA” Al XXV-lea Simpozion “J U R I D I C A” Volum Aniversar ISBN: 978-973-110-049-4 Copyright Editura ERA Coordonatori: Prof.univ.dr.ing. Lidia Cristea Prof.univ.dr. Ardian Kycyku Editat sub Egida Centrului de Cercetări Juridice şi Administrative (CCJA) al UNIVERSITATII ROMANE DE ŞTIINTE SI ARTE «GHEORGHE CRISTEA» www.ugc.ro Tehnoredactare şi copertă: Comunic@rts Bucureşti 2015

3 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


Cuprins 25 Anniversaries......................................................................................................................................................5 CRIMINALISTICĂ Testul poligrafic: teorii şi aplicaţii Prof. dr. TUDOREL BUTOI, Col.(R) VASILE LAPADUSI, Jurist RAMONA DOBREANU MAHMOOD ..............7 Aspecte teoretice şi de practică judiciara privind infracţiunea de omor calificat Lect.dr. IANCU ŞTEFAN, Jurist CĂTĂLIN BERARI.............................................................................................26 Rolul psihologiei judiciare în infracţiunile de omor Lect.dr. CONSTANTIN DRAGHICI, Psiholog ADELA BAILESCU ......................................................................40 Particularități metodologice privind investigarea criminalistică a infracțiunilor de trafic de stupefiante Lect.Dr. IOAN HURDUBAIE, Ing. MARIA GEORGETA STOIAN, Jurist ŢÎRU VALENTIN DANIEL ...............61 Identificarea criminalistică a armelor de foc şi expertizarea acestora Jurist ION PLEŞA .....................................................................................................................................................77 DREPT PENAL Aspecte cu privire la regimul juridic al contravenţiilor în România Jurist DRAGHICI OCTAVIAN CONSTANTIN ..........................................................................................................88 DREPTUL MUNCII Modificarea contractul individual de muncă prin suspendare Lect.dr. MITRIC BOGDAN, Jurist BUCUR ADRIAN ......................................................................................... 108 DREPTUL DE AUTOR Aspecte ale drepturilor de autor în literatură Prof.univ.dr. ARDIAN KYCYKU......................................................................................................................... 125 ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC Unificarea legislativă după 1 Decembrie 1918 Prof.univ.dr. ION T. AMUZA ............................................................................................................................. 145 Istoria culturii; documente legislative Coregraf LORENA NEGREA ............................................................................................................................... 150 DREPT INTERNATIONAL Modificările teritoriului de stat admise de dreptul internaţional contemporan Lect.univ.dr. VIOREL VELIŞCU ......................................................................................................................... 159 Aspecte generale cu privire la Politica Europeană de mediu Prof.univ.dr.ing. LIDIA CRISTEA ..................................................................................................................... 167 Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeana Lect.univ.dr. VIOREL VELISCU, Jurist GABRIELA BALAIANU ..................................................................... 181

4 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


25 Anniversaries

The 25th Anniversary of the Romanian University of Science and Arts ‘’Gheorghe Cristea’’ from Bucharest, Romania is like a knowledge and communication bridge between the Organizers, the University professors, the Researchers and the Students and is marked with a Symposium ‘’Juridica’’. We don’t forget that the research and the innovation is a contribute to the general prosperity of the society. The main objective of the policy in the field of research and technological development is to enshrine the European Union as a knowledge-based economy in the world-leading. In this sense, fleshing out a joint Space research should enable, in perspective, optimizing cooperation at every level, better co-ordination between European and national policies, structural capacity expansion and greater networking of research teams; It should also stimulate the mobility of individuals and ideas. Current major changes, be they environmental, demographic or otherwise, represent challenges and require a global response. Europe has a key role in this regard, to ensure that international cooperation, like science, to form an area without frontiers. Therefore, research is a separate theme in foreign policy and the enlargement of the European Union. Research and innovation contribute directly to our level of prosperity and the well-being of individuals and society in general. The Treaty of Lisbon strengthens European Union (EU) action in this field of research with the aim of creating a European Research Area. With a budget of nearly EUR 80 billion, ‘Horizon 2020’ is the EU's research and innovation programmed for the period 2014-2020. It is designed to implement the Innovation Union, Europe's strategy for innovation and one of the Europe 2020 flagship initiatives. Horizon 2020 aims to establish the EU as a leading knowledge-based economy, producing world-class science and innovation to ensure Europe's global competitiveness. Environmental quality is considered central to health and wellbeing and has a lot of changes in legislation. Since the 1970s, the European Union (EU) and its member countries have introduced laws to ensure the careful use of 5 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


natural resources, to minimize adverse environmental impacts of production and consumption, and to protect biodiversity and natural habitats. Based on Title XX of the Treaty on the Functioning of the European Union, EU environment law covers aspects as wide-ranging as waste management, air and water quality, greenhouse gases and toxic chemicals. The EU integrates environmental concerns in its other policies, e.g. transport and energy, and is a major global force in pushing for tighter environmental standards and for effective action against climate change. This year the tradition with the Symposium ‘’JURIDICA‘ ’is given with participation of the prestigious professors from universities, students and master-degree students. The papers are in national law legislation with different study cases and in harmonization with the European law legislation. The Romanian University of Science and Arts ‘’Gheorghe Cristea’’ from Bucharest, Romania wish great success to all the participants at ’’JURIDICA’’ 2015 Conference. President PROF.UNIV.DR.ING.LIDIA CRISTEA

6 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


CRIMINALISTICĂ Testul poligrafic: teorii şi aplicaţii Prof. dr. TUDOREL BUTOI Col.(R) VASILE LAPADUSI Jurist RAMONA DOBREANU MAHMOOD

Abstract Testarea Poligraf are un rol important în aflarea adevărului privind comiterea unor fapte antisociale. Din acest motiv în activitatea judiciară trebuie să se acorde maximă importanţă locului şi rolului curentului biodetecţiei judiciare, pentru că acesta intervine acolo unde sistemul juridic este grav eludat, acolo unde nici intuiţia, nici flerul şi nici empirismul nu duc decât la eşecuri. Meritul examinarii poligraf este canalizat tocmai în această direcţie, ea surprinzând manifestările emoţionale, dar selectândule numai pe acelea care trădează vinovăţia. De aici şi afirmaţia marelui scriitor Mark Twain: „adevărul este cel mai de preţ lucru pe care îl avem, ar fi bine să facem economie” Cuvinte-cheie Testul poligraf, criterii, examinare, probe, adevăr, activitate judiciară 1. Aspecte introductive legate de evolutia istorica.

În ultimul deceniu al secolului XIX, au existat preocupări tot mai asidue pentru folosirea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice în stabilirea adevărului şi administrarea probelor. Prima încercare de a folosi un instrument ştiinţific în scopul de a detecta minciuna, a avut loc în 1895, când Cesare Lombroso a făcut multe experienţe cu suspecţi de crimă, a căror sinceritate s-a hotărât să o stabilească pe baza urmăririi simultane a modificărilor de tensiune arterială şi puls în timpul interogărilor. Aparatul folosit de Lombroso era un „hidrosfigmograf” utilizat în scopuri medicale (acesta nu era 7 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


conceput pentru detectarea minciunii). În 1915, cercetările lui Lombroso au fost continuate de William Martson, îndeosebi în legătură cu modificările tensiunii arteriale. Tehnica lui W. Martson, consta în utilizarea unui sfigmo-manometru obişnuit (folosit la vremea aceea pentru măsurarea tensiunii arteriale a pacienţilor), cu ajutorul căruia a obţinut valori periodice, discontinue ale tensiunii arteriale de-a lungul unui test. Un alt pioner al acestui domeniu, Vittorio Benussi, în anul 1914 a publicat o lucrare cu rezultatele cercetărilor lui asupra modificărilor de respiraţie ca simptome ale minciunii. Stimulat de succesele predecesorilor săi, în anul 1921, John A. Larson a construit un aparat poligraf construit de Earl Bryant capabil să înregistreze simultan cei trei parametri: tensiunea arterială, puls şi respiraţie, pe timpul testului. În anul 1926, Leonarde Keeler, a construit un nou aparat mai perfecţionat decât cel utilizat de Larson, căruia ulterior i-a adus modificări suplimentare, astfel că, în anul 1949, poligraful său includea pe lângă elementele pentru înregistrarea modificărilor tensiunii arteriale, pulsului şi respiraţiei, un galvanometru menit să evidenţieze reflexul galvanic al pielii sau răspunsul electrodermic. În anul 1954, Reid, a stabilit că în diferite forme de activitate musculară, tensiunea arterială a unui individ se poate modifica în asemenea mod încât să efecteze serios exactitatea diagnosticului examinatorului. Atunci, el a conceput un aparat, care i-a dat denumirea de „Poligraful Reid” pentru înregistrarea activităţii musculare concomitent cu cea a modificărilor tensiunii arteriale, pulsului, respiraţiei şi G.S.Rului[1]. Poligraful (denumit impropriu, dar în mod obişnuit, şi detector de minciuni) este un dispozitiv care măsoară şi înregistrează un număr de parametric fiziologici ai unui subiect uman, aşa cum ar fi tensiunea arterială, pulsul,respiraţia şi conductivitatea pielii, în timp ce acestuia i se pun o serie de întrebări. Se presupune că aceste măsurători sunt indicatori ai unei stări deanxietate care s-ar manifesta odată cu spunerea unui neadevăr. Cu toate acestea,dacă subiectul manifestă anxietate din alte motive sau îşi poate controla în mod voluntar nivelul anxietăţii, atunci măsurătoarea poate duce la rezultate total neconcludente sau chiar diametral opuse. Din acest motiv esenţial, poligraful nu este considerat ca fiind un 8 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


ştiinţific, ci este considerat ca fiind parte a pseudoştiinţei.

2. Mecanismul psihologic al producerii starilor emotionale.

În săvârşirea unei fapte penale (furt, tâlhărie, delapidare, omor, etc.) subiectul (infractorul) participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşita infracţională întregul său potenţial volitiv şi cognitivo-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite fapta prevăzută de legea penală este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză şi de o luptă între motive, deliberarea şi actele executorii antrenând profund întreaga personalitate a individului. Asimilarea faptei are loc în momentul săvârşirii acesteia, în procesul perceperii şi acţiunii nemijlocite cu obiectele şi fenomenele din mediul (infracţional) înconjurător şi al sedimentării semnificaţiilor lor în experienţa adaptativă în raport cu situaţia infracţională. Psihologic, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute de infractor în timpul comiterii faptei (scule sau instrumente de spargere, arme, victimă, martori, contextul spaţio-temporal al desfăşurării faptei), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială, rezistenţă a victimei sau de efectele acestora (ţipăt de durere, strigăt, zgomot de împuşcături) determină trăiri şi reacţii emoţionale pozitive sau negative ale subiectului [2]. Tehnicile poligraf, abordând în mod indirect planul conştiinţei subiectului, caută să evidenţieze dacă acesta redă cu fidelitate şi în mod sincer „ceea ce ştie”, adică elementele de conţinut ale „realităţii subiective” pe care o poartă în planul conştiinţei sale (elemente de timp şi de loc legate de faptă, de modul de operare şi de împrejurările care au declanşat comportamentul infracţional). •

Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care bănuitul este invitat pentru a da relaţii legate de faptă şi, în general, cunosc următoarea dinamică în manifestare: Starea iniţială a conştientizării pericolului (în cazul unui vinovat) de a fi identificat de demascat introduce organismul uman, ca sistem autoreglator, întro stare de vigilenţă crescută (alarmare)2. Această stare iniţială are un caracter difuz, general, global. Cu declanşare şi

9 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V /

2015

Volum Aniversar


realizare

involuntare

pregătind

organismul

pentru

contracararea

pericolului; •

Odată cu începerea chestionării bănuitului, conştientizarea mesajului informaţional al întrebărilor ce i se adresează realizează în planul cognitiv al acestuia reactualizarea involuntară a momentelor informaţionale obiectual afective care au însoţit comiterea faptei, prin declanşarea reacţiilor funcţionale ale memoriei intenţionale şi ale celei latente;

O sursă puternică de geneză a stărilor emoţionale este şi conflictul care apare în plan cognitiv şi în procesul de decizie, între domeniul datelor de cunoaştere ce fundamentează situaţia adevărată şi domeniul datelor intenţionale care fundamentează minciuna. Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care declanşează stări emoţionale uşor decelabile în parametrii psihofiziologici. De asemenea, gama largă de întrebări care surprind infractorul, supunându-l la raţionamente imprevizibile şi generează un comportament caracteristic în mimică, gestică, intonaţie, nu face decât să ofere o serie de indici ce reliefează nesinceritatea şi încercările de a induce în eroare. De aceea, calea cea mai utilizată şi mai sigură pentru detecţie o constituie sondarea simulării prin indicatori fiziologici, mai ales prin aceia care evidenţiază comportamentul inaparent.

3. Criterii care stau la baza folosirii tehnicii poligraf.

„Detectoarele de minciuni”, termen de largă circulaţie, desemnează de fapt, aparatura poligraf de înregistrare a unor reacţii psihofiziologice caracteristice stărilor de tensiune emoţională. La baza folosirii tehnicii poligraf stau următoarele criterii: •

Funcţionarea acestor aparate se bazează pe faptul că o minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care îl necesită, produc şi o anumită stare de tensiune emoţională (teamă);

Producerea tensiunii emoţionale îşi are originea în declanşările involuntare

10 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


ale sistemului neurovegetativ; •

Prin folosirea poligrafului nu se lezează cu nimic integritatea sau demnitatea individului;

Folosirea

poligrafului

se

face

numai

cu

acordul

subiectului

şi

consimţământul apărării; •

Metodologia de testare nu este interzisă de lege, ea îşi aduce contribuţia la aflarea adevărului.

Tehnicile poligraf înregistrează, în principal, modificările indicilor psihofiziologici oglindite în următoarele diagrame: diagrama puls-tensiune arterială, diagrama ritmului respirator, diagrama rezistenţei electrodermice.

4. Mijloace tehnice de examinare a comportamentului simulate.

Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii şi respiratorii (Stănoiu, 1981). Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei. Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt: •

Metoda asociaţiei libere;

Metoda experienţei motrice;

Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;

Metoda detectării stresului emoţional în scris;

Metoda detectării stresului din voce;

11 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Metoda asociaţiei libere Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat, porneşte de la premiza că o anumită semnificaţie a cuvintelor – stimul, care se prezintă subiectului investigat, determină o activare la nivelul reţelelor semantice, exercitând o influenţă specifică asupra stării emoţionale a subiectului, respectiv asupra asociaţiilor pe care acesta le stabileşte ulterior. •

Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidenţă tendinţa de simulare a subiectului sunt:

Repetarea cuvântului – stimul – necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns;

Latenţa răspunsului – variabilă în funcţie de subiect şi condiţionată de natura stimulilor. Timpii de reacţie mai mari de patru secunde indică o încercare de simulare;

Asociaţia superficială – asociaţia intrinsecă, presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul, este derogată uneia superficiale;

Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns – un cuvânt repetat de mai multe ori indică existenţa unei semnificaţii care trebuie verificată;

Modificarea sensului cuvântului iniţial – constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă.

În majoritatea cazurilor indicii prezentaţi anterior, apar strict legaţi de anumite cuvinte stimul, chiar şi la repetarea probei.

Metoda experienţei motrice Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacţiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere. Astfel cu cât încărcătura emoţională a cuvântului prezentat era mai mare, cu atât pe inscriptor apăreau reacţii vegetative (respiraţia, EEG) mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latenţă mărită (Bogdan, 1973; Ciofu, 1974).

Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente 12 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conştient al declaraţiilor, astfel încât răspunsurile să fie automate, lipsite de influenţa controlului raţional voluntar. După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conştiinţă, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. Cercetările ulterioare au demonstrat existenţa a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiciară (Udolf, 1987): •

Una permisivă (maternă) – care presupune un mod “cald” de abordare a persoanei ce urmează a fi hipnotizată, complezenţă din partea acesteia, aderenţă la procedură;

Una agresivă (paternă) – care presupune ca individul să nu coopereze şi să nu dorească să fie hipnotizat, bazându-se pe abilităţile hipnotizatorului şi având o modalitate specific de abordare a persoanei.

Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigaţiile cu ajutorul poligrafului.

Metoda detectării stresului emoţional în scris Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflată între-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului: •

Timpul de latenţă;

Durata scrierii răspunsului;

Presiunea scrierii.

Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea poligraf, realizânduse o completare reciprocă a rezultatelor obţinute prin cele două metode.

Metoda detectării stresului din voce Detectorul sau evaluatorul de stres psihologic din voce (Psychological Stress Evaluator – PSE), este un dispozitiv care permite evidenţierea stresului emoţional din voce, mai exact modulaţiile inauzibile şi involuntare, de frecvenţă medie (FM) în registrul 8-12 Hz (8-14 Hz, după alţi autori). 13 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În investigaţiile criminalistice, pentru obţinerea unor rezultate superioare în analiza emoţiei manifestate în voce, se foloseşte un cuplu de aparatură, care cuprinde: •

Un magnetofon profesional de înaltă performanţă tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la poligraf;

Un sonograf de tipul 7029 A;

Un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf. Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai multe avantaje: •

Înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect;

Posibilităţile ştiinţifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun în evidenţă modificările produse în voce;

Posibilitatea de a corela rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea vocogramelor.

Detectorul stresului din voce procesează frecvenţele din voce, le păstrează pe bandă magnetică, utilizând filtre electronice şi tehnică de discriminare a frecvenţelor. Caracteristicile vocale care pun în evidenţă emoţia determinată de disimularea adevărului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt (Horvath, 1979): •

Valorile frecvenţei tonului fundamental al vocii;

Durata emisiei vocale;

Intensitatea consoanelor explozive;

Viteza de articulare;

Timpul de latenţă. Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu mai eficient decât poligraful. Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat. Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „detector de minciuni” este un 14 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


înregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice (RED) şi a micromişcărilor musculare (Anghelescu & Dan, 1984). Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat.

5. Pro si contra utilizarii tehnicii poligraf

5.1. Valoarea probantă a testării poligraf[3] Referitor la valoarea probantă a testării cu tehnica poligraf s-a scris mult în literatura străină, cât şi în litaratura românească. Opiniile exprimate vizează, în cea mai mare parte, numai metodele tehnice de detectare a nesincerităţii, nu şi mijloacele total interzise – folosite în unele ţări pentru obţinerea recunoaşterii, cum ar fi: hipnoza, electroşocul şi narco-analiza. Deşi este acceptată ideea că mijloacele tehnice de depistare a tensiunii au o bază realmente ştiinţifică, rezultatul testării la tehnică nu este inclus – şi nici acceptat – ca mijloc de probă în procesul penal. 5.2. Valoarea probantă a testării poligraf din perspectiva procesual penală. Raportat la prevederile Codului de procedură penală s-au susţinut următoarele:

Argumente pro: Art. 64 C.proc.pen. nu are caracter limitativ. Materializarea rezultatelor testării se face printr-un înscris, în sensul legii, după cum înscrisurile sunt şi cele obţinute în etapa pre-test, şi în cadrul testării propriuzise. Mijloacele tehnice de testare au un profund suport ştiinţific şi sunt procedee prin care se ajunge la descoperirea unei probe sau mijloce de probă. Probele nu au valoare prestabilită şi prin urmare rezultatul testării trebuie să fie coroborat cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate în cauză. Dacă în urma testării se ajunge – prin desfăşurarea unor activităţi specifice – la descoperirea autorului, rezultatul testării trebuie să fie admis ca punct de plecare 15 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


în identificare. Testarea propriu-zisă şi rezultatul ei ar putea constitui un act premergător urmăririi penale şi asimilat acesteia. Testarea foloseşte mijloace ştiinţifice necontestate. Această activitate are drept scop descoperirea autorului şi probarea vinovăţiei. Trecerea timpului, fără descoperirea autorului, conduce evident atât la schimbarea situaţiei de fapt, cât şi la dispariţia unor mijloace materiale de probă. Interpretarea textului lege – art. 113 C. proc. pen. – este relativă. Considerăm că prin “materiale” sau “date” trebuie să fie înţelese nu numai obiectele în materialitatea lor şi informaţiile deţinute de organul judiciar, ci toate indiciile, inclusiv persoana bănuită. La data intrării în vigoare a Codului de procedură penală – 01.01.1969 – tehnica poligraf nu era introdusă în România şi deci este normal ca legiuitorul de atunci să nu o fi avut în vedere. Trimiterea la dispoziţiile art. 66 C. Pr. pen. este forţată. Prin testarea la poligraf în nici un caz persoana nu este obligată să-şi probeze nevinovăţia, ci sunt puse în evidenţă modificările fiziologice tipice stării de stres psihologic. Testarea se face cu consimţământul scris al persoanei. Admiţând ipoteza că testarea tip poligraf conduce la obligarea persoanei sa-şi probeze nevinovăţia, înseamnă implicit şi că alte activităţi – ascultarea, confruntarea, reconstituirea etc. – recunoscute ca mijloace de probă încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, lucru inexact. Testul vizează obţinerea unor date de la care să se plece în identificarea făptuitorului; Indiscutabil, rezultatul testării la poligraf are şi o valoare extrajudiciară, concretizată în restrângerea cercului de bănuiţi; Faptul că se admite că testarea oferă indicii preţioase cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii se constituie într-un argument care pledează pentru includerea acesteia în rândul mijloacelor de probă.

16 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Argumente contra: Testarea sincerităţii cu ajutorul tehnicii poligraf nu face parte din mijloacele de probă, nefiind enumerate în art. 97 C. proc. pen. Într-o altă opinie asemănătoare în N.C.P.P. detectorul de minciuni nu poate fi considerat mijloc de probă, constatările rezultate în urma folosirii acestuia neconstituind probe, ci doar indicii unei emotivităţi crescute sau induse a persoanei supuse testului4. Pentru a fi supusă testului poligraf, persoana trebuie să-şi dea consimţământul. Suspectul/inculpatul are dreptul să nu dea nici o declaraţie în privinţa audierii – art. 108 raportat la art. 83 lit. a N.C.P.P. Pentru efectuarea testului poligraf, trebuie să existe nişte date (probe) deja obţinute de organele de urmărire penală – art. 97 alin. (2) lit. e N.C.P.P. – „rapoarte de expertiză”. Ori din interpretarea art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică (M.O. nr. 407 din 29 august 2000) rezultă că detecţia

comportamentului

simulat

se

realizează

printr-o

expertiză

(criminalistică)5. Art. 172 alin. (1) N.C.P.P. Expertiza se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară opinia unui expert. Nu orice persoană poate fi testată cu detectorul de minciuni. Efectuarea unei expertize pentru detecţia comportamentului simulat are loc numai în urma unei evaluări medicale a subiectului anterior efectuării expertizei. Art. 175 alin. (2) şi (3) N.C.P.P. Dreptul expertului de a lua cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. Posibilitatea expertului de a cere lămuriri organelor judiciare cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate. Testarea cu tehnica de tip poligraf nu este o constatare tehnico-ştiinţifică întrucât potrivit art. 112 C.proc.pen. (1969) aceasta este dictată de necesitatea lămuririi urgent a unor fapte sau împrejurări ale faptei. Testarea cu tehnica tip poligraf nu este o constatare tehnico-ştiinţifică din 17 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


considerentul că, potrivit art. 113 C. proc. penl., pentru efectuarea ei organul judiciar pune la dispoziţia specialistului “materialele” şi deci persoana asupra căreia se face testarea nu intră în categoria “materialelor” şi nici în aceea a “datelor”. Deşi nu este strict interzisă de lege, testarea poligraf echivalează cu o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie, art. 5 Cod. proc. pen. 1969 prevăzut de Constituţie, Art. 4 N.C.P.P. şi 66 C. proc. pen. Testarea cu tehnica poligraf constituie o valoroasă metodă de investigare extrajudiciară, care oferă indicii preţioase cu privire la elementele constitutive ale unei infracţiuni.

6. Eventuale posibilitati de eroare in examinarea poligraf.

O posibilitate de eroare rezidă în raţionarea excesivă şi pledarea până la autoconvingere a nevinovăţiei, situaţie pe care, teoretic, literatura de specialitate o semnalează în legătură cu acele infracţiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă foarte severă. Explicaţia psihologică constă în aceea că întreaga activitate psihică este comutată asupra conştientizării pericolului, lăsând într-un con de umbră aspectele legate de fapta comisă. Teama faţă de sentinţa ce va fi pronunţată este în acest caz un factor cu mult mai predominant decât teama că minciuna ar putea fi detectată (Maurice Floch). De asemenea, pledarea până la autoconvingere (în susţinerea nevinovăţiei) duce în timp la o raţionalizare „la rece” a faptelor şi la o descărcare afectivă, care provoacă diminuarea sentimentului vinovăţiei (efectul obişnuinţei trăirii, fapt realizabil uneori şi printr-o interogare excesivă înainte de test). Uneori, subiecţii supuşi testării cu poligraful se abat de la instrucţiunile primite, şi în dorinţa de a se sustrage detectării vinovăţiei, se dedau la o serie de tentative de a denatura reprezentările grafice (Reid, Inbau, H.J. Eysenk). Ceea ce asemenea indivizi nu cunosc este faptul că acest comportament, diferit de cel indicat pe instructaj, devine semnificativ pentru minciuna lor, traseele diagramelor fiind o regularitate şi o lipsă de naturaleţe care trezesc suspiciuni examinatorului. De altfel, indivizii din această categorie recurg la o serie de tactici defensive, în 18 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


scopul sustragerii de la examenul poligraf (oboseală excesivă, consum de medicamente, de alcool etc.). Retardaţii mintal profunzi au un coeficient de inteligenţă (I.Q.) sub 20, cei gravi de la 25 la 35, cei moderaţi de la 35 la 50, cei uşor retardaţi de la 50 la 75, iar cei la limită de la 70 la 85.nu rare sunt cazurile când, în funcţie de cunoştinţele ştiinţifice pe care le posedă,subiecţii încearcă să denatureze rezultatele prin diferite eforturi de autocontrol. Respiraţia controlată este o altă posibilitate de eroare. Ea se evidenţiază în regularitatea nefirească a ritmului sau în diferenţele dintre caracteristicile respiraţiei la testul cartonaşelor faţă de testul de bază. Mişcările musculare şi acuzarea jenei create de aparatura de detecţie, atunci când apar la aplicarea testului de bază şi sunt absente în testul de cartonaşe, sunt indicii ale unor tentative de eludare a detecţiei vinovăţiei.

a) Tentative de eludare a detectării comportamentului simulat, măsuri de precauţie. Un individ care minte în ceea ce priveşte problema în cercetare va adopta una din următoarele două atitudini în timpul examinării la poligraf. El poate urma instrucţiunile examinatorului la fiecare procedeu al testului nemanifestând nici o tentativă de interferare în aplicarea testului ori de denaturare a reprezentărilor grafice. În astfel de cazuri minciuna poate fi dedusă din diversele moduri de a răspunde (descrie anterior). Sau poate să refuze cooperarea în privinţa procedeului testului ori să denatureze reprezentările grafice ale poligrafului printr-un mijloc oarecare. Ceea ce asemenea indivizi nu reuşesc să realizeze este că însuşi comportamentul lor evaziv este semnificativ pentru detectarea minciunii[5]. Este de asemenea caracteristic pentru tipul de individ evaziv recurgerea la diferite tactici defensive înainte de examenul poligraf. De exemplu, el se poate concentra în activităţi extenuante fizic sau mintal într-un „efort de epuizare voită”, poate consuma alcool sau medicamante în intenţia de a se pregăti pentru un rezultat favorabil al examinării. Unii dintre indivizi vor căuta să evite testarea invocând diverse motive. 19 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Aşa cum a rezultat într-un număr de cazuri, unii indivizi încearcă să eludeze detectarea prin respiraţie controlată sau prin mişcări musculare şi presiuni. Acesta este motivul pentru care am recomandat mai înainte să se facă reprezentări grafice scurte – eşantioane ale respiraţiei individului şi apoi ale tensiunii arteriale-pulsului respiraţiei – înaintea punerii întrebărilor test ca şi la terminarea fiecărui test.

Respiraţia controlată. Un model de grafic respirator în general denaturat, la testul obişnuit, necorespunzător unei denaturări asemănătoare în timpul testului cu cartonaşe sau pe fragementul de grafic respirator (când manşonul afigomanometrului nu este umflat şi când sunt puse întrebări) este un indiciu de minciună. Dacă totuşi denaturarea de respiraţie persistă la testul cu cartonaşe şi pe proba reprezentării respiratorii, acest fapt sugerează posibilitatea ca denaturarea să fie datorată unui defect fiziologic sau nervozităţii generale a individului. Ca alternativă a efortului respirator denaturat, unii indivizi mincinoşi încearcă să eludeze detactarea printr-o denaturare localizată, ca aceea de a manifesta o respiraţie grea în momentul când i se pune o întrebare nerelevantă sau când se pune orice întrebare ori numai când îi este pusă o întrebare relevantă. Ocazional se pot produce blocaje foarte extinse. Însă de ce trebuie să fim circumspecţi în privinţa semnificaţiei totale şi precise ce trebuie acordată oricăror eforturi de denaturare care pot fi rezultatul unei eschivări în ce priveşte oricare dintre consecinţele principale ale cazului sau numai al unor aspecte particulare. Înregistrarea unui individ care a fost examinat privitor la dispariţia mai multor cecuri pentru liste de plată. Întrebările 2 şi 4 sunt nerelevante, 3 şi 5 se referă la dispariţia cecurilor pentru listele de plată, 6 este o întrebare de verificare genenerală („Ai furat vreodată ceva?”). De observat graficul respirator denaturat în tot timpul testului – o dovadă clară de minciună. Reprezentarea grafică a testului unui funcţionar public acuzat de mită ce a încercat să eludeze detectarea prin simularea unei respiraţii grele când i s-au pus întrebările nerelevante 4, 2 şi 1. Reprezentarea grafică de respiraţie a unui licenţiat universitar (candidat la 20 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


doctorat) acuzat de libertăţi indecente cu un copil. La întrebarea relevantă 3, individul şi-a reţinut respiraţia timp de mai bine de 60 de secunde. Durata blocajului respirator este o dovadă clară a unei denaturări deliberate. Dar blocajele respiratorii de 5 până la 15 secunde pot reprezenta veritabile răspunsuri de minciună create inconştient.

Mişcări ale zonelor atasate la electrozi susţinute sau producerea mai multor mişcări musculare în cursul primei părţi a unui test ori de-a lungul întregului test sunt adesea rezultatul unor eforturi deliberate ale individului mincinos, în scopul de a împiedica o înregistrare satisfăcătoare la poligraf. Din experienţa noastră a rezultat că plângerile verbale privind jena creată de manşon, dacă se produc în prima parte a testului, sunt mult mai probabil ca emanând de la un individ mincinos decât de la unul sincer. Un individ sincer va accepta de obicei jena creată de manşon şi se va abţine de la mişcări musculare sau reclamaţii până la ultima parte a testului ori până când testul este terminat. În cazurile în care se produc mişcări musculare în tot timpul sau într-o parte a unui prim test, examinatorul va supune individul testului obişnuit cu cartonaşe, fără a face vreo remarcă privind mişcările. Dacă în timpul testului cu cartonaşe nu se produc mişcări similare, examinatorul va proceda la al treilea test de rutină. Iar dacă aici apare o repetare a mişcărilor braţului, este valabilă concluzia că mişcările sunt deliberate şi indică btentativa de a eluda detectarea. Înregistrările unui individ acuzat de o gravă abatere la regimul circulaţie. El a negat a fi consumat vreo băutură alcoolică înainte de a se urca la volan. De obsevat pe grafic dovada neîndoielnică a mişcării musculare deliberate prin contractarea muşchiului biceps drept (manşon al sfigomanometrului). Atunci când mişcările se produc în decursul celor 3 teste incluzând testul cu cartonaşe, nu este justificată nici o concluzie despre un act intenţionat până când nu va exista confirmarea prin înregistrarea unui test suplimentar, care va fi o repetare a testului 3. Înaintea unei astfel de testări suplimentare individul trebuie bine instruit de a se abţine de la orice mişcare şi a colabora în totalitate cu examinatorul în cursul testului următor, permiţând prin aceasta o înregistrare la 21 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


poligraf satisfăcătoare, fie îşi va intensifica şi mai mult eforturile de mişcare în vederea eschivării. Mişcări intensificate vor garanta prezumţia că individul minte în ceea ce priveşte problema în cercetare; dacă el se va abţine de la astfel de mişcări şi într-adevăr minte, criteriile obişnuite de minciună vor fi evidente pe înregistrarea celui de-al 4-lea test de un grad comparabil (respectiv nu mai importante decât acelea din primele 3 teste) trebuie considerată cu precauţie în ce priveşte sinceritatea individului.

Echivalare psihologică. Ca o alternativă a efortului destinat eschivării fizice, unii indivizi recurg la efortul psihologic de eschivare. Un astfel de efort poate implica din partea individului tentativa de a transfera procesele de gândire de la întrebările relevante la cele nerelevante sau de la problema în cercetare la o altă infracţiune de natură similară. De exemplu când i se pune o întrebare relevantă individul poate încerca să se concentreze asupra uneia dintre întrebările nerelevante sau de când este interogat asupra violului unei anumite femei el se va concentra asupra experienţei sale de comportament sexual deviant cu o altă femeie. Un individ care părea că posedă o foarte mare abilitate în acest domeniu era T., autor al unui mare număr de violuri. Înregistrările la poligraf ale lui T., obţinute înaintea folosirii tehnicii de interogator de control, au fost mai degrabă nedefinite dar din cauza unor împrejurări care indicau culpa posibilă a lui T. Examinatorul a început să-l interogheze în prezumţia că este realmente vinovat, ceea ce avut drept rezultat o mărturisire completă. Ulterior T. S-a destăinuit că ori de câte ori era interogat în cursul unui test dacă a violat-o pe M. a reconstituit în minte diferite experienţe sexuale anterioare pe care le-a avut cu o altă femeie având acelaşi prenume. El a afirmat că făcând aceasta de fiecare dată când i se punea întrebarea, a fost capabil să-şi scoată temporar din minte violul în discuţie. Cazurile în care acest fel de tactici evazive reuşesc sunt foarte rare, deoarece este extrem de greu de a bloca în minte detaliile de comportament într-o faptă aflată în curs de cercetare; în al doilea rând înseşi eforturile de a proceda astfel produc de obicei unele denaturări în graficul respirator. Un tip neaşteptat de evaziune psihologică poate rezulta dintr-o convingere a 22 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


individului – oricât de nefondată ar fi – că administrându-şi un anumit medicament va împiedica dovedirea minciunii în cursul testului. Prin aceasta el se poate elibera de teama de detectare posibilă, fie evitând reacţiile de minciună, fie provocând o înregistrare la poligraf care să nu permită un diagnostic precis. Alt exmplu: un poliţist cu o inteligenţă mijlocie a fost observat înainte de test că a plasat cartuşe sub tubul penumografului şi sub manşonul sfigomanometrului, crezând probabil că astfel va suprima orice indicaţie de minciună de care în alt fel s-ar face dovada în cursul testului înregistrările sale la poligraf (fie din cauza acestei convingeri, fie din alte cauze) atunci când s-au pus întrebările relevante cât şi cele de control au fost lipsite de criteriile de minciună. Astfel minciuna ar fi rămas nedetectată după introducerea cartuşelor nu ar fi fost observată din camera de supraveghere învecinată. Au existat cazuri în care individul mincinos a recurs la rugăciuni religioase în efortul de a suporta un test fără a i se detecta vreo minciună. În ceea ce priveşte tentativele de eschivare a detectării printr-o denaturare fie a respiraţiei fie a graficului sau prin evaziune psihologică, examinatorul va trebui să considere acest factor ca o dovadă de minciună numei în ce priveşte un aspect oarecare important al cazului, dar în mod obligator cel crucial. Înregistrarea testului de întrebare combinată a unui suspect de hoţie mincinos care a recurs la tentative de evaziune psihologică prin rugăciuni în decursul testului. El a admis că efortul nu i-a servit scopului intenţionat, aşa cum se poate observa din răspunsurile la întrebările relevante 5 şi 3.

7. Concluzii

Prin studierea istoriei și a infrastructurii unui poligraf, este ușor de observant si de inteles de ce testul este încă folosit și astăzi. Pentru ca Testul s-a dovedit viabil. Biodetecţia comportamentului simulat se integrează organic întregii activităţi de anchetă judiciară, si si-a câştigat statutul şi reputaţia de metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă. Ea poate fi utilizată atât în actelor pregătitoare cât şi în tot cursul urmăriri penale şi în orice problemă ce nu poate fi 23 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


soluţionată decât prin explicaţiile subiectului testat. Biodetecţia judiciară permite trierea rapidă a suspecţilor, realizând în acelaşi timp o mare economie de timp şi muncă; pune în evidenţă că ceea ce nu s-a realizat în câţiva ani s-a realizat printr-o testare al cărui subiect a fost bine introdus în cercul de bănuiţi. Testele Poligraf nu detecteaza minciuni. Ele masura schimbarile fiziologice, cum ar fi rata de respirație, transpirație și a tensiunii arteriale. Entuziastii spun că testul poligraf detecteaza cu precizie comportamentul simulat in proportie 80-90% din cazuri. British Psychological Society citează studii care arată cifre similare, dar atrage atentia ca problemele semnalate de cercetatori conduc la realitatea ca procentul este, probabil, mult mai mic. Detectia comportamentului simulat este inca un domeniu foarte versatil, dar este cel mai eficient ca un instrument de investigare în cazul în care probleme specifice sunt în litigiu. Cercetari suplimentare sunt necesare pentru a investiga noi domenii în mediul justiției penale, criminologie și victimologie unde testele poligraf pot fi folosite în mod eficient, având în vedere limitele sale. De exemplu utilizarea testului poligraf ca un mecanism de sprijin sau instrument în mediul justiției, criminologiei și victimologie penale. Pledam pentru utilizarea testului poligraf ca un instrument de investigație în cadrul instituțiilor corecționale, în special, pentru a verifica onestitatea solicitanților de eliberare condiționată și a monitoriza comportamentul celor eliberati conditionat. Cu toate acestea,Testele poligraf nu trebuie sa stea pe cont propriu, susține Don Grubin, un profesor de psihiatrie medico-legala de la Universitatea Newcastle, care este lider de formare a ofițerilor de probațiune; acestea ar trebui să fie una dintrun număr de instrumente utilizate pentru a evalua infractorii. De asemenea trebuie subliniat ca testul poligraf este o opinie de specialitate dar trebuie interpretat exclusiv ca indice orientativ de credibilitate rezonabila si nu are forta probanta decat in coroborare si in contextul unui probatoriu clasic. El nu poate fi folosit in luarea unor masuri cu caracter administrativ sau de alta natura, care sa aduca vreun prejudiciu persoanei testate(in cazurile testarilor efectuate in Cabinetele Private). 24 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Puterea poligrafului sta în acuratețea testelor sale si se bazeaza pe compententa examinatorului. Cei care il folosesc, fie în agențiile guvernamentale, fie in sectorul privat, nu trebuie să se abata de la metodologia de testare si sa nu-i compromită standardele.

Bibliografie 1. J. Pinatel, El detector de mentiros, In “Mundo Policial” (Buenos Aires), nr. 25 mai-iunie 1974, pag. 58; A.R.Parker, ’’Aunome de la loi’’, Paris, Editura Segers, 1965; Col. C. Turner, ’’Detection scientifique du mensanges dans l’Armée Americane, în ’’ Revue Moderne de la Police’’, nr. 61, iulie-august 1963, pag. 16. 2. Morgan C.T.– Physiological psychology; Megraw – Hill Books, 1965, pag. 337 şi urm. 3. Berghesean Vasile – Unele consideraţii privind valoarea probantă a testării de tip poligraf în activitatea organelor de urmărire penală, Revista Criminalistica, nr. 3, pag. 1415 4. Udroiu Mihail, Procedură Penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală. Ed. CM Beck, Bucureşti,2014, p. 356-357. 5. Tehnica folosirii poligrafului («Detectorul de minciuni»), Serviciul Editorial şi Cinematografic, Ministerul de Interne, Institutul de Criminalistică Bucureşti, 1979, pp. 7489. 6. Butoi Badea Tudorel, Butoi Alexandra Ioana, Butoi T. Alexandru, Masterat - Psihologie Judiciară Victimologie, Compendiu universitar – Editura Solaris Print, Bucureşti – 2011. 7. Prof. Univ. Dr. Butoi Badea Tudorel, Psihologie judiciară, Tratat universitar – Teorie şi practică –Editura Solaris Print, Bucureşti – 2009. 8. Prof. Univ. Dr. Butoi Badea Tudorel, Psihologie judiciară, Tratat universitar – Teorie şi practică – Editura Solaris Print, Bucureşti – 2009. 9. Buş Ioan, David Daniel, Psihologie judiciară, Poligraf şi hipnoză, Ed. Tritonic, 2003. 10. Lăpăduşi Vasile, Ţîru Gabriel, Detectorul de minciuni, Ed. Venus, 2000. 11. Butoi Tudorel, Psihologie Judiciară, Curs universitar, Ed. Trei, 2012. 12. Buş Ioan, David Daniel, Psihologie judiciară, Poligraf şi hipnoză, Ed. Tritonic, 2003. 13. Butoi Tudorel, Stolojescu Grigore, Ştefan Cristian-Eduard, Analiza comportamentală în procesul penal, Ed. pro Universitaria, 2014.

25 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Aspecte teoretice şi de practică judiciara privind infracţiunea de omor calificat Lect.dr. IANCU ŞTEFAN, Jurist CĂTĂLIN BERARI

Abstract Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate care, transmise din generație în generație, au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii. Sub denumirea generica de "omucidere", Codul nostru penal incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, ca atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane și de care depinde existență și ființa sa. Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa si determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Apărarea persoanei și îndeosebi, a vieții, constituie o preocupare constantă, comună a tuturor sistemelor de drept din orice orânduire socială, viața fiind ocrotită de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trai, de a-si conserva și prelungi viața, dar mai ales, interesul societății ca viața fiecărui om sa fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenta societății, care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viața. Cuvinte-cheie Practică judiciară, omucidere, culpă, lege, sancţionare

1. Aspecte generale Dreptul la viață al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn odată cu revoluțiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile năzuințe ale omenirii. Aceleași idei au fost exprimate și prin Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. În art.3 din Declarație, se arată că "orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art.6 pct.1 ca 26 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


"dreptul la viată este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar". Constituția României, adoptata în decembrie 1991 și modificata la 19 octombrie 2003 în urma referendumului, reglementează și garantează "dreptul la viață și la integritate fizică și psihică" în art.22 "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică este recunoscut tuturor persoanelor; nicio persoană nu poate fi supusă la tortură, precum și niciunei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă". Motivul care a stat la baza alegerii acestei lucrari, se regăsește în importanță dreptului penal în studierea infracțiunii de omor calificat. Această importanță rezultă din faptul ca știința Dreptului penal special, ce are ca obiect studiul normelor penale care prevăd faptele calificate de legiuitor ca infracțiuni și modul în care acestea sunt sancționate în scopul cunoașterii și aplicării lor corecte de către organele puterii judecătorești ale statului de drept. În esență, prin sistemul părții speciale a dreptului penal se înțelege clasificare sau gruparea în anumite categorii, grupe, a tuturor infracțiunilor prevăzute în normele penale cuprinse în Codul penal și în legile special în vigoare. Studiul normelor penale speciale se face, prin prisma celor prevăzute în normele penale generale, dar în elaborarea, interpretarea și aplicarea lor trebuie avute în vedere aspectele ce țin de specificul lor, cum ar fi valoarea socială ocrotită prin intermediul normelor de incriminare, natura, sfera de cuprindere, lotul pe care-l ocupă în ierarhia valorilor sociale etc. Ocrotirea relațiilor sociale, devine în acest mod, obiect al reglementarilor normelor penale speciale. Dintre aceste forme de ocrotire juridică a relațiilor sociale, ocrotirea prin mijlocirea dreptului penal este cea mai energică, mai eficientă. În același timp ea este "ultima ratio", deoarece dreptul penal n-ar putea interveni decât acolo unde alte mijloace de ocrotire nu s-au dovedit ineficiente.

– Caracterizarea elementelor circumstanțiale specifice ale infracțiunii de omor calificat 27 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Secțiunea 1 - Omorul săvârșit cu premeditare (art. 189 lit. a)

Omorul se consideră calificat atunci când este săvârşit cu premeditare. Incriminarea exista în Codul penal 1968 în art. 175 lin. 1 lit. a). Legea nu explică înţelesul acestui termen, dar prin contribuţia doctrinei şi a practicii judiciare, s-a conturat un conţinut al acestei noţiuni care întruneşte adeziunea generală. Premeditarea, în sensul literar al cuvântului, înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activităţi viitoare. Unii autori au preluat acest sens literal şi au considerat că premeditare, în sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă de durată în delungată şi chibzuinţa făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, netulburată de efecte sau emoţii puternice, ar însemna premeditate. În realitate, premeditarea, în accepțiunea legii penale, presupune realizarea mai multor etape şi o gândire anticipată. Premeditarea înseamnă neîndoit trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până în momentul executării infracţiunii, durata acestui interval de timp nu este fixă, şi nicinu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanţa de judecată va constata dacăaceastă condiţie este sau nu îndeplinită, ţinând seama de împrejurările concrete alecauzei şi, îndeosebi, de particularităţile făptuitorului. În funcţie de aceste particularităţi, premeditarea este prezentă când o persoană poate avea nevoie de uninterval mare/mic de timp pentru a acţiona. Omorul se consideră săvârşit cu premeditare atunci când, de la luarea hotărârii de a ucide o persoană şi până la punerea în executare a acestei hotărâri (rezoluţii infracţionale) s-a scurs un anumit interval de timp, în care făptuitorul a reflectat asupra executării şi a pregătit această executare prin procurarea informaţiilor necesare, prin procurarea sau adaptarea mijloacelor, prin exteriorizarea intenției şi, în genere, prin crearea de condiţii favorabile săvârşirii omorului. Aşadar premeditarea nu se reduce la o simplă chibzuire dinainte asupra săvârşirii infracţiunii, ci implică exteriorizarea hotărârii infracţionale prin acte de pregătire a 28 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


executării infracţiunii. Premeditarea trebuie să fie înţeleasă nu numai ca un aspect al elementului subiectiv, ci ca o pregătire în vederea săvârşirii faptei. Practica noastră judiciară împărtăşeşte în general această concepţie. S-a decis că există omor cu premeditare dacă inculpatul, după conflictul cu victima, s-a dus acasă, s-a înarmat şi a pândit-o; tot astfel, dacă inculpatul, înarmat cu un cuţit de dimensiuni mari, şi-a aşteptat soţia, care părăsise domiciliul conjugal, şi a atras-o într-un parc, unde i-a aplicat o lovitură în gât. Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară1, s-a subliniat că actele de provocare nu exclud, în principiu, premeditarea. Tot în practica judiciară s-a decis că nu există premeditare atunci când de la luarea hotărârii şi până la executarea ei a trecut un scurt interval de timp, iar făptuitorul s-a aflat într-o acţiune continuă, dominată de hotărârea luată, astfel că el n-a putut acţiona cu sânge rece.2 Omorul cu premeditare, denumit uneori în doctrina română şi asasinat, prezintă un pericol social mai ridicat decât omorul simplu datorită periculozităţii infractorului, care îşi pregăteşte cu sânge rece acţiunea de ucidere, dovedind o periculoasă fermitate în realizarea hotărârii infracţionale. Premeditarea e o circumstanţă personală, care ţine de latura subiectivă a infracţiunii şi de aceea efectele sale nu se transmit altor participanţi.

Secțiunea 2 - Omorul săvârșit din interes material (art.189 lit. b)

Dacă din modul în care inculpatul a pregătit riposta la provocare rezulta că acesta a acţionat cu sânge rece, calculat, nu se aplică dispoziţiile din art. 73 lit. b), ci numai cele din art 175 lit. a) Cod penal (Practica judciară penală, vol. III, p. 28). 2 Tribunalul Suprem, Colegiul penal, dec. 2848/1967, Culegere de decizii, speţa 137. Dacă în urma unui conflict avut cu ocazia unei întâlniri întâmplătoare cu victima, făptuitorul se duce acasă, se înarmează cu un cuţit şi revine, de îndată, la locul conflictului avut avut anterior şi ucide victima, reţinerea premeditării este greşită (T.S. s. p., d. 5155/2001, Culegere de decizii, p. 191). Vezi şi CSJ, s. p. d. 1047 din 21 sept. 1990, Culegere de decizii, p. 350; CSJ, s. p., d. 1014/1993, în Dreptul, nr. 7/1994, p. 99. Dimpotrivă, s-a decis că încercarea de a ucide o persoană din răzbunare, după verificarea prin telefon dacă este acasă, deplasarea făptuitorului în comuna unde domiciliază victima şi pândirea ei spre a se convinge că este singură în locuinţă, constituie acţiuni care caracterizează premeditarea infracţiunii de omor prevăzută un art. 175 lit. a) Cod penal (CSJ, s. pen., d. 2333/2003, RDP 4/2004, p. 166-167). De asemenea, s-a decis că luarea hotărârii de a ucide în seara precedentă săvârşirii omorului, urmată de înarmarea făptuitorului cu toporul şi cu un ciomag, pândirea victimei în apropierea casei acesteia şi agresarea ei după ce a ieşit din casă constituie împrejurări ce caracterizează infracţiunea de omor calificat prin premeditare [CSJ, s. p, d. 2672/2002, RDP nr. 2/2004, p. 156]. 1

29 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Omorul este calificat atunci când este săvârşit din interes material, adică atunci când făptuitorul a urmărit, prin săvârşirea omuciderii, obţinerea unui avantaj de ordin material pe căi aparent legale: dobândirea unei succesiuni, stingerea unei obligaţii de întreţinere, obţinerea unui spaţiu locativ etc. Dar omorul comis din interes material poate urmări și obținerea unui avantaj material pe căi ilegale ori imorale, de exemplu pentru a putea tâlhări victima sau o altă persoană fizică ori juridică, pentru a obține o plată (omorul „comandat”, bazat pe un „contract” cu o cauză imorală). Pentru existenţa acestui element circumstanţial este suficient să se constate că făptuitorul a ucis din interes material, indiferent dacă a obţinut sau nu satisfacerea acelui interes, care reprezintă scopul urmărit. Dacă însă omorul a avut un mobil, de exemplu ura, răzbunarea sau gelozia, elementul material în discuţie nu este realizat, chiar dacă în urma săvârşirii omorului făptuitorul ar realiza un avantaj material, dar care nu a fost scopul urmărit. Odată constatat interesul material, ca scop al omorului, calificarea ca omor calificat a faptei, în temeiul art. 189 alin. 1 lit. b, se menţine chiar dacă, datorită erorii asupra identităţii persoanei (error in persona) sau devierii acţiunii (aberratio ictus), a fost ucisă o altă persoană decât aceea vizată de ucigaş. Practica judiciară este în acelaşi sens. Astfel, s-a decis că există omor din interes material dacă inculpata a urmărit să ucidă victima prin otrăvire sau cu o soluţie de parathion („Verde de Paris”), sperând să intre în posesia averii acesteia, chiar dacă, din eroare, a fost ucisă o altă persoană decât cea avută în vedere de inculpată. S-a precizat însă că se realizează elementul material în discuţie dacă autorul acţionează fiind convins că, săvârşind omorul, interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală şi că banii ori bunurile îi vor reveni de drept (altfel fapta constituia omor deosebit de grav, în condiţiile art. 176 lit. d) Cod penal 1968, variantă azi abrogată). Dacă omorul este săvârșit și cu premeditare, și din interes material, se va reține un omor calificat (art. 189 alin. 1, literele (a) și (b) Cod penal) Omorul calificat săvârșit din interes material se regăsea identic incriminat (sub 30 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


aspectul textului incriminator) în art. 175 alin. (1) litera b) din Codul penal 1968 (Legea nr. 15/1968).

2. Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse (art. 189 lit. c)

Pericolul social sporit al omorului săvârşit în această împrejurare decurge din scopul urmărit de făptuitor şi anume sustragerea sa ori a altei persoane de la raspunderea penală (de la urmărirea penală, de la arestarea preventivă sau de la executarea unei pedepse). De aceea, fapta astfel săvârşită are un obiect juridic secundar şi anume înfăptuirea justiţiei. Pericolul sporit rezultă şi din periculozitatea făptuitorului, care nu ezită sa ridice viaţa unei persoane pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la o măsură judiciară. Pentru existenţa elementului circumstanţial nu interesează dacă acest scop a fost realizat. Este suficient să se constate că el a fost urmărit prin săvârşirea omorului. Omorul săvârșit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire ori arestare sau de la executarea unei pedepse se regăsea incriminat și în art. 175 lit. g) din Codul penal 1968 (Legea nr. 15/1968), cu mențiunea că incriminarea era formulată ca fiind omorul calificat pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire ori arestare sau de la executarea unei pedepse. În cazul în care subiectul pasiv al acestei infracțiuni în varianta descrisă este un judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fapta se va încadra la art. 279 din Codul penal (Ultrajul judiciar), situație în care pedeapsa va fi cea prevăzută de lege pentru omorul calificat, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate. În cazul în care subiectul pasiv este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, fapta se va încadra la art. 257 din Codul penal (Ultrajul), limitele speciale ale pedepsei majorându-se cu o treime, iar dacă 31 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


subiectul pasiv este un poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, fapta se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru omorul calificat, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

3. Aspecte jurisprudențiale ale infracțiunii de omor calificat. Împrejurarile concrete în care fapta a fost savârsita. Persoana inculpatului. Individualizarea pedepsei3 (studiu de caz).

În cauza, la individualizarea pedepsei, instanța de fond, precum si instanța de control judiciar nu au avut în vedere împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită, precum si persoana inculpatului. Înalta Curte reevaluează în concret, în contextul cauzei, criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., având în vedere gradul de pericol social al faptei comise, starea de puternica tulburare în care s-a aflat inculpatul, ca urmare a părăsirii sale de către victima, dar si circumstanțele personale pozitive ale inculpatului, având o atitudine constanta de recunoaștere a faptei, descriind împrejurările comiterii ei si nefiind cunoscut cu antecedente penale. O astfel de atitudine, raportata si la lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, reflecta un grad de periculozitate mai scăzut al acestora si faptul ca reeducarea lui se poate realiza si printr-o pedeapsa mai ușoară. Prin sentința penala nr. 195 din 30 septembrie 2008, Tribunalul Brăila, în dosarul nr. 1862/113/2008, a condamnat pe inculpatul P.D., la 25 de ani închisoare si 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. c) si i) C. pen. În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului drepturile prevazute de art. 64 lit. a) teza a II-a si lit. b) C. pen., pe durata executarii pedepsei principale. Conform art. 350 C. pen., s-a mentinut starea de arest a inculpatului si în baza art. 88 C. pen., s-a dedus perioada de arest preventiv de la data de 30 iunie 2008 la 30 septembrie 2008. 3

Revista Pandectele Române nr. 1 din data de 29 ianuarie 2010.

32 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat un cutit. A fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare catre stat. Pentru a fi dispus astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele: Inculpatul P.D. si victima P.M. erau casatoriti, aveau cinci copii majori rezultati din casatoria lor si din cauza comportamentului violent al inculpatului victima parasise domiciliul conjugal de aproximativ doi ani, locuind cu chirie la diferite adrese din municipiul Braila. În primavara anului 2008, victima era angajata ca barman la un cafe-bar apartinând SC R. SRL Braila si locuia cu chirie la martorul S.G. Victima i-a spus acestui martor ca intentiona sa divorteze si se teme de inculpat care o urmareste deseori si o ameninta. Chiar si inculpatul a recunoscut ca dupa parasirea domiciliului a urmarit deseori victima careia îi solicita sa revina în domiciliul conjugal. Cunoscând faptul ca victima, în data de 30 iunie 2008, lucra în tura de dimineata, inculpatul s-a înarmat cu un cutit si, în jurul orei 6,30, a ajuns la localul la care victima lucra. A gasit-o pe aceasta încercând sa deschida localul. Martorul P.M., aflat la mica distanta a auzit victima strigând dupa ajutor, a întors capul si a observat-o pe aceasta tinând în mâna un telefon mobil pe care încerca sa formeze un numar si l-a vazut si pe inculpat cum a început sa o loveasca. Cum victima a strigat "sariti ma omoara!", martorul s-a întors din drum pentru a interveni. A observat ca inculpatul are un obiect în mâna si a luat o piatra de jos pentru a-l intimida. Când victima a cazut la pamânt si inculpatul s-a îndreptat spre bicicleta cu care venise, martorul a observat cutitul în mâna acestuia si pentru a-l împiedica sa paraseasca locul faptei a aruncat cu piatra în roata bicicletei. Inculpatul a reusit sa fuga, a aruncat cutitul între liniile de tramvai de unde a fost recuperat de politie si a mers la un bar unde a consumat bere, iar la scurt timp a fost retinut de politie. În acelasi sens sunt si declaratiile martorilor C.P., care a observat cum inculpatul lovea victima, a auzit strigatele de ajutor ale victimei si a încercat sa intervina. De asemenea, martorii G.C. si G.I., proprietarii localului, au ajuns doar în momentul în care victima era cazuta la pamânt, plina de sânge si care a decedat în urmatoarele minute. 33 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Din raportul de constatare medico-legala, la autopsie a rezultat ca moartea victimei P.M. a fost violenta, s-a datorat ranirii cordului printr-o plaga înjunghiata, penetranta toraco-abdominala, survenita în cadrul unui politraumatism cu numeroase plagi înjunghiate, profunde, situate pe torace si gât, leziunile constatate fiind produse prin lovire activa cu un corp dur de tip întepator taietor si ca acestea au condus la moartea victimei, fiind direct si neconditionat mortale. Inculpatul a fost de acord sa faca declaratii în cauza, a recunoscut savârsirea faptei în conditiile retinute de instanta de fond, dar si în ultimul cuvânt a susținut ca victima era vinovata de ce s-a întâmplat si ca a meritat sa sfârseasca asa pentru ca la parasit fara motiv, dupa multi ani de casnicie. Situatia de fapt si vinovatia inculpatului sunt dovedite cu probele existente la dosar. La dozarea si individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevazute de art. 72 C. pen., persoana inculpatului, conjunctura si modalitatea în care s-a comis fapta. Împotriva acestei sentinte, în termenul prevazut de lege a declarat apel inculpatul P.D. Prin motivele de apel inculpatul, prin aparator, a considerat ca pedeapsa aplicata este prea mare în raport cu împrejurarile în care s-a savârsit infractiunea si circumstantele personale ale inculpatului. S-a solicitat la analiza probelor sa se tina cont ca fapta nu a fost savârsita cu premeditare si ca mobilul principal ar fi fost gelozia inculpatului fata de victima care stabilise relatii cu un alt barbat. În rejudecare a solicitat sa se analizeze probele, sa se tina cont de circumstantele personale ale inculpatului si sa se redozeze pedeapsa prin reducere. Curtea de Apel Galati, prin decizia penala nr. 163/A din 17 decembrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.D., a mentinut starea de arest si a dedus din pedeapsa aplicata perioada arestului preventiv de la 30 iunie 2008 la 17 decembrie 2008. În baza art. 192 alin. (2) C. pr. pen., a fost obligat inculpatul la 300 lei cheltuieli judiciare catre stat, din care 200 lei reprezentând onorariul aparatorului din oficiu. Instanta de control judiciar a constatat ca situatia de fapt a fost corect retinuta în 34 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


raport de probele administrate în cauza, fapta de omor calificat savârsita de inculpat fiind pe deplin dovedita. Totodata, s-a retinut ca pedeapsa aplicata inculpatului a fost corect individualizata, cu respectarea criteriilor aratate în art. 72 C. pen., având în vedere ca acesta si-a programat comiterea faptei si a urmarit victima îndeaproape pentru o reusita deplina în a-i suprima viata, nefiind justificata reindividualizarea acesteia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând hotarârea sub aspectul motivelor de casare prevazute de art. 3859 pct. 8 si 14 C. pr. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotarârilor si trimiterea cauzei la prima instanta, în vederea efectuarii unei expertize medico-legale psihiatrice, având în vedere ca aceasta era obligatorie, întrucât inculpatul a fost trimis în judecata pentru savârsirea infractiunii de omor calificat, aceasta fiind obligatorie. În subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate inculpatului, aceasta fiind prea severa, în raport de atitudinea sa care a recunoscut si regretat fapta comisa, având în întretinere 5 copii minori. Examinând recursul declarat prin prisma dispozitiilor art. 3859 pct. 8 si 14 C. pr. pen., precum si din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. pr. pen. Înalta Curte constata ca recursul declarat de inculpatul P.D. este fondat numai sub aspectul motivului prevazut de art. 3859 pct. 14 C. pr. pen., pentru considerentele ce se vor arata. Din analiza coroborata a ansamblului materialului probator administrat a rezultat ca în mod corect instanta de apel si-a însusit argumentele primei instante, iar la rândul ei, în baza propriului examen în mod judicios si motivat a stabilit vinovatia inculpatului în savârsirea infractiunii prevazute de art. 174-175 lit. c) si i) C. pen., de omor calificat, în raport cu situatia de fapt retinuta. Înalta Curte considera ca în cauza prima instanta de control judiciar a dat eficienta dispozitiilor art. 63 alin. (2) C. pr. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind ca fapta inculpatului P.D., care în dimineata zilei de 30 iunie 2008, i-a aplicat sotiei sale P.M., mai multe lovituri cu cutitul, pe str. G.A. din Braila, în fata cafe-barului la care lucra, cauzându-i moartea, întruneste atât obiectiv cât si subiectiv continutul incriminator al infractiunii de omor calificat. Din mijloacele de proba administrate atât în cursul urmaririi penale, în faza 35 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


cercetarii judecatoresti, cât si în apel, respectiv declaratii martori, au rezultat împrejurarile în care victima a fost lovita de inculpat. Examinarea criticii formulate de inculpat va fi analizata prin prisma cazurilor de casare prevazute de art. 3859 pct. 14 si art. 3859 pct. 8 C. pr. pen. În ceea ce priveste cazul de casare prevazut de art. 3859 pct. 8 C. pr. pen. (nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului), Înalta Curte considera acest motiv neîntemeiat. Dispozitiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen., instituie obligativitatea efectuarii unei expertize psihiatrice în cazul infractiunilor de omor deosebit de grav, precum si atunci când organul de urmarire penala sau instanta de judecata are îndoiala asupra starii psihice a inculpatului. Or, în speta inculpatul este trimis în judecata pentru savârsirea infractiunii prevazuta de art. 174 si 175 lit. c) si i) C. pen. (omor calificat). Pentru care expertiza psihiatrica nu este obligatorie. De asemenea, la dosar nu s-au depus acte medicale din care sa rezulte ca inculpatul suferea de o boala psihica, simpla sustinere a acestuia facuta prin aparator, ca efectuarea unei atare expertize ar fi necesara, nu face incident acest caz de casare, întrucât încuviintarea unei asemenea probe este nepertinenta în lipsa unor acte medicale care sa ofere vreun element din care sa rezulte ca anterior inculpatul ar fi suferit de o boala care sa-i afecteze discernamântul. Examinarea criticii formulate de inculpat va fi analizata prin prisma cazului de casare prevazut de art. 3859 pct. 14 C. pr. pen., când s-au aplicat pedepse gresit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevazute de lege. Astfel, Înalta Curte constata ca în cauza, la individualizarea pedepsei, instanta de fond, precum si instanta de control judiciar nu au avut în vedere împrejurarile concrete în care fapta a fost savârsita, precum si persoana inculpatului. Se retine astfel ca în realizarea oricarei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizarii judiciare, un rol important îl au starile, situatiile sau împrejurarile anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infractiunii si care realizeaza un grad mai ridicat ori mai scazut de pericol social al faptei. Înalta Curte va reevalua în concret, în contextul cauzei, criteriile generale prevazute 36 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


de art. 72 C. pen., având în vedere gradul de pericol social al faptei comise, starea de puternica tulburare în care s-a aflat inculpatul, ca urmare a parasirii sale de catre victima, dar si circumstantele personale pozitive ale inculpatului, respectiv recunoasterea comiterii faptei, având o atitudine constanta de recunoastere a faptei, descriind împrejurarile comiterii ei, nu este cunoscut cu antecedente penale. O astfel de atitudine, raportata si la lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, reflecta un grad de periculozitate mai scazut al acestora si faptul ca reeducarea lui se poate realiza si printr-o pedeapsa mai usoara. Astfel, Înalta Curte constata ca pedeapsa de 20 ani închisoare cu executare în regim de detentie constituie o replica sociala adecvata gravitatii infractiunii si periculozitatii faptuitorului de natura a realiza scopul si a îndeplinirii functiei pedepsei prevazuta de art. 52 C. pen. Prin urmare, fata de cele învederate, Înalta Curte constata ca în cauza nu s-a facut o corecta individualizare a sanctiunii dispune fata de inculpat, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., va admite recursul declarat de inculpat, numai în ceea ce priveste latura penala a cauzei si rejudecând va admite recursul declarat de inculpat, numai cu privire la latura penala a cauzei si rejudecând va reduce pedeapsa principala aplicata inculpatului pentru savârsirea infractiunii prevazuta de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) si i) C. pen., de la 25 ani închisoare la 20 ani închisoare. Conform art. 88 C. pen., va deduce din pedeapsa durata retinerii si arestarii preventive de la 30 iunie 2008 la 27 ianuarie 2009.

Concluzii

Noul cod penal aduce modificări semnificative în ceea ce privește infracțiunile de omor, atât sub aspectul structurii capitolului ce circumscrie faptele penale care au ca urmare moartea victimei, cât și în ceea ce privește conținutul infracțiunilor. În raport cu vechea reglementare penală, noul cod penal structurează infracțiunile de omor în două articole: art. 188 - omorul și art. 189 – omorul calificat, fără a mai cuprinde și omorul deosebit de grav, infracțiune existentă în vechiul cod penal. 37 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Conținutul infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 189 Cod penal este diferit față de art. 175 din vechiul cod penal, acesta incluzând unele împrejurări de săvârșire a faptei cuprinse anterior în infracțiunea de omor deosebit de grav, cum este cazul omorului săvârșit asupra a două sau mai multe persoane, omorul săvârșit asupra unei femei gravide, omorul săvârșit prin cruzimi ori de către o persoană care a mai săvârșit un omor. Includerea în cadrul omorului calificat a uciderii realizate de către o persoană care a mai săvârșit un omor s-a făcut într-un mod clar, în sensul că s-a stabilit limpede că se reține omorul calificat, dacă cealaltă infracțiune de omor a fost săvârșită „anterior”, aspect care înlătură astfel neajunsul semantic dat de textul vechiului cod penal, care genera un echivoc dat de expresia „a mai săvârșit un omor”, care nu clarifica aspectul temporal de anterioritate, chiar dacă folosea timpul trecut al verbului „a săvârși”, astfel că se putea considera că fapta constituie omor în formă agravată, chiar dacă făptuitorul omorului a mai comis ulterior un alt omor. Totodată, se poate observa că în noul cod a fost clarificată și situația tentativei de omor săvârșită anterior ca pe o împrejurare care circumstanțiază omorul. În cadrul art. 189 Cod penal nu-și mai regăsesc consacrarea împrejurări agravante, care erau incluse în art. 175 din vechiul cod penal, cum ar fi: omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate, omorul profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei și omorul comis în public. La nivelul sancțiunii aplicabile în cazul săvârșirii infracțiunii de omor calificat potrivit actualului Cod penal, se observă că aceasta este cea prevăzută la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de vechiul Cod penal. Aceasta poate fi detențiunea pe viată sau închisoarea între 15 și 25 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În actualul Cod penal legiuitorul a ales să incrimineze separat infracțiunea de omor comisă în următoarele împrejurări prevăzute de vechiul Cod Penal, respectiv: • omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate este reglementat ca infracțiune autonomă în Titlul I, Capitolul III; 38 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


• omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm, ori asupra unui militar în timpul sau în legătura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora este reglementat ca infracțiune autonomă în Titlul IV (Infracțiuni contra înfăptuirii justiției) la art. 278 Cod penal (ultrajul judiciar).

Bibliografie 1. C. BULAI, A. FILIPAS, C. MITRACHE, "Institutii De Drept Penal" - Editura Trei, Bucuresti, 2001; 2. V. DONGOROZ, S. KAHANE, I. OANCEA, I. FODOR, N. ILIESCU, C. BULAI, R. STANOIU, V. ROSCA "Explicatii Teoretice Ale Codului Penal Roman" - Vol. III, Editura Academiei, Bucuresti, 1971; 3. O. LOGHIN, A. FILIPAS "Drept Penal" - Partea Speciala, Casa de Editura și Presa Sansa, Bucuresti, 1992; 4. I. OANCEA "Drept Penal" - Partea Generala, Editura Didactica și Pedagogica, Bucuresti, 1965; 5. C. MITRACHE "Drept Penal Roman" - Partea Generala, Editia A IV A, Editura Sansa, Bucuresti, 2000; 6. V. DONGOROZ "Curs De Drept Penal" - Universitatea Din Bucuresti, 1942; 7. G. ANTONIU "Practica judiciară penală", vol. III; 8. C. BECCARIA "Despre infracţiuni şi pedepse", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965; 9. AL. BOROI "Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de omor şi loviturile şi vătămările cauzatoare de moarte", M.I. Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”, 1991; 10. AL. BOROI "Infracţiuni contra vieţii", Editura Naţional, 1996; 11. AL. BOROI "Drept penal. Partea specială", Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006; 12. A. FILIPAȘ, "Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infracțiunii de omor", RDP nr.2/1994

39 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Rolul psihologiei judiciare în infracţiunile de omor Lect.dr. CONSTANTIN DRAGHICI, Psiholog ADELA BAILESCU

Abstract Fundamentul drepturilor omului, respectarea dreptului la viaţă al fiecărei persoane si a demnitătii umane, se regaseşte la majoritatea marilor religii şi filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpără, nu se vând şi nu se transmit ereditar: ele sunt denumite "inalienabile" pentru că nimeni nu are dreptul sa le ia vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleaşi pentru fiecare persoană sau mai exact ar trebui sa fie aceleaşi, indiferent de rasă, culoarea, sex, limbă, religie, opinii politice sau altele, respectiv naţionalitate sau stare socială, avere, etc. Expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, căreia ii sunt recunoscute drepturile sale naturale, iar, dintre acestea, dreptul la viaţă, reprezintă cel mai important dintre drepturile fundamentale ale omului. Cuvinte-cheie Drepturi fundamentale, dreptul la viaţă, persoană, fiinţă umană, psihologie judiciară, infracţiune

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective şi esenţiale ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin constituţia fiecărui stat. Ele, împreună cu celelalte drepturi şi obligaţii corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului. Drepturile omului joacă un rol foarte important în relaţiile dintre cetăţeni şi stat, deoarece ele controlează şi regleaza exercitarea puterii statului asupra persoanelor, acordă libertăţi persoanelor în relaţia cu statul şi solicită statelor să satisfacă necesitaţile umane de bază ale populaţiilor care se află in jurisdicţia lor. Aceste drepturi sunt descrise cel mai bine în textele (sau instrumentele) internaţionale care au fost acceptate de state şi care definesc normele ce trebuie

40 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


respectate. Cel mai cunoscut dintre aceste texte este Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1948. Momentul în care se vorbeşte despre îngrădirea în orice fel a drepturilor unui cetăţean, şi mai ales la viaţă, intrăm în sfera infracţiunii, aspect de la care se începe o întreagă analiză a evenimentelor produse şi, îndeosebi, a celui sau a celor care leau produs. În acest punct al desfăşurării evenimentelor, un rol important îl are legea care, nu se poate respecta dacă nu se cunoaşte persoana care a pricinuit fapta ce aduce atingere vieţii. Aşadar, pe lângă metodele de identificare de care dispune legiuitorul, un rol deosebit de important în cunoaşterea şi descoperirea răufăcătorilor, îl are psihologia. Din perspectiva psihologică se desprinde în cursul unei cercetări un profil de identificare, care, coroborat cu alte aspecte, duce la aflarea adevărului şi tragerea la răspundere a celor ce se fac vinovaţi. 1. Mecanismele comportamentului criminal

Psihologia este definită ca ştiinţa proceselor psihice a însuşirilor şi relaţiilor interumane, iar psihologia judiciară ca o disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-formativ şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă. Kant a stabilit că raţiunea conduce pasiunile, iar acţiunile individului îşi au sorgintea într-un principiu subiectiv care trebuie să fie integrat în imperativele normelor morale şi a celor derivate din lege. Descifrarea comportamentului uman implică o profundă cunoaştere a mediului de viaţă al omului, atât a celui natural, cât şi a celui social. Cunoaşterea comportamentului uman nu poate fi redusă însă la cercetarea exclusivă a factorilor externi, naturali şi sociali, chiar dacă lor le revine o însemnătate fundamentală în explicarea conduitei omului. 41 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Mediul de existenţă al individului nu-i determină conduita în mod direct, acţiunea lui parcurge, mai întâi, o interiorizare, resorturile interne constituind cauza nemijlocită a comportamentului uman, chiar dacă sunt puse în acţiune de factorii externi şi nu pot fi înţelese în afara acestora. Prin urmare, pentru a explica comportamentul uman este necesar pe de o parte de a releva factorii obiectivi, externi, care îl determină, iar pe de altă parte de a arăta modul în care ei sunt interiorizaţi şi devin motive interne, subiective, de conduită. Omul, fiinţă raţională şi conştientă, vine pe lume înzestrat de natură cu o sumă de necesităţi organice, pe care tinde neîncetat să şi le satisfacă pentru a-şi menţine existenţa, în contextul unei ambianţe propice sau ostilă acestui deziderat intrinsec. De aceea, „nu putem vedea în viaţa psihică decât un complex de măsuri ofensive şi defensive, prin care se acţionează asupra lumii spre a se asigura menţinerea organismului uman şi dezvoltarea sa". Pentru a-şi satisface necesităţile materiale şi spirituale, o parte dintre membrii societăţii recurg însă la acţiuni ce transgresează normele de conduită stabilite în societate şi rup, în consecinţă, relaţiile sociale instituite, săvârşind crime. Comportamentul lor criminal nu reprezintă o manifestare involuntară sau inconştientă, lipsită de sens, ci este rezultatul unei atitudini ferme, formate în forul interior al individului, sub impactul conjugat al unor factori obiectivi şi subiectivi, şi urmăreşte un scop bine definit. În desfăşurarea ei plenară, plecând de la geneză şi încheind cu materializarea, conduita criminală parcurge o serie lungă de stadii, începând cu formarea trebuinţelor, conştientizarea lor şi a posibilităţilor obiective de satisfacere, naşterea interesului, declanşarea proceselor motivaţionale, analiza situaţiei create, luarea deciziei şi înfăptuirea unor acţiuni cu caracter criminal. Comportamentul criminal nu constă numai din acţiuni, ci şi din anumite stări de spirit, care le precedă şi le însoţesc. Din acest unghi, el poate fi comparat cu un aisberg, în care vârful vizibil nu este altceva decât actele de conduită exterioară, în timp ce partea ascunsă, invizibilă include fenomenele somatice, psihice şi sociale care le determină. Mai mult decât atât, actele de conduită exterioară nu pot fi explicate în afara proceselor interioare şi a contextului social.

42 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Toate aceste stadii, cu fenomenele care au loc în interiorul lor, alcătuiesc mecanismul comportamentului criminal. Mecanismul comportamentului criminal constituie, în esenţă, procesul de naştere, dezvoltare şi materializare a comportamentului criminal, văzut prin prisma individului, atât sub aspectul interior - procese psihosomatice, cât şi sub cel exterior - conduită, aspecte care se află într-o legătură indisolubilă În linii mari, mecanismul comportamentului criminal include trei etape de bază: (1) naşterea motivului, (2) luarea deciziei şi (3) realizarea intenţiei criminale În cadrul primei etape - naşterea motivului - are loc, mai întâi de toate, conştientizarea necesităţilor inerente individului, a căror satisfacere marchează fundamental activitatea lui, definindu-i comportamentul. Odată conştientizate, individul raportează trebuinţele sale la posibilităţile reale de satisfacere a lor, adică la condiţiile sociale şi la situaţia lui faţă de acestea, proces ce se finalizează cu formarea interesului. Din momentul dat, anume interesul este acea instanţă care impulsionează şi direcţionează conduita omului, servindu-i drept motiv. Dirijat de interes, individul îşi proiectează un scop şi tinde energic spre atingerea lui. La etapa a doua - luarea deciziei - se declanşează un proces deliberativ, în care sunt confruntate diverse interese (de a săvârşi sau de a nu săvârşi o faptă), este reevaluat scopul propus, sunt analizate eventualele implicaţii, precum şi sunt reconsiderate valorile şi normele sociale, prin prisma cântăririi opţiunilor pro şi contra. Etapa în discuţie se sfârşeşte cu luarea deciziei de a da totuşi curs interesului de a comite o crimă, adică de a recurge la acţiuni criminale în vederea satisfacerii unor necesităţi (materiale sau spirituale) sau realizarea unor interese considerate importante pentru individul respectiv. În fine, a treia etapă - realizarea intenţiei criminale - coincide cu manifestarea comportamentului criminal (o serie de acte de planificare, de cooptare a unor posibili participanţi, de creare a unor condiţii propice comiterii faptei) şi culminează cu înfăptuirea crimei (săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni prevăzute de legea penală). 43 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


2. Elementele constitutive ale mecanismului comportamentului criminal

Fiecare etapă a mecanismului comportamentului criminal include o serie de elemente constitutive, încât el poate fi reprezentat, sub formă desfăşurată, prin lanţul acestor elemente. Privit astfel, mecanismul comportamentului criminal posedă următoarea configuraţie: necesitate - interes - motiv - scop - deliberare – luarea deciziei - realizarea intenţiei criminale. De menţionat că fiecare element al mecanismului schiţat este determinantul elementului următor, el însuşi fiind determinat, la rândul său, de elementul precedent. Necesitatea (trebuinţa, nevoia) reprezintă punctul iniţial al mecanismului conduitei criminale. Ea constituie o cerinţă imperioasă cauzată de starea de insuficienţă, fizică sau spirituală, a individului. Necesitatea reprezintă un mobil fundamental al comportamentului uman, inclusiv cel criminal. Putem spune chiar că viaţa omului este guvernată de legea nevoii. Aşadar, prin necesitate obţinem o explicaţie primară a conduitei individului şi a cauzei acesteia. Trebuinţele primare au un caracter biologic, organic şi răspund cerinţelor anatomice şi fiziologice ale organismului uman, ele sunt: aer, apă, hrană, o anumită temperatură, presiune şi umiditate, mişcare, odihnă etc. şi toate într-o cantitate şi de o compoziţie determinată. Nevoile spirituale reprezintă o creaţie a societăţii, chiar dacă a fost necesară, mai întâi, o condiţie organică - o formă evoluată a creierului, pentru că facultăţile mintale s-au dezvoltat la om mai cu seamă datorită factorilor sociali. Ele sunt cultivate pe calea socializării şi au adesea un caracter la fel de imperios ca şi cele biologice, iar uneori le depăşesc prin intensitate. Ambianţa socială a metamorfozat necesităţile biologice existente ale individului: omul acum are nevoie de o anumită hrană sau de o anumită vestimentaţie şi nu, pur şi simplu, de hrană sau vestimentaţie etc. Este semnificativ, în contextul de faţă, şi faptul că în societăţi distincte, diferă, uneori frapant, şi sistemul trebuinţelor umane.

44 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Necesitatea constituie piatra de temelie a interesului, deoarece el apare datorită şi în jurul necesităţii, fără de care nu poate exista.

Interesul constituie orientarea conştientă a individului spre schimbarea sau menţinerea situaţiei sale, în vederea creării condiţiilor necesare de satisfacere a nevoilor. In cazul conduitei criminale, interesul consistă într-o orientare a individului spre schimbarea sau menţinerea situaţiei sale, în vederea creării de condiţii necesare satisfacerii nevoilor, pe calea săvârşirii unei crime. Interesele unui individ se disting prin gradul de generalitate socială: unele interese sunt specifice individului, altele pot fi împărtăşite de el şi de alţi indivizi. în cazul conduitei criminale este prezentă însă o situaţie particulară: aici avem de a face cu un interes particular, specific individului respectiv, care contravine interesului general şi care aduce, astfel, o atingere societăţii şi, deci, intereselor celorlalţi membri ai ei. Prin urmare, interesul este generat de realitatea obiectivă, dar este reflectat, conturat în conştiinţa individului prin intermediul factorilor subiectivi, psihici. Acest fapt introduce în procesele sociale un element subiectiv şi face ca legile sociale să aibă un caracter statistic. Ca rezultat, comportamentul uman nu reprezintă, în toate cazurile, un răspuns fidel la influenţa factorilor sociali obiectivi, ci poate cunoaşte, datorită factorilor subiectivi, şi reacţii divergente, ba chiar contrare. Interesul constituie mobilul fundamental al comportamentului uman.

Motivul (mobilul) constituie stimulul intern al comportamentului uman, inclusiv al celui criminal, şi cauza imediată, ultimă a acestuia. Acţiunea motivului, eventual a motivelor, conduce la formarea motivaţiei, adică a unei stări interne de mobilizare, activare şi direcţionare a resurselor fizice şi intelectuale ale individului spre satisfacerea unor trebuinţe, realizarea unor interese sau a unor comandamente instinctuale etc, prin intermediul sistemului de

45 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


motivare, adică al proceselor şi mecanismelor interne prin care se realizează o asemenea stare. Este de menţionat că „motivaţia nu trebuie redusă la condiţia unui act, ea este de ordinul duratei şi al procesului. Aceasta nu numai pentru că ea necesită o realizare în timp, o conectare treptată a mecanismelor fiziologice şi psihologice ale individului pentru realizarea unei mobilizări a resurselor interne ale acestuia, dar şi pentru că ea nu este numai anterioară acţiunii, ci şi contemporană cu aceasta; cu alte cuvinte, motivaţia nu se consumă ca etapă premergătoare acţiunii, constituind doar impulsul care o declanşează, ci durează şi se manifestă ca proces subiectiv pe tot parcursul acţiunii, susţinând şi justificând în permanenţă realizarea ei, amplificând (în cazul motivaţiei pozitive) performanţele acţiunii, sau – dimpotrivă – diminuându-i performanţele, determinând evitarea ori abandonarea acţiunii (în cazul motivaţiilor negative)". Dintre stimulii interni predominanţi în mecanismul comportamentului criminal interesul se distinge prin frecvenţa sa covârşitoare, ca şi în cazul conduitei legale de altfel. Rămâne de adăugat că individul, fiind dirijat de un anumit motiv, îşi proiectează conform acestuia din urmă un scop.

Scopul reprezintă rezultatul scontat pe care tinde să-l atingă individul. După Alfred Adler, „viaţa psihică este de neconceput fără un scop către care are loc mişcarea, dinamica, scopul fiind parte componentă a vieţii psihice", scop care, potrivit psihologului austriac, „rezultă aproape de la sine în legătură cu trebuinţele organismului faţă de lumea exterioară şi în legătură cu răspunsul pe care organismul îl are de dat în mod necesar în această privinţă". Şi are dreptate, cu precizarea doar că legătura dintre trebuinţe şi scop este intermediată, cel mai adesea,de interes, atunci când vorbim de fiinţa raţională, chiar dacă ea este influenţată de procese inconştiente. Scopul nu este însă independent, el este presupus, predeterminat de motiv (interes, necesitate etc.), în care se găseşte într-o formă latentă, implicită. De aceea, el nu poate fi disociat în întregime de motiv (interes sau necesitate), ci capătă un 46 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


anumit grad de autonomie, în situaţia în care se prefigurează într-o imagine mintală relativ conturată a obiectivului proiectat, deoarece începe să producă un efect de catalizare asupra motivaţiei. O dată cu profilarea scopului este învederat şi caracterul criminal al comportamentului, necesar realizării lui. In această ordine de idei se cere precizat că scopul nu coincide cu finalitatea conduitei umane, inclusiv cu cea criminală. în timp ce scopul indică modificările pe care individul tinde să le aducă în mediul său de viaţă, finalitatea denotă raţiunea acestei intenţii, adică interesul sau trebuinţa în vederea satisfacerii cărora se acţionează asupra lumii. Mai există o diferenţă între ele, de o semnificaţie aparte pentru criminologie, şi anume că scopul, spre deosebire de finalitate, comportă o evidentă orientare criminală. După conturarea scopului urmează un proces complex, precumpănitor manifest sau latent, de deliberare asupra celor propuse şi râvnite.

Deliberarea constituie un proces de analiză şi evaluare a argumentelor pro şi contra săvârşirii unei crime, adică realizării scopului proiectat. Ea constă în calcularea avantajelor şi a dezavantajelor ce decurg din înfăptuirea crimei, luarea în considerare a eventualelor implicaţii în caz de insucces, aprecierea şanselor de reuşită, deci a riscului la care se expune autorul prin comiterea faptei ş.a.m.d. Se face, de asemenea, o raportare a faptei propuse la valorile şi normele sociale de conduită, stabilindu-se între ele gradul de concordanţă sau divergenţă. Dacă se prefigurează, în cele din urmă, o anumită tendinţă de opţiune, atunci se naşte un proces de justificare a intenţiei ce prinde contur, prin prisma valorilor şi normelor sociale, dar mai ales a celor împărtăşite în anturajul individului respectiv. Procesul deliberativ se încheie fie cu renunţarea la interesul de a săvârşi o crimă, în numele unor interese mai însemnate (să se bucure de libertate, să păstreze respectul celor din jur, să nu-şi compromită perspectivele de afirmare socială etc.), fie cu menţinerea şi punerea în prim-plan a interesului de a comite o crimă, în numele realizării unor interese sau necesităţi considerate mai importante, caz în 47 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


care este luată o decizie corespunzătoare, iar mecanismul comportamentului criminal se derulează în continuare.

Luarea deciziei semnifică formarea unei hotărâri ferme de a săvârşi o crimă. Ea încheie procesul de deliberare şi se distinge prin faptul că convingerea fermă formată dă curs şi catalizează orientarea individului spre comiterea unei crime în vederea realizării unui interes sau satisfacerea unei trebuinţe. Anume în acest punct are loc cristalizarea intenţiei criminale şi mobilizarea maximă a energiilor intelectuale şi fizice ale persoanei. O dată decizia luată, individul trece la realizarea intenţiei sale criminale.

Realizarea intenţiei criminale constituie procesul de materializare a intenţiei individului de a comite o crimă. Ea reprezintă aspectul material, palpabil al comportamentului criminal şi culminează cu săvârşirea unei crime, a unei fapte interzise prin legea penală. Actele de conduită exterioară pe care le presupune realizarea intenţiei criminale sunt acelea care prejudiciază efectiv societatea şi membrii ei, atrăgând o reacţie socială (inclusiv juridică) severă. Distingem trei faze ale procesului de realizare a intenţiei criminale: (1) planificare, (2) pregătire şi (3) înfăptuire. În faza de planificare individul îşi elaborează un proiect, sumar sau detaliat, de realizare a intenţiei criminale, care include o suită de operaţiuni destinate să ducă la atingerea scopului propus. În această privinţă, el colectează informaţiile necesare, evaluează posibilităţile reale, stabileşte mijloacele necesare înfăptuirii crimei, caută căi de tăinuire a faptei, etc. În faza de pregătire sunt efectuate o serie de măsuri organizatorice menite a crea condiţii propice de punere în practică a planului schiţat, adică de realizare a intenţiei criminale. Este vorba despre cooptarea unor eventuali participanţi, procurarea mijloacelor necesare, formarea unui alibi ş.a.m.d. În cele din urmă, individul trece la săvârşirea faptei interzise de legea penală, dar care trebuie să-i permită realizarea unui interes important – înfăptuirea crimei. De 48 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


altfel, chiar şi unele acţiuni de planificare sau de pregătire a crimei cad sub incidenţa legii penale, fiind considerate, din punct de vedere juridic, infracţiuni consumate şi pasibile de represiune. Trebuie însă ţinut cont de faptul că procesul examinat nu cunoaşte, în realitate, o derulare atât de ordonată şi de segmentată precum a fost prezentată, şi nici nu apare atât de explicit în conştiinţa omului, căci pentru o persoană „toate aceste momente (elemente, etape) nu au neapărat un caracter manifest. În majoritatea cazurilor ea nici nu le sesizează pe unele dintre ele. De asemenea, un element îi poate succede altuia instantaneu, sau, dimpotrivă, inter-valul de timp poate fi mai mare (bunăoară luarea deciziei a urmat după câteva luni de la momentul stabilirii scopului şi, viceversa, necesitatea a fost momentan conştientizată şi a devenit interes)". Analiza comparată a mecanismului comportamentului criminal şi a celui licit denotă o similitudine fundamentală între ele, ceea ce înseamnă că ele includ exact aceleaşi etape şi elemente constitutive. Diferenţa esenţială dintre comportamentul criminal şi cel licit, realmente existentă, se regăseşte, de fapt, nu în mecanismul lor, ci în conţinutul unuia dintre elementele constitutive, care şi constituie piatra unghiulară a oricărei conduite umane, indiferent că este ea sau nu criminală. Este vorba de orientarea lor divergentă, adică de o diferenţă de interese, cauzată de condiţiile

de

viaţă

ale

individului

considerat.

Aici

găsim

dezlegarea

comportamentului omului, inclusiv a celui criminal. Aşadar, ceea ce deosebeşte conduita criminală de cea licită este tocmai interesul care le orientează.

3. Importanţa cunoaşterii mecanismului comportamentului criminal

Din cele expuse reiese şi importanţa cunoaşterii mecanismului comportamentului criminal. Pe de o parte, ea are o însemnătate teoretică şi anume: (1) dezvăluie modul în care factorii sociali (obiectivi) se răsfrâng în conştiinţa (şi inconştientul) individului şi îl determină să adopte un comportament criminal; 49 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


(2) arată cum, la care nivel şi ce modificări suportă acţiunea factorilor obiectivi în procesul de interiorizare, sub influenţa factorilor subiectivi, interni; (3) relevă procesele interioare psihice care preced şi însoţesc săvârşirea unei crime, având impact cauzal sau condiţional; (4) arată cauza internă a conduitei criminale. Pe de altă parte, ea are o însemnătate practică şi anume: (1) face posibilă relevarea factorilor sociali generali (locali sau naţionali, în funcţie de caracterul acestora) prin analiza unor cazuri concrete de comportament criminal, în vederea elaborării unor măsuri de prevenire cu efect general (la nivel local sau naţional); oferă cadrul metodologic de abordare a cazurilor concrete de comportament criminal, ceea ce serveşte la: (a) efectuarea unor acţiuni de prevenire sau de contracarare a unor crime la diverse stadii de manifestare a comportamentului criminal; (b) stabilirea factorilor obiectivi nemijlociţi (specifici cazului concret abordat) care au provocat conduita criminală a individului concret în vederea excluderii sau, cel puţin, a reducerii riscului de recidivă.

4. Reflecţii asupra actului infracţional din perspectiva psihologică

Dincolo de identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite în câmpul faptei – preocupare ce intră în sfera criminalisticii – suntem de părere că eforturile « anticrim » ale mileniului tri vor fi orientatecătre interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă. Dacă « câmpul faătei » - expresie de referinţă în criminalistica clasică – conduce către materialitatea obiectivă a urmelor clasice apte să permită nuanţarea unor probe şi a unui profil al autorilor, noile concepte, între care «scena crimei» şi «scena del crimen» sau «profiling crime», provoacă în direcţia acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a secvenţelor comportamentale, forţînd componenta psihologică a omului legii să interpreteze motivaţiile, intenţiile, habitudinile, rqaţionamentele, logica, sensul, orgenizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic al celor ce se fac vinovaţi de încălcarea principiilor esenţiale ale valorilor sociale. 50 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Astfel, în sensul celor arătate anterior, investigatorul, expertul psiholog, este chemat în perimetrul scenei crimei pentru: •

a reproduce prin propria-i imaginaţie împrejurările şi acţiunile derulate de făptuitor, ajutând ceilalţi componenţi ai echipei la realizarea «filmului prin optica sa»;

a-şi imagina profilul făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală, amprenta sa psihocomportamentală;

a

anticipa

următorul

comportament

pretabil,

contracarând

astfel

următoarele mişcări ale autorului, punându-şi amprenta asupra psihicului de viitor al acestuia. Toate acestea însumate fac obiectul psihologiei judiciare din perspectiva impactului interdiciplinarităţii sale cu criminalistica clasică, pe coordonatele unei idei de «psihocriminalistica». Investigarea ştiinţifică a locului infracţiunii, atât din perspectiva investigatorului profesionist cât şi expert psiholog, trebuie să ţină seama de o grilă fundamentală de întrebări la care să găsească răspuns pe parcursul anchetei, astfel: •

Ce s-a petrecut la locul faptei şi care sunt motivele crimei? -

sens juridic - încadrarea juridică a faptei;

-

sens psihologic – motivaţia comiterii faptei.

Omorul s-a comis în locul în care s-a găsit cadavrul? -

sens criminalistic (interpretarea urmelor traseologice şi dinamice).

Cine este ucis? -

sens juridic;

-

sens criminalistic (identitatea victimei).

Când a fost comisă crima? -

sens criminalistic (verificarea evetualului alibi);

-

sens medico-legal (modificări cadaverice).

În ce fel s-a comis crima? -

sens juridic;

-

sens psihologic (intenţie, culpă, legitimă apărare).

51 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Criminalul a luat măsuri pentru ascunderea omorului şi în ce constau aceste măsuri? -

sens psihologic (profilul psihologic al autotului, experienţa

infracţională, duplicitatea, inteligenţa).

Crima a fost comisă de una sau mai multe persoane? -

sens juridic (autorat, coautorat, complicitate);

-

sens medico-legal (numărul şi felul leziunilor, raportul de cauzalitate leziune-arma de apărare sau atac, rezistenţa victimei, dinamica şi dispunerea leziunilor).

Care snt căile de acces ale criminalilor în câmpul infracţiunii, în ce mod au părăsit locul faptei, cât timp au rămas acolo şi ce acţiuni au săvârşit? -

sens criminalistic (interpretări dinamice şi traseologice;

-

sens

psihologic

(siguranţa,

precipitarea,

logica

tuturor

comportamentelor în derularea scenei crimei). •

După părăsirea locui faptei, au stat la pândă undeva în apropiere pentru a vedea ce se întâmplă la locul crimei? -

sens criminalistic (urme traseologice);

-

sens psihologic (frica de a fi descoperit sau plăcertea de a vedea rezultatul social al acţiunii sale).

Cine este făptuitorul? -

sens juridic (stabilirea răspunderii şi a pedepsei);

-

sens

psihologic

(siguranţa,

precipitarea,

logica

derulării

evenimentelor). •

Care sunt experinţele pozitive şi limitele investigaţiei ştiinţifice desprinse din soluţionarea cauzei? -

sens juridic;

-

sens criminalistic;

-

sens psihologic (interpretarea modului de operare).

5. Factori favorizanţi în comiterea infracţiunilor cu violenţă

52 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Violenţa în toate formele sale este rezultatul acţiunii conjugate a unor factori de natură psihoindividuală, psihosocială, socioculturală şi conjuncturală. Dintre aceştia au o pondere deosebită: •

Trăsăturile de personalitate polemic accentuale şi cu valenţe disfuncţionale majore: colerism excesiv, tendinţe compulsive şi psihopate, lipsa capacităţii de autocontrol, existenţa unor puternice complexe afective, un prag de rezistenţă la frustrare foarte scăzut, iritabilitate ridicată, o istorie personală încărcată, experinţe traumatizante trăite în copilărie sau într-o perioadă anterioară producerii violenţei;

Alcoolul şi drogurile, când sunt consumate, scad gradul de discernământ, cenzurile impuse prin învăţare socială sunt total sau parţail anulate, se produce o accentuată stare de nerealizare, pe fondul diminuării capacităţii de autocontrol şi a funcţiilor inteleczual-evaluative şi axiologicnormative.

Consumate excesiv produc o stare de nebunie temporară, propice producerii unor violenţe greu de explicat.

Frustrarea este o cauză frecventă a producerii violenţelor. Această stare psihică disfuncţională, apărută ca urmare a interpunerii unui obstacol major între subiect şi scopurile sale sau ca urmare a privării de ceea ce i-a aparţinut sau consideră că i se cuvine de drept, determină frecvent reacţii compulsive.

Cercetând cu atenţie o serie de factori care determină transformarea frustrării în agresiune, au fost identificaţi decisiv, următorii: -

intensitatea dorinţei sau trebuinţei blocate, în sensul că cu cât dorinţa este mai puternică decât realizarea acesteia, cu atât probabilitatea recurgerii la violenţă este mai mare;

-

sexul persoanei care generează frustrarea, adică există o mai mare toleranţă faţă de femei în comparaţie cu bărbaţii;

-

arbitrariul sursei (cu cât arbitrariul este mai mare, cu atât există o tendinţă mai accentuată de a reacţiona violent împotriva respectivei surse;

53 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


-

statul social al sursei şi posibilităţile acesteia de a sancţiona manifestările agresive;

posibilităţile de compensare de care dispune victima.

Provocarea directă, verbală sau fizică, poate conduce la adoptarea unui comportament violent, mai ales dacă persoana este impulsivă sau se află într-o stare afectivă tensionată. Analiza statistică că la violenţă se răspunde cu violenţă în aproximativ 65-70% dintre cazuri.

Stările emoţionale paroxistice sunt cauze frecvente ale manifestărilor agresive: accese de furie, frică sau panică pot provoca în egală măsură reacţii violente, deşi cauzele sunt în mod evident diferite: dorinţa de a pedepsi în cazul furiei sau nevoia de a se apăra când nu există o altă cale, în cazul fricii.

Sexul este considerat un factor important în producerea multor violenţe. Aici pot interveni sentimente foarte puternice precum gelozia, dorinţa de răzbunare a unei infidelităţi, competiţia brutală pentru câştigarea partenerului, dupoă cum poate fi vorba de violenţe fizice şi psihice aferente violului şi comportamentelor sexuale aberante, care cunosc o proliferare îngrijorătoare în societatea contemporană.

Climatul de violenţă socială constituie un al doilea factor de fond, care stimulează în mod deosebit manifestarea agresivităţii în formele ei cele mai brutale – războaie civile, revoluţii, mişcări de stradă. Efectele psihosociale pot fi devastatoare chiar pe termen mediu, fiind necesare măsuri complexe de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc în acest context.

Inechitatea socială reprezintă un factor de fond, cu deosebite valenţe în declanşarea manifestărilor agresive. Atribuirea inechitabilă a bunurilor, serviciilor, drepturilor, obligaţiilor, generalizarea competiţiei, pierderea autorităţii morale de către principalele instituţii civile şi statale crează un puternic sentiment de frustrare în rândul categoriilor defavorizate, sentiment care acţionează pe fondul unei puternice ralativizări a valorilor şi normelor sociale, a scăderii coeziunii şi solidarităţii umane.

54 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Mass-media este tot mai des invocată ca având un rol determinant în escaladarea violenţei în societăţile moderne, superinformatizate. Fiind vorba de ansamblul mijloacelor de comunicare în masă, este evidentă capacitatea mass-media de a influenţa atitudinile şi comportamentele unor largi categorii sociale. Or, tocmai în acest plan se constată rolul nociv al proliferării temelor legate de violenţă în mai toate canalele de comunicaţie în masă: televiziune, presa scrisă, literatura de consum.

Fiind subordonată aproape exlusiv unor considerente de ordin economic şi politic, ignorând din ce în ce mai mult criteriile estetice şi morale în selectarea conţinutului său, mass-media este acuzată de numeroşi cercetători ca având un rol central în promovarea violenţei în marile aglomerări urbane; dezinhibă unele conduite de tip agresiv, care în mod firesc sunt reprimate prin normele fundamentale ale societăţii, efect determinat de frecvenţa prezentărilor actelor violente şi oferă modele.

Factorii fizici şi demografici au o influenţă indirectă asupra potenţialului agresiv, prin mărirea iritabilităţii şi afectarea capacităţii de autocontrol, puse pe seama relaţiilor de mediu înconjurător, cum ar fi căldura foarte mare, iluminatul abundent, spaţiu restrâns, determină modificări fiziologice care afectează echilibrul emoţional, putând da naştere la conflicte violente.

Clasificarea comportamentelor delincvenţiale se face după o serie de criterii cu valoare complementară: - gradul de intenţionalitate: neintenţionat; neintenţional, însă în cadrul unei situaţii preinfracţionale; premeditat; - modul de organizare şi participare la comiterea delictului: individual, în mod restrâns; în cadrul unui fenomen de mulţime; - gradul de responsabilitate: perfect responsabil sub efectul diferitelor stări de conjunctură; - repetabilitatea infracţiunii: prima dată, recidivă simplă sau multiplă; - gravitatea infracţiunii: uşoară, medie, gravă, crimă; - împrejurările producerii infracţiunii: cu circumstanţe atenuante sau agravante. 55 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Semnificaţia violenţei în cadrul actului infracţional: - satisfacerea unei necesităţi; - să implice victima; - să pedepsească; - să umilească, să degradeze; - să experimenteze.

6. Conduita agresivă – modele explicative

În prezent sunt cunoscute trei tipuri de modele explicative ale conduitei agresive, şi anume: modelul biologic bazat pe noţiunea de instinct; modelul psihologic fundamentat pe fenomenul de frustrare; modelul socio-cultural. a) Modelul biologic bazat pe noţiunea de instinct, a fost explicat la nivelul psihologiei animale de Konrad Lorenz, iar la nivelul psihologiei umane de K. Greff. Dacă pentru agresivitatea animalelor termenul de instinct acoperă realitatea unui comportament înnăscut, în cazul omului acest termen nu poate fi aplicat. Pentru agresivitatea omului termenul de instinct a fost înlocuit cu cel de pulsiune care are o altă semnificaţie decât existenţa spontană a nevoii de a ataca şi distruge la anumiţi stimuli. La individul uman, agresiunea apare ca o referinţă la o nevoie vitală ca foamea, apărarea sexualităţii, toate aceste necesităţi vitale fiind supuse însă controlului, ceea ce permite o creştere considerabilă a rolului proceselor cognitive care fac posibil exerciţiul mintal, posibilitatea de a prevedea consecinţele unui act, de a elabora şi realiza proiecte. În acest sens, se poate spune că omul este efectiv singurul animal capabil să omoare premeditat pentru că el este singurul capabil să-şi înscrie şi să anticipeze conduita distructivă într-un proiect mai mult decât la animal, în afară de actul distructiv propriu-zis. Conduita heteroagresivă se poate traduce încă în două moduri: printr-o depersonalizare a victimei, care îşi pierde toată valoare afectivă pentru agresor; printr-un mecanism cu care încearcă să justifice actul comis sau să-l integreze într-un sistem global de justificări. 56 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Dacă în cadrul acestui model se pune problema patologiei, se va putea distinge o patologie individuală şi una colectivă. Patologia individuală capătă două aspecte, în funcţie de care agresivitatea poate fi costituţională sau accidentală. La agresivitatea constituţională se disting epilepticii unde periodic au loc descărcări paroxistice sau pe cea a caracterului paranoic, lucidă care se exercită la rece. Există, pe de altă parte, agresivităţi accidentale sau câştigate, datorate unor factori şi împrejurări, precum: - în patologia emoţională, rănirea amorului propriu sau stări pasionale, care pot să se manifeste prin descărcări agresive, - impregnările toxice acute şi cronice; - encefalopatiile infantile, ale adolescentului sau ale adultului, traumatismele cranio-cerebrale, afecţiuni susceptibile de a se manifesta cu sechele, tulburări de caracter şi care pot fi însoţite de agresivitate, ca o predispoziţie reziduală; - psihozele cronice evolutive (schizofrenia). b) Modelul psihologic fundamentat pe fenomenul de frustrare. Fenomenul frustrării constă într-o stare de contrarietate creată prin interferarea în planul unei acţiuni dezirabile subiectului orientată spre o finalitate însuşită a unei alte acţiuni distorsionate în raport cu acţiunea dezirabilă şi finalitatea acesteia. Din studiile efectuate de-a lungul vremurilor, se disting patru tipuri de frustrare: 1) existenţa unei imposibilităţi sau a unei bariere fizice în calea acţiunii proiectate; 2) existenţa unei perioade de latenţă între debutul şi sfârşitul actului secvenţial; 3) omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activităţii desfăşurate; 4) apariţia unei tendinţe la răspunsul incompatibil cu situaţia existentă. Două teze ale şcolii de Yale au declanşat cercetări experimentale asupra rolului frustrării în comportamentul agresiv, care pot fi formulate ca două întrebări: 1. orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări? 2. orice frustrare duce la comportament agresiv? În literatura de specialitate se precizează că frustrarea prin ea însăşi nu declanşează un comportament agresiv. După cum afirmă Berkowitz ea suscită o anxietate ca variabilă intermediară şi se poate considera că tensiunea creată de această anxietate declanşează reacţie agresivă. Berkowitz merge mai departe şi 57 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


afirmă că este necesar să se lărgească conceptul de frustrare şi să se prevadă nu numai o frustrare reală, dar şi una posibilă sau imaginară. Nu toate frustrările duc la o stare anxioasă şi de aici comportament agresiv. Totul depinde de sensul pe care îl au acestea pentru individ. Acest sens se poate traduce în două moduri şi din acest punct de vedere unele frustrări sunt acceptate de individul în cauză sau ele apar ca justificate, aceste legându-se de înţelegerea pe care o are individul faţă de realităţi sau în al doilea rând intervine sentimentul de frică sau de neputinţă în faţa unei situaţii date. c) Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv. Studiul etiologiei agresivităţii nu poate să nu ţină seama şi de condiţiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, condiţii care în anumite cazuri pot constitui terenul fertil al încolţirii acestui tip de comportament. De asemenea, mass-media constituie într-o anumită acceptare, unul din factorii favorizanţi în acest sens. Similar se pune problema în privinţa cinematografului, televiziunii sau literaturii care prezintă scene agresive distructive, neştiindu-se niciodată dacă aceste scene au asupra spectatorului un efect inhibitor sau, din contră, îl incită spre imitarea comportamentului pe care îl descoperă. În general se consideră că influenţa scenelor agresive depinde în mare măsură de existenţa pretabilă a obiceiurilor agresive şi că această influenţă variază în funcţie de posibilităţile pe care le are spectatorul de a se confrunta cu mediul în care el se simte integrat şi al cărui cadru de referinţă este opus celui pe care îl presupun scenele cu încărcătură agresivă. La aprecierea predictivă a comportamentelor agresive este necesar să se ţină seama de mediul de provenienţă şi nivelul intelectual al indivizilor pentru că unii nu prezintă nicio disponibilitate psihologică spre o astfel de conduită, pe când alţii găsesc aici modelele comportamentale. Între alţi factori care consider că se impun atenţiei în sfera cauzalităţii comportamentelor agresive cu etiologie socială sunt şi narcomaniile care pot predispune sau favoriza trecerea la act mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. Consumul de alcool este unanim acceptat ca toxicul cel mai

58 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


virulent în declanşarea comportamentului agresiv, atât în sensul autodistructiv cât şi în cel heterodistructiv. În cadrul dimensiunii sociale a vieţii umane se vor avea în vedere subdimensiunile: economică, profesională, familială, politică, şcolară, societare, a locului, a securităţii sociale, morală, ecologică.

7. Concluzii

Din activitatea desfăşurată de-a lungul timpului, infracţiunea de omor a fost şi a rămas cel mai grav condamnată, mai ales în cadrul societăţii civile. Deşi s-au desfăşurat numeroase cercetări, proiecte, elaborări ştiinţifice pe un număr apreciabil de subiecţi autori de omor care au cuprins toate zonele de interes, nu se poate vorbi că s-a făcut un progres incontestabil sub forma combaterii şi prevenirii acestui tip de violenţă. Cercetând infracţiuni din sfera omorului, identificând autorii, găsindu-i fizic pentru a fi traşi la răspundere şi mai ales din relatările acestora, indiferent sub ce formă: declaraţii, confruntări şi alte metode clasice de tactică cunoscute de specialiştii în domeniu, s-a concluzionat că majoritatea vinovaţilor poartă un conflict psihic şi psihologic intern de neconceput pentru o persoană normală, care nu a încălcat nici un principiu al societăţii moderne contemporane. La persoanele total dezechilibrate psihic, cu angoase majore de adaptare la normal, nu există acest sentiment al vinovăţiei, fapt pentru care aceştia nu răspund penal sau au un regim penal adaptat persoanelor minore, în momentul în care comit fapte de omor. Acest domeniu al cercetării este atât de vast şi de complex, încât orice element de noutate din sfera unei cercetări, ridică semne de întrebare, oamenii de ştiinţă aplecându-se asupra studiului în speranţa că un element semnificativ va fi descoperit şi va conduce la limitarea şi explicarea comiterii de astfel de fapte odioase. Studiile asupra acestei categorii de faptă penală, omorul, au arătat că mediile cele mai pretabile în care se comit astfel de fărădelegi sunt cele în care predomină: sărăcia - lupta pentru supravieţuire; insistenţa de a asimila un anumit cult religios – puterea de a conduce lumea; alcoolul – denaturarea realităţii şi 59 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


percepţii deformate negative; nivelul scăzut de educaţie şi în care există o violenţă domestică necunoscută – neputinţa de avea acces la valorile vieţii şi dorinţa de a-l apăra pe cel mai slab într-o familie.

Bibliografie 1. T. Butoi. G. Ţîru, V. Lăpăduşi – Interferenţa între psihologie şi criminalistică 2. Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1999. 3. Valerian Cioclei,Mobilul în conduita criminală, Editura AII Beck, Bucureşti, 1999. 4. Silvia Florea, Interesul ca motivaţie a acţiunii, în „Determinarea şi motivarea acţiunii sociale", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981. 5. Florescu Bujor, ş.a., Elemente de criminologie, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1997. 6. Butoi,T., Ţîru,G., Lăpăduşi V., Interferenţa între psihologie şi criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti, 2007. 7. Butoi,T., Victimologie şi psihologie victimală, Editura Pinguin, Bucureşti, 2008. 8. Butoi,T., Minţi criminale- Disfuncţionalităţi psihopato-comportamentale în sfera infracţiunilor de omor, Editura Pinguin, Bucureşti, 2009. 9. Cârjan,L., Chiper,M., Criminalistică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2009 10. Cioclei, V., „Noul şi vechiul Cod Penal ”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014 11. Drăghici,C., Iacob,A., Tratat de tehnică criminalistică”, Editura Sitech, Craiova, 2009. 12. Duvac,C., Lăpăduşi, V., Criminalitatea violentă, Editura Little Star, Bucureşti, 2010.

60 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Particularități metodologice privind investigarea criminalistică a infracțiunilor de trafic de stupefiante Lect.Dr. IOAN HURDUBAIE, Ing. MARIA GEORGETA STOIAN, Jurist ŢÎRU VALENTIN DANIEL

Abstract Lucrarea de față vizează un domeniu în care știința tehnică se îmbină cu întreaga sferă a domeniilor care fac obiectul de studiu a „științelor penale”. Ca știință criminalistica și-a dovedit în ultimele decenii importanța în cadrul științelor penale și totodată s-a conturat ca o știință de sine stătătoare cu obiect de cercetare bine definit. Astăzi nu se mai poate concepe realizarea actului de justiție fără concursul direct al criminalisticii. Această știință care beneficiază tot mai mult de cuceririle tehnicii, poate da răspunsuri din ce în ce mai exacte în tot mai multe domenii din viața oamenilor care vin în conflict cu legea prin comiterea de infracțiuni. Criminalistica, prin răspunsurile clare pe care le dă și prin contribuția esențială pe care o are la înfăptuirea justiției contribuie definitoriu la întărirea convingerii oamenilor că o faptă ilicită nu va rămâne nepedepsită, astfel se realizează un climat de legalitate și încredere a omului în organele abilitate să vegheze la liniștea și siguranța lui. Această contribuție de substanță, fie că este realizată în planul direct al combaterii criminalității prin rolul jucat în realizarea actului de justiție, fie că contribuie indirect la întărirea sentimentului de siguranță a cetățeanului, justifică eforturile îndreptate pentru realizarea unor instituții moderne utilate cu ultimele tehnici și aparate existente în lume la ora actuală, de la care să se poată cere răspunsurile necesare pentru aflarea adevărului. Cuvinte-cheie Ştiinţe penale, criminalistică, combaterea criminalităţii, fapte ilicite, investigare, trafic de stupefiante 1. Noțiuni introductive

Proprietățile unor plante au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri în ceremonii religioase, cu ocazia unor ritualuri magice, în scop terapeutic, sau pur și 61 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


simplu, pentru a induce o stare de placere, datorită virtuților excitante pe care le au. Principiile active ale acestor plante se obțin astăzi nu numai prin prelucrarea tradițională a plantelor, ci si prin sinteză chimică, efectele lor fiind mult mai puternice decât ale plantelor din care au fost extrase, sau pe baza cărora s-a realizat o anumită combinație chimică4. Evoluțiile sociale și economice ale epocilor au determinat reducerea timpului în care pot fi parcurse distanțele dintre Asia –Africa-Europa și cele două Americi, astfel încât ceea ce denumim astăzi droguri, care aveau altă utilizare decât cea locală, au început să fie bine cunoscute și apreciate în toate zonele planetei, mai ales în cele zise civilizate5. Astăzi, nu mai poate fi ignorată trista realitate reprezentată de faptul că, în toată lumea se constată o perfecționare deosebită și o profesionalizare a mediilor criminale implicate în amploarea și dimensiunea lui, acest gen de trafic se manifestă ca un fenomen la scară planetară și, la ora actuală, îmbracă fară dubiu haina crimei organizate transnaționale6. Prin periculozitatea socială și, implicarea mafiei în traficul de stupefiante comunitatea internațională a fost obligată să găsească soluții și strategii de luptă în vederea combaterii, sau cel puțin a restrângerii traficului. Firește că fiecare stat, în special autoritățile publice competente, este tot mai preocupat de perfecționarea cadrului juridic de sancționare a acestor fapte, dar, mai ales, de inițierea unor măsuri eficiente de descoperire, combatere și prevenire a traficului de substanțe toxice și stupefiante, a narcomaniei. În ultimele decenii, organismele internaționale au elaborat o serie de convenții menite să restrângă acest flagel. Rezultatele obținute la nivel mondial nu sunt pe măsura asteptărilor. Dimpotrivă, fenomenul traficului ilicit de stupefiante a poliferat, reprimarea lui ridicând serioase probleme poliției și altor organisme

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.679. 5 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.679. 6 Idem. 4

62 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


specializate chiar din țările care, înainte de 1990, nu se confruntau cu el din punct de vedere al consumului, ci doar al tranzitului7. Amplasarea geografică a României la intersecția principalelor căi de comunicație care leagă Orientul de țările Europei occidentale, combinată cu problemele din zona balcanică, au transformat-o într-o verigă importantă a traficului ilicit de droguri pe ruta balcanică Turcia-Bulgaria-România-Vestul Europei. La aceasta se adaugă evoluțiile din statele aparținând fostei URSS care au generat, la rândul lor, avalanșa turiștilor care, din nevoia de a avea bani, sunt dispuși să facă orice. Țările asiatice desprinse din conglomeratul sovietic (Azerbaidjan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan), sunt mari cultivatoare de canabis, valorificat în Europa de Vest. Rutei balcanice i se asociază și ruta baltică a drogurilor chimice, care are ca destinație finală tot țările occidentale, prin tranzitarea României, marile transporturi de amfetamine produse în laboratoarele clandestine din Letonia, Estonia și Lituania sunt traficate sub formă de acoperire prin România și Polonia în Germania8. Intensitatea schimburilor comerciale, turistice, culturale etc., numărul mare de cetățeni străini aflați la studii, în scop de afaceri care tranzitează țara și cei care se află in mod ilegal și nejustificat pe teritoriul românesc, constituie condiții favorizatoare ale traficului și consumului de stupefiante în România. Astfel, putem afirma, fără ezitare, că România este o țară de tranzit și depozitare, potențială consumatoare de droguri. Realitatea ne obligă să constatăm faptul că, de la o perioadă la alta, poliția în ansamblul ei și organele judiciare, fac față cu dificultate acestei veritabile explozii a fenomenului infracțional, atât din cauza precarei dotări tehnice cât și a lipsei de efective umane specializate, precum și din cauza deficitului informațional din partea organelor analoage din alte spații, pană acum țări de destinație.

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.680. 8 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.680. 7

63 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În ceea ce priveste confiscările de droguri, începand cu anii 1990 respectiv 1991, acestea au fost din ce în ce mai mari, astfel încât s-a ajuns la ordinul tonelor, la începutul secolului XXI. Aceeași afirmație este valabilă și pentru creșterea numărului de persoane condamnate pentru consumul și traficul de dro

2. Privire istorică

În ordinea menționării lor, cele mai vechi atestări referitoare la stupefiante sunt menționate în tăblițele sumerienilor din Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele au vizat macul din care se produce opiul și derivatele sale. Proprietățile terapeutice ale macului sunt cunoscute apoi în Persia și Egipt, prin intermediul babilonienilor. Grecii și arabii utilizau și ei opiul în scopuri terapeutice. Homer face referire la această substanță. Theofrastus (372-287î.H.) menționează o otravă preparată din cucută și suc de mac, care ucide ușor și fară dureri. Opiul ca preparat medicinal, a fost menționat de Scriponius Largus în anul 46 î.H. Pătrunderea opiului în farmacopeea chineză, după unele izvoare, s-a semnalat în timpul dinastiei Tang (618-206), deși unii autori susțin că opiul era folosit în China cu sute de ani înainte. La începutul secolului al XXVIII-lea, Compania Britanică a Indiilor de Est desfășura activități comerciale legate de comerțul cu opiu, iar în anul 1838 se declanșa „războiul opiului ”, dintre China și Anglia, guvernul regal englez situându-se de partea comercianților de opiu, iar China pierzând lupta împotriva drogului. În Europa, opiul are o carieră interesantă. De exemplu, în Evul Mediu, el a servit în mod cert la suprimarea unor adversari politici, întrucât ucidea ușor și fară urme. Papa Clement al II-lea, Victor al III-lea și alți înalți prelați se numară printre ilustrele victime ale opiului. Apogeul acestei substanțe ca toxic se găseste în timpul papei Alexandru al IV-lea care, cu ajutorul copiilor săi, Cezar Borgia și Lucreția Borgia, își suprima rivalii fară

64 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


scrupule. În sens pozitiv a fost și este un drog deosebit de util medicinii, un binefăcător dar și un dușman al omenirii9. Hașisul este un alt tip de drog folosit din vechime, produs al plantei Cannabis Sativa L.,cunoscută mai ales sub denumirea de cânepă indiană. A fost utilizat de milioane de oameni tot de mii de ani. Deși în principal se fumează, este folosit în diferite băuturi sau preparate de cofetărie, consumul său fiind tolerat în unele țări asiatice. Drumul Hașisului este pomenit în legendele orientale, fiind descris drept o substanță halucinantă și euforică. Herodot părintele istoriei, descria obiceiurile triburilor scite de la Marea Caspică ce obișnuia să pună semințe umezite de cânepă pe pietrele fierbinți și să aspire apoi vaporii amețitori rezultați. Hașisul reprezenta pentru vechii indieni un aducător de fericire și un medicament, servind totodată la susținerea unor ceremonii religioase când consumarea lui era însoțită de cântece și rugăciuni. De altfel, hașisul era servit la nunți, se oferea rudelor și prietenilor care plecau în călătorie, iar pentru triburile mahomedane din nordul Indiei, cânepa era considerată o plantă sfântă. Cânepa indiană s-a raspândit cu repeziciune pe coastele răsăritene ale Africii și, de aici, în America Latină, unde băștinașii au socotit-o ca pe un dar, consumând-o intens. În Brazilia, cânepa a sosit adusă de sclavii negrii de pe coasta de vest a Africii. Pe continentul nostru, hașisul a pătruns mai greu. Prima referință cu privire la folosirea marijuanei datează din anul 2737 î.H. și aparține împăratului chinez Shen Nung, care recomanda folosirea drogului pentru tratarea reumatismului, malariei sau constipației10. După anul 1000 î.H., marijuana a devenit parte integrantă a culturii Hindu în India, iar după anul 500 d.H., aceasta este pomenită în literatura persană și arabă. În Europa, marijuana a fost probabil adusă din Egipt, de către soldații lui Napoleon, la începutul secolului al XIX-lea, fiind folosită pentru a înlătura durerile și ca sedativ

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.681. 10 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.681. 9

65 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


ușor. 11În SUA, drogul a fost introdus în jurul anului 1920, iar în 1937, folosirea ori posesia de marijuana a fost prohibită în 46 de state ale SUA. Giovanni Bocaccio descrie în Decameronul efectele hașisului, același lucru îl face Alexandre Dumas în Contele de Monte Cristo, iar Baudelaire, mare consumator de marijuana scrie Paradisul artificial în care laudă virtuțile acestui drog12. Cocaina se numară printre drogurile cele mai cunoscute, produs de un arbust cu frunze perene (Erytroxylon coca) ce crește în vestul Americii de Sud, frunzele sale fiind masticate, de multe secole, în anumite regiuni ale Americii latine, în special de locuitorii munților și ai platourilor înalte. Cuceritorul spaniol Pizzaro nota în anul 1533 că a întâlnit in Peru plantații de arbuști de coca. Alexander von Humboltd vorbește în lucrările sale, în 1804, despre masticarea frunzelor de coca de către localnici, obicei care se menține și în zilele noastre. Cocaina, alcaloid existent în frunzele de coca, era utilizată acum un secol pentru anestezia locală, dar în prezent, după apariția altor anestezice mai eficiente, a scăzut interesul pentru acțiunea sa anestezică. Traficul ilicit de cocainei cunoaste o răspandire deosebită și, dintr-un drog în general caracteristic celor două Americi, a devenit un drog care se consumă din ce în ce mai mult și pe continentul european13. Vechii azteci consumau mescalina, principiul activ provenind din cactusul numit științific Lophophora Wiliamsii ori în limba aztecă Peyotl. Era socotit ca un medicament universal, cu multe secole înaintea sosirii europenilor în America. Indienii Huicholes îl luau ca medicament pentru a provoca predicții profetice, absorbit de colectivitate, el servea la obținerea unei stări de transă, necesară activităților rituale.

3. Reglementări legislative ale traficului și consumului ilicit de droguri

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.681-682. 13 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010, p.682. 12

66 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În prezent, societatea omenească trăieşte momentul creării unei „mafii internaţionale”, unite şi puternice, care nu cunoaşte decât un singur interes şi scop, pe cel al puterii şi supremaţiei în toate şi pretutindeni pe această planetă. După anul 1990, ţara noastră s-a confruntat cu un nou gen de infracţiuni, între care şi traficul şi consumul ilicit de droguri, deschiderea graniţelor a însemnat o creştere enormă a numărului de persoane, mijloace de transport, mărfuri şi servicii care intră şi ies din România. Această situaţie a fost deosebit de favorabilă fiind speculată de către organizaţiile de traficanţi care folosesc România ca un important cap de pod, ce face legătura între Orient şi Occident. Problemele legate de droguri au fost reglementate de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, modificată şi completată prin Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004, precum și prin Legea nr.. Noul act normativ a oferit posibilitatea includerii consumatorilor de droguri, cu consimţământul lor, într-un sistem integrat de acordare a asistenţei ce oferă servicii medicale, psihologice şi de asistenţă socială. Legea a inclus prevederi ale Deciziei Consiliului Uniunii Europene din 28 februarie 2002 referitoare la măsurile de control şi sancţiunile penale cu privire la noul drog sintetic PMMA şi ale Deciziei Consiliului Uniunii Europene 2003/847/JHA din 27 noiembrie 2003 referitoare la măsurile de control şi sancţiunile penale cu privire la noile droguri sintetice 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 şi TMA-2, cele cinci droguri fiind incluse în tabelul nr. 1, anexă la lege, şi de Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, modificată prin Legea nr. 505 din 17 noiembrie 2004. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 121 din 21.12.2006, aprobată prin Legea nr. 186 din 13 iunie 2007, luând în considerare că de la 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, prevederile regulamentelor emise de instituţiile Uniunii Europene vor avea aplicabilitate directă în cadrul sistemului juridic românesc, a fost abrogată Legea 300/2002 cu modificările ulterioare, noul act normativ stabileşte regimul juridic al substanţelor folosite frecvent la fabricarea ilicită a substanţelor stupefiante şi psihotrope, aşa cum sunt definite în art. 2 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 273/2004 din 11 februarie 2004 privind precursorii drogurilor şi în art. 2 din Regulamentul 67 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Consiliului 111/2005 privind supravegherea comerţului cu precursori de droguri între Comunitate şi statele terţe, măsurile pentru controlul şi supravegherea operaţiunilor cu acestea în vederea evitării deturnării lor, precum şi măsurile de combatere a operaţiunilor ilicite. Conform Legii nr. 143/2000 definiţiile date unor termeni utilizaţi sunt următoarele: droguri – plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din lege; droguri de mare risc – drogurile înscrise în tabelele nr. I şi II din lege; droguri de risc – drogurile înscrise în tabelul nr. III din lege; inhalanţi chimici toxici - substanţele stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătăţii; consum ilicit de droguri – consumul de droguri aflate sub control naţional, fără prescripţie medicală; toxicoman – persoana care se află în stare de dependenţă fizică şi/sau psihică cauzată de consumul de droguri, constatată de una dintre unităţile sanitare stabilite în acest sens de Ministerul Sănătăţii; cura de dezintoxicare şi supraveghere medicală – măsurile ce pot fi luate pentru înlăturarea dependenţei fizice şi/sau psihice faţă de droguri; precursori – substanţele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul IV din Legea 143/2000; substanţele chimice folosite la fabricarea ilicită a drogurilor, prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 300/2002, sărurile acestora, precum şi amestecurile ce conţin astfel de substanţe, cu excepţia preparatelor farmaceutice şi a altor preparate cu aceste substanţe, care nu pot fi recuperate sau utilizate în acest scop prin metode de laborator; operator – persoana fizică sau juridică ce efectuează operaţiuni de fabricare, producere, tratare, sinteză, extracţii, condiţionare, distribuire, punere în vânzare, plasare pe piaţă, livrare, procurare, folosire, ambalare, transport, stocaredepozitare, manipulare sau orice altă activitate legală de import, export, tranzit ori intermediere de precursori, denumite în continuarea operaţiuni cu precursori.

68 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 121/2006, aprobată prin Legea nr. 186 din 13 iunie 2007 conţine, de asemenea, următoarele definiţii, care preiau ad litteram prevederile articolului 2 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 273/2004 şi ale articolului 2 din Regulamentul 111/2005: „substanţă clasificată” reprezintă orice substanţă menţionată la anexa I, inclusiv amestecurile şi produşii naturali conţinând aceste substanţe. Se exclud produsele medicamentoase, astfel cum sunt definite prin Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman, preparatele farmaceutice, amestecurile, produsele naturale şi alte preparate conţinând substanţe clasificate care sunt combinate în aşa fel încât să nu poată fi folosite sau recuperate prin metode uşor de aplicat sau viabile din punct de vedere economic; „introducere pe piaţă” reprezintă orice furnizare, contra cost sau gratuită, a unor substanţe clasificate în Comunitate, sau depozitarea, fabricarea, producerea, prelucrarea, comerţul, distribuţia sau brokerajul acestor substanţe în vederea furnizării lor în Comunitate; „operator” reprezintă orice persoană fizică sau juridică angajată în introducerea pe piaţă a substanţelor clasificate; „autorizaţie specială” reprezintă o autorizaţie acordată unui anumit tip de comercianţi; „înregistrare specială” reprezintă o înregistrare efectuată pentru un anumit tip de comerciant. „substanţă neclasificată” reprezintă orice substanţă care, deşi nu este menţionată în anexă, este identificată ca fiind o substanţă utilizată la fabricarea ilicită de stupefiante sau de substanţe psihotrope; „import” reprezintă orice intrare a substanţelor clasificate cu statut de mărfuri necomunitare pe teritoriul vamal al Comunităţii, inclusiv depozitarea temporară, intrarea într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber, plasarea sub un regim suspensiv şi punerea în liberă circulaţie în sensul Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar; 69 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


„export” reprezintă orice ieşire a substanţelor clasificate de pe teritoriul vamal al Comunităţii, inclusiv ieşirea substanţelor clasificate care necesită o declaraţie vamală şi ieşirea substanţelor clasificate după depozitarea acestora într-o zonă liberă supusă controlului de tip I sau într-un antrepozit liber în sensul Regulamentului (CEE) nr. 2913/92; „activităţi intermediare” reprezintă orice activitate de organizare a achiziţiei şi a vânzării sau a furnizării substanţelor clasificate, exercitată de o persoană fizică sau juridică ce urmăreşte să obţină un acord între două părţi sau care acţionează în numele a cel puţin uneia dintre aceste părţi fără să intre în posesia acestor substanţe sau să preia controlul executării tranzacţiei respective; această definiţie include, de asemenea, orice activitate exercitată de o persoană fizică sau juridică stabilită în Comunitate, care implică achiziţia şi vânzarea sau furnizarea substanţelor clasificate fără ca acestea să intre pe teritoriul vamal al Comunităţii; „comerciant” reprezintă orice persoană fizică sau juridică implicată în importul sau exportul substanţelor clasificate sau în activităţi intermediare conexe, inclusiv persoanele care desfăşoară pe cont propriu activitatea de completare a declaraţiilor vamale, fie cu titlu de ocupaţie principală, fie cu titlu de activitate secundară ţinând de o altă ocupaţie; „exportator” reprezintă persoana fizică sau juridică principal responsabilă pentru activităţile de export în temeiul legăturilor sale economice şi juridice cu substanţele clasificate şi cu destinatarul şi, după caz, persoana care depune declaraţia vamală sau în numele căreia este depusă declaraţia vamală; „importator” reprezintă persoana fizică sau juridică principal responsabilă pentru activităţile de import în temeiul legăturilor sale economice şi juridice cu substanţele clasificate şi cu expeditorul şi care depune declaraţia vamală sau în numele căreia este depusă declaraţia vamală; „destinatar final” reprezintă orice persoană fizică sau juridică pentru care se livrează substanţele clasificate; această persoană poate fi diferită de utilizatorul final.

Legislație internațională în domeniul antidrog 70 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Convenţii internaţionale

Ratificate la nivel naţional prin:

Convenţia unică asupra

Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea

stupefiantelor din 1961, astfel României la Conventia unica asupra cum a fost modificată prin

stupefiantelor din 1961 şi la protocolul privind

protocolul din 1972;

modificarea acesteia; Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992 pentru

Convenţia naţiunilor unite din aderarea Romaniei la Conventia asupra 1971 asupra substanţelor

substantelor psihotrope din 1971 şi la Conventia

psihotrope;

contra traficului ilicit de stupefiante şi substante psihotrope din 1988; Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992 pentru

Convenţia din 1988 contra

aderarea Romaniei la Conventia asupra

traficului ilicit de stupefiante şi substantelor psihotrope din 1971 şi la Conventia substanţe psihotrope;

contra traficului ilicit de stupefiante şi substante psihotrope din 1988;

Convenţia cadru WHO pentru

Legea nr. 332/2005 de aderare a României la

controlul tutunului, adoptată

Convenţia cadru WHO pentru controlul

la Geneva la 21 mai 2003;

tutunului (M.Of. nr. 1088/02.12.2005);

Convenţia de cooperare

Legea nr. 214/02.07.2007 de aderare a

poliţienească pentru Europa de României la Convenţia de cooperare Sud-Est, adoptată la Viena în

poliţienească pentru Europa de Sud-Est (M.Of. nr.

data de 5 mai 2006.

475/16.07.2007).

4. Investigația criminalistică a drogurilor

Pentru investigarea criminalistică a faptelor care au avut ca mijloc folosirea substanțelor stupefiante, fie că este vorba de trafic de substanțe stupefiante, sau de implicarea în fapte antisociale ca urmare a consumului de droguri, sau de drogarea 71 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


cu intenție a unei persoane pentru a profita de starea acesteia, sau de un deces ca urmare a unei supradoze, fie că este vorba de posibila depistare a unui laborator clandestin, este necesară aplicarea unor modalități specifice de investigare tehnico-științifică a locului faptei, interpretarea urmelor în context precum și cunoasterea unor proceduri de relevare, ridicare, ambalare și transport a substanțelor stupefiante14. Pentru cercetarea locului faptei cu scopul detectării drogurilor se folosesc câini specializați și kiturile de teste rapide pentru droguri, care pot furniza indicii despre existența acestor substanțe, dar dovada prezenței unor droguri se stabilește de către laborator15. În cazul suspecților de trafic de stupefiante, se acordă atenție hainelor și obiectelor personale ale acestuia: buzunare, cusătura hainelor, seringi, fiole din sticlă și din material plastic, pachete de țigări, cutii de chibrit, compartimente ascunse în bastoane sau umbrele, bagaje, pantofi, tocurile pantofilor, portofele, inclusiv în alimentele pe care le are asupra lui. La percheziția corporală trebuie să se acorde atenție sporită la seringi și la ace, deoarece acestea pot fi infectate. De asemenea se vor căuta în cavități ale corpului suspectului, nas, gură, urechi, pentru rect, vagin si probe de sânge se va solicita sprijin medical. Dacă stupefiantele au fost înghițite se va apela la tratament medical pentru recuperarea lor. În cazul autovehiculelor, drogurile se vor căuta în: praguri, contraaripi, bare de protecție, radiator, filtru de aer, locașul roții de rezervă, în tapițerie, panourile ușilor, zona din spatele bordului sau în interiorul încăperilor: pereți, tocurile ușilor, întrerupătoare, tablouri, mobilă, rezervoare de apă. Când în urma cercetării la fața locului s-au găsit seringi sau droguri, ca și în cazul tuturor probelor materiale, investigatorul trebuie sa fie preocupat de menținerea integrității probelor.

Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.181. 15Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.181. 14

72 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Orice seringă hipodermică găsită trebuie recuperată și ambalată astfel încât să nu se contamineze, iar conținutul să se piardă. Acul poate fi înfipt într-o sfoară pentru a preveni ruperea acestuia. Se ambalează seringile și acele în recipiente sigilate, necasante, acordându-se o mare atenție la rănile pe care le pot produce acele (pericol de infectare cu HIV sau cu hepatită!!!), pe eticheta recipientului se menționează data și ora când s-a ridicat proba16. Atât medicamentele cât și drogurile pot fi găsite ca reziduuri pe mese, seringi, linguri, spatule, balanțe, pahare, pipete, în/pe containere, pipe cu care s-a fumat. Toate drogurile/medicamentele, sub formă de tablete, capsule, bile sau alte forme, trebuie colectate în plicuri corespunzătoare, iar lichidele trebuie colectate în containere curate, cu dop etanș pentru a împiedica evaporarea, se etichetează clar și distinctiv și se sigilează17. În cazul suspectării existenței unui laborator clandestin, după ce se intră în locuință, deposit, garaj, hambar, laborator clandestin, se iau măsuri pentru a preîntâmpina aruncarea sau distrugerea drogurilor, inclusiv prin supravegherea perimetrului exterior al locului faptei. Se pot descoperi droguri, medicamente, precursori, reactivi, materii prime ori produse intermediare și alte substanțe, ustensile utilizate pentru sinteză și pentru consum (sticlărie pentru laborator, balanțe, linguri, spatule, seringi, instalații, aparatură), folosite pentru producerea, condiționarea, rafinarea și experimentarea stupefiantelor18. Locul faptei care constă în laboratoare clandestine este potențial periculos. Substanțele chimice sunt deseori inflamabile, explozive, toxice sau corozive. Trebuie să fie luate precauțiile necesare pentru asigurarea integrității personalului. De obicei substanțele nu sunt etichetate și au fost și cazuri în care locațiile au fost minate. Imediat după ce locația a fost securizată, toate ferestrele și

Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.182. 17 Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.182. 18 Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.183. 16

73 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


usile trebuie să fie deschise pentru a se asigura o bună ventilație și pentru a minimiza riscul de foc. Întrerupătoarele nu trebuie să fie acționate înainte de ventilarea corespunzătoare a zonei; scânteile pot aprinde cu ușurință substanțele inflamabile. Sub nicio formă nu trebuie sa fie permis fumatul19. Pompierii trebuie să fie anunțați și trebuie să fie prezenți la cercetarea locului faptei în cazul laboratoarelor clandestine. Anumite substanțe chimice sunt deosebit de periculoase dacă sunt amestecate cu altele. Substanțe cum ar fi hidrura de litiu-aluminiu sunt extrem de explozive când sunt combinate cu apa, ca de altfel și sodiul cu apa. Sărurile cianhidrice (cianurile) vor degaja acid cianhidric când intră în contact cu acizii. Mulți solvenți chimici, cum ar fi eterul, benzenul și altele, sunt extrem de inflamabili. Acizii și materialele alkaline sunt periculoase și pot cauza arsuri grave, altele cum ar fi piperidina pot cauza dureri de cap. Expunerea prelungită la substanțele organice volatile poate fi dăunătoare20. Se acordă atenție deosebită aspectelor de protecție personală- se folosesc mască de respirat și mănuși, nepudrate. Când este posibil, medicamentele, drogurile, precursorii, reactivii aflate în stare solidă, cât și în stare lichidă se lasă în recipientele/ambalajele originale, iar dacă nu sunt în recipientele/ambalajele originale, se plasează în pungi din material plastic, în recipiente din sticlă și din material plastic închise etanș. Dacă recipientele în care se află nu mai pot fi închise etanș, se transferă conținutul în recipiente din sticlă sau din material de plastic21. Pentru colectarea fluidelor care au curs, transferul acestora în recipiente sterile din sticlă sau din material plastic, se face utilizând pipete și seringi. Dacă este necesar, se absoarbe cu hârtie de filtru sau cu vată și se ambalează în recipiente etanșe. Se notează orice inscripții prezente pe ambalaje, după care ambalajele se ridică împreună cu documentele existente (note de laborator, chitanțe, rețete etc.)

Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.183. 20 Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.184. 21 Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.184. 19

74 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Instrumentele de laborator (sticlărie de laborator, balanțe, linguri, spatule, seringi etc.) și materialele de ambalat originale se colectează și se ambalează în colete, separate de restul probelor, utilizând mănuși sterile deoarece este posibilă colectarea unor probe AND sau a amprentelor de pe acestea22. Este necesar să se preîntâmpine contaminarea/intercontaminarea sau murdărirea substanțelor ca rezultat al colectării sau depozitării necorespunzătoare (umezire), deoarece aceste aspecte pot duce la modificarea rezultatelor testelor23.

5. Concluzii

Figura1. Tendințele consumului de droguri.

Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.184. 23 Stoian M.G., Contribuția expertizei fizico-chimice a probelor materiale la probațiunea judiciară, Aktis Tipografie Ambalaje, București, 2013, p.184. 22

75 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Figura 2. Numărul de persoane care au decedat ca urmare a consumului de droguri în anul 2011

Bibliografie 1. AIONIȚOAIE CONSTANTIN și ION EUGEN SANDU (coordonator)- Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova,1994; 2. ALĂMOREAMU SORIN –Elemente de criminalistică, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2000; 3. BELIȘ VLADIMIR, V. DRAGOMIRESCU, CONSTANȚA NONES, EUGEN MIMI GACEA, V. PANAITESCU, NATALIA DRUGESCU- Medicina legală, Ed. Științelor Medicale, București 2001; 4. BERCHEȘAN VASILE - Cercetarea penală (criminalistică-teorie și practică), Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. și Tipografia Icar, București, 2002; 5. BERCHEȘAN VASILE – metodologia investigării infracțiunilor, Ed. Paralela 45, București, 1998; 6.B ERCHEȘAN VASILE, MARIN RUIU- Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, București, 2004; 7.B UTOI TUDOREL, IOANA-TEODORA BUTOI- Psihologie judiciară, Tratat universitar (vol.I și II), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001 76 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Identificarea criminalistică a armelor de foc şi expertizarea acestora Jurist ION PLEŞA

Abstract Lucrarea prezenta este o abordare a regimului armelor in Romania cu aprofundarea diferitele aspecte, teoretice şi practice. Motivul alegerii acestei teme este bazat pe faptul că importanta acestei ramuri a criminalisticii este una foarte mare, determinând aprofundarea diferitele aspecte,teoretice si practice. Cunoştinţele asupra unor probleme ale criminalisticii a facut ca pasiunea pentru balistică să se dezvolte şi astfel cunoştinţele dobândite să fie direct proporţionale cu dorinţa cunoaşterii cât mai aprofundate a acestei ramuri. Creşterea infracţiunilor la nivel global în care sunt folosite arme de foc este exponentiala. Din fericire, în România, numărul infracţiunilor în care au fost folosite arme de foc sunt destul de reduse comparative cu alte state ale lumii. Acest lucru se datorează legislaţiei care reglementează deţinerea şi folosirea armelor de foc. În Legea nr.295/2004, reglementările sunt stricte şi concise iar un principal motiv pentru care numărul infracţiunilor soldate cu pierderi de vieţi omeneşti este redus, se datorează limitării deţinerii de arme de foc letale doar unei categorii restrânse de persoane. Această lucrare se bazează în principal pe identificarea şi stabilirea caracteristicilor armelor de foc dar şi pe expertizele la care sunt supuse în vederea identificării acestora.Un alt motiv pentru care am ales să aprofundez balistica este datorat modului accelerat al creşterii infracţiunilor la nivel global în care sunt folosite arme de foc. Din fericire, în România, numărul infracţiunilor în care au fost folosite arme de foc sunt destul de reduse comparative cu alte state ale lumii. Acest lucru se datorează legislaţiei care reglementează deţinerea şi folosirea armelor de foc. În Legea nr.295/2004, reglementările sunt stricte şi concise iar un principal motiv pentru care numărul infracţiunilor soldate cu pierderi de vieţi omeneşti este redus, se datorează limitării deţinerii de arme de foc letale doar unei categorii restrânse de persoane. Această lucrare se bazează în principal pe identificarea şi stabilirea caracteristicilor armelor de foc dar şi pe expertizele la care sunt supuse în vederea idenficării acestora. Cuvinte-cheie 77 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Arme de foc, regim de deţinere, arme de foc tipice şi atipice, legislaţie, expertiză, identificare 1. Consideraţii generale privind armele de foc

Încă din antichitate armele de foc au reprezentat un interes sporit iar persoanele sau preocupat de confecţionare şi perfecţionare lor. Precursorii armelor de foc sunt reprezentaţi de acele dispozitive care aveau ca principiu de funcţionare elemente elastice (catapulte şi balistele). Aceste tipuri de arme sunt atestate istoric de către cronicari, fiind folosite la asediul Ierusalimului şi la asediul cetăţii feniciene Tyr. Prima atestare documentară a unei arme se foc care folosea praful de puşcă se situează în a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Acest tip de armă era grea iar ţinta nu putea fi încadrată de către trăgator deoarece aprinderea încărcăturii se realiza cu cărbuni încinşi, astfel folosindu-se de o singură mână pentru a stabili traiectoria. Odată cu inventarea puştii cu fitil (archebuză) a fost eliminat acest impediment, manevrarea şi stabilirea traiectoriei fiind mult mai facilă. Aceste tipuri de puşti foloseau un sistem simplu bazat pe o pârghie de metal la capătul căreia era ataşat un cârlig pe care se prindea fitilul. În aceeaşi perioadă a fost inventată şi muscheta. Aventajul acestui tip de armă era faptul că putea lansa o încărcătură mult mai grea, astfel trăpungând armurile soldaţilor adverşi. În secolul al XVI-lea a fost inventat un nou sistem de aprindere, aprinderea cu rotiţă. Acest sistem se folosea de o rotiţă care prin frecarea de o plăcuţă de cremene producea scânteie, astfel aceasta fiind prima armă cu aprindere proprie. Datorită dezvoltării, în secolul al XIX-lea, sistemul de aprindere pe bază de cremene este înlocuit cu un nou sistem revoluţionar, mecanismul de percutie. Acest mecanism este folosit şi astăzi, bazându-se în continuare pe explodarea detonatorului chimic ce are în componenţă fulminatul de mercur. În secolul al XXlea au apărut primele modele de arme automate, fiind utilizate pe frontal de vest în timpul primului război mondial. Primele tipuri de arme automate erau masive iar acestea aveau montate manivele pentru a asigura o cadenţă mare a tragerii. Istoria balisticii judicare este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii privind contrucţia armelor de foc. Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a 78 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


tehnicii criminalistice, destinată examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale. Precursorul balisticii judiciare este poliţistul judiciarist londonez Henry Goddart care în 1835 a reuşit să descopere un infractor care a folosit o armă de foc la comiterea unei infracţiuni. Astfel, Henry Goddart a descoperit o excrescenţă pe proiectilul descoperit în cadrul cercetării la faţa locului, excrescenţa fiind similară cu cea de pe tiparul de gloanţe descoperit acasă la infractor. O contribuţie importantă în dezvoltarea tehnicii de identificare si particularizare a urmelor în evidenţierea urmelor lăsate pe glonţ o au medicii legişti care au decoperit striaţiile create de ghinturile aflate pe ţeava armei. Balistica generală are ca obiect de studiu modul de construcţie şi de funcţionare a armelor de foc dar şi modul de construcţie şi de funcţionare a muniţiei şi a diverselor categorii de urme create de către glonţ. Balistica generală este compusa din: Balistica interioară- având ca obiect de studiu fenomenele produse în interiorul ţevii după percuţie. Balistica interioară se compune din: a) balistica interioară teoretică, care cuprinde: - pirostatica, respective partea balisticii care studiază fenomenele arderii pulberii la volum constant, având menirea de a stabili legile arderii şi de a determina caracteristicile acesteia - pirodinamica, ce are ca obiect fenomenul tragerii, în toată complexitatea lui, la volum variabil - dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor b) balistica interioară experimentală, care se ocupa cu studiul aparaturii de cercetare a fenomenelor tragerii, determinarea presiunii şi a volumului, pe bază experimentală. Balistica exterioară- studiază fenomenele care se produc în momentul când proiectilul părăseşte gura ţevii armei şi până la atingerea ţintei, precum şi traiectoria proiectilului. Balistica terminală a ţintei- cercetează fenomenele care se produc atunci cand glonţul (proiectilul) atinge ţinta.

79 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


2. Reglementări juridice şi infracţiuni

Deţinerea, comercializarea şi folosirea armelor de foc este reglementată prin Legea 295/2004 privind regimul armelor si muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial nr. 814 din 17 noiembrie 2011 în baza art. 8 din Legea 117/2011 pentru modificarea şi completarea Legii 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 iunie 2011. În conformitate cu prevederile legale se pot distinge următoarele categorii de arme şi muniţii4: 4 Articolul 2 din Legea 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor,modificată şi completată prin Legea nr.117/2011 a) Arme şi muniţii interzise – sunt reprezentate de acele tipuri de arme care sunt interzise tuturor persoanelor cu exceptia celor care au competenţă in domeniul siguranţei şi apărării naţionale. b) Arme şi muniţii letale – sunt reprezentate de acele tipuri de arme care prin folosirea lor pot provoca moartea persoanelor. c) Arme şi muniţii neletale – sunt acele tipuri de arme care sunt contruite pentru autoapărare, tir spotiv sau pentru agrement iar folosirea lor nu cauzează moartea persoanei.

În articolul 14 al legii mai sus menţionate sunt stabilite categoriile de persoane care pot deţine arme de foc în funcţie de calitatea avută. Astfel: Armele de apărare si pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane: a) demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii si poliţiştii, pe perioada cât sunt în activitate şi după pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepţia situaţiei în care aceştia şi-au pierdut calitatea din motive imputabile lor; b) persoanele prevăzute de lege, care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autoritătii publice, pe perioada în care au această calitate, cu excepţia personalului de pază din cadrul societaţilor specializate de pază; c) persoanele incluse în programe de protecţie a martorilor, pe perioada în care au această 80 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


calitate. (3) Armele de vănatoare pot fi procurate de către vânători şi colecţionarii de arme. (4) Armele de tir pot fi procurate de către sportivii şi antrenorii de tir, precum şi de către vânătorii şi colecţionarii de arme. Vânătorii pot procura numai arme de tir din categoria armelor lungi. (5) Armele de colecţie letale, aflate în stare de funcţionare, pot fi procurate numai de către colecţionarii de arme. (6) Procurarea armelor prevăzute la alin. (2) - (5) se poate realiza prin cumpărare, donaţie, moştenire, închiriere sau comodat, după caz. Atât în Codul Penal al României cât şi în Legea 295/2004 sunt enumerate mai multe tipuri de infracţiuni cu privire la regimul armelor şi muniţiilor: Infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor conţine prevederi legate de deţinere, port, transport şi confecţionare a armelor sau a muniţiei. De asemenea în prezentele legi sunt enumerate ca infracţiuni uzul de armă letală sau neletală (supusă autorizării) fără drept, traficul ilicit de arme de foc, fabricarea ilicită, nedepunerea armei la un armuriei autorizat în cazul expirării valabilităţii permisului de armă sau în cazul în care persoana este cercetată penal sau este condamnată iar pedeapsa complementară este legată de deţinerea unei arme de foc şi infracţiunea de utilizare sau deţinere a dispozitivelor interzise. Sub incidenţa legii nu intră persoanele care deţin legal o armă de foc şi o folosesc în legitimă apărare sau în caz de necesitate. În cazul folosirii în legitimă apărare trebuie să se ţină cont de aspectele prevăzute de Codul Penal al României. Astfel, pentru a nu intra sub incidenţa legii trebuie să existe atacul si apărarea. Atacul trebuie sa fie direct şi imediat, îndreptat împotriva deţinătorului legal de armă de foc, asupra altei persoane sau a unui interes obştesc. De asemenea, legitimă apărare este considerată şi atunci când fapta este comisă pentru împiedicarea patrunderii prin efracţie într-o locuinţă, dependinţă sau orice spaţiu împrejmuit, aflat în posesia legală a victimei. Pe lânga aceste aspecte juridice trebuie să se ţină seamă şi de condiţiile aparării. Principalele condiţii ale apărării sunt reprezentate de necesitatea înlăturării atacului şi de consideraţia privind proporţionalitatea dintre faptă si legitima apărare. O altă situaţie de nepedepsire este reprezentată de cazul de necesitate. Pentru a exista starea de necesitate trebuie să existe un eveniment care pune viaţa în pericol sau integritatea corporală 81 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


ori pericolul sa fie iminent putându-se declanşa în orice moment iar singura modalitate de oprire a acestuia este prin săvârşirea unei fapte penale. Starea de necesitate nu există atunci când fapta săvârsită este mult mai gravă decât pericolul la care este supusă persoana sau atunci când persoana care a savârsit-o are obligaţia să înfrunte pericolul datorită funcţiei sau profesiei.

3. Expertiza balistică a armelor de foc

În cazul comiterii unei infracţiuni cu o armă de foc este imperios necesară stabilirea tipului de armă şi a muniţiei folosite fiind necesare pentru desfăşurarea anchetei şi stabilirea cercului de suspecţi. Cu ocazia cercetării la faţa locului, criminalistul poate stabili cu aproximaţie tipul de armă folosit pe baza urmelor rezultate în urma împuşcăturii dar şi pe baza tuburilor gasite în câmpul infracţional. O deosebire clară se poate stabili între urmele lăsate de armele de vânatoare şi urmele lăsate de armele cu ţeavă ghintuită, datorită muniţiei folosite. În cazul armelor cu ţeavă ghintuită singura modalitate de a o încărca este prin introducerea (manuală sau mecanică) cartuşului în camera de detonare. Introducerea cartuşului pe ţeavă este imposibilă deoarece diametrul proiectilului este cu 0,2 pâna la 0,5 mai mare decât ţeava. Dimensiunea mai mare a proiectilului decât calibrul armei asigură astfel imposibilitatea pierderii gazelor rezultate în urma arderii. După ieşirea proiectilului de pe ţeavă revine la grosimea iniţială iar pe acesta rămân urmele plinurilor aflate în interiorul ţevii. Prin stabilirea diametrului proiectilului, cu ajutorul micrometrului sau a şublerului, se poate determina, în functie de starea acestuia calibrul armei. Mărimea, forma şi greutatea tubului indică tipul de armei folosit: pistol, carabină, revolver, iar diametrul interior al acestuia în special calibrul armei. În cazul săvârşirii unei infracţiuni cu o armă de foc posibilitatea ca un glonţ să nu fie găsit în câmpul infracţional este aproape nulă. Gloanţele pot fi găsite în diverse locuri precum: în corpul victimei, în diverse obiecte de mobilier, în perete sau chiar pe jos (în cazul ricoşeului). În cazul gloanţelor ricosate, acestea de ridică se ambalează corespunzător şi se trimit laboratorului pentru efectuarea expertizei. În 82 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


cazul în care proiectilul este rămas într-un perete acesta se decupează iar extragerea proiectilului se face în laborator. Datorită impactului cu o suprafaţă dură proiectiulul se poate deforma iar compararea acestuia cu proiectilul armei în litigiu este îngreunată. Totuşi pe baza unui calcul matematic bazat pe diametrul total al proiectilului şi distanţa plinurilor se poate stabili tipul şi numărul ghinturilor şi astfel încadrarea armei într-o anumită categorie. Dacă proiectilul este distrus şi nu se poate calcula distanţă plinurilor, pe suprafaţa acestuia mai pot exista unele urme particulare cauzate de interiorul ţevii. Sensul de rotaţie al proiectilului poate fi dextrogir sau sinistrogir, sensul fiind dat de catre ghinturi. Cel mai des sens întâlnit este cel dextrogir. O caracteristică individuală o reprezintă urmele create pe glonţ în timpul încărcării armei, mai exact preluarea şi introducerea acestuia pe ţeavă.

4. Examinarea armelor de foc atipice

Armele atipice sunt acele tipuri de arme care sunt construite şi modificate artizanal folosind principiile unei arme fabricate industrial. Aceste tipuri de arme pot produce moartea sau leziuni grave persoanei. Pistoalele cu bolţuri nu sunt considerate arme de foc dar prin modificările aduse pot fi letale. Prima atestare istorică a unui pistol cu bolţ este în timpul celui de-al doilea razboi mondial, fiind folosit la împuşcarea diblurilor ca mai apoi sa-şi extindă utilitatea în domeniul construcţiilor de avioane sau civile. După modul de transmitere al energiei către bolţ, acestea se clasifică în: pistol cu bolţ cu acţiune directă si pistol cu bolţ cu acţiune indirect. În cazul pistolului cu bolţ cu acţiune directă, energia produsă de explozie se transmite direct bolţului, în timp ce la pistoalele cu actiune indirectă, energia produsă de pulberea din cartuş este trimisă prin intermediul unui piston bolţului. Încărcarea pistolului se realizează prin rabatarea ţevii în urma decuplării siguranţei, introducerea tuburilor cu explozibil şi introducerea bolţului în gura ţevii.Încărcarea pentru efectuarea tragerii se face sub presiunea exercitată asupra tamponului şi apărătorii de protecţie, făcând încărcarea şi executarea focului în 83 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


plan orizontal aproape imposibilă. Identificarea acestui tip de armă se face doar pe baza urmelor create de percutor pe capsă. Se regăsesc şi urme create de închizător pe capsa cartuşului dar acestea nu sunt la fel de pronunţate ca în cazul armelor cu ţeavă ghintuită. Armele de foc atipice sunt considerate dispozitive, confecţionate de către persoane fizice neautorizate care pot acţiona ca arme de foc. Din această categorie fac parte armele de foc industrial modificate şi dispozitivele de percuţie confecţi- onate artizanal. Pentru examinarea armelor de foc industriale modificate trebuie stabilit modelul iniţial, modificările aduse şi modul în care s-au făcut. In general aceste modificări sunt realizate asupra armelor cu ţeavă ghintuită prin retezarea ţevii pâna in zona ulucului. În urma acestei modificări se schimbă şi caracteristicile din fabrică. În urma executării unui foc cu o arma cu ţeava retezată propagarea alicelor este mult mai mare fără să se piardă din energie. Diferenta dintre armele cu ţeavă lisă modificate artizanal şi armele cu ţeavă lisă scurtă este aceea că la armele industriale modificate, acea propagare este mult mai mare şi nu este limitată în timp ce la armele cu ţeavă scurtă propagarea este restrânsă şi unitară. O pierdere a energiei se poate constata în urma retezării cu 2/3 din lungimea totală a ţevii, deoarece arderea nu este completă. Acest tip de modificare este rar întâlnit deoarece retezarea obişnuită este de 5-10 cm din lungimea ţevii. În cazul armelor cu ţeavă ghintuită, retezarea unei porţiuni din ţeavă duce la scăderea vitezei proiectilului deoarece presiunea maximă este atinsă abia în prima treime a ţevii. Tot datorită retezării ţevii, în momentul executării focului, sunt expulzate o cantitate mai mare de pulbere nearsă. Stabilirea caracteristicilor prezente pe o armă modificată se pot face prin trei metode: Măsurarea vitezei glonţului cu ajutorul cronografului şi determinarea energiei de calcul este o metoda de specialitate aplicata frecvent.Cronograful este un dispozitiv care măsoară viteza pe care o are proiectilul la ieşirea de pe ţeavă. Tragerile experimentale se fac cunoscând rezistenţa materialelor folosite ca apoi să se măsoare adâncimea pătrunderii proiectilului. În cazul tragerilor comparative este folosită arma în litigiu şi acelaşi tip şi model de armă ca cea în litigiu doar că aceasta din urmă nu este modificată. După efectuarea tragerilor experimentale cu 84 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


cele două arme, sunt comparate rezultatele măsurând adâncimea la care a ajuns proiectilul şi se stabileşte diferenţa dintre cele nouă. Atunci când la comiterea unei infracţiuni este folosit un dispozitiv de percuţie atipic, trebuie stabilit modul de confecţionare, mijloacele folosite, materialele folosite la construcţia dispozitivului, elementele de percuţie dar şi tipul de muniţie pentru care este realizat. Examinarea tehnică a acestui tip de armă se realizează cu ajutorul gamagrafiilor de ansamblu deoarece piesele componente se pot deteriora în momentul examinării. O atenţie sporită este acordată urmelor suplimentare ale împuşcăturii şi tipului de muniţie folosit. Examenul balistic are rolul de a stabili caracteristicile dispozitivului deoarece existenţa unuia similar nu este posibilă. Examinarea se face respectând aceleaşi criterii ca în cazul armelor de foc de fabricaţie industrială cu specificaţia că pot exista incidente în urma producerii exploziei sau pot exista deformări, crăpături sau rupturi din mecanism. Examinarea se realizează măsurând viteza proiectilului, determinarea energiei de calcul şi cu ajutorul tragerilor experimentale. Sunt considerate arme atipice şi armele disimulate în diverse obiecte: pix, umbrelă, brichetă, cameră foto, etc. O categorie nouă de arme artizanale sunt armele airsoft şi cele 3D. Airsoftul este un sport care folosește replici ale armelor reale având ca scop simularea unei lupte. Prima apariţie a acestui tip de sport este datată în anii 1960, în Japonia, dar fără mecanismul de propulsie a bilei. Americanii au adoptat acest sport și i-au adus îmbunătăţiri, adică sistemul de propulsie. În anii 1970 japonezii adoptă acest sistem și îl integrează în replicile create de ei. Deşi armele de tip airsoft nu pot folosi muniţie cu încărcătură explozivă, ele pot produce răni grave. În conformitate cu L. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, deţinerea şi folosirea acesteia nu este supusă autorizării, singurele cerinţe sunt acelea ca posesorul să aibă 18 ani, folosirea ei să se facă doar în scop de agrement iar viteza maximă cu care este propulsată bila nu trebuie să fie mai mare de 220 m/s. Pot exista modificări asupra arcului de armare, valvelor de evacuare, a diverselor rotiţe dar şi tipului de bilă folosit (bila din metal) prin care se intră sub incidenţa legii. În cadrul expertizei efectuate pe acest tip de armă este folosit cronograful pentru stabilirea vitezei 85 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


proiectilului în vederea stabilirii dacă au survenit modificări faţă specificaţiile producătorului. Armele 3D sunt apărute relativ recent iar la fabricarea lor este folosită o imprimantă 3D care foloseşte în loc de cerneală ABS. Tipul de armă care se doreşte a fi construit se proiectează cu ajutorul unui program 3D. După crearea fiecărei piese componente, softul trimite detaliile către imprimanta 3D iar în câteva ore piesele sunt pregătite pentru a fi asamblate. Pentru a creşte rezistenţa diferitelor părţi care sunt supuse unei uzuri puternice, acestea sunt introduse în acetonă. Singurul element din metal prezent în construcţie este şi singurul element care lasă urme este cuiul percutor, dar posibilitatea identificării armei este foarte redusă deoarece aceasta poate fi distrusă imediat după comiterea faptei.

5. Concluzii

Ţinând cont de evoluţia societăţii şi respectiv a criminalităţii s-au dezvoltat grupuri infracţionale care folosesc arme de foc. În timpul dezvoltării acestor organizaţii criminale, tehnica folosită în prinderea acestora s-a dezvoltat şi ea. Noile metode vin în sprijinul criminaliştilor, ajuntându-i pe aceştia în cazurile de cerce- tare a locului faptei dar şi în cadrul laboratoarelor, fie ele fixe sau mobile, pentru examinarea diferitelor tipuri de urme relevate şi prelevate din câmpul infracţional. Tehnica dar şi profesionalismul cu care îşi desfăşoară activităţile criminaliştii din România, ne fac să ne situăm printre primele locuri din Uniunea Europeană la descoperirea autorilor în cazul infracţiunilor săvârşite cu violenţă. În ceea ce priveşte infractiunile comise cu arme de foc, numărul acestora a crescut deoarece în urma căderii regimului comunist din România, graniţele s-au deschis iar posibilitatea de introducere ilegal în ţară a unei arme a facilitat creşterea exponenţială a deţinători- lor ilegali de arme de foc. O altă problemă o reprezintă posibilitatea de modificare a armelor de foc cu muniţie neletală. De cele mai multe ori aceste modificări pot fi realizate de orice persoane, fără să fie nevoie de un armurier pentru executarea acestei operaţiuni. România este în principal o ţară de tranzit pentru traficanţii de arme, foarte puţine dintre armele interzise la deţinere rămân în România. În ultima perioadă s-a recunoscut şi implicarea unor cetăţeni ai ţării 86 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


noastre în finanţarea grupărilor teroriste cu armament. În cercetarea criminalistică a armelor de foc, sistemele de identificare au evoluat foarte mult. În urmă cu zeci de ani identificare armelor după urmele create pe glonţ sau pe tubul cartuşului se făceau comparând două poze. În zilele noastre, tehnica a evoluat atât de mult încât identificarea se face în câteva minute, economisind timp iar gradul de veridicitate este unul mai crescut. O altă evoluţie a fost şi trecerea de la microscopul simplu la microscopul comparator sau cel cu baleiaj. Tot în dezvoltarea acestei ramuri a criminalisticii au intervenit şi cunoştintele descoperite de alte ştiinţe. Este bine cunoscută contribuţia chimiei judiciare la identificarea diferitelor tipuri de urme sau microurme, la analizarea lor şi la stabilirea diferitelor puncte de asemănare dintre urma în litigiu şi cea creată experimental. O contribuţie deosebită o are si medicina legală care în urma diferitelor studii întreprinse a putut oferi o serie de concluzii care îl ajută pe expert să stabilească anumite date importante în clarificarea circumstanţelor în care s-a produs infracţiunea. Tot în dezvoltarea balisticii au contribuit şi fizicienii care au venit în ajutorul criminaliştilor cu diferite formule de calcul folositoare în stabilirea distanţei de tragere şi a unghiului de tragere. Toate aceste aspecte ajută această ramură a criminalisticii să se dezvolte continuu iar prin această dezvoltare creşte rapiditatea identificării armelor, creşte veridicitatea examinărilor efectuate, ajungându-se la identificări mult mai rapide şi fără greşeli.

Bibliografie Legea 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, modificată şi completată prin Legea nr.117/2011. 1. Emilian Stancu Tratat de Criminalistic, ed. a V-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2010 2 Vasile Măcelaru, Balistica judiciară, Bucureşti, 1972 3 Ion Pleşea şi George Dobrin, Balistica judiciară Aspecte teoretice şi practice, Bucureşti 2013 3. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. 4. Constantin Drăghici şi Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, ed. A doua Revăzută şi Adaugită, Editura SITECH, 2009 5. Ion Pelşea şi George Daniel Dobrin, Balistică Judiciară, aspecte teoretice şi practice, Tipografia H.G.Chimics SRL, Bucureşti 2013 6. Constantin Drăghici şi Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Editura SITECH, Craiova 2009

87 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


DREPT PENAL Aspecte cu privire la regimul juridic al contravenţiilor în România Jurist DRAGHICI OCTAVIAN CONSTANTIN

Abstract Orice societate există şi evoluează pe baza unor legi, norme şi reguli care formează, în întregul lor, un sistem normativ ce reglementează raporturile sociale care iau naştere între indivizi, ca persoane fizice sau între aceştia şi diverse organisme sociale ori persoane juridice.În cadrul acestui sistem normativ, ce guvernează societatea, un rol important îl au normele juridice care impun membrilor societăţii un anumit comportament în raporturile ce le stabilesc cu alţi semeni sau cu organisme sociale şi a căror încălcare, în raport cu caracterul şi natura acesteia, atrage după sine răspunderi şi sancţiuni disciplinare, contravenţionale, materiale, civile, administrative sau penale. Acest lucru se întâmplă deoarece fiecare faptă care încalcă regulile de conduită statornicite în societate, apărate prin norme de drept, prezintă un anumit grad de pericol social pentru buna funcţionare a raporturilor sociale. În consecinţă societatea este în drept să se apere şi să ia măsuri, prin organele de stat specializate, faţă de orice persoană care încalcă legea şi normele de convieţuire socială.Rezultă că orice încălcare a normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei care a săvârşit-o, iar această răspundere diferă în funcţie de natura normei încălcate şi a pericolului social al faptei.Această răspundere juridică decurge în mod obiectiv, din săvârşirea unei fapte ilicite care naşte dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de actul normativ încălcat şi obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele juridice ale faptei comise.Aşa de exemplu, încălcarea unei norme de drept penal va atrage răspunderea penală şi aplicarea unei pedepse prevăzută de legea penală, pe când încălcarea unei norme juridice de drept administrativ, va determina răspunderea administrativă a făptuitorului şi aplicarea unei sancţiuni administrative.În literatura juridică, uneori se pune semnul egalităţii între răspunderea administrativă şi cea contravenţională, alteori răspunderea contravenţională este considerată în prezent o formă a răspunderii administrative, contravenţia fiind o formă de manifestare a ilicitului 88 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


administrativ, forma cea mai gravă, iar regimul său juridic este în mod preponderent un regim al dreptului administrativ, dar ea nu reprezintă forma tipică a răspunderii administrative, ci forma atipică, imperfectă. Deşi sunt controverse referitor la termenii de „răspundere administrativă” şi „răspundere contravenţională” există unanimitate de opinie în sensul că temeiul tragerii la răspundere contravenţională îl constituie fapta ilicită. Cuvinte-cheie Regim juridic, contravenţii, răspundere administrativă, fapte ilicite, răsoundere contravenţională, raportul sociale

1. Caracterizarea contravenţiei în raport cu infracţiunea şi abaterea disciplinară

Orice încălcare a normelor juridice pune în pericol sau lezează o anumită valoare socială, aduce atingere unor relaţii sociale sau interese ocrotite de lege. În raport de pericolul social al acestor încălcări şi de natura relaţiilor sociale şi intereselor legitime lezate, faptele ilicite se clasifică în: • infracţiuni; • contravenţii; • abateri disciplinare. În legislaţia noastră aceste categorii de fapte antisociale sunt stabilite şi sancţionate prin acte normative, emise de organele abilitate ale statului, iar problema diferenţierii gradului de pericol social, de regulă, se stabileşte cu ocazia elaborării acestora.24 Faptele contravenţionale pot fi săvârşite printr-o acţiune sau inacţiune, ele reprezentând abateri administrative pe care legea şi alte acte normative adoptate de organele puterii executive le denumesc contravenţii. Fapta contravenţională, fiind cuprinsă în noţiunea generică de faptă antisocială, reprezintă o atingere adusă unor relaţii sociale, care se stabilesc în sfera activităţii

Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Victor Drăghici – Drept contravenţional, Editura SITECH, Craiova 2008 pag.27.

1

89 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


executive a statului, având un grad de pericol mediu, fiind prevăzută şi sancţionată prin norme de drept administrativ şi contravenţional. Contravenţiile, sunt deci, fapte ilicite ce aduc atingere relaţiilor sociale de natură administrativă, civilă ori relaţiilor privind bunurile, persoanele sau interesele legitime ale acestora. Totodată ele pot constitui încălcări ale modului în care trebuie îndeplinite îndatoririle de serviciu de către personalul angajat într-o instituţie publică.

a) Caracterizarea contravenţiei în raport cu infracţiunea Spre deosebire de infracţiune, care are un grad de pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave, lezând valori sociale importante (ex. siguranţa statului, viaţa şi celelalte atribute ale persoanei, proprietatea etc.) la contravenţie acest pericol social este mai redus, iar urmările sale sunt mai restrânse, neafectând valori importante. Contravenţiile se deosebesc de infracţiuni şi prin modul lor de reglementare juridică. Infracţiunile sunt prevăzute şi pedepsite doar de Codul penal şi legi speciale, pe când faptele contravenţionale sunt prevăzute şi sancţionate prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, precum şi prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene. De asemenea contravenţia se deosebeşte de infracţiune şi prin modul de sancţionare diferit. Astfel, infracţiunile sunt pedepsite cu închisoare penală sau amendă penală pe când contravenţiile sunt sancţionate cu avertisment, amendă contravenţională ori prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, precum şi cu o serie de sancţiuni complementare.

b) Contravenţia se deosebeşte şi de celelalte abateri administrative, prin abatere administrativă înţelegându-se orice faptă care încalcă normele de drept administrativ, ori faptele de a nu îndeplini obligaţiile de executare ce decurg din acte administrative (ex. neprezentarea martorului la solicitarea organelor de urmărire penală sau neefectuarea tratamentului medical în cazul persoanelor bolnave veneric). 90 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


c) Caracterizarea contravenţiei în raport cu abaterea disciplinară. Abaterile disciplinare sunt fapte care aduc atingere numai raporturilor de muncă statornicite în cadrul instituţiei în care s-a săvârşit fapta, neavând consecinţe care să lezeze un interes general, într-un sector de activitate cum este în cazul contravenţiilor, în care răspunderea pentru ocrotirea acestui interes general revine unui organ al administraţiei publice.

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca, care constă într-o acţiune sau o inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către un salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.25 Este fapta cu cel mai redus pericol social, care constituie, de altfel, criteriul esenţial ce o deosebeşte de infracţiune şi contravenţie. Angajatorul este cel care dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori se constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de salariat, avându-se în vedere următoarele:26 • împrejurările în care fapta a fost săvârşită; • gradul de vinovăţie al salariatului; • consecinţele abaterii disciplinare; • comportarea generală în serviciu a salariatului; • eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de acesta. Contravenţia se deosebeşte de abaterea disciplinară şi prin aceea că la abaterea disciplinară subiectul este calificat, fapta respectivă neputând fi comisă decât de către o persoană ce are calitatea de angajat într-o instituţie de stat, organ de stat

25 26

Art. 247 alin. 2 din Codul muncii – republicat şi actualizat prin Legea nr. 12/2015. Art. 250 din Codul muncii aprobat şi modificat prin Legea 12/2015.

91 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


sau altă instituţie publică, faţă de care subiectul se află în raport de subordonare, pe când contravenţia poate fi comisă de orice persoană. Contravenţia având un pericol social mai mare este combătută prin măsuri de constrângere ce au caracter de sancţiune contravenţională pe când abaterea disciplinară este sancţionată prin măsuri administrative prevăzute în regulamentul de ordine interioară sau în Codul Muncii astfel: Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:27 a) avertismentul scris; b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 60 de zile; c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1 -3 luni cu 5-10%; d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz şi a indemnizaţiei de e) conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%; f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Dacă prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, se va aplica acesta (art.248 alin.2 din Codul Muncii). Sancţiunea disciplinară se radiază de drept, în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constată prin decizie scrisă a angajatorului (alin.3 din Codul Muncii/2015). De asemenea contravenţia se deosebeşte de abaterea disciplinară şi prin modul de constatare şi sancţionare a celor două fapte. Contravenţia se constată şi se sancţionează de către organe ale statului special desemnate faţă de care subiectul nu se află într-un raport de subordonare, pe când abaterea disciplinară, se constată şi se sancţionează de conducerea instituţiei în care subiectul este salariat. Contravenţiile sunt prevăzute în legi, Hotărâri ale Guvernului sau hotărâri ale organelor administraţiei locale pe când abaterile disciplinare sunt prevăzute şi

Art. 248 alin. 1 din Codul Muncii – republicat şi actualizat prin Legea nr.12/2015 publicată în Monitorul Oficial nr.52 partea I –a din 22.01.2015 27

92 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


sancţionate numai de regulamentele de ordine interioară, coduri, statute specifice unor categorii de salariaţi din diferite instituţii. Elementul comun prin care cele trei categorii de fapte se aseamănă, constă în caracterul lor ilicit şi socialmente periculos. Nu în toate statele contravenţiile sunt considerate o categorie distinctă de fapte antisociale. În unele legislaţii aceste fapte, sunt incluse în categoria infracţiunilor alături de crime şi delicte. Şi în ţara noastră, potrivit Codului penal din 1937, contravenţiile erau considerate drept infracţiuni deşi prezentau un grad de pericol social redus, fiind ultimele din ierarhia acestora. În actuala legislaţie din România nu mai există o clasificare tripartită a infracţiunilor (crime, delicte şi contravenţii) şi nici una bipartită (crime şi delicte) cum sunt în alte legislaţii ale unor state. Fiind fapte de mai mică importanţă, fapt ce se reflectă prin pedepsele mai blânde cu care erau sancţionate, contravenţiile au constituit primele fapte ilicite asupra cărora a operat înlocuirea răspunderii penale, cu cea administrativă. Deci ca şi faptele ori abaterile ce atrag răspunderea materială, civilă, administrativă sau disciplinară, contravenţiile aparţin câmpului extrapenal, constituind cauze de natură civilă, în privinţa cărora sancţiunile şi hotărârile instanţei de judecată au caracter nepenal, fiind supuse principiilor şi normelor procedurale proprii procesului civil, nefiind înregistrate în cazierul judiciar. Primul act normativ prin care aceste fapte au fost considerate abateri administrative, a fost Decretul nr. 184/1954. Deşi denumirea de contravenţii s-a păstrat, sancţiunile prevăzute în acest decret erau corespunzătoare naturii noi a acestor încălcări a legii. Ulterior această reglementare a fost îmbunătăţită prin Legea nr. 32/1968 care a fost în vigoare până în anul 2001 când a fost abrogată. În iulie 2001 a fost adoptată Ordonanţa Guvernului României nr. 2 care a reglementat într-o altă viziune regimul juridic al contravenţiilor abrogând Legea nr.

32/1968.

Această

ordonanţă,

constituie

legea

cadru

în

domeniul

contravenţiilor, deoarece cuprinde principiile generale de reglementare juridică a faptelor ce constituie contravenţii, delimitând organele de stat competente să stabilească şi să sancţioneze astfel de fapte, stabileşte sancţiunile principale şi 93 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


complementare ce se aplică făptuitorului, căile de atac, modul de executare a sancţiunilor şi a celorlalte măsuri luate faţă de contravenient, precum şi alte probleme de ordin general în acest domeniu. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 a fost modificată, completată şi aprobată prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002, în care se prevede că legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. De menţionat că sfera abaterilor ce pot constitui contravenţii este nelimitată, ele putând fi săvârşite practic, în orice domeniu de activitate.

2. Organe de stat ce au competenţă să emită acte normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile

Spre deosebire de infracţiuni care sunt prevăzute şi pedepsite numai prin legi, stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor se face şi prin alte acte normative emise de unele organe ale statului astfel:28 a) Parlamentul României care emite legi cu caracter general în toate domeniile de activitate. b) Guvernul României care emite ordonanţe sau hotărâri prin care poate stabili şi sancţiona contravenţii în orice domeniu de activitate, el având o competenţă generală în domeniul administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării. c) Prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului.29 d) Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti pot stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii:30

Art. 2 alin.1 din ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 modificată şi aprobată prin Legea nr.180/11.04.2002 privind regimul juridic al contravenţiilor în România. 29 Art.2 alin 2 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România, modificată şi aprobată prin Legea nr.180/11.04.2002. 30 Art. 2 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 28

94 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


• salubritate; • activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; • întreţinerea parcurilor, a spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; • amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane; • întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; • întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi cultură; • întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi altor construcţii; • depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere. Consiliul General al Municipiului Bucureşti, poate stabili şi alte domenii de activitate din competenţa consiliilor locale ale sectoarelor din capitală, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.31 Hotărârile Consiliilor locale sau judeţene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin care s-au stabilit contravenţii cu nesocotirea principiilor prevăzute în art. 2 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 180/2002 sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanţa de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate.32 Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea. În cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia, sau după caz, cotele procentuale din anumite valori. Se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.33 Faptul că, pe plan central doar Parlamentul şi Guvernul pot emite acte normative care prevăd obligaţii şi a căror încălcare este sancţionată contravenţional, asigură o concepţie unitară cu privire la astfel de fapte antisociale, evitându-se totodată Art. 2 alin. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Art. 2. alin. 5 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 33 Art. 3 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 31 32

95 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


sancţionarea aceloraşi abateri prin mai multe acte normative emise de organe centrale diferite şi care prevăd sancţiuni diferite. Potrivit principiului de drept constituţional al supremaţiei legii, ordonanţele, hotărârile Guvernului şi celelalte acte normative prin care se reglementează astfel de fapte trebuie să fie conform cu prevederile acestei legi cadru care constituie dreptul comun în materie de contravenţii. Actele normative, prin care se stabilesc contravenţii, aflate în vigoare la data publicării Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată, modificată şi completată de Legea nr. 180/2002 se modifică şi se completează, dacă este cazul, potrivit prevederilor acestei legi cadru, în termen de 3 luni.34 Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor se vor completa cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării lor, iar în cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene punerea în aplicare se face şi cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 50 alin. 2 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.35 În cazuri urgente, se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.36 Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene (consiliile locale comunale, orăşeneşti, municipale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti) prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la cunoştinţă publică sau prin orice formă de publicitate în condiţiile Legii nr. 215/2001 (Legea administraţiei publice locale).37

3. Sancţiunile contravenţionale

Art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România, modificată şi aprobată prin Legea nr. 180/11.04.2002. 35 Art. 4 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 36 Art. 4 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 37 Art. 4 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România şi art. 50 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 care prevede că aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării lor către prefect. 34

96 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Orice normă juridică cuprinde în conţinutul său consecinţele ce survin în cazul nerespectării dispoziţiei normei, adică sancţiunea la care este expus cel care a nesocotit această dispoziţie.38 Sancţiunile de drept contravenţional reprezintă consecinţe ale încălcării normelor juridice contravenţionale. Prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale se realizează atât prevenirea săvârşirii de contravenţii de către cel sancţionat, cât şi prevenirea altor indivizi care ar fi tentaţi să comită astfel de fapte. Sancţiunea este consecinţa stabilirii răspunderii juridice a făptuitorului, iar la rândul ei

răspunderea contravenţională este consecinţa săvârşirii unei

contravenţii. Răspunderea contravenţională este una din formele răspunderii juridice, alături de răspunderea penală, civilă, materială, administrativă sau disciplinară. Prin răspunderea contravenţională înţelegem obligaţia ce revine contravenientului de a suporta sancţiunea prevăzută de actul normativ încălcat. Art. 5 din ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România, prevede că sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.

1. Sancţiunile contravenţionale principale

În art. 5 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt prevăzute următoarele sancţiuni principale: a) avertismentul; b) amenda contravenţională; c) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii dacă există consimţământul contravenientului în acest sens.

38

Costică Bulai – Drept penal, partea generală, Bucureşti 1991, pag.200

97 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


a) – Avertismentul, constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.39 Avertismentul se aplică atunci când fapta contravenţională comisă are o gravitate redusă.40 Este o sancţiune prin care se atrage atenţia făptuitorului asupra încălcării legii şi a pericolului acestei încălcări, apelându-se la conştiinţa şi capacitatea sa de înţelegere. Din punct de vedere al conţinutului această sancţiune constituie o măsură de constrângere morală cu funcţie educativ - preventivă. Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ încălcat nu prevede această sancţiune.41 Spre exemplu, dacă actul normativ încălcat, care stabileşte şi sancţionează contravenţia, prevede ca sancţiune doar amenda, însă faţă de împrejurările în care s-a comis fapta, a consecinţelor minime pe care le-a produs şi dacă există garanţia că nu se va mai repeta agentul constatator are posibilitatea de a aplica sancţiunea avertismentului. Avertismentul se adresează verbal ori de câte ori contravenientul este prezent la constatarea faptei şi sancţiunea este aplicată de agentul care a constatat contravenţia. Avertismentul se aplică scris atunci când contravenientul nu este de faţă, sau chiar fiind de faţă, prin contravenţie s-au produs pagube ori sunt lucruri supuse confiscării. El se socoteşte executat prin comunicarea procesului verbal de constatare a faptei.

b) – Amenda contravenţională, are un caracter administrativ42 şi constă în obligarea contravenientului la plata unei sume de bani.

Art. 7 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Art. 7 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului. 41 Art. 7 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului. 42 Art. 8 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, modificată şi aprobată prin Legea nr.180/11.04.2002. 39 40

98 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Pentru a face posibilă individualizarea sancţiunii, actele normative care stabilesc şi sancţionează contravenţii, prevăd în cuprinsul lor, în mod expres, o limită minimă şi o limită maximă. În acest sens dispoziţiile art. 8 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 aprobată, modificată şi completată prin Legea nr. 180/2002 prevede că limita minimă a amenzii contravenţionale este de 250.000 lei vechi (25 RON), iar limita maximă nu poate depăşi: • 1 miliard lei vechi (100.000 RON), în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă a Guvernului; • 500 milioane lei vechi (50.000 RON), în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului; • 50 milioane lei vechi (5.000 RON), în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti; • 25 milioane lei vechi (2.500 RON), în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor administraţiei publice locale (consiliile comunale, orăşeneşti, municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti) care se fac venit la bugetul local respectiv, precum şi a celor pentru care legea prevede altfel. Amenzile aplicate în temeiul unei legi, ordonanţe sau hotărâri a Guvernului se fac venit la bugetul de stat în cotă de 75% diferenţa revenind autorităţii din care face parte agentul constatator. Această sumă se reţine integral ca venituri extrabugetare, cu titlu permanent şi va fi repartizată pentru dotarea cu mijloace specifice activităţilor din domeniu43. Limitele amenzilor prevăzute în actele normative care conţin reglementări cu privire la stabilirea şi sancţionarea unor fapte ce constituie contravenţii, precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor prevăzute la alin. 2 şi 3 din Ordonanţa

Art. 8 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 modificată şi aprobată prin Legea nr. 180/2002.

43

99 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului României.44 a) – Sancţiunea privind prestarea unor activităţi în folosul comunităţii. Este o sancţiune relativ nouă, care era prevăzută doar într-o lege specială.45 Ea este prevăzută în prezent şi de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România şi poate fi stabilită şi sancţionată numai prin lege sau Ordonanţa Guvernului pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Această sancţiune se aplică de către instanţa de judecată dacă există consimţământul contravenientului în acest sens. Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice pentru: • întreţinerea parcurilor şi drumurilor; • păstrarea curăţeniei şi igienizarea localităţilor; • desfăşurarea de activităţi în folosul căminelor pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, spitalelor, şcolilor, grădiniţelor.46 Sancţiunea privind prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se execută după orele de program ale contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 şi 300 de ore, de maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare, exclusiv duminica, de 8 ore pe zi.47 În cazul în care contravenientul are posibilitatea să execute sancţiunea pe durata fiecărei zile din cursul săptămânii, iar primarul localităţii, prin persoanele împuternicite, poate asigura supravegherea activităţii contravenientului, durata maximă este de 8 ore pe zi.48 Sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, se aplică prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă, şi se pune în

Art. 8 alin. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 Legea 82/1999, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 108/2003. 46 Art. 3 din Legea 82/1999 modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 şi O.U.G. nr. 108/2003. 44 45

Art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Art. 2 alin. 2 din Legea 82/1999 modificată prin ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 şi O.U.G. nr. 108/2003

47 48

100 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


executare de către instanţa care a pronunţat hotărârea. O copie după dispoziţia hotărârii judecătoreşti însoţită de mandatul de executare a sancţiunii emis în acest scop, se comunică primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul contravenientul, precum şi acestuia.49 Mandatul de executare a sancţiunii se întocmeşte în patru exemplare şi cuprinde: • denumirea instanţei care l-a emis şi data emiterii; • numărul şi data hotărârii judecătoreşti care se execută; • datele privitoare la persoana contravenientului (nume, prenume, data naşterii şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară, ocupaţia şi adresa); • durata activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient; • unitatea la care se execută sancţiunea (care o stabileşte instanţa în cursul judecăţii pe baza datelor comunicate de primărie). Consiliul local stabileşte prin hotărâre domeniile serviciilor publice şi locurile în care contravenientul va presta activitatea în folosul comunităţii. Primarul căruia îi revine obligaţia să aducă la îndeplinire mandatul de executare emis de către instanţă, stabileşte de îndată conţinutul activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient, condiţiile în care contravenientul va executa sancţiunea, precum şi programul de lucru, încunoştinţând despre măsurile luate atât instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea cât şi unitatea la care contravenientul va presta activitatea în folosul comunităţii.50 La stabilirea conţinutului activităţii ce urmează a fi prestată de contravenient, primarul va avea în vedere pregătirea profesională şi starea sănătăţii acestuia, atestate prin acte eliberate în condiţiile legii. Este interzisă repartizarea contravenientului pentru prestarea de activităţi în subteran, în mine, metrou, ori alte asemenea locuri cu un grad ridicat de risc în prestarea activităţii.51

Art. 3 alin. 1 din Legea 82/1999 modificată Art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea 82/1999 privind obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 108/2003. 51 Art. 4 alin. 3 şi 4 din Legea 82/1999 modificată. 49 50

101 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


De asemenea este interzisă repartizarea pentru prestare de activităţi în locuri periculoase ori care, prin asprimea lor, pricinuiesc suferinţe fizice sau produc daune sănătăţii persoanei52. Sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii nu poate fi aplicată în cazul persoanei cu handicap, femeii gravide sau femeii care are în îngrijire un copil în vârstă de până la 2 ani53. Această sancţiune se execută cu respectarea normelor de tehnică şi securitate a muncii. Dacă serviciul public în cadrul căruia contravenientul prestează activitatea, a fost concesionat unei societăţi comerciale cu capital integral sau parţial privat, contravaloarea prestaţiilor efectuate se va plăti primăriei în a cărei rază teritorială se execută sancţiunea. Această sancţiune poate fi aplicată şi minorilor, dacă făptuitorul, la data comiterii contravenţiei împlinise vârsta de 16 ani. Activitatea în folosul comunităţii se prestează de către minori pe o durată cuprinsă între 25 de ore şi 150 de ore. Se interzice obligarea minorului la prestarea unei activităţi care comportă riscuri sau este susceptibilă să îi compromită educaţia, ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.54 Primarul are obligaţia de a aduce la îndeplinire mandatul de executare emis de instanţă stabilind conţinutul activităţii, condiţiile în care aceasta se va realiza şi programul de lucru al minorului. Supravegherea executării sancţiunii privind prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se asigură de către persoanele anume împuternicite de primarul localităţii sau de primarii sectoarelor municipiului Bucureşti, de care aparţine locul în care făptuitorul execută sancţiunea, în temeiul hotărârii judecătoreşti.55

Unitatea din domeniul serviciilor publice, la care contravenientul îşi execută sancţiunea este obligată, la cererea primarului, să comunice datele şi informaţiile solicitate cu privire la executarea activităţii în folosul comunităţii.

Art. 4 alin. 3 şi 4 din Legea 82/1999 modificată. Art. 4 alin. 5 din Legea 82/1999 modificată 54 Art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea 82/1999 modificată 55 Ordonanţa de Guvern nr.55/2002. 52 53

102 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Împotriva măsurilor luate cu privire la conţinutul activităţii, la condiţiile în care se realizează, precum şi la modul cum se exercită supravegherea, contravenientul poate face plângere, care se depune la primăria de care aparţine agentul însărcinat cu supravegherea activităţii. Plângerea împreună cu actul de verificare a aspectelor sesizate se înaintează în termen de 5 zile de la înregistrare, instanţei judecătoreşti care a pronunţat hotărârea56. Plângerea se soluţionează în termen de 10 zile de la primire de către instanţa care a pronunţat hotărârea şi în cazul când aceasta constată că este întemeiată, dispune după caz, schimbarea activităţii sau a măsurilor de supraveghere. Hotărârea instanţei este executorie şi se comunică primăriei la care contravenientul a depus plângerea.57 Dacă contravenientul a executat cel puţin jumătate din durata sancţiunii aplicată de instanţă, a avut o bună conduită şi a fost stăruitor în muncă, instanţa poate dispune încetarea executării sancţiunii, la cererea primăriei, a unităţii la care a prestat activitatea sau a contravenientului. De asemenea, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti sau în timpul executării sancţiunii, contravenientul şi-a pierdut total capacitatea de muncă, primăria localităţii unde s-a dispus executarea sancţiunii va sesiza instanţa care a pronunţat hotărârea, în vederea înlocuirii acestei sancţiuni cu cea a amenzii, al cărui cuantum va fi stabilit în funcţie de întinderea sancţiunii privind executarea unei activităţi în folosul comunităţii, rămasă neexecutată, şi în funcţie de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă58. Executarea amenzii neachitate cu rea-credinţă se face potrivit procedurii executării silite. Dacă contravenientul nu plăteşte amenda şi nici nu există posibilitatea executării silite, judecătoria în a cărei rază teritorială s-a comis contravenţia, la sesizarea organului de care aparţine agentul constatator, dispune înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.59

Art. 6 alin. 1 din Legea 82/1999 modificată prin Ordonanţa de Guvern nr. 55/2002 aprobată prin Legea 64/2002. 57 Art. 7 alin. 1 din Legea 82/1999 modificată. 58 Art. 8 alin. 1,2 şi 3 din Legea 82/1999.. 59 Art. 9 alin. 1 şi 2 din Legea 82/1999. 56

103 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea amenzii alternativ cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, dacă agentul constatator apreciază că amenda este îndestulătoare aplică această sancţiune procedând potrivit dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Dacă în raport cu gravitatea faptei, se apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, agentul constatator încheie procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi îl înaintează în cel mult 48 de ore instanţei competente care va aprecia asupra temeiniciei procesului-verbal şi va pronunţa una din următoarele soluţii: a) aplică sancţiunea amenzii; b) aplică sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii cu acordul făptuitorului, când apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, ori contravenientul nu dispune de mijloace materiale şi financiare pentru plata acesteia; c) anulează procesul-verbal de constatare ca fiind netemeinic şi nelegal. Dacă o persoană a săvârşit mai multe contravenţii, constatate prin acelaşi procesverbal, în cazul în care pentru toate faptele sau pentru unele din ele se prevede sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, sancţiunile se cumulează fără a putea depăşi maximul general stabilit de lege 300 ore (iar pentru minori de 16 ani 150 ore). Hotărârea instanţei prin care s-a aplicat sancţiunea este irevocabilă. În cazul în care contravenientul cu rea voinţă nu se prezintă la primar pentru luarea în evidenţă şi executarea sancţiunii, ori se sustrage de la executarea acestei sancţiuni, după începerea activităţii, sau nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a unităţii de poliţie sau a conducerii unităţii la care contravenientul avea obligaţia să se prezinte şi să presteze activitatea în folosul comunităţii, poate înlocui această sancţiune cu sancţiunea amenzii.60

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 prin care s-a abrogat litera „d” alin. 2 din art. 5 al Ordonanţei de Guvern nr. 2/2002 şi Legea de revizuire a Constituţiei din 2003.

60

104 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Avertismentul, amenda şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, fiind sancţiuni principale, de sine stătătoare nu vor putea fi aplicate cumulativ. De asemenea, aceste sancţiuni, au un caracter personal, în sensul că nu pot fi aplicate decât făptuitorului (nu pot fi transmise rudelor, părinţilor sau moştenitorilor). Fiecare sancţiune trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei comise. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se aplică numai contravenienţilor persoane fizice.61

4. Concluzii

Apărarea ordinii de drept presupune combaterea eficientă, prin norme legale a faptelor ilicite care contravin etalonului de conduită statornice în societate şi care lezează ori pune în pericol convieţuirea socială şi ordinea de drept. Viaţa în societate nu este posibilă fără ordine şi disciplină, care sunt asigurate prin norme juridice. Convieţuirea în societate nu este posibilă fără o anumită ordine socială şi de drept căreia trebuie să i se conformeze fiecare individ. Am abordat această temă, pornind de la considerentul că activitatea de prevenire şi combatere a faptelor antisociale, care se încadrează în noţiunea generică de contravenţii, prezintă o importanţă deosebită, având în vedere că faptele contravenţionale au o pondere mai mare decât cele penale, în aproape toate domeniile de activitate. Necesitatea reglementării juridice a faptelor ce îmbracă aspectul contravenţional, nu poate fi pusă la îndoială, ea fiind determinată de: apărarea valorilor şi relaţiilor sociale, de existenţa faptelor de încălcare a prevederilor legale şi combaterea acestora, de existenţa faptelor de încălcare a prevederilor legale ce îmbracă aspect contravenţional şi de faptul că asemenea fapte antisociale sunt comise în toate domeniile de activitate şi afectează relaţii sociale, bunuri, valori şi interese legitime apărate prin norme de drept. Ca şi faptele ce atrag răspunderea materială, civilă, administrativă sau disciplinară, contravenţiile aparţin câmpului extrapenal, constituind cauze de natură civilă, în 61

Art. 5 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

105 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


privinţa cărora, sancţiunile şi hotărârile instanţei de judecată au caracter nepenal, fiind supuse principiilor şi normelor procedurale proprii procesului civil, nefiind înregistrate în cazierul judiciar. În literatura juridică, uneori se pune semnul egalităţii între răspunderea administrativă şi cea contravenţională, alte ori răspunderea contravenţională este considerată o formă a răspunderii administrative. Contravenţia fiind o formă de manifestare a ilicitului administrativ, forma cea mai gravă, iar regimul său juridic este în mod preponderent un regim al dreptului administrativ, dar ea nu reprezintă forma tipică a răspunderii administrative, ci forma atipică, imperfectă.

Bibliografie - Constituţia României. - Noul Cod penal al României din 2014. - Noul Cod de procedură penală adoptat în 2014. - Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 76/2014, cu modificările aduse prin Legea nr. 138/2014. - Codul Muncii, republicat şi actualizat, prin Legea nr. 12/2015. - Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004. - Legea nr. 169/2002 şi Legea nr. 265/2004, Legea nr. 355/2004 de modificare a Legii nr. 61/1991. - Legea nr. 543/2002 privind graţierea unei pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni. - Legea nr. 61/1991 privind contravenţiile la normele de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică. - Ordonanţa de Guvern nr. 55/2002 aprobată prin Legea nr. 641/2002 privind sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii. - Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România, modificată şi aprobată prin Legea nr. 180/2002. - Ordonanţa de Guvern nr. 61/2003 privind executarea creanţelor bugetare. - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 privind desfiinţarea sancţiunii închisorii contravenţionale. 1. Aurel Teodor Moldovan – Drept penal – partea generală Editura ERA, Bucureşti 2006. 2. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ediţia a II-a, vol. II, Editura Biblioteca Juridică Nemira, Bucureşti 1996. 3. Constatin Drăghici şi alţii – Drept poliţienesc şi contravenţional Editura Tritonic, Bucureşti 2003. 4. Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Victor Drăghici – Drept contravenţional, Editura Tritonic, Bucureşti 2004. 5.C onstantin Drăghici, Adrian Iacob, Victor Drăghici – Drept contravenţional, Editura SITECH, Craiova 2008. 6. Mihai Adrian Hotea – Regimul juridic al contravenţiilor Editura C.H. BECK, Bucureşti 2006. 106 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


107 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


DREPTUL MUNCII Modificarea contractul individual de muncă prin suspendare Lect.dr. MITRIC BOGDAN, Jurist BUCUR ADRIAN

Abstract Lucrarea prezenta analizeaza aspect cu privire la posibilitatea modificarii Contractului individual de munca si mai exact analizeaza toate suspendarile ce se pot face la contractual de munca. Cuvinte-cheie Contractul individual de muncă, suspendare, dreptul muncii, codul muncii, aspecte morale, aspecte legale, legislaţie

1. Notiuni generale

Aşa cum prevede Codul Muncii, art. 1: “ Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, libertatea muncii constituie un drept fundamental al individului, un drept garantat prin lege. Libertatea muncii este prevazută expres în Constituţie la art. 41, potrivit căruia, dreptul la muncă nu poate fi îngradit. Aceasta libertate a muncii este un element fundamental a libertăţii umane, fără ea neexistând o libertate reală a individului, orice aservire economică ducând la ştirbirea libertăţii lui. Libertatea muncii nu este o libertate absolută, intangibilă ci prezintă unele limitări fixate pe de-o parte de interesul comun al societăţii şi pe de alta parte de anumite interese particulare ale angajatorului, interese expres şi limitativ conturate de lege. Libertatea muncii este însă restricţionată şi de aspecte morale şi legale. Astfel, limita morală poate fi dată de anumite obiceiuri, credinţe, tradiţii dintr-un anumit spaţiu geografic, iar limita legală poate fi reprezentată de situaţia în care munca devine obligatore: în cazul executării pedepselor în condiţiile legii, în cazul serviciului militar obligatoriu. 108 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Totodată, Codul Muncii impune libertatea alegerii locului de muncă62 însă şi aceasta este o libertate condiţionată de existenţa locurilor de muncă pe piaţa. Astfel, în lipsa locurilor de muncă, această libertate este limitată de diferite aspecte economice, acest context economic fiind cel care în realitate stabileşte limitele libertăţii muncii. Deoarece dispoziţiile Codului Muncii privitoare la libertatea muncii, sunt de ordine publică, nerespectarea lor duce la nulitatea contractului individual de muncă, adică la nerecunoaşterea lui63. Munca nu poate fi forţată, decât cu anumite excepţii impuse expres de Codul Muncii, şi nici executată de persoane care nu au împlinit vârsta legală de 15 ani, iar în acest ultim caz, doar cu acordul părinţilor. Locul muncii trebuie să asigure individului un cadru optim pentru desfăşurarea ei, un cadru care să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului. Condiţiile adecvate de desfăşurare a activităţii privesc atat elemente de protecţie a salariaţilor în vederea conservării stării de sănătate şi dreptul la securitate în muncă, dar şi să permită desfăşurarea proprie a activităţii. Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc sănătatea şi securitatea salariaţilor, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice stabilite prin lege. Conform art. 40 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii au dreptul de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acesta reprezinta un drept fundamental înscris în art. 20 din Declaraţia universalaa drepturilor omului, conform căreia orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică. Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie. În ceea ce privesc relaţiile de muncă, demnitatea umană face parte din elementele de bază ale drepturilor fundamentale ale omului, fiind garantată de Constituţie.

62“ Orice persoană este liberă in alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.” Art. 3, Cap. II, Codul Muncii “ Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi aceasta.” Art. 3, Cap. II, Codul Muncii 63“ Codul muncii comentat şi adnotat”, pag. 18, ediţia 2013, autor Costel Gilca, Rosetti International

109 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Conform art. 1 alin. (3) din Constituţia Romaniei, este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, acestea fiind garantate. Reluarea acestui drept în Codul Muncii, este consecinţă a raportului de subordonare pe carel implică un contract individual de muncă, exercitarea prerogativelor de conducere nu trebuie să se facă în detrimentul respectului demnităţii şi conştiinţei umane. Totodată, Codul Muncii ne enumeră trei principii directoare ale relaţiilor în muncă, şi anume: principiul bunei credinţe, principiul consensualismului şi principiul informării şi consultării reciproce. În principiu, munca nu poate fi desfasurată decât în temeiul unui contract individual de muncă. Altfel spus, raporturile juridice în temeiul carora se prestează munca, nu se limitează la cele întemeiate pe contractul individual de muncă. Munca nu presupune întotdeauna un contract individual de muncă. Munca poate fi prestată în multe alte variante excluse de sub reglementarile Codului muncii, respectiv: - Pe bază de convenţie civilă (art. 1176 Codul Civil) - În baza unui contract de mandat (art. 2009-2042 Cod Civil), comision (art. 2043-2053 Cod Civil), agenţie comercială (art. 2072-2095 Cod Civil), intermediere (art. 2096-2102 Cod Civil) - Ca zilier (Legea nr. 52/2011, modificată) - Pe baza unei asocieri in participaţie (art. 1949-1954 Cod Civil) - În baza unui contract de societate (art. 1881 Cod Civil coroborat cu art. 16 alin. 5 Legea nr. 31/1990) - Ca PFA/intreprindere individuală/întreprindere familială (O.U.G. nr. 44/2008) etc Cu toate acestea însă, contractul individual de muncă rămâne forma legală cea mai răspândită de prestare a muncii, în absenta lui, munca fiind prestată în afara limitelor legii.

110 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


2. Modificarea contractului individual de munca

Contractul individual de muncă fiind un contract consensual şi bilateral, acordul de voinţă al părţilor este suficient pentru modificarea unuia din elementele sale, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile art. 37-38 din Codul muncii. Modificarea poate avea ca obiect oricare din cele şase clauze importante ale contractului individual de muncă: durata, locul şi felul muncii, condiţiile de muncă, timpul de muncă şi de odihnă. Păstrarea ordinii de drept implică şi o stabilitate a relaţiilor de muncă, ce determinăo limitare a posibilităţii modificării unilaterale a elementelor contractului individual de muncă, obiectul acesteia fiind în general trecerea salariatului într-un alt loc de muncă sau într-o altă activitate, temporar sau definitiv, în baza drepturilor prevăzute de art. 40 alin. (1) lit. a-c Codul muncii. Pornind de la situaţia cu caracter excepţional prevăzută de art. 41 alin. (2) Codul muncii, angajatorul poate decide unilateral modificarea locului muncii prin detaşarea sau delegarea salariatului, fărăca prin aceasta, salariatului să îi fie modificate celelalte elemente ale contractului individual de muncă, precum salariul şi drepturile de natură salarială, funcţia, durata timpului de munca, de odihnă sau a concediului de odihnă, dreptul la sănătate şi securitate în muncă etc. Delegarea este un instrument creat de legiuitor în interesul bunei organizări a activităţii societăţii. Articolul din Codul muncii defineşte noţiunea de delegare prin repere temporare, voliţionale şi spaţiale. Aşadar, modificarea locului de muncă prin delegare trebuie să fie doar pe o perioadă limitată de timp, adică temporară, se poate realiza numai prin voinţa angajatorului, deci nu şi a salariatului. Delegarea, presupune exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Prin noţiunea de loc de muncă trebuie să înţelegem în acest context, nu neapărat biroul sau spatiul în care îşi desfăşoara activitatea în mod normal, ci apreciem că este vorba de exercitarea atribuţiilor într-o alta localitate decât cea în care se află locul său de muncă.

111 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Fiind o modificare unilaterală a locului muncii, ce poate implica chiar deplasarea în afara oraşului în care lucrează, delegarea trebuie să fie limitată în timp, fără a depăşi o perioadă de 60 de zile calendaristice într-o durată de 12 luni. Cele 60 de zile vizează o singură perioadă, astfel pot fi cumulate mai multe perioade mai scurte de 60 de zile daca nu se succed (există pauze), în termenul de 12 luni. Dacă durata delegării se prelungeşte peste cele 60 de zile, este necesar acordul salariatului, caz care nu mai implică o modificare unilaterală a raportului de muncă. Pentru fiecare perioadă de 60 de zile de prelungire a delegării este necesar un nou acord al salariatuului, iar refuzul acestuia împiedică continuarea salariatului având dreptul să-şi reia activitatea, în condiţiile iniţiale, stabilite prin contractul individual de muncă. În acest caz, salariatul este protejat de lege, angajatorul neputând considera refuzul continuării delegării ca o abatere disciplinară. Modificarea locului muncii reprezintă un efort suplimentar, pentru care salariatul va fi retribuit suplimentar cu o retribuţie de delegare, într-un cuantum care să acopere cel puţin cheltuielile de masă, cele de transport şi cazare fiind decontate de angajator separat. Nivelul acestor cheltuieli se stabileşte prin lege sau prin contractul colectiv de muncă aplicabil. În art. 45 Codul muncii este definită detaşarea, ca modificare unilaterală a locului muncii, dispusă la angajator, prin schimbarea temporară a locului obişnuit al muncii, la un alt angajator pentru a îndeplini activităţi în folosul acestuia din urmă, aceasta fiind una din diferenţele faţă de delegare, când munca este în folosul propriului angajator. Ca natură juridică, detaşarea reprezintă o cesiune a contractului individual de muncă, cu clauza retrocesiunii şi presupune o relaţie triunghiulară la care participă angajatorul cedent, salariatul şi angajatorul cesionar. Ca şi în cazul delegării, pe durata detaşării elementul care se modifică este locul muncii, toate celelalte clauze contractuale ale contractului individual de muncă rămân nemodificate, cu excepţia situaţiei în care părţile decid altfel, conform art. 41 alin. (1) Codul muncii.

112 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Detaşarea fiind o cesiune a contractului de muncă, stabilirea sarcinilor şi a modului de realizare a acestora revine angajatorului la care s-a dispus angajarea, angajatorul iniţial având obligaţia să depună diligenţele necesare pentru ca salariatul să-şi îndeplinească integral şi la timp sarcinile de serviciu, încălcarea acestora fiind considerată abatere disciplinară. În acelaşi timp angajatorul are obligaţia de a acţiona în folosuul angajatului sau pentru ca acestuia sa-i fie respectate drepturile la angajatorul la care s-a dispus angajarea, în caz contrar îi va plăti salariatului drepturile sale şi se va regresa împotriva angajatorului la care s-a dispus detaşarea, în vederea returnării acestora. Pentru că munca este în favoarea unui alt angajator, acesta este cel care are obligaţia de a-i acorda salariatului toate drepturile de care beneficia anterior la angajatorul său precum şi de drepturile prevăzute la art. 46 alin. (4) Codul muncii. În cazul în care un salariat al angajatorului la care s-a dispus detaşarea care prestează aceeaşi muncă sau una similară cu cea a salariatului detaşat, are drepturi mai favorabile, salariatul detaşat va beneficia de reglementările mai favorabile. În cazul în care salariatul nu şi-a primit toate drepturile la care avea dreptul conform Codului muncii şi contractului colectiv de muncă aplicabil, sunt considerate împlinite condiţiile declanşării unui conflict individual de muncă, soluţionat de către instanţa judecătorescă, în vederea recuperării creanţelor sale prin executare silită, împotriva oricărora din cei doi angajatori. În acest caz are dreptul să solicite încetarea detaşării şi revenirea la locul de muncă anterior, indiferent de perioada scursă de la data începerii detaşării. Aşa cum prevede art. 48 Codul muncii, “angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, şi în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca masură de protecţie a salariatului”. Aşadar, locul şi felul muncii poate fi modificat fără consimţământul salariatului în caz de forţă majoră (pentru a limita însă efectul acestora, durata acestei modificări fiind egală cu durata forţei majore), cu titlu de sancţiune disciplinară, în condiţiile prevăzute de art. 264 alin. (1) lit. c din Codul muncii, în cazul retrogradării din funcţie, fără a depăşi 60 de zile, ca măsură de protecţie (prevederile legale privind minorii, femeile gravide, care alăptează sau în perioada de lăuzie, persoanele cu 113 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


handicap, pentru persoanele pentru care recomandarea medicului de medicina muncii implică schimbarea locului muncii, pentru pensionarii de invaliditate gradul III, cu capacitate de muncă diminuată, etc).

3. Suspendarea contractului individual de munca-generalitati

Executarea contractului individual de muncă reprezintă un proces ce se desfăşoară în timp, timp în care pot interveni diferite împrejurări, prevăzute chiar de lege, care să împiedice temporar înfăptuirea obiectului şi efectelor contractului, deci a obligaţiilor reciproce ale părţilor. În aceste cazuri intervine suspendarea contractului individual de muncă. S-a susţinut că suspendarea contractului individual de muncă “nu este o creaţie a legiuitorului, ci un concept doctrinar dând expresie unor împrejurări de fapt”64 Această susţinere a fost însă parţial exactă având în vedere că legislaţia muncii nu a reglementat în mod unitar instituţia suspendării, aşa cum o face în prezent Codul muncii. Nu mai puţin adevărat este însă faptul că temeiurile suspendării au fost, de regulă, prevăzute de lege. Astfel, nu doctrina a creat această instituţie, ci legiuitorul. Suspendarea contractului este în realitate o suspendare a principalelor sale efecte: prestarea muncii şi plata acesteia. Ea se deosebeşte de încetarea contractului de muncă, acest lucru însemnând dispariţia efectelor sale. Suspendarea reprezintă un rezultat determinat de aplicarea şi funcţionarea a două principii fundamentale din dreptul muncii şi anume: - Stabilitatea raporturilor de muncă, care impune menţinerea în fiinţă a contractului - Caracterul sinalagmatic al acestui contract care presupune prestaţii succesive, iar atunci când o parte încetează în mod temporar executarea obligaţiilor asumate, cealalată să procedeze în mod simetric la sistarea temporară a îndatoririlor sale. Deoarece contractul de muncă face parte din categoria celor cu executare

64“Suspendarea

contractului de muncă” în Revista Romana de Drept nr. 7/1968, pag. 31, Şerban

Viorel Stănoiu 114 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


succesivă, când va exista o discontinuitate temporară în îndeplinirea prestaţiilor prin care, în mod normal, se realizează însuşi obiectul acestuia de către salariat, vom asista şi la încetarea temporară a prestaţiilor corelative din partea angajatorului. Pentru ca neîndeplinirea prestaţiilor să ducă la suspendarea contractului şi nu la încetarea acestuia, este neapărat necesar ca neexecutarea să fie temporară şi să nu aibă caracter culpabil. În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, contractul de muncă nu va fi suspendat, ci va înceta. Neîndeplinirea temporară a executării prestaţiilor de către salariat poate fi generată de diverse cauze, unele avându-şi sursa în voinţa părţilor, altele acţionând independent, fiind exterioare voinţei lor. Există însă cazuri în care suspendarea îşi are sursa numai în voinţa unei părşi sau împrejurări ce sunt determinate de fapta terţilor.

4. Suspendarea de drept a contractului individual de munca

Suspendarea de drept este prevăzuta în art. 50 din Codul muncii şi identifică următoarele situaţii: - Concediul de maternitate Concediul de maternitate poate fi luat pentru o perioadă de 126 de zile calendaristice (63 de zile înainte de naştere, perioada de sarcină şi 63 de zile după naştere, perioada de lăuzie). Salariatei aflate în concediu de maternitate nu i se poate desface contractul individual de muncă, conform art. 60 alin. 1, lit. d. Textul din Codul muncii nu distinge în funcţie de durata contractului individual de muncă al salariatei, astfel încât, chiar dacă este vorba de un contract individual pe durată determinată, pe durata concediului de maternitate contractul pe durată determinată se va suspenda, chiar dacă termenul pentru care a fost încheiat expiră înaintea împlinirii celor 126 de zile de concediu. - Concediul pentru incapacitate temporară de muncă Durata acestui concediu este de cel mult 183 de zile pe an, începând cu prima zi de boala; în cazul unor boli mai grave, durata poate fi mai mare în mod diferenţiat 115 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


(ajungând până la o durată de 1 an şi 6 luni). În cazul în care bolnavul nu s-a recuperat la finele perioadei de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, medicul va propune fie pensionarea pentru invaliditate, fie in diferite cazuri, prelungirea concediului medical cu maximum 90 de zile. - Carantina Indemnizaşia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se interzice continuarea activităţii din cauza unor boli contagioase pe durata stabilita de medic; cuantumul acestei indemnizaţii reprezintă 75% din baza de calcul. - Efectuarea serviciului militar Deşi serviciul militar obligatoriu a fost desfiinţat de la 1 ianuarie 2007, totuşi el continuă să fie reglementat. De asemenea există posibilitatea îndeplinirii unor funcţii militare în calitate de rezervişti voluntari pe bază de contract. Angajatorul este obligat să păstreze locul de munca şi funcţia persoanelor respective pe toata durata în care îşi îndeplinesc îndatoririle militare, ori de câte ori acestea sunt prevăzute prin contractul cu unitatea militară. Angajatul este obligat să anunţe angajatorul despre prezentarea sa la concentrări de instrucţie în unităţile militare cu cel puţin 45 de zile înainte de data prezentării la concentrare şi să-i prezinte acestuia documentele justificative. Pentru fiecare angajat chemat la instruire sau concentrare, angajatorul primeşte o compensaţie financiară. - Exercitarea unei funcţii în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe toata durata mandatului, daca legea nu prevede altfel În acest caz este vorba de acele persoane care au fost alese în funcţie de demnitate publică; aşadar, contractele de muncă nu încetează de drept, ci se vor suspenda pe durata exercitării mandatului pentru a se relua la expirarea acestuia. Pe postul devenit temporar vacant (prin suspendare) poate fi încadrată o persoană, dar numai cu contract individual de muncă pe durată determinată (până la expirarea mandatului). - Îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat Conform art. 10 din Legea dialogului social nr. 62/2011, nu se poate modifica sau desface contractul individual de muncă al membrilor de sindicat pentru motive care vizează apartenenţa la sindicat şi activitatea sindicală. Pe toata durata 116 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


mandatului sindical pe postul respectiv poate fi încadrată o persoană numai în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată. - Forţa majoră Cazurile care pot determina suspendarea contractului individual de muncă sunt catastrofele naturale cum ar fi: cutremure, seceta, inundaţii, furtuni ori criza de materie prima sau deteriorarea utilajelor de producţie. Cu toate acestea însă, Codul muncii prevede că dacă se poate presta munca, în funcţie de efectele forţei majore, angajatorul va putea sa dispuna modificarea locului şi a felului muncii, cu caracter temporar. - În cazul în care salariatul este arestat preventiv Datorită incapacităţii de a presta munca, salariatul fiind în arrest, contractul individual de muncă se suspendă de drept. Suspendarea încetează la momentul eliberării salariatului care se va putea întoarce la locul de muncă. În cazul în care, durata arestării salariatului se prelungeşte peste 30 de zile, angajatorul va putea dispune concedierea salariatului, conform art. 61 lit. b Codul muncii. - De la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizaţiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei. Astfel, dacă în termen de 6 luni salariatul nu îşi va reînnoi avizele, autorizaţiile sau atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă va înceta de drept - În alte cazuri expres prevăzute de lege Aceste cazuri pot fi: - Pe durata participării la grevă, când contractul individual de muncă se suspendă de drept, în această situaţie fiind valabile doar drepturile de asigurări de sănătate (art. 195 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011) - Pe durata în care asistentul maternal profesionist nu are în plasament niciun copil (art. 8 alin. (4) din H.G. nr. 679/2003) - Pe durata în care muncitorii portuari nu lucrează, fiind personal de rezervă (O.U.G. nr. 22/1999) - Pe durata întreruperii colective a lucrului ca urmare a unor temperaturi extreme (art. 6 alin. (1) lit. e din O.U.G. nr. 99/2000 117 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


- Pe durata expertizelor tehnice judiciare (art. 16 din O.G. nr. 2/2000) - Pe durata ocupării funcţiei de manager şi de membru în consiliul director al unităţilor sanitare, aceste persoane îşi vor desfăşura activitatea în baza unor contracte de management, respectiv de administrare (Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)

5. Suspendarea contractului individual de munca din iniţiativa salariatului

Cazurile de suspendare a contractului individual de muncă din initiativa salariatului sunt prevăzute la art. 51 alin. (1) Codul muncii şi sunt următoarele: a) Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani Reglementarea legală în acest caz o constituie O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului. Astfel, concediul şi indemnizaţia se acordă persoanelor care, în ultimele 12 luni anterioare naşterii copilului, au realizat venituri din salarii, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole supuse impozitului pe venit conform prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează: - Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 1 an, precum şi de o indeminizaţie lunară (art. 2 alin. (1) lit. a din O.U.G. nr. 111/2010) - Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară (art. 2 alin. (1) lit. b din O.U.G. nr. 111/2010) - Indemnizaţia lunară prevăzutăla alin. (1) lit. a) se stabileşte în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mica de 600 de lei şi nici mai mare de 3400 de lei - Indemnizaţia lunară prevăzutăla alin. (1) lit. b) se stabileşte în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mica de 600 de lei şi nici mai mare de 1200 de lei. În cazul copilului cu handicap, concediul pentru creşterea lui se acordă până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar indemnizaţia aferentă se acordă în cuantum de 75% 118 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de 600 de lei şi nici mai mare de 3400 de lei (potrivit art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2010). b) Concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani. Condiţiile şi persoanele care pot beneficia de concediu medical sunt prevăzute în O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Indemnizaţia se acordă în baza certificatului medical eliberat de medicul de familie şi a certificatului pentru persoane cu handicap (art. 28 din O.U.G. nr. 158/2005). Durata de acordare a indemnizaţiei este de maximum 45 de zile calendaristice pe an pentru un copil, cu excepţia situaţiei în care copilul este diagnosticat cu boli infecto-contagioase, neoplazii, este imobilzat în aparat gipsat, este supus unor intervenţii chirurgicale. În aceste cazuri, durata concediului medical va fi stabilită de medicul curant iar după depăşirea celor 90 de zile, de către medicul specialist, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale. Cuantumul lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul. c) Concediul paternal Acest tip de concediu este reglementat de Legea nr. 210/1999 şi presupune posibilitatea cererii unui concediu de 5 zile lucratoare, timp în care salariatul va primi o indemnizaţie egală cu salariul aferent zilelor respective, calculate în funcţie de salariul brut realizat. d) Concediul pentru formare profesională Acest tip de concediu reprezintă un drept al salariaţilor de a beneficia, la cerere, de concedii pentru formare profesională, cu plată sau fără plată, aşa cum prevede art. 154 Codul muncii. Angajatorul poate respinge cererea salariatului său de a beneficia de concediu fără plată, numai dacă absenţa acestuia ar prejudicial grav desfăşurarea activităţii sale, aşa cum prevede Codul muncii la art. 155 alin. (2). Concediul poate fi acordat şi plătit dacă angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la cursurile de formare profesională. În această situaţie, salariatul va beneficia de un concediu plătit 119 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


destinat formării profesionale, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore. În toate cazurile, durata concediului pentru formare profesională nu se poate deduce din durata concediului de odihnă anual şi este similară unei perioade de muncă efectivă în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul. e) Exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toata durata mandatului Pe durata mandatului, daca nu este posibil un cumul de funcţii, contractul individual de muncă al salariatului se va suspenda, iar la terminarea mandatului, salariatul va reveni la locul său de muncă f) Participarea la grevă Participarea la grevă este un drept al salariatului, iar pe perioada acesteia se suspendă prestarea muncii şi plata salariului, toate celelalte drepturi şi obligaţii continuând să existe (ex: obligaţia de confidenţialitate). În ceea ce priveşte alin. (2) al articolului 51 Codul muncii, absentarea nemotivată reprezintă o suspendare voluntară a prestării muncii, deci a contractului individual de muncă. Datorită consecinţelor negative ale absenţelor nemotivate pentru activitatea angajatorului, această faptă constituie abatere disciplinară, în condiţiile prevăzute de art. 263 alin. (2) Codul muncii. Prin contractul individual de muncă, regulamentul intern sau după caz, contractul colectiv de muncă sunt prevăzute elementele concrete ale abaterii disciplinare a absenţei/absenţelor nemotivate şi modalitatea de sancţionare.

6. Suspendarea contractului individual de munca din iniţiativa angajatorului

Aşa cum prevede art. 53 Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativă angajatorului în următoarele cazuri: a) Pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii. Pe durata cercetării disciplinare, angajatorul poate săsuspende salariatului contractul individual de muncă, decizia aparţinându-i în exclusivitate. Cu toate acestea însă, decizia suspendării contractului individual de muncă nu poate genera 120 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


un abuz de drept. Codul muncii nu reglementează expres cât va dura cercetarea disciplinară a salariatului, astfel că nu se poate prevede nici cât va dura suspendarea contractului, dar această perioadă trebuie să fie pe de-o parte suficientă pentru angajator să ancheteze fapta, iar pentru salariat să poată să-şi organizeze apararea, iar pe de alta parte, trebuie să dureze rezonabil ca timp pentru a nu crea o situaţie împovărătoare pentru salariat, care este lipsit de beneficiile contractului sau (respectiv de salariu). b) În cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. În această situaţie, angajatorul poate opta între continuarea raportului de muncă cu salariatul respectiv sau în suspendarea contractului individual de muncă al salariatului până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Trebuie menţionat ca în cazul suspendării contractului individual de muncă al salariatului, angajatorul nu poate lua măsura concedierii acestuia65. c) În cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare Prin acest articol se consideră că se da întâietate dreptului de proprietate al angajatorului în faţa drepturilor sociale ale salariatului. În acelaşi timp, se consideră că ar trebui să existe un echilibru între cele două interese. c’) În cazul în care împotriva salariatului s-a luat, în condiţiile Codului de procedură penală, măsura controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune, dacă în sarcina acestuia au fost stabilite obligaţii care împiedică executarea contractului de muncă, precum şi în cazul în care salariatul este arestat la domiciliu, iar conţinutul măsurii împiedicăexecutarea contractului de muncă d) Pe durata detaşării

“Câteva aspecte ale desfacerii disciplinare a contractului de muncă în lumina legii organizării şi disciplinei muncii în unităţile de stat”, S.Ghimpu, în RRD nr. 7/1970, pg. 34 si 35 65

121 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Salariaţii pot fi detaşaţi să execute o serie de lucrări pentru un alt angajator. În toată această perioadă, contractul individual de muncă cu primul angajator se suspendăeo ipso. e) Pe durata suspendării de către autorităţile competente a avizelor, autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiilor În toată această perioadă, legiuitorul a prevăzut faptul că se poate suspenda executarea contractului individual de muncă din initiativa angajatorului.

7. Suspendarea contractului individual de munca prin acordul părţilor

Suspendarea prin acordul părţilor cunoaşte două situaţii posibile prevăzute de Codul muncii: a) În cazul concediilor fără plată pentru studii Acordarea concediului fără plată este rezultatul înţelegerii părţilor, astfel, pe durata acestui concediu, contractul individual de muncă se suspendă cu privire la principalele sale efecte: prestarea muncii şi plata salariului. Cererea de concediu fără plată trebuie să fie înaintată angajatorului cu cel puţin o lună înainte de efectuarea acestuia şi trebuie să precizeze data de începere a stagiului de formare profesională. În practică însă, nimic nu îl împiedică pe angajator de a-i acorda concediu fără plată salariatului său, chiar dacă nu a respectat termenul de depunere a cererii în vederea obţinerii concediului. Concediul fără plată se poate efectua şi fracţionat în cursul unui an calendaristic, pentru susţinerea examenelor de absolvire a unor forme de învăţământ sau pentru susţinerea examenelor de promovare în anul următor în cadrul instituţiilor de învăţământ superior. b) Concediul fără plată pentru interese personale În mod normal, durata unui astfel de concediu se stabileşte de comun acord între părţi ori prin regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil. În realitate mai poate apărea şi situaţia conform căreia angajatorul acceptă solicitarea salariatului de a-şi rezolva, în timpul programului de lucru, anumite probleme personale, fără ca acest aspect să aibă repercursiuni asupra salariului. Astfel, poate 122 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


exista şi concediu plătit pentru rezolvarea unor interese personale fără ca acest lucru să presupună suspendarea contractului individual de muncă.

8. Concluzii

Contractul individual de muncă reprezintă un instrument deosebit de important în societatea modernă, atât pentru angajat cât şi pentru angajator. Contractul individual de muncă este atât un drept, cât şi o obligaţie pentru ambele părţi ale contractului. Contractul individual de muncă este temeiul în baza căruia individul îşi poate desfăşura munca in condiţii legale şi aceasta să îi fie recunoscută legal. În lipsa lui, nici angajatul şi nici angajatorul nu pot dovedi existenţa prestării vreunei activităţi şi de asemenea nu poate fi dovedită contraprestaţia obţinută în temeiul muncii efectuate. Contractul individual de muncă oferă legitimitate şi acces la drepturile legale stabilite prin diferite norme. În acelaşi timp însă, aduce şi o serie de obligaţii şi o doză de constrângere legală. În lipsa contractului de muncă, raportul de muncă nu se încadrează în limitele legale, ceea ce duce automat la sancţionarea părţilor. În ceea ce-l priveşte pe angajat, datorită contractului de muncă, el dispune de anumite drepturi şi are anumite obligaţii, fiind protejat şi în cazul desfacerii acestuia. Contractul individual de muncă îi oferă, printre altele, protecţie împotriva posibilelor abuzuri din partea angajatorului, îi oferă avantaje financiare recunoscute din punct de vedere legal, stabilitate şi recunoaştere a muncii pe care o prestează. În ceea ce-l priveşte pe angajator, contractul individual de muncă este cel puţin la fel de important. Faptul că legea stabileşte clar că salariatul este la dispoziţia şi în subordinea sa este întărit de existenţa contractului de muncă. Prin urmare, consideram ca încheierea unui contract individual de muncă nu ar trebui să însemne o obligaţie greu de îndeplinit, ci o normalitate, un element specific unei societăţi civilizate, o regulă de la care să nu existe derogări. 123 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Bibliografie 1. „Codul muncii comentat şi adnotat”, Costel Gilca, editura Rosetti International, 2013 2. „Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii”, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, IonTraian Ştefănescu, editura Universul Juridic, 2012 3. „Tratat de dreptul muncii”, ediţia a-II-a, Alexandru Ţiclea, editura Universul Juridic, 2007 4. „Dreptul muncii”, ediţia a-III-a, revăzută şi adăugită, Radu Razvan Popescu, editura Universul Juridic, 2013 5. „Dreptul muncii. Curs universitar”, Mihaela Tofan, Mihai Bogdan Petrişor, editura Hamangiu, 2013 6. „Dreptul muncii”, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Radu Razvan Popescu, editura Universul Juridic, 2012 7. „Dreptul muncii şi al securităţii sociale. Curs universitar”, Constantin Anechitoae, editura Pro Universitaria, 2013

124 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


DREPTUL DE AUTOR Aspecte ale drepturilor de autor în literatură Prof.univ.dr. ARDIAN KYCYKU Abstract Cercetare a drepturilor de autor sau copyright-ului în domeniul literatură artistică, a legilor şi convenţiilor care reglementează şi protejează drepturile de autor. Poziţia scriitorului şi valoarea literaturii – ca act al scrisului, al publicării, al difuzării şi al percepţiei; paradoxurile originalităţii în epoca tehnologiei avansate; fenomenul plagiatului în literatură, cauze, impact şi modalităţi de a-l reduce. Cuvinte-cheie Drepturi de autor, copyright, literatură, autor, plagiat, societate globală, spaţiu digital

Un şir de paradoxuri

Lumea drepturilor de autor sau copyright-ul, mai ales în literatură, este una paradoxală şi plină de controverse, deşi legile care apără drepturile şi reglementează mersul lucrurilor sunt clare, inclusiv în fragmentele lor interpretabile sau de potenţiale ‘compromisuri’. Principalul paradox se datorează contradicţiei dintre nevoia firească – parte a misiunii – fiecărui autor de a-şi răspândi opera la nivel local şi global şi tendinţa altor autori (mai slabi, mai puţin inspiraţi şi / sau difuzori de carte, pragmatişti, profitori etc.) de a însuşi idei, esenţe, structuri, dar şi fragmente întregi de impact, vandabile şi producătoare de glorie, şi de a parveni prin ele. Paradoxul sus menţionat susţine indirect fenomenul plagiatului, iar acesta, în afara cauzelor arhicunoscute, poate fi generat şi de la o admiraţie exagerată, ca să nu spun idolatră, a plagatorului faţă de autor (opera).

În terminologia de specialitate, drepturile de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate condiţiile de a fi considerate originale, alias 125 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


opere cu un grad foarte scăzut de preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor metapoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar asemenea opere, calificate capodopere, sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţe aplicat de presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi al agitaţiei proprie marketingului. Sistemele de semne se inversează: cartea este măsurată şi valorificată folosindu-se elemente strict economice, iar acestea din urmă sunt prea uşor acceptate ca fiind singurele în măsură să valorifice. În legătură cu aceeaşi carte, obişnuită, compilată şi care, neaducând nimic nou, susţine starea negative a unor fenomene spirituale şi sociale, poţi găsi astăzi câteva zeci de aprecieri absurde şi ridicole – prin iperbole şi altoiri necinstite cu specificul unor opere autentice din trecut – doar pentru că în acea carte s-a investit şi ea trebuie să producă câştiguri. Treptat, ridicarea auxiliarului la rang de irepetabil în literatură şi susţinerea volumelor contrafăcute – deoarece sunt mai acccesibile şi nu pun întrebări fundamentale – în detrimentul operelor originale, au diminuat catastrofal şi imaginea scriitorului ca înţelept sau Om al cetăţii, transformându-l într-un şomer / parazit care nu trebuie să scrie dacă nu vinde sau nu-şi câştigă traiul muncind în orice alt domeniu. Tot treptat, mişcarea sus menţionată a impus scăderea valorii literaturii serioase în general şi astfel, cărţile care realmente nu valorează mai mult decât suportul în care sunt tipărite (hârtia, curentul folosit de internet, CD-urile etc.) costă de câteva ori mai scump decât multe capodopere indiscutabile. Între timp, primele sunt citite de masele largi, comentate, lăudate, creând uneori psihoze globale (devin virale, se 126 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


spune în jargonul erei internetului, nu întâmplător), pe când capodoperele abia sunt răsfoite şi de către cei care sunt obligaţi să le cunoască. Din lipsă de timp – absorbit deja de stresul zilnic – capodoperele sunt citite prin referatele sau cronicile realizate de alţii, din alte perioade, oameni care nu aveau între carşi te ei înşişi niciun spaţiu intermediar. Înlocuirea sistemelor de semne se oglindeşte, printre altele, şi într-un fenomen aproape banal în Balcani: după decesul unor bibliofili, moştenitorii lor, care n-au nicio legătură cu cititul, vând capodopere la kilogram. Din fericire, tot în mod paradoxal, profanarea aceasta este o modalitate a marii literaturi de a ajunge la cei devotaţi ei.

La nivel mondial, operele literare sunt protejate de „Convenția de la Berna pentru protecția Operelor Literare și Artistice”, care datează din 9 septembrie 1886, fiind revizuită de câteva ori până în anul 197966, când încă tiparul îşi păstra structura primordială şi când concepţia de bestseller încă nu îmbogăţea rapid pe nimeni şi nu avea aproape niciun impact asupra moralităţii şi capacităţilor criticii literare. De reţinut faptul că, până la explozia tehnologiei şi a internetului, opera literară originală se distingea clar de copiile ei nepermise, iar onorariile le permiteau autorilor să ducă o viaţă fără griji.

După semnarea Convenției de la Berna nu mai este necesară indicarea faptului că operă este protejată de drepturile de autor, deoarece „proprietatea intelectuală a unei opere literare, artistice sau științifice corespunde autorului pentru simplul fapt că el a creat-o”. Potrivit Convenţiei, „sunt considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”.

Câteva articole ale Convenţiei de la Berna

Completată la Paris la 4 mai 1896, revizuită la Berlin la 13 noiembrie 1908, completată la Berna la 20 martie 1914, revizuită la Roma la 2 iunie 1928, revizuită la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 şi la Paris la 24 iulie 1971 şi modificată la 28 septembrie 1979 - Publicat în Monitorul Oficial nr. 156 din 17/04/1998.

66

127 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Redau mai jos câteva articole ale Convenţiei de la Berna67 pentru a ilustra grija şi exactitatea cu care sunt tratate drepturile de autor în literatură înca de la sfârşitul secolului XIX. Experienţa personală a fiecărui autor (sau editor, critic literar, difuzor de carte) mi se pare hotărâtoare în perceperea acestor articole. Din această perspectivă am făcut şi sublinierile.

ARTICOLUL 1 • Ţările cărora li se aplică prezenta convenţie sunt constituite în Uniunea pentru protecţia drepturilor autorilor asupra operelor lor literare şi artistice.

ARTICOLUL 2 • Termenul opere literare şi artistice cuprinde toate lucrările din domeniul literar, ştiinţific şi artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare, precum: cărţile, broşurile şi alte scrieri; conferinţele, alocuţiunile, predicile şi alte opere de aceeaşi natură; operele dramatice sau dramatico-muzicale; operele coregrafice şi pantomimele; compoziţiile muzicale cu sau fără cuvinte; operele cinematografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cinematografiei; • Sunt protejate ca opere originale, fără a prejudicia drepturile autorului operei originale, traducerile, adaptările, aranjamentele muzicale şi alte transformări ale unei opere literare sau artistice. • (5) Culegerile de opere literare sau artistice, cum sunt enciclopediile şi antologiile, care, prin alegerea sau dispunerea materialelor, constituie creaţii intelectuale, sunt protejate ca atare, fără a prejudicia drepturile autorilor asupra fiecărei opera care face parte din aceste culegeri.

ARTICOLUL 3 • Sunt protejaţi, în virtutea prezentei convenţii:

67

Menţionez că toate datele sunt preluate din internet.

128 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


o autorii, resortisanţi ai uneia dintre ţările Uniunii, pentru operele lor, publicate sau nu; o autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări a Uniunii, pentru operele pe care le publică pentru prima dată într-una dintre aceste ţări sau simultan întro ţară din afara Uniunii şi într-o ţară a Uniunii. • Autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări a Uniunii, dar care, având reşedinţa lor obişnuită într-una dintre aceste ţări, sunt, în scopul aplicării prezentei convenţii, asimilaţi cu autorii resortisanţi ai acestei ţări. • Prin opere publicate trebuie să se înţeleagă operele editate cu consimţământul autorilor lor, oricare ar fi modul de fabricare a exemplarelor, cu condiţia ca punerea la dispoziţie a acestora să poată satisface nevoile normale ale publicului, ţinând seama de natura operei (…)

ARTICOLUL 5 • În ceea ce priveşte operele pentru care sunt protejaţi, în virtutea prezentei convenţii, în ţările Uniunii, altele decât ţara de origine a operei, autorii beneficiază de drepturile pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naţionalilor, precum şi de drepturile acordate în mod special prin prezenta convenţie. • Folosinţa şi exerciţiul acestor drepturi nu sunt subordonate nici unei formalităţi; această folosinţă şi acest exerciţiu sunt independente de existenţa protecţiei în ţara de origine a operei. Ca urmare, în afară de prevederile prezentei convenţii, întinderea protecţiei, precum şi mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislaţiei ţării în care se reclamă protecţia. • Protecţia în ţara de origine este reglementată de legislaţia naţională. Cu toate acestea, dacă autorul nu este un resortisant al ţării de origine a operei pentru care el este protejat prin prezenta convenţie, va avea în această ţară aceleaşi drepturi ca şi autorii naţionali. • Este considerată ţară de origine:

129 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


o pentru operele publicate pentru prima oară într-una dintre ţările Uniunii, această din urmă ţară; totuşi, dacă este vorba de opere publicate simultan în mai multe ţări ale Uniunii, care admit durate diferite de protecţie, aceea dintre ele a cărei legislaţie acordă durata de protecţie cea mai scurtă;

ARTICOLUL 6 bis • Independent de drepturile patrimoniale de autor şi chiar după cedarea acestor drepturi, autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputaţia.

ARTICOLUL 7 • Durata protecţiei acordate prin prezenta convenţie cuprinde durata vieţii autorului şi 50 de ani după moartea sa. • Pentru operele anonime sau pseudonime durata protecţiei acordate prin prezenta convenţie expiră la 50 de ani după ce opera a fost în mod licit făcută accesibilă publicului.

ARTICOLUL 9 • Autorii operelor literare şi artistice, protejaţi prin prezenta convenţie, beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea acestor opere, în orice mod şi sub orice formă ar fi. • Se rezervă legislaţiilor ţărilor Uniunii dreptul de a permite reproducerea operelor menţionate în anumite cazuri speciale, cu condiţia ca o astfel de reproducere să nu aducă atingere exploatării normale a operei şi să nu cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorului. • ARTICOLUL 10 • Sunt permise citatele extrase dintr-o operă făcută deja cunoscută publicului în mod legal, cu condiţia ca ele să fie conforme bunelor uzanţe şi în măsură 130 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


justificată de scopul urmărit, inclusiv citatele din articole din jurnale şi culegeri periodice, sub formă de revistă a presei. • Se rezervă legislaţiei ţărilor Uniunii şi acordurilor speciale existente sau care se vor încheia între ele dreptul de a permite folosirea în mod legal, în măsura justificată de scopul urmărit, a operelor literare sau artistice, cu titlu de ilustrare în învăţământ, prin intermediul publicaţiilor, emisiunilor de radiodifuziune sau al înregistrărilor sonore sau vizuale, cu condiţia ca o asemenea folosire să fie conformă bunelor uzanţe. • Citatele şi utilizările avute în vedere în alineatele precedente vor trebui să menţioneze sursa şi numele autorului, dacă acest nume figurează în sursa folosită.

În martie 2002 a intrat în vigoare Tratatul OMPI pentru Dreptul de Autor (WCT) și în mai Tratatul OMPI pentru Interpretare și Fonograme (WPPT). Ambele „Tratate ale Internetului” (cum sunt ele cunoscute) au fost realizate în 1996 de către Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății digitale. Un organism important al protecţiei drepturilor de autor este Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale68.

Drepturile de autor în România

Prima lege privind dreptul de autor în România a intrat în vigoare la 28 iunie 1923 și s-a numit „Legea proprietății literare și artistice”. Această lege a fost modificată și completată de mai multe ori. Astfel, la 24 iulie 1946 a apărut o lege privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare. Această lege a fost abrogată parțial la 14 ianuarie 1949 prin Decretul nr. 17 pentru editarea și

The World Intellectual Property Organization, WIPO, este una din agențiile specializate ale Națiunilor Unite. Creată în 1967 su scopul declarat de a încuraja activitatea creatoare și promovarea proprietății intelectuale oriunde în lume, WIPO are în mod curent 183 de state membre, administrează 23 de tratate internaționale, având sediul la Geneva, Elveția. Website: http://www.wipo.int/portal/en/index.html

68

131 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


difuzarea cărții. După numai doi ani a intrat în vigoare Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privind drepturile de autor asupra operelor susceptibile pentru a fi tipărite; acesta a fost modificat prin Decretul nr. 428 din 13 noiembrie 1952. La 27 iunie 1956 toate aceste acte normative au fost explicit abrogate prin Decretul nr. 321 privind drepturile de autor69. În prezent dreptul de autor în România este protejat prin Legea 8/1996. Această lege a fost adoptată la 14 martie 1996 și publicată în Monitorul Oficial nr. 60 din 26 martie 1996. În prezent este în vigoare în forma modificată și adăugită prin următoarele acte normative: Legea nr. 146/1997, Legea nr. 285/2004, O.U.G. nr. 123/2005, O.U.G. nr. 190/2005, Decizia nr. 571/2010, Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011, O.U.G. nr. 71/2011, Legea nr. 76/2012, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 255/2013 și Legea nr. 53/2015. Organismul care se ocupă de drepturile de autor în România este Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Potrvit site-ului oficial, „Prin Legea nr. 8/1996, ORDA este autoritate unică de reglementare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj şi constatare tehnico-ştiinţifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe în România”70. În site-ul ORDA se pot citi şi momentele-cheie ale istoricului Dreptului de Autor în România şi anume: - 1862 - Legea Presei cuprinzând prevederi referitoare la dreptul de autor; - 1906 - Bucureşti Congresul Mondial al Autorilor, ocazionând publicarea primelor lucrări juridice româneşti din domeniul dreptului de autor; - 1923 - Legea nr. 126 din 28 iunie 1923 asupra proprietăţii literare şi artistice - 1927 - România a aderat la Convenţia de la Berna pentru protejarea operelor literare şi artistice; - 1942 - Decret-Lege nr. 8/1942 privitor la perceperea dreptului de autor pentru executarea în public a operelor muzicale; - 1951 - Decretul nr. 19/1951 pentru dreptul de autor asupra operelor proprii a fi tiparite;

69 70

Vezi www.wikipedia.org în limba română. www.orda.ro

132 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


- 1955 - Decretul nr. 591/1955 pentru reglementarea contractelor privitoare la executarea lucrarilor de arta plastica, precum si achizitionarea de lucrari de arta plastica si de obiecte de muzeu; - 1956 - Decretul 321 din 18/06/1956 privind dreptul de autor; - 1996 - Legea nr. 8 din14.03.1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; - 25.06.1996 - Înfiinţarea ORDA odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/199671.

Legea sus menţionată, în ceea ce priveşte drepturile de autor în literatură, conţine următoarele puncte principale:

(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau stiintifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectualăa este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. (2) Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunostinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.

Recunoaşsterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude protecţia acordată prin alte dispoziţii legale.

(1) Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. (1) Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică.

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator; 71

www.orda.ro – scurt istoric

133 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;

Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume: a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformari ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie; b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.

Nu pot beneficia de protectia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

Autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;

(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare. 134 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


(2) Dacă opera este creată, într-o perioadă de timp, în părţi, serii, volume şi în orice alte forme de dezvoltare creativă, termenul de protecţie va fi calculat, potrivit alin. (1), pentru fiecare dintre aceste componente.

(1) Drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 şi 21 durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusa la cunoştinţa publică în mod legal. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie72.

(1) Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţa publică în mod legal, sub pseudonim sau fără indicarea autorului, este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică a acestora.

(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;

Cea mai cunoscută societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor din România este COPYRO – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, asociaţie, persoană juridică română de drept privat fără scop lucrativ (non profit) înfiinţată conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare (denumirea anterioară Fondul Literar), ce funcţionează ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul operelor scrise conform Deciziei Directorului General al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr.8/1 iunie 1997. COPYRO este membră a organizaţiei internaţionale IFRRO (International Federation of Reproduction Rights) şi colaborează cu societăţi similare din străinătate având contracte de reciprocitate semnate cu acestea. COPYRO – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor are în prezent peste 1800 de membri autori de opere scrise, fiction şi non fiction (beletristic, ştiinţific, artistic etc.) Website: www.copyro.ro 72

135 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în masura în care folosirea lor justifică întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în masura justificată de scopul urmărit; d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisa, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective; e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect; (...) g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;

(1) Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.

Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă în următoarele cazuri: a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului; 136 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia; c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor. d) dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă a operelor în scop didactic, cu menţionarea autorului.

Statul Literar versus Statul Social

Există comuniuni vitale, dar şi deosebiri indiscutabile între Statul de Drept (care acţionează asupra societăţii) şi Statul Literar (denumirea îmi aparţine şi o folosesc pentru clarificarea contradicţiilor în viziune, legi şi funcţionare). Legile statului de drept nu permit tocmeli şi reglementează fără echivoc toate problemele drepturilor de autor. Statul Literar însă funcţionează după alte legi, uneori prea metaforice, nuanţate şi chiar ilogice. De exemplu: o opera literară originală apare într-o ţară, este difuzată, promovată, judecată de către cititori şi critici, iar autorul primeşte remuneraţia în conformitate cu baremurile ţării respective. În scurt timp, copiată, dar tradusă în altă limbă – intitulată altfel, însoţită de motouri, îmbogăţită cu alte personaje, numite bineînţeles altfel – sub semnătura unui alt autor, opera urmează un drum similar, şi tot mecanismul de tipărire, promovare, difuzare etc., în frunte cu pseudo-autorul, sunte remuneraţi. Criteriile legale sunt clare şi pot trage la răspundere furtul literar, dar, din punctul de vedere al Statului Literar, lucrurile sunt întru totul interpretabile. Mai întâi plagiatul trebuie dovedit. În afara diferenţelor lingvistice, tipologice, stilistice ş.a.m.d., trebuie argumentat faptul că apariţia operei respective nu se datorează celebrului fenomen al circulaţiei subiectelor, adică: literaturi diferite, în condiţii social-istorice asemănătoare, produc opere asemănătoare, uneori chiar siameze. Personal, mi-am văzut două dintre romanele mele scrise în limba albaneză73, în anul 1986 şi respectiv 1992, publicate iniţial în 1999 şi 2007, ambele bazate în întregime pe experienţe personale, în condiţii specifice şi irepetabile, deci extrem de greu de trait de

„Fluviile Saharei” (Lumenjtë e Saharasë) şi „Sărută-mă, scheletule – roman cu copilărie” (Puthmë skelet – roman me fëmini). 73

137 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


altcineva, apărute după 2010 într-o altă limbă şi literatură, fără nicio legătură cu limba şi lumea albaneze, traduse apoi în numeroase limbi de largă sau de mai strânsă circulaţie datorită celebrităţii autorului. Desigur, operele autentice au putere reatroactivă şi repun singure, la timpul potrivit, adevărul, dar plagiatul rafinat, aplicat şi de nume sonore ale literaturii, se dezvoltă sub ochii închişi ai geopoliticii şi ai mass-mediilor părtinitoare – şi nu se poate apăra nici prin evidenţa elementelor universale din opera plagiată, nici prin circulaţia materiei literare, şi cu atât mai puţin prin logica “cel mai celebru este mereu primul şi cel mai original” (ceva ca în naţionalizarea proprietăţilor sau în ius primae noctis). Cunoaşterea adevărului întârzie; adevărul nu este încă suficient de credibil, iar recunoaşterea lui are chipul unei decorări post mortem. Între terminologia juridică şi cea literară se iveşte şi se menţine un conflict care se poate prelungi la nesfârşit, până când autorul furat şi plagiatorul să se obişnuiască cu situaţia, dacă nu chiar să accepte un compromis. Lucrurile se desfăşoară la un nivel greu accesibil dreptului şi mecanismelor legale de descoperire şi pedepsire a farudelor literare, mai ales în condiţiile în care celebritatea cuiva se ridică peste intimitatea, autenticitatea şi dreptul de un anume procent de anonimat ale scriitorilor devotaţi care nu permit amestecarea actului scrisului cu mediatizarea şi marketingul literar. Din nefericire, exemplele sunt multe, iar în unele cazuri, doborâţi de psihoze, sărăcie materială, ignoranţă şi invidii ale confraţiilor, unii autori geniali din Balcani şi nu numai au devenit mai apreciaţi în ochii cititorului mediu deoarece au fost copiaţi de unii faimoşi, nu pentru că au scris ce au publicat şi au publicat ce-au scris. Absorbanţii originalităţii – să-i numim aşa – au activat puternic în perioada dictatorială, pe ambele părţi ale Cortinei de Fier. Literaturile estice erau dominate mediatic de câte un singur autor al naţiunii, geniul geniilor, sau vicegeniul, imediat sub Conducătorul Suprem. În linii mari, Vicegeniul avea permisiunea tacită să sustragă şi să folosească orice subiect, idee, fragment, structură stilistică sau volum întreg întru îmbogăţirea operei. Astfel, orice reuşită literară a altuia se datora operei Vicegeniului. O armată întreagă, un stat în stat, sau un stat mediatic în statul literar lucrau pentru opera naţiunii, inclusiv numeroşi traducători fideli, care au 138 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


devenit oficial. Există date conform cărora exatrct unii dintre aceşti traducători, după căderea Cortinei, au furnizat Vicegeniilor rămaşi în viaţă subiecte, idei, fragmente, structuri stilistice sau volume întregi, pe care autori tineri sau nu, publicaţi sau nu, le trimiteau traducătorilor respectivi cu speranţa că vor fi traduşi şi vor da lovitura. Cuplurile Vicegenii – traducători fideli pot fi suspectaţi şi că restricţionează spatiul de traducere a operelor originale, iar dacă nu pot, măcar le ţin ostatice într-un anonimat mediatic artificial, doar pentru a le însuşi mai uşor, parţial sau total. La o treaptă intermediară, se situează o categorie mai puţin studiată cel puţin în literaturile estice şi anume: scribii cu simbrie. Aceştia scriu vieţile, memoriile, viziunile, poemele, romanele unor emigranţi, negustori sau politicieni bogaţi şi le plasează în centrul mass-media. Având ceva din duhurile anonime, posedând identităţi posedate de orgoliul faimei, posedaţi la rândul lor de anonimat, scribii cu simbrie provin sau îşi au înaintaşii tot în epoca glorioasă a dictaturi, când intrau în grup sub pieile Conducătorului şi scriau memoriile lui, viziunile, romanele etc.

Al doilea exemplu este legat – tind să cred – de plagiatul din admiraţie exagerată – care, în mod straniu, este însoţit de amorţirea simţului moral şi de dispreţul cu care este tratată astăzi literatura, mai ales de cei care o practică – şi este atât de real, încât pare o născocire literară. În anul 2009, părăsea această lume un foarte bun prozator şi om al literelor albaneze. Deoarece fusese primul care mă prezentase în presa literară şi urmărise cu calmă admiraţie scrierile mele de mai târziu, am simţit nevoia să scriu ceva dedicat memoriei sale, cam exact ce ocolea presa momentului. Textul începe în felul următor: „S-a despărţit astăzi de viaţă unul dintre acei foarte rari scriitori, fii şi întruchipări ai bunătăţii, încât n-aş fi profanat nimic dacă aş spune că s-a despărţit de moarte. Căci moarte este de mult invidia şi mâniile care stau peste, prin şi sub numita viaţă literară. Născut la Pogradec în anul 1934, an în care se spune că a ars arhiva oraşului, Dh. Xh. a devenit unul dintre acei oameni care-şi au la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa şi care, din nefericire, te obligă să le pomeneşti binele făcut doar 139 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


după ce pleacă din lumea acesta. În îndepărtatul an 1987, a venit la mine acasă şi a citit câteva nuvele pe care le lăsasem tremurând pe masa de scris. N-am izbutit să-l întâlnesc, dar aprecierea lui (...) şi mai târziu prezentarea în ziarul „Drita”74 m-au ajutat enorm să înving tăcerea oficială, neputinţa de a publica şi sfaturile ucigătoare ale nechemaţilor. A devenit aproape un viciu ca, descriind moartea cuiva celebru, autorul necrologului să laude indirect trăsături proprii despre care crede că nu sunt suficient apreciate. Dar cazul Dh. Xh. alungă spontan toate ipotezele, cu acea extraordinară solitudine a bunătăţii, în care s-a retras şi a vegheat timp de o jumătate de veac, parcă la căpătâiul unei societăţi care nici nu trăieşte, nici nu moare, dar care-şi pierde totuşi compasiunea şi înţelegerea faţă de sufletele alese”. Eseul este datat 19 octombrie 2009 şi a apărut în câteva cotidiene şi organe ale presei literare, găsindu-se şi online. La trei ani după apariţia eseului, citesc despre decesul unui alt scriitor albanez, pozitiv ca om, dar obişnuit ca autor. Necrologul se intitula „Cel care-şi avea la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa”. Autorul: un confrate care scrisese unul dintre cele mai realiste eseuri despre cărţile mele şi cu care mă împrietenisem la Pogradec, unde ajungeam după opt ani de absenţă. Proaspătul necrolog începea cu: „S-a despărţit astăzi de viaţă unul dintre acei foarte rari scriitori, fii şi întruchipări ai bunătăţii, încât n-aş fi profanat nimic dacă aş spune că s-a despărţit de moarte. Căci moarte este de mult invidia şi mâniile care stau peste, prin şi sub numita viaţă literară. Născut la (alt oraş) în anul (actualizat), an în care se spune că a ars arhiva oraşului, (alt decedat) a devenit unul din acei oameni care-şi au la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa şi care, din nefericire, te obligă să le pomeneşti binele făcut doar după ce pleacă din lumea aceasta. În îndepărtatul an (personalizat), a venit la mine acasă şi a citit câteva nuvele pe care le lăsasem tremurând pe masa de scris. N-am izbutit să-l întâlnesc, dar aprecierea lui (...) şi mai târziu prezentarea în ziarul (altul) m-au ajutat enorm să înving tăcerea oficială, neputinţa de a publica şi sfaturile ucigătoare ale nechemaţilor. A devenit aproape un viciu ca, descriind moartea cuiva celebru, autorul necrologului să laude indirect trăsături proprii despre care crede că nu sunt suficient apreciate. 74

Lumina, organ al Ligii Scriitorilor din Albania.

140 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Dar cazul (decedatul sus menţionat) alungă spontan toate ipotezele, cu acea extraordinară solitudine a bunătăţii, în care s-a retras şi a vegheat timp de o jumătate de veac, parcă la căpătâiul unei societăţi care nici nu trăieşte, nici nu moare, dar care-şi pierde totuşi compasiunea şi înţelegerea faţă de sufletele alese”. Restul necrologului era copiat în întregime. Se schimbaseră titlurile cărţilor publicate de autorul evocat şi câteva date. Oricum ar suna, uitasem de eseul meu şi acest necrolog semnat de confrate mi-a plăcut. Apoi am crezut că poate era reeditarea vreunui eseu mai vechi, circulat abia acum de către semnatar în reţeaua globală de socializare, pentru prieteni şi admiratori care nu-l citiseră la timp. Doar că moartea scriitorului lăudat se întâmplase în acea zi. Nedumerirea ce a urmat, se baza pe câteva întrebări şi anume: câte arhive de oraş au ars în anul 1934; câţi scriitori albanezi erau atât de buni ca oameni; câţi scriitori îşi au la fel de luminoasă şi prezenţa, şi absenţa; câţi stătuseră la căpăptâiul societăţii care nici nu trăia, nici nu murea?! Lucrurile scrise sub o puternică inspiraţie se pot uita ca şi cum le-ai scris în colaborare cu necunoscuţii care împărtăşesc aceeaşi stare de spirit, mai ales dacă n-ai apucături demiurgice, orgoliu maladiv şi nu te consideri mai mult decât un sol netrebnic, dăruit şi ales să transmită. A urmat o scurtă şi intensă stare de doliu, pe care n-o cunoscusem după niciunul dintre jafurile aplicate anterior. Fiind online, lam întrebat pe plagiator ce se întâmplase. Vai, a zis, ce gafă! N-am idee cum s-a întâmplat... Repar-o, i-am spus. Cu drag, a adăugat, dar nu prea mă pricep la chestiunile astea ale internetului. S-a gândit câteva minute. Apoi a venit cu o întrebare devastatoare: - Nu vrei să-ţi dau parola mea de cont şi să ştergi tu ce trebuie şters? În timp ce mă străduiam să ghicesc în ce realitate mă aruncase întrebarea confratelui, el a adăugat întristat: Nu, nu, că a apărut şi în presa tipărită... Atunci ne-am regăsit ostatici între graniţele Statului Literar, dincolo de puterea legii dreptului de autor, într-o zonă mintală care amesteca enorm de multe sentimente contrarii şi termeni, slăbiciuni pardonabile şi dispreţ de rataţi, mânie şi febră de natură religioasă, lucruri imposibil de detectat sau de măsurat, şi aproape credeam că are şi el dreptul la un mic plagiat, exact cum eu aveam dreptul să nu fiu 141 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


furat. Între timp, ambii eram de acord şi mânioşi faţă de o societate care folosea aproape cu voluptate necrologul dedicat unuia la decesul altuia, schimbând doar câteva litere şi numere. Lucrurile s-au rezolvat fără zgomot şi fără scuze publice, pentru că o societate care tratează moartea cuiva în acest fel, duce o viaţă cu calitate extrem de scăzută şi, implicit, reduce aproape orice la dimensiunea biologică.

“A vinde altora sclavi furați…”

Potrivit cercetătorilor şi juriştilor, existența plagiatului se stabilește, în principiu, pe bază de asemănări și nu de deosebiri. Simpla existență a unor deosebiri nu apără de învinuirea de plagiat, dacă se dovedește existența și importanța asemănărilor. Este vorba de calitatea lucrurilor furate şi nu de cantitatea lor. Din această cauză, produsele plagiate sunt destul de stufoase, cu multe trimiteri înşelătoare, ca să ascundă calitatea prin cantitate. Aici se găseşte şi eşecul produselor respective, efemerul lor, mediocritatea. În afara faptului că sunt furate, mai sunt şi extrem de prolixe, dezlânate, aidoma unei învinovăţiri care creşte prin dezvinovăţirea obsesivă a plagiatorului.

Stabilirea existenței plagiatului este o problemă de fapt. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, plagiatul subînţelege însuşirea (integral sau parțial) a operei literare, artistice sau științifice a altcuiva, și prezentarea ei drept creație personală. Etimologic vorbind, cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați, sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic şi semiotic, sinonim cu furtul. Autorul furat – dar şi cumpărătorul care este la fel de furat – poate fi o persoană, o organizație, sau poate include mai multe persoane sau organizații, inclusiv o comunitate de contributori, precum enciclopediile sau dicţionarele online. Indiferent de tipul autorului real și de forma

142 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


de publicare a operei originale (anonimă, sub pseudonim, sau sub numele real), preluarea creației respective fără specificarea corectă a sursei reprezintă plagiat. În zilele noastre, plagiatul s-a extins datoriă accesului din ce în ce mai uşor la internet, ușurinței cu care se pot prelua online lucrările altora, şi convingerii că, într-o asemenea avalanşă de informaţii, şansele ca un plagiat să fie descoperit scad în progresie geometrică, direct proporţional cu creşterea cantităţii informaţiilor. Plagiatul bazat pe texte din rețea este denumit în prezent plagiat online şi este de câteva ori mai dezvoltat, mai tentant şi mai greu de sancţionat decât plagiatul clasic.

Valoarea operei originale în perioada globală

Haosul societăţii de consum şi demonetizarea termenilor din aproape toate domeniile au impus convingerea majorităţii cetăţenilor că accesul la scris şi publicare este talent şi dreptul la viaţă este identic cu drepturile de autor. Până acum şapte-opt decenii în urmă – mai târziu făceau excepţie doar cazurile unor autori oficiali, susţinuţi de diferite regimuri politice – scriitori puteau trăi din scris. Cu onorariul primit fie şi pentru o singură carte, scriitorul îşi putea cumpăra sau construi o casă şi-şi putea asigura un confort firesc, demn de talentul sprijinit de generaţii întregi de confraţi prin sărăcie cruntă şi numeroase umilinţe. Iar acum se poate afirma fără nicio iluzie că e aproape imposibil să distingi scriitorul de simplul cetăţean care ştie să scrie şi este conectat la internet. Desigur, actualitatea literară depinde întru totul – şi când acceptă, şi când refuză sau nu conştientizează – de marea şi adevărata literatură, ale căror drepturi nu au nevoie să fie protejate graţie calităţii şi originalităţii ei.

Lucrări consultate • Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II volume, Editura SemnE, Bucureşti, 2009 • Colecţia Revistei Haemus, Nr. 1-50, Bucureşti 1998-2015 • Outism şi insomnie, Librarium Haemus, Bucureşti 2014 • Comunicare in-humanum est, Librarium Haemus, Bucureşti 2014 143 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Internet • www.wipo.int

• www.wikipedia.org • www.orda.ro • www.copyro.ro

144 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC Unificarea legislativă după 1 Decembrie 1918 - consideraţii preliminarii Prof.univ.dr. ION T. AMUZA

Abstract O lucrare concisă, bazată pe documente, privind unificarea legislativă după actul de la 1 Decembrie 1918. Cuvinte-cheie Unificare legislativă, cadru economic şi social-politic, unire, sisteme juridice, Ţara Românească Cadrul economic şi social-politic în care s-a desfăşurat viaţa societăţii româneşti după primul război mondial a fost dominat de realizarea statului naţional unitar român prin hotărârile plebiscitare ale poporului exprimate în adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-lulia1. Caracterul plebiscitar şi cvasiconcomitent al hotărârilor de unire cu România din 27 martie/8 aprilie (Basarabia), 15/28 noiembrie (Bucovina) şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918 (Transilvania), conţinutul avansat şi aproape identic al programelor de unire cu Ţara, caracterul şi componenta forţelor social-politice participante la aceste acte istorice vin să arate necesitatea obiectivă a înfăptuirii statului naţional unitar român2. Problema fundamentală ce s-a pus în domeniul dreptului după actul de la 1 decembrie 1918 a fost cea referitoare la realizarea unificării legislative, pentru a se realiza o deplină concordanţă între unificarea politică şi cea juridică. Această activitate a fost de durată, căci unde iniţiative se prelungesc până în preajma celui de al doilea război mondial, fapt ce denotă că existau opinii diferite cu privire la căile şi formele prin care urma să se realizeze unificarea legislativă. Problema unificării legislative era mult mai complexă în raport cu cea realizată de ţări precum Franţa, Belgia, Danemarca, unde era vorba de câteva departamente şi unde nu se punea în discuţie recodificarea întregii legislaţii. 145 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Căci în situaţia României, teritoriul ei se dublase, iar legislaţiile noilor provincii reprezentau sisteme juridice diferite de cel căruia îi aparţinea legislaţia vechii Românii. în opera de unificare legislativă este de menţionat că nu s-a mers printr-o impunere mecanică a instituţiilor din vechea Românie, ci s-au preferat legile de unificare ce izvorau din concepţia că ele trebuiesc introduse treptat în aplicare. Astfel, primul decret al Consiliului Dirigent din 1919 prevedea în articolul 1 că vechile legi, ordonanţe, regulamente şi statute anterioare unirii rămân în vigoare în mod provizoriu până la alte dispoziţii "în interesul ordinii publice şi pentru a asigura continuitatea de drept"3. Unificarea legislativă a fost o operă anevoioasă prin faptul că abia din anul 1926 sa înfiinţat Consiliul legislativ ca organ specializat chemat să examineze unificarea legislativă şi îndeosebi cea din domeniul dreptului privat unde existau diferenţe sensibile faţă de reglementările din vechea Românie, îndeosebi în materie de drept al familiei, succesiuni, publicitate imobiliară. Existau şi cauze de natură subiectivă care constau în aceea că juriştii din diferitele provincii opinau că sistemul lor de drept este superior. Divergenţe existau şi în privinţa spiritului în care trebuia făcută unificarea legislativă. Unii opinau în sensul punerii în lumină a geniului propriu al poporului român sau măcar o armonizare a mentalităţilor în spirit latin, în timp ce alţii, în special teoreticienii, susţineau ca realizarea noului sistem juridic să fie în concordanţă cu ultimele date ale ştiinţei dreptului4. În politica sa vizând unificarea legislaţiei statul român a urmărit punerea în aplicare a două metode. Prima metodă a constat în extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe întreg cuprinsul ţării, s-a obiectivat în elaborarea unor noi acte normative prin care să se realizeze o reglementare unitară. În privinţa metodei de unificare legislativă, comisia ministerială formată în 1920 din magistraţi şi jurişti a optat pentru revizuirea codurilor, idee exprimată de art. 137 din Constituţie. În Consiliul legislativ, organizat prin Legea nr. 20 din 26 februarie 1925, două metode principale s-au ciocnit ireductibil: 146 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


a) unificarea imediată prin extinderea legislaţiei vechiului regat, ceea ce presupunea o grabnică elaborare a unor noi coduri, soluţie susţinută de magistraţi (A. Rădulescu, C. Hamangiu, prof. C.M. Sipsom) şi b) menţinerea pluralismului regional până la codificarea unificatoare pe baze noi, care să ţină seama de tot ceea ce era superior şi valabil în noile provincii şi de cuceririle dreptului comporat, opinie susţinută de teoreticienii dreptului şi de avocaţi (A. Oteteleşanu, A. Gane, St. Laday, M. Eliescu, l. Micescu, C. Rarincescu, G. Plastara)6.: Până la urmă, dându-se prioritate dispoziţiilor constituţionale, ideea revizuirii a triumfat în materie penală, în timp ce în celelalte domenii s-a procedat pe calea extinderii7. Dintre aceste două metode, prima prezenta avantajul că realiza unificarea legislaţiei într-un ritm mai rapid, dar prezenta în acelaşi timp şi unele incoveniente prin aceea că unele reglementări intrau în conflict cu realităţile locale; iar cea de a doua, deşi mai anevoioasă sub aspectul realizării şi aplicării dreptului, prezenta însă avantajul de necontestat că realiza o reglementare unitară a relaţiilor sociale aflate sub incidenţa respectivelor norme de drept. Din îmbinarea armonioasă a celor două metode s-a realizat sistemul dreptului naţional. Unificarea legislativă viza înlăturarea reglementărilor paralele, reglementări care împiedicau procesul de consolidare a statului naţional unitar român. în procesul unificării legislative, metoda extinderii s-a folosit cu deosebire în domeniul dreptului constituţional şi al dreptului penal. Se menţin însă reglementările paralele în domeniul dreptului civil unde, pentru provinciile din vechea Românie, a continuat să se aplice Codul din 1864, iar în Transilvania se aplicau dispoziţii cuprinse în Codul civil austriac din 191 1, completat cu norme juridice cuprinse în legi austriece şi ungare, precum şi cu unele cutume locale; asemenea reglementări paralele menţinându-se şi în ramura dreptului procesual penal. Unificarea prin extindere a îmbrăcat forma tacită sau expresă. Astfel, prin Decretele-Lege din 10 aprilie, 13 şi 19 decembrie 1918, organizarea statului

147 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


funcţionează tacit potrivit Constituţiei din 1866, cu unele excepţii reglementate în mod expres de actele normative mai sus menţionate. De regulă s-a folosit unificarea prin extinderea expresă a unor legi, metodă ce a fost folosită şi după elaborarea Constituţiei din 1923. Astfel, Codul silvic din 8 aprilie 1910, cu modificările ulterioare, a fost extins la 17 iunie 1923 pe întreg teritoriul ţării, precum şi Legea din 11 aprilie 1928 pentru extinderea cap. XII, art. 59 - 69 din Legea asupra burselor de comerţ. Ca urmare a unificării organizării judecătoreşti, realizată prin Legea din 26 iunie 1924, s-au extins asupra noilor provincii o parte din dispoziţiile Codului de procedură penală. Unificarea organizării învăţământului s-a realizat prin extinderea în noile teritorii a reglementărilor din vechea Românie. Cu privire la organizarea statului, legile noi de unificare au fost cele din vechea Românie, extinse pe întreg teritoriul ţării, cu anumite

dispoziţii

tranzitorii

pentru

noile

provincii

(Legea

organizării

judecătoreşti din 26 iunie 1924; Legea de organizare a Curţii de Casaţie din 20 decembrie 1925; Legea din 12 februarie 1923 ce unifica normele de organizare a corpului de avocaţi; Legea din 14 iunie 1923 intitulată "Pentru unificarea administrativă"). Opera de unificare desfăşurându-se într-un ritm prea lent8, s-a simţit nevoia să se recurgă la metoda extinderii în bloc9 a unei importante părţi a legislaţiei din vechea Românie în unele provincii ale ţării ce erau încă guvernate de legiuiri străine, în Transilvania au continuat să existe până la 15 septembrie 1943 când sau extins reglementările din vechea Românie trei regimuri distincte în ce priveşte vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor, fapt ce venea să confirme că în materie civilă unificarea legislativă s-a făcut mult mai anevoios10. Unificarea s-a realizat şi prin elaborarea unei noi legislaţii codificatoare. Constituţia din 1923, având în vedere experienţa de unificare în materie legislativă a altor ţări (Elveţia, Germania, Brazilia) recomandă în art. 137 revizuirea întregii legislaţii aplicabile pe teritoriul ţării în vederea unificării ei şi punerii de acord cu dispoziţiile constituţionale, până atunci menţinându-se în vigoare legile existente, fiind

abrogate

doar

dispoziţiile

aflate

în

conflict

cu

reglementările

constituţionale11, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale s-au elaborat în 148 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


anii următori numeroase legi de unificare, atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel privat. Articolul 137 din Constituţia din 1923 viza în special revizuirea prin unificare a marilor coduri: penal, de procedură penală, civil, de procedură civilă şi comercial. După aproape 19 ani de la unire s-au pus în aplicare Codul penal şi cel de procedură penală publicate la 18-19 mai 1936 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, fapt ce a determinat unificarea legislaţiei penale12. Legile noi s-au aplicat în toate ramurile dreptului, dar cu precădere în domeniul dreptului financiar, unde s-a imprimat încă de la început o reglementare unitară. Toate aceste eforturi au convers către procesul de modernizare şi de unificare a dreptului, care a fost o consecinţă directă a marelui act de la 1 decembrie 1918.

NOTE 1. xxx, Unirea Transilvaniei cu România, 1918, Editura politică, Bucureşti, 1978, p. 586. 2. Cf. xxx, Istoria dreptului românesc, voi. II, part. a ll-a, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987, p. 239. 3. Cf., Din opera legislativă a Ministerului de Justiţie, Bucureşti, 1932, p. 535. 4. Cf. V. Cădere, Unificarea legislativă, reflexiuni asupra metodei de unificare, Craiova, 1931, p. 20 şi urm. 5. C. Negrea, Legiuirile civile locale române în vigoare după extinderea legislaţiei civile în Vechiul Regat, Ediţia a ll-a, Cluj, 1946, p. 21. 6. Al. Oteteleşanu, Studiu critic asupra proiectului de lege intitulat Codul obligaţiilor şi contractelor, Bucureşti, 1931, p. 13. 7. Idem, Tehnica legislativă externă şi internă în raport cu unificarea legislaţiei, Bucureşti, 1920, p. 40. 8. xxx, Istoria dreptului românesc, voi. II, part. a ll-a, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1987, p. 271. 9. Ibidem. 10. Cf. Al. Oteteleseanu, Unitatea conştiinţei naţionale prin întărirea ideii de drept, Bucureşti, 1922. 11. Cf. N.G. Vrăbiescu, Problema unificării legislaţiei. Unificarea prin revizuire, dar nu extindere, Bucureşti, 1931, p. 22. 12. xxx, Istoria dreptului românesc, voi. II, part. a ll-a, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987, p. 272.

149 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Istoria culturii; documente legislative Coregraf LORENA NEGREA

Abstract O amplă cercetare a documentelor legale – ordonanţe şi hotărâri de guvern – privind domeniul istoriei culturii, şi care cuprinde evoluţia legislaţiei respective între anii 1830 şi 1998. Acte şi principii necesare acordării atestatului de impresar artistic în România. Cuvinte-cheie Istoria culturii, documente legislative, constituţii, legi, atestatul de impresar. Documentele legislative în domeniul istoriei culturii se găsesc în constituţii, legi, ordonanţe şi hotărâri conţinute de guvern, în programe naţionale, regionale şi locale de reforme, precum şi în revendicări în drepturi ale asociaţiilor şi autorilor. Aceste documente formează prin importanţa problemelor pe care le ridică şi a soluţiilor propuse, ansamblul concepţiilor politico-juridice, în domeniul culturii, din diverse etape de dezvoltare a societăţii româneşti. „Dezvoltarea legislaţiei culturii ca fenomen social este indisolubil legată de grija pentru cultură a unei naţiuni datorită, pe de o parte, legăturii culturii cu societatea şi trecutul ei, iar pe de altă parte, datorită condiţiilor proprii de evoluţie istorică a ţării în contextul civilizaţiei europene şi mondiale. În consecinţă, o viziune istorică asupra culturii devine o necesitate în înţelegerea etapei actuale ce caracterizează cultura şi organizarea ei.”75 Retrospecţia istorică a culturii moderne româneşti are ca punct de plecare o dată fixă: 30 martie 1830, dată ce marchează încheierea lucrărilor de elaborare a Regulamentelor organice care au servit drept lege fundamentală pentru cele două ţări române până în 1880, cu excepţia revoluţiei de la 1848. Regulamentele organice, o adevărată Constituţie care înzestra Principatele cu instituţii moderne, menite să favorizeze dezvoltarea capitalismului, stipulau

75

Corneliu Rusu – „Management: concept, metode, tehnici”, Ed. Expert, Bucureşti, 1993, p. 34

150 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


principiul separării puterilor în stat, astfel: Puterea executivă aparţinea Domnului ţării (ales pe viaţă dintre marii boieri, de Adunarea Obştească Extraordinară), ajutat de Sfatul administrativ extraordinar, format din şase miniştri (interne, finanţe, secretariatul de stat, justiţie, culte şi război). Puterea legislativă aparţinea Adunării Obşteşti. Importanţa istorică a Regulamentelor este incontestabilă şi argumentată de istorici, dar noi trebuie să adăugăm faptul că aceste acte au constituit un pas însemnat pentru viitoare uniune culturală ce s-a produs odată cu unirea celor două teritorii româneşti. Următoarele „momente” istoric sunt în 1831 şi 1832, când se înfiinţează la Bucureşti „Arhivele statului” pentru Ţara Românească şi respectiv la Iaşi „Arhivele statului” din Moldova. Suprastructura politico-judiciară din aceeaşi perioadă era insuficientă pentru crearea condiţiilor de realizare a dezvoltării societăţii româneşti. Punându-se problema păstrării unor lucrări originale s-a aprobat, în 13 aprilie 1885 „Legea depozitului legal”, prin care fiecare tipografie era obligată să trimită trei exemplare din fiecare tipăritură Bibliotecii Centrale din Bucureşti, Iaşi şi Bibliotecii Academiei Române, determinat apariţia multor asociaţii social-culturale şi grupări cu programe de emancipare şi afirmare a românilor în domeniile politic, social, cultural. Dintre acestea amintesc: „Societatea filarmonică” din Bucureşti (1833), „Asociaţia literală a României” din Bucureşti (1845),”Societatea pentru învăţătura poporului român” fondată la Paris (1839) ş.a. Aceste asociaţii şi grupări au jucat, prin exponenţii lor proveniţi din diferite clase sociale, dar mai ales din rândurile burgheziei şi boierimii liberale, un rol important în promovarea şi afirmarea valorilor culturale româneşti atât în ţară cât şi peste hotare. Instituţionalizarea culturii, promovată de tineri intelectuali pregătiţi în străinătate s-a efectuat prin preluarea unor modele de organizare, a unor sisteme de ierarhizare a valorilor culturale în ţările occidentale. Consecinţa instituţionalizării culturii a fost formarea unei „culturi cinstite”, specifice culturilor occidentale de la sfârşitul secolului XIX. 151 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Preocuparea pentru conservarea valorilor culturale româneşti este concretizată apoi în Decretul din 6 aprilie 1874. Acesta prevede instituirea la Bucureşti a „Comisiunii monumentelor publice”, având drept scop clasarea şi conservarea monumentelor publice din România. Deşi frământările sociale şi politice nu ofereau un cadru juridic bine organizat, creaţiile în domeniul culturii au fost foarte numeroase. O lege similară a fost cea din 24 martie 1904 („Legea pentru obligaţiunile atelierelor de arte grafice”) care prevede obligativitatea asupra tuturor categoriilor de imprimate: proprietarii de ateliere de arte grafice trebuie să trimită câte două exemplare Academiei Române din Bucureşti, două exemplare Bibliotecii Centrale din Iaşi şi câte un exemplar Fundaţiunii Universitare „Carol I” din Bucureşti. Legea se referă la cărţi, broşuri, reviste, ziare, note muzicale, hărţi geografice, planuri, stampe, portrete, tablouri, foi volante sau alte reproduceri. La 9 septembrie 1886 se adoptă la Berna „Convenţia pentru protecţia operelor literare şi artistice”, care intră în vigoare în România la 5 decembrie 1887. Din eterogenitatea condiţiilor social-economice şi a ideologiilor politice, lua fiinţă la Bucureşti în 17 decembrie 1890 „Liga pentru unitatea culturală a românilor” („Liga culturală”), care îşi începea activitatea, în mod oficial, la 24 ianuarie 1891. Menţionarea acestei asociaţii, este legată de o bogată activitate culturală şi politică, reuşind ca până în 1914 să-şi creeze numeroase secţiuni în majoritatea oraşelor din ţară şi în unele centre universitare din străinătate: Paris, Londra, Berlin, Anvers, Bruxelles, etc. Referitor la monumentele publice, în 24 noiembrie 1892 este dată „Legea pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice”, care interzice efectuarea de săpături arheologice fără autorizaţia Instrucţiunii Publice şi a Cultelor, iar la 1 aprilie 1910 se înfiinţează prin Legea din 20 februarie „Comisia istorică a României”, pentru publicarea în ediţii critice a cronicilor româneşti şi a altor izvoare (documente interne şi inscripţii din secolele XIV-XVI, cronici străine care se ocupă de ţările române, monumente vechi literare, ş.a.). După ce în 22 martie 1912 sunt aprobate legea şi statutele pentru înfiinţarea „Societatea scriitorilor români”, urmează o perioadă istorică plină de frământări 152 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


politice interne şi internaţionale, care nu au dat răgazul necesar pentru îmbunătăţirea vieţii culturale româneşti prin reglementări absolut necesare. Aceasta nu înseamnă că oamenii de cultură nu au acţionat sau promovat valorile culturale româneşti în această perioadă. Asociaţiile şi grupările culturale au militat, prin toate mijloacele, să menţină o continuitate a activităţii culturale în teatre, muzee, cinematografe, etc. La 26 martie 1923 Adunarea Deputaţilor şi Senatul votează o nouă Constituţie promulgată prin decret la 28 martie. Prevederile noii Constituţii întăreau rolul Parlamentului în viaţa politică şi preciza regulamente privind libertatea cuvântului, a întrunirilor presei, egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor, etc., fără însă a prevedea şi măsuri pentru garantarea reală a libertăţilor proclamate. În acelaşi an, pe 28 iunie, este dată „Legea asupra proprietăţii literare şi artistice”, care proclamă principiul respectării şi garantării proprietăţii creaţilor intelectuale. Următoarea perioadă istorică se caracterizează prin adânci conflicte sociale, politice, culminând cu cel de-al doilea război mondial şi cu schimbarea sistemului politic capitalist cu cel socialist. Cadrul juridic al activităţii culturale din perioada comunistă este determinat ideologic înfiltrată în întreaga viaţă socială, politică şi economică a României. Astfel, acte juridice reflectau,încă din 1955, subordonarea politică a activităţilor instituţiilor artistice-culturale, în scopul „educării şi culturalizării socialiste a maselor”. Astfel, era prevăzut, prin decrete şi legi, că orientarea generală cu caracter ideologic-artistic a instituţiilor artistice de stat se realizează de către Ministerul Culturii şi se subordonează partidului unic. Ca şi celelalte domenii, organizarea culturii era supusă ideologiei unui partid şi unei centralizări totalitare a deciziilor legate de activităţilor culturale pentru toate instituţiile culturale de pe teritoriul ţării.

După Revoluţiei din 1989, primele măsuri cu caracter juridic în domeniul culturii au vizitat mai ales descentralizarea şi funcţionarea instituţiilor culturale în condiţiile unei tranziţii şi economia de piaţă.

153 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Decretul-lege nr. 27 din 14 ianuarie 1990 se referea la organizarea şi funcţionarea, în coniţii de autonomie economică, a organizaţiilor de scriitori, artişti plastici şi compozitori, creatori de film şi teatru. Actul mai prevedea funcţionarea tuturor organizaţiilor de creatori în temeiul statutelor proprii şi dreptul alegerii autonomă a structurii organizatorice. Organizaţiile nu puteam promova, în activitatea lor, concepţii şovine, fasciste, rasiste, contrare libertăţii democraţiei şi demnităţii umane, având însă libertate structurală, funcţională şi economice deplină. Din punct de vedere al administraţiei locale este necesar să menţionăm Decretul nr. 101 din 7 februarie 1990, privind înfiinţarea Inspectoratelor pentru cultură ale judeţelor şi municipiului Bucureşti, apoi Hotărârea nr. 530/1991, prin care înfiinţează Centrul Naţional al Cinematografiei şi Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „România Film”. Hotărârea nr. 679/1991 privind impozitul pe spectacole, a reglementat, până în iulie 1998 (când apare o nouă Lege în acest sens), cotele procentuale datorate bugetului de stat din încasările provenite din vânzarea biletelor din spectacolele artistice şi sportive. Legea 32/1994 din 25 mai 1994 se referă la sponsorizare şi mecenat, ca act juridic între două părţi, prin transferarea de bunuri şi mijloace financiare pentru domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală şi aplică (legea a fost amendată la 30 ianuarie 1998, prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 36). În prezent, sponsorii sunt stimulaţi prin reducerea bazei de impozitare de 10% pentru sponsorizările în cultură şi artă şi cu 8 pentru sponsorizările restaurărilor, conservării şi punerii în valoare a monumentelor istorice. Legea nr. 48, numită şi Legea audiovizualului reglementează prin activitatea specifică mass-media în ţara noastră iar Ordinul nr. 408 din 6 februarie 1992 stipulează respectarea prevederilor „Legii dreptului de autor”, împiedicându-se astfel imitarea, copierea şi reproducerea valorilor culturale, fără acordul autorităţilor.

154 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Prin Decizia nr. 105 din 22 iulie 1993, Consiliul Naţional al Audiovizualului aprobă Normele metodologice privind realizarea publicităţii în cadrul programelor audiovizuale sau distribuite prin cablu (revizuite în 1997 şi 1998). Legea 41/1994 reglementează funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune (Legea nr. 140 din 7 aprilie 1998 şi Legea nr. 227 din 22 iunie 1998 vor amenda reglementările în domeniu). Privitor la definirea şi protejarea patrimoniului cultural naţional, după ce multă vreme aceasta a fost neglijat, a fost emisă Ordonanţa nr. 68 din 26 august 1994. Potrivit acesteia, patrimoniul cultural este compus din bunuri culturale mobile şi imobile, pentru fiecare fiind precizată protecţia adecvată. În continuarea acesteia, este emisă Ordonanţa nr. 24 din 21 august 1997, acesta modificând şi completând reglementările patrimoniului cultural naţional. Periplul nostru istorico-juridic se continuă cu menţionarea Ordinului nr. 1249 din 15 iulie 1996 privind îmbunătăţirea managementului în instituţiile publice culturale şi artistice, subordonate Ministerului Culturii. Noutatea acestui act juridic constă în faptul că în contractele de muncă ale directorilor generali ai instituţiilor culturale sunt stipulate obiective, precum şi indicatori culturali şi economici referitori la activitatea culturală. În 1997, la 30 octombrie, apare Ordonanţa de Urgenţă nr. 67 de organizare a Arhivei Naţionale de Filme (amendată, în 29 iunie 1998, prin Hotărârea nr. 337 şi care conferă instituţiei un caracter autonom faţă de Culturii, din punctul de vedere al activităţii, nu însă şi în plan financiar).

PROCEDURA DE ACORDARE A ATESTATULUI DE IMPRESAR ARTISTIC

Procedura de acordare, suspendare sau retragere a atestatului de impresar artistic, respectiv a avizului pentru desfăşurarea activităţii de impresariat artistic este reglementată de Hotărârea nr. 86 din 23 ianuarie 2008 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei pentru atestare şi avizare în domeniul impresariatului artistic, precum şi a Procedurilor de acordare, suspendare sau retragere a atestatului de impresar artistic, respectiv a avizului 155 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


pentru desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 5 februarie 2008.

PROCEDURA DE ACORDARE

Persoana fizică poate obţine atestatul de impresar artistic numai dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: 1. este cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene; 2. are capacitate deplină de exerciţiu; 3. nu are antecedente penale; 4. posedă un certificat de absolvire a unui program de formare profesională în domeniul impresariatului artistic sau un certificat de competenţe, eliberat de un furnizor de formare profesională, respectiv centru de evaluare, autorizat în condiţiile legii. Persoanele fizice care au obţinut atestatul îşi pot desfăşura activitatea în mod independent, după autorizarea în conformitate cu prevederile Legii nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi în mod independent, cu modificările şi completările ulterioare, sau în cadrul unei persoane juridice avizate potrivit prevederilor prezentelor proceduri.

Persoanele juridice de drept public care desfăşoară activităţi de impresariat artistic precum şi persoanele juridice de drept privat pot obţine avizul de impresariat artistic, denumit în continuare aviz, numai dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: 1. sunt constituite cu respectarea prevederilor care reglementează respectivele forme de organizare; 2. prevăd distinct în actul de înfiinţare sau, după caz, în actul constitutiv şi/sau în statut desfăşurarea activităţii de impresariat artistic; 3. au cel puţin un asociat sau un angajat cu contract individual de muncă ce a dobândit atestatul de impresar artistic în condiţiile prezentelor proceduri.

156 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Persoanele juridice de drept public care desfăşoară activităţi de impresariere a propriilor producţii artistice pentru a desfăşura acest tip de activităţi trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: a) să prevadă distinct activitatea de impresariat artistic în propriile regulamente de organizare şi funcţionare; b) să aibă cel puţin un angajat cu contract individual de muncă ce a dobândit atestatul de impresar artistic în condiţiile prezentelor proceduri sau, după caz, externalizează activitatea de impresariat artistic; c) se înscriu în Registrul artelor spectacolului în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege. În vederea obţinerii atestatului, persoana fizică depune la secretariatul Comisiei pentru atestare şi avizare în domeniul impresariatului artistic, denumită în continuare Comisie, un dosar conţinând următoarele documente: 1. cerere-tip; 2. curriculum vitae; 3. copia certificatului de absolvire sau a certificatului de competenţă; 4. certificat de cazier judiciar; 5. certificat de cazier fiscal. În vederea obţinerii avizului persoana juridică, prin reprezentantul său legal, depune la secretariatul Comisiei un dosar conţinând următoarele documente: 1. cerere-tip; 2. copie legalizată a actului de înfiinţare, a certificatului de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, a certificatului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor; 3. certificat de cazier fiscal; 4. dovada calităţii de asociat sau angajat şi copia atestatului/atestatelor asociatului sau angajatului cu contract individual de muncă ce a dobândit atestatul de impresar artistic.

ACORDAREA ATESTATULUI/AVIZULUI

157 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Atestatul/avizul se acordă pe bază de evaluare, după cum urmează: în cazul persoanei fizice, evaluarea se face pe baza unui interviu din tematica de examen şi a unui test scris tip grilă, cu chestionare ce conţin 20 de întrebări; Persoanele fizice care au obţinut atestatul primesc legitimaţia de impresar. În concluzie, putem spune că evoluţia vieţii culturale româneşti şi a actelor juridice ce au guvernat-o sau guvernează stă sub semnul revendicărilor influenţei diferitelor grupuri sau partide ce au apărut pe firmamentul istoriei în diverse condiţii social-politice şi economice.în cazul persoanei juridice, evaluarea se face pe baza dosarului şi a unui interviu cu reprezentantul legal al acesteia. La data anunţată, solicitanţii se prezintă în vederea evaluării. Evaluarea urmăreşte verificarea cunoştinţelor în domeniul organizării şi funcţionării instituţiilor şi companiilor de spectacole şi concerte, precum şi al activităţii de impresariat, al dreptului de autor şi drepturilor conexe, dreptului civil şi dreptului comercial. Tematica şi bibliografia sunt accesibile pe site-ul Centrului de pregătire profesională în cultură, denumit în continuare Centru; chestionarele elaborate şi editate de Centru pot fi achiziţionate la sediul acestuia. Pentru acordarea atestatului/avizului, solicitanţii trebuie să primească calificativul “admis” la interviu şi, după caz, la testul scris. Calificativul “admis” se acordă prin obţinerea unei note de minimum 7 la interviu şi, după caz, pentru cel puţin 15 răspunsuri corecte la testul scris. În baza hotărârilor Comisiei, directorul Centrului emite deciziile de acordare a atestatului/avizului solicitat, respectiv deciziile de respingere a solicitării. Persoanele nemulţumite se pot adresa instanţelor de judecată în condiţiile legii contenciosului administrativ.

158 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


DREPT INTERNATIONAL Modificările teritoriului de stat admise de dreptul internaţional contemporan Lect.univ.dr. VIOREL VELIŞCU

Abstract Orice modificări ale unui teritoriu sunt deci admisibile, potrivit dreptului internaţional contemporan, numai dacă au la bază voinţa suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu. Totodată, principiul autodeterminării popoarelor este strâns legat de alte principii unanim admise ale dreptului internaţional, cum sunt principiul egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale, al interzicerii agresiunii şi nerecunoaşterea rezultatelor ei. Asemenea principii trebuie avute în vedere în rezolvarea pe cale paşnică a problemelor privind modificările teritoriale, rezolvare care trebuie să fie conformă cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional. Cuvinte-cheie: Teritoriu, modalităţi de modificare, principii, drept internaţional. Teritoriul de stat reprezintă din punct de vedere juridic un domeniu al suveranităţii teritoriale ceea ce înseamnă că orice modificare teritorială nu se poate face decât pe baza liberului consimţământ al statului şi în conformitate cu interesele şi voinţa populaţiei respective. În doctrina sunt însă considerate „moduri de dobândire" a teritoriului de stat practici şi metode care secole de-a rândul au constituit temeiuri juridice ale acaparării de noi teritorii de către statele mai puternice, ale formării şi consolidării imperiilor coloniale, ale împărţirii şi reîmpărţirii lumii în zone de dominaţie şi influenţă. Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină. Conceptul de teritoriu este strâns legat de cel de suveranitate, aceasta fiind în primul rând teritorială, celelalte două elemente constitutive ale statului, populaţia 159 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


şi guvernul presupun de asemenea teritoriul pe care populaţia locuieşte şi guvernul ce-îşi exercită autoritatea, ca o condiţie prealabilă76. Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale ale existenţei statului. Statul se caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică77. Teritoriul constituie, împreună cu populaţia ce-l locuieşte, premisă necesară a existenţei statului ca entitate suverană, de sine stătătoare, prezentând totodată o însemnătate esenţială pentru organizarea politică şi dezvoltarea social-economică, a oricărei comunităţi umane. Orice pretenţii cu privire la un anumit teritoriu trebuie examinate,în perioada modernă a dreptului internaţional în care ne aflăm, în lumina normelor dreptului internaţional privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, nerecunoaşterea oricărei ocupaţii sau dobândiri de teritoriu pe această cale şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Statele trebuie să nu aducă nici o atingere teritoriilor altor state, să le respecte integritatea teritoriala. După cum am văzut, aceasta constituie un principiu fundamental al dreptului internaţional, un principiu al coexistenţei paşnice," consacrat în numeroase tratate bilaterale şi multilaterale. O trăsătură esenţială a suveranităţii teritoriale este caracterul său exclusiv. Fiecare stat îşi exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu şi are dreptul exclusiv de a-şi desfăşura activitatea pe acel teritoriu. Aceasta nu înseamnă însă că, potrivit dreptului internaţional, un stat, exprimânduşi în mod liber voinţa, nu poate acorda altor state, prin convenţii internaţionale, unele drepturi de a folosi teritoriul său, în limite bine definite şi de obicei pe bază de reciprocitate. Ne referim, în special, la drepturi de tranzit (feroviar, aerian etc.) pe care şi le acordă reciproc statele, prin convenţii de reglementare a transporturilor terestre, aeriene etc, pentru a favoriza colaborarea dintre ele şi dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Acordarea unor asemenea

Ion Diaconu, Manual de Drept Internaţional Public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 210 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 281 76 77

160 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


drepturi nu ştirbeşte cu nimic caracterul exclusiv al suveranităţii şi integrităţii teritoriale. În dreptul internaţional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu un drept de proprietate pe care statul să-1 greveze cu servituţi, nu există un fond dominant şi unul servant, iar aşa-zisele servituţi s-au constituit întotdeauna pe cale convenţională. Prin urmare nu se poate vorbi despre existenţa unor servituţi în dreptul internaţional. Ceea ce s-a denumit sau se denumeşte astfel nu sunt în realitate decât drepturi pe care un stat suveran le acordă pe teritoriul său unui alt stat, în condiţii de reciprocitate, mai ales în interesul dezvoltării relaţiilor economice internaţionale. În concluzie, statele exercită în mod exclusiv suveranitatea teritorială. Principiul integrităţii şi supremaţiei teritoriale, decurgând din egalitatea suverană a statelor, este un principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan. De-a lungul istoriei s-au conturat o serie de teorii privind natura juridică a teritoriul şi anume: - În prima jumătate a secolului al XIX-lea, începe să capete circulaţie teoria «teritoriului-obiect», care concepe teritoriul ca un obiect de proprietate a statului, sau, într-o altă variantă, ca un obiect al unui drept real de suveranitate ori ca o proprietate de drept internaţional. - Teoria teritoriului - obiect al dreptului de proprietate privată, implica dreptul absolut al monarhului,sau al stăpânilor feudali, asupra pământului şi a supuşilor legaţi de acesta.Potrivit teoriei nu consideră teritoriul ca pe un obiect al puterii supreme a statului, ci numai ca un spaţiu în limitele căruia statul îşi exercită puterea sa. - Cu timpul, o largă răspândire a căpătat teoria „competenţei", conform căreia dreptul internaţional ar statua anumite competenţe fiecărui stat asupra acelui teritoriu care este supus suveranităţii sale78.

Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a, Vol. 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, pag. 395

78

161 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Esenţa acestei teorii reduce suveranitatea teritorială a statului la o competenţă ratione loci, la o competenţă locală. Suveranitatea de stat este înlocuită prin „competenţă", noţiune care defineşte totalitatea acelor atribuţii pe care statul le exercită, fiind conferite şi delimitate în temeiul dreptului internaţional, înlocuirea noţiunii de suveranitate cu aceea de competenţă nefiind o simplă schimbare de terminologie, ci una de conţinut79. Concluzia este că teritoriul unui stat se întinde, în virtutea dreptului internaţional, care ar avea ca funcţie principală de a delimita sfera de validitate spaţială a ordinelor juridice naţionale, peste tot unde dreptul acestui stat este efectiv aplicat. Dobândirea unor teritorii putea să aibă loc în trecut prin transferuri teritoriale făcute pe baza unor tratate inegale (inclusiv tratate de pace), prin vânzarecumpărare, donaţie, arendă sau ipotecare, prin cesiunea făcută de un stat la cererea şi presiunea altui stat mai puternic. La ora actuală nu mai există practic spaţii terestre nesupuse suveranităţii unui stat, cu excepţia Antarcticii ce are un regim internaţional şi al Arcticii, astfel încât nu mai pot avea loc decât modificări ale teritoriilor statelor80. Cele mai multe modalităţi de dobândire sau modificare a teritoriului, practicate în trecut, sunt astăzi căzute în desuetudine, fiind considerate încălcări flagrante ale dreptului internaţional contemporan81. În diferite etape istorice au apărut o serie de teorii cu privire la modurile de dobândire de teritorii, aceste doctrine folosesc noţiuni civiliste, patrimonialiste, cunoscute încă în dreptul roman, pe care le transpun în dreptul internaţional. În secolele XV şi XVI, teritoriile noi descoperite erau atribuite prin bulele pontificale (papale), adevărate puneri în posesie82. Prestigiul Sfântului Scaun din acea perioadă conferea bulelor papale o necontestată autoritate. Mai târziu însă, sub influenţa Reformei, autoritatea bulelor pontificale începe să fie pusă la

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pag. 124 80 Velişcu Viorel, Drept internaţional public, Ed. Sitech, Craiova, 2014, pag. 56 81 Atunci când un stat dobândeşte un teritoriu, acestei dobândiri îi corespunde o pierdere de teritoriu de către alt stat, având din punct de vedere juridic o înlocuire a suveranităţii teritoriale a statului cu aceea a altui stat. 82 Una dintre acestea, rămasă istorică, a fost bula Inter caetera, din 4 mai 1493, a papei Alexandru al Vl-Iea Borgia, prin care teritoriile descoperite erau împărţite între Spania şi Portugalia. 79

162 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


îndoială. în noua situaţie, nu papa, ci monarhul este cel care conferă unor particulari sau unor companii dreptul de explorare şi exploatare a noilor teritorii descoperite. Pentru a justifica, pe plan teoretic, acapararea de teritorii, a fost elaborată teoria priorităţii descoperirii sau a primului descoperitor. Noile pământuri descoperite erau socotite «fără stăpân» (res nullius), iar stabilirea, chiar formală, asupra lor a puterii statului cotropitor, aşa-zisa «ocupaţie iniţială», era recunoscută ca temei juridic pentru alipirea acestor teritorii. În realitate, pământurile «fără stăpân» aveau de cele mai multe ori un stăpân iniţial şi legitim, în populaţia autohtonă. Ocupaţia iniţială era privită astfel ca un mod originar de dobândire de teritorii, şi anume a teritoriilor asupra cărora, după susţinerile teoreticienilor burghezi, nu se exercitase în trecut suveranitatea unui alt stat. Ocupaţia putea să aibă chiar un caracter fictiv, reducându-se la ridicarea unui monument în locurile descoperite, înălţarea pavilionului statului ocupant etc. După victoria revoluţiilor burgheze, când nu mai existau decât foarte puţine «teritorii fără stăpân », teoria ocupaţiei fictive a fost revizuită. S-a pretins ca ocupaţia să fie efectivă, adică: 1) statul ocupant trebuie să ia în posesia sa teritoriul respectiv, cu intenţia de a-şi exercita suveranitatea asupra lui; 2) statul ocupant să stabilească pe acel teritoriu o autoritate responsabilă, care să exercite funcţii de guvernare; 3) ocupaţia să fie notificată celorlalte state, precizându-se situaţia geografică şi limitele teritoriului ocupat. Un alt aşa-zis mod de dobândire de teritorii — considerat de unii autori burghezi ca originar şi de alţii ca derivat direct — este prescripţia. Se transpune aici prescripţia, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor, din dreptul civil în dreptul internaţional, afirmându-se că şi suveranitatea teritorială poate fi prescrisă.. Pe lângă aceste aşa-zise moduri de dobândire de teritorii, în doctrina se studiază dobândirea derivată, convenţională a unui teritoriu (de exemplu pe calea unui tratat de pace).

163 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În această categorie sunt incluse de asemenea vtnzarea-cumpărărea; transmiterea temporară de teritorii spre administrare; cesiunea, adică renunţarea unui stat la suveranitatea asupra unui teritoriu, urmată de transferarea acelui teritoriu către alt stat; schimbul, donaţia; arenda. Alte teorii ar fi: teoria proximităţii83 - după care teritoriile vecine şi despărţite printr-o mare îngustă de teritoriul aflat sub ocupaţie efectivă poate fi şi el ocupat; teoria continuităţi - potrivit căreia se admite ocuparea teritoriilor situate de o parte şi de alta sau în prelungirea teritoriului ocupat efectiv, de pildă, ocuparea întregului arhipelag după ocuparea unei insule din şirul acestuia, sau luarea în stăpânire a unui fluviu până la izvor, dacă sunt deţinute gurile fluviului etc, sau, în sfârşit, teoria hinterlandului - prin care se justifică ocuparea de fapt a teritoriului aflat în spatele teritoriului ocupat efectiv. Actul final al C.S.C.E. de la Helsinki, din anul 1975, precizează că statele semnatare „consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord". Orice modificări ale unui teritoriu sunt deci admisibile, potrivit dreptului internaţional contemporan, numai dacă au la bază voinţa suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu. Totodată, principiul autodeterminării popoarelor este strâns legat de alte principii unanim admise ale dreptului internaţional, cum sunt principiul egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale, al interzicerii agresiunii şi nerecunoaşterea rezultatelor ei. Asemenea principii trebuie avute în vedere în rezolvarea pe cale paşnică a problemelor privind modificările teritoriale, rezolvare care trebuie să fie conformă cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional (art. 1 pct. 1 din Carta O.N.U.). În legătură cu modificarea teritoriului statelor un rol important îl are consultarea populaţiei de pe teritoriul care urmează să treacă sub suveranitatea altui stat. Pentru realizarea acestei consultări, în dreptul internaţional a apărut instituţia

83Grigore

Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 292 164 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


plebiscitului. în dreptul internaţional prin plebiscit84 se înţelege operaţiunea prin care locuitorii unui teritoriu îşi exprimă, prin vot, consimţământul85, sau dezacordul lor cu privire la atribuirea teritoriului respectiv altui stat. Tot prin plebiscit, populaţia de pe un anumit teritoriu acceptă aplicarea, pe acesta, a unui regim internaţional. Pentru prima dată, plebiscitul, în privinţa unor modificări teritoriale, a fost folosit în 1791, când, pe baza consultării populaţiei din Avignon, această regiune a fost alipită la Franţa. Pentru asigurarea desfăşurării, corecte a plebiscitului se cer respectate următoarele reguli de organizare a lui: a) plebiscitul trebuie să aibă loc înainte de cedarea teritoriului, pentru ca el să nu fie doar o simplă ratificare a faptului împlinit; b) plebiscitul trebuie organizat pe baza votului secret, iar nu a votului deschis; c) organizarea şi desfăşurarea lui trebuie realizate sub control internaţional, care poate fi realizat de o comisie internaţională, de un stat neutru, sau prin observatori internaţionali86. Astfel, modificări teritoriale pot avea loc prin: desprinderea unei părţi de teritoriu de la un stat şi formarea unui nou stat, crearea unui stat nou prin fuziunea teritoriilor a două state sau apariţia unor state noi ca rezultat al divizării teritoriale a unui stat, transferul (cesiunea) de teritoriu de la un stat la altul. Schimbările teritoriale generează consecinţe pe planul succesiunii statelor, ceea ce şi-a găsit consacrarea în Convenţiile de la Viena din 23 august 1978 şi din 7 aprilie 1983 cu privire la succesiunea statelor la tratate şi, la bunuri, arhive şi datorii de stat87.

Bibliografie

84În

Roma antică, plebiscitul însemna hotărîrea adunărilor populare în problemele principale de stat. Hotărîrile erau obligatorii numai pentru oamenii simpli, plebe, de unde şi denumirea de plebiscit. 85Erasm din Rotterdam (1467— 1536) afirma că este inadmisibil, din punct de vedere juridic, de a transfera teritorii de la un stat la altul, fără a se ţine seamă de voinţa populaţiei care locuieşte pe acele teritorii, procedeu care, de fapt, asimilează pe oameni cu vitele sau cu inventarul mort 86 Cazul Germaniei naziste care a încălcat flagrant condiţiile de bază ale plebiscitului, invocând un simulacru al acestei instituţii pentru a justifica anexarea Austriei şi a zonei Sudeţilor din Cehoslovacia. 87 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 , pag. 247 165 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


2. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; 3. Aurel Preda, Tratat de Drept Internaţional Public, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2007; 4. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept internaţional european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008; 5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional Public, Casa de Editură şi Presă ”Şansa” S. R.L., Bucureşti, 1997; 6. Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a, Vol. 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009; 7. Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; 8. Ion Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994; 9. Ion Diaconu, Manual de Drept Internaţional Public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007; 10. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pîrvu, Drept internaţional public, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008; 11. Velişcu Viorel, Drept internaţional public, Ed. Sitech, Craiova, 2014.

166 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Aspecte generale cu privire la Politica Europeană de mediu Prof.univ.dr.ing. LIDIA CRISTEA

Abstract The present paper described the new policy of the European legislation în the view of the Lisbon Treaty and the Horizon 2020 concerning the environment. Environmental quality is considered the hart of the quality life. Since the 1970s, the European Union (EU) and its member countries have introduced laws to ensure the careful use of natural resources, to minimise adverse environmental impacts of production and consumption, and to protect biodiversity and natural habitats. Based on Title XX of the Treaty on the Functioning of the European Union, EU environment law covers aspects as wide-ranging as waste management, air and water quality, greenhouse gases and toxic chemicals,climate changes and the green economy. The EU integrates environmental concerns în its other policies, e.g. transport and energy, and is a major global force în pushing for tighter environmental standards and for effective action against climate change. The policy of the European Union în the environmental protection is based on a hard legislation with connotation în the national law. Cuvinte-cheie Politica europeană, UE, mediu, biodiversitate, calitatea vieţii

1. Introducere

Mediul înconjurător ne oferă toate elementele pentru a avea o viaţă sănătoasă şi o calitate bună a vieţii. Este de datoria noastră să protejăm mediul şi să îl exploatăm într-un mod rezonabil pentru a asigura sănătatea şi chiar supravieţuirea noastră. Încă de la începutul anilor ’70, Europa s-a angajat în mod ferm să respecte mediul: protecţia calităţii aerului şi a apei, conservarea resurselor şi a biodiversităţii, gestionarea deşeurilor şi controlul activităţilor care au un impact negativ asupra mediului sunt doar câteva dintre domeniile de acţiune ale UE, atât la nivelul 167 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


statelor membre, cât şi la nivel internaţional. Fie că este vorba de măsuri corective care vizează probleme specifice de mediu sau de măsuri transversale integrate în alte domenii de politici, politica europeană în domeniul mediului, bazată pe articolul 174 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, este menită să asigure dezvoltarea durabilă a modelului social european.

2. De ce avem nevoie de o politică de mediu?

Prin însăși natura sa, mediul transcende politicul, juridicul și granițele trasate de oameni. Prin urmare, cooperarea transfrontalieră dintre statele membre și dintre UE și restul lumii este esențială dacă dorim să facem față provocărilor care ne afectează pe toți, de la secetă și inundații la poluare și amenințări la adresa bogatei biodiversități a Europei. Obiectivul fundamental este acela de a îmbunătăți calitatea mediului, de a proteja sănătatea oamenilor, de a utiliza prudent și rațional resursele naturale, de a promova măsuri la nivel internațional cu scopul de a aborda problemele globale sau regionale legate de mediu. O strategie de mediu coordonată la nivelul Uniunii creează sinergii și asigură coerența între politicile UE și, dată fiind relevanța legislației de mediu pentru mai multe sectoare de activitate.Strategia va garanta aplicarea unor condiții echitabile în desfășurarea activităților acestora și prevenirea obstacolelor care pun în pericol piața unică. Mediul nu reprezinta ceva ce ni se cuvine noua oamenilor, decit în masura în care reactia noastra este de protejare a resurselor sale si organizarii sale natural. Trebuie făcute eforturi pentru a sensibiliza opinia publică în general, pentru a utiliza mai eficient resursele și pentru a combate comportamentele dăunătoare și risipitoare. Altfel nu se poate respecta principiul sustenabilitatii si a dezvoltarii durabile în raport cu generatiile viitoare. Acest lucru necesită acțiuni colective care implică UE, autoritățile naționale, regionale și locale, societati, ONG-urile, politicieni şi oameni obisnuiti. Factorii determinanţi pentru o politica de mediu sunt:

168 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


1. Presiune din partea unei cereri în creștere

Comportamentul oamenilor de a consuma din ce în ce mai multe produse pune mari presiuni asupra planetei. În secolul al XX-lea, utilizarea combustibililor fosili s-a multiplicat de 12 ori, iar extracția de resurse naturale a sporit de 34 de ori. Cererea de produse alimentare, de hrană pentru animale și de fibre ar putea crește cu 70 % până în 2050. Dacă menținem ritmul actual de utilizare a resurselor, vom avea nevoie de mai mult de două planete pentru a ne putea satisface cererea de consum.

2. O strategie în continuă evoluție

Principalele provocări de mediu cu care se confruntă Europa au evoluat încă de la începutul procesului de elaborare a politicii de mediu a UE. În anii ’70 și ’80, accentul s-a pus pe tematici de mediu tradiționale, cum ar fi protejarea speciilor și ameliorarea calității aerului pe care îl respirăm sau a apei pe care o bem, prin reducerea emisiilor de poluanți. În prezent, accentul este pus pe o abordare mai sistematică, menită să țină seama de legăturile dintre diferite tematici și de dimensiunea lor globală. Aceasta presupune trecerea de la acțiuni care vizează remedierea la măsuri de prevenire a degradării mediului. În acest sens, este nevoie ca alte domenii, precum agricultura, energia, transporturile, pescuitul, dezvoltarea regională, cercetarea, inovarea și ajutorul extern să ia în considerare consecințele asupra mediului ale politicilor și deciziilor de finanțare aferente. Astfel se va asigura o abordare mai coerentă asupra provocărilor legate de mediu și se va permite o mai bună valorificare a legislatiei din domeniu. După mai mult de patru decenii de elaborare a politicilor la nivel european, o mare parte din resursele de mediu sunt protejate prin legislația UE. Dar punerea în aplicare a acestor politici rămâne greu de infaptuit.

3. Asigurarea sinergismului intre mediu și economie 169 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Aspectele economice și de mediu sunt complementare în cadrul aceluiaşi sistem macroeconomic. Ecologizarea economiei reduce costurile de mediu prin utilizarea mai eficientă a resurselor, în timp ce noile tehnologii neconventionale și tehnici nepoluante creează locuri de muncă si dau un nou impuls economiei întărind competitivitatea industriala. Comisia Europeană arată calea de urmat, prin strategia Europa 2020, strategia de creștere a UE pentru deceniul următor. Aceasta pune accent pe una dintre cele șapte inițiative emblematice, respectiv utilizarea eficientă a resurselor naturale epuizabile. Politica de mediu poate contribui la îndeplinirea obiectivelor generale ale strategiei de trecere la o creștere inteligentă, durabilă și incluzivă care va transforma Europa într-o economie bazată pe cunoaștere și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor. De exemplu, consolidarea capacității de rezistență a ecosistemelor noastre, care ne oferă hrană, apă proaspătă, materii prime și multe alte avantaje, contribuie la menținerea productivității și a calității vieții și, în același timp, reduce cheltuielile de sănătate publică. Există un amplu sprijin public pentru măsurile UE de îmbunătățire a mediului. Un sondaj european de opinie realizat la mijlocul anului 2014 a arătat că 95 % dintre respondenți consideră că protecția mediului este un aspect important pentru ei. Aproape trei sferturi sunt de acord cu faptul că protecția mediului ar putea stimula creșterea economică, iar peste trei sferturi sunt de părere că legislația UE este necesară pentru protejarea mediului în țara lor. Preocupările cel mai des exprimate au fost legate de poluarea aerului și a apei, producția de deșeuri și epuizarea resurselor naturale.

4. Colaborarea internațională în extinderea politicii de mediu Europene

Mediul nu se oprește la granițele UE. Aerul, apa, mările și fauna sălbatică nu țin cont de frontiere. Cu cât UE va putea încuraja țările învecinate și, în mod ideal, întreaga lume, să adopte standarde ridicate, cu atât va fi mai bună calitatea 170 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


mediului nostru. Toate conferinţele de mediu globale încearcă să rezolve problemele similar indiferent de locaţia de pe glob. Câteva dintre acestea sunt: a) Lupta împotriva schimbărilor climatice din care se amintesc cadrul general, protocolul de la Kyoto, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, energie, transporturi, întreprinderi, agricultură, inovare b) Dispoziţii generale: programe de acţiune, principii, instrumente, aplicare şi control c) Dezvoltare durabilă cu strategia de dezvoltare durabilă si integrarea politicii de mediu d) Deşeurile biologice: prevenirea şi reciclarea deşeurilor, deşeuri specifice, deşeuri periculoase, deşeuri radioactive e) Poluarea aerului: calitatea aerului, poluanţi atmosferici, transport, industrie f) Protecţia şi gestionarea apei cu utilizările apei, poluarea marină, ape interioare, deversări de substanţe g) Protecţia naturii şi a biodiversităţii cu biodiversitate, flora şi fauna, păduri, organisme modificate genetic h) Protecţia solului:gestionarea diferitelor tipuri de soluri, deversări de substanţe, activităţi de risc i) Protecţia civilă cu măsuri de protecţie civilă: mecanisme şi finanţare, accidente ecologice j) Poluarea fonică asigura gestionarea zgomotului, surse specifice de poluare fonică

Cooperarea cu ţările terţe include extinderea convenţiilor internaţionale precum si a extinderii legislatiei la nivelul tarilor terte.UE cooperează îndeaproape cu țările vecine pentru a le încuraja să facă același lucru și joacă un rol activ în negocierile internaționale privind dezvoltarea durabilă, biodiversitatea și schimbările climatice. Obiectivul pe termen lung al UE privind sustenabilitatea mediului reprezintă unul dintre obiectivele de dezvoltare ale mileniului stabilite de Organizația Națiunilor Unite.

5. Cum elaborează UE politica de mediu? 171 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Începând din anii ’70, UE a adoptat peste 200 de acte legislative care vizează protecția mediului. Însă legislația contează prea puțin atât timp cât prevederile sale nu sunt aplicate și respectate în mod corespunzător. Prin urmare, în prezent, provocarea este de a pune în aplicare efectivă actele care au fost deja adoptate. Este un exercițiu complex, deoarece multe sarcini diferite sunt realizate de diverse grupuri, de la inspectori și instanțe naționale de judecată până la ONG-uri și cetățenii care își exercită drepturile participative. Nerespectarea legislației are multe consecințe negative. Acest lucru poate aduce atingere obiectivelor fundamentale de mediu, poate dăuna sănătății umane și poate pune întreprinderile în situația de a se confrunta cu un cadru de reglementare nesigur atât timp cât standardele, convenite de statele membre de comun acord, sunt aplicate inegal la nivelul UE. De asemenea, punerea în aplicare corespunzătoare poate aduce beneficii financiare. Dacă legislația UE în domeniul gestionării deșeurilor ar fi pe deplin aplicată, s-ar putea crea circa 400 000 de locuri de muncă, iar costurile anuale nete s-ar reduce cu aproximativ 72 de miliarde de euro. Prin intermediul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Comisia Europeană poate să inițieze o acțiune în justiție împotriva unui stat membru care nu aplică legislația în mod corect. Aceste cazuri de încălcare a legislației – multe dintre ele se referă în cea mai mare parte la mediu – nu numai că sunt stânjenitoare pentru autoritățile naționale, ci pot chiar să ducă la perceperea unor amenzi pentru neaplicarea normelor UE. Dar acțiunea în justiție este o soluție de ultimă instanță. Comisia Europeană acordă mai multă importanță sprijinirii statelor membre în aplicarea eficientă a legislației. Sunt disponibile mijloace de consolidare a capacităților și sprijin financiar și, de asemenea, este asigurat accesul la o mai bună cunoaștere a stării mediului și la informații cu privire la modul în care statele membre își îndeplinesc angajamentele luate față de UE. Comisia a recomandat ca fiecare stat membru să înființeze un organism național independent de evaluare, cum ar fi Ombudsmanul, pentru a se ocupa de plângerile legate de mediu primite din partea cetățenilor.

172 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


6. Biodiversitatea

O rețea bine gestionată precum Natura 2000 poate aduce o contribuție majoră la îndeplinirea obiectivelor de mediu ale UE. Unul dintre acestea este de a stopa și de a inversa pierderea biodiversității – termen utilizat pentru a sublinia bogăția mediului natural, cu toate speciile și varietatea genetică – și a ecosistemelor până în 2020. Acestea sunt importante în sine, însă oferă, de asemenea, diverse bunuri de necesitate vitală, cum ar fi produsele alimentare, fibrele, combustibilul și medicamentele și asigură servicii esențiale, cum ar fi reglarea climei, prevenirea inundațiilor, purificarea apei, polenizarea și formarea solului. Toate sunt necesare pentru a garanta prosperitatea economică, securitatea, sănătatea și calitatea vieții. În 2011, la doar câteva luni după încheierea unui acord ambițios la nivel mondial, la Nagoya (Japonia), UE a adoptat o strategie actualizată privind biodiversitatea. Aceasta are ca obiective principale stoparea, până în 2020, a pierderii biodiversității și a deteriorării serviciilor ecosistemice în UE și refacerea acestora, pe cât posibil, precum și creșterea contribuției Europei la combaterea pierderii biodiversității la nivel mondial.

7. Substanţe chimice

Substanțele chimice sunt o componentă esențială a vieții noastre de zi cu zi. Cu toate acestea, unele pot afecta în mod grav sănătatea umană și altele pot fi periculoase dacă nu sunt utilizate în mod corespunzător. Pentru a garanta siguranța produselor chimice, pentru a proteja mediul și pentru a încuraja competitivitatea în acest sector major, UE dispune de cea mai avansată legislație din lume privind substanțele chimice (REACH – înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice). Toate substanțele chimice produse sau importate în UE trebuie să fie înregistrate pe lângă Agenția Europeană pentru Produse Chimice, cu sediul la Helsinki. Până în anul 2018, toate substanțele chimice utilizate în UE vor trebui să respecte această 173 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


cerință. Altfel, ele nu pot fi comercializate în UE. În cazul produselor deosebit de periculoase se aplică norme foarte stricte. Întreprinderile răspund de evaluarea și gestionarea eventualelor riscuri pe care le prezintă substanțele chimice pe care le utilizează sau le comercializează pe teritoriul UE și de informarea clienților cu privire la utilizarea acestora în condiții de siguranță.

8. Deşeuri

Economia UE utilizează în fiecare an 16 tone de materiale pe cap de locuitor, din care 6 tone devin deșeuri, jumătate dintre acestea mergând la groapa de gunoi. În cazul în care aceste deșeuri nu pot fi evitate, Comisia Europeană îi îndeamnă pe cei implicați să le reutilizeze, să le recicleze și să le recupereze pe cele care pot fi o resursă valoroasă. Impozitarea activităților de depozitare și introducerea unor sisteme de plată în funcție de deșeurile generate (pay as you throw) pot contribui la realizarea acestui obiectiv. Unele state membre au reușit să obțină rate de reciclare de peste 80 % și, teoretic, au eliminat depozitele de deșeuri. Există deja norme referitoare la anumite aspecte specifice, cum ar fi deșeurile de echipamente electrice și electronice, ambalajele, bateriile și acumulatorii sau vehiculele scoase din uz, ceea ce contribuie la utilizarea eficientă a resurselor.

9. Aer

În ultimii 20 de ani, UE a redus în mod considerabil nivelurile de emisii pentru mai mulți poluanți. Emisiile de plumb, de exemplu, au scăzut cu aproximativ 90 %. În ciuda progreselor înregistrate, poluarea aerului continuă să fie una dintre preocupările majore ale populației europene, dat fiind faptul că în fiecare an aceasta se află la originea a numeroase decese premature. Uniunea Europeană trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a asigura un nivel de calitate a aerului care să nu aibă un impact negativ semnificativ și care să nu prezinte riscuri pentru sănătatea umană și pentru mediu. 174 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


În 2013, ținând seama de cele mai recente date științifice și de măsuri care s-au dovedit rentabile, Comisia a prezentat un pachet de măsuri („Aer curat”) pentru îmbunătățirea calității aerului, actualizând legislația existentă și reducând emisiile nocive generate de industrie, trafic, termocentrale și agricultură, în vederea reducerii impactului acestora asupra sănătății umane și a mediului.

10. Apa

În ultimele decenii, UE a pus în aplicare o politică vastă pentru a asigura calitatea apei în Europa. Inițial, aceasta a abordat preocupările privind sănătatea. A fost urmată de măsuri menite să abordeze impactul asupra mediului al principalelor sectoare consumatoare de apă, cum ar fi agricultura, industria și gospodăriile. Principalul act normativ al UE privind apa (directiva-cadru privind apa) impune ca toate râurile, lacurile, apele de coastă și apele subterane să fie curate până în 2015. Statele membre trebuie să verifice starea apelor lor și să întocmească planuri în care să explice modul în care intenționează să le curețe. Un alt act legislativ european este directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”, în care se adoptă o abordare coordonată privind gestionarea activităților umane care au impact asupra mediului marin. Aceasta prevede introducerea, începând din 2015, a unor măsuri naționale menite să garanteze că deșeurile marine nu provoacă daune mediului costier și marin. Obiectivul este de a asigura, până în 2020, atingerea sau menținerea unei stări ecologice bune în mediul marin. Planul Comisiei Europene de a proteja resursele de apă ale Europei până în 2020 și după această dată ar putea ajuta UE să își atingă obiectivele. Acesta va funcționa ca un set de instrumente menit să îmbunătățească punerea în aplicare a planurilor de gospodărire a apelor, integrându-le în alte domenii de politică.

11. Zgomot

Poluarea sonoră este la originea mai multor probleme de sănătate. De asemenea, ea are efecte nocive și asupra faunei și florei sălbatice. UE reglementează zgomotul 175 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


provenit din mai multe surse, inclusiv de la autovehiculele cu motor, trenuri și echipamentele utilizate în exterior. În conformitate cu directiva UE privind zgomotul ambiental, adoptată în 2002, statele membre trebuie să realizeze hărți acustice pentru orașele mari și pentru principalele drumuri, căi ferate și aeroporturi. De asemenea, trebuie să propună măsuri pentru combaterea poluării sonore.

12. Păduri

În întreaga lume, pădurile sunt defrișate într-un ritm alarmant. UE a propus ca despădurirea să fie redusă la jumătate până în 2020 și complet stopată până în 2030. Uniunea Europeană colaborează cu mai multe țări exportatoare de lemn pentru a îmbunătăți guvernanța în domeniul forestier. În prezent, legislația UE prevede măsuri menite să reducă la minimum riscul de a se comercializa pe teritoriul său lemn provenind din exploatări forestiere ilegale.

13. Sol

Nu există o legislație europeană specifică privind solul. Dar multe dintre problemele care afectează solurile sunt abordate prin măsuri specifice cu privire la apă, deșeuri, substanțe chimice, poluarea industrială, protecția naturii și pesticidele. UE are o strategie care abordează în mod specific toate amenințările la adresa solului, în special pe cele legate de practicile agricole și procesele industriale. În 2012, Comisia Europeană a prezentat o serie de orientări prin care atrage atenția asupra pericolului pe care îl prezintă acoperirea solului cu materiale impermeabile, cum ar fi betonul. Sunt prevăzute alternative durabile.

14. Concluzii

Asigurarea durabilității mediului nostru înconjurător, conservarea resurselor noastre naturale și conservarea resurselor biologice marine sunt obiective 176 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


esențiale de politică ce necesită măsuri la toate nivelurile. Protecția mediului și menținerea competitivității noastre pot merge mână în mână, iar politica de mediu joacă, de asemenea, un rol esențial în crearea de locuri de muncă și stimularea investițiilor. Economia europeană trebuie să se transforme pentru a produce mai mult cu mai puține resurse. De asemenea, este necesar să ne modificăm obiceiurile de consum. Elaborarea de politici menite să încurajeze cercetarea, să aducă pe piață ecoinovarea și să sporească sensibilizarea consumatorilor contribuie laolaltă la această transformare. UE are o politică de mediu cu un cadru juridic complet și matur, care trebuie să fie pus în aplicare. Este important ca legislația de mediu a UE să fie implementată, deoarece, pe lângă avantajele pentru sănătate și mediu, aceasta asigură crearea unui cadru concurențial echitabil pentru actorii economici de pe piața internă, stimularea inovării și promovarea avantajelor conferite de poziția de precursor în numeroase sectoare. Costurile aferente neimplementării legislației sunt, prin contrast, ridicate, estimate în mare la aproximativ 50 de miliarde de euro pe an, inclusiv costuri legate de cazurile de încălcări ale dreptului UE. De asemenea, Comisia primește numeroase plângeri trimise direct de cetățenii Uniunii, dintre care multe ar putea fi soluționate mai bine la nivelul statelor membre sau la nivel local. Prin urmare, în anii următori, se va acorda prioritate îmbunătățirii punerii în aplicare a acquis-ului Uniunii în domeniul mediului la nivelul statelor membre.

Legislatia mediului este un domeniu foarte vast alcatuit din nenumarate acte normative (hotarari si ordonante de Guvern, ordine emise de diferite autoritati, regulamente UE etc.) Dintre cele mai relevante / importante acte normative în materie amintim. Legea 17 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României Legea 107 1996 a apelor Legea 111 1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare Legea 214 2011 pentru organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor 177 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Legea 255 1998 privind protecţia noilor soiuri de plante Legea 178 2000 privind produsele cosmetice Legea 289 2002 privind perdelele forestiere de protecţie Legea 458 2002 privind calitatea apei potabile Legea minelor 85 2003 Legea 238 2004 petrolului Legea 347 din 2004 legea muntelui Legea 407 2006 vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic Legea 24 2007 actualizată şi republicată. Legea privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor Legea 46 2008 Codul silvic Legea 220 2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie Legea 171 2010 actualizata Legea contraventiilor silvice si a sanctionarii acestora Legea 132 2010 privind colectarea selectivă a deşeurilor în instituţiile publice Legea 211 2011 privind regimul deşeurilor.

OUG: Ordonante de Urgenta ale Guvernului OUG 202 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere OUG 243 2000 privind protecţia atmosferei OUG 195 2005 privind protecţia mediulu OUG 196 2005 privind fondul pentru mediu OUG 43 2007 privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic OUG 68 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului OUG 71 2010 privind stabilirea strategiei pentru mediul marin OUG 64 2011 privind stocarea geologică a dioxidului de carbon

OG: Ordonante de Guvern OG 43 2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri 178 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


arheologice ca zone de interes naţional OG 47 2000 privind stabilirea unor măsuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial OG 87 2001 sevicii publice salubrizare localitati OG 47 2005 privind reglementări de neutralizare a deşeurilor de origine animală OG 41 2007 pentru comercializarea produselor de protecţie a plantelor, precum şi pentru modificarea şi abrogarea unor acte normative din domeniul fitosanitar

HG: Hotarari de Guvern HG 321 2005 privind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiant HG 1037 2010 privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice HG 1132 2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi acumulatori HG 1268 2010 privind aprobarea Programului de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice înscrise în Lista patrimoniului mondial UNESCO

Ordine ministeriale MINISTERUL MEDIULUI ŞI PĂDURILOR Ordin 1450 2010 pentru aprobarea Ghidului de finanţare a Programului vizând protecţia resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă, staţii de tratare, canalizare şi staţii de epurare.

Bibliografie 1. http://europa.eu/pol/index_ro.htm 2. Camelia Ciubota Rosie, Matei Macoveanu, Politici si strategii de mediu, Bucureşti 2008, ISBN 978-973-7645-39-5. 3. Ruxandra Malina, Petrescu Mag, Protectia mediului în contextual dezvoltarii durabileLegislatie si institutii, Editura Bioflux.com. 4. Ion Pohoaţă, Dezvoltarea durabilă, Note de curs. 5. Camelia Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Editura Economica, Bucureşti, 1994. 6. Victor Platon, Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997. 7. Vladimir Rojanschi ş.a. Economia şi protecţia mediului, Editura Tribuna Economica, Bucureşti, 1997. 8. Mihai Manoliu, Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A., Bucureşti, 1998. 179 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


9. Maria Popescu, Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă, Editura Export, Bucureşti, 1999. 10. George Georgescu, Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică, Bucureşti, 1995. 11. Mircea Dutu,Tratat Dreptul mediului,Editura CHBeck, Bucuresti 2007. 12. Negrei C., Economia si politica mediului,Editura ASE,Bucuresti, 2004.

180 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeana Lect.univ.dr. VIOREL VELISCU, Jurist GABRIELA BALAIANU

Abstract Prezenta lucrare face parte dintr-un studiu mai amplu cu privire la o problema de maxima actualitate si anume cea legata de libera circulatie a persoanelor în Uniunea Europeana si implicit a fortei de munca. Se analizeaza armonizarea legislatiei nationale cu cea Europeana în contextual implicatiilor produse de tratatul de la Lisabona si în perspectiva asigurarii unei politici de imigrare în conformitate cu standardele de siguranta frontaliere si transfrontaliere. Cuvinte-cheie Libera circulaţie, persoane, Uniunea Europeană, forţa de muncă, acte normative, legislaţie, frontiere 1. Libera circulatie a fortei de munca

Libera circulație a lucrătorilor este reprezentată de dreptul de a răspunde ofertelor privind locurile de muncă, de a se deplasa pe teritoriul statelor membre și de a rămâne pe teritoriul respectiv după ce a desfașurat o activitate. Temeiul juridic privind libera circulație a persoanelor este constituit de ansamblul de dispoziții cuprinse în diverse reglementări comunitare, precum: dispoziții ale Tratatului Comunității europene cu art.14 care stabilește piața internă, care mai include și libera circulație a persoanelor, art.17 – 22 care reglementează cetățenia UE, art. 39 privind libera circulație a forței de muncă, art. 61 și următoarele articole cuprinse în Titlul III A “Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor”. Alte dispoziții sunt prevăzute în art. 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale. În Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune din 14 iunie 1985 și Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune din 19 iunie 1990.

181 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


2. Armonizarea legislatiei interne cu cea Europeana

În dreptul intern majoritatea reglementărilor comunitare referitoare la libera circulație a forței de muncă în spațiul comunitar se regăsesc în Legea nr. 309 din 28 iunie 2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiul Economic European. O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare și această lege, conform căreia cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene se bucură de o serie de drepturi fundamentale privind raporturile lor juridice de muncă şi de securitate socială, recunoscute de“ lege lata” într-o serie de acte comunitare de o deosebită importanţă şi pe care legea română le recunoaşte la rândul său88. Se aplică prevederile acestei legi privind: • Drepturile și obligațiile cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și din Spațiul Economic European. În conformitate cu art.3 alin.3 al acestei legi, cetăţenii statelor membre se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate persoanelor angajate, precum şi de protecţie socială din partea statului, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. Acesta specifică prevederile cu caracter principal care fac referire la liberul acces la angajare și egalitatea de tratament, care sunt prevăzute în Regulamentul nr. 1612/68 privind accesul la condițiile de angajare, modificat prin Regulamentul nr. 2434/92. • Condițiile de intrare pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene pot intra pe teritoriul statului roman în baza cărții de identitate sau a pașaportului valabil, eliberate de autoritatea competentă a acelui stat din care provine respectivul cetățean. Intrarea pe teritoriul României poate fi permisă străinilor care îndeplinesc următoarele condiţii: a)

posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de

88 Conform art. 19 al Legii 309/2004 la data aderării României la U.E. dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România încetează să se mai aplice cetăţenilor statelor membre U.E. şi Spaţiului Economic European şi membrilor de familie ai acestora.

182 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


statul român; b)

posedă viză sau permis de şedere acordate în condiţiile prezentei ordonanţe de

urgenţă sau, după caz, posedă orice autorizaţie care conferă titularului drept de tranzit ori de şedere pe teritoriul României în baza actelor normative ale Uniunii Europene, obligatorii şi aplicabile pentru România, dacă prin înţelegeri internaţionale nu s-a stabilit altfel; c)

prezintă, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, documente care justifică

scopul şi condiţiile şederii lor şi care fac dovada existenţei unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreţinere pe perioada şederii, cât şi pentru întoarcerea în ţara de origine sau pentru tranzitul către alt stat în care există siguranţa că li se va permite intrarea; d)

prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie

sau că vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflaţi în tranzit; e)

nu sunt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura

interzicerii intrării în România sau care au fost declaraţi indezirabili; f)

pe numele lor nu au fost introduse semnalări în Sistemul de Informaţii Schengen

în scopul nepermiterii intrării; g)

nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea,

sănătatea ori morala publică. O dată cu aderarea României la Uniunea Europeana,adică începând cu data de 1 ianuarie 2007, circulaţia cetăţenilor din statele membre ale Uniunii Europene şi Spaţiul Economic European pe teritoriul României este reglementată de OUG 102/2005, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune în legislaţia naţională Directiva 38/2004/CE privind privind dreptul la liberă circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor de familie ai acestora în cadrul teritoriului statelor membre. • Dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre, angajați în muncă. Se acordă dreptul de ședere pentru cetățenii statelor membre care desfășoară în România activități în calitate de angajat cât și membrilor lor de familie. Conform prevederilor art. 6 alin.(1) și (2) ale Directivei nr. 68/360 și art.9 și 11 ale Legii nr.309/2004 care menționează că permisul de ședere face dovada dreptului 183 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


de ședere permanentă și este valabil pentru o perioadă de cinci ani de la data eliberării și se prelungește automat pentru o perioadă de încă cinci ani. Perioada întreruperii perioadei de ședere nu trebuie să depășească șase luni consecutive, iar absență de pe teritoriul României care este motivată de efectuarea stagiului militar nu afectează dreptul de ședere. Nu poate fi anulat exclusiv dreptul de ședere pe teritoriul României, în temeiul încetării activității cetățeanului care este în incapacitate temporară de muncă, cauzată de boală sau accident sau pentru că se află în șomaj involuntar. Potrivit Diretivei 68/360, lucrătorii temporari sau sezonieri, în cazul în care sunt angajați pe o perioadă mai mare de 3 luni, dar mai mică de un an, li se eliberează de către autoritatea pentru străini un permis de ședere valabil pentru perioada angajării. Dacă perioada de ședere nu depășește 3 luni, cartea de identitate sau pașaportul valabil eliberat, pe baza căruia persoana respectivă a intrat pe teritoriul României sunt suficiente pentru acoperirea șederii. Se acordă de către autoritatea pentru străini dreptul de ședere și pentru lucrătorii transfrontalieri, care sunt angajați în România, dar care își păstrează reședința într-un stat membru și se întorc întorc în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână. • Dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre, în vederea desfășurării unor activități independente. Conform art. 7 al Legii nr. 309/2004 care se transpune în Directiva 73/148 se prevede eliminarea restricțiilor de circulație și rezidență a resortisanților statelor membre în cadrul Comunității referitor la stabilirea și furnizarea de servicii. Astefel autoritatea pentru străini acorda dreptul de ședere permanent cetățenilor UE care se stabilesc pe teritoriul statului român pentru a desfășura activități independente prevăzute în art. 7 alin. 1 pct. 4 din Legea nr. 571/2003 revizuită, privind Codului Fiscal. •

Dreptul de ședere al persoanelor care furnizează sau beneficiază de servicii.

184 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Se transpune în Directiva 73/14889 dreptul cetățenilor UE care se stabilesc pe teritoriul statului român și care sunt furnizori sau beneficiari ai unor servicii, acest drept este valabil și pentru membrii de familie ai acestora. Durata șederii cetățenilor care furnizează sau beneficiază de servicii este aceeași cu valabilitatea perioadei în care se furnizează aceste servicii, dar în cazul în care aceasta depășește 3 luni, acestor cetățeni li se va elibera un permis de ședere care face dovada dreptului de ședere temporară. Dacă perioada nu depășește 3 luni, cartea de identitate sau pașaportul valabil pe baza căruia s-a facut intrarea pe teritoriul statului român sunt suficiente pentru acoperirea șederii. •

Dreptul de ședere al persoanelor angajate sau al celor care au desfășurat

activități independente, care și-au încetat activitatea profesională în România. Regulamentul nr. 1251/70 din 29 iunie 1970 prevede dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat, precum şi la Directiva Consiliului nr. 75/34/CEE din 21 mai 1973 care prevede liminarea restricţiilor de circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la stabilirea şi prestarea de servicii au fost transpuse prin 12 alineate ce formează art. 9 al Legii nr. 309/2004. Regulamentul nr. 1251/70 la art.2 alin.1 prevede că autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere permanentă: a) persoanei angajate sau celei care desfăşoară activităţi independente cel puţin un an, care, la momentul terminării activităţii profesionale, a atins vârsta de pensionare pentru limită de vârstă şi care a locuit continuu pe teritoriul României mai mult de trei ani; în cazul activităţilor independente, pentru care legea nu prevede vârsta de pensionare, se aplică aceeaşi limită de vârstă ca şi persoanelor angajate; b) cetăţeanului unui stat membru care a avut reşedinţa în mod continuu în România mai mult de doi ani şi care şi-a încetat activitatea ocupaţională în România dintr-o cauză de incapacitate permanentă de muncă. Dacă incapacitatea

Dragomir Av. Eduard, Dan Niță – Libera circulație a persoanelor, Editura Nomina Lex, București, 2010. 89

185 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îl îndreptăţeşte să primească o pensie din partea unei instituţii a statului, condiţia privind perioada de reşedinţă nu se aplică. c) persoanei angajate sau celei care desfăşoară activităţi independente care, după trei ani de angajare, respectiv de activitate independentă şi şedere continuă în România, lucrează sau desfăşoară activităţi independente pe teritoriul altui stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul României unde se întoarce, ca regulă, în fiecare zi, sau cel puţin o dată pe săptămână. Cetățenii care fac dovada dreptului de ședere permanentă, valabil pentru o perioadă de 5 ani, li se va prelugi în mod automat. •

Dreptul de ședere al persoanelor care și-au încetat activitatea profesională în țara

de origine sau de proveniență. Se acordă dreptul de ședere atât cetăţenilor statelor membre care au desfăşurat o activitate ca angajat sau ca persoană care exercită o activitate independentă în ţara de origine sau de provenienţă, cât şi membrilor de familie ai acestora, cu condiţia ca aceştia să fie beneficiarii unei pensii de invaliditate sau ai unei pensii anticipate, ai unei pensii pentru limită de vârstă, ai unei pensii ca urmare a unui accident de muncă sau boli profesionale, având o valoare suficient de mare, astfel încât persoana respectivă să nu devină o sarcină a sistemului de asigurări sociale de stat pe perioada şederii în România şi cu condiţia ca aceste persoane să deţină o asigurare medicală pentru toate riscurile în România90. •

Dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii

Cetățenii statelor membre pot fi acceptați să urmeze un curs de formare profesională de către instituțiile de învățământ acreditateși recunoscute. Pntru a beneficia de dreprtul de ședere temporară, persoanele aflate la studii trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) Să se înscrie la o instituție de învățământ, având ca scop principal urmarea studiilor sau a unui stagiu de formare profesională, b) Trebuie să dețină o asigurare medicală completă, Transpune Directiva Consiliului 90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de şedere al Persoanelor angajate şi al celor care exercită activităţi independente, care şi-au încetat activitatea Profesională (abrogată prin Directiva 2004/38).

90

186 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


c) Să asigure autoritatea competentă printr-o declarație sau printr-o procedură asemănătoare, că posedă suficiente resurse umane pentru el însuși și pentru membrii familiei, astfel să nu devină o povară pentru sistemul de asigurare socială a statului membru gazdă, pe durata șederii. Dreptul de ședere se acordă doar pe durata studiilor. Există o excepție în ceea ce privește dreptul de ședere al membrilor familiilor studenților, aceștia beneficiază de acest drept doar dacă sunt soțul/soția studentului, partenerul înregistrat al acestuia și descendenții aflați în întreținerea sa capătă automat dreptul de ședere. Membrii de familie ai studenților cum ar fi părinții, beneficiază doar de dreptul de a li se facilita intrarea în statul gazdă. •

Dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre și membrilor lor de familie pe

teritoriul României în alte scopuri decât cele prevăzute în lege. Se acordă dreptul de ședere de către autoritatea pentru străini, în alte scopuri decât cele prevăzute în Legea nr. 309/2004 cetăţenilor statelor membre si membrilor de familie ai acestora, cu condiţia ca toate aceste persoane să posede suficiente mijloace de întreţinere, precum şi asigurare medicală pentru toate riscurile în România. Nu poate fi mai mic cuantumul mijloacelor de întreținere decât salariul minim pe economia națională. •

Regimul refuzului intrării pe teritoriul României, eliberării sau prelungirii

permisului de ședere și expulzării de pe teriroirul României. Autoritățile statului pot refuza intrarea pe teritoriul statului român a cetățenilor străini, eliberarea sau prelungirea permisului de ședere sau îi pot expulza de pe teritoriul lor din motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. Conform Directivei Consiliului 64/221/CEE din 25 februarie 1964 este prevăzută coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, precum și directivelor corelative. Aceste directive au scopul de stabilire a principiilor pe baza cărora un stat poate refuza, pe temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice, intrarea sau rezidenţa acestora care, în alte condiţii, ar fi eligibili. Se mai stabilesc și o serie de garanții procedurale care 187 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.Legea română nu reține și garanțiile procedurale din actele comunitare. Nu se poate justifica expulzarea persoanei de pe teritoriul național dacă îi expiră documentul de identitate sau pașaportul folosit pentru intrarea în România și pentru eliberarea permisului de ședere. În anexa Legii nr.309/2004 este prevăzut faptul că malariile sau infirmitățile pot justifica refuzul intrarii pe teritoriul României sau eliberarea permisului de ședere. Extiderea Uniunii Europene, a făcut ca vechile state membre sa își formeze unele rezerve față de liberalizarea circulației forței de muncă, astfel Comisia Europeană a propus introducerea,după intrarea țărilor candidate în Uniunea Europeană, a unei perioade de tranziție pentru aplicarea reglementărilor referitoare la libera circulație a lucrătorilor, considerându-se că liberalizarea necondiţionată a pieţei forţei de muncă ar conduce la perturbări serioase în statele membre ale Uniunii Europene91. Conform art.9 al Codului Muncii: "Cetăţenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene, ca şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a tratatelor bilaterale la care România este parte"92. Acest drept a constituit mult timp un simplu deziderat pentru lucrătorii români.El și-a găsit deplina concretizare o data cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeană. Conform modificării Legii nr. 203/1991 privind permisele de muncă, prin Ordonanța Guvernului nr. 32/2003, s-a prevăzut că de la data de 1 ianuarie 2007 cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene sau membrii de familie ai acestora vor putea fi încadrați în România fără a fi necesară obținerea unui permis de muncă.

3. Concluzii

Cirică R. Circulaţia forţei de muncă în context european, în Raporturi de muncă, nr. 2/ 2002, p.55. Dragomir Av. Eduard, Dan Niță – Libera circulație a persoanelor, Editura Nomina Lex, București, 2010. 91 92

188 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


Țara noastră îndeplineşte în general angajamentele şi cerinţele rezultate din negocierile de aderare în domeniile recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale, liberei circulaţii a lucrătorilor şi coordonarea sistemelor de securitate socială care au capacitatea implementată de acquis-ul din urma aderării României la Uniunea Europeană. În domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor România trebuie să asigure că legislaţia este pe deplin armonizată cu legislaţia Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă din sectorul public din România. În domeniul drepturilor cetăţenilor România îndeplinește cerinţele de membru UE. Pentru a finalize pregătirile pentru calitatea de membru UE trebuie completată alinierea la legislaţia cu privire la drepturile electorale şi la accesul la educaţie. Libertatea de mişcare a persoanelor este completă având libertatea stabilirii reşedinţei, facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor acestui spaţiu comun: dreptul de a trăi şi de a munci, la alegere, în oricare stat membru al Uniunii Europene, pentru un salariu şi un regim de impozitare similare, având acces la educaţie şi formare profesională, beneficiind de protecţie socială şi având dreptul de alegere şi de a fi ales în scrutinurile europene, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării de reşedinţă. Toate aceste drepturi ce le-au fost acordate cetăţenilor comunitari și s-au bazat pe principiul nediscriminării pe baza cetăţeniei. Statele membre pot limita dreptul liberi circulaţii pentru raţiuni de ordine, securitate sau sănătate publică. În ceea ce priveşte ţara noastră, una dintre condiţiile pe care România a trebuit să le îndeplinească pentru a adera la Uniunea Europeană a fost adoptarea şi punerea în practică a legislaţiei europeane. Aceasta este împărţită în 31 de domenii, care fac obiectul aşa-numitelor capitole de negociere. Procesul de negociere s-a referit la adoptarea de către România a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis în domeniu. România a deschis capitolul privind libera circulaţie a persoanelor în primul semestru al anului 2002, şi negocierile au fost închise provizoriu la data de 9 decembrie 2003. Iar la 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană. România a acceptat integral acquis-ul comunitar din domeniu, în vigoare la data de 189 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


31 decembrie 2002, inclusiv aranjamentul tranzitoriu referitor la libera circulaţie a forţei de muncă, propus de Uniunea Europeană. În virtutea acestui aranjament, România și-a rezervă dreptul să aplice cetăţenilor unui stat membru măsuri naţionale echivalente celor aplicate de acel stat membru României cu privire la libera circulaţie a forţei de muncă şi furnizarea de servicii. Acquis-ul acoperă patru mari domenii: recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, drepturile cetăţenilor, libera circulaţie a lucrătorilor şi coordonarea schemelor de protecţie socială. I. Recunoasterea reciprocă a calificarilor profesionale reprezintă unul din punctele forte prevăzute în Raportul de monitorizare a României pe 2005. II. Drepturile cetăţeneşti sunt: dreptul la vot şi dreptul de reşedinţă. Primul garantează dreptul tuturor cetăţenilor UE de a participa activ la viaţa politică a Uniunii. Dreptul de reşedinţă, care includea iniţial doar prevederi în ceea ce priveşte forţa de muncă, a fost extins şi la persoanele inactive. Punerea în aplicare a directivelor privind dreptul la vot impune, în unele cazuri, modificări ale Constituţiilor din noile state membre. III. Libera circulatie a fortei de munca este punctul central al acestui capitol. Importanţa politică şi practică a acestui domeniu al acquis-lui, sensibilităţile şi incertitudinile care înconjoară mobilitatea forţei de muncă au determinat Uniunea Europeană să propună o perioadă de tranziţie - singura de acest fel propusă de UE până în prezent în cadrul negocierilor. IV. Aplicarea acquis-ului privind coordonarea sistemelor de protecţie socială impune existenţa unor structuri şi a unei capacităţi administrative suficient dezvoltate. Tuturor ţărilor candidate li s-a solicitat să confirme că sunt pregătite să îşi asume obligaţiile legate de transferurile financiare implicate de coordonarea schemelor de protecţie socială. Coordonarea sistemelor de protecţie socială este şi ea reglementată prin acquis şi va fi aplicabilă din prima zi de după aderare. Prin actele normative adoptate de Uniunea Europeană în domeniul liberei circulaţii a persoanelor se urmăreşte, din punct de vedere economic, să se creeze, în primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic, să se realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin 190 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


eliminarea barierelor privind migraţia şi promovarea unei „cetăţenii comunitare”. Aceasta din urmă reprezentând temelia liberei circulaţii a persoanelor, cetăţenia Uniunii Europene oferind drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidând protecţia intereselor acestora.

Bibliografie 1. Conec Alina Mihaela – Drept Comunitar, Editura CH. Beck, București, 2013. 2. Diaconu Nicoleta – Drept Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007. 3. Dragomir Av. Eduard – Libera circulație a persoanelor, Editura Nomina Lex, București, 2010. 4. Dragomit Av. Eduard, Niță Dan – Cetățenia Europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010. 5. Fuerea Augustin – Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, 2006. 6. Lefebvre Francisc – Memento pratique, Communaute europeenne 2000-2001, Ed. Francis Lefebure, 1999. 7. Manolache Octavian – Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. 8. Moarcas Costea Claudia - Ana – Drepturi sociale ale lucrătorilor migranți, Editura CH. Beck, București, 2011. 9. Popa Dumitru – Drept Comunitar European,Editura Vasiliana 98, Iași, 2013. 10. Popa Vasile, Pană Ondina – Repere de drept social comunitar, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2002. 11. Popescu Andrei – Securitatea socială a lucrătorilor migranțiîn cadrul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2005. 12. Popescu Andrei, Voiculescu Nicolae – Dreptul social european, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

191 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar


192 | U.R.S.A. “Gheorghe Cristea” - J u r i d i c a X X V / 2 0 1 5

Volum Aniversar

Profile for Comunicarts

Juridica XXV - online version  

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA” / Al XXV-lea Simpozion “J U R I D I C A” / V o l u m A n i v e r s a r / Copyrig...

Juridica XXV - online version  

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA” / Al XXV-lea Simpozion “J U R I D I C A” / V o l u m A n i v e r s a r / Copyrig...

Advertisement