Page 1



CUVÂNT ÎNAINTE Citind un text despre cinema, am dat peste un gând liniștitor: anume că moartea, odată cu nașterea cinema-ului în 1895 și ulterior, a tot mai marei sale expansiuni, a încetat să fie absolută. Dacă cinema-ul îi stricase definitiv planurile, atunci fotografia fusese prima care o pusese la zid. Odată filmate, fotografiate, persoana şi personajul devin veşnice. Generațiile viitoare își vor privi bunicul sau străbunicul cu amuzament și respect, aceștia nemaifiind doar niște nume povestite prin vizitele obligatorii la rude. Persoana sau personajul vor fi nemuritori (asta în funcție și de grija asupra materialului foto-video) și vor juca, mai mult sau mai puțin, rolul de reper, măcar istoric, pentru urmașii lor. Cu ajutorul camerelor de fotografiat și filmat, nu doar amintirea celor dragi a fost prelungită, ci mai mult, de-a lungul ultimului secol și ceva, acestea au făcut posibilă crearea unor adevărate imagini și obiecte memorabile sau artiști deveniți între timp „icon”-uri. Așadar, aria se extindea; am ajuns nu doar să ținem minte cu respect anumite figuri, ci să și venerăm obiecte sau nume din lumea fashionului, a filmului sau a muzicii. Moartea era îngenuncheată total. Imaginile cu marile vedete nu îi mai bucurau doar pe cei apropiați, ci ajungeau lipite pe perete cu scotch, functionând ca mântuitori care luptă în favoarea păcatelor noastre. Fie că ne uitam în fiecare dimineață la posterele cu Michael Jackson, de cum ne trezeam, fie că am fost rezistenti la diversele fenomene, fiecare dintre cei care semnează în acest număr pune în imagine sau în scris mici sau mari obsesii legate de atitudini, modele, momente, nume de referință din istoria noastră. Pop sau nu. „Icon”-uri care sunt izvorâte din propria noastră personalitate și nu validate unanim de societate. Și pentru că trăim în România, ne-am aplecat asupra a două „icon”-uri foarte active în peisajul românesc: întotdeauna vesela Antonia, pe care am îmbrăcat-o în culori, și drapelul național, cu care „învelim” îndrăzneț mai mult decât fruntea unei fetițe. Vizionare plăcută!

Ioan Dăescu //


NR. 3 | APRILIE 2013 land@cockaigne.ro www.cockaigne.ro Editori Ioan Dăescu, Cristian Niculae, Dan Nichitiu Echipă Laura Iacobescu, Dana Lazăr, Daniela Mihăilescu, Alexandra Panaitescu, Fica Bălăncan, Laura Firefly, Laura Moisiu. Art Director Adrian Cozma Colaboratori Anca Țenea, Julien Britnic, Alexandra Budeanu, Vlad Bîrdu, Alex Nimurad, Diana Ionescu, Raluca Luca, Alex Ifimov, Weronika Kosinska, Gosha Kusper, Justyna Stuglik, Kinga Zavita-Szeliga, Teresa Opiata, Ovidiu Oltean, Dawid Zadto, Emilia Barbu, Alex Gâlmeanu, Ioana Văcărașu, Manuela Pungan, Monica Panait, Alexandra Pătrulescu, Bogdan Catargiu, Adi Bulboacă, Cosmin Gogu, Roxana Enache, Ramona Ursan, Elena Ioniță, Bogdan Hunea, Alina Buzilă, Emma Pădurariu, Casper Fitzhue, Adrian Diac, Cutărică, Robert Şopârlache. Coperta Alexandra Panaitescu, Cristian Niculae & Dan Nichitiu © Atât textele cât și imaginile aparţin revistei și colaboratorilor.


CUPRINS THIS IS NOT REAL

JOUR NOIR

FASHION ICONS FĂRĂ NUME

LOGO-URI FICTIVE PENTRU SRL-URI BIZARE

SPECIAL K

STATUAR

Vlad Bîrdu //

Fica Bălăncan //

Cristian Niculae și Dan Nichitiu //

ILLUSTRIOUS Weronika Kosińska //

MOOD SWINGS Emilia Barbu //

THE HOLE STORY Alex Gâlmeanu //

CU CAPUL ÎN NORII ALTORA Ioana Văcărașu //

ANTONIA

Cristian Niculae & Dan Nichitiu //

CRISTIAN MOVILĂ / DIN DRAGOSTE PENTRU FOTOGRAFIE Laura Moisiu //

Bogdan Catargiu //

Cosmin Gogu //

ÎMI DORESC DOAR SĂ CÂNT Laura Iacobescu //

OGLINDA

Alexandra Budeanu //

PRIMA LUCE Roxana Enache //

DE CE NEW YORK-UL DOAR PARE ROMANTIC Anca Țenea //

YOU LIVE ALONE, CREATING YOUR LIFE AS YOU GO. Bogdan Hunea //

DANGER! DANGER! HIGH COLLAGE! Cristian Niculae și Dan Nichitiu //



This is not Real UN PROIECT DE ALEX NIMURAD și VLAD BÎRDU FOTOGRAFII VLAD BÎRDU COSTUME ALEX NIMURAD








//MAKE-UP// Diana Ionescu //MODEL// Iulia Teutan (MRA Models)


FASHION ICONS FĂRĂ NUME de Fica Bălăncan

Tata îmi dăruia cireșe și ciocolată pe ascuns, iar eu îl dădeam de gol prin petele de pe rochițe. Mama se supăra pe mine și îmi spunea că „Nu așa se comportă o domnișoară!”. Mai apoi au fost episoadele cu uniforma. Am venit după prima zi de școală cu genunchii juliți și cu ea pătată. Adio ciorapi fini. Iar textul cu „domnișoară”, după care porecla „băiețel” – pe merit. Nici în liceu „băiețelul” nu s-a schimbat. În corul școlii fetele purtau rochii ample, dar eu invocam faptul că eram violoncelistă și iată-mă iar purtând mândră pantaloni, spre necazul colegelor mele, împodobite ca brazii de Crăciun. Le explicam, mai în glumă, mai în serios, că dacă aș purta fustă nu aș putea să cânt la violoncel cu picioarele larg desfăcute, servind cu grație, la sfârșit, replica „Nu așa face o domnișoară!”. Era perioada în care purtam blugi skinny, tricouri ample și o jachetă de piele din care mă scotea doar iarna. Dacă aș fi stiut de Kate Moss pe atunci sunt sigură că i-aș fi bătut pe câțiva care mă supărau amintindu-mi, prin varii formule, că sunt un „băiețel”. Să fi avut curajul să port și tocuri – aș fi fost gata de pozele de street-style care împânzesc astăzi internetul. Așadar, nu e de mirare că am crescut cu o reticență față de rochii. Nu aș fi purtat una decât dacă aș fi fost plătită pentru asta. Ceea ce s-a și întâmplat când am ajuns model. Tot atunci am aflat de Coco Chanel care

reușise, la nivel mondial, să facă ceea ce mama nu reușise niciodată în cazul meu: să transforme rochia într-un articol omniprezent în garderobă, comod și versatil. Am învățat încet că nimic nu e un „must” și că de fashion icons ne putem folosi ca să motivăm achiziția unui articol vestimentar ieșit din tipar și cu preț exagerat. Am mai învățat că indiferent cine a consacrat un articol vestimentar și l-a integrat într-o imagine emblematică, dacă nu îl legi de o persoană, un loc sau o experiență personală va fi dat uitării în șifonier. Mai cred, după cinci ani de purtat rochii, din plăcere sau obligație, că imaginile cu șansele cele mai mari să devină iconice sunt, în primul rând, cele lângă care creștem. Când merg acasă port mereu rochii pe care le aleg cu grijă și cu gândul la mama. Mă simt ca un copil, mândru că nu s-a murdărit la joacă. Iar ea aranjează în albume pozele cu mine, de la cele mai recente prezentări în care port rochii prețioase, cu o expresie în privire care cred că înseamnă „Ești o domnișoara!”. Încă are dubii în dreptul avangardei, dar am ajuns la momentul în care învățăm împreună, una de la cealaltă.



special FOTOGRAFII CRISTIAN NICULAE și DAN NICHITIU FASHION EDITOR DANIELA MIHĂILESCU





















//OCHELARI SUN GLASS CURATOR// Prabal Gurung Ksubi The Row A-Morir Moss Silver & Ellington Red //BLUZE// Silvia Serban / Idelier Pas du Tout Moja //ROCHII// Pas du Tout Murmur //JACHETĂ// Pas du Tout //PELERINĂ// Pas du Tout //JACHETĂ// Pas du Tout //CĂMAȘĂ// Daniela Mihăilescu //JACHETĂ// Pas du Tout //VESTĂ HARNAȘAMENT// Alexander Wang / The Place //SACOU// Alexander McQueen / The Place //MANTOU PIELE// Pas du Tout //SACOU// Jill Sander / The Place //MAKE-UP// Raluca Luca //HAIR// Alex Ifimov //MRA MODELS// Andreea Cohut / Karl Lagerfeld Cristiana Butacu și Mădălina Suciu

//COLIER// Moja Mioara Fulga //GULERE// Daniela Mihăilescu Arc En Ciel / Moja //BROȘĂ// Molecule F //BOTINE// Pas du Tout //COLANȚI// Pas du Tout Iulia Claudia Dumitru / Moja //PANTOFI// Pas du Tout Christian Loubotin //MASCĂ// Pas du Tout


FOTOGRAFII WERONIKA KOSIŃSKA








//STILIŞTI// Gosha Kusper Justyna Stuglik //MAKE-UP// Kinga Zawiła-Szeliga / Pigment //HAIR// Teresa Opiała //MODELE// Agnieszka Wachnik Dagmara Świerczek Ewa Galon / Fashion Color //RETUȘARE// Ovidiu Oltean (Audrey, Lennon, Twiggy) Dawid Żądło / Kreski Corp. (Marlena Dietrich, Pin Up, Waves)

//EWA în WAVES HAIRSTYLE// Rochie: London Times Perle: vintage //DAGMARA ca AUDREY// Eșarfă: Oscar de la Renta Mănuși: Osprey London Ochelari: Chloé //AGNIESZKA în LENNON GLASSES// Ochelari: vintage ‘70 Bluză: Gosha Design //DAGMARA în PIN-UP// Corset: Triumph Lanț: Majka Racka //EWA ca TWIGGY// Bluză: Daniel Jacob Dali //AGNIESZKA ca MARLENE DIETRICH// Jachetă: Nicole Fahri Beretă: Ooxen Papion: Hackett London



MOOD SWINGS de Emilia Barbu

Dacă aș fi caracatiță mi-aș schimba culoarea într-o veselie şi aș scuipa cerneală şi venin în stânga și-n dreapta până când m-aș plictisi de high-lifeul din adâncuri. Soarta a decis, în schimb să protejeze ecosistemul mărilor şi oceanelor şi să îmi dea în dar doi cromozomi identici şi o zodie în Pești, cadou de consolare. C-o fi bine, c-o fi rău, eu m-am adaptat, așa că printre rujuri, rochii de seară, tocuri, parfumuri şi alte detalii plăcute alte traiului femeiesc, îmi duc existența sub semnul de exclamație al unui lucru preamăreţ. Am putea să-i zicem chef sau, mai de bon-ton, „moft”. Limba engleză l-a botezat mai simpatic şi i-a zis „mood swing”, pe numele său de fată. Şi este de departe, cea mai tare chestie dintre toate minunățiile care vin la pachet cu ziua internaţională a femeii. Ce poate fi mai distractiv decât să te trezești cu un zâmbet de angel radios şi cu o privire care ar pune-o şi pe Cleopatra la colţ pentru ca, o oră mai târziu să ieși furtună de fulgi jumuliți pe uşă? Să ai chef de o cafea în oraş pentru ca apoi să umpli o scrumieră cu sictir, gândindu-te ce bine îți stătea în vârf de pat cu o ciocolată caldă şi un film prost? Să scoți toate (dar toate!) hainele din dulap, să le încerci pe rând de parcă atunci le vezi pentru prima dată şi, după ce ai intrat deja în clasica întârziere de jumătate de oră, să revii perfect mulțumită de sine la prima opţiune? La care te gândiseși, firește, de la bun început. Expresia de mulţumire amestecată cu o uimire autentică trebuie să se asemene cu mutra lui Columb când a descoperit America. În tot timpul acesta mintea face gimnastică şi exerciţii de întreţinere cu toate scenariile cu precădere imposibile şi bineînțeles că acoperă conversaţii imaginare în care ba o arzi Jeni Acterian, ba îți amintești de niște replici şi priviri à la Marla Singer. Muritorii care au plăcerea să asiste la astfel de desfășurări de forțe vor

putea trăi fiorul de a observa câte expresii faciale diferite poți schimba pe parcursul câtorva minute, doar pentru că ai ajuns la acea melodie pe shuffle. La urma urmei, așa a ajuns şi Picasso la cubism, că doar nu se cuvenea să redea o femeie dintr-un singur unghi, cu toate părțile ei fermecătoare stând cuminte la locul lor, şi să se mai numească şi artist! Mood swing-ul ţine de artă şi încă de una sublimă, iar căile sale sunt mai misterioase şi mai complicate ca perspectivele unui Escher. E meteo-sensibil, reacționează la atingere, se înroșește repede şi dă lacrimile cele mai făcătoare de minuni. Practicat cu măiestrie aduce foloase nebănuite posesoarei, principalele fiind o lipsă afectată de plictis şi un repertoriu impresionant de stări şi caraghioslâcuri. Gurile rele s-ar putea pripi să pună clasicele mood swings în același sertar cu slăbiciunile, lipsa coerentei sau știu eu, poate chiar în buzunarul special al lipsei de caracter. S-ar putea să acuze practicantele avansate de lipsă de logică, sau chiar mai rău, de „logică feminină”. Desigur, nu te poți aştepta ca niște profani să pătrundă astfel de taine bine păstrate ale eternului feminin. În treacăt fie spus, ar trebui să existe un capitol special în istoria omenirii pentru mood swings, ca drept incontestabil al sexului frumos şi plictisit. Este, la urma urmei, dacă nu chiar motorul ce face universul să meargă, măcar șutul ocazional în fund. Şi chiar dacă limba română nu a catadicsit să-i confere o expresie pe măsură, i-a acordat totuşi ultimul cuvânt: „d-aia”.



THE HOLE STORY FOTOGRAFII ALEX GÂLMEANU FASHION EDITOR DANIELA MIHĂILESCU















//MODEL// Ramona Popescu //MAKE-UP// Dana Lazăr //ROCHII / PANTALON SCURT TRICOLOR / CAGULĂ// Daniela Mihăilescu //COLIERE HAND-MADE// Mioara Fulga //HAIR// Iulian Urlan //TOP// Andreea Tincu / Molecule F //BODY ROŢI ZIMŢATE// Daniela Mihăilescu //BONDIȚĂ// Alexander McQueen / The Place


Colaborează la


Căutăm oameni cu imaginație și talent care pot contribui cu fotografii, texte, ilustrații, grafică și artă.

Trimite propunerile tale impreună cu o scurtă introducere a temei abordate pe adresa

land@cockaigne.ro


CU CAPUL ÎN NORII ALTORA de Ioana Văcărașu

Stai întins în pat cu ochii mijiți la un tavan alb ca o planșă înainte de momentul de izbucnire a imaginației. Ar merge mai bine o cursă de nori cu personalitate multiplă în funcție de care să-ți psihanalizezi dorințele, așa, ca alternativă pentru număratul oilor. Oricât de suprarealist sună, există un artist care a făcut o pasiune din a da viață norilor în încăperi din cele mai uitate de om și de Dumnezeu. Olandezul Berndnaut Smilde este autorul unor instalații (Nimbus) în care folosește fum, apă și lumină pentru a crea o natură atipică încărcată de energii divine și malefice deopotrivă. E complet paradoxal să umbli pe un parchet scârțâitor din care se ridică pereți galbeni și coșcoviți, să inhalezi un praf istoric și să te fi înconjurat de un miros greu de putregai în vreme ce deasupra capului tău se formează un nor pufos. Începi să te întrebi: cum vine asta? Cum ar fi să împart câteva clipe efemere în propriul dormitor cu un element pe care pot să-l văd numai pe fereastră ori să-i fac, romantic, poze cu Instagram pe toată durata zborului low-cost? Apoi te întrebi ce poate să mai facă norul mutant în afară de a te provoca să te întrebi ca un Shakespeare mioritic: a fi sau a nu fi, cu extensie spre a putea fi? Indiferent cum îi interpretăm, norii lui Smilde au o speranță de viață de

doar câteva secunde, vreme în care nu au timp nici să tune, nici să te plouă ori trăsnească. Cu toate acestea, au un efect dubios asupra psihicului - câteva secunde în care te întrebi de mamă, de tată, de credințe și de viitor. Ca o instanță narativă din cele analizate la școală, norii aceștia reproduși intimidează mai rău ca ascultatul în fața clasei: par atotștiutori, cumva omniprezenți și te fac să te întrebi dacă nu cumva sunt și omniscienți. Cu alte cuvinte, te cam au la mână și nu e lucru mărunt. Ei trec în eternitate prin fotografie și te pot bântui ulterior, înrămați pe peretele de deasupra patului. Ca un român întreprinzător te gândești cum ai putea să întorci roata, cum ai putea controla norii făcuți de om? Și atunci te trăsnește(nu norul, am stabilit deja)! Cum ar fi să-l angajezi pe Smilde să-i terorizeze pe cei cu frică de Dumnezeu? Simplu: dai suprarealist drumul norilor în Noul Cinematograf al Regizorului Român când se proiectează The kids are alright și universul revine, ca-n basme, la starea lui iniţială.




FOTOGRAFII CRISTIAN NICULAE și DAN NICHITIU
















//MAKE-UP// Monica Panait //HAIR// Alexandra Pătrulescu //STYLING// Manuela Pungan //ȚINUTE// Manuri Atelier



CRISTIAN MOVILĂ

din dragoste pentru fotografie de Laura Moisiu

E unul dintre oamenii pe care îi remarci fără să vrei într-o încăpere plină ochi. Nici măcar nu e nevoie să îl cunoști. Pe cât de rezervat, pe atât de dezinvolt, zâmbește mult și vorbește în principiu despre orice și prea puțin despre el, cel din spatele camerei. Ce știm însă din surse sigure este că, după ce a trecut cu succes prin „chinurile” Politehnicii, a reușit să se dedice în totalitate marii lui iubiri, fotografia de reportaj, pentru care n-a ezitat să-și pună viața în pericol. A surprins momente și trăiri dramatice din colțuri tumultuoase ale planetei și a colaborat de nenumărate ori cu publicații internaționale ca Newsweek, The New York Times Magazine sau National Geographic. În România a realizat o campanie de sprijin pentru copiii bolnavi de cancer – „Unfinished Dreams” – și a pus bazele unei fundații culturale. Se descrie ca fiind un artist, recunoaște că e atras de psihologie și îi place la nebunie să facă pe antropologul. Îl cheamă Cristian Movilă și își dorește o zi care să aibă 48 de ore. Ți-am studiat portofoliul și recunosc că asupra câtorva fotografii m-am oprit preț de minute bune. Sunt curioasă. Care fotografie îți vine prima dată în minte din toate cele pe care le-ai făcut până acum? Spune-mi, te rog, povestea ei. O fotografie din Gaza, înfățișând un copil de vreo 4-5 ani cu un Kalashnikov în mână. Stăteam deja de câteva luni în Gaza și la un moment dat, după un raid al aviației israeliene, m-am dus la una din casele distruse de acel atac. Era acolo copilul unuia dintre cei decedați. Recunosc că m-a înspăimântat răspunsul rudelor lui, atunci când am întrebat ce e cu arma încărcată în mâinile unui copil. Mi-au spus că acela e viitorul țării lor.

Știu că proiectul tău de suflet este „Unfinished dreams”, un reportaj realizat la Spitalul Marie Curie, despre drama trăită de copiii bolnavi de cancer. Cum era copilul Cristian Movilă? La ce visa el? Am crescut într-o familie mare, am patru surori. Ne distram teribil când eram mici, făceam tot felul de tâmpenii care azi au cam dispărut din obișnuința vârstei. Nu aveam Facebook, telefoane mobile sau playstation. Îmi aduc aminte că la un moment dat am căzut cu patinele cu rotile pe scara blocului și mi-am tăiat urechea. Am ajuns la spital cu ea în prosop. Se mai vede și acum un pic semnul de la cusătură. :-) În rest, când nu aveam în plan sau în derulare vreo poznă, eram genul cumințel, mai retras chiar. Mă rog, până la un moment dat… (zâmbet larg).



Când ai sărutat prima dată o fată? Nu mai știu… (zâmbet) Știi sigur… De mic. (râde) Așaaa, să mergem mai departe. La ce visam? Am fost dintotdeauna un visător. Dacă nu visezi, nu ai cum să reușești. Copilăria mea a fost în perioada imediat următoare căderii regimului Ceaușescu, deci inginer și doctor erau meseriile pe care le aveam bine conturate în minte. Asta mi-am dorit, să fiu inginer, să scrie pe cartea mea de vizită “Ing.”. Ai fost în miezul celor mai fierbinți zone din Europa și Orientul Mijlociu. Ți-ar plăcea să intri în politică? Să fii om de stat? Nu. Îmi place să documentez și să prezint războiul, nu să-l provoc. În plus, cred că mi-aș pierde multă, dacă nu chiar toată libertatea. Cum creezi o imagine iconică? Îți propui sau e o chestiune care ține de feeling și de a fi unde trebuie la momentul potrivit? Sunt anumite elemente care să fie absolut necesare unei fotografii iconice? În primul rând nu-mi asum nici una din imaginile mele ca fiind „iconică”. Asta vine odată cu timpul, istoria, contextul. Altfel, n-ai cum să-ți planifici să creezi o imagine iconică. Se întâmplă sau nu. Cred că la fiecare minut sunt milioane de oameni care fac fotografii bune. Ce te diferențiază e faptul că lași să vină fotografia din interior, nu din minte. Atunci când o raționalizezi, poate să iasă o compoziție bună, dar cam atât. În cazul meu, aș vrea când te uiți la imagini, să simți ce trăiam eu când am făcut fotografia respectivă. Până la urmă despre asta e vorba, o imagine iconică e o imagine care reușește să transmită un mesaj universal.

Cât de mult e modificat adevărul într-o fotografie de la fața locului? Iconic ar putea fi sinonim cu adevărat? Dar cu vandabil? Cred că asta e diferența dintre fotografia de reportaj pur și alte tipuri de fotografie. La reportaj, fotografia nu e modificată, tu ești doar pâlnia prin care trece și prin interpretarea ta arăți ce se întâmplă acolo, nu schimbi cu nimic realitatea. În februarie 2009, în Iran, ai fost arestat pentru că te apropiaseși prea mult de locul în care se afla președintele iranian Mahmud Ahmadinejad. După gratii ai stat și în 2008, când ai fost prins pe străzile din Gori (estul Georgiei) de un grup de soldați ruși. La ce te gândeai în momentele respective? De ce te temi în viața asta? Mă tem doar de Dumnezeu, dar suntem prieteni buni (încerc), deci mă las în mâna Lui. :-) N-am avut situații de panică totală, în care să nu mai văd o ieșire. Oricum, în momentele tensionate nu prea poți să te mai gândești la nimic, ești prins în vâltoarea evenimentelor, luat pe sus de situație și instinctul de conservare. Tot ce poți să faci eventual, dacă viața îți lasă timp, e să te rogi. Dacă fericirea lui Cristian Movilă ar fi o imagine, ce ar înfățișa ea? O femeie frumoasă… (râde) Glumesc. Sau nu. Imaginea poate să fie un lucru infinit de complex. Fericirea și mai și. M-aș simți vinovat dacă aș răspunde și mâine aș găsi altceva care mă face fericit. Ca și cum aș fi înșelat pe cineva. :-)



Ansel Adams obișnuia să spună: „The purpose of my work was to show how these people, suffering under a great injustice, and loss of property, businesses and professions, had overcome the sense of defeat and dispair by building for themselves a vital community in an arid (but magnificent) environment…”. Pe tine ce te motivează? E un drog ce fac eu, sunt dependent. Îmi place să observ și să fiu martor la ce se întâmplă cu aproapele meu, să studiez condiția umană. Și să încerc să păstrez și să dau mai departe momentele care mi se par importante. Îți mai amintești când ți-ai cumpărat primul aparat foto? Ce rol joacă el acum în viața ta? Îl iei cu tine peste tot sau mai aveți și momente de așa-zisă pauză? Primul aparat nu l-am cumpărat, l-am găsit, era al unchiului meu din Franța care venise în România pentru că sora lui, care era bunica mea, murise. Se întâmpla prin ‘94. Atunci am și făcut de altfel primele mele fotografii. Poate ar trebui, poate nu. Cert e că nu iau aparatul cu mine peste tot, cred că încerc să separ niște lucruri. Revenind la „Unfinished Dreams”. Știu că urma să faci o vizită cuiva la spital, ai nimerit din greșeală la alt etaj și te-ai tot întors în acel loc timp de două luni în fiecare zi. În fiecare zi, pe bune? Da, m-am dus aproape în fiecare zi. Mi-e și greu să vorbesc despre asta câteodată. M-a afectat foarte mult prima imagine, te cutremură pur și simplu să vezi un etaj întreg de copii fără păr pe cap. De copii nevinovați, stigmatizați de boală și destin. Și odată ce i-am văzut, m-am simțit cumva dator să fac ceva pentru ei. Cum te simțeai în mijlocul lor? Mi-au dat voie să fiu parte din tot ce se întâmpla, din microuniversul ăla care era departamentul de oncologie. Povestea lor devenise și povestea mea. Ajunsesem să schimb perfuzii și așa mai departe. Într-o primă fază nici măcar nu m-am gândit la strângere de fonduri și campanii. Astea au

venit după ce am terminat totul, după doi ani și jumătate. Mi-am dorit să atrag atenția și să schimb niște lucruri cum ar fi faptul că, raportându-ne la statistici, multe din cazurile de cancer juvenil nu sunt identificate la timp, la asta adăugându-se condițiile mizere din spitale. M-am bucurat foarte mult de feed-back-ul primit, de reacția celor care n-au rămas indiferenți strigătului meu și au întins o mână de ajutor acestor copii condamnați pe nedrept la suferință. La ce moment al istoriei ți-ai fi dorit să ajungi și nu ai reușit? Ce ți-ar plăcea să imortalizezi într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat? Sunt multe locuri în care aș vrea să fiu – Siria, Iran, Coreea de Nord, Transnistria - dar știi cum e, nu poți să ajungi peste tot. Momentan, însă, mă bucur că sunt aici și că sunt viu. Robert Capa se ghida după principiul - „If your pictures aren’t good enough, you aren’t close enough.” Tu ce crezi? Și eu cred foarte mult în treaba asta. Nu lucrez cu zoom-uri, ci cu obiective fixe, destul de largi, pentru că îmi place să mă apropii de subiect, să intru în povestea respectivă. Dacă ar fi să te reprezinți iconic, cum ai face-o? Pornind de la premisa că semnele iconice nu sunt numai vizuale, ci şi auditive, tactile, gustative. Abur. Pentru ce te iubești? Dacă ai putea să schimbi un lucru la tine, care ar fi acela? Îmi place că de fiecare dată când îmi pun ceva în minte, îmi iese. Muncesc, insist foarte mult și găsesc calea să ajung la lucrul visat. Mmmm, câteodată mi-aș dori să am mai multă răbdare. :-)


Printre imaginile iconice cunoscute de toată lumea se numără primul pas pe Lună, celebrul henț al lui Maradona, „Tennis Girl” sau “Prânz deasupra unui zgârie-nori”. Poți să-mi dai, te rog, câteva exemple de imagini iconice din perspectiva personală, raportându-te la anii 2000? Pentru mine ar fi fotografiile din timpul „Arab Spring”. Sunt istorie care se întâmplă chiar lângă noi, cel puțin temporal. Suntem martorii unor momente ce vor locui în cărți secole de acum înainte. Ce înseamnă fotografia pentru tine? Un mijloc de exprimare? De defulare? Sau altceva? Și în ce fel te-a schimbat? De defulare, nu. E un mijloc de exprimare. E ce fac. Ce-mi vine natural să fac. Mult mai natural decât să dau interviuri... (râde). Cred că fotografia m-a ajutat să mă descopăr, să aflu cine sunt. Ce fotografi admiri? Regretata Alexandra Boulat a fost primul meu mentor, în Gaza. Îi admir de asemenea pe Paolo Pellegrin și Eugene Richards și, nu în ultimul rând, îmi plac Alex Majoli și din noua generație Kitra Cahana.

Ce ai făcut în ultimul timp, ce ne pregătești în viitorul apropiat? Lucrez în continuare la proiectele mele pentru Pakistan și Siria. În România, am o fundație de artă - Eidos, prin care îmi propun ca și anul acesta, la fel ca anul trecut, să aduc World Press Photo la București. Deci pune-ți un memento și te aștept la cea mai importantă expoziție de foto-jurnalism, care o să aibă loc în luna mai, în Piața Universității. Spune-mi, te rog, cu ce asociezi „iconic” atunci când vine vorba de: Regizor – Lars von Trier, Christopher Nolan Actor – Leonardo di Caprio, Natalie Portman, Benedict Cumberbatch, un englez care mi-e de altfel și prieten foarte bun. Dintre români îmi plac Marius Manole, Ana Ularu, Crina Semciuc și ar mai fi și alții. Film – The Prestige, Memento, Melancholia, Argo, Inception. Artist, trupă – Leonard Cohen, U2. Anotimp – Îmi place să fotografiez iarna, totul pare mai real. Loc – Paris și NY, dar mă rog, NY e cumva my 2nd home. Vers / frază – Eşti incredibilă! De unde le scoți?! Două secunde de tăcere și începe… Citesc poezie extraordinar de mult, mai ales de dragoste, de Rumi. (zâmbet) Gadget – my notebook Moleskine Sport – tenis și snowboard Frumusețe – femeie Putere – Vladimir Putin Nebunie – Lars von Trier Diplomație – Yitzhak Rabin








FOTOGRAFII BOGDAN CATARGIU













//MODEL// Gabriela Iliescu //HAIR & MAKE-UP// Alex Ifimov //STYLING// Manuela Pungan //VIDEO & EDITING// Adi Bulboaca //MANY THANKS TO// Manuri Pas du Tout I. D. Sarrieri



LOGO-URI FICTIVE pentru SRL-uri bizare

România este plină de mici firme ale căror nume sunt deseori amuzante, ciudate sau pur și simplu absurde. Ziarul Dilema Veche a publicat de curând o selecție foarte bună. Noi am rugat câțiva designeri să-și imagineze logo-uri corespunzătoare pentru unele dintre ele.


//S.C. PENTAGON ELECTRIC S.R.L.// de Casper Fitzhue


//S.C. CASTORUL IOANEI S.R.L.// de Adrian Diac


//S.C. URIAȘII VESELI S.R.L.// de Cutărică


//S.C. SPARTANU ADI S.R.L.// de Robert Șopârlache


//S.C. NEVĂZĂTORII S.R.L.// de Cutărică


CONCEPT şi FOTOGRAFII COSMIN GOGU FASHION EDITOR DANIELA MIHĂILESCU








//ASISTENT FOTO// Claudiu Crasnojan //MAKE-UP// Narcisa Simandan Natalia Kiselev Corina Dumitru //HAIR// Corina Dumitru //PRODUCȚIE și RETOUCHING// Iconograf Studio //MODELE// Maria B. Eula / Studio 1 Management //FLORAL STYLIST// Dhaniel Nora / Purple Flowers & Events //COSTUM FOTBAL AMERICAN// Bucharest Warriors //PANTOFI// Christian Louboutin / The Place //LENJERIE// I.D. Sarrieri //MULŢUMIRI// Mihaela Glavan


„ÎMI DORESC DOAR SĂ CÂNT”

Lucia


Interviu de Laura Iacobescu Lucia este un om al extremelor: ba prea calmă, ba prea agitată, uneori foarte timidă, iar uneori mai extrovertită decât ar trebui. O leoaică atipică dintr-o familie extraordinară, momentan elevă a Colegiului Naţional Bilingv „George Coșbuc” din Capitală şi viitoare studentă la psihologie. O fană a fotografiei, deşi nu una prea pricepută la așa ceva. O mare iubitoare de pisici şi deținătoare a (doar) trei astfel de creaturi minunate. O şi mai mare iubitoare de copii. Veşnic îndrăgostită de orice fel gustos de mâncare, iar daca ar fi să trăiască având la dispoziţie doar câteva alimente la alegere, ar fi probabil… ciupercile, parmezanul şi prosciutto crudo. „Silence” m-a impresionat atât prin instrumental, cat şi prin linia de voce şi versuri. A fost, la momentul respectiv, şi încă este combinația perfectă într-o piesă, iar pentru mine a fost cu siguranţă şi genul de piesă care trezește ceva în tine în secunda în care o auzi pentru prima oară, cu toate că nu știi ce şi de ce. Genul de piesă care îți face pielea de găină şi te face să stai nemișcat 4 minute cât o asculți. Amalgamul de sentimente pe care îl am atunci când o cânt este greu de definit şi este probabil o combinație de mai multe lucruri pe care le-am trăit de-a lungul timpului. Probabil că asta îmi şi place cel mai mult la ea: poate fi interpretată în sute de mii de moduri, de sute de mii de persoane. Cred că micul succes de care s-a bucurat „Silence” se datorează în primul rând faptului că am adus ceva oarecum nou, cel puţin pe piața muzicală din România

ultimilor ani. Muzica mea este din suflet, sinceră şi fără artificii comerciale şi cred ca de aceste lucruri este nevoie pentru ca oamenii să poată rezona cu ceea ce creezi. Evident că muzica „de club”, „de dans”, hai să-i zicem „comerciala”, nu va muri niciodată, dar din când în când, cred eu, este nevoie şi de ceva care să te pună pe gânduri sau să te facă să retrăiești anumite momente din viaţa ta. Îmi place să cred că simplitatea şi sinceritatea ce se regăsesc în piesă au făcut doua milioane de oameni să-și ia din timp ca să o asculte. O admir pe Regina Spektor, este creativitatea fară limite; are curajul de a experimenta cu vocea şi cu cat mai multe sunete şi instrumente. La vocea ei, absolut totul este curat, organic, nefiltrat şi asta ma face să-i simt muzica şi mai intens. Absolut orice cântec al ei spune o poveste. Nimic nu e lipsit de suflet, de miez. Din punct de vedere personal, are tot ce o face pe o femeie mai frumoasă: finețe, simplitate, naturalețe şi modestie. „Me Over You” este povestea a doi oameni oarecare, implicați într-o relaţie, fie ea de prietenie sau fie ea una romantică, în care unul greșește cu ceva. „Jumătatea” cealaltă a relației este persoana care ȘTIE (de unde şi „I know”-ul de pe refren), care e profund dezamăgită, dar care reuşeşte să treacă peste acest sentiment şi să-l ajute pe cel drag ei. Așa consider eu că ar trebui să funcționeze o relaţie adevărată. Oricât de „de neiertat” ar fi faptele celuilalt… oricine merita încă o şansă. Niciodată nu am crezut ca voi ajunge aici. Mă obișnuisem pur şi simplu cu gândul ca am „o voce mediocră” şi „ureche muzicală” şi as fi continuat probabil să cânt la chitară în intimitatea propriului meu balcon. Cam orice copil visează să fie, pe rând, cântăreț, actor sau… „vedetă”, dar eu nu m-aș fi imaginat niciodată pe o scenă. De fapt, nici acum nu pot să mă imaginez pe o scenă până în momentul în care efectiv pun piciorul pe ea. Înainte de „Silence” știam, sau credeam că știu, ce vreau să fac: o facultate, o meserie ca oricare alta. Abia după aproximativ un an de zile de când a început totul, îmi dau seama că tot ce vreau să fac pentru restul vieţii mele este, în realitate, să cânt.


OGLINDA de Anca Alexandra Budeanu

Citeam „O versiune a memoriei” de Ion Grigorescu , am ajuns la un pasaj în care se deschidea subiectul legat de „oglindă” şi automat în capul meu s-au derulat milioane de imagini, frame-uri ,milisecunde cu toate oglinzile pe care le-am văzut în viaţa mea, pe cele închipuite şi pe cele metaforice. Așa că , fără să sparg norocul, calc în propria mea reflexie şi fac o scurtă călătorie în abisul eului material şi spiritual (mi se pare un pic pretențios). Prima imagine răsfirată în proiectorul minții mele este cea cu o oglinda cu ramă din ipsos în care mă făleam pe când eram copilă de nici 3 ani în prima casă a părinților. Eram profund fascinată de dublul realității vizualizat. La vremea respectivă nu îi înțelegeam exact scopul, ulterior aveam să aflu că oglinda va deveni atât prieten cât şi inamic, atât obiect ,,ready made” cât şi materialul pe care îl voi manipula în anii actuali de studenție. Trăim într-o eră în care accentul se pune pe aspectul exterior, în care oglinda iți serveşte precum o fereastra de Photoshop în care iți editezi imperfecțiunile, acel ceva care te asculta indiferent de situaţie , un produs de ambient. După atestările arheologice, oglinda e un străvechi atribut al civilizației umane. Se presupune că vestita statuie „Venus din Milo” avea în mâini atributele frumuseții: un pieptene (sau un voal) și o oglindă. Efectul Venus este un fenomen în psihologia percepției, numit după tabloul lui Diego Velázquez „Venus Fermecată”. Cei care observă (privesc?) tabloul pot să o observe pe Venus admirându-și propria reflexie în oglindă, imagine atât de frecventa în zilele noastre.

Așadar, aceasta avea să devină din vremuri străvechi un obiect iconic pentru sexul frumos. Ce înseamnă oglinda pentru femeie? Pentru mine un ajutor la îndemână oricând, o suprafaţă limpede care imită realitatea cu atâta acuratețe încât uneori mi-aș dori să trăiesc în imaginea reflectată şi nu în propria-mi realitate. Fără doar şi poate oglinda nu este un subiect foarte dezbătut în viaţa de zi cu zi. Nu e un subiect de cafea, nu e un subiect romantic, aparent nu e un subiect necesar sau interesant. Un obiect prezent în fiecare casă, în fiecare geantă, la fiecare geam din colţ de stradă în care îți arunci ochii pe furiș sperând ca nimeni să nu îți observe narcisismul exagerat, un impuls deja necontrolat. Propunerea unei vieţi fără aceasta probabil ar fi luată ca o ironie la adresa oricărei persoane, în special de sex feminin. Lipsa ei în viaţa cotidiană a femeii mondene poate fi considerată ca o batjocură la adresa sexului frumos. Reinventată ca accesoriu, ca bijuterie ca material pentru design vestimentar în haute couture , oglinda este fără nici un dubiu unul dintre cele mai adorate lucruri de către toate domnițele din întreg universul. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conținutul inimii și al conștiinței. Adevărul relevat de aceasta poate fi, evident, de ordin superior. Simbol lunar și feminin, oglinda mai este în China și emblema reginei. Este semnul armoniei, al uniunii conjugale. Suprafața limpede, rece şi domoală, aura personalizată a fiecăruia dintre noi, îți propun să îți desenezi cu lumină propria identitate reflectată, jucândute cu personalitățile închipuite, atent „televizate” în trunchiul feminității: oglinda.



PRIMA LUCE FOTOGRAFII ROXANA ENACHE CONCEPT & STYLING DANIELA MIHĂILESCU















//BLUZE// Fusion by Cernei Iulia Caludia Dumitru / Moja //BLUZA MACRAMÉ PLATOSA FLORI// Fusion by Cernei //BLAZER MACRAMÉ// Fusion by Cernei //CORONIȚE// Mioara Fulga Le petite Indigent //PANTALONI// Le petite Indigent Farah Vintage //PANTALONI BROCART// Lucian Rusu / Idelier //SACOU / TRICOU// Le petite Indigent //SALOPETĂ// Fusion by Cernei //BLANĂ// Garderoba personală //VESTĂ HARNAȘAMENT// Alexander Wang / The Place //SACOU// Alexander McQueen / The Place //MANTOU PIELE// Pas du Tout //PAPION MACRAMÉ// Le petite Indigent //INCALTAMINTE// Garderoba personală Adidas by Jeremy Scott //LEBADA ORIGAMI// Fusion by Cernei //JACHETA// Dinu Bodiciu / Idelier //COLIERE / FLUTURI// Mioara Fulga //PANTOFI// Christian Louboutin / Jackson Pollock Ed. Prada Church’s //COSTUM// Vivienne Westwood / The Place //BOLERO PAIETE// Marchesa Notte / The Place //CĂMAȘĂ// 109 //MANTOU ALBASTRU// Jil Sander / The Place

//MODEL// Răzvan Firea //MAKE-UP// Ramona Ursan //HAIR// Elena Ioniță



DE CE NEW YORK-UL DOAR PARE ROMANTIC de Anca Țenea

Era Valentines Day și de data asta nu mă deranja deloc. De obicei înțep din privire toate baloanele roz, care apoi îmi închipui că se sparg pe fețele îndrăgostiților ieșiți în locuri publice să își sărbătorească intimitatea. Dar în ziua aia am rămas imună la toate inimioarele de pe străzi, pentru că erau străzile New York-ului. Eram – cum se poartă să spunem – Zen, mă simțisem bine în locul în care trebuia să ajung pentru job, mă târâsem admirativă prin câteva muzee de artă, îmi cumpărasem chiloți și creme și eram fericită că pot să mă plimb singură pe străzile alea tari din filme.

Termin supa și plec, și mai fericită (ca un român adevărat, veselie cu burta plină) către Rockefeller Center, convinsă că trebuie să mă urc acolo. După o vreme simt că mă bate cineva pe umăr. „La naiba”, mă gândesc, ”ăștia au cerșetori chiar insistenți”. Mă întorc. E însoțitorul de mai devreme al bătrânei, care îmi zâmbește și mă întreabă fâstâcit: „Sorry, were you on Brodway 40 minutes ago? I think I saw you eating...”. Până să îl întreb ce vrea, mă fâstâcesc și eu și îi spun că da. Recunoaște că i se pare ciudat să mă abordeze așa, dar că m-a văzut din nou și că voia să mă întrebe de vorbă.

După cum spuneam, totul era minunat în ziua aia, inclusiv o ciorbă pe care o sorbeam ca o doamnă dintr-o cutie de plastic, pe o terasă modestă de pe Broadway – voiam cu orice preț să văd americani în mediul lor, chiar dacă trebuia să mănânc la 3 grade. Și cum mă delectam eu cu această supă insipidă, trece pe lângă mine un tip de cotul căruia stătea atârnată (și fericită) o bătrână la vreo 90 de ani. Bărbatul mergea încet, suficient de încet încât să mă fixeze cu privirea. L-am admirat pentru cel mult două secunde pentru generozitatea de a căra-o pe bătrână și mi-am văzut în continuare de mâncare.

Urmează discuția tipică de genul „de unde ești și ce cauți aici”, face glume despre mine, cum că aș fi o comunistă venită în spionaj, îmi povestește că bunica lui face în curând 100 de ani și că o duce frecvent la filme și la spectacole, mă sfătuiește ce să mai vizitez în cele 4 ore pe care le mai am la dispoziție și, ușor-ușor, mă trezesc că se transformă în ghidul meu la Saint Patrick’s Cathedral, o bibliotecă și vreo două străzi. Mi-a povestit că și el a scris cândva, ba chiar la reviste pentru bărbați și că a colaborat cu New York.


Ce să mai, un om deștept, îmi spun eu. Unul care vrea să învețe română, pentru că mă pune să îl învăț câteva expresii. Asta da ciudățenie: ce om întreg la mine ar vrea să știe limba unei țări care nu e țară, ci sat din Africa, după cum cred unii? Nu îi convine banalul „ce faci” și vrea să știe cum se spune la „kiss”. Ca o pudică de la pension, mă îmbujorez și îi spun că trebuie să plec și că el ar trebui să ajungă la birou. Brusc, ne oprim față în față, la un metru distanță, cu niște zâmbete pe care eu nu le mai experimentasem dintr-a doua. Îmi cere adresa de mail, îi întind o carte de vizită, intimidată și dorind să fug cât mai repede, el scoate un carnețel, rupe o hârtie și își scrijelește numele și mail-ul. Niciunul nu spunea nimic pentru câteva secunde și apoi îmi zice, foarte ciudat, că și el e semi-român: străbunicul lui era din Bucovina. Mă mir fără să mai verbalizez nimic și îi trântesc un ”see you” sec.

După ce am ajuns acasă, l-am google-it și primul articol scris de el pe care l-am găsit era unul despre sex, în care povestea despre cât de fructuos este jocul de roluri în partidele incendiare. Făcuse un experiment cu prietena lui, care se transformase în franțuzoaică roșcată și focoasă pentru el, ca să îi șoptească la ureche, cu respirație caldă, despre atmosfera umedă din încăpere. La un moment dat, și-a asigurat cititorii de beneficiile experimentului: „aveți încredere în mine, am doctorat și am publicat 7 lucrări despre orgasmul femeilor”. Mouse-ul mi-a fugit din mână, ochelarii mi s-au aburit și coatele mi s-au așezat pe ESC, CTRL și SHIFT. Eram impresionată. Doar că a recunoscut după câteva rânduri că glumește. Întâlnisem, deci, în orașul în care sute de mii de oameni mișună pe străzi, un român specialist în sex și eu mă speriasem de el. Norocul meu că stau cu prost cu romantismul, că altfel cine știe ce semne aș fi crezut că îmi trimite Sfântul Valentin. Așa, a rămas cel mai simpatic nepot de femeie de 100 de ani care mi-a fost cel mai bun ghid pentru câteva ore în New York.


You live alone, creating your life as you go. FOTOGRAFII BOGDAN HUNEA CONCEPT & STYLING ALINA BUZILĂ
























//EDIE SEDGWICK// Mihaela Bucurel / freelance model //ANDY WARHOL// Vlad Volf / actor, regizor //MAKE-UP// Emma Pădurariu / EmMAKE-UP //ȚINUTE// Rochii, bluze / Rue des Trucs //ACCESORII// Voal dantelă / Rue9 Cerceri / Gându5 Boutique











//MODELE// Yasmine / MRA Models Karin / MRA Models //HAIR// Alex Gherase / Haze Haircutters //MAKE-UP// Dana Lazトビ


Millions discover their favorite reads on issuu every month.

Give your content the digital home it deserves. Get it to any device in seconds.