Page 1

serie nouă

anul XII

nr 1(17)

2014


Prof. coordonatori: Ana Buzincu, Maria Rotariu !Colaboratori: !prof. Cornelia Bratu !prof. Maria Căruntu !prof. Eugenia Fărcuț !prof. Simona Mera Tehnoredactare computerizată: &Răzvan Nițu, IX-a A

Clasa a X-a A:

7Andreea Balahura 7Iulia Boloca 7Teodora Botezatu 7Bianca Bordianu

7Silviu Budeanu 7Iulia Calinciuc 7Vasile Cazac 7Ciprian Cîrcu 7Paul Condrea 7Lăcrămioara Domșa 7Rodica Duduman 7Roxana Guliciuc 7Ionuț Șoldan 7Anamaria Straton 7Ioana Tcaciuc-Madon 7Maria Tomuț 7Sergiu Verciuc 7Robert Zhang

Revista apare cu sprijinul conducerii şcolii: dir. prof. Renato Tronciu dir. adj. Gabriela Cazac Redacţia mulţumeşte tuturor colegilor profesori şi elevi care au contribuit la realizarea acestui număr. Responsabilitatea privind conţinutul articolelor publicate revine în întregime autorilor.

Materialele nepublicate se restituie la cererea personală a autorilor.

- Zotic Culegere și tehnoredactare computerizată: prof. Cristina Copertă: Andreea Rotari, cl. a XI-a H


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

A

cademia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan- Al. Rosetti”, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Consiliul Naţional al Audiovizualului au publicat în 2010 cartea Eşti cool şi dacă vorbeşti corect pentru că, spun autorii, „Nu tot ce auzi la radio şi ce vezi la televizor este corect.” Rolul pe care mass-media îl are în formarea unor deprinderi de comunicare, a unui mod de a vorbi, este ştiut. Ceea ce ascultăm zilnic ne devine, pe nesimţite, familiar. Televiziunea şi radioul contribuie la răspândirea limbii literare - a limbii standard, unitare, dar tot ele pot răspândi, la fel de uşor, greşelile sau inovaţiile neinspirate, neadecvate. O influenţă, cel puţin tot atât de mare, are însă şi şcoala. De aceea, am ales ca pe lângă ceea ce realizez în orele de limba română, să mă ocup special de cultivarea unui discurs coerent şi corect care să le permită elevilor ca, ţinând inevitabil pasul cu dinamica limbii, să nu neglijeze norma. Am lansat în acest scop acum doi ani un proiect prin care mi-am propus să-i fac pe elevi să nu mai înghită tot ceea ce li se oferă în materie de limbă, să judece, să selecteze mesajele, să-şi folosească discernământul şi spiritul critic, să pună preţ pe felul cum vorbesc, cum se exprimă, astfel încât comunicarea să le fie elegantă şi firească, argumentarea să nu devină un clişeu între limba de lemn şi limbajul tranziţiei. Activităţile derulate, unele sub formă de concurs, altele realizate prin monitorizarea unor posturi de radio şi de televiziune, i-au motivat pe elevi şi au condus chiar la convingerea că trebuie să punem preţ pe felul cum vorbim şi că poţi să fii într-adevăr COOL şi dacă vorbeşti corect. prof. Ana Buzincu pagina 1


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Nu este nevoie să pleci într-o călătorie la capătul lumii pentru a-ţi testa abilităţile. Nu trebuie să faci concurenţă lui Columb sau lui Magellan pentru a realiza descoperiri valoroase. De multe ori e suficient să accepţi provocările care-ţi ies în cale şi să încerci să dai ce ai mai bun în tine, în acele împrejurări. S-ar putea să descoperi aspecte surprinzătoare în ceea ce te priveşte, în timp ce tot efortul tău nu rămâne nerăsplătit. Un concurs, precum “Student pentru o zi”, organizat de Universitatea “Ştefan cel Mare”din Suceava în luna mai a anului trecut, le-a oferit unor eleve din clasa a XI-a D ocazia să se aventureze într-o experienţă plină de inedit, cu atât mai mult cu cât organizatorii le propuneau să pornească pe urmele unor meserii de odinioară. Nu au lipsit peripeţiile, dar rezultatul a fost pe măsura aşteptărilor: proiectul lor, intitulat “Povestea martorului tăcut – fotograful” a fost răsplătit cu premiul I. În continuare, vă invit să aflaţi detalii legate de acest concurs prin intermediul uneia din protagoniste, Cristina Slusariuc. Prof. Eugenia Elena Fărcuţ Dacă ar fi să spun în câteva cuvinte ce-a însemnat această experienţă atât pentru mine, cât şi pentru colegele alături de care am participat la concurs, Adina Chirimbuţă şi Oana Hoidrag, aş spune: „Nu rişti, nu câştigi”, sau, deoarece în tezaurul literar românesc există atât de multe proverbe şi zicători de unde pot alege, aş adăuga: „Încercarea moarte n-are”. Aceste două proverbe consider că reprezintă cheia spre succes. Restul vine de la sine dacă ne dorim într-adevăr ceva. Însă, pasul cel mai important e să ai curaj să încerci măcar, să vrei. A trecut un an aproape de la concursul ” Student pentru o zi”, la care am participat alături de cele două colege ale mele, sub îndrumarea doamnei noastre profesoare de istorie, Eugenia Fărcuţ. Am reţinut dintr-o carte pe care am citit-o în anii de liceu că „timpul nu e o bandă de casetă pe care o poţi derula înainte şi înapoi”, dar, dacă închid ochii pentru câteva clipe, mă reîntorc în timp cu câteva luni, pe vremea când eram încă elevă în clasa a XI-a şi nu trăiam sub presiunea pe care o presupune clasa a XII-a. Ca orice elev, prima dată când am auzit de concurs, m-am gândit la lucruri de genul: „Nu mă complic, n-am timp, am teme... asta mi-ar lua din timpul liber.” Dar imediat, după ce am ascultat ce presupune, a venit şi întrebarea „De ce nu?! N-am nimic de pierdut.” Echipa s-a format imediat. Deşi am fost sceptică la început, întrebându-mă dacă ar merita, mai apoi, când ne-am pus pe treabă, nu am mai regretat nimic. Ne-am hotărât ca tema de studiu să fie meseria de fotograf, iar informaţiile descoperite ne-au prins în mreje imediat. (continuare în p.3)

pagina 2


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 2) Am început cu o plimbare, în timpul căreia am văzut, pe dinafară ce-i drept, primul studio foto din Suceava, iar apoi am continuat cercetarea la Arhivele Naţionale din Suceava, unde am răsfoit pline de curiozitate prin paginile îmbătrânite de timp. Plimbarea noastră a continuat la Biblioteca Bucovinei, de unde ne-am întors acasă cu multe cărţi ce aşteptau răsfoite. Timpul trecea, concursul se apropia şi, cum în poveşti eroii înfruntă tot felul de obstacole în care puterile le sunt puse la încercare, pentru a se vedea dacă sunt demni de reuşită, la fel am păţit şi noi. Una dintre colege a avut probleme de sănătate, iar timpul a fost nemilos cu noi. Îmi amintesc cum lucram după ore, cum căutam clase libere, cum ajungeam la o „alianţă” cu doamna de la patiserie, pentru a ne lăsa să lucrăm acolo uneori. Doamna profesoară ne-a sfătuit şi ne-a învăţat cu răbdare și cu devotament să lucrăm, să creăm ceva de calitate, să realizăm ceva de bun gust, fapt pentru care ţinem să-i mulţumim încă o dată. Am fost foarte încântată să cunosc oameni noi, mai exact pe doamna Weber şi pe domnul Balint, ambii lucrând în studiouri foto încă de foarte tineri. Poveştile lor de viaţă ne-au impresionat şi ne-au oferit extrem de multe informaţii preţioase. De la ei am învăţat cum se făceau fotografiile în vremurile în care nu exista tehnologia de astăzi, ce aparate complicate se foloseau, cât de migăloasă era această meserie şi cum i-a afectat din punct de vedere fizic, din cauza substanţelor folosite. Domnul Balint a dat puţin timpul înapoi pentru noi şi ne-a făcut să ne simţim ca nişte distinse domnişoare de acum mulţi ani, pregătite pentru o şedinţă foto în lumina reflectoarelor şia umbrelor încărcate de misterul trecutului. Am văzut vechile aparate, atât de mari şi neobişnuite, pe care timpul nu le-a afectat, ele putând fi folosite şi astăzi. Proiectul fiind realizat după multă muncă de cercetare, am ajuns şi la ziua mult aşteptată. Am păşit încrezătoare în universitate, ca nişte adevărate studente şi ne-am ocupat cuminţi locurile, privind curioase în jurul nostru pe colegii de la alte licee. Emoţiile au apărut abia când am ieşit în faţă să prezentăm şi proiectul nostru. Dacă nu ştiţi ce presupune expresia „a zâmbi cu gura până la urechi”, ar fi trebuit să ne vedeţi pe noi. Bine... pe lângă zâmbetul până la urechi, picioarele noastre nu puteau fi oprite din tremurat. Eram emoţionate. Recunosc, la un moment dat ceva nu s-a potrivit cu „socoteala de acasă”, dar nu şi-a dat nimeni seama. Am fost învăţate să continuăm orice s-ar întâmpla, iar faptul că mai apoi am luat premiul I, a demonstrat că munca şi emoţiile noastre nu au fost în zadar. Au fost cele mai frumoase momente. Inimile bătând cu putere în piepturi, ochii mari, privind atenţi, tensiunea crescută cu fiecare premiu anunţat şi ţipetele nestăpânite de bucurie la aflarea verdictului ce ne declara câştigătoare. Îmbrățișări, mulţumiri, zâmbete calde, fericirea palpabilă din jurul nostru... E un sentiment de împlinire, de fericire care chiar nu merită ratat! A fost o zi extrem de frumoasă! Prieteni noi, plimbare prin campusul universitar, un „prânz studenţesc”, o „şedinţă foto” alături de doamna profesoară (nici nu se putea altfel, din moment ce tocmai pledasem în favoarea artei fotografice), un premiu I şi muuuulte amintiri frumoase. Profitaţi de anii de liceu, participaţi, implicaţi-vă în proiecte... nu aveţi nimic de pierdut. Nici nu ştiţi cât de repede trece timpul... Veţi ajunge şi voi în clasa a XII-a şi veţi răsfoi prin anii trecuţi... Dacă vreţi să păstraţi amintirile cât mai proaspete de-a lungul anilor, tot ce vă pot recomanda e să faceţi multe, multe, multe, multe... fotografii! ☺ Cristina-Maria Slusariuc, cl. a XII-a D

pagina 3


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Scrisoare către elevul de la jurnalism

Cari după tine povara tinereții, pentru că ai idei și vise, iar vocile îți repetă la nesfârșit că tu ești viitorul și doar tu poți provoca o schimbare. Crezi că ai condei, carismă sau vrei să-ți învingi fobia de mulțime și alegi să vii la jurnalism. Aici, o armată de oameni specializați și dornici să învețe alături de tine te adoptă și-ți creează toate oportunitățile unei evoluții notorii. Da!, ești unul dintre elevii vestitului Colegiu Național Mihai Eminescu, pe care l-am prețuit chiar și atunci când m-am aflat în groapa cu lei și datorită căruia voi fi în curând licențiată în jurnalism. Nici o zi fără să scrii un rând este maxima care l-a consacrat pe Zola, renumitul romancier și ziarist francez, dar care ar trebui să devină și punctul de referință al jurnaliștilor. Am auzit la școală că există oameni talentați și oameni muncitori, dar talentul este atât de relativ și uneori perisabil, încât hărnicia rămâne punctul de legătură dintre dorință și succes. Colegiul, profesorii pe care crezi că îi urăști îndreptățit, intelectualul din tine Nu mă consider talentată, cred doar că am avut încredere în oamenii potriviți și m-am aflat acolo. „Acolo”, adică unul dintre elevii de la Eminescu, una dintre cele 30 ale dnei Cazac, un nume în partea dreapta a revistelor și un număr în top 10. M-am bucurat de momentele de glorie (și au fost câteva). Mi-am ascultat profesorii și am crezut în ei. Mi-au spus să Iulia Roman-absolventă scriu, să scriu mult, să scriu tot mai mult. Și nu mi-o repetau în zadar. Repetiția e cheia reușitei. Încă scriu, dar după ce citesc, după ce înțeleg, uneori nu înțeleg pentru că alții au scris fără să înțeleagă și urmările sunt de nebănuit. După ce am trecut prin mai toate etapele colegiului (unele trebuie sărite obligatoriu, altfel te plafonezi) care au însemnat olimpiade, concursuri, conferințe, topuri, următorul pas a fost facultatea. Dar am continuat să scriu, unele materiale au fost publicate, o parte au rămas pe blog, iar altele s-au rătăcit în spam. Evoluția mea a fost puternic influențată de concurența venită din partea colegilor, pe care i-am invidiat pentru că îi consideram adesea mai buni decât mine. Au existat câteva strângeri de mână, pe care nu le-am luat ca atare, din contră, am fost sceptică în privința lor. Sunt cel mai bun critic al meu și vedeam strălucirea din ochii lor, ai colegilor, iar asta m-a determinat să-mi doresc să-i depășesc. Dacă am reușit, să vorbească timpul. Basmele despre jurnalism, cu mai multe sfârșituri Poveștile de succes încep cu piedici. Admiterea la facultate aproape că nu a fost admitere, dar susținătorii au venit de unde nici nu te așteptai: liceul nu se rezumă doar la opt ore de întâlniri cu profa de latină, mai vine și proful de matematică pus pe treabă cu elevii de la filologie și lista poate continua. Acel profesor despre care spui că te-a terorizat în toți cei patru ani îți va deveni cel mai bun prieten și-ți vei aminti de el când amfiteatrul se va umple de atâția semidocți cărora trebuie să le faci față pentru că porți pe umeri numele unui colegiu, imaginile tuturor celor care în loc să intre în fumoar te-au întrebat cum stai cu admiterea și amânând vizionarea unui film, ți-au răspuns la mail-urile tale fără diacritice. Am devenit studenta renumitei facultăți de jurnalism din România, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, unde am avut surpriza să constat că mai nimic nu-mi era străin: pentru unele cursuri a trebuit să recitesc materialele pe care profesorii din liceu ni le-au recomandat la opționalele de specialitate și dintr-o dată totul a devenit mai simplu, iar procesul de adaptare nu pot să spun că l-am simțit. (continuare în p. 5)

pagina 4


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 4) Îmi amintesc tot timpul cuvintele dnei Vranău care ne spunea: Am învățat patru ani pentru o viață. Cu siguranță anii au fost mai mulți, nu am niciun dubiu, însă am vrut să apăs pe acea pedală a alegerilor înțelepte, pentru că nu are rost să mai spun că neînțelepții nu aleg nicio cale și astfel se rătăcesc. Știm renumitul text: Meseria m-a ales pe mine. Nu cred că există așa ceva. Îți place jurnalismul, te apuci de scris și de citit ziare. Îți place medicina, îți iei atlase și aprofundezi structuri anatomice. Jurnalismul este ca medicina, doar că se face la alt nivel: cu computerul și cu mine. În primul an de facultate am intrat pentru prima dată într-o redacție adevărată și am învățat ce înseamnă să scrii o știre de presă, o știre de agenție. În al doilea an, am descoperit radioul, un mediu magnific și mi-am spus că, finally, el este marea pasiune. În ultimul an de facultate, pe nepusă masă, am primit un telefon care mi-a schimbat total imaginea despre ce credeam eu că înseamnă mass-media. Ce s-a întâmplat mai exact, mi s-a spus că am fost aleasă pentru a apărea într-o emisiunea la Televiziunea Română. Încă nu mi-e clar de ce aleasă, dar probabil oamenii din domeniu au anumite criterii după care își aleg partenerii de platou. Nu vei înțelege de ce televiziunea e un spectacol până când nu ți se va pune o lavalieră într-un studio adevărat. Implicarea în proiecte și colaborări dintre cele mai serioase, dar și fantasmagorice (nu există păduri fără uscăciuni) au condus la o evoluție continuă. Teama de public și tremuratul glasului, cu care m-am confruntat ani la rând în Aula Colegiului de la Eminescu, asta până a venit dna Cușnir și mi-a spus: Zâmbește dacă ai emoții! și a funcționat, au dispărut treptat. Diana Marcela Popescu, cl.XII E Șansa ta a fost să te numeri printre elevii de la jurnalism și nu considera asta o întâmplare. Tot ceea ce trebuie să faci este să scrii, să citești și astfel vei deveni unul dintre cei mai buni mini-jurnaliști. În curând vom fi colegi, ne vom confrunta în idei și tot ceea ce trebuie schimbat vom schimba, că doar elevii de la Eminescu au demonstrat în nenumărate rânduri că începuturile sunt ale lor. Ieșiți din serie, pregătiți-vă de cel mai mare război: al cunoștințelor. Închei cu unul dintre citatele preferate spuse de mentorul meu, Daniela Zeca Bucura: Lumea e mică, încât oricum murim prea devreme și nu o putem cunoaște. Jurnalistul trăiește mai multe vieți, acesta este unul dintre marile sale atuuri. P.S.: Aștept cu nerăbdare să ne întâmplăm în culise. Iulia Roman, studentă în anul al III-lea, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

pagina 5


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Bun venit în secolul vitezei! Totul este accelerat, inclusiv sentimentele. Nu mai avem timp să cunoaștem și să ne cunoaștem. Refuzăm să trăim în prezent și încercăm, în fiece clipă să anticipăm viitorul. Nu ne bucurăm de clipa pe care o trăim, ci ne temem de viitor. În fiecare secundă lumea se schimbă, fără ca muritorii să observe, și devin musafiri pe Terra. Sunt înlocuiți de roboți super mega dotați care încep să concureze cu cei care le-au dat viață. Guvernează lumea virtuală, pentru că omul nu mai are timp pentru sine și nici pentru o întâlnire cu prietenii. Au devenit memoratoare ambulante: rezumate pentru rezumate, și cronologii ale celor Două Drame Mondiale, pentru că este o rușine să citești…Tehnologia a evoluat în ultimii 200 de ani, cum nu a făcut-o în precedenții 2000. Și în medicină cercetările au dat roade, fiind creat un prototip care să înlocuiască inima umană (și atunci unde mai rodește iubirea?!). Sunt lansați sateliți artificiali, în laboratoare se produc arme atomice și se descoperă noi elemente chimice, două din cele patru insule nipone sunt legate printr-un tunel suboceanic…, dar lumea aceasta nu e perfectă. Au dispărut geniile, cei care își creau propriile lumi, în care timpul trece în favoarea individului. Ne gândim uneori și poate ne dorim ca geniul eminescian să fii trăit în carne și oase, până în prezent. Să știm că mai scrie cineva despre Feți-Frumoși, Luceferi și iubire, totuși, o cugetare profundă ne aduce în fața unei imposibilități. Secolul XX Robert Chițan, cl. a X-a B nu poate lua locul acelei epoci de aur a culturii, în care copilul Eminovici cutreiera țara și chema muza pe coama dealului, în care tinerii învățăcei veneau cu forțe proaspete de la Paris pentru a se confrunta pe ringul literaturii, când lectura și cunoașterea istoriei erau la modă. Atunci, geniul era liber, trăia din dragostea pentru universul poetic, iar societatea nu-l constrângea. Astăzi, ar putea fi inspirat de codrii, prietenii săi, defrișați și de lacul în care se oglindesc zgârie-nori. Acum, viteza primează. Totul se raportează timpului, chiar și sentimentele. Oamenii se prăbușesc sub povara realității și caută lumea virtuală, gata creată, când ar putea să-și făurească ei un Univers, o lume cu Feți-Frumoși. Ana Maria Antonesei, cl. a XI-a C

pagina 6


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Tulburat din cauza notelor mici și a absențelor, decid să mai lenevesc puțin, poate adorm și se va schimba ceva în viața mea. Cu toate că încerc din răsputeri să învăț, nimic nu-mi intră în cap, așa că, în loc să pierd timpul în casă, printre mormanele de cărți prăfuite, printre care , prietenii mei, micii rozători, și-au făcut adăpost, mai bine la o terasă, într-un pub ori în aburii unei cafenele.. Încă puțin și simt că adorm, oboseala de peste zi începe să-și ceară dreptul…Pătrund, parcă, pe o buclă imundă, într-o spirală a unui timp prăfos… Aici este beznă, să aprindă cineva lumina sau o lumânare, un chibrit, orice, vă rog! Sunete stranii se aud peste tot, oameni triști se plimbă singuri pe străzile ponosite ale acestui oraș mizer. Felinarele pâlpâie, ploaia stă să înceapă, iar norii au acoperit deja mai bine de jumătate de cer. Sunt în căutarea unui adăpost călduros și securizant, în care aș putea comanda o cafea fierbinte, să-i pot savura cu pasiune aroma boabelor prăjite. În fața mea, trei localuri au ușile deschise, pregătite să-și primească fidelii clienți. Mă îndrept spre primul, iar în timp ce mă apropii, ușile se închid într-o clipă. Încerc să deschid ușa, aceasta este blocată. Observ un lacăt imens, care atârnă de încuietoare. În partea stângă a ușii, spânzurată de un cui ruginit, o cheie metalică. Dubios e faptul că nu există niciun șănțuleț, pentru a avea posibilitatea să fie descuiat. Ceva straniu se petrece în această noapte. Parcă mi-ar fi interzis să mai intru într-un local. Cu ce să mă mai amuz?. Așa, probabil, îmi dă Dumnezeu câte o palmă, pentru că merg prea des prin cluburi și neglijez amărâta asta de școală, care îmi întunecă mie viaț. E ca un iad, nu mai suport, îmi ies din minți, acum ce fac? Unde mă duc? Și am impresia că zbor ca o pasăre năucă…Sau, poate, doar mă târăsc, eu, loaza veselă, urzind, pe timp de noapte, gesturi răzbunătoare, teribilul erou al farselor adolescentine, dar la lumina zilei, milogindu-mă pe tăcute, cerșind aprobarea profesorilor și aderând la toate conformismele… Vreau acasă, între mormanele de cărți prăfuite! Simt cum mă trage sigur o mână de plumb… A fost una dintre cele mai negre zile ale mele. Totul a început când am deschis ochii. Era o dimineață aparent liniștită de florar, iar soarele parcă plecase pensionar grăbit. M-am ridicat din pat cu chiu, cu vai, somnoros, și m-am îndreptat spre fereastră. Când am tras perdelele, am văzut, în halate mov, doi bărbați care săpau o groapă. Cum să crezi așa ceva, având în vedere că era ora patru dimineața!... Am intrat în baie, m-am spălat pe față și am revenit la fereastră. Afară, în aceleași halate mov, aceiași bărbați stăteau pe iarbă, privind înăuntrul gropii. Nu înțelegeam deloc de ce doi oameni în halate mov trebuiau să sape o groapă sub geamul casei mele. Putea să fie vorba despre un canal. Dar, la ora patru… M-am îmbrăcat și am ieșit. Dar în grădină, sub zidul casei, am constatat că misterioasa groapă dispăruse cu tot cu bărbații în halate mov. Parcă i-ar fi înghițit pământul. Am pășit pipăind pământul cu talpa piciorului, pe locul în care se afla săpătura. În mai puțin de o clipă, am căzut în gol. Și m-am pomenit într-un loc necunoscut. Într-o cameră murdară, umedă. Un miros infect, înțepător mi-a invadat nările. Ce era? Un canal! Privirea, ca o prelungire a simțului tactil, înregistrează îngrozită… Coșmarul era realitate acum. Am simțit panică și o voce interioară mă tot împungea să găsesc o cale de ieșire la lumină, de evadare. (continuare în p. 8) pagina 7


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 7) Seară aproape bacoviană…Privesc cum tot mai insinuant amurgul mușcă din firimiturile zilei și, cu un gând rebel, mă uit peste cărți, fișe, schițe, file de proiecte, torturante iluzii cotidiene, pentru adolescentul care nu vrea să fie pedepsit la colț, cu o tichie cu urechi de măgar pusă pe cap. În fața mea, urme de pași. Am decis să continui drumul. În timp ce traversam tunelul, cineva alerga în spatele meu. În momentul în care m-am întors să văd cine sau ce era, am zărit o umbră. Era o siluetă. De fapt, o formă nedefinită. Am urmărit-o până când am descoperit că tunelul nu ducea nicăieri. Cine să fi fost în spatele meu? Unde să mergi când nu ai alternative? Ce să faci în această situație? Și-mi țiuia-n urechi vocea doamnei mele de română, la o lecție despre Bacovia și simbolistica movului, culoarea doliului regal…Doamne, încotro?...O mână concesivă mă trage hotărâtă.

Diana Bradu, cl. a IX-a B

Sunt atent la ore, învăț cu interes, dar timpul, timpul îmi scapă printre degete. Cu temele rămân mereu în urmă. Uit acasă pachetul cu mâncare, sunt un mare zăpăcit. În această seară, îmi propun să mă culc la ora opt și jumătate, iar până atunci, să scriu temele pentru mâine. Mă iau cu una, cu alta și uit de teme, uit să-mi fac ghiozdanul. Mă las purtat în lumea viselor. Mă aflu în fața unei porți imense, ușa închisă, iar în gaura ei, o cheiță aurie, de care este atârnată o plăcuță cu un straniu mesaj: „Intră, de poftești timpul să oprești!”. Am descuiat poarta și am pătruns într-un loc familiar și, totuși, necunoscut, plin de copaci, raze de soare și ceasornice viu colorate. Ceasurile arată oră fixă, doar secundarul se învârte în gol. Timpul stă în loc, soarele strălucește, iar tărâmul în care am ajuns, după micul accident, este mereu tânăr și liniștit. O cărare înverzită îmi apare în cale și pas cu pas, ajung în fața unei biblioteci imense, cu niște cărți frumos colorate la cotor, cu titluri pline de promisiuni, băncuțe primitoare, creioane cerate și benzi desenate. Și mulți liceeni alături de profesorii lor, fără catedră, fără catalog, fără ifose… Cea mai mare bucurie a adulților de aici: să readucă pe linia de zbor „rândunelele școlare” năucite, conform principiului pedagogic valabil de la inaugurarea unității: „O rândunea căzută e o rândunea care trebuie readusă la viață.” Acesta pare a fi raiul pentru mine, posibilitatea de a scrie la timp temele, fără să fiu presat de crudul ornic școlar, care nu mi-a dat pace până acum. Ca din senin, o trompetă răsună, toată liniștea dispare, totul se precipită. Secundarele pornesc și ceasurile capătă aceeași culoare plumburie. Era doar tata, care îmi dă trezirea de dimineață. Alunec pe aceeași buclă a spiralei și mă trezesc de-a binelea, cu o stăruitoare interogație pe buze, ca și eroul eminescian, Dionis: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea.” Oare acel rai al adolescentului elev chiar există?!

Ana-Maria Buzincu, cl. a XII-a B pagina 8


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Oameni

Timpul

r Oameni, lacrimi de înge în gând Puri la suflet, dar nu şi cer Ce au coborât agale din st pe pământ. Pentru a - şi face un ro

Se scurge timpul printre frânte inimi Aruncă săgeţi de sticlă în minte Lăsând în urma sa mii de patimi Ce noaptea nu mai vine să le aline.

joc, Oameni, simple piese de te Manevrate de sentimen nu are loc Iar atunci când dragostea sedimente. Din piese devin simple

P

Dar tot tre ria lor Când sunt scrise de prop mână.

Copilul din mine e pus la tăcere Şi-aduce aminte de cele făcute Iar în suflet se aşază aspră durere Puţin câte puţin începe să-l strămute.

but

a de d parcă singure n Oameni, cărţi ce se scriu i pagină g e Rând cu rând, pagină cu e ur sig a ne murând inimi Oameni, paznici ai altor t Ce răpun orice sentimen nedumerit timi Şi trăiesc şi mor din pa nd De vrăjile cuvântului fii cuceriţi. lor Oamenii, străini de viaţa în ei Ajunşi să nu mai creadă n-color Văd viaţa mai mult în no ea Şi se apropie de margin prăpastiei.

Efect Dacă muzica îţi dă culori Şi aripi... Ca să zbori. De ce când iubim Pământul îl avem sub picioare Când trebuia de sus să-l privim?

Nu sunt nici vânt, nici urlet de lup Nu sunt nici apă, nici soare arzător Mă zbat şi încerc să lupt Dar hoinăresc prin amintiri, veşnic călător. Gândesc în sinea mea, nisipul să-l întorc Din clepsidra vie a bătrânului timp Dar sper degeaba, oricum nu o să pot Măcar ca amintiri prăfuite să mai ating.

Poveste

Poveste în doi, dar nu iubire Chiar dacă ea iubea tot ce ținea de el Și el în imensa sa neștire O lăsa să se învârtă în acest fals carusel. Dacă zâmbetul ei îţi dădea putere Poveste oxigen cu patimă... era îţi Şi fericirea ei dar dintr-unul De ce totul acum e praf şi pulbere? El mințea că nu putea să îi zică neomogen. neperfect, e Totul fetei Se pare că iubeai neperfectul ei Pentru că în sufletul ei se zbătea taifunul Şi ochii ei de curcubeu Plin de flacăra aprinsă a Erai fericit în mirosul dragostei dragostei. Era doar un alizeu. pagina 9


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Când totul părea o coală albă şi goală cufundată în Să-mi lase amintiri şi sentimente vii întuneric Nu i-am spus timpului să rămână în loc Unde trecutul se zbătea în cuvinte stinse, întrebări Nu am cerut răgaz în clipe Sângele menirii, amestec de origini îşi revarsă viaţa Aştept provocarea celor care vor veni, Destinul îl simt căzându-mi în palmă Lucrurile care mă vor desprinde de rutină Din tinere clipe am căutat răspunsuri Şi-mi scriu definiţia Suflet ce încet se aprinde printre litere ale Indiferent de ce şi-a propus destinul necunoscutului Ceas de ceas, zile şi anotimpuri Călăuzit pe acelaşi drum al începutului Nu mă las purtată de vise Fără indicii, fără sunet, fără imagini, Care, te îndepărtează de prezent. Paşi pe care nu i-am făcut la timp Prezentul nu-l irosesc Voi învăţa să le preţuiesc valoarea Strâng la piept fiecare secundă. Şi că toate au un timp al lor, Nu visez la ce va fi, Fac lucruri care să rămână

Te vei apropia Când mă uit în oglindă Tu eşti reflexia mea. Atunci când te pierd Te regăsesc în îndepărtata lumină Mereu şi mereu acolo Timpul nu va aduce niciodată rouă de lacrimi Peste două suflete ce ard Peniţa mea îţi scrie versuri: Tu, eu, noi.

De mâine

Eşti firul Ce se lasă clătinat De adierea vântului Mai târziu ai devenit o floare Ca să mă priveşti Printre genele parfumate Clipe în şir se topesc pe zidul timpului Şi nici nu ne pasă Ne îmbogăţim continuu tainele Mai puternice Decât cea mai râvnită atingere de înger.

De mâine totul va reînvia Şi o vom lua de la început Totul se va transforma Din vis în realitate.

I O N

Totul se va rezuma la un tainic punct Iar punctul la universul plin de secrete noastre. Totul a început demult, tare demult De la o stea mică, Decupată în formă de inimă. pagina 10


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Serjan tu Marina Vis adolescentin de iubire, Senine nopți coboară, Cerșim în depărtări amare Plimbări de-odinioară. În efemer ne îndreptăm Impulsul de-a surprinde, O ipostază de învinși În ochi se reaprinde. Trăiri ce ard neînțeles Tot se topește-odată Printr-o dorință ce avem Acum sau altă dată. Nonsens subiectiv percepi,

clasa a XII-a D

Te sfâșie subit Și sângerezi, și nu concepi Devastatorul zid. Și suferi singur, plin de-amar Nădăjduind în colț, Căci doar sfârșitul nu-l cunoști, Ești unic printre morți. Pierduți în gol, trăind ironic Sau pasiunea înghițând A rațiunii rătăcire În val un suflet dezbinând. De dorul clipelor frumoase Se contopesc memorii,

Meschin, înfometat de chip, Un gust antecedent licorii. Simțind un vis sau poate o trăire, O lume vie ori una pustiită, Complexul umed de culori, Splendoarea părăsită… Precum un muribund ecou Îngheț total, frivol mister O inimă se zbate-n vânt Iubesc, înșel…visez sperând?

Anastasia Bumbac, cl. a IX-a H

Străini Toate s-au stins aici – copilăroase. Și-ți mai aduci acum aminte ? Ușor fugeam printre cuvinte, Pe bancă singuri, doar noi doi Toți ceilalți alunecând pe lângă noi. Când mă vedeai idealistă, Când insistai că sunt geloasă, Adolescent tratând greșeala, Mândria ta fiind momeala. Și parc-am zis că o iubire Nu contabilizează: certuri, vorbe aspre, Iluzii, gelozii, nici scuze false Nespulberând, pe rând, visele noastre.

Petala unui sfârșit de februarie Îmi cade pe umăr și-mi rupe armura, Îmi trece prin sange și simt, Cum îmi încălzește pieptul. Răpus până mai ieri De gerul năprasnic cules din vest Și purtat sub pelerină o viață.

Cuvinte-plumb, rostite prea ușor Ceva mai greu de-ndeplinit… Privesc pe drumul nostru gol, Doi tineri scumpi, străini acum au devenit…

Aud cum pădurea trosnește Ghiocelul vine și vestește primăvara, Cu clinchetul său de smarald. Și sufletul meu se încălzește Simțind căldura soarelui suprem, Iar martie răspunde voios Am sosit! pagina 11


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Adesea, seara devenea ciudat de tristă, întocmai ca după o zi însorită, când umbrele mari ale norilor învăluie totul pe neaşteptate. Ceea ce părea şi mai ciudat era faptul că adoram serile acestea. Aveau farmecul lor atât iarna, când mă cuibăream într-un fotoliu cu o cană de ciocolată caldă, privind jocul flăcărilor din şemineu şi ascultând vântul nebun, care făcea prăpăd printre fulgii de zăpadă, cât și primăvara, când urmăream ploaia care îmi bătea în geam neputincioasă. Vara, în balcon, contemplam luna plină ridicându-se mândră de după sălcii sau, privind ca o Cătălină cerul presărat de stele, aşteptam un Luceafăr care să mă ducă în lumea lui de vis. Serile de toamnă păreau cele mai triste... melancolia pătrundea în suflet şi derula amintirile ascunse adânc în intimitatea fiinţei mele, întocmai ca pe-o bandă de casetă. Mint. Melancolia nu mă cuprindea doar toamna în mrejele ei, ci de fiecare dată când avea prilejul. Când auzeam un nume, (de obicei, cel al fostului proprietar al dragostei mele), când auzeam o melodie, când treceam printr-un loc sau... cine mai ştie?! Amintirile sunt întocmai ca nişte sirene...Te atrag cu melodia lor dulce, înecându-ţi toate corăbiile mai apoi. Auzisem cândva că noaptea este cel mai bun sfetnic. Chiar dacă adormi lângă cineva, între gândurile voastre este o distanţă incomensurabilă. Unii adorm frământându-se să găsească soluţii la probleme, alţii gândindu-se la persoana iubită sau, de ce nu, la aceea pe care au pierdut-o...Oamenii adorm cu gândul la fel de fel de lucruri...Ce lucru minunat e că omul nu cunoaşte gândurile semenului său! Cred că dacă oamenii de ştiinţă ar găsi un mod de a le dezvălui, viaţa ar deveni insuportabilă, pentru că ar nimici singurul ei farmec: taina. Lucru minunat, dar de câte ori nu ne-am dorit să ştim ce gândeşte cineva? De câte ori nu ne-am dorit să ajungem la gândurile unei fiinţe iubite ori chiar ale unei persoane care nu are vreun impact asupra noastră? Oare de câte ori nu ne-am dorit să avem o cheie care să descuie acea cutie fermecată, care ascunde mii de gânduri, de imagini, de frânturi de amintiri, de versuri dintr-o melodie preferată... Sau de câte ori nu ne-am bucurat că cel sau cea de lângă noi nu ne poate citi gândurile? Oare de câte ori trupul ne-a fost alături de un altul, dar gândurile ne erau lângă altcineva, altundeva? Ahh, mi-am amintit de doi ochi căprui, dintr-o seară de toamnă. Îi priveam şi nu simţeam nimic. Eram doar surprinsă...De ce „un alt el”? De ce un alt decor? De ce niciun fluture în stomac? Pe fundal se auzea o melodie... ştiam c-o mai auzisem... ştiam că-mi plăcuse şi atunci, dar totuşi mi-era străină. I-am mai dat „play” o dată. Ochii căprui erau la câţiva centimetri de mine, vizibil preocupaţi să desluşească ceea ce se ascunde în spatele ochilor şi dincolo de zâmbetul meu de Monalisă. Eram aproape, dar numai eu ştiam cât de departe eram, de fapt. M-am lăsat cu spatele pe spătarul băncii, am închis ochii pentru câteva clipe şi m-am regăsit: întuneric, fostul proprietar al dragostei mele, doi ochi albaştri frumoşi pătrunzându-i pe ai mei şi-o tristeţe de nedescris, deoarece ştiam că odată ce va veni dimineaţa, el nu va fi niciodată al meu în întregime. Nu ştiu de unde am ştiut asta..., poate am ştiut-o pentru că femeile simt adesea dincolo de simţuri. Şi-am auzit melodia asta pe fundal şi gândul: „Să n-o uit!” Dar am uitat-o. Întotdeauna uit melodiile dintr-un moment anume, dacă vin cuvintele astea în minte. Am deschis ochii şi-am oftat. Erau aceiaşi ochi căprui, preocupaţi să mă descifreze. Habar n-avea că sufletul mi-era câteva străzi mai încolo, cu o inimă în bucăţi şi bucăţele, deşi era lângă o inimă pe care o iubea până la stele şi înapoi. M-am întristat enorm, enorm pentru că nu suportam privirea aceea mieroasă, ternă, fără „acel ceva”. „Hai să plecăm, i-am spus acelui „el”, zâmbind trist. E târziu.” (continuare în p. 13)

pagina 12


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 12) Ai derulat vreodată timpul până în momentul când ai cunoscut pe cineva sau până în momentul din care o anumită persoană a căpătat un sens în viaţa ta? Poate că da, poate că nu... poate că în mecanica destinului tău se întâmplă evenimente prea importante, ca să-ţi mai aminteşti detaliile semnificative, care au fost decisive în evoluţia ta ca om. Mă uit la poza de pe birou: o „eu” cu breton, serioasă, lângă o „ea” zbârlită, care se strâmbă: cea mai bună prietenă. Mă simt de parcă o cunosc de-o viaţă, mă simt de parcă e o soră geamănă, care simte întotdeauna când mi se întâmplă ceva. Suntem diferite şi totuşi la fel. Dau timpul înapoi... un an, doi, trei şi ajung la o dimineaţă răcoroasă de toamnă. Două puştoaice în faţa viitorului liceu, zgribulite, căutându-şi cu privirea numele într-un panou de sticlă, cu zeci de nume străine. „Fir-ar , nu mă văd nicăieri!”. „Am găsit eu. Uite, camera 41 , tu, eu şi...cine e fata asta?”. „Nu ştiu, dar dacă ne supără, îi arătăm noi!”. Fata aia... numele ăla scris lângă al meu în tabelul cu cei ce urmau să fie cazaţi în internat, e astăzi cea mai bună prietenă a mea. Te-ai gândit vreodată că fetiţa cu părul prins în coadă care se uita urât la tine, va deveni peste câţiva ani prietena, prietena ta cea mai bună din copilărie, lângă care ai crescut şi-ai învăţat câte puţin din tainele vieţii? Teai gândit că vei revedea peste ani un coleg din clasele primare, care îţi era indiferent poate şi că el va fi cel care îţi va reda încrederea în tine, când ai nevoie cel mai mult? Te-ai gândit că-ţi vei revedea prietenii peste câţiva ani şi vei simţi doar un gol în stomac? Că vei simţi c-au fost doar nişte trecători prin viaţa ta și că astăzi nu mai contezi pentru ei? Te-ai gândit că pentru un chip pe care l-ai văzut astăzi şi ţi-a fost total indiferent, vei plânge mâine, când vei afla că nu mai este? Te-ai gândit că din cauza unui comentariu răutăcios părinţii tăi sau cineva drag care te iubeşte suferă din cauza ta? Te-ai gândit că persoana pe care o iubeşti azi va deveni mai târziu un străin căruia nu ai ce să-i mai spui? Un străin ce poartă în priviri frânturi de amintiri cu tine, dar pentru care nu vei înţelege ce simţi? Te-ai gândit că omul cu păr de nea din cauza căruia tremurai, când pronunţa cuvântul „test”, va fi cel de care-ţi va fi cel mai tare dor? „Cine are curajul să se întrebe, nu mai poate fi fericit”, citisem într-o carte din biblioteca bunicii într-o zi de vară, stând tolănită pe balansoar, în grădina lor de poveste, cu flori parfumate şi arbori bătrâni, care au urmărit copilăria mamei mele. Oare aşa să fie? Uneori, întrebările te ajută să te întorci în timp, să-ţi poţi da seama cât de frumos este prezentul şi cât de mult merită apreciat...Nu eşti fericit atunci când întrebările sunt însoţite de temeri, îndoieli, melancolie... Tu îţi pui vreodată vreo întrebare? Viaţa ta s-a arătat întortocheată în vreun moment? Ai fost vreodată pierdut printre amintiri? Amintiri eterne, pe care, deşi le-ai încuiat într-o firidă din sufletul tău, a cărei cheie ai aruncat-o, sunt mai vii ca oricând? Tu... tu te gândeşti vreodată la cum a început totul?

Cristina Slusariuc, cl. a XII-a D

Teodorescu Camelia, cl. aXI-a B pagina 13


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Suntem în mileniul 8, mai exact în anul 7501, pe planeta Android din galaxia C.S.197. Android este o planetă de mărime medie care, privită din spaţiu pare un imens sistem format din miliarde de circuite. Este alcătuită în mare parte din elemente anorganice având un procent scăzut de compuşi organici. Locuitorii planetei Android sunt o categorie de roboţi cu un grad al inteligenţei impresionant, ce dețin un IQ de peste 400. Din punct de vedere fizionomic, androboţii se aseamănă foarte mult cu oamenii, însă nu au simţ tactil, gust şi simţ olfactiv, iar sursa lor de energie este solară. Au pus la punct o tehnologie foarte avansată care le uşura în totalitate viaţa: maşini de teleportat, străzi formate din benzi rulante şi maşini zburătoare. Corina Anton, cl. a IX-a G Cu toate acestea, de milenii întregi, aceştia încearcă să creeze un nou membru printre androboţi, un robot alcătuit doar din materie organică. În laboratorul doctorului Kimbot este multă agitaţie, se lucrează intens. Sute de roboţi şi maşinării funcţionează la maximum. Într-un final s-a făcut linişte. Din interiorul unei capsule luminoase a ieșit prima formă de viaţă de pe acea planetă cu caracteristici străine androboţilor: cu ochi strălucitori, cu o alcătuire simetrică şi elasticitate a corpului, dar nu în ultimul rând cu o mişcare graţioasă a acestuia. Toţi cei din laborator s-au adunat în jurul noii descoperiri. Erau uimiţi. Niciodată nu crezuseră că vor putea crea primul robot din compuşi organici. Doreau să-i pună un nume. În cele din urmă creatura misterioasă a primit numele de om. Acesta a încercat să facă câţiva paşi spre creatorii lui, dar s-a lovit de o capsulă de pluraniu, un material invizibil şi extrem de dur. A început să plângă. Androboţii s-au speriat grozav. Cunoşteau acest compus chimic: apa, însă îl obţineau foarte greu. Li se părea uimitor şi în acelaşi timp inexplicabil cum acest om putea crea apă. Androboţii erau din ce în ce mai uimiţi. Vestea despre Corina Anton, cl. a IX-a G noul membru s-a răspândit rapid. Toţi locuitorii au aflat despre noua descoperire. A urmat o serie de teste pentru a afla cât mai multe despre acest om. Un singur lucru nu înţelegeau cercetătorii. Omului îi era din ce în ce mai rău, părea din ce în ce mai palid, lipsit de energie. Îi era foame, dar locuitorii Androidului nu puteau să-şi dea seama că androboţii nu aveau această nevoie permanentă de hrană, ci doar de energie solară. Speriaţi şi neştiind ce să facă, roboţii au folosit una din maşinile de teleportat şi l-au trimis într-o altă galaxie numită Calea Lactee pe o planetă formată atât din compuşi organici cât şi din compuşi anorganici în proporţii egale. Aici el putea să crească şi să se dezvolte. Omul a numit acest loc… Planeta Pământ.

Corina Anton, cl. a IX-a G pagina 14


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Este ultima săptămână de vacanţă. Eu şi foştii mei colegi am decis să petrecem două zile la o cabană la poalele muntelui. Este noapte, ora zece şi jumătate... o noapte ploaioasă, un fulger străpunge cerul, ploaia se loveşte violent în geam. Am dat să-mi fac semnul crucii, poate se mai potoleşte ploaia... când deodată uşa camerei se deschide, intră un aer rece şi focul din şemineu se stinge, apoi se aude un urlet de lup. Ne oprim... Împreuna cu fostul meu coleg Sebi, încercăm să aprindem luminile, dar.. NIMIC! A căzut curentul. „Ţi-ai făcut tu repede cruce !”, „Altceva nu aveai de făcut?”, “Pe bune, tu mereu faci ceva? “. Nervoasă zic: - Okay, scuzaţi-mă. Ateilor! - Bine, hai să o lăsăm în pace, doar şi-a făcut cruce. Pură coincidenţă. - Bine, avem nişte lanterne la etaj. Cine merge? Stăm şi ne uităm unii la alţii timp de un minut apoi decidem să jucăm un joc aprig de „piatră, hârtie, foarfecă” eu şi Sebi am pierdut, ca de obicei, genial! - Bine, hai sus! - Aveţi grijă să nu vă pape fantomele, buhuuhuu! zice unul dintre colegi. - Okaaay, okaay. Maturilor! Urcăm scările în grabă, ajungem la ultima scară şi ne holbăm la holul lung, plin de tablouri ciudate: un ochi într-o piramidă, o stea cu şase colţuri, un cap de taur fără faţă, cu coarne imense. - Ouu, da.... super.... - Şi... care-i camera? - Cea din capăt, zice Sebi înghiţind în sec. - Ouu....key.. Tu primul... - Nu, nu... doamnele primele.. - Păi da! - Hahaha! Ce glumiţă. - Găină fricoasă, merg eu. Ajungem la capătul holului, o uşă masivă, cu un cap de bou pe ea... apăs clanţa destul de grea pentru mine... uşa scârţâie destul de enervant, intru în cameră, miros de praf. Am inhalat prea mult praf... încep să tuşesc înăbuşit. Deodată o umbră îmi atrage atenţia, dau să îl strig pe Sebi, nicăieri! A dat bir cu fugiţii. Încep să caut grăbită lanternele.. nimic. Stai! Nici nu ştiu de unde mi-a venit ideea că sunt aici! Încep să pipăi în întuneric, nu găsesc uşa! O mână ca de bărbat pe umărul meu. Ţip. Mă întorc şi văd o siluetă slabă, fără chip, cu mâini foarte lungi şi calc direct pe scări... spre norocul meu, m-am lovit puţin, dar cum au ajuns scările până aici?? Îl văd pe Sebi venind spre mine cu o lanternă aprinsă. - Eşti bine? - Da... mă doare puţin capul, dar sunt bine. - Scuze că am plecat. I-am auzit pe ceilalţi țipând şi am fost să-i caut. Nu sunt nicăieri. Tu ce ai păţit? Te-ai împiedicat? Unde-s celelalte lanterne? - Uşor, Sharlock! E o cameră veche acolo, de unde lanterne? M-a împins o chestie ciudată din uşă, pe scări! - E ditamai holul! Halucinezi, femeie! - Ba nu! Pe bune! - Recunoaşte că te-ai împiedicat! Eşti o ameţită. -Dispari. Nici măcar nu ai avut bunăvoinţa să intri în cameră, curajosule! Pleacă, lasă-mă! (continuare în p. 16) pagina 15


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 15) - Bine, mă duc să dorm, paranoico, ceilalți poate au plecat la plimbare. - Mda, bine. N-ai dispărut? - Fiţoaso! - Paa. Mă duc în baie. Lumina este aprinsă... cum nai...? Merg la dulăpiorul cu oglindă, când am căzut m-am lovit la arcadă, îmi curge sânge, minunat! Deschid uşa care scârţâie super enervant. Iau spirtul şi un plasture dintr-o trusă de prim ajutor. Dezinfectez rana, ridic privirea, aceeaşi ciudăţenie în spatele meu. A dispărut repede, îl caut pe Sebi. Nicăieri, oh... minunat! Mă uit pe ceas, trei fix, deja? Oh, Doamne, nu rămân singură aici! Am dat să deschid uşa uriaşă cu un cap de bou pe ea! Nimic, încuiată. Geamurile, închise... Am încercat să sparg un geam, bizar. Sunt prea masive. Încerc să mai dau un pumn în geam, în zadar. O cioară apare deodată şi croncăne în geam, atât de puternic, încât o aud atât de bine, mult prea bine. Lângă mine, un calendar. Vineri, 13. Ooo nu, Clau, revino-ţi, doar nu crezi că eşti în filmul de groază?!

Simona Ştefureac cl. a XI-a D

Mă uit pe geam, aceeaşi siluetă. O, dar uşile şi geamurile sunt închise! În gândul meu „Haaa, fraiere!”. Cum naiba? Uşa scârţâie, încep să fug, simt că e în spatele meu, dar am puterea să urc repede scările şi să trec de holul uriaş care mi se pare interminabil şi să închid uşa camerei. Bătăi puternice de pumni în uşă, văd aceeaşi umbră. De data asta transformându-se în ceva masiv, uriaş, cu coarne mari! Am început să plâng în hohote.. când deodată raze plăpânde de lumină intră pe fereastră. Deodată uşa se deschide brusc, sunt foştii mei colegi. Am tresărit de uşurare şi am spus speriată cu lacrimi în ochi: - Unde aţi fost toată noaptea? Ateilor! - Am fost în beci... - În beci?! Ce aţi făcut acolo?! - Am găsit o aşa zisă carte de vrăjitorie, care cică invocă răul. - Ahm... - O prostie! Nu e bună de nimic! Eram toţi siguri că o să pierdem seara degeaba. - Da... - Eşti bine? - Da... - Ce cauţi aici? - Am rămas singură toată noaptea. Mi-a jucat imaginaţia feste, dar... sunt okay. - Bine, credincioaso, mergem să luăm micul de jun, te aşteptăm. Fantome, auzi, ce prostie! Tabloul cu cap de bou are acum faţă. O faţă cu un zâmbet malefic. Fug în bucătărie, nu prea mănânc, nu le zic nimic, oricum... nu mă cred! Claudia-Sabina Hazsda, cl. a IX-a G pagina 16


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Duminică, 23 februarie, începând cu ora 13:00 a avut loc în incinta Iulius Mall Suceava, a 4 a ediţie Global Village, eveniment organizat de AIESEC Suceava. Global Village este un festival de culori ce evidenţiază frumuseţea lumii. Acest eveniment aduce împreună persoane care aparţin unor naţiuni diferite şi care vor evidenţia particularităţile şi frumuseţea fiecărei culturi. Scopul evenimentului este de a promova diversitatea şi toleranţa culturală, făcând accesibilă publicului larg o scurtă călătorie în jurul lumii. Sucevenii au putut descoperi culturi şi tradiţii din Italia, China, Spania, Taiwan, Ucraina, Malaezia, Anglia, Franţa sau Noua Zeelandă. Diversitatea a fost reprezentată de gastronomie, vestimentaţie, dansuri şi pusă în scenă de studenţi veniţi din alte ţări prin programele de voluntariat. Aceştia vor realiza prezentările împreună cu elevii din cadrul proiectului Grow, organizat tot de AIESEC Suceava. Pe scenă nu au evoluat doar tinerii din ţările precizate mai sus. Scena a fost călcată şi de tinerele noastre talente româneşti. Ansamblul folcloric Rapsodia Bucovinei a reprezentat România, împreună cu Magda Ştirbăţ, Cosmin Gavril, Alexandra Istrate, Radu Andonie, Diana Sacaliuc. (continuare în p. 18)

În imagine, Diana Sacaliuc pagina 17


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p.17)

Pe scenă au mai evoluat: Georgia Skipper care a interpretat o melodie în maiori, limba băştinaşilor neozeelandezi, iar împreună cu elevii din echipa ei au dansat tradiţionalul haka. Silver Wu a interpretat o melodie în chineză. Kek Jin-Jean din Malaysia a ilustrat un dans din ţara sa, iar Tatiana Smirnova ne-a uimit cu un dans ucrainean. Tinerii nu au fost nicio clipă plictisiţi sau să arate cumva că sunt obosiţi, iar publicul a fost încântat de eveniment, aplaudând la fiecare cuvânt spus sau gest făcut, mai ales că apoi au putut savura din delicatesele preparate de elevi, specifice fiecărei ţări. Se pare că publicul a fost foarte mulţumit de tinerele talente, de munca lor depusă şi de delicatesele ce au ieşit din mâna lor.

Mulţumim Global Village că au putut ajunge din nou la Suceava, mulţumim AIESEC. Lăcrămioara Corduneanu, cl. a IX-a C pagina 18


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Pe data de 5 decembrie 2013, a avut loc întâlnirea cu criticul literar Alex Ștefănescu, în librăria Cărturești din incinta Iulius Mall Suceava. La această întâlnire au participat

Ioana

Revnic, scriitoarea cărții Convorbiri cu

Alex Ștefănescu , profesor doctor ElenaBrândușa Steiciuc care i-a

prezentat

pe

protagoniștii acestei întâlniri, dar și alți invitați.

Fiind

un

eveniment de mare însemnătate culturală, a adunat un public numeros, format din cadre didactice, liceeni, reprezentanți ai vieții culturale și prieteni ai librăriei Cărturești. Poate mulți dintre cititorii acestui articol se vor întreba Cine

este acest Alex Ștefănescu? Ei bine, Alex Ștefănescu este genul de persoană care iubește singurătatea, în ciuda faptului că are mulți prieteni și este, totodată, o fire generoasă și îngăduitoare. Este un om sensibil, aș putea spune, pentru că acest eveniment i-a trezit multe amintiri frumoase din tinerețe, deoarece este la Suceava după 50 de ani. Muncește cu multă seriozitate și se ține întotdeauna de cuvânt. Este mai cunoscut decât frații săi, Sanda și Florin și o iubește pe soția sa, Domnița. Alex Ștefănescu, născut în toamna lui 1947, mai exact la 6 noiembrie, este critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A făcut școala primară și liceul în Suceava, apoi a fost licențiat la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1970. Între anii 1970-1989 lucrează la redacțiile publicațiilor: Tomis,

SLATS, România liberă și Magazin.

(continuare în p. 20) pagina 19


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 19) Începând cu 1990 devine redactor la România liberă iar în următorii 15 ani a fost redactor-șef al acestei reviste. Autor a peste 5000 de articole de critică literară și al piesei de teatru Melania, a venit în vizită în Suceava și a poposit la Biblioteca Județeană în data de 6 decembrie, 2013. Acolo a avut loc o conferință la care invitații au primit și un cadou cu ocazia Sf. Nicolae: un recital la vioară oferit de un elev al Colegiului Național Ciprian Porumbescu.

Bianca Mitrea, cl. a IX-a E

Adolescent răzvrătit, cum se caracterizează maestrul, a fost un iubitor al învățăturii. A avut prima prietenă și iubită la vârsta de cincisprezece ani. Primul sărut a fost unul memorabil pentru artist, dacă și acum, la vârsta de șaizeci și șase de ani, încă își aduce aminte. Fiorii pe care i-a simțit, bucuria nespusă pe care a trăit-o și bătăile rapide ale inimii sunt doar câteva din senzațiile trăite la acel moment. Surprinzător, am aflat chiar că el se desconsideră ca scriitor și îi supraapreciază pe semenii lui. Printre detaliile despre cariera sa, ne-a strecurat și două din visele sale. Un vis al său, impresionant pot spune, era ca el să aibă parte de un succes grandios. Voia ca atunci când primea un colet, o scrisoare, din altă țară, să fie trecut doar numele lui pe plic iar poștașul să știe unde să-l aducă. A recunoscut, însă, că acum, odată ce are parte de succesul acesta, nu mai vede acest lucru cu aceeași admirație. Un alt vis al său consta într-un pom înflorit și o fată. Acest vis i-a fost îndeplinit. A avut ocazia să vadă o fată ninsă, asemeni unei mirese, sub acel pom, iar el să fie cel care-l scutură. V-ați întrebat vreodată dacă poeții, scriitorii, oamenii de succes, oameni normali de altfel, sunt fericiți cu adevărat? Ei bine, eu am reușit să aflu că printre puținele momente de fericire ale domnului Ștefănescu s-au regăsit întâlnirile acestuia cu Nichita Stănescu, cu Ana Blandiana, cu Nicolae Manolescu și alți scriitori care reprezintă pentru el un model. Am descoperit și că din perspectiva lui Constantin Prehu, Suceava are un nume pecete. Acesta este Alex Ștefănescu. Știați că domnul Alex Ștefănescu iubește grădinile? Știați că totuși fericirea lui o reprezintă grădina lui și că a reușit să planteze o sută zece pomi fructiferi? (continuare în p. 21) pagina 20


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Raport către Dumnezeu

(urmare din p. 20)

Cartea pe care Alex Ștefănescu a promovat-o în Librăria Cărturești, se numește Un recurs la memorie, o carte care face parte din universul autobiograficului și este conturată la inițiativa Ioanei Revnic. Această carte, în care identificăm cel puțin două planuri (biografic și mărturisitor), relevă inepuizabila tinerețe spirituală a lui Alex Ștefănescu. Referindu-se la cartea realizată, criticul a apreciat-o ca fiind un fel de raport către Dumnezeu, o carte pe care orice om ar trebui să o scrie la un moment dat când își va pune întrebarea cum mi-am trăit viața? Sinceritatea cu care ne-a vorbit, limbajul atât de colocvial și interesul pe care-l avea pentru noi și pentru acea conferință, ne-au făcut să ascultăm cu mare interes tot ceea ce ne-a mărturisit. Cine ar putea informa populația cu privire la literatură, dacă nu un critic: E ușor să te remarci în România. Din păcate, oamenii s-au îndepărtat de literatură- a spus cu regret și dezamăgire. Aceste două afirmații se poate spune că ne-au surprins puțin, însă într-un mod plăcut. Ne-a demonstrat tuturor că este o persoană modestă. Ne-a surprins pe toți cu unele mărturisiri, spuse poate mai în glumă sau extrem de serios: Este extraordinar de important să fii condus de o femeie. Toți trebuie să fim geniali, unii dintre noi trebuie să descoperim asta - acestea au fost două dintre declarațiile care ne-au rămas întipărite în minte. Chiar dacă la prima afirmație, toți au început să râdă, cred că a vorbit cu multă sinceritate. Această întâlnire a fost pentru noi o oportunitate de a-l cunoaște pe Alex Ștefănescu ca persoană. Am învățat că poți fi modest și atunci când succesul te înconjoară. El i-a sfătuit pe tinerii din sală să nu-l ia ca exemplu, deoarece a fost un adolescent răzvrătit, extraordinar de enervant, spune el, dar totuși să-i citească toate cărțile. Am vrut să salvez de la uitare ceea ce a fost frumos în viața mea! – așa și-a încheiat criticul literar discursul în cadrul întâlnirii cu sucevenii. Alex Ștefănescu e omul care iubește, apreciază, admiră și observă.

Loredana Butnaru, Monica Lercă Ana Jitar, Laura Hoșman, cl. a IX-a C

pagina 21


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Era Decay Aţi auzit de trupa Era Decay? Dacă nu, vă voi spune eu câteva lucruri interesante despre această formaţie. Trupa a fost înfiinţată pe data de 22 octombrie 2008, având cinci membri: Şerban Sandru (solist), Andreaş Cardei (chitară solo), Gălbău Claudiu (tobe), Frij Vladimir (chitară ritm) şi Călin Colodiuc (chitară solo). După multe încercări de a lua legătura cu cineva din trupă, am reuşit în sfârşit să îi iau un interviu chitaristului Călin Colodiuc, care a fost foarte deschis cu mine şi a răspuns la câteva întrebări cu o oarecare lejeritate. Prima întrebare adresată lui Călin a fost în legătură cu numele trupei, la care acesta mi-a spus: ,,E vorba, în general, despre decadenţa şi starea depresivă. Per total, am ales numele ăsta, pentru că trăim într-o eră a decadenţei.” Acesta mi-a mai mărturisit că mereu, înainte de a urca pe scenă, membrii trupei au foarte mari emoţii, dar după ce văd că fanilor le place ceea ce cântă, se umplu de energie. ,,La început visam să fim cunoscuţi şi Mihaela Savu, cl. a X-a D apreciaţi, acum, când ştim cum merge treaba, nu visăm aşa mult să ajungem faimoşi, ci doar să facem ce ne place. Nu am tratat niciodată formaţia ca pe o afacere. Facem asta din pură pasiune, bineînţeles că trebuie să scoatem şi ceva bani, măcar să ne acoperim cât de puţin cheltuielile.”. Acesta a fost răspunsul chitaristului când l-am întrebat dacă au visat vreodată că ar putea ajunge atât de faimoşi. Chitaristul mi-a povestit că publicul sucevean este cel mai apreciat de cei din trupă, nu doar pentru că şi aceştia sunt suceveni, ci pentru că aici sunt admiraţi şi mult mai bine primiţi. Cât despre genul musical abordat, adică death metal, Călin îmi spune: ,,Ascultăm şi genuri care nu au treabă cu muzica rock, gen Michael Jackson sau alţi artişti care au făcut istorie în muzică şi trebuie apreciaţi”. Concluzia? Membrii trupei Era Decay îşi iubesc mult fanii şi, chiar dacă nu câştigă mai nimic de pe urma concertelor, nu ar renunţa la pasiunea pentru muzică.

Andreea-Ioana Tanase, cl. a IX-a C pagina 22


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

13 februarie, anul 3 Astăzi am avut ore până la două. Boboacele plecaseră de câteva minute la școală când am ajuns eu aici. Încă nu am descoperit secretul care le face atât de puternice. Stau până la două noaptea și țipă pe hol și se trezesc la ora opt dimineața pentru masă. Sunt sigură că după trei ani de cantină o să fie la fel ca mine: fără putere și cu papile gustative active doar în prezența pilafului și a pârjoalelor. Aștept vacanța de Paști pentru o nouă cură de detoxifiere și o altă etapă de reconstruire a forței. Aș vrea să cred că într-o lume perfectă internetul funcționează binișor chiar și atunci când sunt doar două persoane pe palier. Am descoperit recent că internetul este inexistent la etajele doi, trei și patru. Sper să supraviețuim până în weekend. Nici nu aș putea să-mi imaginez o lume fără șansa de a merge acasă și de a-mi încărca bateriile pentru o nouă luptă. Aș vrea, de asemenea, ca boboacele să nu mai uite ușa deschisă la baie. Nu vreau să expun aici diferitele motive pentru care prefer acea ușă închisă, nu vreau să expun niciun motiv pentru nimic. Sunt unele lucruri care trebuie făcute pentru că așa trebuie. M-au trezit aseară boboacele din nou. Am ieșit de două ori la ele de la începutul anului școlar. Cele de lângă noi au învățat că dacă vrei să supraviețuiești într-o comunitate de fete, trebuie să înveți să te comporți în lume și să nu-i deranjezi pe ceilalți prin libertatea ta. Se pare că celelalte nu au înțeles prea bine sintagma „bun simț”. Am învățat anul trecut la psihologie că trăsăturile de comportament ale oamenilor nu pot fi schimbate după vârsta de douăzeci și cinci de ani. Nu vreau să cred că în cazul lor nu se aplică această regulă. Îmi place să cred că toți oamenii ajung să se poarte civilizat, chiar dacă nu au învățat asta în mediul din care provin ei. În fiecare dimineață mă trezesc cu același gând când aud alarma: „nu mai suport soneria asta tâmpită, trebuie să o schimb!”. Tot de atâtea ori mă uit în oglindă și observ o nouă vânătaie în suflet. Cred că acesta este prețul pentru fiecare luptă câștigată. Mi-aș dori să fie totul mai altfel: boboacele, trezitul de dimineață, ficatul de la cantină... Și totuși, viața este frumoasă! Astăzi m-am oprit din nou în fața geamului și mi-am pierdut gândurile în peisaj. Îmi plac liceenii și poveștile lor ascunse. Oricât de multe lucruri știi despre un tânăr, niciodată nu poți fi sigur de unul singur: iubirea. Nu-ți poți da niciodată seama ce fel de persoană este când vine vorba de cei la care ține cu nebunie. Nu poți ști niciodată dacă a fugit de acasă ca să se întâlnească cu vreun parfum superb sau dacă s-a certat cu cei mai buni prieteni pentru un zâmbet ștrengar. Aparențele înșală. Vorbele înșală. Realitatea înșală. Astăzi am lăsat conflictele și armele la o parte și m-am expus fără apărare în fața soarelui. Parcă este prea cald pentru o zi de joi. Sau asta este doar părerea unui luptător veteran. A trecut încă o zi din viața unui căminist convins că la nicio altă cantină nu dă macaroane cu brânză atât de bune. Au trecut încă douăzeci și patru de ore fără internet. Cu fiecare minut pierdut îmi spun că nu este atât de rău, cu fiecare felie de pâine cu pate de porc îmi promit că voi trece cu bine și peste săptămâna aceasta și cu fiecare doză de râs isteric al boboacei ăleia mici îmi amintesc un singur lucru: fiecare are armele lui de luptă, modul în care și le expune este felul în care gândește. Eu prefer să mi le țin ascunse.

Iuliana Negură, cl. a XI-a C

pagina 23


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Cum am ajuns aici?! Întrebare inutilă, dar cu răspunsuri multiple Probabil ţi s-a întâmplat şi ţie să te întrebi: Cum am ajuns aici?!, dar toate se întâmplă cu un scop, iar uneori destinul lucrează pentru noi. Ei bine, am trecut şi eu prin asta, am avut aceeaşi dilemă, Cum am ajuns aici?! Cum am ajuns la profilul filologie, jurnalism- relaţii publice. M-am reîntors în timp de la momentul înscrierii la liceu şi am găsit răspunsul: a fost o întâmplare. Fiind o foarte bună englezoaică, i-am spus doamnei secretare că vreau la profilul filologie la care nu se face multă engleză. Doamna, drăguţă ca de fiecare dată, mi-a recomandat relaţii publice. Fascinată de un asemenea nume, relaţii publice, am fost de acord cu alegerea dumneaei. După o vară în care aşteptarea era singurul meu gând, a venit şi prima zi de liceu. Ne-am adunat cu toţii pe terenul şcolii, eram încolţită de priviri străine. Toţi eram stângaci, ca la prima întâlnire, însă salvarea noastră a venit de la cei mai mari, care ne-au invitat să ne prezinte profilul şi să vedem munca lor de pe parcursul anilor. Cu cât mă apropiam de aula colegiului, cu atât adevărul era mai aproape. După primele vorbe rostite de elevii cei mari, am aflat şi eu unde am ajuns. Mirată, mă uit în stânga, în dreapta, să văd dacă mai este cineva la fel de surprins ca mine; mi-am dat seama că eu eram singurul „alien” de pe acolo. Şi aşa am ajuns eu la acest profil, aşa am ajuns să scriu acum acest articol şi, spre surprinderea mea, să câştig şi locul I la Condei de jurnalist, la secţiunea reportaj. Deci nimic nu e întâmplător, iar dacă vreodată îţi vei pune această întrebare, nu uita că destinul a pregătit ceva măreţ şi pentru tine. Diana Hintescu, cl. a XI-a C pagina 24


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

După cum aţi învăţat, societatea presupune respectarea unor norme, dar şi adaptarea la bunele maniere. Am zis bunele maniere? Ei bine, pentru elevul de astăzi este prea mult. Pentru el societatea înseamnă un make-up cât mai strălucitor şi un dress-up de invidiat. Pentru astfel de apariţii, uneori şocante, se disting mai multe tipuri de elevi: Elevul-model doarme mult. Altfel spus, îşi face somnul de frumuseţe. Din acest motiv, el nu poate ajunge niciodată la prima oră, deseori nici la a doua. E de înţeles, somnu-i somn, dom'le! Elevul-manechin se remarcă prin garderoba sa, prin ţinuta pe care o adoptă, dar şi prin machiajul perfect conturat. Nu vor lipsi, aşadar, ţoalele mulate şi platformele de 15 cm. Elevul-prototip mănâncă sănătos. Patiserie, Souvlaki, Ovasal… Sucuri naturale: Cola, Fanta, Sprite… Şaorma, Kebab… Chipsuri, pufuleţi, chestii dintr-astea sănătoase. După ce dă gata toate E-urile posibile, elevul nostru merge la sală, trage de fiare, în niciun caz nu stă ore întregi pe facebook. Nu, nici gând. Cu toate acestea, Adina Duduman, cl. a X-a A silueta armonioasă nu întârzie să-şi facă simţită prezenţa. Elevul-activ se afirmă intens în cadrul orelor de curs. Mai mult decât e necesar, poate. Face zeci de excursii la tablă şi la toaletă. La tablă, să o şteargă, iar la toaletă să ude buretele sau să se privească în oglindă. De cele mai multe ori e cu mâna pe sus şi răspunde la întrebările cadrelor didactice cu un tupeu ieşit din comun. Elevul-tocilar aşteaptă cuminte în băncuţă începerea orelor de curs. Niciodată nu va sta pe hol şi nici nu se pune problema să intre în clasă după profesor. Pauzele de recreaţie sunt pentru… citit, nu pentru o ţigară în spatele garajului. Elevul-scriitor are o activitate preferată în timpul orelor de curs, care îl defineşte şi anume scrisul. Mă refer la SMS-uri, fireşte. Tastele telefoanelor sunt nişte instrumente care antrenează degetele, spre deosebire de stilou. Să fim serioşi, suntem în 2014. Cine mai foloseşte hârtie şi creion? Mai nou, se apasă cu degetul pe ecranul de la Apple. Mai sunt multe de spus, dar ceea ce v-am povestit eu aici constituie doar bazele artei de a fi elev contemporan şi plin de succesuri. *elevologie= ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentelor elevului contemporan

Magda Cocari, cl. a XI-a C pagina 25


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Risc de cancer pulmonar –aţi citit bine! Cafeaua 3 în1 nu trebuie combinată cu fumul de ţigară. Fie el şi cel de după garaje! Jacobs 3 în1 este un amestec de cafea solubilă, zahăr şi îndulcitori, ce are în compoziţie: zahăr, sirop de glucoză, cafea solubilă (13,6 %), ulei vegetal hidrogenat, stabilizatori (fosfat de potasiu E 340, polifosfat de sodiu E 452), proteină de lapte, emulsificator (mono şi digliceride ale acizilor graşi E 471), agent antiaglomerant (dioxid de silicon E 551), îndulcitori, colorant (betacaroten E 160). Faptul că nu înţelegeţi nimic din ce am scris mai sus, ar trebui să vă pună pe gânduri! Iată cum ucide chimia şi după ce nu o mai studiezi! Analiză Uleiul vegetal hidrogenat afectează sistemul cardiovascular şi nervos, iar aditivii pe bază de fosfor dezechilibrează balanţa calciu-fosfor, împiedicând fixarea calciului în oase. Doar nu vreţi să nu vă puteţi ţine pe picioare, și să nu veniţi la şcoală! Colorantul betacaroten poate creşte riscul apariţiei cancerului de plămâni la fumători, fără a-l scădea la nefumători. Care nefumători? Concluzii În urma analizei rezultă că produsul nu este indicat adolescenţilor (adică nouă), femeilor însărcinate şi care alăptează (adică altora), celor cu densitate osoasă scăzută (osteoporoză), celor cu afecţiuni cardiovasculare şi cerebrovasculare, hepato-renale, maladii neurodegenerative. Diabeticii vor ţine cont de aportul de glucide. Ce păcat că mereu trebuie să ţii cont de ceva! Cei cu sensibilitate la lactoză îl vor testa în prealabil. Pe alţii, nu pe ei! Comoditatea ne costă sănătatea Bagi fisa, iese paharul şi curge cafeaua! Sau arunci în grabă praful din plic într-o cană cu apă fierbinte şi amesteci. Aşa numitul „factor” 3 în 1 a devenit plăcerea celor mai mulţi tineri. Astăzi, nici ibricul nu mai este la modă şi nici cafeaua din comerţ nu mai este ce a fost. Reprezint una dintre victimele acestui factor, consumându-l de aproximativ 3 ani. Într-adevăr, nu are efecte bune pentru sănătate, deoarece provoacă o intensă slăbire a corpului (ehe, eterna slăbire!), pierderea calciului din oase, tremur, palpitaţii, ameţeli frecvente şi oboseală, atunci când ar trebui să fie eliminată. Dar, odată ce devii dependent de acesta, detaşarea devine aproape imposibilă. Sfatul medicului e plictisitor şi enervant: renunţă sau măcar redu-l! Aşa am ajuns de la 3 pe zi, la 1. Vedeţi? Deja tind spre 0 (zero). Voi??? Ancuța Vieriu, absolventă

Adina Ciobanu, cl. a XI-a C pagina 26


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

sau ce îi mai Jpunii corupţi utem da noi Ro

mâniei?!

Vă văd lungiţi pe patul juneţiei ce-aţi spurcat-o, suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, spunea Eminescu, într-un poem publicat în anul 1869 ce satirizează depravarea morală a tinerilor contemporani lui. Dornici să scape de ţară şi de nevoi, tinerii noştri abandonează valorile care le-au mai rămas şi se dedică unei vieţi de sclavie în Europa. Patria nu mai înseamnă nimic şi istoria a ajuns să fie doar o materie pentru BAC, care e tot corupt, în ciuda măsurilor luate. Ne atrage visul american şi ne dorim ca într-o zi, o căsuţă ca-n poveşti, cu tot cu piscină, să fie a noastră. Din păcate, imaginea asta nu prea se potriveşte cu România, decât dacă eşti corupt o viaţă întreagă. Pământul nostru care musteşte de Andreea Rotari, cl. a XI-a H sângele eroilor se pare că are alte planuri, unele ce privesc simplitatea. O să înghită într-o zi toate vilele construite din bani murdari şi va face loc bătrânilor care au ştiut să-l aprecieze. Ne vindem inteligenţa şi sufletele pentru a accesa educaţia din Occident. Greşit, educaţia n-ar trebui să se cumpere şi nici inteligenţa n-ar trebui să fie marfă de export. Dragi juni, data viitoare când vă întrebaţi Ce ne mai poate da nouă România?, gândiţi-vă că întrebarea este de fapt Ce îi mai putem da noi României?! Mai sunt multe de spus, dar ceea ce v-am povestit eu aici constituie doar bazele artei de a fi elev contemporan şi plin de succesuri.

Mara Păduraru, cl. a XI-a C pagina 27


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Motto: Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societății. (Marina Constantinoiu) Deși sună a clișeu, în prezent trăim într-o lume în care cotidianul dictează. Ne lamentăm referindu-ne la ce a fost, privim aproape șocați spre ceea ce va fi, dar trăim prezentul cu bunele și relele sale. Realitatea imediată ne îndrumă pașii, iar jurnalistul este cel care ne poate schimba sau nu mentalitatea. Totuși, în opinia mea, jurnalismul a rămas un subiect nedezvoltat așa cum se cuvine în țara noastră. De ce? În primul rând pentru că ne complacem. Acceptăm nonvalorile, ba chiar le promovăm și le ridicăm la rang de exemplu. Astăzi, oricine poate fi jurnalist. Așa cum nu demult se spunea că oricine poate scrie cărți, că oricine poate fi filolog etc. Povestea este veche. Așa au dispărut din peisajul autohton o serie de oameni de cultură care cunosc arta cuvântului. Nu mai gustăm literatura pentru că este simplă. Prea simplă pentru mase. Aici s-ar încadra perfect versurile lui Eminescu: Critici voi, cu flori deșarte,/ Care roade n-ați adus - E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus. Am ,,scăpat” de literați, acum e vremea să uităm de adevărații jurnaliști. Poate că nici nu avem nevoie de ei. La ce bun? Cine mai are ,,puțintică răbdare” pentru a trăi cu adevărat? Acum douăzeci și cinci de ani, am luptat pentru libertate şi parcă acum suntem mai robiţi decât atunci. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des. Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață. (Octavian Paler). Privim la televizor și parcă privim în gol. Nu sesizăm greșelile gramaticale sau greșelile de pronunție. Privim și atât. Mergem apoi la culcare, ne închidem într-o lume în care universul mai încape încă într-o coajă de nucă, ne trezim și o luăm de la capăt. Suntem indiferenți și tocmai de aceea jurnalismul a devenit un... preș. Un preș pe care se adună zeci de particule de incultură pe care tot noi le ,,inhalăm” fără regrete. Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură spunea într-un interviu Marina Constantinoiu. Jurnalistul este astăzi doar omul care aduce știrile și nu omul care formează caractere. E păcat. Ne mulțumim cu o viață anostă și parcă nu conștientizăm că viitorul tuturor stă în tineri, în profesioniștii de mâine. Cui i-ar plăcea oare să meargă la un medic nepregătit sau să își lase copilul educat de un profesor cu caracter îndoielnic? Cui? Așadar, ar fi vremea să facem o ierarhie a valorilor. O societate fără valori e o societate tristă. Un jurnalist adevărat este un jurnalist competent, orator și nu limbut, inteligent și nu semidoct.

Loredana Bertișan, cl. a XII-a C

pagina 28


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Mai e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim ? Sunt sigură că atunci când vă uitați la televizor, se mai întâmplă să vă sară în ochi, din când în când, câte o greșeală de scriere sau să mai auziți diverse exprimări care par să reinventeze limba română. Adevărul e că, atunci când ai o slujbă în domeniul public și o țară întreagă te ascultă și vede ce scrii, ar trebui să fii mai atent la utilizarea limbii române. 1. Dezacordurile e la modă Cele mai frecvente greșeli ale celor pe care îi vedem zilnic pe ecran sunt dezacordurile dintre subiect și predicat: Copiii a fost transportat la spitalul de boli infecțioase din București (Andreea B. la Observator); ploaia și vântul a făcut ravagii ieri în Mureș (reporter Antena 1); Harghita și Covasna s-a situat (reporter PRO TV); două mii de euro, atât au pierdut fiecare stelist în această seară (prezentator știri sportive Crina A.); Ce sunteți cu voi acolo? (reporter Antena 1). De asemenea, apar frecvent dezacordurile: douăzeci și unu de facultăți; doisprezece zile; ora doisprezece. 2. Invenții lexicale Să aibe/să aibă? Unii sunt confuzi cu această formă verbală. Și de această dată, greșeala are un reprezentant demn, reporterul: Câți copii trebuie să aibe o familie?; Câte kilograme trebuie să aibe tortul de nuntă?; Cei de la manager.ro ne vorbesc despre calitățile pe care trebuie să le aibe potențialii angajați. La fel de frecvente sunt greșelile de utilizare a pronumelui care: Orice om are doi pantofi în picioare, care l-a lăsat Dumnezeu cu două picioare; care este stilul de muncă care-l promovezi? (a spus Andreea F). Folosirea greșită a lui decât în loc de doar și invers este probabil cea mai populară eroare sau oroare gramaticală. Atât de populară încât și Mircea Geoană a făcut-o într-un schimb de replici cu președintele țării în dezbaterea televizată anterioară prezidențialelor din 2009: Mai aveți decât trei zile de mandat; Decât câteva voturi i-au lipsit pentru a deveni președintele țării. Regula e simplă: decât se folosește în structuri negative și doar în cele afirmative. Cele mai grave greșeli de ortografie constau în lipsa cratimei: întro zi, Cluj Napoca sau utilizarea ei în mod nejustificat: da-ți două-trei rânduri, vice-președinte, anti-românesc. 3. Minunății și mai minunate! Minunății de acest gen găsim și la PRO TV unde se spune că patinuarele din orașe s-au deschis. Conform dicționarului patinoare se scrie cu o nu cu u. Tot PRO TV ne întreabă dacă ne-ar place să mergem în vacanțe? Da, nouă ne-ar plăcea o vacanță, ție nu ți-ar place să folosești corect limba română? În listă se încadrează și folosirea la diateza reflexivă a verbului a râde, des întâlnită în viața de zi cu zi, dar și în televiziune: de ce te râzi? Greșeli am întâlnit și la emisiunea Sinteza zilei cu Mihai Gâdea care spune: Vroiam să-l informez personal, în loc de voiam. Să mergem mai departe și să aflăm că pensiile trebuiesc mărite... Mmm... Mihai Gâdea gândește corect, însă ar fi fost bine de ar fi vorbit la fel de corect. În cele din urmă, dăm și peste pronumele nehotărât toți, o problemă cu care s-a confruntat din nou Mihai Gâdea când i-a răspuns lui Mircea Badea în legătură cu noile sale proiecte: Vă pregătesc la toți ceva. (continuare în p. 30) pagina 29


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

? m i b r o v o e c a b m i l ă s a o ulce și frum

Mai e d

(urmare din p. 29)

4. Dar cu logica cum stați? O altă problemă o constituie logica sau pleonasmele: Cetățeanul nu a vrut să coboare de sus din copac. Avem o întrebare: bietul cetățean se poate coborî și de jos? Am găsit în cadrul mai multor emisiuni greșeli de exprimare, de coerență și de logică a frazei. Câteva exemple ar fi: chestia care am făcut-o, care am fost în cameră; Doamna e cam nevorbită; Piți după Dorobanți; Un răspuns plauzibil, nu în doi pori, aceste exemple fiind găsite în Lăcrămioara Caciur, absolventă aceeași emisiune prezentată de Mirela V. La o altă emisiune am observat înlocuirea unei litere care schimbă sensul întregii propoziții: Ne-a surprins cu aparițiile ei extravacante. Acest adjectiv, vacant, se referă la o funcție neocupată, fără titular, iar prin folosirea prefixului extra duce oarecum la sensul de funcție foarte liberă. Prezentatoarea dorea probabil să spună: Ne-a uimit cu aparițiile ei extravagante. O altă greșeală care schimbă sensul întregii propoziții apare în formularea: Pentru un studiu atât de previzibil, încât ar fi putut fi realizat de arborigeni, în loc de aborigeni care înseamnă băștinași. 5. Formulări de să înnebunești O altă greșeluță întâlnim la Kanal D unde titlul știrii este: Înebunești când vezi așa ceva. Da ,înnebunim cu totul. Antena 1 ne uimește: Ultema repetiție înainte de paradă. Cu siguranță cuiva îi mai trebuie o ultemă privire în DEX înainte de a prezenta știrea. Pentru unii pe este egal cu în sau la, depinde de caz: Ești reporter de mult pe Parlament; sau Pe imagini se vede. Pluralele dau și ele bătăi de cap. La știrile dimineții cu Nadia C. am aflat că s-au făcut vaccine; scheleți, ciocolăți etc. Limba română poate fi grea, însă unii români o fac ușoară prin nerespectarea regulilor de pronunție și de scriere. Diana Mititiuc, Alexandra Burac, Daniela Bîrzu, Georgiana Moldovan, Andreea Lesenciuc, Marinela Pentelescu, Petronela Munteanu, cl. a IX-a C

pagina 30


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

Nu Facebook-ul îţi dă de mâncare, de iubit, de trăit şi de experimentat

Of, nici despărţirile nu mai sunt ce au fost odată. Cuplurile nu îşi mai spun ,,Adio “ faţă în faţă şi preferă reţelele de socializare. Iată o mostră de pe, evident, facebook: „ce greseala am facut ca mam indragostit d tine Vestea buna e c am reuşit să numi mai pese d tine si te voi lasa împace pentru a te uita definitiv, miai rupt inima şi team scos din ea, sper sa nu te mai vad vreo data ”. Evident, nefericitul are ceva dificultăţi cu tastatura şi scrie unele prepoziţii doar pe jumătate. Grăbit să împărtăşească prietenilor suferinţa, acesta omite cratima şi alte mizilicuri ale limbii române. Sau, - cum nu m-am gândit - tânărul vrea ca despărţirea să nu o afecteze pe fosta lui iubită, astfel încearcă prin numeroasele greşeli să-i aducă zâmbetul pe buze. Spre surprinderea mea, am găsit pe aceeaşi reţea de socializare rubrica ,,Ask.fm'', un model demn de urmat. Pot spune că m-a impresionat modul în care utilizatorul a reunit ironie, amuzament, sinceritate şi un strop de filosofie, pentru a rezulta o reală poezie cu vers liber. Întrebarea acestei rubrici suna astfel: Dacă dragoste nu e… , iar continuarea urma să fie scrisă de posesorul rubricii ,,Ask.fm”. Și a continuat în acest mod: : Dacă dragoste nu e, facem. : Dacă dragoste nu e, nu facem. : Dacă dragoste nu e, ghinionul tău. : Dacă dragoste nu e, viaţa merge înainte. : Dacă dragoste nu e, cumpărăm de pe

OKAZII. : Dacă dragoste nu e, probabil a fost

furată şi dusă la fier vechi. : Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

O altă apariţie surprinzătoare la aceeaşi rubrică ,,Ask.fm”: Vrei s-a fim impreuna? Răspunsul imediat al persoanei interogate suna cam aşa: Nuu…Dar stii cine ar vrea sa fie impreuna? s si ă :)) Probabil mulţi dintre noi au auzit de faimosul Ghiţă Ciobanul, prezent şi pe posturile de televiziune şi pe internet. Un mesaj pe care Ghiţă îl împărtăşeşte cu prietenii săi virtuali sună astfel : is suparat ca scriu cate unii prostii la ziare despre mine. io is om de omenie unii scriu cum vorbim si altii numa ce vor ei… Chiar dacă exprimarea sa nu a fost tocmai coerentă, iar limbajul folosit nu tocmai corect, acesta a fost apreciat de prietenii săi virtuali. Aceştia au fost de acord cu spusele Ciobanului, iar comentariile de susţinere nu au întârziat să apară. (continuare în p. 32) pagina 31


Noua Generaţie, an XII, nr. 1(17) - 2014

(urmare din p. 31) Şi complimentele au devenit adevărate probleme, ca atunci când iubitorii de facebook au de comentat fotografii: Urat-o…scumpicica, traducere: Urâto…scumpică. Frumoas-o, traducere: Frumoaso. Desteapt-o…tuuu :*:*:*, traducere: Deşteapto...tu :*:*:* Dragutz-o, traducere: Drăguţo. Ke sts frumyx ai, traducere: Ce status frumos ai! Te iuby mhult iubytu meu, traducere: Te iubesc mult, iubitul meu! Frumoasa fok. În acest caz litera “k” ar trebui să înlocuiască doua litere “c” şi “a”. Deci… complimentul nu este chiar un compliment? Şiiii, în loc de: frumoasă foc se cam înţelege frumoasă focă. Eu nu m-aş simţi chiar complimentată… O postare foarte interesantă a unui tânăr suna astfel: Cine crede ca sunt frumos like…desigur, ,,fanii” băiatului au invadat reţeaua de socializare, atât cu comentarii cât şi cu aprecieri. După câteva ore de la postare, tânărul Costel Eugen a strâns un like, primit de la Costel Eugen şi patru comentarii de apreciere de la aceeaşi persoană, Costel Eugen: Te pup; Mersii; si eu şi comentariul care închide ,,gura târgului”: Multumesc tuturor de likeuri si comenturi. Este de apreciat la acest băiat că se ghidează după principiul Pentru că cineva este mulţumit cu sine însuşi, nu are nevoie de aprobarea celorlalţi. Noi, utilizatori ai reţelei de socializare facebook, îţi mulţumim pentru această lecţie de viaţă. Eşti un exemplu demn de urmat, Costel Eugen, ai toate respectele noastre. Ca o încheiere a acestui articol, vă propun o postare a unei pagini extrem de interesante de pe facebook. Postarea este foarte comică, scurtă şi la obiect, cu un mesaj cuprinzător:

Dragi locuitori ai României, Nu vreau să par o uşuratică, dar vă rog din inimă să mă folosiţi corect când vreţi voi. Cu dragoste, Gramatica Laura Hoşman, cl. a IX-a C

pagina 32


Cuprins I. Să dăm cuvântul profilor Ești cool și dacă vorbești corect...............................................1 O experiență inedită - studente pentru o zi...............................2,3

II. Trecători prin școala noastră Scrisoare către elevul de la jurnalism-Iulia Roman...........4,5

III. Hoinari printre cuvinte O lume fără Feți-frumoși.............................................................6 Puzzle adolescentin....................................................................7,8 Poezii............................................................................................9,10,11 Frânturi de gânduri.....................................................................12,13 O altă istorie................................................................................14 Un fenomen straniu....................................................................15,16

IV. De prin lume adunate O salată de cuvinte.....................................................................17,18 Alex Ștefănescu..........................................................................19,20,21 Era Decay.....................................................................................22

V. Școala între haz și necaz Jurnalul unui căminist - lupta pentru supraviețuire.................23 Cum am ajuns aici?.....................................................................24 Scurt tratat de elevologie............................................................25 Factorul 3 în 1 în viața elevului...................................................26 Junii corupți - sau ce îi mai putem da noi României................27

VI. Limba noastră-i o povară Manifest........................................................................................28 Mai e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim?............................29,30 Nu Facebook-ul îți dă mâncare..................................................31,32


ISSN 2065 - 0337

Revista cnme 2014  

Revista cnme 2014

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you