Page 1

Vreau să fiu „mare”!

MODELE ŞI VALORI Desene realizate de Filipiuc Oana

Într-o zi am întrebat-o: – Ce vrei să te faci când vei fi mare? – Când voi fi mare, vreau să mă fac doamna Poede! A întrecut orice aşteptare a mea de răspuns. Mă gândeam că va spune doctor, avocat, cântăreaţă, ca orice fetiţă de clasa a treia, dar nu! Şi numele nu-mi spunea nimic, aşa cum nici vouă nu vă spune acum. Încă uimit, eram curios să aflu ce ar fi putut să o determine pe fetiţa de nouă ani abia împliniţi, să-mi ofere aşa un răspuns. Şi am întrebat-o iar: – Cine e doamna Poede? Mi-am propus să nu mă mai aştept la un anume răspuns, pe care oricum l-am primit imediat: – Doamna Poede e doamna profesoară de limba engleză. E foarte frumoasă şi foarte bună şi zâmbeşte mereu şi ne povesteşte foarte multe lucruri interesante. Şi, mai ales, este elegantă, se îmbracă frumos şi are multe bijuterii.

„Nu-i veţi înv ăţa mila sau m ilostenia. Căci rău înţelese şi ar transformate în respect al in putea fi treziciunii. Îi ju riei şi puveţi învăţa m inunata colab turor prin toţi orare a tuşi prin fiecare ." „CITADELA ", Antoine d e Saint-Exup éry

alizat Desen re de Oana

După câţiva ani, de fapt, destul de mulţi, regăseam în doamna Miruna o parte din doamna Poede. Dar doar atât, o parte, în sensul că era foarte elegantă, învăţase şi ea pe lângă engleză alte câteva limbi străine, ştia foarte multe lucruri, din domenii diferite. Dar nu era doamna Poede, era doamna Nesvabda, o renumită creatoare de modă şi directoare a unui azil de bătrâni, o femeie stăpână pe sine, cu un suflet foarte mare. Vă daţi seama că renunţase de mult la ideea de a mai fi profesoara de engleză, că a înţeles că trebuie să fie ea şi că modelul trebuie să rămână ca rădăcinile pentru un copac, care îi dau acestuia puterea de a se naşte, de a creşte mereu mai mare şi mai frumos decât ele.

Maria Minciună, clasa a XII-a D

Scrisoare găsită într-o sticlă Eu sunt Fénis, un suflet rătăcitor prin lumea ta terestră. Vreau să-ţi mărturisesc că Dumnezeu m-a ales din toată lumea nevăzută pentru a fi singurul capabil să renască oricând, oricum şi ca orice alt model. Mă gândeam că cel mai important pe Pământ este să fii puternic. Crezând că forţa fizică, dar şi cea psihică, sunt cele mai mari valori, alesesem să devin un nou Cezar. Eram cu adevărat un ideal conducător al unei provincii din sudul Franţei. Dar ceea ce nu am realizat era că, printre trăsăturile pe care le copiasem de la împăratul roman, se număra şi încrederea prea mare în cei apropiaţi. Astfel, un alt fel de Brutus m-a izgonit din trupul omenesc fragil.

Mai ţineţi minte când aţi fost impresionaţi de cineva pentru prima dată? Momentul acela marcant în care v-aţi spus „aşa vreau să fiu când cresc mare”? Poate nu sau poate doar nu vreţi să recunoaşteţi, trăind cu impresia că au fost doar nişte lucruri puerile... Poate au fost sau poate nu... Printre toţi aceşti „poate” se află şi o certitudine: acea persoană v-a influenţat şi reprezintă o parte, chiar dacă una mică, din ceea ce sunteţi astăzi, când aţi crescut mari. Fie că era vorba de un cântăreţ sau de un pompier, politician sau scriitor, părinte sau simplă cunoştinţă, acea persoană a reprezentat un model în acea etapă a vieţii voastre. Însă de ce avem nevoie de modele? În primul rând, modelele sunt o forţă puternică pentru a învăţa şi a atinge potenţialul maxim.

Dragă cititor, Din nou hoinar prin lume, m-am întrupat şi am devenit un alt cunoscut fizician, precum Albert Einstein. Eram mai mult decât mulţumit de cunoştinţele mele din acest domeniu. Eram şi răsplătit pe măsură. Dar făcusem prostia de a vinde una din cele mai distrugătoare invenţii aflate vreodată: bomba atomică. Îmi semnasem singur condamnarea la moarte, căci, nu după mult timp, întreaga Terra era scufundată într-un nor negru şi greu de pulbere atomică. Reîntors în timp, devenisem un ilustru Van Gogh. Îmi plăcea să pictez atât de mult, încât îmi petreceam nopţile în faţa şevaletului, cu pensula în mână. Eram un adevărat talent -

Dar nu ştiam că „moştenisem” şi insuccesul marelui pictor. Aşadar, viaţa trecuse repede pe lângă mine, iar eu nu reuşisem să vând decât un tablou, căci restul picturilor aveau să devină cu adevărat apreciate după moartea mea. Îmi dădusem seama că doar mi se părea că pot fi oricine. Ceea ce nu ştiam, însă, era că uitasem să-mi doresc să fiu eu. Atunci, am pornit iar către vremuri îndepărtate. Am ales să fiu o pasăre, una care să reînvie din propria cenuşă de fiecare dată mai generoasă, mai puternică, mai frumoasă. Aşa că din Fénis, am devenit Phoenix. De la un suflet către un suflet, P.S. Învaţă să ştii, învaţă

Phoenix să fii !

Florin-Iulian Foca, clasa a XII-a D

Modele şi valori Ele nu sunt importante doar pentru o carieră, ci pentru a atinge perfecţiunea în toate aspectele vieţii. Modele întâlnim oriunde, oricând şi sub orice formă. Progresul întregii noastre civilizaţii este într-o mare proporţie o consecinţă a modelelor autentice. Aceste modele transmit următoarelor generaţii cunoştinţele şi înţelepciunea lor, iar generaţiile următoare devin la rândul lor modele, realizând progresul prin experienţa lor colectivă. Cercul devine unul vicios odată ce ne dăm seama de preponderenţa pseudomodelelor în societatea contemporană, în care televizorul ocupă primul loc ca furnizor de modele, respectiv valori... lipsite de valoare! Televizorul. Cuvânt care a ajuns sinonim cu influenţă, iar pentru mulţi, cu influenţă negativă.

8

Dezbateri inutile, ştiri-propagandă, muzică ce promovează vanităţi. Există şi programe din care putem învăţa, însă alegerea între „Taraf” şi „Discovery” este dificilă pentru mulţi dintre semenii noştri. Adevăratele modele le putem găsi în cărţi, din care putem interioriza valori, indiferent de tematica morală; după cum spunea şi Titu Maiorescu: „adevărata artă nu poate fi decât morală, prin ridicarea în sfera ideilor impersonale”. Acum, mai mult decât niciodată, avem nevoie urgentă de modele, pentru că ele sunt şi vor rămâne imperative pentru fiecare etapă din viaţa unui om.

Călin Nahaiciuc, clasa a X-a B

Argument

Coordonatori

Verba docent, exempla trahunt. (Cuvintele învaţă, exemplele conving.) Într-o lume în care se resimt destul de acut

Deoarece formăm jurnalişti, considerăm că se impune prezentarea unei alternative viabile. atât consecinţele crizei economice, cât şi efectele Modelele sunt lângă noi şi ne pot schimba viaţa. crizei de valori autentice, adolescenţii au o mai Câştigul este al acelora care au înţelepciunea de a le mare nevoie de modele, de îndrumători spirituali căuta. E un mare avantaj faptul că elevii pot, astăzi, experimentaţi. să-şi aleagă singuri, în deplină libertate, valorile la Pentru început, iată o temă de reflectare: ce fel de modele şi valori ar trebui promovate în lumea care să adere, că pot să-şi construiască liber reperele axiologice. Pentru a veni în sprijinul lor, ne-am proadolescenţilor? Eminescu afirma că „ideea valorii pus să invităm personalităţi marcante ale culturii loeste foarte relativă, pentru că fiecare o măsoară cale: oameni care fascinează prin carismă şi după interesul său.” Aşadar, trebuie să ne spectacolul ideilor, cărturari deschişi în faţa noului, cunoaştem „interesul”, obiectivul principal. Ţelul spirite moderne, creatori prin excelenţă. nostru e să identificăm metode şi strategii de conDiscipolii, pe baza unor asemănări de interese, de struire a unei cariere de succes, prin exersarea tehnicilor jurnalistice de documentare, investigare învăţături anterioare, de temperament etc., îşi aleg, şi redactare; toate acestea, prin întâlniri şi discuţii probabil, mentorii potriviţi. Şi mai ales, sperăm că datorită acestor modele, sunt stimulaţi să parcurgă cu personalităţi care datorită înţelepciunii, printoate etapele învăţării: savoir, savoir faire, savoir cipiilor morale şi perseverenţei, au obţinut rezulêtre şi savoir devenir, fiind preocupaţi nu numai de tate spectaculoase în domeniile lor de activitate. îmbinarea utilului cu plăcutul, ci şi de valori univerÎn plus, considerăm că prea mare parte din sale precum Adevărul, Binele, Frumosul. presa românească se ocupă de reprezentanţii veritabili... ai „formelor fără fond” care ne vând doar Aşadar, avem încredere că mentorii autentici imagini, „iluzii fără adevăr” (Titu Maiorescu). care ne onorează cu prezenţa dumnealor, ajută

Director: Mircea Popescu Director: Eugenia Paicu Profesor: Cornelia Bratu Profesor: Rahila Cuşnir Tehnoredactare: Paula Buta, clasa a X-a C

discipolii să găsească atât drumul către ei înşişi, cât şi drumul către succes, deoarece o bună cunoaştere a sinelui facilitează o cunoaştere profundă a lumii şi a oportunităţilor acesteia. Un maestru te ascultă, te observă, te învăluie cu dragostea sa şi te ajută să devii tu însuţi. Prof. Rahila Cuşnir

Z PENTRU VALOAR E D E E! PL Valoarea modelului şi modelul valorii

Valoarea este ceea ce defineşte un lucru, ceea ce „îl face să fie întreg" (Ruxandra Anton), o „unitate de măsură" care variază de la o persoană la alta. Prin definiţie, termenul de model se referă la un set de norme, de exigenţe privitoare la devenirea şi perfecţionarea unei persoane. Cu ajutorul unui model, îţi poţi da seama de ceea ce îţi lipseşte şi, în acelaşi timp, un model te ajută să te mobilizezi pentru a depăşi o stare conştientizată. Care este deci legătura dintre model şi valoare? Răspunsul este clar: modelul trebuie să aibă valoare pentru a fi demn de urmat şi va-loarea poate fi transmisă către tânăra generaţie mai ales prin model.

când suntem cu spatele la colţ. Lumea are o ierarhie a valorilor răsturnată, oamenii sunt înrăiţi şi nu vor să se lase modelaţi, din orgoliu sau din indiferenţă. Iritabilitatea şi agresivitatea domină acţiunile umane, iar reperele după care se ghidau cei de dinaintea noastră sunt dărâmate unul câte unul. Modelul este un ideal şi avem nevoie de idealuri mai mult ca niciodată. Un model este oglinda omului care am vrea să devenim, oglinda acelui om pe care îl apreciem şi ale cărui defecte le diminuăm până când ele nu mai există. De aici apare posibilitatea ca, idealizându-l excesiv, învăţăcelul să îşi depăşească maestrul. Nu degeaba se spune că proaspeţii convertiţi, la o convingere sau la un sisde Ce avem nevoie de modele? tem de natură spirituală, sunt cei mai îndârjiţi apărători ai acelei convingeri sau ai acelui sistem. Avem nevoie de modele pentru a transmite va- Aşadar, odată „convertit" de către modelul său la o lorile. Avem nevoie de modele pentru că oamenii nu anumită valoare, tânărul discipol o va apăra, fără sunt perfecţi. Adeseori oamenii sunt plini de „bube" şi îndoială, cu încăpăţânarea caracteristică vârstei. „hibe", nuanţele de gri sunt mai multe decât am vrea Acesta este principalul efect pozitiv al modelelor: să recunoaştem; reacţionăm în funcţie de acela că formează noi şi noi modele, schimbând circumstanţe şi suntem în stare de gesturi reprobabile convingeri şi implicit vieţi.

1

Cine poate fi un model? Modelul poate fi o persoană din realitatea imediată, un profesor, un prieten, părinţii, sau din realitatea mediată, din diferite ipostaze culturale (muzică, film, teatru, literatură). Mai există şi un al treilea tip de model, modelul imaginar pe care vrei să îl imiţi. Modelul este tiparul după care ne corectăm greşelile, modelul ne luminează calea şi ne înlesneşte drumul, ne influenţează viaţa, ajutându-ne să luăm deciziile cu adevărat importante. Nu ezitaţi să ţintiţi către idealuri înalte, să urmaţi modele demne de admiraţia voastră, pentru a deveni mai târziu, la rândul vostru, modele demne de urmat!

Moroşan Adelina, clasa a X-a C

Desen realizat de Foca Florin-Iulian

Filipiuc

e l în puiul d u m o i ţ e id a nirea să uc furnică pentru viaţ e m i ţ e v a „- Nu aţi în te transform că omul es -l a ă d s i ă s ic a n p , i om in îm Ceea ce mă r. Căci puţ de furnica mai puţin pricopsit. u mai puţin i au mai mult s te să fie mai mult sa va f ă es dacă omul intereseaz treb în primul rând )” ă în fericit. (... i f a v om. Nu m m o icit, ci care sau nu fer upéry e Saint-Ex d e in o t n LA", A „CITADE

Toată clasa o iubeşte. Fiind vecini acum, mă întâlneam zilnic cu Miruna şi mereu glumeam şi o întrebam dacă mai vrea să se facă doamna Poede. Răspunsul? Mereu acelaşi. De la o vreme, când o vedeam, nu mai aveam timp să o întreb ceva, că îmi şi spunea: – Ştii că doamna Poede are o fetiţă pe care o cheamă Eva? Sau: – Să ştii că doamna Poede mai ştie alte trei limbi străine în afară de engleză. Şi multe altele. Şi cu cât o cunoştea mai bine, cu atât o admira mai mult. Am cunoscut-o şi eu pe doamna profesoară de engleză. Ba chiar am avut ocazia să vorbim de mai multe ori. Într-adevăr, nu era doar o femeie foarte frumoasă, ci şi foarte deşteaptă, cu o vastă cultură generală. Miruna îşi alesese un model demn de urmat şi rezultatele au fost pe măsură.

Proiect educativ

Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” Suceava


Valorile morale înt

re originalitate şi tendinţă Lecţia de zbor

Sunt clipe în viaţă când sub imaginea scanată a lumii, a tot ceea ce există, a iluziei şi idealului se înfăţişează numeroase tipuri de existenţă şi realitate. Ce sunt aceste frânturi de realitate şi iluzie? Ele reprezintă drumuri încărcate de exprienţa a numeroşi semeni. Sunt drumuri pe care de multe ori le călcăm, profanându-le cu propriile impresii şi principii. * * *

Mai întâi îţi strângi umerii, mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor, închizi ochii refuzi auzul. Îţi spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: Zbor Şi acesta e zborul.

Cîrstean Alexandra

Îţi strângi umerii cum se strâng râurile într-un singur fluviu. Îţi închizi ochii cum închid norii câmpia. Te-nalţi pe vârful picioarelor cum se înalţă piramida pe nisip. Refuzi auzul, auzul unui singur secol, şi-apoi îţi spui în sinea ta: acum voi zbura de la naştere spre moarte. După aceea zici: Zbor Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile cum strângi umerii te înalţi pe behăitul caprelor Zici: Nevermore. Şi apoi: fâlf dai din aripile altcuiva; şi apoi eşti el, iar el este pururi altcineva.

Desen realizat de Cîrstean Alexandra

„Îi veţi învăţa med

itaţia şi rugăciu Şi obişnuinţa dra nea, căci astfel su gostei. Căci ce-a fletul se lărgeşte r putea-o înlocu . trariul dragostei i? Iar dragostea .(...) de sine este conÎi veţi învăţa gu stul perfecţiunii şi nu se poate sf , căci orice operă ârşi decât în mo este un drum sp arte.” re eternitate „Citadela", Antoin e de Saint-Exupé ry

Aluatul Ai trup. Ai suflet. Ai cuget. Calităţi şi, deopotrivă, defecte. Eşti un aluat frământat, poate, de mâinile unei brutărese frumoase. Aluat ce a fost aruncat în aer, frământat frenetic, frânt în două pentru a putea să simţi ceea ce se numeşte suferinţă, aluat presărat cu sare pe răni şi apoi lăsat la dospit. Şi apoi ai crescut. Bucăţi din tine au fost împărţite peste tot. Au fost ale lor. Ochii tatălui, nasul fecioarei din cartea de poveşti, zâmbetul mamei, sensibilitatea acelei căprioare speriate… Şi te-ai întrebat: „Care bucată este a mea?” Sufletul. Acel labirint încurcat prin care sentimentele curg râuri, neîncetând a se zbate printre coridoarele fiinţei. Acela este al tău. Aluatul se transformă-n pâine. Pâine fragedă şi dulce. Pâine din care vor muşca mulţi, săturându-se şi mulţumindu-ţi apoi.

Şi iarăşi vei fi făcut aluat atunci când bucata de pâine se va sfârşi. Eşti într-o continuă evoluţie. Eşti ce vrei tu să fii. Dar totodată poţi fi modelat. De mâinile Maestrului, de mine, de el, de oricine. Dar de ce ar vrea cineva să te modeleze când poate că el însuşi nu are o formă deplină? Pentru a-i cunoaşte valorile, pentru a fi Modelul de care ai nevoie. Pentru a-ţi călăuzi paşii către ideal. Către fericire, pace şi iubire. Te va lua în palme pe-ndelete şi îţi va şopti sfaturile de care vei avea nevoie. Te va învăţa să mergi, să dai frâu liber cuvintelor şi imaginaţiei, să răzbeşti prin furtunile vieţii şi să rămâi mereu cu zâmbetul pe buze. Îţi vei însuşi calităţile unui Aluat desăvârşit, te va ajuta să distingi Binele de Rău, te va strânge la piept atunci când îţi va fi bine şi te va lăsa singur să răzbeşti atunci când Focul va mistui.

Printre identităţi, căutând sinele În mod inerent, există anumite mecanisme ale imitaţiei şi ale copierii unor gesturi, fapte. Această atitudine poartă numele de învăţare socială, iar obiectul ei poartă numele de model. Există atât influenţe pozitive, cât şi negative din diferite domenii: film, literatură, istorie, mass-media. Suntem influenţaţi de persoanele plăcute, admirate, faimoase şi/sau inteligente (celebrităţi, profesori) şi tindem spre a le avea ca model. Întrebarea este: există acest sistem ideal atât de imaculat, demn de urmat sau este doar o reprezentare utopică a ceea ce omul aspiră să devină?

Răspunsul este unul simplu: depinde de vârstă. În adolescenţă, uneori vrem să ne facem remarcaţi, să ieşim din tipare, ne place să ne numim într-un fel, dar nu mai suntem noi înşine. În acele momente, uităm ceea ce ne dorim cu adevărat, uităm să căutăm ceea ce ne defineşte. Tindem să copiem, să aparţinem unor grupuri (ex.: sportivi, intelectuali, cântăreţi etc.), încercând mereu să le găsim pe cele mai potrivite pentru noi, pe cele „de invidiat", care nu fac decât să atragă atenţia în rândul tinerilor. Putem lua ca model faima, inovaţia, creativitatea, dar aceştia sunt doar factorii de decizie care ne îndrumă spre ideal.

7

Când aluatul din care eşti făcut va arde în Cuptor, atunci învăţăturile Maestrului vor fi ca nişte vase de apă ce îţi vor răcori mintea şi trupul. Lasă-l să te frământe, să îţi dea formă, să creeze din tine Pâinea perfectă. Dar înainte de toate, caută-l. Mă vei putea din nou întreba: - De unde îmi voi da seama că el este Maestrul de care am nevoie? - El va avea acel har de a-ţi desena lumea de care ai nevoie şi de a te antrena în privinţa focului din cuptor. Pare simplu, însă e destul de complicat. El va avea acea licărire în adâncul ochilor care îţi va completa chipul palid, el va poseda acel spirit practic, va avea săculeţul cu sfaturi, cu antidotul teribilismului. Brutăria e mereu deschisă. În ea vor intra zeci şi zeci de oameni. Atunci când îl vei recunoaşte, opreşte timpul şi închide-o. Cheia e la tine...

Anghel Narcisa, clasa a IX-a D Cu toate acestea, nu se va găsi niciodată un model la gradul superlativ pentru că este mai uşor să critici decât să lauzi. E mai uşor să-ţi dai seama cum nu vrei să fii decât cum vrei să fii. Ne mişcăm într-o lume incertă care ne modifică psihologic. De asemenea, şi modelul se transformă, se modifică şi evoluează. Destinul lui poate urma două căi: ori, pe parcursul timpului noi, ucenicii, îl vom influenţa si modifica, ori constrângerea în anumite limite ne va impune să renunţăm la el pentru că omul are nevoie să ştie că îşi hotărăşte singur soarta. Aşadar, poate nu atât modelul este important şi necesar, cât mai ales valorile pe care le întruchipează.

Articol realizat de Manoliu Loredana, cl. a XII-a D

2

Ada Boştiog, cl.a XI-a E

m chemat a e c u r t n „Iată pe s: (...) u p s m a e l şi educatorii iul de om, u p n î l u m ao Şi veţi cre schimbarea înainte -l învăţându i fără schimbare ăc de toate, c t nemişcare.” ecâ nu va fi d , „Citadela" xupéry e Saint-E Antoine d

Desen realizat de Foca Florin Iulian

chiar şi adevărurile lor, dacă acestea nu se potrivesc orizonturilor vieţii noastre; dar căile omului întotdeauna îi sunt arătate, aşa că nu putem trece peste acest fapt, oricât de încăpăţânaţi sau puternici am fi. Or, nu e vorba de a alege învăţători după dorinţele noastre, ci despre a ne educa în vederea acceptării lor, dar selectând adevăratele modele. „La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie”, se întreba Noica în legătură cu fiul cel mare din pilda amintită, „dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?” Iubirea e dincolo de logica umană - este adevărat - e dincolo de stele, dincolo de cânturi... Ce-ar fi viaţa fără oameni care să se sacrifice pentru a da cuiva o şansă de a păşi pe calea iubirii? Dragostea aduce cu sine izvorul unei copleşitoare inspiraţii. Ea este suprema virtute. Lăsată să primeze, ea aduce împreună toate, împăcându-ne cu noi înşine, cu cei din jur şi cu viaţa. Ura, dimpotrivă, ne desparte de noi înşine; în principal, ne determină să ne urâţim viaţa, să o dispreţuim. Şi totuşi, facem de multe ori lucruri nevrednice de noi. De ce? Indiferenţa, de exemplu, nu e ură, egoismul nu e ură, chiar neiertarea nu e ură, ele sunt... lipsă de iubire. Tocmai de virtuţile pe care le avem depind comportamentul nostru social şi atitudinile. Ele sunt de cele mai multe ori o scanare a imaginii inimii. Legile noastre omeneşti nu pot cuprinde, nu sunt în stare să condamne pentru că ceea ce e în inima omului nu e o probă suficientă, numai gesturile şi ceea ce spunem pot afişa sistemul de valori morale şi portretul îndrumătorilor care ne-au influenţat. Ideile devin întâmplări şi întâmplările se leagă în obiceiuri, într-un mod de viaţă, până la urmă. Totul ar trebui să depindă de ceea ce gândim, căci numai astfel putem face alegeri din convingere şi nu în funcţie de trend. Înainte de a surâde celui care are nevoie de încurajare, nu e cea mai bună cale de a ne uita în ochii oamenilor ca să le aflăm părerea. Opinia lor poate fi fum, poate fi molia ce roade strălucirea tezaurului virtuţii. A avea curajul să fii părtaş durerii unui suflet este virtutea cea mai înălţătoare. Înainte de a fi alături de cel îndurerat sau ocolit de alţii, a asculta sunetul de aprobare sau dezaprobare al celor din tribune înseamnă a trăda susurul blând al propriei inimi. Ei te pot ridica azi pe un piedestal al regelui. Mâine te pot sfâşia precum leii o bucată de carne. Ei sunt asemeni fiului cuminte care „nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel risipitor.” (C. Noica) Înainte de orice alegere, a te uita la „gândul” inimii e cea mai bună metodă de a găsi soluţii. Spusele proprii nu le poate contrazice nimeni, propriile principii nu le poate dărâma nimeni, propriile valori nu pot fi devalorizate de nimeni şi de nimic. Numai ascultând de propriile şoapte - ale valorilor morale din noi adunate, cu migală şi prelucrate de experienţă - învăţăm să construim.

Într-o lume a egoismului, a falsei originalităţi, suntem de multe ori condamnaţi să avem propriul sistem de valori, propria morală, propriii învăţători. Astăzi listele de virtuţi le găsim doar în scrierile filosofice sau teologice. Ele nu mai fac parte din societatea contemporană mereu în evoluţie, dar ignorând educarea de calitate a caracterului şi a gândirii. Ce e de făcut? Pentru că se propagă acest cult al egoului, trebuie să alegem a ne croi drum printre valori şi nonvalori, printre învăţători şi modele, luând de acolo exact ce ni se potriveşte. (Cineva m-ar putea învinui că îmi place a despuia modele). Singurul învăţător pe care-l pot accepta, fără să renunţ la vreo parte, nu are defecte. Se numeşte: experienţa. Îmi place modul ei de-a lucra: întâi dă testul şi apoi predă lecţia. Analizând parabola biblică a fiului risipitor şi interpretarea dată de Constantin Noica, observăm că totul depinde de pornirile noastre ca oameni: se poate spune că avem percepţii diferite, dar un învăţător este cel care ar trebui să ştie să le mânuiască pentru a face din noi ceea ce crede că ne dorim. Paradoxal este faptul că noi, ca indivizi, deseori ne împleticim în idealuri şi în planuri de viitor, dar un bun învăţător ştie să spună: „cred că la asta ai fi tu bun!” A asculta un astfel de învăţător nu va fi atunci o îndatorire, ci un privilegiu, o onoare. Oamenii pot trăi ascunşi sau la vedere. Ei greşesc, ascunşi fiind sau la vedere fiind. Învăţătorul (modelul) ştie să procedeze cu fiecare dintre ei. Fiul risipitor este materialul acela întotdeauna „inflamabil”: naiv, neştiutor, dar rebel şi, în acelaşi timp, încăpăţânatul care fuge întotdeauna de ceea ce i se pare constrângere, pentru că poartă mereu masca libertăţii. Fiul cel mare, în schimb, este genul de om ascuns, dar cuminte datorită principiilor pe care le aude în jur şi la care ţine numai pentru a părea moral în ochii lumii, dar încăpăţânat tocmai din cauza acestor principii. Aşadar, „ne pierdem şi ne căim sau ne păstrăm şi ne împietrim inima.” (Constantin Noica) De ce Noica se referă la diferenţa dintre cei doi fii ca ţinând de caracter şi nu de învăţător? Pentru că noi, învăţăcei fiind, putem ignora părerile gânditorilor, ale învăţătorilor,

˛

de Nichita Stănescu


Obsesia lui Narcis se poate astfel justifica logic: el caută să înţeleagă cine este, câte poate cunoaşte, care este limita raţiunii, unde începe infinitul sentimentelor. Doreşte să pătrundă în profunzimea chipului lacului pentru a releva un mister, ascuns acolo în adâncuri, gestul său simbolizează o cauză nobilă. Vrea să afle secretul pentru a-i ajuta astfel pe alţii care sunt incapabili de a înţelege profunzimea vieţii. Cine este Narcis? Este unic şi paradoxal, îşi multiplică unicitatea în sufletele noastre. El reprezintă o parte din noi, mitul devenind o paradigmă pentru societatea contemporană infectată de concepţii „în serie”. Cum este sufletul lui Narcis? Chipul său oglindit în apă pare doar să accentueze o realitate grotescă - cât de superficială este lumea în care trăim şi pe care o acceptăm astfel raţional, simţim că e necesară schimbarea, dar nu facem niciun pas concret spre îmbunătăţirea lucrurilor din jurul nostru. De ce să-l condamnăm pe Narcis pentru egoism, când noi toţi suferim de această „boală”? Maestrul lui Narcis poate fi destinul, gândurile sale reflectate în apă simbolizând mitul eternei reîntoarceri. Contrar concepţiei creştine, acest mit e verosimil, altfel nu s-ar putea explica existenţa celebrului „deja-vu”. În oglinda apei, sufletul lui Narcis retrăieşte cealaltă viaţă, îşi reaminteşte toate întâmplările, viaţa capătă un sens mistic. Sufletul său caută iubirea de mult pierdută, uitată în intervalul procesului naştere – moarte - renaştere, deşi adevărata valoare o găsim în trilogia eternităţii Dumnezeu – Destin Diavol. Pedeapsa primită de Narcis este îndurată tocmai pentru ca sufletul să poată plăti datoria karmică din viaţa anterioară. Mihail Bulgakov, în opera sa de căpătâi „Maestrul şi Margareta”, accentuează această idee - a nemuririi sufletului şi a faptului că omul este prizonierul şi „discipolul” desti-nului divin; Narcis s-a renăscut în chipul lacului pentru a învăţa să iubească, dar oare cine a invăţat mai multe - Iubirea sau el? Iubirea nu poate exista fără om şi totuşi, omul învaţă totul prin iubire. E un raport de interdependenţă abstractă interesant, ce depăşeşte subit graniţele raţiunii umane. Aşa cum mitul personifică lacul, tot astfel sentimentul poate fi inuman în uma-nitatea lui. Cum putem cunoaşte binele? Eroul lui Ernesto Sabato, Fernando Vidal, mărturiseşte: „Sunt un cercetător al răului”. Analizând enunţul şi având în vedere mitul, deduc că până acum interpretările s-au rezumat la acuzarea lui Narcis de vanitate şi egocentrism. Or omul care-şi caută sensul propriei existenţe în iubire nu poate fi caracterizat astfel. Te-ai gândit vreodată că Narcis poţi fi chiar tu reîncarnat? Sau că poţi fi „strămoşul spiritului său”?

Detaliile de acest gen schimbă întreg cursul istoriei, pentru că involuntar suntem tentaţi să facem ceea ce am făcut deja, poate chiar să repetăm aceeaşi greşeală, deşi intuim consecinţa nefastă. Totuşi ceva rămâne ambiguu - ce „himeră” e Narcis? E om sau e reflexia unui lac în ochii unui om? Fără să fac vreo aluzie la teoria îndoielii minţii scrisă de Zhuang Zi, tind să cred că Narcis prin dublul său simbolizează eternitatea, acel dualism cartezian trup - suflet. Şi totuşi, dacă ne raportăm la povestea chinezească, e într-adevăr important ca fiecare om să înveţe să zboare, să construiască ferestre acolo unde înainte erau doar ziduri, să se înalţe deasupra realităţii imediate; dar Narcis nu este un iniţiat din acest punct de vedere. Cert e că fiecare dintre noi trăieşte în două lumi, în cea concretă şi în cea metafizică. Fără intuiţie nu putem aprecia adevărata valoare a acestui mit. Farmecul întâmplării, privit dincolo de aparenţe, e relaţia dintre discipol şi maestru, iar într-un astfel de raport de forţe „nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte” (Noica). De aceea experienţa de viaţă ne transformă la un moment dat în propriii maeştri, dar nu trebuie să uităm faptul că suntem oameni şi nu putem cunoaşte totul, trebuie să ascultăm şi părerea celuilalt, care a trăit momente total diferite de ale noastre. Avem multe de învăţat unul de la altul şi o viaţă nu ne ajunge să aprofundăm „lecţia de axiologie în paralel cu cea de praxiologie”; la sfârşitul vieţii de-abia ne dăm seama de gravitatea faptului că am fost condamnaţi să ducem povara unei existenţe relative, să cunoaştem limitat oamenii, adevărul. Şi cu toate acestea, în „Noul Testament”, Sfântul Pavel considera că noi „cunoaştem în parte” doar până când învăţăm să iubim; iubirea este cea care ne garantează o înţelegere absolută a propriei vieţi, e mai importantă ca nădejdea şi credinţa (doar prin dragoste putem dobândi cunoaşterea deplină). Aşadar, nu poate exista dragoste fără înţelepciune. Acum putem înţelege de ce Narcis a fost blestemat, poate pentru că înainte trăia superficial, sub un văl al „ignoranţei”; doar în momentul în care a început să iubească (lacul, propriul suflet, cultura), el a devenit înţelept. Devenind înţelept, a cunoscut suferinţa (oricât am încerca să anihilăm această stare de spirit, ea nu va dispărea niciodată, pentru că incertitudini care să ne tulbure gândurile vor exista mereu). Rămân doar cu o singură consolare: interpretând mitul lui Narcis, poate n-am reuşit să descifrez adevărata lui semnificaţie, dar am căutat adevărul şi asta m-a făcut fericită, am parcurs un drum spre simbolistica vieţii şi astfel am putut descoperi prin Narcis iubirea faţă de înţelepciune, am devenit unul dintre „discipolii” mitului… De aceea azi sunt convinsă că nimic nu e întâmplător în viaţă!

Raluca Blezniuc, clasa a XII-a E

legere şi e ţ n î o ă c s a ă dobânde s l u t ă un simţ n b e i d a u ă t s s e a i c u ţial treb „Este esen viu al valorilor. El punct de n i d e n t u b n e i un sentim frumoase ş ând o cunoaştere r o l i r u r c u d ll rar şi pose ine bine t puternic a â n c o c n u z a u c c ă ral; în mai degrab monios.” a n vedere mo ă m e s tă, el va voltată ar z e d ă n specializa a o s ât cu o per rt Einstein) dresat dec (Albe

Filip i

uc O a

na Robciuc M

arie-Claire

S e m ne d e în t reba re şi răs pu n s uri „Fiul risipitor nu ar fi plecat în lume, dacă-şi întâlnea învăţătorul. Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume, dacă întâlnea un învăţător.” (Constantin Noica, „Jurnal filozofic”) De ce ne alegem modele? Noi, oamenii, avem nevoie de modele? Ne anulăm oare personalitatea urmând căi deja stabilite de altcineva, doar pentru a ne simplifica demersul social? Sau poate că pur şi simplu tindem să credem în cineva? Facem aceasta pentru a promova acele valori care practic ne-ar uşura mersul pe sârmă, nu-i aşa? Dar dacă nu credem în nimic şi în nimeni şi ne formăm doar orgolii proprii care ne conduc? Biblia ne oferă iată, răspunsuri în parabola fiului risipitor. Ni se dezvăluie două exemple: fiul risipitor şi fratele acestuia. Cel dintâi reprezintă omul care se aventurează în lume, deşi e nepregătit, iar celălalt omul care preferă să nu înfrunte viaţa, ci să rămână alături de cel care îl poate proteja, ferindu-l de situaţii imprevizibile. Asemănarea dintre cei doi este aceea că niciunul dintre ei nu a avut un îndrumător, drept pentru care au avut de suferit în urma deciziilor prost alese. Constantin Noica, filosof român, consideră că cele două tipologii reprezentate în parabolă nu sunt altceva decât polii vieţii, iar omul, pendulează de-a lungul existenţei sale între aceste două extreme: „Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume, dacă îşi întâlnea învăţătorul. Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume, dacă întâlnea un învăţător”.

Mulţi dintre noi sunt capabili de fapte mari. Dar preferăm să rămânem în anonimat, să nu ne facem remarcaţi din teama de a nu greşi. E uşor să rămâi lângă cei care îţi oferă totul, dar nimic nu înveţi din asta. Practic, tatăl nu a fost un învăţător pentru fratele fiului risipitor. Ascuns sub aripa lui, băiatul a evitat să înfrunte viaţa printr-o experienţă proprie, deşi era competent. A preferat să trăiască în umbra tatălui, să cunoască lumea din experienţa presupusului său mentor. Greşit! Pentru că un mentor adevărat te provoacă, te ambiţionează ca tu singur să reuşeşti, nu te fereşte de greutăţi. Altfel spus, dacă un om vine şi-i cere mentorului său un peşte să-l poată mânca, acesta din urmă îl învaţă să pescuiască. În schimb, fiul risipitor a avut curajul de a se avânta în lume. Însă această putere a lui a fost una nefondată, pentru că, nepregătit fiind, nu a putut să facă faţă. A risipit averea nu doar la propriu, ci şi bogăţia lui interioară. Iar în final, a revenit la statutul lui iniţial. Consecinţa este lipsa progresului. Lipsit de îndrumare, fiul risipitor pierde timp din viaţa lui în încercarea lui de a descoperi lumea şi nu avansează. Dar are şansa de a o lua de la capăt. De fapt, morala pildei este că în viaţă ai ocazia să corectezi ceea ce ai greşit, dacă îţi înveţi lecţia. Aceasta este o învăţătură care reflectă adevărul despre existenţa noastră. Dacă adolescenţa ne găseşte dezorientaţi, paşii noştri trebuie îndrumaţi pentru a nu ne rătăci. Care e drumul cel bun? Calea stă în alegerile noastre. Cu toţii avem nevoie de profesori, pentru că viaţa însăşi e o lecţie. Deci hai să ne punem pe învăţat!

Paula Buta, clasa a X-a C

Managementul activităţilor prin raportarea permanentă la mentor/ model spiritual

Viitorul meu în „modele"?

Informare Instruire Comunicare Consiliere

Previziunea

- stabilirea obiectivelor De cele mai multe ori viitorul la care fiecare visează poate fi influenţat într-o mai mare sau mai mică măsură de un model sau de modele. Şi nu orice fel de modele, cel puţin nu cele care defilează pe podium, deşi considerate bune de urmat pentru tinerii cu aspiraţii în domeniul modei sau al show-business-ului. NU, mă refer la acel ghid spiritual, mentor, persoana care de-a lungul anilor a reuşit să-i determine şi pe alţii în alegerea unui ţel. Viaţa tânărului ar putea urma cursul râului în care a înotat şi mentorul cândva, pentru ca acum să poată privi în spate cu mândrie. Pentru unii pare a fi un subiect „uzat", însă nevoia de modele există. Nu este etic ca puiul cel mare să îl alunge din cuib pe cel mai mic, doar pentru simplul fapt că nu ştie să zboare încă. Din punctul meu de vedere, raportul model - ucenic ar trebui să fie supraunitar, în terminologie matematică. De ce? Foarte simplu de aflat. Să luăm ca exemplu, din nou, puiul mai mare care, de această dată, îl învaţă pe cel mic să zboare. Pentru că a avut parte de un frate binevoitor care a reuşit să-l introducă în taina actului de a zbura, cel mic

6

realizează faptul că este capabil să-şi depăşească ghidul, ba mai mult, ar putea foarte bine ca rolurile să fie inversate, într-o nevoie reciprocă de ideal... Există o varietate de exemple pe care le întâlnim la tot pasul sau despre care pur şi simplu am auzit vorbindu-se . Un alt aspect ce trebuie precizat ar fi faptul că desprinderea de model poate fi uneori mai dificilă, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru că învăţăcelul nu a fost lăsat să-şi exercite libertatea de creaţie, de exprimare sau, de ce nu? de autoanaliză. Este greu să fii ucenic, să-ţi doreşti ceva mai mult, ceva care în primă instanţă nu e palpabil; totodată este greu să-i dai aripi celui care te apreciază, te priveşte cu admiraţie şi respect, şi, poate, mult mai greu să-ţi înveţi ucenicul atât de multe, încât să-l menţii o viaţă întreagă la standardele cele mai ridicate. Acesta e de fapt un ultim scop la care ambele părţi aspiră. Urmarea modelului, desprinderea de model, autodepăşirea şi depăşirea modelului sunt etape definitorii pentru un tânăr perseverent şi ambiţios. Ancuţa Melinte, cl. a XII-a D

și a resurselor (prognoze, planuri, programe)

Control-evaluarea (Măsurarea perfomanţelor în comparaţie cu obiectivele şi standardele iniţiale; corectarea deficienţelor)

Organizarea

MENTOR

(sarcini,lucrări, timp)

(Model)

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi Realizato rul desen ului: că noi nu avem întotdeauna ce Cîrstean Alexand

ra

Antrenarea (Motivarea prin stimulente şi, eventual, sancţiuni)

Coordonarea

(armonizarea deciziilor şi a acţiunilor în conformitate cu previziunea şi organizarea stabilite anterior) Urmează-ţi modelul, urmează-ţi inima! Depăşeşte faza de copiere şi fii creativ! Substituie, combină, adaptează, modifică, pune totul în slujba altor scopuri, rearanjează, elimină! Aşadar fii tu însuţi, dând valoare acţiunilor tale!

prof. Rahila Cușnir

3

să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. ...Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii."

(Constantin Noica, „Jurnal filozofic”)


MITUL LUI NARCIS r Narcis era, potrivit legendei, un tână mfei Liriope frumos, din mitologia greacă, fiul ni meroase fete şi al râului Cephios. Era iubit de nu de Echo), pe muritoare, dar şi de nimfe (mai ales Pedepsit de care, însă, înfumurat, le dispreţuia. agostea nimzeiţa Nemesis pentru că a respins dr i oglindită în felor, s-a îndrăgostit de imaginea lu ră leac, apă. Mistuit de această dragoste fă nu fi putut tânărul moare răpus de durerea de a une că în ajunge la tânărul zărit în apă. Se sp rcisele. locul morţii lui au apărut îndată na dere Interpretarea acestui simbol are în ve a de sine. vanitatea, egocentrismul şi satisfacţi (după Ovidius, „Metamorfoze”)

Alchimistul

de Paulo Coelho

Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atât de fascinat de el însuşi, că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă. Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci când a murit Narcis, au venit naiadele ― zeiţele izvoarelor şi ale pădurii ― şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un urcior cu lacrimi sărate. ― De ce plângi? au întrebat naiadele. ― Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.

Discipolul (poem în proză) de Oscar Wilde

Când Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate şi Oreadele veniră plângând prin codri, pentru a-i putea cânta iazului şi a-l mângâia. Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate, ele îşi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră: „Nu ne miră că boceşti în felul acesta după Narcis, atât de frumos era.” Chiar a fost Narcis frumos? spuse iazul. - Cine să ştie aceasta mai bine ca tine? răspunseră Oreadele. Pe lângă noi doar trecea totdeauna, căci pe tine te căuta, şi obişnuia să se întindă pe malurile tale şi să se uite la tine în jos, şi în oglinda apelor tale îşi reflecta propria-i frumuseţe. Iar iazul a răspuns: - Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe malurile mele şi privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am văzut frumuseţea reflectată.

― Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea. ― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul. ― Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi. Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise: ― Îl plâng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.

„N ar ci sus ” - M ic hel ang elo

Modele de ajutor De câte ori în viaţă n-am cerut ajutor de la familie, de la prieteni sau de cele mai multe ori de la Dumnezeu? Deşi de multe ori nu băgăm de seamă, suntem ajutaţi în fiecare zi într-un mod

nevăzut, dar mai puternic decât oricine sau orice de pe lume. Paulo Coelho subliniază acest sprijin divin şi îl transpune în romanul „Alchimistul” prin metafora semnelor care îl călăuzesc pe un păstor spre comoara visată. În viaţa reală,

4

suntem şi noi adesea îndrumaţi de semne, poate nu atât de bine definite ca în opera scriitorului brazilian, semne care reprezintă mâna pe care ne-o întinde Dumnezeu atunci când avem nevoie de ea.

Un astfel de semn este ceea ce numim „o persoană potrivită la momentul potrivit”. Ea poate fi un trecător care ne atenţionează că ne-a căzut portofelul, un coleg ce suflă repede răspunsul la o întrebare de la examen, un vecin care ne ia cu maşina până acasă atunci când suntem încărcaţi cu sacoşe pline sau, de multe ori, modelul nostru în viaţă. Aţi putea întreba: cum aşa, modelul nostru în viaţă? Răspunsul vine simplu: pentru că modelul de urmat apare pur şi simplu; nu poate fi impus sau căutat, ci doar găsit într-un anume moment care ne poate schimba întreaga existenţă. Ne alegem un model pentru că vedem în el idealul devenirii noastre sau pentru că are un ceva anume care face diferenţa, adesea ceva încă nedobândit de noi.

Pentru ceilalţi, totuşi, această persoană ar putea părea una ca oricare alta şi asta deoarece ei nu văd în ea ceea ce vedem noi, ca naiadele din mitul lui Narcis. Zeiţele izvoarelor şi ale pădurii au remarcat doar frumuseţea exterioară a lui Narcis, pentru că nu au putut să îl contemple cu adevărat, aşa cum a făcut-o lacul. Deşi Narcis nu reprezenta nici pe departe un model de frumuseţe interioară, lacul a văzut ceva în el, aşa cum fac în realitate cei care îşi aleg un model în viaţă tocmai datorită faptului că privesc cu ochii sufletului, spre deosebire de ceilalţi. Tot prin intermediul ochilor sufletului „împrumutăm” de la persoanele pe care le apreciem cu adevărat. Spun „împrumutăm” deoarece, ca în natură, unde nimic nu se pierde, ci totul se transformă, trăsăturile pe care ni le însuşim de la modelul urmat sunt „date înapoi”, dar într-un alt mod.

A vedea o parte din tine în cel ce te-a luat drept exemplu mi se pare cea mai frumoasă modalitate de a primi la rândul tău. Dar la urma urmei, aceasta reprezintă răsplata pentru a face pe cineva să devină, ca în fragmentul din romanul „Alchimistul”. Lacul a devenit datorită lui Narcis care se oglindea în apele lui, deoarece altfel nu şi-ar fi putut vedea nicicând propria frumuseţe. De fapt, rolul modelelor este de a ne face să ne vedem pe noi înşine, de a ne crea prin ceea ce luăm de la ele. Mai mult decât atât, a ne învăţa (într-un mod indirect) că nu e important doar ce primeşti, ci mai degrabă ce dai înapoi; acesta e ajutorul cel mai de preţ pe care fiecare model ni-l oferă. Turturean Oana, clasa a XII-a D

Narcis, an al rătăcirilor între iluzie şi raţiune copilul orf Doar atunci când punem sub semnul întrebării ceea ce credem că ştim suntem mai aproape de adevăr. Dar oare cunoaşterea ne va aduce liniştea sufletească atât de mult dorită? Cât de mult ne este permis moralmente să-l judecăm pe Narcis înainte de a ne face o introspecţie? Oare Narcis a greşit prin vanitatea lui sau noi l-am interpretat greşit? Noi suntem orbi, nu ştim ce vrem, încotro mergem, de aceea un străin ne înţelege mai bine trăirile, uneori chiar ne vede şi sufletul, ne simte spiritul de la distanţă. Timpul îl transformă pe Narcis în discipolul său; bizar e că omul are prin iubire puterea timpului, are eternitatea înţelepciunii. Dar totodată are în suflet frica de a fi banal, de a iubi ceva firesc în lumea lui - o nimfă. Iubeşte chipul lacului, îşi iubeşte propriul suflet din dorinţa de autocunoaştere, dar totodată asta îl înnebuneşte, pentru că nu poate ajunge la tânărul reflectat în apă, la conştiinţa sa, la dublul său, la maestrul său. Unii oameni bolnavi văd, ceea ce nu înseamnă că toţi bolnavii văd lumea metafizică, nu pentru toţi suferinţa este purificatoare; pentru Narcis ea este începutul decadenţei. De ce nimfele nu-i văd adevărata frumuseţe? Pentru că sunt blestemate să iubească trupuri, pe când Narcis caută iubirea unui suflet, de aceea le şi respinge. Se simte singur, neînţeles, lipsit de sens, devenind astfel fantoma propriului trecut. În lac vede trilogia vieţii sale - Dumnezeu, Destin, Diavol. Şi cu cât încearcă mai profund să înţeleagă, să descopere misterul, cu atât suferă mai mult, realizând că este limitat, neputincios. Într-un plan al ideilor, cunoaşterea umană se reflectă în ochii celuilalt, frumuseţea gândurilor tale nu o poţi conştientiza tu, doar celălalt se poate bucura de ea. Lacul se bucură de înţelepciunea gândurilor lui Narcis, în ochii acestuia vede frumuseţea existenţei umane. Singura fiinţă raţională din Univers - omul, poartă povara incertitudinilor. Egocentrismul, aroganţa devin astfel trăsături ce ne definesc, pentru că suntem într-o permanentă căutare a sensului vieţii; pe zi ce trece devenim tot mai conştienţi de „handicapul” nostru – acela de a fi limitaţi.

Socrate ne îndeamnă să ne cunoaştem pe noi înşine. Astfel Heraclit din Efes se întreabă: ,,M-am căutat pe mine însumi?” şi un posibil răspuns ar putea fi dat de un teolog „căutaţi-l pe Dumnezeu şi acolo vă veţi cunoaşte sufletul”. Poate mitul să calce pe urmele religiei? Şi da, şi nu... E un adevăr general faptul că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar Lucian Blaga ne atrage atenţia că această afirmaţie nu înseamnă că Dumnezeu e un om în cer, ci înseamnă că omul e un Dumnezeu pe pământ. Ştiind asta, acum putem percepe corect gândirea lui Gilson: „Omul devine perfect atunci când, deşi diferit ca substanţă de modelul său, el nu e decât purtătorul imaginii lui Dumnezeu.” Din punct de vedere religios, mitul capătă o nuanţă clară: Narcis este discipolul lui Iisus; iubindu-l cu adevărat, omul acceptă moartea ca pe o mântuire, ca pe un dar divin. Chipul lui Narcis oglindit în lac devine chipul Desen de lui Dumnezeu, Cojocariu Simona dialogul cu divinitatea explică aroganţa omului, căci nu oricine poate trăi această minune.

5

Modele si valori  

Modele si valori - ziar redim realizat in cadrul scoli de vara "Clasa liderilor pentru Bucovina"

Advertisement