Page 1


Nr. 2, anul 2012 Revista anuală a Concursului interjudeţean de interviuri şi reportaje, organizat de un grup de profesori din Catedra de limba română a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” Suceava: coordonator: prof. Rahila Cuşnir organizatori şi colaboratori: director, prof. Gabriela Cazac prof. Camelia Lorenţi prof. Cornelia Bratu Colaborator: L.D. Clement, redactor-şef la cotidianul „Crai Nou” Suceava Scopul proiectului: 9 dezvoltarea competenţelor de exprimare orală şi scrisă ale elevilor de liceu, în vederea creşterii eficienţei comunicării de tip jurnalistic. Obiectivele proiectului: 9 selectarea/exersarea unor tehnici adecvate de documentare, de cercetare a unei teme şi de investigaţie jurnalistică; 9 identificarea/analiza critică şi comparativă a principalelor componente de structură, de compoziţie şi de limbaj specifice textului jurnalistic; 9 utilizarea adecvată a strategiilor şi a regulilor de exprimare orală şi scrisă în textele publicistice; 9 exersarea tehnicilor de redactare a textelor jurnalistice, aplicând normele lingvistice şi deontologice; 9 utilizarea adecvată a citatelor de la sursele de informare şi a elementelor grafice; 9 aplicarea noţiunilor teoretice achiziţionate, referitoare la observare, intervievare şi redactare.

Coordanotorul revistei: prof. Rahila Cuşnir Tehnoredactare: secţiunea Reportaje: Boca Domnica, clasa a X-a A secţiunea Interviuri: Amărculesei Ana-Maria, clasa a X-a A Coperta: Scriban Sergiu-Andrei, clasa a X-a A, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Notă: Responsabilitatea asupra conținutului articolelor aparține în întregime autorilor. 

  ISSN – 2248 ‐ 0943 


Cuprins I. Secţiunea Reportaje La Urgenţă, de mână cu Speranţa ........................................................................................

2

Strigăt surd ...........................................................................................................................

5

„Mă doare pieptul ce nu te-a hrănit!” Drama mamelor de îngeri ......................................

8

„Udătoriul”din Şurdeşti. Străvechi obicei de agrar ............................................................

13

Pe urmele trenului ..............................................................................................................

14

Aproape de încă o graniţa dintre sfarşit şi început. Aproape de a învaţa mersul pe valuri

18

O pată de indiferenţa pe oglinda unui suflet ........................................................................

20

Comoara Carpaţilor - Schitul Sihla ......................................................................................

22

Izolaţi de civilizaţie, într-o lume în care ciocolata are un gust amar ...................................

24

Meşteşugul încondeierii ouălor ...........................................................................................

27

Jurnal de călătorie în inima regatului dac .....................................................................

31

Huţulii – o inimă care a încetat să mai bată ........................................................................

36

Arta filmului şi a fotografiei premiată la Slobozia .............................................................

37

Lumini la „Sărbătoarea limbii materne” ............................................................................

39

Luceferi ai Bucovinei ........................................................................................................

41

Tărâm de pace ....................................................................................................................

43

Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ..........................................................................

45

Obiceiuri pascale în Bucovina .............................................................................................

46

Cum îşi petrece Soarele timpul liber ..................................................................................

48

Campionatul mondial de zbor cu schiurile (Vikersund 2012) ..........................................

51

Iarna din Coşna ...................................................................................................................

53

Dragoste de viaţă ................................................................................................................

54

Ţiganii – între integrare si excluziune – la Sărata ...............................................................

57

Unsolved puzzle. Despre automotivare si succes.................................................................

58

Încrustare în feerie ..............................................................................................................

62

Cheia succesului ..................................................................................................................

64

Veşnicia formei fără fond ...................................................................................................

67


Viaţa de adolescent .............................................................................................................

68

Piscul Rarău – Regăsiri de taină ..........................................................................................

71

Războiul - lacrima din inima bunicii .................................................................................

74

Secţiunea Interviuri Bianca Brad: „Îmi doresc ca E.M.M.A. să aducă alinare şi lumină în sufletele Părinţilor

76

de Îngeri, ostenite de atâta dor, durere şi lacrimi amare.” .................................................. „Scriitorul poate influenţa lumea în care trăieşte, participând direct la viaţa ei, dar cel

79

mai bine o modifică dacă scrie cărţi valoroase.” Interviu cu scriitorul ialomiţean Georghe Dobre ................................................................................................................................... Viitorul trebuie să înceapă de ieri .......................................................................................

81

„Am rămas la 33 de ani, vârsta morţii lui Hristos!” - Interviu cu Liviu Ioan Stoiciu .........

84

„Poezia nu înseamnă o ipostază, ci o ursire.” Interviu cu scriitorul şi publicistul Ioan

88

Draguşanul ........................................................................................................................... Întoarcerea la natură .............................................................................................................

90

„Părinţii nu mi-au dat niciun sfat, pentru că îşi cunoşteau prea bine copilul.” Interviu

93

cu Anca Rusu ..................................................................................................................... Poezia e o ardere care stoarce din tine tot ce e frumos ........................................................

96

Firea de artist .......................................................................................................................

99

Vedete ale şcolii ...................................................................................................................

101

Călin Goia: „Am observat foarte multă lume stresată, tristă, obosită.” ...............................

104

Constantin Bulboacă: „Tinereţea e… o stare de spirit” .......................................................

106

Eleonora Bulboacă: „Privesc cu mândrie fostele eleve care s-au realizat prin munca

107

proprie.” ............................................................................................................................... Păstrătorii de tradiţii .............................................................................................................

108

Muzica, un albastru infinit ...................................................................................................

110

Pe culmile succesului ..........................................................................................................

112

„Boxul este pasiunea mea." .................................................................................................

114

Bogdan Baciu: „Un om care nu-şi mai poate pune obiective succesive în faţă este un om

115

terminat.” ............................................................................................................................ Un model demn de urmat, la propriu şi la figurat ................................................................

117


Anca Rusu: „Fără muncă şi seriozitate, oricât de talentat ai fi, nu poţi face perfomanţă” ..

120

„Datorez totul unei pungi de pufuleţi!” ..............................................................................

122

Injectaţi-l pe artist ................................................................................................................

123

,,Fiecare caz soluţionat este o reuşită!” .............................................................................

124

Petru Tomegea: „Poate sunt pesimist, dar nu cred că jurnalistica are vreun viitor în

127

România.” ............................................................................................................................ Crucea comunismului ..........................................................................................................

129

Interviu cu poetul Marian Dragomir ..................................................................................

130

Artistul urează tuturor sucevenilor „Poftă de viață!”, avertizându-i: „Oraşul este fiecare

132

dintre noi.” ........................................................................................................................... De vorbă cu Călin Hrihorciuc, campion naţional şi component al lotului naţional de tir

134

cu arcul ................................................................................................................................ De vorbă cu regina... .........................................................................................................

135

Ştiubianu Cristian: „Sunt aceleaşi suflete care tânjesc după absolut.” ...............................

137

Sportivi de top .....................................................................................................................

138

Muzica sufletului şi îmblânzitorul infinitului. Interviu cu scriitorul şi profesorul Corina

139

Rujan ................................................................................................................................... Reţeta succesului: management, istorie şi jurnalism. Interviu cu realizatorul de emisiuni

140

radio şi TV, Doru George Pascal ......................................................................................... Tânăr talent: ne dorim să fim plăcuţi, ascultaţi, apreciaţi ..................................................

145

Naşterea regimului democratic. Interviu cu Napoleon I Bonaparte ....................................

147

Vorbim online. Vorbim bine sau la modă? ..........................................................................

149


CONDEI DE JURNALIST 

[Type the document subtitle] | xp


în lumea lui moartă. Orice mişcare nu face decât să-i amplifice pustietatea. Şi totuşi presimt că dincolo de zidurile spitalului pulsează o inimă uriaşă, o inimă albă, cu degete lungi şi dibace. Lume desprinsă direct din romanele lui Cărtărescu şi lipită stângaci la periferia oraşului. Motricitate anticipată de luminile orbitoare care dau, clipind, numele spitalului. Fac din temerile mele un boţ pe care îl rostogolesc pe pavele. Tot mai repede, tot mai senin, paşii îmi curg spre secţia de Urgenţe a spitalului. Undeva, în depărtare, se lovesc în aer sirenele stridente ale salvărilor. Înainte de a fi cu totul înghiţită de sala de recepţie, văd cum se fac pregătiri ca pentru întâmpinarea unui oaspete de seamă. Oamenii aleargă bezmetici, poarta masivă se deschide greoi, maşinile se retrag pentru a face loc celui ce soseşte în coloritul viu, roşu-albastru. Agitaţia oraşului întreg se concentrează în curtea spitalului pentru câteva clipe. Salvarea soseşte. Apoi se aşterne din nou liniştea. Un miros înţepător îmi destramă firul gândurilor. Uşor-uşor, acestea se dizolvă în aburii de clor ce învăluie chiar şi Recepţia. Auzul îmi este invadat de rigiditatea unui glas feminin care cere buletinul unui bătrân. Acesta abia se zăreşte de după ghişeu, copleşit de greutatea anilor şi a necazurilor. Un zgomot mărunt, dar sâcâitor trece prin pereţii sălii, aşternându-se în straturi groase peste noi. Bătrânul cotrobăie tremurând, nepăsător faţă de această larmă (sau poate doar prea obişnuit), într-o sacoşă neagră şi cam prăfuită. „Poftiţi, citiţi Dmneavoastră, că io nu prea mai văd.” Asistenta nu pierde ocazia de a descrie o boltă cu minunaţii ei ochi verzi, mormăie ceva neinteligibil, care poate fi, în acelaşi timp, semn al mâniei sau al plictiselii, apoi copiază conştiincios datele pe formular. Pixul alunecă molatic, cântă o baladă care duce în uitare, preţ de câteva clipe, murmurul insuportabil de voci de dincolo. Misterios acest dincolo, ca o

La Urgenţă, de mână cu Speranţa

După ce toate relele s-au împrăştiat pe pământ, în cutia Pandorei a rămas speranţa. Aşezată acolo, potrivit mitului, de către Hestia, zieţa căminului. Reportajul acesta este despre oamenii singuratici. Despre tristeţi cronice, ba chiar incurabile. Dar e mai ales o poveste despre încredere, despre nădejde, despre răbdare. Când te doare trupul, când te doare sufletul, vii la spital ca la un cămin. Ca să-ţi alini durerea, oricare ar fi ea. La Spitalul de Urgenţă “Sfântul Ioan cel Nou”, vii de mână cu Speranţa. Mă bucur, pentru clipe sever numărate, până şi de ipostaza inconsecventă a primăverii. Mă răsfăţ ezitând între gândul leneş al realizării unui reportaj şi aerul proaspăt şi rece, imposibil de refuzat. Îndoiala mea se vădeşte prin mişcări iuţi şi pătimaşe, de dansatoare argentiniană. Poate tocmai elanul primăvăratic îmi poartă paşii spre Spitalul de Urgenţă. Poate şi o dorinţă - justificabilă prin regulile nescrise ale Marelui Post - de a lăsa amprente de seninătate asupra rănilor de tot felul ale celor adunaţi aici. De voie, de nevoie. Nu îndrăznesc încă să trec de zidurile spitalului. Priveliştea este copleşitoare chiar de pe stradă. Culorile vii, ciripitul nou, aproape uitat, al vrăbiilor, toate se scurg leneş, lăsând clădirea într-un joc de mimi. Privind-o, îmi vine în minte imaginea intensă a unui film din copilărie, un actor în alb-negru prins irevocabil 2  


cadână ascunsă în voalurile ei. Misterios şi irezistibil. În timp ce mici semne iau naştere pe hârtie, bătrânul tuşeşte de câteva ori timid, ca şi cum i-ar fi teamă să nu supere pe cineva prin slăbiciunea lui. Se uită în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu pare a-l observa. Oftează şi priveşte din nou scrisul asistentei. Durerea lui, ascunsă sub bluza învechită, de o culoare aproape insesizabilă, nu se face remarcată nici de data aceasta. Ar fi bucuros să-şi poată deschide pieptul şi să se plimbe de ici-acolo ca un muzeu cu picioare. Să-i privească toţi, uimiţi, ghemul de emoţii uzate pe care l-a ţinut ascuns atât de mult timp. Să fie studiat de marii savanţi ai lumii şi niciunul să nu găsească răspunsul atât de evident al problemei. “Semnaţi aici” - arată inexpresiv asistenta cu unghiile rotunjite, întrerupând scandalosul vis al bărbatului. Cu o încetineală ce pare să n-o bucure deloc pe femeie, el duce pixul asupra foii, schimbându-i cursul de câteva ori. Apoi oftează ca unei amintiri plăcute, dar foarte îndepărtate, înapoiază pixul şi porneşte, cu mişcări istovite, către holul de aşteptare. Nici n-ar mai fi putut rămâne aici, de altfel, uşile se izbesc deodată puternic de pereţi, lăsând înăuntru doi paramedici. Între ei, o targă cu trupul unui bărbat alunecă şerpuitor pe linoleum. O femeie este oprită de asistenta cu ochi albaştri. Plânsul ei nu poate fi domolit.  Porneşte mai departe, însoţind bărbatul de pe targă în toate încăperile spitalului. 

Aici, mirosurile toate par a se comprima. Aerul însuşi nu mai este suficient. Lumina se estompează pe măsură ce pătrundem în culoarul nesfârşit, ca un labirint iniţiatic. În planul semiobscur, durerile oamenilor se târăsc pe ziduri şi pe podelele reci. Se mişcă alene de la un bolnav la altul, râzându-le sinistru în urechi. Nu e de mirare că unul dintre ei se ridică brusc înfuriat, începând să ţipe din răsputeri, semn al renunţării. Durerea braţului tăiat este, pesemne, copleşitoare. Un altul izbucneşte în hohote (de plâns sau de râs, nimeni nu ştie), întrebând o rudă dintr-un sat îndepărtat: “Cât o să mai rabd, Mărio? Cât o să mai pot răbda?” Poate sora, poate soţia… Răspunsul întârzie să apară, astfel că omul hohoteşte mai departe, mai liniştit şi mai ritmat, ca şi cum suferinţa i s-ar fi împrăştiat în zare odată cu suspinul său interogativ. Pe sub uşi se insinuează stins glasul sirenelor. Bătrânul de adineauri se aşază tăcut lângă o uşă pe care scrie, cu litere de-o şchioapă, Analize laborator. O asistentă masivă (Mihaela este singurul nume pe care omul îl poate descifra pe ecusonul ei) îi smulge formularul de intervenţii, îşi aruncă ochii peste el grăbită, apoi trece mai departe fără a spune un cuvânt. Halatul ei alb acoperă în întregime laturile încăperii, dar dintr-odată se evaporă după un colţ. Bătrânul o priveşte ca pe o apariţie fantomatică, ivită de nicăieri şi dispărută tot într-acolo. În urma ei, aburii călduţi de cafea şi de curăţenie îmbrăţişează pereţii. La nici doi paşi mai încolo, o femeie îşi ţine în braţe copilul de nici cinci anişori. Îmbrăcată toată numai în roz, fetiţa pare a fi una dintre păpuşile copilăriei mele, desprinsă energic de pe policioara pe care o culcasem acum câţiva ani. E semnul binemeritat că timpul stă în loc, până ce toată tristeţea din lume se va fi coagulat, lăsând bucuria să acopere trupurile oamenilor ca o pieliţă nouă, rozalie şi fină. Un singur amănunt mă îndepărtează de lumea rotundă a jocului.

Mai de bunăvoie, mai împinşi de… circumstanţe, trecem în holul de aşteptare. 3  


Ochiul drept al fetiţei şi jumătate din obraz, sfioase exponente ale inocenţei, sunt ascunse de un pansament greoi, încropit - se vede - în mare grabă. Şi iată, privind mai atent, observ cum în celălalt ochi se află concentrată o amărăciune fără egal, a omului care îşi citeşte singurătatea definitivă şi în chipul celui de lângă el. Nu ştiu dacă lacrimile care îi curg domol exprimă frica de Microchirurgie şi de durerea fizică ce o încearcă. Sau dacă nu cumva ele sunt stropii unei tristeţi lăuntrice care nu mai încape între pereţii prea scunzi ai trupului. Sosirea doctorului - aşteptată de mult timp - este întâmpinată cu zvâcniri proaspete şi cu o multitudine de formulare care se cer rezolvate. Înalt, impunător, doctorul Liviu Cîrlan pare a fi mereu certat cu timpul. Dă bună ziua asistentelor. Priveşte preocupat ceasul masiv. Acele o iau razna în mişcarea lor circulară, încât aproape că îl aruncă în hipnoză pe cel ce le priveşte. Şi, odată cu el, întreaga secţie de Urgenţe intră într-o nebuloasă, cu formele acelea difuze şi tumultoase. Starea de letargie anterioară îmbracă haina pestriţă a unei vădite agitaţii. Vocile oamenilor, plângăreţe, cresc în intensitate. La fel şi suferinţele lor, amplificate de prezenţa făpturii în alb care e datoare să-i vindece. Speranţa dansează acum peste capetele lor, în cercuri largi. Asistentele şi infirmierele plutesc dintr-o parte în alta, fără să-şi găsească locul. Din tot vacarmul acesta, doctorul întinde mâna puternică, chemând o pacientă. Aceasta se ridică greoi, acuzând o puternică durere de spate, şi îl urmează. În câteva clipe se pierd pe coridoarele care duc spre cabinetul doctorului. În urmă, oamenii recad, posomorâţi, în durerea care i-a ţinut captivi şi până acum. Sunt animaţi doar la apariţia tărgii intrate nu demult în spital. Bărbatul pare uitat în mijlocul celorlalţi, pe suprafaţa rece şi lucioasă de metal, acoperit cu o pânză. Se mai aude plânsul cu sughiţuri al femeii careîl însoţeşte. Bătrânul şopteşte mecanic un fel de rugăciune:

“Omul să fie mulţumit cu ce are, că altfel…

ferit-a Sfântul de aşa ceva!” Şi chiar mulţumeşte în sine că boala lui n-a venit decât târziu, când oricum nu mai găsea nimic de făcut, nici iarna, nici vara. Că el a apucat să-şi vadă copiii mari, la casele lor, având, la rândul lor, copii frumoşi şi sănătoşi. Îl mai deranjau, e drept, înţepăturile inimii, încât uneori nici nu adormea de teamă să nu se lase învins în somn. Cum i s-a întâmplat şi în noaptea aceasta, de altfel. Alteori se ferea de veselia nepoţilor săi, a cărei prospeţime n-ar mai fi putut-o suporta trupul lui îmbătrânit. Dar ce însemnau toate acestea pe lângă singurătatea veşnică, fără speranţă, a celui ce se afla în faţa ochilor lui? Pecetluieşte aceste gânduri, smerit, printr-o cruce măruntă peste piept. În faţa salonului de Radiologie, două ţigăncuşe răsar cutezător. Aşteaptă să fie “pozate”, să-şi “vadă oasele” pe hârtie. Să pipăie foaia lucioasă şi asemănarea cu pielea lor să le înştiinţeze că sunt sănătoase. Vocile lor calde umplu culoarul de aşteptare. Fustele lor lungi, cu florile Grădinii Raiului cusute pe ele, pielea lor negricioasă şi lucioasă, ochii mari şi adânci cuceresc, centimetru cu centimetru, spaţiul monoton. Mirosul de pământ reavăn răscoleşte suferinţele bolnavilor, măcinându-le, cum se macină zahărul, colţii cu care muşcau din suflete. Arsurile, rănile supurante, accidentele sinistre, durerile ascunse în trup, toate se dizolvă în trupuri. Timpul se scurge iarăşi repede, ca un râu de munte. Doctorul vine şi 4


pleacă, lăsând pe reţetele decolorate, cifrată în semnătura sa, calea către vindecare. Unul câte unul, oamenii se înalţă pe drumurile lor. Unii către farmacii, alţii către casele lor primitoare, iar alţii, din care tristeţea a muşcat mai adânc, în saloanele de la etajele superioare ale spitalului. Cu cât ei se risipesc, cu atât seara păşeşte mai înainte în oraş. Luminile descoperă mai intens că la secţia de Urgenţe a Spitalului “Sfântul Ioan cel Nou” viaţa nu adoarme niciodată. O inimă albă pulsează zi şi noapte, purtând halat de doctor. Suceava se înveleşte în linişte. Sirenele urlă acum de la Urgenţe, răzbătând în cercuri în întreg oraşul. Oamenii, cu ei odată şi eu, ies din spital ca

bărbătească încleştare, este o încercare de-a dreptul mirifică şi riscantă. Spun „mirifică” deoarece descoperirile făcute m-au obligat la alte şi alte căutări şi „riscantă” deoarece este poate primul reportaj despre comuna Vârfu Câmpului care „aspiră” a vedea lumina tiparului. Pământul celor 7 moşii Considerată drept o graniţă între judeţele Suceava şi Botoşani, comuna Vârfu Câmpului este o aşezare situată pe un plan înalt, faţă de orizontalitatea specifică satelor zonei de câmpie, motiv pentru care i s-a atribuit acest nume de “vârf”. De la punctul de plecare (Suceava) şi până la destinaţie e cale de 30 de km, distanţă relativ scurtă, care după spusele şoferului o vom parcurge în mai puţin de 40 de minute. Ieşirea din oraşul Suceava este brăzdată de un drum asfaltat şi dă impresia deplasării pe „un câmp deschis”, căci în jur se vede doar terenul arabil, puţin acoperit de ninsoarea zilelor precedente. Case sunt puţine, pe drum nicio ţipenie de om, deşi e aproape ora 12:00. Curând, intrăm într-o parcelă ce seamănă cu o poiană, apar copaci de o parte şi de alta a şoselei. Pe o distanţă de câţiva kilometri, acest sublim contrast dintre verticalitatea, înălţimea copacilor şi terenul a cărui suprafaţă până la apariţia lor, părea neatinsă, este observant de toţi pasagerii autobuzului în care mă aflu.

dintr-un cămin. Cu Speranţa de mână. Elisabeta Maruseac Colegiul Naţional „Petru Rareş” Suceava Prof. coord.: Gheorghe Cîrstian

Strigăt surd Satul românesc reprezintă cel mai bogat şi expresiv document al neamului - dar nu în sens monumental şi apoteotic, ci în simplitatea, armonia şi eleganţa lucrurilor desăvârşite prin limpezirea veacurilor de permanenţă istorică. A te apleca asupra mirificului geografic, istoric şi social izvorât în Valea Siretului, la Capăt de Câmp - mărginit de molcome bucovine şi păduri seculare, unde, dintotdeauna, a fost prinos de belşug şi

Distanţa parcursă a fost scurtă întradevăr, pentru că în mai puţin de 30 de minute mă aflam în staţia de autobuz a acestei comune. Staţia este amplasată în faţa unei 5


clădiri de dimensiuni medii, de un alb murdar. În faţa ei, pe un buştean tăiat ce dă vaga impresie că ar putea fi considerat drept o bancă, stă un bătrân, trecut de mult de vârsta a treia, care îşi asteaptă de fiecare dată la sfârşit de săptămână, nepotul plecat la facultate în Bucureşti. Din spusele acestuia, clădirea este dispensarul comunei, care în trecut era unul dintre cele mai solicitate centre medicale din zonă, chiar dacă personalul era compus doar din doi medici şi o moaşă. În prezent, clădirea serveşte drept locuinţă pentru îngrijitorii serei din apropiere, aflate în proprietatea noului doctor. Până ca discuţia noastră să fie întreruptă de autobuzul Bucureşti-Dorohoi care tocmai soseşte, bătrânul din staţie mi-a dat câteva informaţii care m-au facut să vreau să cunosc acest loc şi să-l fac să fie cunoscut şi de alţii. Cel mai inedit aspect al acestei zone este că pe un teritoriu atat de mic s-au înghesuit nu mai putin de 7 moşii: Moşia Colonel Balaiş, C-tin Saint Georges, D. Gheorghiu, Jeana Savagoiu, C.Tofescu, Al. Saint Georges şi Scarlat Rosetti, conacul celei din urma se gaseşte chiar în apropiere. Conacul Moruzi  Din staţie şi până la vestitul conac sunt cam 200 de metri, iar parcul plin de copaci din curtea conacului se poate observa de la mare distanţă. Pe drum, doi copii îmbujoraţi, cu căciuli colorate, trag după ei o sanie ce face un zgomot asurzitor pe asfaltul rămas fără nicio urmă de zăpadă. Un indicator îmi arată că în apropiere este un spital. Locul în care e amplasat mi se pare de-a dreptul fără nicio logică, deoarece dispensarul se află în partea

total opusă indicatorului. Fără să dau prea multă importanţă acestui detaliu, intru pe o poartă mare, deschisă larg, de unde, printre crengile copacilor, se vede o clădire mare, ce pare a fi conacul pe care îl caut. Până să mă apropii de clădire, peisajul pare desprins dintro lume ramasă în trecut. O alee, ce probabil a fost asfaltată cu mult timp în urmă, după crăpăturile în care mă împiedic, se întinde de la poartă şi până la intrarea în curtea conacului. Deasupra acesteia, copacii creează o circumferinţă ce seamănă cu un luminiş în care probabil vara, jocul de lumini este mult mai colorat ca acum. Conacul Rosetti este întradevăr uriaş. Deşi are un singur etaj, suprafaţa pe care acesta se întinde surprinde aşteptările oricui. Sunt trei clădiri, cea mai mare era, probabil, reşedinţa boierului. Captată de acest aspect, aproape ca trec cu vederea o prezenţă feminină care stă rezemată de scările clădirii. Are o înfăţişare cam neîngrijită, hainele îi sunt largi, iar în picioare are nişte papuci albi, asemenea asistentelor din spitale. Ochii de un albastru deschis, formează un contrast de-a dreptul înfricoşător cu părul ei brunet, prins într-o plasa de păr improvizată. Se uită fix şi face gesturi repetate, se vede că ceva din interior o face să tremure la orice mişcare. Mă apropii încet şi încerc să nu fac mişcări bruşte, să nu o tulbur în vreun fel, dar din spatele meu o voce mă opreşte să o fac. E un bărbat înalt, slab, cu ochii de aceeaşi culoare ca ai fetei. Poartă un costum gri, dintr-un material aspru ce pare să îl deranjeze la gât, căci are un obicei din a-şi aranja gulerul la un interval de 2-3 minute. Când acest bărbat mi-a spus să mă opresc, fata a tresărit şi a alergat pe scările conacului, intrând în clădire. Confuză, mă prezint acestui domn şi îl întreb ce este acum locul în care mă aflu. Explicaţia lui a venit ca un răspuns şi pentru prima mea nelămurire legată de acel semn de circulaţie din apropiere, era un sanatoriu, iar el era administratorul acestui loc, prin urmare fata de pe scări era unul dintre pacienţi. Sunt de-a dreptul 6 


surprinsă de cum a ajuns acest loc dintr-un conac, un spital de nebuni. Foarte amabil, administratorul m-a poftit într-o cameră ce seamănă cu un birou. Din această discuţie aflu că acest conac a aparţinut unui prinţ pe nume Moruzi, care la scurt timp după ce construcţia conacului a fost finalizată, după cel de-al Doilea Război Mondial, a murit. Proprietatea a devenit posesia soţiei lui, care i-a schimbat numele în Rosetti. După moartea ei, conacul a avut mulţi alţi proprietari, însă toţi cei din zonă îl cunosc încă sub numele de „Conacul Moruzi”. Ultimul său proprietar nu a avut urmaşi, aşadar proprietatea a ajuns în posesia statului şi ulterior ospiciu, însă şi această întrebuinţare urmează să se sfârşeacă, deoarece proprietatea a fost cumpărată de un om de afaceri arab, proprietarul unei herghelii din apropiere, care în mai puţin de două zile vrea să evacueze cladirea.

Am întrebat-o pe asistentă ce se va alege cu cei care lucrează aici de îndată ce clădirea va fi evacuată. Cu o urmă de regret şi cu lacrimi în ochi, mai mult şoptit, îmi răspunde că pentru mulţi dintre angajaţi, acest spital este singurul lor mod de a avea un venit. Bolnavii vor fi mutaţi la un spital judeţean, iar angajaţii care nu pot suporta costurile unei navete, vor fi nevoiţi să renunţe. Nu toţi cei de aici sunt bolnavi, mulţi dintre ei şi-au găsit în acest sanatoriu un adăpost, singura cale de a nu rămâne pe drumuri, în timp ce alţii au fost aduşi aici chiar de către familiile lor, pentru a scăpa de costurile unui azil. Este şi cazul bătrânului din faţa mea. Privirea blândă, pătrunzătoare şi coerenţa vorbirii sunt semnele de luciditate ale unui om al cărui loc nu este aici. Stă pe un fotoliu vechi şi o ţine în braţe pe fata de lângă scări. E mult mai liniştită în comparaţie cu prima noastra întâlnire şi este foarte atentă la povestea pe care bătrânul i-o spune. Fata este chiar nepoata administratorului, pe care el e nevoit să o urmeze la sanatoriul în care va fi transferată. Asistenta îmi spune că fata avea doar 9 ani când părinţii ei au murit într-un accident de maşină, chiar în faţa casei lor, în timp ce ea, nerăbdătoare să îi vadă, îi urmărea cu privirea pe geamul ce dădea spre stradă. Şocul a fost atât de mare pentru ea, încât pe parcursul a 2 ani a muţit pur şi simplu. Acum are 15 ani, vorbeşte, însă nedesluşit. Are momente când pare că ar înţelege ce i se spune, iar singurele persoane la care reacţionează sunt bunicul său (administratorul) şi acest bătrân care i-a câştigat simpatia şi încrederea. Bătrânul a trecut printr-o dramă asemănătoare: unul dintre copiii săi şi-a pierdut viaţa tot într-un accident rutier, împreună cu nora şi nepoţica care urma să vină pe lume peste o săptămână. O maşina i-a lovit in plin, iar bucuria bătrânului de a deveni bunic, a fost spulberată. Celălalt băiat al său l-a adus în acest loc, pe motiv că este o povară să locuiască în aceeaşi casă cu un bătrân care nu este întreg la minte.

Una dintre asistente acceptă să îmi arate câteva din camerele conacului, acum saloane. Agăţate de tavan, se clatină nişte candelabre rămase din vremea în care această clădire încă era un conac, iar pe pereţi se observă nişte urme aproape şterse ale unor picturi în frescă.      

7  


Experienţele similare i-au făcut pe cei doi să se apropie şi în pofida faptului că trăiesc în acest mediu înconjurat de oameni cu deficienţe mintale, ei trăiesc zi de zi cu această bucurie de a se vedea unul pe altul, căci văd unul prin celălalt persoanele pe care le-au pierdut şi pe care le regăsesc în acest mod. M-am întors şi a doua zi în acest loc, hotărâtă că voi găsi mult mai multe poveşti şi enigme ale conacului. La poartă, un autocar mare aşteaptă cu motorul pornit. Rând pe rând, pacienţii în cămăşi de forţă sunt urcaţi în el şi transferaţi spre alt sanatoriu unde îşi vor petrece restul vieţii. Cei sănătoşi au fost trimişi acasă, o parte din personal concediat, pe administrator nu l-am mai vazut, însă mi s-a spus că a plecat printre primii, împreună cu nepoata lui. Deşi termenul era de două zile, proprietarul arab s-a hotărât să grabească procesul. Până la sfârşitul zilei, conacul a fost evacuat. Acum doar semnul de circulaţie de lângă şosea mai aduce aminte că aici a fost un spital. Huţu Mădălina, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Organizaţia E.M.M.A. încearcă să schimbe răspunsurile acestor întrebări. Însăşi mamă de înger, actriţa Bianca Brad este fondatoarea unei organizaţii neguvernamentale non-profit şi neafiliată politic sau religios. Eternul Miracol – Materna Alinare sau EMMA salvează zilnic sute de suflete şi vieţi. „Om bun, ar trebui să îţi spui, iarăşi şi iarăşi că tot ce te bucură sau te mâhneşte în viaţă, nu înseamnă nimic...” gândesc eu, în timp ce pulsaţii îndrăzneţe de inimă duc o luptă crâncenă cu perna de dormit. „Eşti doar o biată fiinţă trecătoare”, adaug cugetării mele de mai înainte, aşa... ca o reluare a tuturor temerilor. E inutil să mai duc lupta, mă declar învinsă şi părăsesc patul vechi, de cămin, fără ca măcar să întorc capul. Iau o ceaşcă de cafea, şi cu cealaltă mână mă aburc pe biroul, de data aceasta nou şi adus de acasă. Mă uit pe geam. Fireşte, văd şcoala, căci stau peste drum de ea. Mă fac că nu-nţeleg, că nu o recunosc, şi beau isteric din cafeaua fără zahăr, rece, cu apă de la robinet, nefiartă reflectând: „amară-i viaţa asta”. În sinea mea, recunosc că m-am culcat odată cu găinile, şi mi le imaginez furioase şi înghesuite în cuibare vechi, smulgându-şi penele de căldură. Involuntar, corelez tabloul sufocant cu un altul, şi completez cu voce tare: „şi cerul cu îngerii lui dorm la ora asta”. Fără să înţeleg legătura cu ce va urma în acea zi, aud vocea unei afurisite de colege ce mă trezeşte din starea mea meditativă: „Te îmbraci azi? Ai româna, şti că pune absent.” Nu protestez, pun pe mine aceleaşi haine de ieri ca şi cum m-aş pune să dorm cu aceeaşi pijama. Nu de alta, dar trebuia să ajung la română, căci vorba aia... „punea absent”.

„MĂ DOARE PIEPTUL CE NU TE-A HRĂNIT!” DRAMA MAMELOR DE ÎNGERI

Motto: „Nicio talpă nu este atât de mică, încât să nu lase nicio urmă pe lumea aceasta.” (Tagore) Prin ce trec părinţii atunci când îşi pierd copilul? Poate fi depăşită o astfel de dramă? Cine împarte durerea cu aceşti oameni? Îşi fac datoria reprezentanţii sistemului sanitar românesc? 8  


Subiectul Cercetare „Estimările arată că de la revoluţie încoace, România a pierdut un număr de copii, egal cu populaţia oraşului Suceava.” Rămân mască. Suntem pe primul loc în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă în rândul ţărilor europene... „şi noi încă mai îndrăznim a ne lăuda ţara, că avem sarmale tradiţionale!”, exclam furioasă. Apoi, fac cunoştinţă cu o durere pe care nu o pot accepta, atât cât să-i dau o explicaţie. „Azi, mă doare locul în care tu ai fi./ Mă doare timpul, ştiind că nu mai vii./ Mă dor braţele ce nu te-au legănat./ Mă doare şi gura ce nu ţi-a cântat.”, de o mamă de înger. Încurajată parcă de o forţă divină, trimit câte un mail celor ce îşi începeau povestea cu A mare sau apăsătoarele cuvinte, pe care abia îndrăznesc să le spun: „Am pierdut un copil.” Fulgerător, primesc răspuns. Mihaela şi Camelia au curajul de a vorbi despre tragedia ce le-a marcat pentru totdeauna existenţa. Scormonesc prin straturile minţii după nişte întrebări potrivite şi jurnalistul se apucă de muncă!

Peştele aruncă pe Iona la ţărm. Desen de Marin Sorescu N-am bănuit o clipă că dimineaţa ce s-a anunţat a fi contra somnului meu de frumuseţe, prevestea de fapt subiectul pentru reportajul ce-mi dădea bătăi de cap de atâta vreme. Singurătatea lui Iona devenea palpabilă şi dureroasă, ba chiar o simţeai cu degetele, dacă închideai ochii şi te prefăceai că, de fapt, nu atingi scobiturile din bancă făcute cu pixul de coleg, ci pielea din podul palmei stângi a eroului. Şi cum pe unii îi doare în pix de drame, eu respiram cuvintele trăite şi frumos articulate de diriginta mea. „Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ţi mereu suferinţă”. De aici şi până la organizaţia actriţei Brad, nu ştiu cât timp să fi trecut. Cert e că m-am trezit într-o sală de clasă cu 26 de viitoare mame aţintite cu privirea în ochii celei care îl lăsase acum pe Marin Sorescu să asculte şi el la rându-i poveşti tragice. Despre atâtea femei ce trăiesc drama pierderii unui copil, la un loc, am auzit atunci pentru prima oară. Şi îmi imaginez că nici sexul masculin nu se sustrage durerii, în timp ce singurii reprezentanţi, de prin clasă, ai acestuia (în număr de doi), rămăseseră încremeniţi cu pixuri cu tot. Ora ia sfârşit, şi cu ea şi planul meu legat de somnul de după-amiază. Îmi pun în gând să caut informaţii despre această organizaţie, unde sute de femei găsesc alinare şi curaj să o ia de la capăt. Şi cum totul trebuie să fie verosimil, am să fac tot posibilul să iau legătura cu măcar o mamă de înger.

„Suntem părinţi de îngeraşi, nişte părinţi binecuvântaţi. Şi pentru acest lucru îi mulţumim lui Dumnezeu. ” Camelia, mamică de îngeraş

Camelia Hejou e o româncă de religie musulmană (dobândită prin căsătorie) ce e sigură că fetiţa ei Raghda s-a rugat la Dumnezeu ca mămica ei să fie mesagerul care să transmită oamenilor că viaţa şi moartea sunt binecuvântări venite de la Dumnezeu, pentru ca oamenii să perceapă adevăratele valori cu 9


care El i-a înzestrat. E uimită de interesul meu pentru povestea ei, spunându-mi că numai o fată matură în gândire ar accepta să cerceteze un asemenea subiect. Adăgând, apoi, că am o inimă mare şi un suflet bun, îmi scrie în mail că va răspunde cât de repede la toate întrebările. Îmi revizuiesc opinia nu prea bună despre propria-mi persoană, şi mă întreb: să fi avut dreptate? Dar nu asta conta, ci povestea ei. Mihaela Chirilescu, românca ortodoxă, se arată încântată de materialul ce urmează a fi scris, mărturisindu-mi că la aproape 27 de ani nu a renunţat la ideea de a absolvi o facultate în jurnalism. Profit de prilej să mă bucur de ce citesc, având presimţirea că zâmbetul mă va părăsi curând. Ceea ce s-a şi întâmplat. Şi povestea ei despre micuţul Vlad Andrei e la fel de tulburătoare.

viaţă. Nu reuşesc bine să mă adun, când primesc următorul e-mail. În dimineaţa aceea, visul nostru de a avea un băieţel şi de a ne bucura de zâmbetul şi de gânguritul său a luat sfârşit..., povesteşte tânăra Mihaela. „M-am bucurat pentru a doua oară în viaţă de minunea unei sarcini alături de iubitul meu, şi eram atât de fericiţi că toate analizele ieşeau bine. Asta însemna că, atât eu, cât şi bebeluşul care creştea în mine, eram perfect sănătoşi. A urmat apoi căsătoria noastră, pe data de 14 februarie 2012, şi după ce am semnat actele la Starea Civilă am simţit cum puiul meu s-a mişcat în burtică. Pe data de 16 februarie, ora 6:00, l-am simţit pentru ultima oară dând din mâini şi din picioruşe. Duminică, 19 februarie, s-au împlinit 25 de săptămâni de sarcină. Abia în dimineaţa aceea au apărut primele semne că ceva nu ar fi în regulă. Când am ajuns în urgenţa Spitalului Judeţean, în urma unei ecografii, s-a depistat că inimioara copilului nostru nu mai bătea. Mi s-au administrat medicamente care mi-au declanşat travaliul, un travaliu extrem de dureros şi lung de 8 ore, la sfârşitul căruia mi-am născut băieţelul mort. În dimineaţa aceea, la ora 3:50, visul nostru de a avea un băieţel şi de a ne bucura de zâmbetul şi de gânguritul său a luat sfârşit. De atunci, a trecut doar o lună.”

Noi, oamenii, nu trebuie să-i subestimăm puterea lui Dumnezeu niciodată, declară musulmana. „7 ianuarie 2012 – lumea noastră s-a prăbuşit. Am pierdut-o pe Raghda la 2 ani şi 9 luni. Cerul a căzut peste noi, inima ni s-a rupt în două, centrul universului nostru a dispărut brusc, sfâşietor de dureros. Timpul parcă a stat în loc, a fost şocant, tulburător... în minte aveam un gol. Viaţa luase „ pauză” fulgerător... Afară ploua, vântul vâjâia turbat, de parcă prevestea nenorocirea ce avea să urmeze. Pe scurt, aşa a fost noaptea de 6 spre 7 ianuarie când, dimineaţa la 7:20, Raghda a devenit îngeraş. Apoi, brusc, soarele a răsărit victorios pe cer, luminos şi strălucitor, în toată splendoarea lui. A fost un semn că Dumnezeu, cel care a creat viaţa şi moartea, poate face ceea ce doreşte cu noi. Noi, oamenii, nu trebuie să-i subestimăm puterea niciodată. ” Realizez că tăria de caracter nu-i de ajuns să nu rămâi mişcat în faţa unei asemenea confesiuni. Era clar: eleva sârguincioasă de la Eminescu e pe cale să primească o lecţie de

Trebuie să fim realisti, iar faptul că "ne mor copiii" este o realitate. Dacă îşi fac datoria reprezentanţii sistemului sanitar românesc? Camelia îmi dă un răspuns cât se poate de aşteptat: „În România găseşti neglijenţa unor cadre medicale cărora pur şi simplu nu le pasă! Nu numai lipsa de profesionalism este responsabilă pentru mii de drame, ci şi lipsa dotărilor necesare din spitalele de stat. Indiferenţă, insensibilitate, nepăsare – mentalitatea românilor pare a fi greu de schimbat. Aceşti oameni care îţi zâmbesc 10


indiferent în faţă ar trebui să aibă sentimente, pentru a putea fi schimbaţi. Cred că acolo, unde e fetiţa mea, nu există răutate, compromis, şpagă, indiferenţă... E doar lumină, bunătate, puritate, fericire...”

puiul îţi va muri, doar ca să ai ocazia să îl vezi, să îl poţi legăna şi săruta, chiar şi pentru ultima oară.” Soţul meu plânge mai mult decât mine Oricine ştie că islamul impune bărbatului un anumit statut în faţa femeii. Muhamed îi învaţă pe bărbaţii musulmani să-şi dobândească respect în faţa sexului frumos, chiar şi prin bătaie. Cu toate acestea, declaraţia Cameliei dovedeşte încă o dată că nu putem generaliza totul: „Soţul meu m-a ajutat să-mi păstrez credinţa fără de care m-aş fi prăbuşit la pământ. E alături de mine cum a fost întotdeauna, suferă la fel de mult, şi surprinzător... plânge mai mult. Vorbim de copilul nostru ca şi cum ar fi lângă noi, avem amintiri frumoase şi am acceptat tot ce s-a întâmplat ca fiind voinţa lui Dumnezeu împotriva căruia nu ne putem răzvrăti.”

Responsabili suntem toţi, de la cel mai mare, până la cel mai mic. „Nemulţumirile pacienţilor sunt multe, dar nu trebuie să uităm că şi noi suntem vinovaţi de starea jalnică a sistemului nostru sanitar. Cabinetele şi sălile de operaţie nu sunt dotate corespunzător, spitalele gem de mizerie şi nu au nici medicamente, nici materiale sterile. Medicii sunt slab pregătiţi în meseria pe care o practică, iar noi închidem ochii, şi ca să fie totul perfect, recompensăm cadrele medicale cu „mici atenţii” doar ca să îşi facă bine meseria. Aşadar, responsabili suntem toţi, de la cel mai mare, până la cel mai mic. În loc să ne frângem mâinile şi să ne plângem de milă, ar trebui să facem ceva să schimbăm faptul că ne mor copiii cu zile. Măcar am trăi cu satisfacţia de a fi încercat.” Câtă luciditate în cuvintele unei femei care şi-a pierdut parte din fiinţă acum numai o lună! Îmi amintesc apoi cuvintele pline de adevăr: paradoxal, prin suferinţă, Dumnezeu s-ar putea să te ajute.

Partenerul meu de viaţă a fost lângă mine când am plâns şi m-am rugat. Mihaela este şi ea o femeie norocoasă: „Suferim la fel de mult, şi eu, şi soţul meu .Nici nu s-ar putea altfel, pentru că ne numim amândoi părinţi. Singura diferenţă este că soţul meu nu a conşientizat durerea fizică, atât. Iniţial a evitat subiectul. Dar, a înţeles, între timp, că ne face bine să îi spunem pe nume îngeraşului nostru, şi să vorbim despre el, despre ce simţim acum pentru el. Repet, partenerul meu de viaţă a fost lângă mine când am plâns şi m-am rugat.”

Femeia care îşi perde părinţii e orfană, cea care îşi pierde soţul e văduvă, dar cea care îşi pierde copilul e mamă de înger. „E.M.M.A. a găsit termenul potrivit pentru mamica ce îşi pierde odorul: mămică de îngeraş. Suntem mame privilegiate cu o imensă durere în suflet” continuă în a mă surprinde mama de religie musulmană, ce îşi acceptă destinul. Pe de altă parte, cealaltă mamă recunoaşte că încă nu poate accepta ce i s-a scris: „E prea curând şi doare prea tare să dau definiţia iubirii unei mame. Nu pot decât să spun că poţi fi mamă şi dincolo de moarte şi că ajungi în situaţia de a-ţi dori să îţi dai şi viaţa, ştiind că

Cu două săptămâni înainte să se întâmple tragedia, nu a fost o zi în care să nu spună: „Sunt fericită cu mami şi babi.” „Raghda ne-a rămas întipărită în minte, în suflet, în inimă, în toată fiinţa noastră ( mă exprim la plural pentru că soţul meu doreşte să fie prezent în acest interviu cu toată dragostea lui nepreţuită). Spiritul ei, amintirile frumoase, gingăşia, zâmbetul ei incomparabil, bunătatea, maturitatea ei în gândire la doar doi ani şi nouă 11


luni... toate acestea vor rămâne veşnic vii. Cu două săptămâni înainte să se întâmple tragedia, nu a fost o zi în care să nu spună: Sunt fericită cu mami şi babi. Repeta acest lucru mereu, mereu... şi abia acum am înţeles de ce” – cuvintele par a nu fi de ajuns pentru a reda imaginea îngeraşului, încă vie pentru Camelia. La fel de afectată, Mihaela, povesteşte despre imaginea ce nu i se va şterge niciodată din minte: „Imaginea care mi-a rămas întipărită în minte şi în suflet, este ecografia din ianuarie. Nu a vrut să îşi arate sexul şi protesta dând din picioruşe pentru că nu îi convenea poziţia în care stăteam. ” Lecţie pentru ceilalţi Din aceste poveşti atât de crude, nu putem decât să extragem învăţături. Camelia ne învaţă să preţuim un copil ca pe „o comoară, pentru că a doua oară s-ar putea ca Dumnezeu să nu mai fie atât de milostiv.” Iar Mihaela i-ar spune unei mame ce ar vrea să avorteze doar atât: „O femeie nu este cu adevărat femeie până nu experimentează fericirea de a da naştere unui copil, singurul moment când te simţi Dumnezeu... pentru că dăruieşti viaţă!” De ce au apelat aceste femei la E.M.M.A?

bucuria alături de durere. Altfel nu poţi continua, pentru că viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel.” Repet pentru oricine vrea să ştie şi să audă, fără E.M.M.A, azi nu aş mai fi fost. Este singurul loc unde nu m-am simţit „nebună” sau „obsedată”. „În seara când am revenit acasă de la spital, am căutat răspunsuri la întrebările pe care le aveam din punct de vedere medical. Aşa am aflat despre fondatoarea acestei organizaţii, Bianca Brad, care după o experienţă similară, a avut puterea de a înfiinţa Organizaţia E.M.M.A., pentru că, fără ea, E Mult Mai Amară durerea pierderii unui copil!. Este singurul loc unde nu m-am simţit „nebună” sau „obsedată”, cum aud că mă numesc cei din jur. Acolo am înţelesc că gândul de a te sinucide sau durerea pe care o trăieşti atunci când vezi pe stradă un bebeluş sau o gravidă, sunt normale; anormal ar fi să nu te doară, să nu te gândeşti şi să nu plângi. Acolo am fost încurajată să îi spun pe nume, ceea ce m-a ajutat enorm. Repet pentru oricine vrea să ştie şi să audă, fără E.M.M.A, azi nu aş mai fi fost” , explică Mihaela. În loc de concluzii Bianca Brad, fondator E.M.M.A

E.M.M.A. nu ţine cont de religie, aşa cum nici suferinţa şi nici speranţa nu o fac. Islam, creştinism, hinduism, taoism, budism – dogme, valori, instituţii – nici nu contează. Drama mamelor de îngeri rămâne aceeaşi, dovadă fiind aceste două eroine, care dau dovadă de tărie în ciuda tuturor întâmplate. Buta Paula, clasa aXII-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Profesor: Lorenţi Camelia

Ziua mamelor de îngeri Camelia a aflat despre E.M.M.A întâmplător, de pe internet. „Căutam răspunsul la întrebarea simplă pe care şi-o pun toate mamele după ce suferă o asemenea traumă: Cum să trec peste pierderea unei fiinţe dragi? Motorul de căutare mi-a scos în cale organizaţia EMMA şi drama Biancăi.Când ai pierdut un copil, trebuie să înveţi să trăieşti 12  


Întreg satul participă la Liturghia din a doua zi de Paşti, şi pe lângă localnici vin şi “lătureni” din alte sate, ba chiar şi straini. După ce preotul dă binecuvântarea, începe Udătoriul. Roată în jurul lui, unul dintre bătrâni strigă: “Măi feciori, avem “Udător” anul aista?”, iar unul dintre crai răspunzându-i: “Noi în tăt Postul Sfintelor Paşti am umblat prin sat şi am urmărit cum se poartă feciorii şi fetele. Si aşe, umblând noi pă ulitele satului, l-am vazut pe cel care o înjugat boii şi o ieşit primul la arat”. După ce este ales, este ridicat în slavă cu “Trăiască! Trăiască! Trăiască!”, iar la urmă, şi craii, feşnicii, comarnicul, jăndarii, şefu de post, judecătorul, înmulţitorul, scăzătorul şi doctorul. Astfel, Udătorul porneşe spre ograda lui, însoţit de întreg alaiul şi de lăutari. Acolo, gazda a pregatit o teleguţă cu boi înstruţaţi şi o cioată noduroasă în care s-a ascuns un bănuţ,

,,Udatoriul” din Şurdeşti -Străvechi obicei agrarÎn ţinutul Fisculaşului prinde din nou viaţă un obicei a cărui frumuseţe şi autenticitate nu pot fi puse la îndoială. Unde anume? În satul Şurdesti, când iarba abia răsare şi copacii abia înmuguresc. Înainte cu două săptămâni de Paşti, feciorii aleg doi "crai" a căror misiune este să pândească prin sat care-i gospodarul care iese întâi la arat. Misiunea lor este completată de supravegherea feciorilor ca "nu care cumva să umble la fete cât încă nu s-o gătat postul". Obiceiul a fost interzis în anii ’70 de către comunişti pentru simplul motiv că preotul era chemat să dea binecuvântarea înaintea petrecerii. La reîntoarcerea acestui obicei agrar au contribuit surdeştenii inimoşi, sprijiniţi de Primăria, Consiliul local Şişeşti şi în special domnul Dumitru Iuga. O dată cu obiceiul, s-a reîntors în sat şi tradiţia purtării costumului popular, de la an la an tot mai mulţi localnici îmbrăcându-l duminica şi-n zilele de sărbătoare.

care semnifică bogăţia. Feciorii sunt înarmaţi cu icuri, baroase, şi securi pentru a sparge cioata şi a găsi bănuţul. Trâmbiţa sună, muzicanţii cântă “Marşul”, încep apoi “Mînînţelul” şi uite aşa s-a încins jocul. Satele din vecinătate: Dăneştiul, Bontăieni, Plopiş, Cetăţele au fost invidioase pe Şurdeşti pentru că a avut curajul de a readuce sărbătoarea aceasta în sufletele oamenilor. De aici s-a născut şi această strigătură: „Unde joacă şurdeştenii, nu se bage lăturenii!”

13  


Feciorii vor să-l ude pe udător, strigând “Să-l udăm! Să-l ducem la izvor!” pornind astfel cu alai înspre valea Racîşti însoţiţi de taraf, cântând şi chiuind. Pe drum., Udătorul, încearcă să fugă ,de mai multe ori, printre pomi şi prin grădini, pentru a scăpa de

cu maiul în talpă. În tot acest timp familia udătorului i-a servit pe musafiri cu horincă si

colac. Scena este amenajată în aer liber, în apropiere de Vârful Cornului, iar spectacolul artistic ţine până seara, fiind prezentat de către Andrei Bărbos, după care, jocul se continuă la Căminul Cultural din Şurdeşti, până în zori.

cheltuiala jocului. Ori plătesc feciorii, ori plăteşte Udătorul. Este urmărit de feciori, care il prind de fiecare dată şi îl pun pe tileguţă. Ajunşi la izvor, craii îl spală pe Udător zicând “Să trăiască! Să avem un an bun si roditor!” , iar bătrânii continuând “Să avem roade bogate/ Şi la noi şi-n alte sate./ Pace-n lume, roade bune/ Bine –n tară, grâu la vară!”. Şi uite aşa începe din nou jocul , pornind astfel pană la scenă unde se va ţine spectacolul folcloric. Urcaţi pe scenă, craii anunţă pe cei care au umblat cu fete în timpul Postului Paştilor, iar în funcţie de cât de grav a fost păcatul, judecătorul a dat sentinţa, doctorul i-a examinat dacă sunt apţi de a o primi, înmulţitorul a mărit pedeapsa, scăzătorul le-a redus-o, iar comarnicul le-a aplicat loviturile

Reportaj şi fotografii: Mihuţ Alexandra, clasa a X-a A, Liceul de Artă, Baia Mare Prof. coord.: Sabo Anca

Pe urmele trenului...           România este ţara în care ne-am

născut. O ţară destul de mică ca teritoriu, însă, în opinia noastră, aceasta găzduieşte oameni cu suflet mare, precum şi plaiuri minunate. Pe culmile unuia dintre aceste meleaguri ne-am petrecut copilăria. Am învaţat ce e bine şi ce nu e bine, ne-am maturizat. Bucovina, fiindcă despre ea este vorba, cuprinde judeţul Suceava. Acesta la rândul său este format şi din localitaţile şi oraşele prin care noi vom trece „pe urmele trenului”. Călătoria noastră are ca punct de pornire comuna Dorneşti. Ne urcăm în trenul rece şi pustiu ce ne aminteşte doar de temperatura de afară. Numărul de persoane ce se află aici ne permite să afirmăm că oamenii au renunţat să mai circule cu trenul. Motivele sunt evidente, 14


maşina a devenit mijlocul de transport primordial, iar cei care nu o deţin preferă să călătorească cu autocarul şi într-un procent foarte mic populaţia ia calea la pas. Drumul nostru trece peste podul din Dorneşti care face legătura între Rădăuţi şi Siret. Acesta se înalţă deasupra râului Suceava. Acum intrăm în oraşul Rădăuţi, străbatem Calea Cernauţi pentru a putea ajunge în centrul oraşului, deoarece calea ferată taie oraşul în două. Aglomeraţia oraşului nu ne sperie. Toţi se grăbesc, frigul de afară impulsionându-i. Am ajuns în dreptul Mănăstirii Bogdana. Aceasta a

Oraşul Rădăuţi este singura localitate din Europa unde calea ferată trece prin mijlocul cimitirului. Practic, trenurile personale care fac legătura între Dorneşti şi Putna trec fluierând prin cimitirul orăşenesc, loc de repaus şi verdeaţă, unde odihneşte printre multi alţii şi "aviatorul Unirii" Vasile Niculescu. “Morţii nu zic nimic, morţii formează singura pătură socială din România care nu are vocaţia protestului în stradă, în câmp sau pe vreo macara. La trecerea trenului de navetişti printre ei, morţii din cimitirul oraşului Rădăuţi se aliniază frumos sub cruci şi dau onorul către pasageri. N-au cum să o facă, dar tare şi-ar dori să le transmită acestor navetişti neraşi, acestor ceferişti ponosiţi sau poliţişti de frontieră aferaţi că ei au trăit, totuşi, vremuri mult mai ferite de momentele ”interesante” ale istoriei.”, aşa cum ne sunt prezentaţi cei care au încetat din viaţă într-un articol semnat de Traian Horia în ziarul Adevărul, 2003.

fost construită de Bogdan I în anul 1360. Arhitectura sa este o sinteză între stilul romanic, gotic şi bizantin. Construcţia bisericii a însemnat recunoştinţa şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru luptele victorioase purtate şi pentru întemeierea pentru prima dată a unui stat liber şi independent, Bogdan fiind întemeietorul statului feudal - Moldova. Mănăstirea este si necropolă, aleasă de el şi pentru el, aici fiind îngropaţi şi urmaşii familiei sale, domnitori ai Moldovei. În acest moment trenul trece prin cimitir. Trenul îşi urmează calea, morţii nu zic nimic.

La un moment dat, cea mai mare nedumerire a oricărui om din oraşul sucevean Rădăuţi se referă la o "competiţie". Ce-a fost mai întai în acest oraş: calea ferată sau cimitirul? La început a fost cimitirul, acesta datează de pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Ulterior s-a făcut drum de tren prin cimitirul Rădăuţi, în jurul anului 1869. „Pentru o populaţie semirurală cum era cea a Bucovinei, faptul că la 1870, înainte de intrarea oricărui tren în gară, mergea un localnic călare cu un clopot în mână înaintea locomotivei şi anunţa „Vine trinuu!”, pentru ca locuitorii să-şi ferească animalele de pe calea ferată.”afirmă doctorul în istorie, Marian Olaru. 15


Ne îndepărtăm de oraşul Rădăuţi şi ajungem în partea Horodnicului de Jos numită Călugăriţa, nume provenit de la un schit de maici care a existat acolo încă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun. Se află în prezent o biserică de lemn, monument. În vârful dealului, la hotarul dintre Horodnicul de Jos şi Gălăneşti, a fost cândva o fermă de vulpi argintii. Din cauza mirosului insuportabil, aici erau trimişi unii şefi de către partidul ce ne era „far şi scut”, cei care încălcau aşa-zisa „politică de partid”. După 1989, ferma a fost furată bucată cu bucată de către săteni. Acum domneşte paragina. Ajunse în Vicovu de Jos, ne dăm seama cât de primitori şi harnici sunt aceşti oameni, atât după comportament, cât mai ales după gospodării. Următoarea localitate prin care traversăm este Vicovu de Sus pe unde trece vechiul drum imperial construit de Maria Tereza, care lega Transilvania de Cernăuţi şi Galiţa. În prezent, din pricina ruperii de către sovietici a Nordului Bucovinei din trupul României, importanţa acestei rute a fost diminuată. Totuşi, aici a fost înfiinţat un punct vamal. Vechea Unitate Militară a Vicovului din perioada comunistă a devenit Sectorul Poliţiei de Frontieră Vicov, care funcţionează în regim de trecere simplificată, cu specific rutier şi pietonal, conform protocoalelor cu Ucraina.

De la Gura Putnei până la intrare în Putna se găseşte cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut în viaţa noastră prin călătoriile în care am fost. Nu degeaba şi-a ales Ştefan cel Mare acest loc pentru odihna veşnică. Bun venit în Ierusalimul românesc! Facem încă un popas, ultimul, la Putna, teritoriul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnitorul Moldovei. Izvoarele, manualele de istorie, dar şi batrânii spun că acesta a fost un adevărat creştin, drept. Dovadă pot fi ctitoriile sale marcante pentru credinţa creştin-ortodoxă. Una dintre ele este şi Mănăstirea Putna. Ajunse aici suntem întâmpinte de o frumuseţe ireală. Zona montană, aerul curat, liniştea profundă întreruptă uneori de susurul izvorului, ne îndreaptă paşii temători spre cimitirul Sfintei Mănăstiri, acolo unde căutăm printre mormintele feţelor bisericeşti ce au slujit aici, locul de veci al lui Zoe DumitrescuBuşulenga. Ne aducem aminte de un articol al lui Alex Ştefănescu, care spunea în memoria scriitoarei: „Avea în ea o flacără despre care nu-ţi venea să crezi că s-ar putea stinge, era o iluminată şi totuşi a murit. A închis ochii cuminte, respectuoasă faţă de lume, făcând până şi din dispariţia ei un act de pedagogie”1. Dorinţa ei testamentară a fost ca locul de veci să fie la Putna, adică în locul pe care Eminescu

În Bivolărie, o lecţie de viaţă În călătoria noastră către Putna, am aflat că în localitatea Bivolărie există o şcoală specială pentru elevii surdo-muţi. Aici studiază zilnic 174 de elevi cu probleme de auz şi vorbire. Acest lucru ne-a impresionat foarte tare, lăsându-ne preţ de câteva minute să medităm la aceasta pătură socială mai puţin fericită. Însă ne-am bucurat să observăm atenţia cu care a fost amenajat acest loc, ridicându-se la ceea ce poate doar în occident se mai găseşte.

îl iubea foarte mult atunci când vorbea de Bucovina. La înmormântarea sa,10 călugări şi                                                             1

Alex Ştefănescu, Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga!, România literară, nr. 19, 2006;

16  


preoţi au purtat steagurile funerare, sicriul a fost purtat de militari, iar fanfara militară a intonat un cântec funebru. O trecere fastuasă, ce ne aminteşte de cinstea cuvenită oamenilor ce au contribuit la cultura şi zestrea românilor.

îndemnul şi cu stăruinţa lui Daniil Sihasrul. Lucrările de costrucţie ale mănăstirii au fost terminate în 1469, dar sfinţirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. După 3 ani însă, mănăstirea a fost cuprinsă de un incendiu care a afectat foarte tare construcţia acestei. Ştefan cel Mare nu s-a lăsat însă şi a refăcut mănăstirea la fel de frumoasă. În 1536 mănăstirea a fost lovită de un nou incendiu, dar de data aceata de abia după două decenii sau refăcut încăperile afectate. Pe Dealul Crucii de unde se povesteşte ca Ştefan cel Mare ar fi tras cu arcul s-a încercat scrierea numelui Ştefan cu brăduţi, dar acum o

Am aşteptat cu nerăbdare intrarea în Sfânta Mănăstire Putna. Încă din parcare am putut admira zidurile solide, specifice perioadei lui Ştefan, care înţelegând foarte bine rolul acestor fortificaţii, le-a acordat o mare atenţie. Zidurile, având o grosime de peste 2 metri, şi-au îndeplinit cu succes rolul de apărare, asistând la toate evenimentele care s-au derulat aici în cei cinci sute de ani de existenţă. În legatură cu alegerea locului mănăstirii circulă mai multe legende. Acestea ne sunt prezentate în panoul explicativ amplasat la intrare. Se spune că “într-o noapte foarte întunecoasă, pe când afară se amestecau “urletele lupilor cu mormăitul urşilor”, Ştefan cel Mare, rătăcindu-se, a ajuns la Daniil Sihastrul, care l-a sfătuit să ridice o mănăstire, pentru ca “Dumnezeu să-i ajute în toate treburile lui”. Alegerea locului mănăstirii s-a făcut noaptea în compania lui Daniil Sihastrul care l-a sfătuit pe Ştefan să privească în zare. Ceea ce credea că erau multe lumini erau îngerii, care luminau locul precum luceafărul nopţii. Daniil l-a sfătuit astfel pe Ştefan să ridice acolo mănăstirea, fiindcă acel loc e sfinţit, şi numai aşa va putea să-i învingă pe duşmani. Mănăstirea a fost ridicată de Ştefan cel Mare pentru biruinţa obţinută în bătălia de la Chilia , din 25 ianuarie 1465,la

alunecare de teren a distrus „T-„ul şi „E”-ul. La finalul acestei călătorii ne-am dat seama cât de bine e să călătoreşti cu trenul, să descoperi locuri şi lucruri noi „pe urmele trenului”, iar în spatele a ceea ce pare la prima vedere depăşit, prăfuit, învehit, se ascunde poveşti ce trebuie depănate ... Colibaba Romina, Sorocaniuc Mărioara, cl. a IX-a, Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” Prof. îndrumător: Beceru Beatrice

17  


la automatul din internat. E esenţial ca să fim în formă, pentru că, fie am avut mult de învăţat, fie am pierdut vremea pe Facebook şi 9Gag, ne ducem la somn foarte târziu. Pentru a menţine nota de sinceritate, e cazul să menţionez că situaţia cea mai frecventă este

Aproape de încă o graniţă dintre sfârşit şi început. Aproape de a învăţa mersul pe valuri Să încep cu un citat despre timp? Să încep cu un citat despre efemeritatea condiţiei umane, condamnate să se supună unui ciclu infinit de sfârşituri şi de începuturi? Nu ştiu cât de originală aş fi. Nu mă înţelegeţi greşit, nu intenţionez să frapez. Intenţionez numai să fiu sinceră în tot ceea ce voi spune legat de tema acestui articol: sfârşitul clasei a douăsprezecea, cu tot ceea ce implică el. Nu am cum să evit subiectivitatea tema articolului mă priveşte în mod direct; sunt elevă şi eu, undeva, într-o clasă a douăsprezecea cum sunt toate clasele de acest tip, într-o şcoală cum sunt toate şcolile, întrun oraş ca toate oraşele. Nu e nimic de mirare, aşadar, în faptul că sunt o elevă de a douăsprezecea cum sunt toţi elevii de a douăsprezecea. Tipologia elevului de a douăsprezecea – deloc complexă, cel puţin în aparenţă. Clasică: aşa a fost din toate timpurile, cu mici modificări, mai mult sau mai puţin substanţiale, de la generaţie la generaţie. De un nonconformism fascinant pentru adulţii care tânjesc după o porţie irecuperabilă de copilărie sau adolescenţă, sau cum s-o numi perioada pe care o trăim acum. Cu toate că avem peste optsprezece ani, nu avem cum să ne numim maturi; o fi existat vreodată vreun licean matur? Dacă da, bănuiesc că avea peste 30 de ani şi făcea liceul la seral, ca să-şi ia diploma de bacalaureat. Atât eu, cât şi colegii mei, ne încadrăm foarte bine în această tipologie. Deşi nu ne place, în general, să fim categorisiţi în vreun fel, de data acea sta, adevărul evident nu mai poate fi negat. El este susţinut de succesiunea obişnuită a evenimentelor dintr-o zi de şcoală. Aceasta începe cu un cappuccino fierbinte de

cea de-a doua... Parcă îi văd, apoi, pe colegii mei, Mihai şi George, cum dau catedra la o parte şi se servesc de tablă pentru a juca o variantă inedită de ping-pong, cu două cărţi având coperte cartonate pe post de palete. Ce mai contează că vine ora de fizică şi doamna dirigintă o să ia la contabilizat subiectele rezolvate pentru bac? Iar dacă vreun profesor îşi strecoară capul pe uşă şi le face mustrări, ei pun catedra la loc preţ de câteva secunde, apoi o mută din nou, continuându-şi liniştiţi jocul. Şi fiindcă spiritul ludic e ca la el acasă la XII A, în alt colţ se află jucătorii de cărţi. Se pune întrebarea: de ce nu folosesc acest timp în scopuri mai utile, precum repetarea unui lecţii sau aflarea unei integrale la mate? Răspunsul e simplu: pentru că asta ar necesita o doză de maturitate, or, în clasa a douăsprezecea, nici măcar tocilarii nu mai sunt tocilari. Stresul examenelor nu pare, deci, să afecteze prea mult pe cineva, în afară de profesori. Întotdeauna ne spunem că mai e timp. Şi mai e, într-adevăr, până când nu va mai fi. Cu o lună şi ceva înainte de bac, probabil ne vom 18


mobiliza un pic mai intens. Aşa au făcut toţi, aşa vom face şi noi şi „ce va fi, va fi”. După aceşti ani petrecuţi la „doişpe A”, mi-am dat seama că multe dintre lucrurile pe care le credeam a fi diferite la liceu s-au dovedit a fi ca în şcoala generală. De cele mai multe ori, ideea aceea utopică de colectiv se destramă, rămânând doar un deziderat al visătorilor defazaţi de realitate. Bineînţeles, la noi în clasă există acele „bisericuţe” tipice, care îi reunesc pe cei cu preocupări comune. De-a lungul timpului, au existat şi războaie, şi armistiţii între bisericuţe. Nu ştiu dacă acest mod de organizare este cel mai bun dintre toate, dar, cu siguranţă, este cel mai realist. Cei cu o viziune ceva mai optimistă asupra relaţiilor interumane mă pot contrazice – nu zic că nu ar avea dreptate. Cred că sună puţin exagerat să spun că am trecut prin multe împreună; este adevărat, au fost clipe frumoase, au fost şi clipe mai puţin frumoase, ca să mă exprim eufemistic. Sunt persoane de care m-am ataşat şi a căror prezenţă mă bucură în fiecare zi. Sunt oameni de la care am avut ce învăţa, oameni care m-au motivat şi mi-au servit drept repere în anumite situaţii. Nu ştiu, însă, dacă liceul m-a făcut mai responsabilă sau mai iresponsabilă faţă de cum eram înainte; probabil că puţin din amândouă, în privinţe diferite, desigur. Personal, nu am resimţit prea tare dificultatea sa: poate pentru că nici nu a fost suficient de pronunţată, poate pentru că am fost destul de pregătită pentru a-i face faţă sau poate pentru că nu am făcut totul din obligaţie. Un lucru e cert, însă: „vremurile bune” sunt pe sfârşite, iar noi vom începe să simţim pe pielea noastră „greul vieţii” odată cu prima sesiune. Să aruncăm o privire şi la capitolul „profesori”. Ne bucurăm de diversitate şi din acest punct de vedere. Pe scurt, avem din toţi şi pentru toţi. Avem şi profesori stricţi, cărora le place să se impună sau care adoptă această atitudine pentru a ne determina să fim mai studioşi (strategie care eşuează lamentabil de

multe ori). Pe de altă parte, avem şi profesori înţelegători, care nu ne stresează mai mult decât ar trebui şi ne permit să ne concentrăm pe materiile la care avem examene de susţinut. Pe parcursul acestor ani, au existat şi situaţii conflictuale între „doişpe A” şi anumiţi domni profesori/anumite doamne profesoare. Cauze

principale: lenea noastră, ca să o zic verde în faţă, sau comportamentul nu atât de respectuos pe cât s-ar cuveni. Suntem lăudaţi sau arătaţi cu degetul, în funcţie de situaţie. Fiind „prima clasă”, ar trebui să fim mai mult lăudaţi decât arătaţi cu degetul, însă acest aspect este discutabil. Cum învăţăm mersul pe valuri? Inconştient. Dacă am face-o conştient, nu l-am mai învăţa niciodată. Liceul este doar una dintre multele etape sau probe la care suntem supuşi. N-aş zice că promovarea examenului de bacalaureat înseamnă că am trecut cu bine de această probă. Important este să preluăm din experienţa aceasta atributele care ne sunt necesare pentru misiunea noastră: desăvârşirea ca fiinţe umane. Liceul ar trebui, cel puţin teoretic, să ne înlesnească adoptarea unui set de valori propriu. Încă un deziderat destul de puţin realizabil în zilele noastre. Vina, cred, este pe undeva pe la mijloc. Noi, elevii, suntem dezinteresaţi nu neapărat din ignoranţă, ci din acea inconştienţă inocentă specifică vârstei. E prea devreme să ne gândim la plenitudinea fiinţei şi la faptul că liceul contribuie, fie că sesizăm, fie că nu, la dobândirea acesteia. Peste zece sau cinsprezece ani, nu principiile termodinamicii sau formulele de perspectivă ale monozaharidelor ni le vom aminti; ne vom 19


aminti, însă, frânturile acelea involuntar depozitate în cutiuţa cu amintiri. Eu o să-mi amintesc întotdeauna că ora de limbă română are efect sedativ asupra lui Brăduţ, sau că Luci stă cam prost cu bunele maniere. O să-mi amintesc negreşit şi cum Vasile a inventat un nou tip de variabile în Pascal - „boulean”. Pe Livia, alături de replicile ei originale, nu o voi putea, de asemenea, alunga niciodată din memoria mea – doar dacă, Doamne fereşte, mă voi îmbolnăvi de Alzheimer. Vom aluneca, desigur, „în valul diafan”, aşa cum spune şi Nichita în poezia sa, dar ne vom ridica de fiecare dată. Stă în firea noastră să fie aşa şi nu altfel, pentru că de noi depinde bunul mers al poveştii. Iar povestea este departe de a se termina acum... Ea nici măcar nu a început bine.

reuşit cu adevărat să găseşti speranţă în moarte, optimism în şoaptele dezamăgirii şi o fărâmă de regăsire într-un ocean al uitării. Sunt momente în care privim pe geam oameni, oameni care habar n-au că sunt urmăriţi de ochi care nu ştiu să citească nimic altceva înafară de aparenţe, oameni cu poveşti diferite, oameni importanţi sau mai puţin importanţi, răi sau buni, fericiţi, trişti, oameni cu stări diferite, cu ocupaţii, pasiuni şi dorinţe diferite. Însă, privind, de câte ori ne-am întrebat care sunt poveştile lor, care sunt durerile şi bucuriile lor? D. Mihai a fost unul dintre oamenii pe care i-am surprins traversând strada în această dimineaţă de februarie, aparent plictisitoare. Aş minţi dacă aş spune că nu m-a impresionat deloc felul în care sacoul gri se aşeza pe corpul bine făcut şi aş minţi dacă aş spune că nu mi-ar fi frică să mai pun întrebări unui necunoscut încă o dată. Aş minţi din tot sufletul, asta este clar! Şi mai ştiu că orice suflet curios nu ar refuza o invitaţie la o plimbare misterioasă. Acum privesc zidurile bătrâne ale Mănăstirii Suceviţa care se înalţă tăcute în parfumul discret al unei dimineţi friguroase de început de februarie. Indiferenţa iernii se întinde până dincolo de piatra îmbibată în amintiri, până dincolo de munţii împăduriţi,

ION ANCUŢA, clasa a XII-a A Colegiul Naţional „M. Viteazul” Slobozia Prof. coord.: STAN LOREDANA

O pată de indiferenţă pe oglinda unui suflet Când păşeşti pe urma dorinţelor, când priveşti fără frică iluziile, când accepţi

până dincolo de gânduri. Este încă devreme, un stol adormit de ciori negre zboară pe

imperfecţiunile realităţii, descoperi că ai 20  


deasupra sacrei construcţii în timp ce frigul îşi tatuează iluziile pe geamurile fumurii ale maşinii. Vocea lui D. Mihai. îşi face curajoasă loc printre acordurile unei viori târzii şi suspinele unui pian părăsit “M-am născut în Reşiţa, apoi, la doar 3 ani am venit în Suceava… Într-un sat de lângă Câmpulung miam petrecut eu copilăria, acolo am alergat pe prunduri.. Mergeam cu vacile la păscut, desculţ, prin ploaie. Era greu…” Deşi are doar 27 de ani, a ajuns unde mulţi doresc şi nu reuşesc nici după o viaţă întreagă de muncă. Popularitatea lui creşte pe zi ce trece, dar puţini dintre cei care îl cunosc îi ştiu şi povestea, puţini ştiu că ai nevoie de mult mai mult decât simplă voinţă pentru a ajunge acolo unde visezi, puţini ştiu cât e de greu să fii bun pentru oamenii care caută perfecţiunea. Se opreşte din când în când din povestit şi mă priveşte prin ochelarii negri aşezaţi atent pe chipu-i indiferent, lucru care mă face să simt că nu are niciun gram de încredere în mine, totuşi mă consideră destul de importantă, încât să-mi dezvăluie câteva lucruri din viaţa lui. “Când aveam doar 6 ani, părinţii mei au divorţat, iar eu împreună cu fratele meu am rămas cu mama. Deşi ne-am mutat aici, îmi petreceam verile la bunici. Îmi place mult acea zonă…” Telefonul lui sună continuu, acompaniindu-i vocea groasă care urmăreşte atentă rândurile scrise deja pe caietul vechi, în timp ce notele ţipătoare ale parfumului pe care îl poartă, trădează uşor nevoia de adrenalină. Priveşte undeva departe, acolo unde dorinţele, iluziile unei dimineţi răcoroase de februarie sau ascuns timide în spatele unui zid al eternităţii, în spatele timpului… Opreşte în faţa mănăstirii. Cântecul trist al clopotelor răsună prin tot satul, chemând suflete sincere pe un drum drept, fără gropi, fără praf, un drum pe care toţi încercăm să-l urmăm, dar puţini reuşesc să păşească pe el. D. face semnul crucii privind zidurile mănăstirii şi şoptind: “Credinţa în Dumnezeu este foarte

importantă. Fără ajutorul Lui nu aş face nimic… Trebuie să-I mulţumim pentru tot!” Mâinile lui mari, încrucişate, caută parcă o cale de a-mi spune că păstrează o uşoară urmă de discreţie, dându-mi de înţeles că ştie să spună “nu” atunci când vrea şi când trebuie. Poartă o mască a indiferenţei, o mască pudrată cu fire dulci ale secretului, o mască ce încearcă să mă facă să renunţ la gânduri întrebătoare. Însă vocea lui continuă să dezvăluie amintiri trecute prin sita deasă a sincerităţii, amintiri care conduc sufletul pe calea nostalgiei, amintiri care transformă vise în speranţă. “Am făcut multe, dar nu regret nimic din ce am făcut... Doar faptul că am făcut păcate.” Îl privesc aprobator şi descopăr cât adevăr stă în spatele unor simple cuvinte, aranjate minuţios pe perna aspră a realităţii. „La 14 ani m-am anagajat la un restaurant de aici, iar la 16 ani m-am angajat ca body-guard la o discotecă. Arătam bine pe atunci, toate fetele se uitau dupa mine.” Dar ştiu că nu asta a dorit el să spună, de aceea îl privesc ironic. „După ce am împlinit 19 ani am plecat în Italia,” continuă D. Mihai trecând peste mica mea reacţie. “Mi-a fost foarte greu departe de casă. Nu sunt genul căruia să-i placă străinătatea... Tot la 19 ani m-am îndrăgostit pentru prima dată...” Şi s-a oprit .... Meditase aspru pentru o clipă, gest care m-a făcut să mă gândesc că, fără să-şi dea seama a ajuns într-un punct al poveştii pe care nu doreşte să-l expună în faţa nimănui. Şi, într-un astfel de moment descoperi că, oricât de împlinit ai fi, oricât de fericit, de tânăr, de îndrăgostit, există perioade din trecut pe care ţi-ai dori să le mai trăieşti o dată, la fel de intens, deşi te-au făcut să suferi. Spulberândumi şirul gândurilor, D. continuă: „Apoi, la 21 de ani am plecat iar în străinătate... Mi-a fost greu, dar am revenit în ţară şi de doi ani am rămas aici. Mă descurc foarte bine şi sunt alături de prieteni”. Zâmbeşte când povesteşte despre prieteni, despre viaţă, despre pasiuni... 21


Zâmbeşte sincer cînd vorbeşte despre lucruri frumoase... Îşi dă tăcut acei ochelari negri jos, privind cum razele plăpânde ale soarelui mângâie mâna albă de zăpadă a iernii... Nu mai ştie ce să spună, se gândeşte sau poate

Comoara Carpaţilor- Schitul Sihla La aproximativ 3 km de mănăstirea de metanie Sihăstria, în sud-vestul Munţilor Stânişoarei, la 1000 m altitudine, sub o îngrămădire de stânci martore a multor milenii, se adăposteşte Schitul Sihla, un important punct de pelerinaj, în special datorită Cuvioasei Teodora, singura româncă hrănită de către păsările cerului.

doar meditează asupra unor probleme care îl frământă. “Iubesc viaţa, îmi place să mă distrez şi nu vreau să strâng averi, vreau doar să mă simt bine, să fiu înconjurat de prieteni adevăraţi.” Ochii lui verzi încearcă să-mi povestească mult mai multe lucruri, însă vocea se rezumă la detalii care par că mă interesează. Un apel neaşteptat, printre zecile nepreluate, îl face să-şi schimbe planurile pe întreaga zi. Lasă încet în urmă liniştea satului şi porneşte spre oraş fără să spună nimic... Astăzi am descoperit că atunci când întâlneşti oameni care ştiu să pună capăt unei discuţii atunci când este necesar, când întâlneşti poveşti al căror final încă nu este scris, când asculţi cu atenţie ţipătul dureros al unui saxofon alături de persoana care te-a făcut să cauţi iluzii în rânduri de amintiri încă nescrise, te gândeşti că singurul lucru pe care ai dori să-l faci tot restul vieţii ar fi să cauţi sfârşitul veşniciei şi începutul unui destin părăsit.

(Schitul Sihla) Dimineaţă. Umedă, răcoroasă şi nouă. Soarele trimite doar mici fire de lumină, ce-şi fac culcuşuri tremurătoare la baza pădurii. Mă întreb unde ne-au dispărut comorile. Nu mai există comorile din basmele ce şi-au găsit un cămin pe buzele tuturor bunicilor, părinţilor şi copiilor! îmi spun grăbită, luptându-mă cu un fluture înfoiat şi verzui: probabil verdele atât de plin al pădurii e contagios. Dar comorile, oare ne-au fost furate comorile? Primul drum spre Sihla Urcăm alene, cu speranţe mari, spre vârful muntelui, unde natura înfrăţită cu divinitatea, ascunde locuri sfinte şi pline de mister. Drumul pare să nu se sfârşească printre arborii seculari, mult mai îndrăzneţi în întâlnirea cu cerul. Suntem obosiţi, dar aerul proaspăt, viu, plin de şoapte tainice, ne înviorează şi ne cheamă. Ne gândim că ne-am pierdut: peisajul ne învăluie, ne strânge duios cu braţe nevăzute. Nu după mult timp, răsuflăm uşuraţi: schitul ne priveşte primitor de sub ocrotirea cerului, mai senin ca niciodată. Grăbim pasul, nerăbdători, spre o

Negură Iuliana, clasa a IX-a C, Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Suceava Prof.coord.: Gabriela Cazac

22  


schimbare a propriului suflet, spre învăţăminte sfinte, spre Dumnezeu.

din fum şi miros de tămâie, apoi ieşim cu ochii înceţoşaţi de câteva lacrimi fierbinţi şi sărate. Continuăm să urcăm şi la nici 10 minute de mers, găsim cea de-a doua biserică „Dintr-un brad”, aflată sub pavăza unui perete uriaş de

O altă viaţă Păşim în altă lume, în altă viaţă. Pretutindeni, chipuri muncite, dar blânde, înţelegătoare, cu zâmbetul pe buze; înfăşurate în credinţa cu barbă şi haină neagră. Aflăm că la începutul sec. al XVIII-lea, unii călugari de la Mănăstirea Secu, dorindu-şi o viaţă sihastră, în rugăciune şi ascultare de Dumnezeu, s-au retras aici în creştetul pădurii, unde stâncile uriaşe dăruiesc nenumărate peşteri, puse parcă dintradins întru liniştea inimilor celor pustnici. Pentru aceşti doritori de Dumnezeu s-au construit două bisericuţe de lemn, ce-şi aşteaptă şi astăzi cu acelaşi suflet milos, părintesc, credincioşii care să le treacă pragul, păşind în mici bucăţi de rai.

(Biserica „Dintr-un brad” –hramul

„Schimbarea la faţă”) piatră. Cu un interior slab luminat, extrem de simplu şi intim, bisericuţa de doar câţiva paşi, poate primi nu mai mult de 10-11 suflete. Dar le primeşte cu toatǎ bucuria unei mame care vrea să-şi protejeze fiii începători ai vieţii duhovniceşti. De o parte şi de alta a bisericii: două chilii, una dintre acestea fiind locul unde a trăit în priveghere, post şi înfrânare, Părintele Paisie Olaru, până la vârsta de aproape 94 de ani. Oare cum se trăieşte aici, cu stânca înconjurându-te protector, cu fagii ţinându-ţi de cald şi cu cerul mângâindu-ţi creştetul şi spatele obosit? Omul şi credinţa, codrul, stânca, cerul. Şi atât. Într-adevăr, e altă viaţă aici, între perii verzi ai muntelui.

(Prima biserică - hramul „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” ) Intrăm timizi, cu ochii mari, în prima biserică. Inima bate mai repede, mai viu, trezită din somnul păcătos. Într-un colţ se aud şoapte. Un trup micuţ, adus de spate; chipul terminat cu o barbă albă, aproape încâlcită, pare o hartă, cu o mulţime de drumuri; sub frunte, două lacuri adânci, dar atât de limpezi şi grăitoare. Ne întreabă încet şi binevoitor: „Doriţi să puneţi un pomelnic?” După câteva explicaţii mărunte, se întoarce la rugăciune, logodnica lui până la moarte. În biserică- linişte, linişte foşnitoare. Ne închinăm şi sărutăm icoanele, făurite parcă

( Prin munţii Sihlei - „Obiectiv Ortodox”)

23  


entuziasmul lor sunt cu adevărat justificate, însă pe faţa noastră se vede doar mirarea. Stânca e atât de diferită: aici ea îţi este prieten, adăpost şi sprijin, trăieşte cu tine şi prin tine. Codrul cântă, se aud de departe cântece bisericeşti. Coborâm de la această peşteră şi găsim Fântâna Sf. Teodora, o altă stâncă mare, de formă insolită, în al cărei vârf se află o scobitură, o chiuvetă de piatră, unde prin pronie sfânta, pe când trăia aici Cuvioasa Teodora, apa adunată de la ploi şi zăpezi nu seca niciodată Privim de jur împrejur. Da, acesta este locul naşterii noatre. Acum ne-am născut pentru prima oară.

Peştera Sf. Teodora de la Sihla De la biserica „Dintr-un brad”, o luăm încet pe o potecă tainică, printre praguri de pietre scobite de paşii atâtor pelerini, spre peştera unde şi-a petrecut viaţa aleasă, în lacrimi, post şi rugăciuni, Sf. Teodora, sihastra Munţilor Carpaţi. Suntem întâmpinaţi de icoana sfintei care ţine un pergament pe care scrie: „Cu toată inima Te-am dorit pe Tine Doamne, şi căutându-Te, Te-am aflat şi sufletul meu cel ostenit s-a odihnit întru dragostea Ta!” Cum intrăm în peştera luminată doar de trei candele, simţim că toată fiinţa ne este scăldată într-un fior dumnezeiesc, iar inima zburdă înflorind într-o pace desăvârşită. Pe lespedea de piatră, înnegrită de vremuri, din mijlocul peşterii, parcă vedem trupul sfintei, odihnindu-se ostenit după atâtea metanii şi rugăciuni. Prin Munţii Sihlei, Sf. Teodora a găsit această stâncă, ce la rugăciunile ei s-a despicat, salvând-o astfel de urmărirea turcilor păgâni, care voiau să o omoare.

Întoarcerea Părăsim acest ţinut liniştit. Suntem prieteni cu stânca bună şi blândă, cu fagii înrădăcinaţi în cerul moale, prieteni cu Dumnezeu. Nu mai există oboseală, nu mai există nimic: doar lumină şi linişte. Ne întoarcem pe acelaşi drum, dar noi nu mai suntem aceiaşi. Abia acum începem să înţelegem sunetul ascuns al codrului şi al potecilor cuminţi ce ne-au purtat spre Sihla. Suntem fericiţi, zâmbim cu tot trupul şi sufletul. Am găsit o comoară!

Cucoş-Robilă Roxana- Mihaela cl. a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord. Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

M-am înşelat şi recunosc asta. Comorile nu neau fost furate, nu au dispărut, ci doar se ascund între stânci şi arbori, cu speranţa că le vom găsi, că le vom regăsi, iar şi iar. Lângă noi, trei bucureşteni, veniţi şi ei pentru prima oară la Sihla. Bucuria şi 24  


faţă de cele materiale în lumea mea...iar în lumea lor ecuaţia schimbându-şi termenii. Când spun izolaţi de lume, cuvântul ,,izolaţi' are cel mai propriu sens al său. Cel mai apropiat centru medical este la zeci de kilometri distanţă, principalul mijloc de transport fiind bicicleta, care funcţionează de cele mai multe ori pe post de taxi. Iar aceasta este un lux deoarece costă doi dolari, sumă mult prea mare ţinând cont de faptul că o familie de cinci membri trăieşte cu un dolar pe zi. Mulţi copii rămân orfani, familiile îmbolnăvindu-se şi decedând, revenindu-le multe responsabilităţi cum ar fi obţinerea unui venit cât şi îngrijirea membrilor mai mici ai familiei. Confruntându-se cu astfel de probleme mult prea puţine familii dispun de sumele necesare pentru a-şi trimite copiii la şcoală. În unele locuri şcolile lipsesc, existând doar voluntari ce vor să răspândească educaţia. Ei improvizează şcoli din scânduri şi chirpici iar în ciuda sărăciei locului se observă ordinea şi curăţenia. În cadrul unor astfel de ,,cursuri’’ atât copiii cât şi multe dintre mame care participă îşi aduc de acasă scaune şi improvizează bănci. De multe ori se învaţă şi afară în lipsa condiţiilor. Uneori din lipsa caietelor şterg ceea ce au scris şi încep din nou pe când alţii aruncă hârtii fără să se gândească de două ori. Nimic nu îi opreşte din dorinţa de a învăţa. Tot ceea ce au este voinţa şi speranţa că vor putea să îşi clădească o lume mai bună şi vor putea să evolueze prin acumularea de cunoştinţe în timp ce în altă parte a lumii mulţi dintre copii refuză să meargă la şcoală sau să înveţe având toate resursele financiare şi sprijin din partea părinţilor. Zeci de copii mor în fiecare zi datorită subnutriţiei. În ţările dezvoltate mai puţin de 5% dintre copiii sub cinci ani sunt subnutriţi, în timp ce în Africa, ţara în care sărăcia duce o viaţă de lux cifra ajunge până la 50%. Mulţi dintre ei mor şi din cauza altor boli iar părinţii

Izolaţi de civilizaţie, într-o lume în care ciocolata are un gust amar Aflată între istorie şi mit, am decis o călătorie spre continentul pădurilor luxuriante şi totodată ţinutul întinselor pustiuri: Africa. În urma acestei călătorii tind să cred că nu am călătorit în spaţiu ci în timp...în urmă cu zeci şi sute de ani, în ţinuturi primitive în care principiul social legitimează sclavia. Plecând într-o călătorie a marilor speranţe ce vizau infirmarea celor auzite despre situaţia copiilor din sudul continentului african, am descoperit că situaţia era mult mai gravă decât mă aşteptam. Pare imposibil ca în aceeaşi lume în care pentru mulţi dintre noi o mare dificultate este cea nutriţională, dacă să alegem o mâncare sănătoasă sau cea de tip fast food , pentru milioane de copii din Africa aceste lucruri sunt necunoscute; în aceeaşi lume în care animalele de companie poartă haine scumpe, ţări întregi se mai luptă cu foametea şi neputinţa, iar zeci de copii mor de foame în fiecare zi. Prima imagine amară ce mi-a atins sufletul şi ce va stagna mult timp pe albumul imaginar al retinei este imaginea unui băieţel rătăcit în imensa mulţime ce mă înconjura în furtuna de nisip nepotolită zărind vag corpuri scheletice şi coapse care erau numai os. Micul băieţel purta o pereche de sandale roşii de fetiţă, cu micuţe margarete şi un singur fluturaş rămas atârnat de un fir la piciorul drept. Erau mult prea mici pentru el, călcâiele însângerate se târâiau pe pământul aspru. Faptul că purta papuci de fată pentru mulţi alţii ar fi subiectul ridiculozităţii în altă parte a lumii, însă el era mândru şi fericit. Am rămas aici două săptămâni, timp în care mi-am schimbat complet viziunea despre viaţă. Îmi dădeam seama cu fiecare minut trecut cât de superioare sunt lucrurile morale 25   


nu au educaţia necesară pentru a-şi proteja copiii.

imensul şi pustiul deşert, deasupra căruia zburau infometaţi şi ei câţiva vulturi. Ceea ce a fost cu adevărat uluitor este faptul că sclavia încă mai există. Localnicii au cerut ajutorul lui Abrihet deoarece erau vizitaţi de oameni ce le luau cu acordul lor copiii pentru a lucra pe plantaţiile de cacao, promiţându-le bani. Însă copiii întârziau să revină acasă şi nu mai ştiau nimic de ei fiind exportaţi într-o altă ţara a Africii. Apare astfel o nouă problemă: sclavia copiilor africani pe plantaţiile de cacao. Cine ar fi crezut că succesul pe care îl are ciocolata consumată în întreaga lume are o parte întunecată? În timp ce copiii din ţările dezvoltate îi savurează gustul, realitatea este alta pentru copiii din Africa. În urma investigaţiilor făcute de Abrihet, care cercetează câteva sate află că traficul de copii a existat dintotdeauna şi că aceştia sunt duşi în Coasta de Fildeş. ,,După spusele unui bărbat copiii pleacă constant fiind duşi într-o staţie de autobuz şi au vârste cuprinse între unsprezece şi paisprezece ani'' spunea Abrihet. Acesta încearcă să stopeze traficul şi de-a lungul anilor a întocmit şi o statistică a copiilor salvaţi şi înapoiaţi familiei. ,,Păreau oameni de încredere, veneau cu maşini şi promiteau că ne ajută'' mărturisea o localnică. Însă nimeni nu ştia ce li se întâmplă cu adevărat copiilor: erau luaţi de la casele părinţilor de diferiţi oameni care îi vindeau în cele din urmă fermierilor din zonă. Uneori aceştia erau luaţi şi din piaţa locală fără ca părinţii să fie anunţaţi. În urma unei vizite pe una dintre plantaţii Abrihet găseşte acolo câţiva băieţi de treisprezece ani. ,,Nu aveau papuci în picioare şi nici nu mergeau la şcoală. I-am întrebat dacă sunt plătiţi pentru munca lor şi eu spus că nu. Au spus că sunt bătuţi şi că ar vrea să meargă acasă'' povestea el. În ciuda faptului că s-au luat măsuri pentru a stopa traficul de copii şi sclavia acestora fenomenul continuă întocmai din sărăcia şi din lipsa de educaţie a familiilor

Până acum la auzul sintagmei ,,copil sărac’’ îmi venea în minte imaginea unui copilaş înfometat, slab, singur pe lume însă după această experienţă memoria involuntară asociază sintagmei ,,copil sărac’’ cu imaginea unui copil al Africii cu ochii mari şi încercănaţi, în privirea căruia se citeşte tristeţea care spre uimirea mea nu este provocată de jucăriile ce lipsesc cu desăvârşire sau din pricina hăinuţelor rupte, mult prea mari sau mult prea mici pentru ei, ci din pricina foamei, cea mai mare problemă cu care se luptă, copii marginalizaţi care duc lipsă de educaţie şi de apă curată. Am întâlnit totuşi aici un reprezentant al drepturilor copiilor Adama Abrihet care mi-a dezvăluit lucruri şocante. Într-una din zile, stând de vorbă cu localnicii prin intermediul lui Abrihet am primit o mărturisire înfiorătoare pentru mine şi foarte normală pentru oamenii de acolo datorită faptului că se confruntă des cu astfel de situaţii. O tânără de optsprezece ani, mamă a 2 copii m-a făcut să îmi dau seama cât de mici sunt ,,problemele'' din ,,lumea mea'' în comparaţie cu ale ei, care a trebuit să îşi abandoneze unul dintre copii în deşert datorită lipsei hranei. ,,L-am ales pe cel mai slab dintre ei'' spunea localnica. M-am refugiat pentru câteva clipe, cu sufletul gol şi ochii în lacrimi privind imaginea dezolantă şi meditând. În faţa mea se întindea 26  


devenind una cu ţărâna. Închid ochii şi nu văd altceva decât mulţimea chinuită de soartă care îşi lua rămas bun fluturând din batiste improvizate. Îmi propun să mă întorc în curând însă cu un alt statut de această dată. Voi fi un membru al unei asociaţii de caritate. Acuma am o altă viziune asupra existenţei, locul meu era acolo, trebuia doar să îl caut şi iată că îl găsisem. Poate că rolul unui om pe lume este să schimbe ceva. Trebuie să fii schimbarea pe re vrei să o vezi! Îmi aminteam câteva rânduri citite fugitiv pe o pagină de ziar ,,Dacă vrem să creăm o pace durabilă, trebuie să începem cu copiii'' Adevărat! Dacă vrem să schimbăm lumea trebuie să începem cu copiii, oferindu-le educaţie şi speranţă de viaţă tăind de la rădăcină incultura şi implicit sărăcia. În toată lumea există şapte miliarde de oameni, şapte miliarde de motive pentru o lume mai bună. Din şapte miliarde de poveşti, a mea abea începe, rolul meu în ţara de origine s-a terminat, acum aveam o misiune într-un loc în care cineva chiar avea nevoie de mine cu adevărat într-un loc în care viaţa chiar bate filmul.

ce cred în spusele unor necunoscuţi şi din cauza corupţiei. De câte ori ne gândim că în timp ce noi suntem supăraţi că nu avem cei mai frumoşi papuci sau cel mai nou model de calculator, când suntem obosiţi după şcoală sau ne gândim că viaţa noastră ar putea fi mai bună alţi copii sunt bătuţi şi obligaţi să muncească?

În această parte a lumii, o comunitate căreia i se refuză dreptul la educaţie şi chiar la viaţă reuşea să mă înveţe în numai două săptămâni o adevărată lecţie de viaţă conform căreia hrana este primordială. Grijile inutile ale vieţii de ,,dincolo'' mă făceau să merg pur şi simplu pe stradă, acelaşi drum zilnic, aceeaşi rutină, acelaşi număr de paşi număraţi uitându-mă în jos fără să ridic privirea şi să mă bucur de frumuseţea iradiantă a naturii, fără să deschid ochii în adevăratul sens al cuvântului, fără să ofer posibilitatea inimii să vibreze la auzul unui simplu cânt al păsărilor, fără să-mi stimulez capacitatea de autoeducare. La plecare las în urmă sute de suflete în ochii cărora se citeşte speranţa, speranţa că într-o zi vor primi ajutor în urma căruia vor putea să se ajute singuri. Am urcat în avionul care decolează uşor de pe pista improvizată, cu sufletul şi trupul obosite, văzusem prea multe şi totuşi atunci când afli mai mult ai impresia că ştii tot mai puţin; văzusem prea multe lucruri dure însă. Indepartandu-mă uşor de sol şi aflându-mă deasupra imensului pustiu o ultimă imagine atât de dură îmi atinge sufletul...dedesubt erau înşirate sute de morminte; îmi amintesc cum sute de părinţi îşi priveau neputincioşi copiii

Sava Ana Lorena, clasa a XII-a E Liceul Teoretic „Ion Luca” Vatra Dornei Prof. coord.: Jenica Romanica

Meşteşugul încondeierii ouălor    

Se apropie sărbătorile de Paşte. Dacă în timpul anului uităm uneori să fim buni cu ceilalţi, să fim înţelegători, aceste sărbători ne amintesc de faptul că suntem oameni, deci avem sentimente şi poate de ceea ce este mai important, că iubim.

 

27  


Decorarea şi motivele s-au transmis de la o generaţie la alta prin intermediul mentalităţii

Există un ritual de Paşte care se păstrează şi în ziua de azi, deşi o parte din tradiţie s-a pierdut. În comuna Vorona, judeţul Botoşani, tradiţia şi obiceiurile sunt conservate însă foarte bine. Am hotărât să alegem acest sat ca loc de documentare după intensa mediatizare a meşterilor olari, a creatorilor de măşti, a micilor dansatori populari, convinse că vom găsi informaţii interesante şi despre meşteşugul încondeierii ouălor. După un drum de 35 de minute cu autocarul, am ajuns, pline de entuziasm şi sete de cunoaştere, la destinaţie: „Grupul Şcolar Vorona ”. După ce am păşit în interiorul instituţiei, am rămas foarte impresionate deoarece pe pereţii liceului erau costume populare specifice Moldovei, diferite trofee, diplome, premii obţinute de elevii liceului şi nu în ultimul rând o scurtă istorie a liceului. Un obicei important valorificat în zona Botoşanilor este încondeierea ouălelor, aspect

arhaice. În zona Botoşaniului încă se păstrează motivele tradiţionale, cele simple. Pregătirile pentru sărbătorile pascale pornesc la începutul postului. De Spolocani, „zi de hotare între perioada de dulce şi post”, spune Dumitru Doroftei, profesor de geografie la grupul Şcolar Vorona şi gazda noastră, femeile se adună la casa unei gospodine şi poartă discuţii despre pregătirile pascale. De Tânda, sărbătoare populară care nu este cuprinsă în calendarul ortodox, femeile numără ouăle adunate şi le selectează pentru a le încondeia. În tradiţia românească se foloseşte termenul de „închistrire”, în special în zona Moldovei. Oul este simbol al fecundităţii şi al creării universului, acest ritual fiind privit ca un scenariu al reînnoirii timpului. Fiind puse în legătură cu jertfirea Domnului Iisus Hristos, ouăle roşii exemplifică jertfa divină, sacrificiul, accentuând existenţa minunii propriu zise a Învierii Mântuitorului. Legendele legate de închistrire explică de ce se vopsesc ouăle şi de ce acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre. Pe când Hristos era răstignit, Sfânta Maria s-a dus la farisei cu un coşuleţ cu ouă, cerând să nu-l mai chinuiască. Văzând că evreii au început să-l batjocorească şi mai tare şi că în loc de apă îi dădeau oţet, Sfânta Maria a pus coşul la picioarele crucii şi a început să plângă. Sângele care curgea din Hristos a vopsit ouăle în roşu. Iisus a zis :”De acum

redat de micul muzeu din interiorul liceului. Originea ouălor colorate poate fi regăsită şi la popoarele vechi: egipteni, perşi şi mai târziu romani, care erau reprezentaţi de zeul Ianus cel cu 2 feţe care străjuia porţile şi tutela orice început. Aceste popoare sărbătoreau începutul anului primăvara, perioadă în care îşi făceau cadouri ouă. Egiptenii îl adorau pe zeul Knef, a cărui statuie purta un ou în gură. Perşii credeau că, în vâltoarea haosului, apăru un ou, pe care Noaptea îl acoperi cu aripile ei, îl cloci şi din el ieşi lumea; Soarele şi Luna se ridicară pe cer, iar Pământul se distanţă, în jos. 28  


înainte veţi vopsi ouă în amintirea răstignirii mele, precum am făcut eu astăzi.” După înviere, Sfânta Maria a fost cea dintâi ce a vopsit ouă pe care le-a luat într-un coşuleţ cu păscuţe şi s-a dus la mormântul fiului ei. În drum, pe toţi cei pe care-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele „Hristos a înviat!” şi le dădea câte un ou şi o pască.

crucea pe care Iisus Hristos a fost răstignit. De asemenea, în zona Moldovei apar motive fitomorfe (crenguţa de brad, frunza de arţar, frunza de stejar, cârcelul de vie), cele florale (ghiocel, panseluţa, lăcrămioara). Pe ouăle închistrite întâlnim steaua, soarele, fulgerul care se încadrează în categoria motivelor cosmomorfe. Colbeceii (melcii), frânghia vieţii, pomul vieţii, frunza de trifoi, motivele geometrice sunt de asemenea pictate pe ouă de creatoarele populare. Aşadar „tăranca închistreşte din gând”. Artur Gorovei clasifică ouăle, în funcţie de ornamentică, în monocrome cu ornamente, ouă policrome cu ornamente, ouă cu mărgele (Bucovina), ouă cu ornamente în relief. Tancred Bănăţeanu, etnograf, afirmă că doar ţăranca ştie să armonizeze perfect culorile. Astfel, rolul important în decorare îl are creatoarea populară. După cum spune Tancred Bănăţeanu, forma ovoidală a oului este cea mai dificilă de decorat. Pentru a încondeia ouăle se foloseşte chişiţa. Aceasta este o bucată de lemn îngustă şi scurtă, la unul din capete având un fir de păr trecut printr-un tub metalic, cu ajutorul căreia se pictează ouăle. După ce oul a fost spălat, se

Astfel, putem spune că această culoare simbolizează sacrificiul, minunea, ouăle roşii devenind parte a Învierii Toţi credincioşii ciocnesc ouă spunând: ”Hristos a înviat!”. „Pentru a bucura ochiul, mai spune domnul Dumitru Doroftei, cu timpul, au început să fie utilizate şi alte culori, fiecare având o semnificaţie. În tradiţia românească se utilizează vopsitul vegetal-natural. Pentru roşu se utilizează coaja de ceapă roşie fiartă, în concentraţie mare sau pojarniţa; culoarea galben-auriu, care simbolizează soarele, lumina, este obţinută din floarea de tei; pentru maro se îmbină culoarea obţinută din tei şi cea obţinută din coajă de stejar şi semnifică pământul roditor. Natura şi vitalitatea sunt exprimate prin utilizarea verdelui obţinut din dediţă sau sâmburi de floarea soarelui”. Demersul nostru nu s-a prit la Vorona. Revenind în Botoşani, părăsind pentru un timp încântătorul muzeu al liceenilor din Vorona, ne-am îndreptat spre Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Botoşani, unde am discutat cu d-na Mihalache Margareta. Am aflat despre diversele motive care apar pe ouă. „ Întâlnim în primul rând crucea păştii, amintind de

pune pe plită, într-o oală, ceară curată, la încălzit şi paralel o oală cu fiertura din plante, alese în funcţie de culoarea pe care artista populară vrea sa o obţina. Locul unde a fost aplicată ceara rămâne alb. Ţăranca are o inteligenţa aparte deoarece ştie exact momentul când oul are temperatura perfectă pentru a începe procesul propriu-zis iar 29


îndeletniciri.” Domnul profesor Doroftei Dumitru ne-a spus că „În şcoală, în preajma sărbătorilor pascale, elevii încondeiază ouă, fac icoane pe sticlă; la Vorona se organizează hora satului, în cele 3 zile de Paşte, fiind susţinute de acordurile fanfarelor din zonă.” Şi dacă tot am ajuns la Vorona, am hotărât să mergem şi la mănăstirea Vorona, unde şi măicuţele au obiceiul de a încondeia ouă de paşte. Am fost încântate, dar după 3 km de mers, eram puţin cam obosite. Pentru că aceste locuri ne-au fost cu totul străine, d- nul profesor Doroftei ne-a ajutat şi, astfel Gabriel Ocu, elev al liceului, în clasa a XI a, a devenit ghidul nostru. Ne-a condus spre mănăstire, iar curiozitatea ne-a făcut să îl întrebăm mai multe despre Vorona. Ajunşi la mănăstire, am vorbit cu o măicuţă care ne-a prezentat locurile şi istoria acestora. Cele văzute acolo, viaţa interesantă a măicuţelor o să constituie subiectul unui alt reportaj. Ne-au invitat să luăm prânzul, însă acolo parcă timpul trece mai repede şi am constatat că trebuie să ieşim din rolul de reporter special şi să ne reîntoarcem la viaţa de elev la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, mai bogate ca niciodată. Şi, poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat în tot acest demers a fost că nu trebuie să ne uităm tradiţiile, nu trebuie să ne uităm obiceiurile, pentru că altfel ar însemna să devenim un popor fără trecut, deci fără viitor.

câmpurile ornamentale sunt, de asemenea, împărţite perfect. Astfel este realizat, cu ajutorul chişiţei, modelul dorit cu ceara iar la momentul potrivit se introduce oul în oala cu fiertură. Apoi se scoate de acolo şi se pune la uscat. În acest mod se închistresc ouăle.

Pe mesele credincioşilor întâlnim mielul de Paşte, care simbolizează sacrificiul, jertfa, răstignirea lui Hristos. Pasca, un preparat principal al mesei de Paşte, „se face din aluat simplu; foaia care se obţine se pune într-o tavă rotundă, pe margini se pune un colac, în mijloc se pune brânză de vaci cu ou şi stafide, peste care se aşază o cruce din cocă. Cozonacul este permis în tradiţia românească, forma tăvii fiind asemănătoare cu cea a mormântului în care a fost îngropat Iisus Hristos.

Simona Coţofria Colegiul Naţional „M. Eminescu” Botoşani Prof. Diana Damean

„Tradiţiile populare ar putea să se perpetueze dacă în şcoli tinerii ar fi atraşi de activităţi opţionale, legate de obiceiuri, datini, 30  


După revoluţie, s-a construit şi o a doua biserică. A fost ridicatăşi pictată cu atât de mult bun gust, incât nici nu-ţi dai seama că a fost construită atât de tarziu. In curtea interioară exista o adevarată expozitie de clopote donate mănăstirii în ultimii ani, deci o rază de speranţă tot mai exista. Fotografiez cele două biserici, curtea şi munţii care înconjoară măanăstirea ,parcăîncercând zadarnic săo protejeze de răutatea oamenilor.

Jurnal de călătorie în inima regatului dac

ziua I – Vineri Etapa I Mănăstirea Lainici Plecăm spre defileul Jiului. Trecem prin Bumbeşti-Jiu, drumul parcă ne grăbeste să ajungem la mănăstire.Lainici, o altă mănăstire ctitorită de cuviosul Nicodim; ca şi Tismana, ca şi Vodiţa, poate şi altele. Avea gusturi Nicodim în alegerea locurilor în care dorea să ridice mănăstiri. Peste drum, era o peşterăîn care a stat un timp, însuşi Nicodim. La fel cum a trăit, un timp, într-o peşterăşi lângă Tismana. Vizităm vechea bisericăa mănăstirii, apoi pe

Etapa aII-a Haţegul Defileul Jiului oferă peisaje încăntătoare iar şoseaua relativ bună.Trecem în goană prin localităţile sărăcite de economia ultimilor ani.Ajungem in Haţeg, un oraş cochet, care contrastează cu aşezările văii Jiului. Este coroana acestei zone şi face trecerea către Hunedoara, Deva şi nordul judeţului. Oraşul are un parc central mic dar frumos, cu fântână artezianăşi un monument al eroilor. Parcul este flancat de câteva terase. Mănânc cu poftă o pizza şi o porţie de cartofi prăjiţi. Etapa a III-a Rezervaţia de zimbrii de la

cea nouă. Mănăstirea a suferit multe, de-a lungul timpurilor, din partea turcilor, probabil si a tătarilor, cu siguranţă din partea austriecilor ale căror trupe conduse de generalul Bukow au distrus, cu tunurile, la ordinul împărătesei Maria Tereza, sute de biserici ortodoxe din Transilvania dar şi mănăstirea Lainici, un lăcaş prea cunoscut şi situat prea aproape de graniţa cu Imperiul Habsburgic. Aici, Tudor Vladimirescu a stat ascuns în mănăstire, deghizat in călugăr, de teama represaliilor turcilor, fiindcă fusese căpitan de panduri în razboiul ruso-turc. Apoi mănăstirea a fost tabara în care au campat nemţii în primul razboi mondial şi vestiţii brigadieri în timpul construirii celebrei căi ferate Bumbeşti-Livezeni.

Slivuţ, Haţeg Rezervaţia este în apropierea oraşului, la ieşirea spre nord, în stânga, conform 31


internetului. Numai că, plăcută surpriză, drumul este bun, proaspăt terminat. Pe internet, turiştii se plângeau că e drum forestier.Deschid geamurile pentru a simţiaerul curat al pădurii. Plimbarea este încîntătoare, mergem cu vitezămică, ascultând foşnetul pădurii, pe o stradă ca în palmă, doar cădrumul e îngust şi oricând ar putea apărea o maşină din sens opus. Angajatul rezervaţiei care ne întâmpinăeste polivalent: ia banii turiştilor, uită să dea bilete, te îndrumă spre ţarcul zimbrilor, îţi indică greşit distanţele şi botează neinspirat zimbrii. Ni se spune cădistanţa de mers pe jos este de 300 m. Pe drum, distanţa se ...dublează dar nu-i nimic, drumul prin pădure este chiar romantic. Ajungem, sunt 7 exemplare dintre care un pui, Romeo, deja obişnuit cu statutul de vedetăşi care ne tratează potrivit statutului său. Mai sunt şi 2 zimbriicu vârsta de aproximativ 1 an, o speranţă că rezervaţia se va mări. Privindu-i, am impresia unei întoarceriîn timp pe vremea dacilor sau a lui Dragoş Vodă. Sunt animale blânde. Greu de înţeles plăcerea pe care o simţeau oamenii când vânau aceste animale ca distracţie. Noroc cu pădurile din nord-vestul Ukrainei şi sud-estul Poloniei,în care au reuşit săsupravieţuiască câteva zeci de exemplare. Bourul trebuie să fi arătat cam la fel. Cazare excelentă la o pensiune aflată pe o colină la ieşirea din oraş unde ai impresia ca ai tot oraşul la picioare.

Dimineaţa, în zori, plecăm spre capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Cele douăSarmisegetuse sunt destul de depărtate una de alta, la vreo 40 km. Ulpia Traianaare dimensiuni impresionante. Se simte imediat talentul de constructori al romanilor. Ruinele sunt impunătoare, se pot vedea reţele de canalizare, temple, case, şcoala de gladiatori, amfiteatrul mare cât unstadion, forumul şi zidurile de apărare. Se pare că Ulpia Traiana se întindea pe o suprafaţă de peste 30 de hectare şi avea o populatie de peste 25 000 de locuitori, foarte mult pentru acele vremuri. A fost distrusa de goţi la îndemnul şi cu ajutorul dacilor liberi. Discuţiile se canalizează pe soarta goţilor,şi cum oaia (goţii) a învăţat să muşte şi a mâncat lupii (hunii si romanii),şi despre Odoacru şi căderea Imperiului Roman şi apariţia regatelor de sorginte germanică pe ruinele Imperiului Roman. Ne fotografiem, ratez fotografierea unui iepure care admira şi el ruinele Ulpiei Traiana, desi situl avea surprinzător de mulţi vizitatori.Am putut vedea şi diferenţa dintre un imperiu şi regatul dac. Romanii nu şi-au etalat doar talentul arhitectonic, ci au dovedit şi calităţi militare si economice, plasând capitala la doar câţiva km de Tapae sau Poarta de Fier a Transilvaniei, pas care face legătura Transilvaniei cu Banatul. Aşezarea capitalei a avut şi o motivaţie economică, fiind plasată la intersecţia unor drumuri importante. Chiar şi astăzi şoseaua principală din sat trece chiar pe lângă cetate. Se percepe bilet de intrare la ieşire, cumpăr vederi. Totusi, primăria pare să facă eforturi pentru valorificarea sitului arheologic. Urcăm în maşinăşi la drum.Mergem relativ repede o bună porţiune de şosea care e în stare bună.

Ziua a II-a – Sâmbătă Etapa I Ulpia Traiana Sarmisegetusa

Etapa a II-a Cetatea de colţ La ieşirea din localitate, părăsim şoseaua principalăşi mergem, pe un drum lăturalnic, spre sud-est care duce către comuna 32  


demoleze şi să vândă terenul. Castelul Corvinestiloreste impresionantşi are şi câteva magazine cu lucruri interesante. Am cumpărat o plăsuţă de suveniruri :gânditorul de la Hamangia, un turnuleţ ascuţitoare s.a. Castelul a fost ridicat de Iancu de Hunedoara pe ruinele unei vechi cetăţi dacice. Existăîn castel şi un mic muzeu dacic. Cele mai impresionante sunt: sala cavalerilor, un fel de sală de receptive,şi unul dintre turnuri care mai păstreazăşi azi cuştile în care erau întemniţaţi prizonierii. Fântâna, foarte adâncă, a fost săpată, potrivit legendei, de nişte prizonieri turci cărora li se promisese libertatea dupăce o termină; promisiune neonorată. Am căutat inscripţia prizonierilor "apă ai, suflet n-ai",dar n-am găsit-o. Castelul a fost reşedinţa lui Iancu de Hunedoara dar,se pare, că pe vremea lui existau doar două turnuri. Restul turnurilor au fost adăugate ulterior de diverşi posesori ai castelului. Curtea interioarăeste mai mică decât mă aşteptam, fapt care ar sugera căIancu de Hunedoara nu păstra totuşi o garnizoană prea numeroasă. Castelul era înconjurat, pe o parte, de un râu şi, pe cealaltă, de şanţuri de apă aflate în stare relativ bunăşi azi. De altfel, castelul are schele în jurul câtorva obiective care suntîn renovare. Vizităm şi micul muzeu cu exponate dacice. Impresionat, am făcut multe poze aici.

Râu de Mori. Drumul esteîntortocheat si îngust. Cu greu pot trece două maşini una pe lângă cealaltă.Satele sunt mici şi sărăcăcioase. Câmpurile sunt nelucrate. Parcurgem drumul orientându-ne după indicaţiile din hartă. Cetatea este,într-adevăr, în varful unui munte. La polele muntelui lăsăm maşina,restul drumului trebuie făcut pe jos.Admirăm cetatea construită de uncneaz român într-un loc apoape inaccesibil, cetate care l-a inspirat pânăşi pe Jules Verne când a scris “Castelul din Carpaţi”. Vrem să vizităm şi biserica de la poalele muntelui, care este închisă, aşa că fotografiem doar exteriorul, ne fotografiem între noi, fotografiem şi castelul de la distanţă. Este clar de ce acest cneaz Cândea a ajuns cel mai puternic cneaz din acea perioadă, putea să facăorice, dacă ar fi fost urmărit, se refugia în cetatea lui cocoţatăîn vârf de munte. Plecăm spre Haţeg, o luăm,conform hărţii, pe un alt drum, care formează un triunghi cu drumurile pe care am venit. Drumul e aproape pustiu, îngust dar bun. O vulpe traversa nonşalant strada, părând că priveşte mirată trecerea unei maşini prin acele locuri. Ajungem din nou la Haţeg, de unde ne îndreptăm spre Hunedoara.

Ziua a III-a. Duminică Etapa I Deva

Etapa a III-a Hunedoara Drumul de la Călan la Hunedoara esteacceptabil, şerpuieşte printre coline. Privim ce-a mai rămas din platforma industrială a Hunedoarei. S-a păstrat doar o mică parte din combinatul siderurgic. Restul combinatului, rămasîn paragină, se poate zări de pe crenelurile cetăţii. Primăria vrea să le

Sunt mai puţin de 30km din Hunedoara pânăa în capitala judeţului iar drumul bun a făcut să-i parcugem repede. Aici obiectivul principal este muzeul de istorie cu o importantă secţiune dacică, darşi vizitarea cetăţii. Oprim la un McDonald's: porţie mare 33


de cartofi şi hamburger mic de pui. Cetatea se vede îmbietor privind-o în timp ce mâncăm. Nu rezist tentaţiei. Luăm telecabina care oferăo imagine deosebită pe care am reuşit s-o filmez. Din păcate, în cetate am putut vizitadecâtzidurile inferioare. In rest, cetatea era inchisă, fiind în lucru o scară din lemn care urca spre crenelurile ruinei. Se pare că cetatea a fost distrusăîn urma unei explozii accidentale a depozitului de muniţie în timpul revoluţiei de la 1848. Ne fotografiem, apoi coborâm şi descoperim surprinşi statuile campioanelor mondiale la gimnastică şi realizăm că vestita şcoală de gimnastică de la Deva se află chiar la poalele cetăţii. Tot aici este şi un stadion, se văd şi alte terenuri sportive, un adevărat complex sportiv construit aici la poalele cetăţii.Plecăm apoi în căutarea muzeului pe care il descoperim, privind o hartă, ca fiind nu departe de cetate. Lângă muzeu intrăm deja in zona centrală a Devei, cu tribunalul şi alte edificii. Parcul care înconjoară muzeul este frumos, cu alei parcă pavate cu flori de tei.

încet drumul cu 20km/ora...deci facem o oră. Maşina se umple de praf. Toţi ne-au depăşit într-un nor de praf la urcare; doar francezii urmându-ne de la micădistanţă, pentru că nu cunoşteau drumul şi le spusesem să ne urmeze. Găsim în cele din urmă cetatea, după două ezitări în care am avut noroculsă fie localnici prin preajmăcare ne indicau nu numai distanta rămasăşi direcţia, dar şi faptul cădrumul este la fel până la cetate. De parcat, n-am parcat chiar unde trebuia, fiind induşi în eroare de alţii, care parcaseră greşit. Trebuie sămai străbatem pe jos aproximativ 1km, poate cel mai lung km străbătut. Se pare că zidul cetăţii nu este continuu, el fiind ridicat doar prin zonele accesibile soldaşilor. Parcurgând acest km mă gândeam la ce simţeau legionarii romani încărcaţi cu tot echipamentul de luptă, doar pentru a ajunge să asedieze cetatea. Hotarât lucru, romanii au cucerit atâtea popoare şi datorităinsistenţei şi ambiţiei aproape fără limite. Sarmisegetusa este înconjurată şi de alte cetăţi mai mici situate la distanţe variabile. La o distanţăşi mai mică sunt ruine ale caselor dacilor. Probabil cădrumul de azi nu este cu mult mai bun decât cel de pe vremea dacilor si romanilor. Intreaga zonă pare încremenită in timp. Ce diferenţă mare între localizarea găsită de romani pentru Ulpia Traiana şi izolarea în care şi-au construit dacii cetatea. Rămânem surprinşi de numărul mare al vizitatorilor, dar şi de faptul că erau destui străini. In afara celor doi francezi cărora le-am fost aproape ghid, am trecut,în zona sanctuarelor, pe lângăun grup de cinciturişti, printre care şi o fată care vorbea limba cehă. Ne fotografiem printre ruinele cetăţii, de fapt un lăcas de cult, sau un ansamblu de temple, un ceas solar şi alte situri a căror semnificaţie pare să fi fost tot religioasă. La plecare, Gebeleizis ne salută prin tunete. Iau o frânturăde lemn aruncatăîntr-o grămăjoară de rumeguş aflatăîn apropierea sanctuarului cu stâlpi de lemn, o amintire a măreţiei dacice. Revenind la tunetele lui Gebeleizis, interesantă

etapa a II-a Sarmisegetusa Regia, capitala regatului dac

Părăsim Deva şi, după 24 km, ajungem la Orăştie, ultimul oraşînaintea drumului demn de un raliu Paris-Dakar catre capitala dacilor. Din Orăştie străbatem câţiva kilometri de drumuri înguste şi întortocheate,dar reuşim să ajugem la un panou lângă care găsim o pereche de francezi veniţi să vadă cetatea. De acolo mai sunt exact 20km de drum forestier până la cetate. Ne ajută faptul că drumul urmează firul unei ape, poate legendara Sargeţie.Ne luăm inima în dinţi şi parcurgem 34  


evoluţia zeităţilor dacice, care nu estefoarteclară. Gebeleizis pare să fi fost omologul lui Zeus, de la greci, sau al lui Jupiter, de la romani. Probabil era zeul cel mai important, stăpinul fulgerelor. Apoi venirea lui Zamolxes care, se pare, a fost un fel de profet, a transformat religia lor dintr-una politeistăîntr-o religie monoteistă. Nu e clar dacă Zamolxes l-aînlocuit pe Gebeliezis sau juca rolul lui Mahomed din religia islamică. Cert este că Deceneu, liderul spiritual al dacilor, juca un rol foarte important în stat şi apare în izvoarele romane ca prezent atit în timpul domniei lui Burebista, cât şi în cea a lui Decebal. Asta dacănu cumva romanii au facut vreo confuzie. Plecăm spre Orăştie, drumul de la întoarcere mi s-a părut mai scurt deşi am oprit să intrăm în apa Sargeţiei. Discutăm despre destinul dacilor, de aurul dacilor, cel care le-a adus pieirea. In Orăştie am oprit la o spălătorie auto.Ajungem şi ne cazăm la Alba Iulia.

este sărbătorită ca zi naţională. Toate aceste evenimente au avut loc în acest perimetru restrâns, mărginit de zidurile cetătii Albei(cetăţii Bălgradului, cum i se zicea în perioada medievală). Catedrala Reîntregirii Neamului este chiar inima oraşului. Sosim în momentul în care începuse slujba. Imi pare că pluteşte un iz politic între aceste ziduri. Poarta catedralei este străjuită de statuile reginei Maria şi a regelui Ferdinand. Catedrala îmi pare imensă, poate şi datorită spaţiului din jurul ei. In faţa intrării se aflăun parcîn care trandafirii roşii sunt atotstăpânitori. Intrăm în catedrală, privirile îmi sunt atrase de o pictură muralăînfăţişându-l pe Mihai Viteazul care parcă ţine să ne reamintească semnificaţia acestei catedrale, pictura este aidoma coperţii cărţii mele de istorie de clasa a IV-a. Ne fotografiemşi aprindem lumânări.Lângă catedrala ortodoxă este catedrala romanocatolică, umbrităde dimensiunileşi semnificaţia catedralei ortodoxe. Intrăm şi aici îmi atrage atenţia un steag al..Ungariei pus pe sarcofagul lui… Iancu de Hunedoara. Catedrala este aproape pustie, deşi se ţine slujba.Ieşim şi vizităm imprejurimile, ne fotografiem lânga statuia lui Mihai, vizităm o alee străjuită destatuile mai multor personalităţi, îl găsesc pe Iuliu Maniu şi mă fotografiez cu el, apoi cu un băiat îmbrăcat de primărie în haine de soldat...austriac,într-una din porţile cetăţii. Suntem atraşi de obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ne fotografiem din nou. Vorbim despre Mihai, despre Iuliu Maniu, despre răscoala lui Horea şi revoluţia lui Tudor din Vladimiri. Fiecare pas făcut aici esteîncărcat de istorie. Acest centru istoric al oraşului este centrul spiritual al României şi,poate,căşi izul politic face parte din spiritul său. Bârzan Mihai Sorin, clasa a XI- a G, Grupul Şcolar „Matei Basarab” Craiova Prof. îndrumător: Mîndreci Cornelia

Etapaa III-a Alba Iulia, capitala spirituală a României

Ne trezim foarte devreme, esteîncăîntuneric. Micul dejun pe teresă, la răsăritul soarelui. Plecăm în căutarea Catedralei Intregirii Neamului, centrul oraşului îl constituie chiar cetatea şi catedrala. Alba Iulia este considerată de mulţi, adevarata capitalăspiritualăa României. Aici aintrat Mihai Viteazul pentru a seîncorona domnitor peste cele trei ţări române unite, aici au fost executaţi Horia, Cloşca şi Crişan, aici s-a realizat Marea Unire de la 1918, dată care 35  


curcubee care obişnuiesc să cuprindă izvoarele râuleţului Moldoviţa şi întâlnirea acestuia cu legendara Moldovă dincolo de podul Vamei. Vatra Moldoviţei ascunde poveşti de viaţă, ascunde obiceiuri păstrate de bătrânii care au rămas acum doar cu speranţa că nepoţii lor vor iubi cu aceeşi patimă întreaga comoară de tradiţii. Comuna are pe lângă ea trei sate (ValeaStânii, Ciumârna şi Paltinu) cele din urmă având un element aparte: huţulii. ,,Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, original şi liberă” spunea Mihai Eminescu, însă eu îmi permit să spun că huţulii îmi amintesc prin comportamentul lor de poetul scoţian Burns care afirma că ,,Decât să tai un om, mai bine fac vreo zece”. Misterioşi, discreţi, dar cu un optimism şi o tenacitate rar întâlnită în zilele noastre, huţulii rămân o enigmă până în momentul în care nu reuşeşti să schimbi câteva vorbe cu ei. Huţulii sunt oameni puternici, înfrăţiţi la nevoie cu singurătatea, astfel reuşind să supravieţuiască într-o lume în care doar cei mai buni au siguranţa zilei de mâine. Pe dealul ce vegheză întreaga Ciumârnă îşi are casa, construită în stil bătrânesc, cu ferestre mici şi prispă, nea Costan Moisa. O lume întreagă îi stă la picioare, de acolo de sus, dealuri, văi, poteci... E drept, nu mai există acum cărările bătucite pe care huţulii porneau la drum pe caii lor vrednici, dar aerul curat şi liniştea îl însoţesc încă în lupta sa cu viaţa. Până şi orele curg altfel în compania lui nea Costan care, deşi împovărat de ani, 70 la număr, continuă să zâmbească. Am norocul să-l găsesc pe nea Costan în curtea sa, păzită de un câine alb, ciobănesc cu colţii ieşiţi în afară, gata-gata să-şi apere stăpânul. Nea Costan îşi trăieşte fiecare ceas al vieţii făcând ceea ce îi place. Sculptează din pasiune sau din dorinţa de fi mai aproape de tatăl lui. ,,Sculptând, cred că fac cea mai frumoasă pomană străbunilor mei”, spune el

Huţulii - o inimă care a încetat să mai bată Huţulii sunt oameni care au reuşit, ani de-a rândul, să supravieţiască într-o lume nouă, să se adapteze unor noi moduri de viaţă, să păşească atent şi să-şi creeze atmosfera lor, autentică... În luminoasa vale dintre Obcina Mare şi obcina Feredeu, acolo unde se întretaie câteva dintre traseele turistice ale Bucovinei se află comuna Vatra Moldoviţei. Prin Vatra Moldoviţei trece drumul celor care după ce sau recules la Bogdania, Putna, Suceviţa vor săşi alinte sufletul cu albastrul inconfundabil al Voroneţului, albastru care îşi modifică strălucirea cu fiecare moment al zilei şi care, în timpuri demult apuse nu i s-a confesat decat

maestrului Pablo Picasso. Pe aici au trecut şi cei care căutau altarele solare ale geto-dacilor din Rarău şi Călimani (cei 12 Apostoli) dar şi cei care caută traspunerea cântecului strămoşesc în ceramică de Marginea, în icoane câmpulungene sau în alte obiecte lăsate moştenire de la vestiţii meşteşugari. Prin Vatra Moldoviţei trec toate drumurile micului rai care este Bucovina, rai împrejmuit de sfioase 36  


cu lacrimi în ochii săi de un albastru curat şi limpede ca izvorul ce curge lin din munţi. Atunci când lasă lemnul deoparte se apucă de o altă îndeletnicire tare dragă lui, şi anume confecţionarea opincilor, iar în zile umbrite de melancolia diafană se aşază pe prispa casei, lângă colţarii sculptaţi în modele tradiţionale şi cântă din fluieraşul care, spune el, îi va rămâne mereu cel mai bun prieten. Mărturiseşte, cu vocea tremurândă în care parcă se adunau toate regretele, că s-a dus vremea în care sătenii se adunau la poalele dealului la şezătoare. Este uimit şi totodată contrariat de graba cu care trăiesc până şi copiii lui acum, spunând că viaţa lui a fost trăită chibzuit, cu calm, ,,că doar viaţă fără greutăţi nu există şi nici nu va exista pe faţa pământului”. Nu ar putea părăsi niciodată locurile acestea, nu ar putea să nu meargă la biserica satului, o bisericuţă cu turlă mică şi ferestre mari, loc în care nea Costan îşi regăseşte toate gândurile, până şi cele mai ascunse simţiri pe care nu îndrăzneşte să le povestească nimănui din teama de a nu fi o povară. Spune el: ,,poate viaţa îmi va fi acoperită cu pământ, dar sufletu-mi va rămâne pe veci, aici în satul meu”. Lumea huţulă nu e cu nimic mai rea decât lumea în care ne învârtim noi şi a reuşit să îşi păstreze identitatea, unicitatea atâta timp cât nu a relaţionat prea mult cu nebunia realului. Din păcate acum, huţulii ca mici producători nu mai au şanse în această socitate de consum bazată doar pe import. Ei au fost şi vor rămâne o parte din istorie, o frumoasă poveste de autenticitate... Generaţiile de mâine, fie ele şi huţule, par a deveni cu totul altceva...

ARTA FILMULUI ŞI A FOTOGRAFIEI, PREMIATĂ LA SLOBOZIA  

În data de 30 noiembrie 2011, a avut loc în sala de festivităţi a Colegiului Naţional “Mihai Viteazul” Slobozia, prima ediţie a Concursului de scurtmetraj şi fotografie “ATI Fest”. Concursul a fost organizat de Asociaţia Tinerilor din Ialomiţa, parteneri în acest proiect fiind Consiliul Judetean Ialomiţa şi Centrul Cultural UNESCO “Ionel Perlea” Ialomiţa. Manifestarea a reunit tineri din instituţii de învăţământ diferite, pasionaţi de arta filmului şi a fotografiei, dornici de a-şi transmite prin creaţiile personale sensibilitatea, dar şi implicarea în problematica actuală a societăţii româneşti.

În data de 30 noiembrie 2011, a avut loc în sala de festivităţi a Colegiului Naţional “Mihai Viteazul” Slobozia, prima ediţie a Concursului de scurtmetraj şi fotografie “ATI Fest”. Concursul a fost organizat de Asociaţia Tinerilor din Ialomiţa, parteneri în acest proiect fiind Consiliul Judetean Ialomiţa şi Centrul Cultural UNESCO “Ionel Perlea” Ialomiţa . Concursul a fost adresat tinerilor din Ialomita pasionati de arta in imagini. Ehipa de proiect a fost formată din Claudiu Pavel – responsabil IT, Mirela Trif – responsabil PR, Denisa Tirşă – responsabil PR, Marina Sandu – responsabil parteneriate, Claudia Dima – responsabil PR, Ştefan Isdrăilă – responsabil

Loredana Bertişan, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord. Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir 37  


public. Ei au propus o formă inedită de teatru teatrul forum. Actorii au jucat o situaţie reală, întâlnită în viaţa cotidiană. La a doua reprezentaţie a aceleaşi situaţii, spectatorii au avut posibilitatea înlocuirii unui actor, pentru a-i da cazului o turnură favorabilă. Bineînţeles că partea cea mai aşteptată a festivităţii de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia a fost înmânarea premiilor. La secţiunea fotografie, premiul I (în valoare de 550 RON) a fost obţinut de Radu Oana, elevă la Liceul de Artă „Ionel Perlea” Slobozia, tema lucrărilor ei fiind: “ Natura nu face nimic fără a avea un scop! ”. Radu Oana a declarat că în fotografiile sale a încercat să surprindă natura în diferite ipostaze (anotimpuri), ajutându-se de tehnica digitalizată. Totuşi, lucrările prezentate în concurs nu au fost saturate de programe de editare a imaginilor, întrucât nu i-ar fi servit scopului său: acela de a prezenta natura într-un mod frust şi în care să nu se observe intervenţia brutală a omului. Imaginile sale au înfăţişat flori, copaci, răsărituri de soare, dar şi animale şi oameni. Premiul al II - lea (în valoare de 450 RON) a fost obţinut de Preda Valeria, elevă a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia. Titlul fotografiilor sale a fost „Iluzie”. Mesajul imaginilor Valeriei Preda a fost completat de versurile unei poezii proprii. Fotografiile au impresionat prin diversitate şi sensibilitate. Portretele, peisajele, jocurile de imagini abstracte au transmis emoţie şi măiestrie. Câştigătoarea premiului al III-lea ( în valoare de 350 RON) a fost Bica - Popi Melania, elevă în clasa a VIII-a, la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia, titlul lucrărilor sale fiind „Mozaic fotografic”. Declaraţia Melaniei: „Pentru mine, fotografia reprezintă cea mai bună cale pentru exprimarea emoţiilor şi păstrarea amintirilor într-un prezent continuu.” a confirmat

parteneriate. Coordonatorul proiectului a fost Călin Dragoş Ştefan. Regulamentul Concursului de scurtmetraj şi fotografie “ATI Fest” a propus tinerilor realizarea unui scurtmetraj de 10 minute sau a 10-15 fotografii. Tema creaţiilor înscrise în Concurs a fost liberă , organizatorii nedorind să impună o anumită problematică în lucrările prezentate. Juriul Concursului “ATI Fest” a fost format din dna. Creola Buzu, secretar superior al Consiliului Judeţean Ialomiţa, Axinte Jeanina, preşedintele Consiliului Judeţean al Elevilor Ialomiţa, Pavel Claudiu, membru al Asociaţiei Tinerilor din Ialomiţa, Călin Dragoş Ştefan managerul proiectului. La secţiunea scurtmetraj au jurizat şi membrii trupei de teatru „Art Fusion”. Criteriile de jurizare au avut în vedere originalitatea, creativitatea, expresivitatea, aspecte urmărite la nivelul mesajului pe care le-au transmit creaţiile înscrise în concurs. Nu s-au pierdut din vedere nici relevanţa titlurilor, calităţile tehnice ale produselor prezentate sau descrierea lucrărilor. Festivitatea de premiere a fost aşteptată cu un mare interes, observat din prezenţa unui public numeros. Pe lângă oficialităţi, în sală sau aflat cei pasionaţi de arta imaginii, indiferent de vârstă sau statut social. Oficialităţile şi-au exprimat bucuria de a patrona un asemenea eveniment cultural. Din mesajele transmise s-a desprins ideea că într-o urbe în care manifestările artistice nu sunt la tot pasul, derularea unui asemenea proiect are darul de a le oferi tinerilor posibilităţi inedite de exprimare, de a le stimula creativitatea şi aşi afirma identitatea. Preşedintele Asociaţiei Tinerilor din Ialomiţa, Mădălina Iosif, a vorbit despre impactul proiectului asupra tinerilor din judeţul nostru şi despre importanţa educaţiei nonformale. Trupa de teatru forum „Art Fusion” a avut o reprezentaţie apreciată de 38  


maturitatea ei artistică şi pasiunea pentru a imortaliza frumosul. Cele şase menţiuni (în valoare de 150 RON) au fost obţinute de Florescu Ştefan, elev al Liceului de Artă „Ionel Perlea” Slobozia), Nicu Andreea, elevă a Liceului de Artă „Ionel Perlea” Slobozia, Radu Andreea, elevă la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia, Georgescu Alina, studentă la Facultatea de Litere a Universităţii Bucuresti, Popovici Andrei, elev la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia şi Urse Mirela, studentă a Universităţii Politehnice din Bucureşti La categoria scurtmetraj, premiile au fost mai consistente din punct de vedere material. Echipa învingătoare, intitulată „Highrated Team“, a fost compusă din Adrian Alexandru Marcu, elev la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia şi Mihail Dalaban, elev al Liceului de Artă „Ionel Perlea” Slobozia. Premiul I ( în valoare de 600 RON) a fost acordat pentru filmul despre efectele consumului de droguri în rândul adolescenţilor.Tinerii cîştigători şi-au exprimat mulţumirea că au participat într-o competiţie dominată de seriozitate şi profesionalism şi au urat succes organizatorilor în a continua proiectul aflat la prima ediţie. Pe locul al II-lea s-a situat echipa intitulată „The Maze“, alcătuită din Adrian Nichita, Andrei Popovici, Andrei Roman şi Andrei Gudu, elevi ai Colegiului National „Mihai Viteazul” Slobozia şi George Lungu, elev la Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia. Premiul al II-lea (în valoare de 550RON) a fost acordat pentru filmul cu mesajul educativ, cu o problematică actuală. Scenariul a surprins, cu ajutorul satirei, opoziţia dintre valoare şi nonvaloare şi vulnerabilităţi ale sistemului juridic românesc. Premiul al III-lea (în valoare de 550RON) a fost câştigat de echipa „GLR“, adică Rareş Popîrlan, student al Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, Dariu

Narcis Groza, elev la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia, Diana Andreea Drăgnescu, elevă a Liceului de Artă „Ionel Perlea” Slobozia şi Albert Adrian Tudor, elev la Liceul „Ecaterina Teodoroiu” Bucuresti. Scurtmetrajul prezentat are ca temă iubirea tragică. Mesajul filmului este optimist şi transmite încredere în forţa iubirii de a reclădi omul. Cele două menţiuni (în valoare de 300RON) au fost obţinute de „Echipa Rea”, formată din Areanu Andrei, Dicianu Vlad, Georgescu Carmen, Iordache Diana, Nan Mihai, Popa Ana, elevi ai Liceului Teoretic „Carol I” Feteşti, şi echipa „Gheţar în flăcări”, formată din Costea Andra Maria, Costea Costin Valeriu, Ilie Maria Alexandra, Buzoianu Diana, Andrei Cosmin Andrei elevi ai Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia şi Florescu Ştefan, elev al Liceului de Artă „Ionel Perlea” Slobozia. Prima ediţie a Concursului de scurtmetraj şi fotografie „ATI Fest” a reunit participanţi talentaţi, pasionaţi de arta imaginii, Tinerii, motivaţi şi de premiile atractive oferite, provenind din instituţii de învăţământ diferite au contribuit la vitalizarea vieţii artistice a oraşului din câmpia ialomiţeană, Slobozia. Călin Dragoş Ştefan, clasa a XI-a D, Colegiului Naţional „M. Viteazul” Slobozia Profesor îndrumător: Stan Loredana

Lumini la „Sărbătoarea limbii materne”

Limba maternă reprezintă identitatea naţională şi culturală a individului şi este una din dimensiunile fundamentale ale fiinţei umane.” (Ancuţa Ştiubianu) 39


Pe data de 26 februarie, am participat la Concursul Naţional „Sărbătoarea limbii materne” la Casa de Cultură „Mihai Teliman”,

eseu despre „Limba maternă în şcoala mea”, o lucrare PowerPoint, în care a evidenţiat activităţile desfăşurate la C.N. „Mihai Eminescu” şi premiile obţinute la diferite concursuri. Am constatat uimită că, printre pozele lucrării, se afla şi o fotografie a mea. Cel mai bine îmi amintesc de elevul Sergiu Şmighelschi, de la Seminarul Teologic „Mitropolitul Dosoftei”, care a fermecat publicul prin creaţiile sale umoristice. În întreaga sală se auzeau râsete, semn că oamenii au uitat de griji şi probleme. Dintre anecdotele sale, cea mai impresionantă a fost: „Într-o zi, mama îi spune fiului său: „Fiul meu, ia roaba asta şi arunc-o în pârâu… că-i tare veche!”, dar fiul îi spune că nu se poate acest lucru, pentru că va avea nevoie de aceasta, când tatăl va îmbătrâni. După un timp, tatăl îi spune acelaşi lucru, dar băiatul îi răspunde: „Bine, tată, dar pe mata, cu ce o să te arunc în pârâu, dacă nu cu această roabă veche?”. La această anecdotă, sala a izbucnit în hohote, doar câţiva spectatori care nu cunoşteau limba ucraineană au rămas tăcuţi, privind la costumul elegant al artistului şi la înfăţişarea sa. Acesta avea un aer serios care-i scotea în evidenţă ochii mari şi luminoşi. Băiatul tăcu câteva momente, timp în care publicul a aplaudat intens. După această manifestare artistică, au fost invitaţi pe scenă elevi din Izvoarele Sucevei, care au cântat la cobză. Uitându-mă la acest spectacol, am crezut că am în faţa ochilor nişte artişti în adevăratul sens al cuvântului. Am ascultat cu atenţie cele prezentate şi am urmărit cu interes reacţiile publicului. Atunci am simţit că sufletul meu se află într-un tărâm în care pluteşte o armonie divină; desprinzându-mă de lumea reală, am lăsat ca muzica să-mi pătrundă în inimă şi să mă călăuzească spre intrarea în paradisul viselor mele. La finalul concursului, elevii au fost premiaţi şi felicitaţi de consulul Vasile Boeciko. Apoi, într-un scurt discurs, am avut

Premierea elevilor de către consulul general  Vasile Boeciko 

din Siret. Am fost însoţită şi de câţiva colegi de la C.N. „Mihai Eminescu’’ Suceava. Scopul acestei competiţii a fost „atragerea tinerilor aparţinând minorităţii ucrainene în activităţi comune, menite să promoveze afirmarea identităţii culturale, ca fundament al dezvoltării viitoare al cetăţeanului european.’’ Eram foarte emoţionată când am păşit pe scenă. Sala era întunecată şi nu se vedeau decât umbrele unor siluete, dar se auzeau sute de voci în decorul negru. Scena a fost ornată ca un brad de Crăciun, deoarece beculeţele colorate aruncau lumini jucăuşe asupra cortinei purpurii. Făceam parte din grupul vocal „Veşevca’’, ceea ce m-a determinat să fiu mândră de acest lucru. Am interpretat trei melodii în limba ucraineană („Sorocica mamena”, „Odna calena”, „A calena ne verba”) în portul popular specific. Deşi emoţionaţi, am zâmbit mereu, transmiţând spectatorilor entuziasmul nostru; ne-a bucurat prezenţa domnului consul general al Ucrainei, Vasile Boeciko. La finalul programului nostru, publicul a aplaudat frenetic, creându-se o atmosferă plăcută. Din culise, am privit la următoarele creaţii artistice şi am fost plăcut impresionată de eleva Maria Habur, care ne-a prezentat un 40  


ocazia să-i aflu impresiile despre acest eveniment. În plus, a subliniat importanţa unor asemenea proiecte: „Necesitatea implementării unui astfel de proiect constă în faptul că mai mult din jumătate din limbile lumii sunt pe cale de dispariţie, iar promovarea, recunoaşterea şi utilizarea limbilor materne reprezintă o prioritate de nivel mondial. Acesta a fost iniţiat pentru a promova valorile ucrainene autentice, dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei elevilor.”

partizan care a luptat cu vitejie împotriva comuniştilor. Viaţa lui George Motrescu George Motrescu s-a nascut în anul 1924, în noaptea de Revelion, zi ce parcă prevestea viitorul deosebit al acestuia. A fost fiu de ţăran din cătunul Remezău, comuna Vicovu de Jos. Mama sa a fost casnică, iar tatăl său a fost agricultor, şi mai apoi primar din partea P.N.L. între anii 1933-1937. A primit o educaţie creştină, părinţii punând accentul pe cinste, corectitudine şi respect faţă de semeni. Familia şi consătenii acestuia au avut mult de suferit din cauza venirii comunismului şi a ocupaţiei. Probabil că şi aceste necazuri l-au facut pe George Motrescu să se dedice atat de mult luptei împotriva comunismului. „Mama m-a facut bun si drept, că am facut armata în Garda Regală, iar securităţii, daca nu i-a placut cum m-a facut mama, m-a facut după chipul şi asemănarea ei.”-una dintre replicile lui George Motrescu. Primul său conflict cu acest regim politic autoritar l-a avut la vârsta de 16 ani, adică în anul 1940, an in care s-a cedat Nordul Bucovinei prin pactul Ribbentrop-Molotov. În anul 1942 o cunoaşte pe Ana, cea care îi va deveni soţie. Face armata în anul 1946 la Bucuresti, la Garda Regală.

Corduban Irina, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Luceferi ai Bucovinei

Bucovina este un model pentru România, întrucât aceasta, după anul 1944 a fost una dintre provinciile care a rezistat cel mai bine la procesul de sovietizare a României. La exilul bucovinenilor de până în perioada Primului Razboi Mondial se adaugă un nou exil care s-a extins asupra întregului glob: Australia, Brazilia, Canada, Europa si S.U.A, datorită ocupaţiei sovietice şi impunerii comunismului. În acea perioadă unii bucovineni au decis să pornească o luptă cu cei ce ocupau România, inclusiv cu comuniştii.Unii dintre cei mai importanti anticomunisti din această zonă au fost: Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă, Ovidiu Găină, Vasile Cârlan, Grigore Sandu, Ion Chira, Vasile Motrescu şi multi altii. Printre aceşti curajoşi luptători s-a numărat şi străbunicul meu, George Motrescu. Sunt mândră să spun ca sunt rudă de sânge cu acest

George Motrescu în armata Gărzii Regale

41  


familie, libertate şi dreptate, un om care s-a sacrificat pentru ceea ce iubea. - Cum ţi-a fost viaţa alaturi de un partizan? - A fost grea, dar frumoasă. Am avut o viaţa plină. Mereu am stat cu frica securităţii, n-am să uit niciodata când am fost şi eu arestată la Rădăuţi, timp de o săptămână, la Sfatul Popular. Am fost dusă acolo cu un camion, mă simţeam ca un criminal, deşi nu am făcut nimic rău. În această săptămână, cât am fost arestată, copiii mei au rămas în grija unchiului lor, Ion Motrescu. Atunci securitatea mi-a scos podelele din casă şi au săpat în cameră crezând că il ascund pe Vasile Motrescu, cumnatul meu. În acea vreme mi-au fost confiscate casa, şura, vaca, tot ce am agonisit până atunci. A fost foarte greu…(spune aceste vorbe plangand). - L-ai sustinut ştiind ca îl ajuta pe fratele său? - El ştia că nu este bine ceea ce face, însă dragostea de frate nu l-a putut opri (zâmbind). Işi risca viaţa ducându-i mâncare lui Vasile, care a stat 10 ani prin păduri, într-o peşteră, fugind de securitate. Din cauza acestuia, George nu s-a putut angaja ca muncitor forestier, fiind nevoit să-şi câştige pâinea prin meseria de tâmplar. George a suferit mult când fratele său, Vasile, a fost prins şi împuşcat. - Ce iti mai aminteşti despre caracterul lui George Motrescu? - Era un om foarte curajos. Işi spunea rugaciunile zilnic, chiar şi de mai multe ori pe zi. Ţin minte cum venea securitatea la percheziţii în vremea nopţii. Odată au venit la percheziţie într-o sâmbătă seara. Atunci miam fost luat o pereche de opinci noi şi abia aşteptam să le port următoarea zi la biserică, dar ăştia de la securitate mi-au luat aţa de la opinci şi l-au legat pe soţul meu de mâini ca să îl urce în podul casei să le arate unde era ascuns Vasile, fratele său, care de fapt nu era acolo. Noi îi lăsam mâncarea lui Vasile în pârâul din faţa casei, iar el venea noaptea şi işi lua proviziile lăsate de noi. Mereu mi-a fost

G. Motrescu la bătrâneţe Fratele său, Vasile Motrescu, care era cu 4 ani mai mare, a fost partizan, iar acesta l-a determinat pe George sa-i urmeze paşii. Datorită ajutorului pe care i l-a oferit fratelui său, George Motrescu a fost declarat complice şi arestat în aprilie 1949, fiind condamnat la 3 ani de închisoare. Când a fost eliberat, i s-a dat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, comuna Rubla, timp de 3 ani. Dupa ce a fost eliberat şi de data aceasta, a ajuns acasa, însă nici nu a apucat să îsi schimbe hainele sau să mănânce, că l-au ridicat din nou pentru 10 ani. Pe urmele partizanului…. Încercând să înţeleg mai bine viata străbunicului meu, am decis să mă întorc la casa părintească a acestuia şi să discut cu soţia, Ana, străbunica mea, în vârstă de 87 de ani. Cum am intrat pe poartă m-am gandit la toate câte s-au întâmplat aici şi la câtă suferinţă a pricinuit regimul comunist, atât cât am putut reţine de la părinţii şi bunicii mei, şi pentru cât este capabilă o tânără de 16 ani să înţeleagă. Casa este mică, dar îngrijită. Cum intru în hol, o văd pe străbunica făcând treburile gospodăreşti. Bucurându-se că am venit la ea, i-am oferit o floare şi am început să-i aduc aminte de vremuri apuse: - Sărut mâna, bunico! Ai câteva minute pentru a ne povesti despre trecutul eroic al bunicului? - Da, cum să nu! - Ce fel de om era bunicul? - A fost un om foarte bun, darnic, sufletist, un om care şi-a dedicat întreaga viaţă pentru 42  


frică să nu fie omorât sau prins de miliţie. Sunt multe de spus, dacă ar fi să vă povestesc totul, aţi avea de scris un roman. - Eşti mândră de răposatul tău soţ? - Este normal să fiu mândră că am fost soţia lui George Motrescu! - Si eu sunt mândră că a fost străbunicul meu! Îţi mulţumesc mult pentru timpul acordat. O zi bună, bunico! - Să fiţi sănătoase! „M-au distrus, dar nu m-au învins”cuvintele străbunicului. Şi nu a fost învins niciodată. George Motrescu a biruit în lupta împotriva comunismului. Cu vitejie a suportat toate chinurile pe care i le-a pricinuit securitatea. S-a stins din viaţă pe data de 7 noiembrie 2010, la frumoasa vârstă de 86 de ani. Mă depărtez de acest spaţiu al povestirii trecutului, atât cât a putut fi el povestit de gura şi ochii unei bătrâne, căreia pezentul nu pare să-i fi dat un răspuns pe măsura zbuciumului trăit. Sunt mândră de străbunicul meu şi trăiesc cu nădejdea că lupta purtată a lăsat o moştenire generaţiilor, inclusiv mie, strănepoata sa. Şi încep această luptă chiar în acest punct, încercând să fac cunoscut cititorilor ce au trăit bunicii noştri pentru ca noi să fim bucuroşi de ceea ce avem.

Tărâm de pace  Mănăstirea Agafton este o mănăstire ortodoxă din România, situată în satul Agafton din comuna Curteşti  (judeţul Botoşani). Ea se află amplasată într-o zonă pitorească, pe culmea unui deal împădurit (la o distanţă de 8 km sud-vest de municipiul Botoşani). Ansamblul mănăstiresc cuprinde: Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” datând din anul

1747, Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” (1838-1843), cele 54 de chili, 5 fântâni, 2 anexe gospodareşti şi turnul clopotniţă. Urme de legendă Cum soarele şi-a arătat primele raze după o iarnă crâncenă care parcă nu a vrut să plece, într-o zi de vineri când toată lumea îşi declară iubirea, zi de Dragobete, cu un simplu rucsac in spate am pornit spre Agafton.Un drum, nu chiar dificil, dar destul de anevoios din cauza zăpezii topite care ne făcea să devenim acrobaţi pentru a ajunge la destinaţie. Dar destinaţia noastră s-a dovedit un pic dificil de găsit.Recunosc că vina imi aparţine pentru că am cam uitat din drum.Dar Agaftonul are oameni binevoitori care ne-au arătat direcţia cea bună. Când oboseala ameninţa să ne oprească din entuziasmul avut călătorind, am ajuns pe culmea dealului, de unde se puteau întrezări, semeţe turlele mănăstirii.Atunci am avut sentimentul că tot greul s-a evaporat şi că păşim pe urme sfinte.Restul drumul, deşi cu multe riscuri de alunecări sau împotmoliri întrun noroi destul de mare, l-am facut aproape pe nerăsuflate.

Ana Coroamă 

Coroamă Mihaela-Liliana, Bezuhanici Georgiana-Bianca, Colegiul Naţional „E. Hurmuzachi”Rădăuţi Prof. îndrumător: Beceru Beatrice 43  


Cu adevărat tradiţia construirii bisericii într-un loc plin de păduri se vede luând fiinţă înaintea ochilor pentru că în vale se văd mândri “codri de aramă” ai Agaftonului, deşi acoperiţi de iarnă. Legenda spune că sihastrul Agafton s-a rezemat într-o zi de un stejar falnic din pădurea Baisa şi din interiorul său a auzit glasuri îngereşti cântând Troparul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. El a construit o biserică din trunchiul acelui copac, biserica având hramul sfinţilor arhangheli.

singura îndeletnicire e viaţa sfântă avută lângă Dumnezeu.Colega mea a exclamat: ”Parcă am fi intruşi într-un spaţiu sacru, parcă am aduce profanul!” şi DA aşa ne-am simţit.Am intrat pe

Porţi către spiritualitate

o alee şi-am întâlnit o fântână.În dreapta se afla prima chilie.Mai departe biserica-ce a fost contruită între anii 1838-1843 şi care are hramul ”Pogorârea Sfântului Duh”.Ne-am continuat drumul. Zăpada intensifica atmosfera de pace ce ne-acuprins sufletele.Aleea înaintează străjuită de chiliile maicilor. Ne-am întâlnit cu maica stareţă care a fost tare mirată că am mers atâta drum tocmai din Botoşani pe jos, pe o vreme de început de primăvară pentru a ajunge la mănăstire. Ne-am bucurat însă că ne-a lăsat să vizităm în tihnă de ceea ce am văzut. Ne-am plimbat printre nămeţi de zăpadă, am admirat arhitectura ansamblului mănăstiresc, chiar simetria lui, ne-am uitat la măicuţele harnice care se pregăteau de primăvară, scuturând acoperişurile caselor ce le adăpostesc, de zăpadă.Am continuat, fără a şti însă că, eram la început. Pe la mijlocul drumului, ne-au oprit două măicuţe care ne-au intrebat dacă ştim că mătuşi ale lui Eminescu; Fevronia, Sofia şi Olimpiada au ales să-şi petreacă viaţa la mănăstirea Agafton, iar Olimpiada chiar a fost stareţă între anii 1899-1902.Drept e că asta nu ştiam!Atunci, cu multă bunăvoinţă ne-au condus către vechea mănăstire de lemn construită de sihastrul Agafton, înconjurată de cimitirul care adăposteşte pentru odihnă pe cei care au murit trăindu-şi viaţa căutându-L pe Dumnezeu, aici la Agafton, în codrii de aramă.

În sfârşit am ajuns! La porţile imense ale mănăstirii, după care se văd mici crâmpeie de mister.Porţi inalte desupra cărora se văd doar turlele verzi şi care te îndeamnă să ghiceşti ce ascund. Putem spune că drumul

Porţile mănăstirii Agafton lung parcurs până la aceste porţi ne-a încărcat de speranţă, ne-a pregătit pentru ceea ce urma să descoperim in lor, ce păzesc locaşul sfânt, ce sunt gardieni ai păcii. „Deshide poarta, creştine!” Nu, nu am mers să colindăm, însă în momentul în care am intrat parcă am fi paşit într-o nouă dimensiune. Înaintea noastră plutea un val de pace, un sentiment de linişte.Prima gazdă aparută în cale, a fost….o pisică.Cei drept, la vederea noastră a fugit la picioarele măicuţelor.În sfarşit am ajuns în spatele portilor!Porţi care, deschise, ne-au arătat o cu totul altă lume.O lume în care totul este ghidat de pace, o lume în care peste tot vezi calm, linişte şi în care 44   


La capătul scărilor care ne-au adus la vechea biserică am găsit şi mormântul Olimpiadei Iuraşcu care după cum ni s-a spus îl aştepta verile pe Eminescu care venea pe jos din Ipoteşti pentru a fi alături de mătuşile sale şi pentru a le vizita.O dovadă a acestui lucru este şi semnătura poetului care s-a găsit pe un manuscris aparţinând celor trei mătuşi. Tot aici am descoperit şi vechile chili unde se locuia inainte şi care au fost arse din cauza că

Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru Şi Pavel Pe data de 29 iunie este hramul Mănăstirii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Această sărbătoare este ţinută de toată lumea. Nimeni nu poate trece peste această sărbătoare. Înainte de această sărbătoare se fac o mulţime de pregătiri: mâncare, curăţenie.

reprezentau focare de infecţie pentru că in 1959 mănăstirea a fost desfiinţată devenind cămin de bătrâni care nu se puteau ocupa de îngrijirea chiliilor unde stăteau. După revoluţie însă mănăstirea a fost redeschisă, iar maicile sau reîntors aici.Personal m-am mirat când am aflat că multe din ele s-au întors tot aici după ce au fost izgonite, dar după vizita la mănăstire, am înţeles de ce: au găsit aici liniştea sufletului lor, au găsit calea către o apropiere de divinitate şi şi-au legat inima de tărâmul păcii străjuit de porţi de lemn şi care şi până azi se cheamă Mănăstirea Agafton. Pentru noi, a meritat cu desăvârşire să mergem vreo 8 km pe jos pentru a ajunge aici, deoarece vizita la mănăstire ne-a înseninat ziua, ne-a adus bucurie în suflet şi ne-a încununat cu speranţă.

Într-un an, am fost şi eu la Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care se află în satul Botoş din comuna Ciocăneşti, judeţul Suceava. Această Mănăstire este aflată pe vârful muntelui Botoş. Până la mănăstire sunt de mers trei kilometri cu maşina. Se poate merge şi pe jos pe un alt drum, mai scurt, dar mai greu, şi se face cam o oră pâna acolo. De acolo se poate admira şi peisajul. Priveliştea este minunată. Se poate vedea tot satul cu livezile şi pădurile sale, precum şi Biserica satului Botoş, iar casele se văd la fel de mici ca nişte cuburi. Este cel mai frumos loc pe care l-am vizitat vreodată. În acea Mănăstire trăiesc patru măicuţe care ajută la întreţinerea locului şi şapte călugări, între care şi părintele stareţ. Dacă merge cineva acolo şi ar vrea să poposească are posibilitatea de a se caza pentru că este facută o casă separat de cea unde locuiesc călugării. Aici a existat un schit care a ars, însă prin staruinţa şi credinţa călugărilor şi a credincioşilor a fost ridicată o mănăstire în

Diana Grosu şi Alexandra Oniga, clasa a XI-a B Colegiul Naţional „M. Eminescu” Botoşani Prof. coord.: Damean Diana

45  


acelaşi loc, mai frumoasă decât cealaltă. Mănăstirea a fost sfinţită în anul 2007. Interiorul este impresionant. Pictura este realizată în culori vii care dau o lumină foarte profundă şi care îţi luminează sufletul, totodată simplă şi cunoscută de toată lumea. Exteriorul nu este pictat, ci este vopsit în alb. Pe 29 iunie când este hramul, vine foarte multă lume, atât din sat, cât şi din alte

îmi găsesc liniştea sufletească şi trupească”, mi-a spus unul dintre ei. Părintele stareţ mi-a vorbit cu o voce plăpândă atât de frumos despre sărbătoare. Ajunsă acasă am împărtăşit impresii alor mei şi ne-am promis cu toţii că vom merge şi anul următor cu aceeaşi inimă deschisă şi plină de speranţă.

Grosariu Emilia-Iuliana, clasa a IX-a G Liceul Teoretic „Ion Luca” Vatra Dornei Prof. coord. Romanica Jenica    

Obiceiuri pascale în Bucovina localităţi. Dimineaţa, auzind clopotele,mi-am spus că trebuie să merg. Nimeni nu m-a oprit. Slujba începe la opt dimineaţa, se face Sfânta Liturghie, precum şi Sfântul Maslu.Părintele stareţ spune o predică frumoasă care ne face să reflectăm puţin în adâncul sufletelor noastre. La mănăstiri se fac slujbe la orele dimineţii şi ale serii. După ce se termină toată slujba călugării îi invită pe oaspeţi la o mâncare caldă. După ce se serveşte mâncarea, oamenii pleacă acasă. Însă eu am mai rămas. Când oamenii au plecat parcă am văzut pe faţa lor o tristeţe.

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină sărbătorită de către toţi românii de pretutindeni.Creştinii sărbătoresc această zi în cinstea Învierii Domnului Iisus Hristos la trei zile după răstignirea Sa pe Cruce.Sărbătoarea Paştelui şi-a păstrat până în prezent semnificaţia şi farmecul reprezentând un moment de linişte sufletească şi de apropiere faţă de cei dragi. Farmecul acestei sărbători este dat atât de semnificaţia sa religioasă cât şi de tradiţiile şi obiceiurile reprezentative precum oul încondeiat, iepuraşul de Paşte, masa încărcată de bucate tradiţionale româneşti, pască, sărmăluţele, mielul fript, dar şi de slujba de Înviere de sâmbătă seara, când toată lumea primeşte lumina ce le va purifica sufletele şi îi va ajuta să răzbească din greutăţile prin care vor trece. În minunata şi misterioasa zonă a Bucovinei zac nenumărate lucruri deosebite pe care nu mulţi dintre noi le-am descoperit. Dacă am avea timp şi am fi interesaţi de acest loc tradiţional în care lucrurile moderne au ajuns mai putin, am fi uimiţi de cât de multe mistere

„E cea mai frumoasă sărbătoare şi vin în fiecare an la această Mănăstire pentru că aici 46  


am dezlega. Unul dintre aceste lucruri frumoase ce ţin de zona Bucovinei îl reprezintă şi încondeiatul ouălor de Paşti. „Acest obicei a fost practicat de către strămoşii noştri, este practicat de către oamenii din ziua de astăzi şi sperăm că nu va fi uitat nici de către cei ce vor locui pe aceste meleaguri.” ne-a spus unul dintre localnici. Încondeierea sau împistrirea ouălor este un proces complex ce întruneşte o serie de

care fiecare locuitor participă pentru a-şi etala munca depusă de-a lungul anului. Ajungând aici, primul lucru de o frumuseţe rară de care le lovim este uriaşul ou încondeiat din centrul comunei, un simbol aparte al acestei zone. Apoi, casele sunt asemănătoare atât ca forma, cât şi ca motive geometrice, motive ce sunt încrustate cu mare măiestrie pe pereţii exteriori ai fiecărei case, dar şi porţile şi gardurile de împrejmuire, în lemnul cărora omul şi-a demonstrat abilitatea de sculptor. Ne oprim la o casă de unde se aud râsetele cristaline ale unor copilaşi vioi. Proprietarul ne primeşte zâmbitor în casă şi este de accord să ne răspundă câtorva întrebari cu privire la tradiţiile şi obiceiurile pascale din zona Bucovinei. “-Asadar, domnule Vasile, vrem să aflăm, de când dateaza acest obicei al încondeierii ouălor pe aceste meleaguri? -Acesta tradiţie este de mult timp practicată de către localnici, nu se ştie cu exactitate de cât timp îşi are rădăcinile acest obicei in zonă. Cert este că el se transmite din generaţie în generaţie. -Cu ajutorul căror instrumente se realizează încondeierea ouălor? -Încondeierea oului se face cu instrumente special precum chişita, betişoare lungi de 10 cm ce au fixate la unul dintre capete o pâlnie minusculă din alama prin care este petrecut un fir de păr de porc.

simboluri şi semnificaţii diferite pe lângă faptul că uneltele cu care este desenat cu foarte mare migală oul sunt făurite manual de către om. Practicarea acestui obicei are la bază nu doar îndemanarea, ci şi sentimentele simţite de către artist în momentul creaţiei. Şi spun “artist” deoarece după părerea mea acest proces poate trece în rândul artelor. Pentru a afla mai multe despre aceste obiceiuri ne îndreptăm paşii spre aceste locuri minunate şi ne oprim în judeţul Suceava, în comuna Ciocăneşti, situată la numai 20 de km de oraşul Vatra Dornei. Acest loc cu peisaje superbe, cu oameni minunaţi şi obiceiuri păstrate cu sfinţenie în fiecare an înainte de sărbătorile pascale bine cunoscute, comuna

- Acest proces de încondeiere este specific femeilor? este gazda Festivalului ouălor încondeiate la

47  


-Nu. El este practicat de toţi cei din mâna cărora poate ieşi arta, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi. -Ce semnificaţie are colorarea ouălor? -În legătură cu acest aspect, localnicii cunosc diferite legende. Una dintre aceste legende ar fi că ouăle încondeiate reprezintă pietrele cu care a fost bătut Iisus Hristos atunci când a fost răstignit , iar acestea s-au murdărit

pământ, iar şarpele reprezentat printr-o spirală simbolizează norocul. -Mulţumim pentru timpul acordat. Am aflat astfel numeroase informaţii interesante despre această tradiţie a încondeierii ouălor din această zonă.” În acest loc nemaipomenit toate lucrurile se armonizează, obiceiurile şi tradiţiile se completează cu casele ce au modele geometrice specific, care se găsesc şi pe ouăle încondeiate de localnici cu multă voioşie, natura ce conţine peisaje nemaipomenite şi bunăstarea şi ospitalitatea oamenilor. Macarei–Storuş Ramona-Roxana, clasa a XII-a E Liceul Teoretic „Ion Luca” Vatra Dornei Prof. coord.: Romanica Jenica

cu sânge, devenind roşii. -Ce fel de culori se folosesc pentru colorare? -La început, oamenii foloseau culori vegetale. Roşul se obţinea din coaja de ceapă roşie sau sfeclă, galbenul din morcovi, flori de gălbenele sau coajă de portocală, verdele se obţinea din secara crudă de primăvară, mentă sau foi de spanac ,iar albastrul din foi de varză roşie murată. Astăzi acest obicei nu mai este practicat de către meşteşugarii încondeierii, în zilele noastre ei folosesc culori chimice cumpărate din diferite magazine. -Care este tehnica de realizare a ouălor încondeiate? -Ele se pot incondeia în trei moduri: cu tuş, cu ceară in relief şi cu bai de ceară în diferite culori. - Ne-aţi putea explica ce simbolizează unele modele? - Desigur. Spre exemplu, spicul de grâu simbolizează zădărnicia, crucea, simbol des întâlnit în tehnica încondeierii în diferite modele reprezintă crucea de pe pasca dusă la biserică pentru sfinţire, peştele simbolizează renovarea timpului calendaristic, frunza de stejar semnifică linia de unire dintre cer şi

Cum îşi petrece Soarele timpul liber Dansăm, cântăm, gătim, pictăm sau ne jucăm în faţa casei în cazul în care încă nu ştim nici să cântăm, nici să gătim şi nici să pictăm. Pentru noi totul este foarte simplu, timpul liber îl transformăm imediat în cel mai plăcut mod de a trăi, ne dezvoltăm diferitele talente, cunoaştem lumea în care trăim şi învăţăm să trăim. Adeseori, toate aceste modalităţi de a ieşi din rutină se dovedesc mai importante chiar şi decât aerul, întrucât ne relaxează şi ne ajută să pornim din nou la drum cu forţe proaspete. Pentru animale regurile jocului se schimbă puţin, esenţa însă rămâne neschimbată: în anotimpurile calde se pregătesc pentru cele reci, iar în cele reci îşi adună forţele pentru când va fi din nou Soare.

48  


am ieşit într-o dimineaţă şi am prins o rază într-un borcan transparent, pe care l-am acoperit apoi cu o cârpă neagră, m-am dus într-o cameră mai întunecoasă şi am pus la dispoziţia razei un condei şi un jurrnal stufos, pentru a putea mărturisi câteva informaţii în premieră despre Soare. Încă de cu dimineţă, Soarele se trezeşte cu un ceai fierbinte de mentă, amestecat cu două linguriţe de zahăr brun. Spune că Universul nu simte acut lipsa sa, mai ales că în fiecare dimineţă Luna mai rămâne puţin, aproape chiar până la prânz uneori, să se asigure că a ajuns schimbul ei la locul său, pe cer. Cât este ziua de lungă, până seara târziu, nu îşi mai permite decât o singură pauză, şi, întrucât se hrăneşte doar cu zâmbetele de pe chipurile oamenilor, în pauza sa de masă îşi strânge toate razele la un loc şi desenează pe albastrul senin al cerului pete albe şi pufoase de nori în cele mai ciudate forme pe care şi le poate închipui apoi revine la muncă, la fel de puternic şi de perfect cum ne-a obişnuit. Cert este, că după o zi întreagă de muncă, după ce lasă cerul în siguranţă pe mâna Lunei, fiecare noapte înseamnă pentru el o călătorie extravagantă în care are timp pentru toate, în care se şi stinge, şi lumineaza, şi se joacă aşa cum a văzut la copii de pe Pământ. Casa lui este un meteorit uriaş cu aspect de nor cenuşiu, care vine şi-l ia zilnic de pe cer şi în care se ascund noapte de noapte ca întunericul să nu îl stingă pentru câţiva ani buni. De asemenea, El nu are nevoie de somn, are nevoie doar de puţin timp liber cât să-i ofere fericirea să poată lumina cu atâta intensitate zi de zi. Ajuns în cuibuşorul său, Soarele începe să scrie poeme, uneori chiar şi romane întregi despre cum oamenii îşi petrec viaţa minunată pe care le este dat să o aibă, cu un condei din praf de stele şi peniţă din cometă. „Îmi place atât de mult să compun

Din câte obeservăm până acum, nimic nou, timpul liber, atât pentru noi, cât şi pentru prietenele noastre animale se dovedeşte a fi de bun augur. O problemă rămâne însă în picioare: oricine are timp liber, chiar şi câteva minute într-o zi sau într-o noapte, sau nu toţi au aflat încă de această minunăţie, despre care tocmai am vorbit? Ei bine, din câte ştiu eu, cu toţii avem nevoie de timpul acesta pentru a ne reface forţele şi a fi mai puternici acolo unde trebuie şi atunci când trebuie. Cu toate acestea, se pare că există cineva, dacă se poate spune aşa, în Universul acesta mare, care nu are nevoie nici să se reîncarce cu energie, nici cu putere sau dorinţă de muncă şi nici nu ştie să facă altceva decât ceea ce face zi de zi, întotdeauna perfect, ireproşabil, în echilibru cu tot ce este viu. Dacă ar fi aşa, în acest caz nu cred că s-ar mai aduce în discuţie problema vreunei activităţi în afara programului de lucru. Şi totuşi, Soarele, cel care ne luminează toate dimineţile, cel care ne încălezeşte sufletele, cel care se armonizează perfect cu orice ţine de fericire, cel care înverzeşte frunzele, dă culoare obrajilor noştri, redescoperă frumuseţile naturii şi se descompune în fiecare clipă pentru a ne face să zâmbim, chiar El, inima Universului, cel care ne luminează în fiecare zi, şi totuşi dispare în fiecare noapte, are şi el timp liber? Cu toate că risc să distrug multe mituri care ne povestesc despre munca sa asiduă şi neîncetată, el DA, are timp liber şi ştie cum să se bucure de el. Poate că vă întrebaţi cum am aflat acest mare secret pe care chiar el l-a ţinut ascuns bine atât de multă vreme. Pentru început, pentru a putea intra în contact cu El, 49  


poezii despre Calea Lactee, să scriu romane stufoase despre pământeni şi să îi dedic vecinei mele Venus canţonete la harfa mea din raze, încât, dacă aş pleca luptător în „Razboiul Stelelor” ori m-aş stinge pe front, ori aş evada.” După cum îi mai spune uneori Soarele lui Mercur, în clipele sale de euforie poetică. Poet din naştere, cântăreţ iscusit la harfa sa unică în tot Universul, pictor în pauza de masă, Soarele nostru mai ştie ceva mai presus decât toate acestea. În timpul său liber, când nici nu cântă, nici nu pictează şi nici nu scrie, El a învăţat şi arta jocului. De câte ori prin Spaţiu este vreo ploaie de meteoriţi, sau aşa numita Leapşa Spaţială, în plină noapte, iese la o alergată pe cinste, se opreşte la fiecare tarabă cu pop-corn sau vată de zahăr şi chiar până la sfârşit nimeni nu reuşeşte să-l prindă, nici măcar de vreo rază mai nărăvaşă. Dar să ştiţi că nu este bun doar la Leapşa, ci este un cunoscut campion intergalactic la v-aţiascunselea. Când prin Spaţiu stelele, planetele, meteoriţii, cometele şi uneori chiar Luna alături de Soare se încing la un joc de-a care se ascunde cel dintâi şi cel mai bine, la noi nu se văd decât ecilpsele, dar, acolo sus planetele se ascund una în spatele celeilalte, stelele strălucesc mai tare în speranţa că poate nimeni nu le vede, cometele se ascund după coadă iar Soarele, de la care avem cele mai mari aşteptări, nu face decât să se ascundă după vreun nor mai mare dintre milioanele de nori, cât Lunii, cea care de obicei se pune, fiindcă doar ea ştie să numere până la plus infinit, să nu îi treacă nici prin minte să-l caute. În alte zile, mai scrie raza după un timp de gândire, când nu se mai găsesc destul ascunzători, încep a juca şi Baba Oarba. Adeseori, pe Soare pică sarcina de a fi acea babă oarbă, legânduse cu propiile raze la ochi. Nu vă imaginaţi acum că ar fi ales din motive mai puţin obiective tocmai el, ci pentru că doar el are cu ce se lega la ochi fără să-i afecteze viteza alergatului. Trebuie să vă spun că de obicei prinde meteoriţi, fiindcă ei alergă cel mai încet

din cauza greutăţii insuportabile într-o asemenea gravitaţie. Când să înceapă, însă, un nou capitol despre viaţa Soarelui, probabil despre orele sale de lectură sau mai ştiu eu ce, raza s-a oprit. A întins jurnalul spre mine neoferindu-mi cel puţin răgazul să-i spun că voi lăsa o lume întreagă cu atâtea semne de întrebare şi a sărit drept în borcan, dându-mi de înţeles că vrea să o lipesc la loc de soare. Chiar dacă eu voiam să-mi continui cercetarea despre timpul liber al Soarelui, vă daţi seama că nu aş fi putut să ma lupt chiar cu o rază de a sa, aşa că i-am făcut pe plac. Cu puţin lipici mai scump şi cu scoci transparent am lipit la loc raza ce îmi mărturisise aproape tot ce ştia şi ce v-am povestit. Cert este, că mai acum câteva zile a căzut chiar în faţa mea o scrisoare semnată chiar de Soare, cerându-şi scuze că nu mai putea lăsa raza mult timp pe Pământ şi trimiţându-mi încă o informaţie despre timpul său liber care cred ca v-ar interesa în aceeaşi măsură în care El a sperat.

În timpul său liber, când nici nu alergă, nici nu se joacă, nici nu scrie poezii şi nici nu cântă, se conectează la internetul spaţial pe laptopul său cu ecran din lavă vulcanică tocmai de pe Uranus. Aşa că să nu mai credeţi că doar noi ne petrecm ore în şir navigând pe internet. Are cont pe facebook, unde „chat-uieşte” cu cei peste un milliard de prieteni mai apropiaţi, unde îşi luminează cu regularitate legumele din Barn Buddy Cosmic. Alteori, vizioneză pe youtube filmuleţele amuzante nou apărute cu tot felul de stele care încearcă să imite Luna, sau cu gazelle spaţiale 50


care în ultimul timp fac furori pe internet. Astfel nu e de mirare cum El ştie mereu cum şi cât să ne lumineze, câtă căldură să ne ofere şi când să se ascundă după vreun nor de furtună : ştie şi el, la fel de bine ca noi, cum e viaţa, cu muncă dar şi cu distracţie, ba chiar de multe ori încercă să ne imite jocurile ca să ştie de câtă lumină avem nevoie pentru a ne simţi mereu bine, şi trebuie să mărturisesc că face o treabă destul de bună. Aşa că ar fi o mare prostie din partea noastră să credem că Soarele e prea bătrân să mai ştie de tehnologia modernă sau de artă, sau să spunem că El nu are timp liber. Adevărat este, trebuie să recunosc, că raza mi-a spus că nu are nevoie de somn, dar, probabil că ceaiul acela de mentă pe care îl bea în fiecare dimineaţă îi ţine şi de somn şi de sete. Trebuie să spun că Soarele poate fi un exemplu pentru mulţi dintre noi, întrucât el ştie cel mai bine cum să împartă munca, pe care o face perfect, iubirea pentru oameni, care-i face munca mai uşoară cât şi activităţile din timpul liber care-l desăvârşesc ca pe un model demn de urmat în tot ce face. În particular, am mai vorbit câte ceva cu Soarele, despre ce cărţi ar recomanda, ce filme, ce tablouri, ce muzică, despre ce planuri de viitor are, despre Venus, dar acestea prefer să rămână deocamdată nişte subiecte tabu. Pietrăreanu Alina Colegiul Naţional „Dinicu Golescu”, Argeş Profesor îndrumător: Lazarovici Cristina

iernile lungi şi friguroase cu cerul luminat de dansul aurorelor boreale, în ţara în care vikingii au stăpănit şi au înspăimântat toate vietăţile prin barbalitatea şi prin traiul lor băştinesc a avut loc în decursul lunii februarie confruntarea dintre aşii şi împătimaţii distanţelor lungi, campionatul mondial de zbor cu schiurile pe trambulina din Vikersund, Vikersundbakken. Aceste campionat se desfaşoară o dată la doi ani, intercalându-se cu campionatul mondial de sărituri cu schiurile. Cu ce se diferenţiază aceste două competiţii? În zborul cu schiurile, întrecerea se desfăşoară pe o trambulină cu punctul de construcţie la peste 185 m ( în prezent există doar 5 astfel de trambuline), pe când o performanţă numită „săritură” se realizează pe o trambulină mare (având punctul K în jurul a 120-130m). Ba mai mult, constanţa sportivului este pusă la încercare, câştigul bazându-se pe punctajul obţinut din 4 zboruri de-a lungul a 2 etape. Vikersund este un orăşel situat la 80 de

km spre nord de capitala Norvegiei, Oslo. Vikersundbakken este amplasată în apropierea oraşului. Complexul cuprinde mai multe trambuline printre care una mare, una normală şi mai multe dedicate antrenamentelor. A fost deschisă în faţa a peste 5 000 de spectatori în anul 1936, 25 februarie. A trecut prin renovări în numerate rânduri şi a ajutat de 5 ori la restabilirea recordului mondial de zbor cu schiurile (recordurile apartin: norvegianului Bjoern Wirkola 145 m şi apoi 146 m, austriacului Reinhold Bachler cu o performanţă de 154 m şi norvegianului Johan Remen Evensen cu o săritură ce măsoară 234

Campionatul mondial de zbor cu schiurile (Vikersund 2012) Ce s-a intamplat şi ce va urma În ţara în care oamenii au întâlnit un contrast proeminent între verile scurte şi călduţe acompaniate de un soare bland şi 51  


m şi recordul mondial actual de 246.5 m). Punctul de construcţie se afla la 195 m iar orice săritură ce atinge sau depăşeşte aceasta lungime este considerată a fi una demnă, foarte bună sau excepţională. Este una dintre cele mai mari trambuline de pe Pământ şi se află într-o competiţie cu complexul sportiv din Planica( Slovenia).

vânt cu viteza de 1/1.5 m/s. Trecând prin nenumărate încercări şi anulări al programului, una dintre etape a fost anulată complet după ce au sărit 35 de sportivi din 40 în decursul a câtorva ore bune. Într-un final după multe încercări, eşecuri şi momente uimitoare, slovenul Robert Kranjec a putut sărbători prima sa medalie de aur, la o specialitate pe care o iubeşte atât de mult; el a arătat cât de bun poate fi în condiţii extrem de grele, în care răbdarea şi concentrarea i-au fost puse la încercare 100%, arătând un zbor de exact 244 de m.

„În 2011 au fost finalizate ultimele construcţii. La inaugurare au avut loc două întreceri de zbor, două întreceri care au planat deasupra ultimelor culmi atinse. În prima zi norvegianul Johan Remen Evensen a aterizat cu bine la peste 146 de m, stabilind noul record mondial, iar austriacul Gregor Schlierenzauer a răspuns mănuşii aruncate într-un mod măreţ: au terminat cu acelaşi punctaj final uimitor de nu mai puţin de 498,6 de puncte, un punctaj neatins până în momentul de faţă. În ziua a doua Gregor s-a

În momentul de faţă, cupa mondială a acestei specialităţi se află la ultimele sărituri, urmând un grand finale în Slovenia pe trambulina Letalnica, 16-18 martie, unde va avea loc ultima etapă de zbor şi încheierea acestui sezon lung şi plin de surprize. În acest moment sportivii dau tot ce au mai bun, fiind o luptă strânsă între norvegianul Anders Bardal şi austriecii Gregor Schlierenzauer respectiv Andreas Kofler pentru titlul de lider şi câştigător al cupei mondiale. Ceea ce va urma, numa voi puteţi afla!

bucurat singur de câştigul etapei, 2011 fiind anul în care i-a învins pe toţi la specialitatea zbor. Dacă anul trecut a fost felia albă, anul acesta am mâncat din felia neagră. Vântul a creat nenumărate probleme sportivilor. Un vânt puternic din spate scurtează zborul săritorului, forţându-l să aterizeze cât mai repede; un vânt puternic din faţa face ca până şi poziţia de portanţă să nu mai ajunte la lungimea zborului, cel mai recomandat ar fi un 52  

Pop Alexandra-Laura Liceul de Arta Baia Mare Prof. îndrumator: Sabo Anca


un timp foarte scurt. În fiecare dimineaţă când priveşti pe fereastră, te simţi de parcă ar fi Crăciunul la cât de alb este totul în jur. Multe întâmplări neplăcute se petrec iarna: poţi rămâne înzăpezit cu maşina sau chiar maşina nu mai porneşte din cauza frigului care este foarte pătrunzător, iar când ieşi afară te simţi de parcă ar fi un frigider care răceşte tot timpul. Din pricina iernii nici ambulanţa sau pompierii nu pot ajunge la destinaţie, deoarece rămân înzăpeziţi cu maşinile, iar echipajul ajunge foarte greu la cei care au nevoie. Pentru cei ei care doresc să viziteze această comună, recomandabil ar fi să vină cu îmbrăcămintea potrivită, să-şi echipeze autovehiculele cu anvelope de iarnă si lanţuri. A mai trecut o zi. Ninsoarea nu a dat înapoi. Continuă să ningă neîncetat cu fulgi mari. Zăpada creşte de la o jumătate de oră la alta cu câţiva cm. Acum mă aflu în mijlocul drumului şi zăpada pe el este groasă de câţiva cm, este udă şi posesorii de maşini riscă să derapeze. În acest moment sunt aproximativ -10 grade CELSIUS, iar până la miezul nopţii este posibil să se oprească ninsoarea dar să fie un ger pătrunzător. Dar până la ger încă ninge destul de mult. Adevărul este că este o privelişte frumoasă dar această privelişte frumoasă poate deveni hidoasă întrucât această comună poate fi înzăpezită destul de tare, fapt ce se poate întâmpla orice, cum ar fi: se poate opri electricitatea, oamenii să nu poată ajunge la destinaţii, gospodăriile oamenilor să fie pline de zăpadă, iar animalele să fie hrănite mai târziu decât trebuie. Să gândim pozitiv şi să punem mână de la mână şi să deszăpezim. La aceasta oră temperatura este constantă, nici prea frig, nici prea cald. Continuă sa ningă. Sunt lângă o casă. Unde stau ei ar fi trebuit să fie nişte trepte. Sunt trepte dar sunt acoperite de zăpadă şi mai ştii ce este pe sub marea asta de nea? Până acum, oamenii nu au fost foarte afectaţi deoarece sunt obişnuiţi cu ierni ca acestea.

Iarna din Coşna Ne aflăm in comuna Coşna, comună care se află la câţiva km de Vatra Dornei, întro zonă muntoasă cu aer curat şi păduri dese. O comună pitorească din Bucovina cu multe gospodării frumoase, cu oameni harnici şi gospodari care muncesc din zi până în noapte pentru a-şi câştiga pâinea. Fiind o zonă muntoasă, iernile sunt destul de geroase, cu zăpezi mari şi temperaturi scăzute de cel puţin -25 de grade CELSIUS. De trei săptămâni ninge în fiecare zi, cam câte o oră, după care se potoleşte şi iar începe ninsoarea, iar zăpada ajunge deja la o înălţime destul de mare. Dar partea proastă este că sunt geruri mari cu temperaturi de -25 grade CELSIUS care implică numeroase pericole, ca de exemplu: îngheaţă apa în gospodăriile oamenilor, se formează gheţuşuri în care te poţi lovi rău dacă se întâmplă să cazi. Primăvara, când se topeşte toată zăpada, se produc revărsări în timpul cărora se întâmplă să fie inundate gospodăriile care se află lângă apă. Aici, în această comună, pe lângă ninsoare şi ger mai sunt şi viscole mari care dărâmă copacii din pădure. Cei care merg destul de des în pădure trebuie să aibă grijă, deoarece un copac poate fi doborât de viscol când te aştepţi mai puţin. Iar ninge, este incredibil cum nu se mai opreşte, ninge cu fulgi mari şi totul este acoperit de zăpadă într-

53  


Aici, copiii se distrează de minune pe pârtie cu săniuţele sau schiurile, de la cel mai

Am fost invitat la un gospodar care mia făcut şi turul microfermei sale. Grav este şi primăvara când râurile ies din matcă şi afectează gospodăriile care sunt prin apropiere. Iar aceşti oameni trăiesc asta în fiecare an, ceea ce este incredibil cum rezistă , dovadă că sunt puternici şi stiu cum să facă faţă unor astfel de vremuri. Nimeni nu este invincibil, nu ştii ce se poate întâmpla mâine, dar aceşti oameni au multă speranţă şi curaj, şi aceasta este un atu. M-au impresionat această comună şi această zonă prin frumuseţea locurilor. Mi-am dat seama că este frumos deoarece este aer proaspăt, sunt păduri, ape curate, sănătate dar trebuie să înveţi să te adaptezi. În viziunea mea este tare greu să rezişti la aceste condiţii . Aceşti oameni sunt de neoprit când vine vorba de gospodărie şi de a trăi. La ei aceste temperaturi şi aceste ierni sunt perfect normale iar primăvara li se pare normal ca râurile să iasă din matcă. Dacă vreţi să vă încărcaţi de frumuseţe, linişte sufletească, sănătate vă invit să vedeţi ţinutul Coşnei!

mic, până la cel mai mare şi nu simt nici un pericol. Cei mai expuşi, la acest tip de vreme sunt bătrânii şi copiii, care se pot îmbolnăvi uşor. Copiii sunt pe pârtie cu săniile şi schiurile şi se distrează de minune, se încălzesc. Bătrânii nu mai au aceeaşi energie ca în tinereţe şi se ocupă doar de gospodărie . Se apropie imediat ora 11 iar temperaturile sunt încă stabile, ceea ce este o veste buna pentru toată lumea. Nu trebuie să-şi facă griji că nu vor putea ajunge la animale, să le hrănească . De nins continuă să ningă, dar constant, nici prea mult, nici prea puţin şi sunt şanse minime să crească foarte multstratul de zăpada, şi este exclusă o înzăpezire completă. Sunt la un magazin iar aici treptele se văd puţin. Am discutat cu vânzătoarea şi am întrebat-o de când nu a mai văzut aşa o iarnă, iar ea mi-a răspuns că de anul trecut. Vă daţi seama ce chin pe aceşti oameni, în fiecare an cu zăpezile mari şi cu geruri mari. Am mai aflat că în săptămânile trecute a fost în fiecare zi ger,viscol şi vânt puternic . Nici nu vreau să ma gândesc cum au trăit aceşti oameni an de an, îndurând aceste greutăţi.

Rogojan Titus Andrei, clasa IX-a G Liceul Teoretic „Ion Luca” Vatra Dornei Prof.coord.: Romanica Jenica

Dragoste de viaţă După cum toţi bine ştim, viaţa este un dar preţios de la Dumnezeu, un lucru indispensabil şi oricum ar fi, ea trebuie trăită. Viaţa este ca un labirint în care poţi fi trist când nu găseşti ieşirea, dar şi sufletul se îmbată de bucurie când se arată lumina. Sensul ei este în a cultiva conţinutul posesiv a tot ce există în noi şi dincolo de noi. Omul luptă pentru a răzbate şi a-şi face existenţa cât mai frumoasă. Lucrurile bune şi 54 


cele rele din viaţa omului sunt ca legiunile de nori cu forme fantastice. Necazurile, suferinţele se pot asemăna cu văzduhurile care clocotesc sub descărcările zguduitoare ale tunetelor.  

pentru a ajunge la lumină. S-o iubim pentru că ea, viaţa, ne este dată nouă, ca fiind cel mai frumos şi mai preţios dar. Ea e dragostea noastră eternă. Chiar dacă suntem la vârsta adolescenţei, incertitudinea şi nesiguranţa ne înconjoară la orice pas. Nu ştim ce să credem. Nu găsim răspunsuri la toate întrebările dar nu o să ezităm să le căutăm în continuare. Fiecare din noi avem parte de-a lungul vieţii de fel şi fel de experienţe care ne maturizează, vom fi dornici să experimentăm şi să cunoaştem. Câteodată alergăm prin viaţă încercând să fim ceva ce nu suntem şi suntem atât de pierduţi, încât de multe ori dorinţele noastre nu au legătură cu nimic din ceea ce doreşte sufletul nostru. E ca şi cum toată viaţa ne dorim să fim înalţi, deşi suntem scunzi. Aşa e şi cu dorinţele noastre, ne dorim ceva ce nu vine din noi, suntem influenţaţi de cei din jur şi de societate în general. Tocmai de aceea trebuie să ne formulăm dorinţele şi intenţiile şi să le lăsăm să vină din adâncul sufletului. Mulţi dintre noi suntem întrebaţi de multe ori cum reuşim să fim atât de expansivi şi de deschişi. Explicaţia este că ne asumăm viaţa cu tot ce vine. O viaţă lipsită de fericire şi de bucurie este o viaţă tristă, neîmplinită şi fără sens. Bucuria de a trăi nu se regăseşte în realizările măreţe şi în posesiile materiale, ci este cea pe care o vedem în micile lucruri, iar noi trebuie să fim capabili să înţelegem viaţa, şi ca atare să o preţuim. Dacă ne străduim puţin, putem fi tot ce ne dorim, pentru că în ziua de astăzi nimic nu ne mai pare imposibil. Dar oare asta ne face fericiţi? În drumul nostru spre glorie ne facem că nu vedem ceea ce lăsăm în urma noastră, închidem ochii şi ignorăm sufletele peste care călcăm, zâmbete pe care le ucidem, speranţe pe care le spulberăm.

Dumnezeu a zugrăvit viaţa pentru a ne bucura de ea şi pentru a-i da un sens. Să pătrundem în adâncul ei pentru a-i descoperi valoarea, pentru că uneori este frumoasă, dar şi dramatică. Se apropie clipa când drumul adolescenţei se sfârşeşte şi începe un nou drum, al maturităţii. Jocul de-a învingătorul şi învinsul se dă zilnic şi numai optimismul nostru nealterat ne face să găsim frumuseţea vieţii.   Făcând un sondaj, am pus întrebarea: „Te-ai gândit cum vei întâmpina viitorul şi cum vezi viaţa în continuare?”, la care răspunsurile discrete sau hotărâte au luat amploare. Am descoperit că tuturor ni se întâmplă câteodată să alunecăm de bunăvoie sau din întâmplare în, „valea plângerii”. Şi atunci ne întoarcem cu gândul la timpul căruia aparţinem şi recompunem din bucăţi o lume minunată. Într-adevăr, mă fascinează acest element existenţial, viaţa, şi văd că totul e atât de diferit astăzi faţă de trecut. Văd oameni care se chinuie să trăiască, oameni care chiar de-şi mai doresc nu mai au şansa. Viaţa este o comoară, un templu sprijinit de mii de coloane. Să găsim dar, în noi, puterea de a-i pătrunde înţelesurile şi de a răzbate 55   


Uităm să mai visăm şi tot ceea ce ni se părea atât de minunat când eram copii, s-a pierdut sau stă încuiat în colţişorul secret al sufletului nostru. Unde a dispărut dragostea de viaţă? De ce nu ne mai bucurăm când înfloreşte o floare, sau când razele soarelui ne mângâie plăcut? În fiecare zi ar trebui să ne rezervăm câteva clipe în care să ne gândim la lucrurile care contează cel mai mult în viaţă. Să retrăim sentimente pierdute, să ne deschidem inima şi să dăruim cât mai multă dragoste fără să aşteptăm vreo răsplată în schimb. Viaţa este dură şi zi de zi trebuie să îi înfruntăm problemele. La tot pasul întâlnim persoane triste, vesele, pesimiste, optimiste... Ne plângem adesea pentru lucruri banale care se ivesc în viaţa noastră şi le ignorăm pe cele cu adevărat importante, pe care ar trebui să le preţuim mai mult. Într-o lume în care banii sunt la putere, stresul ne macină. Sănătatea este unul dintre lucrurile cu adevărat importante, dar unii dintre noi însă, o neglijează. Vedem adesea la televizor cazuri, situaţii care ne impresionează şi la cer nu rămânem indiferenţi. Unele chiar ne pot schimba părerea asupra vieţii. Este cazul persoanelor care au căpătat o nouă şansă la viaţă, care sunt optimiste şi cu mari speranţe de viitor. O poveste impresionantă este cea a unei fetiţe din America, născută cu picioarele lipite. Medicii s-au confruntat cu o boală foarte rară, dar a cărei operaţie s-a putut realiza. Ei povesteau că acea fetiţă era plină de viaţă. Nu mai întâlniseră aşa ceva. Aşadar, minunile există, noi trebuie doar să credem că ele se pot realiza. Singura inconvenienţă este că pentru unii oameni problemele au un impact puternic şi le afectează mai mult sau mai puţin viaţa. Fiecare om trăieşte o poveste. Trece prin lume bucurându-se de plăcerile ei, suferind din cauza necazurilor pe care le întâmpină, dar nu se dă bătut. Scopul

nostru în viaţă este să luptăm pentru a reuşi să aducem fericirea în viaţa noastră şi a dobândi dragostea de aceasta. Abia apoi putem spune că suntem împliniţi. Problemele vor mai apărea, dar trebuie să ştim să trecem peste ele cu paşi de învingător. După părerea mea familia joacă şi ea un rol foarte important pentru fiecare din noi.Cu ajutorul ei vedem viaţa cu alţi ochi şi găsim cu uşurinţă noi rezolvări de probleme, pentru că oricât de mult am încerca, acestea nu pot fi evitate niciodată. Putem observa poveştile de viaţă ale unor mari artişti sau personalităţi şi vom vedea că sunt poveşti impresionante. Viaţa lor a fost dificilă, fie în copilărie, fie la maturitate, însă au avut suficient curaj, forţă şi dorinţă să ajungă acolo unde şi-au propus.Au câştigat pariul cu viaţa.

Este bine pentru noi să avem modele în viaţă,să ştim ce vrem şi să avem vise pe care să le putem duce la împlinire.

Roşu Alina, clasa a XII-a E Liceul Teoretic „Ion Luca” Vatra Dornei Prof.coord.: Romanica Jenica

56  


Generală Nr. 2, este printre primele din clasã şi are ţeluri mari: vrea sã devinã medic pentru a-i veni în ajutor mamei sale. Fetiţa cea micã, Florina, mai tãcutã şi ruşinoasã, este deosebit de frumoasã, dar şi inteligentã. A luat panã acuma doar premiul I. Alin, bãiatul, iubeşte foarte mult animalele şi îşi doreşte sã devinã medic veterinar. Acasã are chiar şi trei câini pe care el însuşi îi îngrijeste.

Ţiganii - între integrare şi excluziune – la Sãrata Cum o fi sã te naşti intr-o societate care nu iţi dã nicio şansã doar pentru cã ai altã etnie? Ţiganii sunt respinşi de societatea noastrã indiferent de cât de buni , rãi sau geniali sunt. Cu ei mereu e altã poveste. Au pornit prin secolul 3 î.Hr. din India cu chef de “party”, au poposit aproape o mie de ani în Persia şi au cântat pentru un popor ce ducea lipsã de cântãreţi. S-au mutat în Bizanţ şi mai apoi s-au împrastiat, prin Balcani în primul rând, dar şi prin Mediteranã. Aşa au ajuns şi la nord de Balcani, fiind vestiţi pentru muzicã, nomadism şi prelucrarea metalelor. În zilele noastre ţiganii şi-au format deja o reputaţie bine cunoscutã şi inutil de menţionat. Cei mai mulţi ţigani se intâlnesc în judeţul Mureş, Bihor, Sibiu, Dolj, Cluj, Bistriţa-Nãsãud, chiar şi într-un mic sat precum Sãrata. Aici numãrul ţiganilor este mai mare decât cel al românilor si maghiarilor la un loc. Conflicte între etnii existã, bineînteles. Magicieni nemaipomeniţi, fac totul sã se evapore fãrã urmã. Aceasta este principala problemã: se furã. Marginalizarea lor nu este însa una faţişã, dar ea reiese chiar şi din aşezarea lor în sat. Pe locul unei foste mlaştini ţiganii şi-au format cartierul lor, evitat de români. Acesta nu este singurul loc unde îi putem întalni; înca o strada rãu famatã gãzduieşte “ţiganii cu fuste”, aşa cum doamna Ghemant însãşi îi caracterizeazã. Mirela Ghemant face parte din ţigãnie de 17 ani. Româncã la origini, a decis sã plece în ţigãnie condusã de dragostea faţã de soţul ei. Neîntelegerile însã i-au despãrţit. Este mamã a trei copii minunaţi: Alexandra, Florina si Alin. Fata cea mare, Alexandra, elevã la Şcoala

Mirela Ghermant Rămasa singurã, Mirela Ghemant trebuie sã le asigure copiilor cele necesare. Starea de sãnãtate insã nu îi permite sã îşi gãseascã un loc de muncã. Singurele venituri care îi ţin la suprafaţã sunt pensia de handicapat a femeii şi alocaţiile celor trei copii. Bineînteles cã nu au condiţii foarte bune şi nici mediul în care trãiesc nu îi va ajuta foarte mult sã işi îndeplineascã ţelurile. Nu este singurul caz ce ilustreazã cã o familie de ţigani „nu merită” sa fie amestecatã în aceeaşi oala cu ceilalţi. Claudia Ciocan, mama a patru, copii este o gospodinã descurcãreaţã, dar recunoaşte cã fãrã ajutorul soacrei nu s-ar fi descurcat. Considerã cã sprijinul familiei are un rol deosebit de important. Cãsatoritã la o vârstã fragedã, copiii i-au dat bãtãi de cap, iar fãrã sfaturile bãtrânilor nu ştie ce ar fi fãcut. Berta Ion este o bătrânicã simpaticã, care a ramas vãduvã, iar acum îşi petrece zilele singurã. Din când în când mai schimbã câte o vorbã cu Iuliana, o vaduvã din vecini. Seara, însã, şi vântul o sperie. Nu mai are pe nimeni 57


care sã o sprijine la bãtrâneţe. Singurãtatea se pare cã nu îi face prea bine şi mãrturiseşte cã şi-ar dori foarte mult sã meargã la un azil unde sã nu mai fie singurã.

Nu sunt convinsã ca ţiganii trebuie compãtimiţi, doar au dovedit cã se pot descurca şi într-o societate cu valori relative opuse, dar sunt convinsã cã e inuman sã îi bagi în aceeaşi oalã şi sã îi faci sãpun. E România în care, indiferent de culoarea pielii, se furã, se ascultã manele. E România în care numãrul de agramaţi bate logica, România în care laşitatea şi aruncarea pisicii moarte în grãdina vecinului sunt ridicate la nivel de artã, iarãşi indiferent de culoarea pielii. Reportaj şi fotografii: Roxana Maria Moldovan, Colegiul National „ L. Rebreanu”, Bistriţa Profesor coordonator: Vasile Filip

Claudia Ciocan

Sunt persone sociabile care incearcã sã ducã o viaţã normalã in ciuda discriminãrilor. Biserica o frecventeazã ocazional, mãrturiseşte pãrintele Cozman, preot in Sãrata. Cãsãtoriile ţiganiilor au loc rareori la bisericã. Pãrintele afirmã cã a botezat şi patru copii odatã, de vârste diferite, şi cã tare l-au mai alergat pânã

Unsolved puzzle Despre automotivare şi succes

Berta Ion

a reuşit sã îi prindã pe drãcuşori pentru taina Sfântului Botez. Mulţi dintre ei sunt încântaţi sã meargã la şcoalã, dar e nevoie de un tact pedagogic special pentru a crea armonie. Ca formator naţional pentru rromi, sigurul din Transilvania, pãrintele are grijã ca în fiecare searã sã îi împrumute unui bãieţel o lumânare, la lumina cãreia sa îşi poatã face temele. Ţiganii sunt oameni ai momentului, trãiesc pentru astãzi, iar mâine nu se ştie ce va fi.

MOTTO: „Performanţa este doar provocarea aruncată pasiunii.” În contextul unei societăţi plasate în mijlocul ideii de intelectualism raportat la caracterul tendenţions de dragul cauzei, performanţa devine un reper elementar al tânărului în formare. Ne petrecem dimineţile ascultând cu o banală indiferenţă criticile destinate sistemului românesc lacunar atât din punct de vedere al educaţiei fundamentale, cât şi al sprijinirii performanţei. Fenomenul de 58


migraţie al celor determinaţi să aducă lumea contemporană în poziţia de martor al materializării conceptului ideatic de “viaţă mai bună” cunoaşte proporţii îngrijorătoare; în acest cadru prestabilit, încercăm să determinăm raţionamentul celor ce vor fi răspunzători de propriul nostru viitor, cu alte cuvinte, ideile generaţiei actuale. Performanţa este doar provocarea aruncată pasiunii, iar Iulia Ştreangă,elevă a Colegiului Naţional Iaşi, este un exemplu sugestiv din acest punct de vedere: fire energică, independentă, cerebrală şi echilibrată, ea a devenit un model în rândul colegilor de generaţie, reuşind performanţa de a dobândi titlul de olimpic naţional atât în domeniul ştiinţei, cât şi pe palier umanistic.

a crea. Citez aici cuvintele lui John Sake: It is wise to learn. It is God-like to create. 2. Viaţa unui olimpic este adesea una tumultoasă, imprevizibilă, o permanentă provocare a destinului. Ai înfruntat, din acest punct de vedere momentele de deznădejde? Care este atitudinea ta în faţa potenţialului surmenaj şi care este sursa proprie de echilibru?

1. În calitate de adolescenţi determinaţi, însă uşor dezorientaţi în spaţiul cultural contemporan, căutam adesea repere, iar tu ai ales să te refugiezi în umbra cuvintelor. Să mă opresc asupra omului, a tinerei expansive, sau sa încep prin a defini latura ta cerebrală, dăruită artei Logosului? Încerc să menţin echilibrul între ceea ce însemn ca adolescent, ca suflet în căutarea propriei căi în viaţă, al cărei debut se prelungeşte de-a lungul acestor ani esenţiali în definitivarea personalităţii noastre şi ceea ce reprezint la şcoală sau în momentul în care încep să scriu un eseu sau o poezie. Nu-mi pot imagina viaţa fără posibilitatea de a face periodic repausuri în lumea artei Logosului, aşa cum atât de frumos ai definit domeniul care mă atrage cel mai mult dintre toate disciplinele pentru care mă pregătesc zilnic în cadrul şcolii. Nici măcar nu-l pot defini ca un domeniu propriu-zis, este prilejul de a mă descoperi în şi prin ceea ce scriu, de a răpi timpului câteva clipe în care să-mi pun probleme cu privire la propria-mi interioritate, în care să uit de dificultăţile specifice vârstei sau de faptul că ziua următoare avem un test la informatică. A scrie a devenit de câţiva ani o constantă a vieţii mele şi nu-mi mai pot imagina existenţa fără posibilitatea de a evada periodic în universul pe care îl deschide arta de

Nu le pot numi momente de deznădejde, deşi, ca olimpic, unul dintre cele mai mari eşecuri este ratarea calificării la etapa naţională sau întoarcerea acasă doar cu diploma de participare. Am trecut prin ambele situaţii, dar am reuşit să le depăşesc datorită faptului că am crezut în propriile forţe, am fost încurajată de colegi şi de familie, am avut speranţa că poate fi mai bine şi că ceea ce a trecut a fost un accident. Amintesc aici un alt citat dintre cele care reprezintă, pentru mine, un sprijin în momentele dificile (în care mă retrag singură în camera mea pentru a citi în voie maxime şi aforisme) sau în timpul liber: Our greatest glory is not in never falling, but in rising every time we fall. (Confucius) Cred cu tărie în faptul că perseverenţa şi dorinţa de a face performanţă într-un anumit domeniu, în pofida tuturor obstacolelor întâlnite, sunt principalele trăsături de caracter pe care ar trebui să le aibă orice elev care aspiră la un titlu de olimpic naţional. 3. Ştim cu toţii: Acrobatul care nu se balansează, pică. Personal, încerc să nu privesc în trecut, pentru a nu minimaliza rolul prezentului şi al viitorului. Te coordonezi dupa acelaşi principiu, respectiv 59


a determinat atunci o emoţie profundă. Cel dintâi mentor este mama, care îmi citea primele poezii (şi căreia îi citesc şi acum fiecare articol sau povestire); am fost ulterior ferm susţinută de învăţătoarea mea, doamna institutor Cristina Solomon. Îi datorez deprinderea cu un stil riguros de muncă: dumneaei a fost cea care m-a învăţat să fac faţă efortului — datorită ei sunt capabilă să lucrez pentru mai multe olimpiade odată. Am fost definitiv marcată de activitatea doamnei profesor Eugenia Stoleriu, prima profesoară de limba română pe care am avut-o şi căreia îi datorez premiul al doilea la etapa naţională din clasa a şasea. De asemenea, doamna profesoară Mărioara Lăcătuşu m-a ambiţionat să particip la olimpiada de chimie, rezultatul obţinut (menţiune şi câştigarea unei tabere naţionale de chimie) fiind o adevărată surpriză pentru mine. 5. Fiecare tânăr se autoproiectează în viitor, îşi formează faţete ale unei potenţiale personalităţi. Cum te priveşti prin negura timpului, peste 30 de ani? Încerc să evit să răspund la această întrebare de fiecare dată când îmi este adresată. Sunt înspăimântată de faptul că va trebui să iau o decizie, pentru că, deşi îmi place foarte mult să scriu, sunt înconjurată de prejudecăţile celor care cred că a fi scriitor nu reprezintă siguranţa „zilei de mâine”. Când eram mică, îmi doream foarte mult să devin creator de modă. De doi ani, pasiunea pentru chimie mi-a oferit prilejul de a visa la o carieră în alt domeniu. Nu am luat încă o decizie şi încerc să amân cât mai mult cu putinţă momentul în care voi fi nevoită să răspund clar. 6.Descrie-ne programul de weekend al unui adolescent olimpic, pasionat de lectură şi de palierul ştiinţific. Care sunt cărţile preferate, ce preferi în materie de muzică şi filme?

„Iacta alea est” sau ai regrete în privinţa experienţelor trăite?

Chiar dacă nu sunt mulţumită de toate rezultatele mele şi sunt conştientă de faptul că în orice situaţie există loc de mai bine, trebuie să recunosc că niciodată omul nu este perfect satisfăcut de sine. Consider fiecare experienţă un pas înainte şi continui să sper că data viitoare va fi mai bine. Trecutul este trambulina pe care mă lansez, din lumea amintirilor, pentru a găsi puterea necesară depăşirii prezentului. Cu fiecare an în care reuşesc o calificare, presiunea este tot mai mare şi sunt conştientă de acest aspect. Întradevăr, viaţa astfel percepută este ca un dans pe o frânghie subţire, de pe care există pericolul să cazi, după ani în care ai reuşit să te menţii la înălţime, dar în acelaşi timp nu vei şti niciodată dacă poţi rămâne sus atât timp cât nu încerci. Până la urmă, olimpiada este echivalentul asumării unui risc: dacă ai credinţă şi depui efort şi pasiune, şansele de reuşită sunt considerabile. 4. Din punct de vedere al formării, care au fost cărţile copilăriei şi mentorii ce ţi-au coordonat paşii spre drumul pe care îl urmezi astăzi? Cărţile copilăriei mele sunt romanele lui Jules Verne şi ale lui Alexandre Dumas şi continui să citesc volumele acestuia din urmă. Printre romanele care m-au impresionat cel mai mult se numără Singur pe lume de Hector Malot, o carte pe care am citit-o în clasa a treia, la recomandarea mamei mele şi care m-a pus faţă în faţă cu duritatea unei lumi care mi60  


7. A face performanţă este echivalent cu a fi diferit sau consideri că acest aspect nu te diferenţiază de colegii de generaţie? Este diferit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, munca depusă pentru obţinerea rezultatelor este superioară nivelului de studiu al clasei. Nietzsche afirma că majoritatea oamenilor cred că, odată ce unul dintre ei a obţinut un succes, devine vanitos. Însă ei nu văd decât faptul că acel om se consideră superior celorlalţi — şi este firesc, din moment ce ştie mai multe. Însă din acele interminabile ore de muncă şi de efort depuse, în care speranţei îi urmează cea mai cruntă decepţie, din stările acelea febrile în care te îndoieşti şi te lupţi cu tine însuţi, ceilalţi nu ştiu nimic...

Programul de weekend se rezumă la participarea la şedinţele centrului de excelenţă (vineri şi sâmbătă, la trei discipline anul acesta), cu redactarea temelor şi cu munca pentru olimpiade. De asemenea, duminica particip regulat la şedinţele centrului local al Cercetaşilor, unde mă relaxez pentru două ore şi am parte de momente frumoase alături de prieteni. Câteodată, îmi rămâne timp pentru parcurgerea a zece-douăzeci de pagini pe zi, însă ultimul film pe care l-am văzut a fost weekend-ul trecut, după olimpiadă, ca o relaxare, după aproape trei sau patru luni în care nu am mai avut timp pentru nicio vizionare. Nu mă uit decât foarte rar la filme şi nu pot să zic că am preferinţe în domeniu. Atât timp cât nu sunt filme de acţiune, cu împuşcături şi urmăriri sau cu doctori... îmi plac. Marile lecturi le parcurg în vacanţa de vară sau ca pregătire pentru olimpiadă, pe lângă zecile de volume de teorie literară. Muzică ascult aproape în fiecare noapte, de la unsprezece şi jumătate, când mă întind în pat, până aproape de miezul nopţii: este una dintre puţinele activităţi care mă relaxează complet. De asemenea, după zilele lungi şi obositoare de şcoală ascult muzică pentru minim o jumătate de oră. Prefer genul pop. Încerc să-mi menţin ridicat nivelul de cultură generală şi citesc articole de pe Wikipedia sau răsfoiesc albume de artă, volumele dicţionarului enciclopedic, recitesc zecile de cărţi voluminoase şi de enciclopedii pe care mi leau cumpărat părinţii încă din anii mici de şcoală.

8. Suntem cu toţii „copii ai aceluiaşi sistem educaţional”. Ce părere ai despre acesta? Consideri că eşti îndreptăţită să renunţi la patriotism în favoarea pragmatismului? Nu mi-am format deocamdată un ideal din părăsirea României, nu este unul dintre scopurile mele în acest moment, deoarece atât timp cât încă nu ştiu ce drum voi urma, nu-mi pot stabili punctul de plecare. Consider că, dacă într-adevăr generaţia noastră poate face o

schimbare în sistemul românesc actual, merită să ne acordăm nouă şi celor care vor urma după noi o şansă şi să încercăm să schimbăm situaţia de faţă. Cum altfel putem spera într-o îmbunătăţire, dacă această tânără generaţie va părăsi România?...

61  


dominanţi, paşii mi se rătăcesc în neant. Sau nu. Persoana care îmi dă suflet Da, mi s-a întrerupt agresiv istorisirea. De ce? Câteodată uităm că persoanele care ne adoră se preocupă de binele şi fericirea noastră. Mă refer îndeosebi la adolescenţii imprevizibili şi incontrolabili de astăzi. „Unde pleci, Alina?”, mă interoghează mama suspicios la vederea valizei. „Plec să mă descopăr! Dacă ai încredere în maturitatea necoaptă încă, îmi vei da voie să fac primii mei paşi.” Schiţând un zâmbet confident, mama înţelege. Chiar înţelege şi este convinsă de puterea mea de a mă resuscita din cenuşa propriilor greşeli. Am făcut şi pasul acesta. Mam eliberat de posibila vină care îmi inunda conştiinţa la gândul că nu ştie nimeni nimic de mine, că sunt îngrijoraţi, că i-am dezamăgit din nou…

9. Nu în ultimul rând, ai un sfat pentru colegii ce îţi împărtăşesc visul de a se dedica unei vieţi închinate scrisului? Pot să le ofer unul dintre cele mai frumoase citate anonime pe care le-am selectat şi pe care le am în minte de fiecare dată când scriu o nouă povestire sau o poezie: „cuvintele pe care le vei scrie pe papirus sau pe piatră vor putea să schimbe gândirea şi să hotărască soarta unor popoare care încă nu există.” Stoleru Georgiana-Ingrid, clasa a IX-a B Colegiul Naţional Iaşi Prof. îndrumător: Martinuş Carmen

Încrustare în feerie Nu ştiam că pasul spre altă lume poate fi sublim. Feerie, visare încântare… Astăzi, mâine, întotdeauna îmi doresc să contemplez spectacolul splendorii de gheaţă. Nu mi-am imaginat că-mi voi dori atât de mult să iau primul tren şi să pornesc într-o călătorie hibernală tocmai spre Constanţa.

Aceasta e realitatea noastră? Paşii mi se zbat frenetic până la gară. Am ajuns. „Bună ziua! Un bilet dus-întors Constanţa, vă rog.” Anxioasă, cu o saturaţie de viaţă a unui bătrân de 99 de ani, tânăra funcţionară de la ghişeu îşi îndeplineşte rutina profesională cu o figură bizară. Atât de sătulă de viaţă, de lume, de serviciu, de acelaşi lucru pe care trebuie să-l facă zilnic, îmi analizează carnetul de note, îmi oferă biletul şi îmi urează nelipsita „Călătorie plăcută!” Starea ei parcă m-a făcut să-mi pun câteva întrebări despre ceea ce înseamnă viaţa în esenţă. Rutină, plictis, anxietate, monotonie, tristeţe? Aşa este definită viaţa la vârsta maturităţii? Înclin să nu cred. Viaţa mea începe astăzi prin spontaneitate, entuziasm şi euforie! Eu voi doborî barierele banalului.

Valiza cu surprize M-am trezit astăzi agitată, entuziasmată, surprinsă de căderea ironică a fulgilor euforici. Da, a fulgilor şi da, încă e iarnă. E abia decembrie. E şi vineri! Sunt decisă: mă mă afund în gândurile-mi haotice, mâinile îmi zvâcnesc trufaş, conducându-mă spre birou. Caut cea mai apropiată oră la care aş putea pleca - 21:36, gara Burdujeni. Ce mi-aş putea pune în bagaj? Haine, mâncare, bani şi… un prieten. Un prieten? Pentru ce? E călătoria mea, e autocunoaşterea fiinţei mele, e dorinţa unei trăiri intense, e egoismul care, de data aceasta, mă împiedică să mai împart cu altcineva euforia. Îmi iau valiza cu vise şi,

Episod Solitară, lipsită de grija cotidianului, entuziastă şi decisă, păşesc pe treptele mult 62


prea înalte ale trenului. Orele se deşiră fulgurant, panoramele contemplate pe geamul fumuriu se derulează frenetic de-a lungul orelor petrecute în căldura înăbuşitoare. Este ora 21:00. Am ajuns? O tăcere mormântală mă pătrunde. „Unde suntem, domnule?”, întreb un călător grăbit. „În Constanţa, domnişoară! Nu ştii să citeşti?” Cuvintele tranşante ale bătrânului parcă mă descurajează. Am impresia că sunt singură în lumea aceasta nouă, necunoscută şi prea dură pentru a fi explorată pentru prima dată. Totuşi, sunt aici. Nu a fost totul în zadar. Îmi iau bagajele, iau primul taxi şi precizez: „Eforie Nord, vă rog!”.

„Învaţă, copilă… nu visul domină lumea, ci lumea domină visul! Astăzi, oamenii sunt prea înceţoşaţi de monotonie, de frământări şi îndatoriri, de complicaţii inutile, de supravieţuire, şi nu de bucurie sau trăire. Altfel era sufletul înainte: cristalin, dominat de trăiri transparente, exuberante.” „De ce simt o oarecare urmă de tristeţe în vocea dvs. tremurândă?” Cu părul alb, precum o crăiasă a iernii, ce îi inundă trupul care pare a se frânge la cea mai mică atingere, bătrâna oftează. Oftează şi murmurând o ultimă frază: „Învaţă să fii tu, să fii unică şi invincibilă! Învaţă să fii decisă, spontană, ingenioasă, gata de a oferi o nouă turnură vieţii tale, în orice clipă! Învaţă să fii fericită!”, dispare în obscurul nopţii la fel cum şi-a făcut şi apariţia. Întâmplarea bizară îmi dă fiori şi decid să merg în cameră. Visele îmi coordonează simţirile şi mă prăbuşesc în cel mai adânc somn al vieţii mele. Et in Arcadia ego!

Feerie nocturnă

Peisajul teluric îmi inundă chipul euforic. În sfârşit privesc stelele cufundate în spuma valurilor diamantii. Bolta cerească pare îngheţată de briza aspră tipică anotimpului. Hieratică, imaginea înceţoşată de fulgi conturează enigmatic silueta lunii oglindinduse în mare. Superb!... Paşii mi se încrustează în nisipul încremenit şi mă bucur, în sfârşit, de spectacolul hieratic. Simt că nu mi-ar mai trebui nimic altceva! Sunt fericită în propriami furtună de sentimente contemplative provocate de panorama în mijlocul căreia mă aflu surâzând. „Tu ai fost vreodată la mare?”, îmi şopteşte o umbră difuză. Speriată, îi răspund reţinut: „Nu, dar am visat că am fost. Într-o zi mi-a intrat nisip în ochi şi am plâns toată ziua…” „Ai plâns? Eşti pentru prima dată aici, nu-i aşa?”. „Da, chiar am visat o căsuţă de paie în care să stau şi iarna şi vara. Se pare că va trebui să transfigurez acea căsuţă prin căldura unei camere deja rezervate.”

Marea înseamnă eliberare, refugiu, evadare, agitaţie şi calm, simultan. Dorinţa lăuntrică, combustia interioară m-au impulsat să ajung aici, la mare. Iarna, când fiecare încearcă să simtă căldura sărbătorilor în familie, să profite de căldura căminului, să rămână cât mai multă vreme sub pături, iată că am luptat contra morilor de vânt şi am simţit adierea diamantie a valurilor aspre Este dimineaţă! E deja ora 10:00. Marea aşteaptă alintul unei ultimi priviri contemplative. Astăzi mă întorc acasă împlinită, căci mi-am atins idealul!

63  


Acum e calmă. Pare chiar dezamăgită, oftând greu valuri şubrede… Norii varsă pulberi de stele ce-mi mângâie ezitant chipul fierbinte. E o armonie parcă nefirească. Pare a fi un tablou static care aşteaptă a fi comentat şi interpretat de specialişti. Mi-e atât de greu să plec! Simt că aici pot fi eu, de fapt, lângă căsuţa de paie… S-a făcut atât de târziu… E ora 17:00. Îmi iau valiza cu vise şi mă pierd subtil în paşii existenţei mele. Lumea aceea a fost a mea!

dintre noi reuşim. Aşa se întamplă şi în sport: de la nivelul de începător până la cel de mare performanţă, toţi sportivii doresc să se situeze pe podium şi de ce nu, pe cea mai înaltă treaptă a lui.Este de la sine înţeles că, pentru a fi primul, trebuie să lupţi: cu ceilalţi, cu mediul, cu efortul şi cel mai important, cu tine însuţi! Aceasta este de fapt raţiunea primordială şi desigur lupta cea mai grea: să-ţi învingi limitele, să le impingi tot mai departe, să te autoperfecţionezi şi să perseverezi, să-ţi stabileşti scopuri clare, să-ţi doreşti cu toată hotărârea să câştigi şi peste toate astea să fii convins că poţi şi că depinde de tine căci: SPORTUL ESTE ÎN PRIMUL RÂND LUPTA CU TINE ÎNSUŢI! Adversarul care se ascunde în mintea noastră este mult mai puternic decât cel pe care îl întâlnim pe teren, pe care îl putem privi în ochi descoperind ceea ce gândeşte. Cu toate că ne impunem de multe ori să facem un anumit lucru, atunci când suntem în faţa faptului nu realizăm ce se întâmplă, nu vrem să continuăm, ne este frică şi nu ştim cum să acţionăm. Pentru a fi capabili să trecem peste acestea, noi, ca sportivi, avem nevoie de cineva care să ne spună „am încredere în tine!" şi anume, antrenorul. Sportul de performanţă necesită efort, muncă şi implicare totală. Pentru a ajunge cât mai sus ne întâlnim zilnic cu coechipierii. Fiind atâta timp unii cu ceilalţi, ajungem să formăm o familie. Antrenându-ne ritmic, se formează legătura sportiv-antrenor. Însă această legatură nu este suficientă dacă dorim performanţa. Nu ajunge o relaţie distantă, ci este necesară una deschisă. Postura de antrenor este una specială. El este cel care se apropie de sportivi şi încearcă să îi apropie şi pe sportivi de el. Acest lucru se întamplă şi la mine în echipă. După părerea mea, antrenorului îi este cel mai greu, deoarece el trebuie să se modeleze după fiecare din noi. O sută de oameni, o sută de

Sandu Alina-Demetra Clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord. Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

„Orice vis poate fi transpus în viaţă de către cei care sunt destul de puternici pentru a crede în el.” George Bernard Shaw

Cheia succesului

De-a lungul vieţii, toţi oamenii doresc să reuşească. Toţi vrem să fim cât mai buni, mai pricepuţi, mai recunoscuţi si, de ce nu, răsplătiţi. Dar este cunoscut faptul că doar unii 64  


păreri. Dar ne dovedeşte de fiecare dată, că echipa pentru el este ca o a doua familie. De cele mai multe ori petrece mai mult timp cu noi decât cu oricine altcineva. Cunoaşte în amănunt fiecare "membru" al acestei familii speciale. Ascultă ce avem de spus şi niciodata nu ne judecă părerile. Am reuşit să ne câştigăm reciproc încrederea, să facem diferenţa dintre muncă şi distracţie, să dăm glas tuturor sentimentelor noastre, demonstrând că ne putem baza unii pe alţii. Am învăţat să fim sinceri, deoarece sinceritatea reprezintă compatibilitatea dintre vorbele, gândurile şi faptele noastre, o compatibilitate prin care arătăm celor de lângă noi că-i preţuim. Ca în orice familie am trăit momente de neuitat, am avut parte atât de bucurii, cât şi de griji, probleme, certuri… În decursul ultimelor săptămâni am trecut printr-o perioadă dificilă. Problemele ne-au izbit din toate părţile. Am avut şi avem şi în momentul de faţă jucătoare accidentate, la ultimul turneu lotul echipei nu a fost complet din diferite cauze, dar, cel mai grav, noi, ca sportivi ne-am schimbat, în rău. Nu ne concentram deloc la

ne cunoaşte? Să ne studiem fiecare în parte şi să rezolvăm această problemă. În decursul acestor zile ne-am dat seama de gravitatea situaţiei. Ne-am întâlnit, am povestit, ne-am analizat comportamentul şi am realizat că am dezamagit şi am greşit enorm faţă de un om care a stat mereu alături de noi. Acel om căruia nu-i pasă ce zice lumea despre noi, nu crede, pentru că ne cunoaşte şi are încredere. Acum e nevoie de multă muncă, răbdare, concentrare. Nu promitem luna şi stelele, dar “am trecut prin foc încă o dată, vrem s-ajungem să umblăm pe apă”. Şi simţim fiecare că: "noi, doar împreună putem !" Să ne recunoaştem vina, asumându-ne răspunderea, să demonstrăm contrariul celor întâmplate în ultimul timp, să dovedim că suntem demne de încredere. Să ne arătăm nouă şi antrenorului cine suntem cu adevarăt. Să dovedim că ne putem ridica, cu toate că am căzut. Să fim din nou NOI, echipa L.P.S.!!! Din punctul meu de vedere, sportul, nu poate fi practicat din plăcere atâta timp cât nu se formează acea relaţie specială. Şi acest lucru mi-a fost demonstrat recent mai bine ca niciodată. Comunicarea este esenţială, situaţiile dificile ajutând la întărirea relaţiei cu antrenorul, cu coechipierii. În momentele dificile ne dăm seama că avem nevoie unii de ceilalţi. Atunci când depăşim astfel de momente, arătăm că suntem o echipă adevarată. Dăm dovadă de curaj, potenţial, psihic puternic. Când avem o problemă, antrenorul trebuie să fie conştient că în momentele acelea avem nevoie de susţinere...şi cea mai importantă pentru noi este susţinerea din partea lui. După o accidentare, el trebuie să încerce să afle cum ne simţim, să se implice emtoţional în această problemă. Acesta este ANTRENORUL meu. Indiferent de gravitatea problemei, este mereu la curent. Nu îi pasă că nu doarme o noapte sau că umblă în tot oraşul ca să ne ajute, el o face. Acesta este un antrenor adevărat. Omul

antrenamente, nu ascultam ce ni se transmitea de pe bancă, am desconsiderat, practic, sfaturile date de către antrenor. Când ne spunea că “nu ne mai recunoaşte” nu îl credeam, ne întrebam “dar, ce am făcut?”…Nu eram conştiente de ceea ce se întampla, nu ne dădeam seama că priveam de sus pe toată lumea. …Şi astfel, antrenorul s-a hotărât să luăm o pauză în care să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat cu noi. De ce nu mai acţionăm cum 65  


care este în stare să facă orice, pentru echipa lui, pentru sportivii lui... Şi acela care este în stare să îşi crească singur jucătorii, care nu furnizează “instrucţiuni”, ci ne ajută să ne eliberăm potenţialul şi talentul, din plăcere, să activăm ceea ce deja există în noi şi asteaptă doar să fie pus în mişcare. Cheia succesului pentru un sportiv este un bun antrenor. Cunosc însă şi situaţii în care omul care ar trebui să fie alături de sportivi nu îi înţelege sau refuză să facă acest lucru. Şi sunt echipe în care sportivii şi-au pierdut încrederea în ei, nu se concentrează pe ce fac şi le este greu să dea randament. Lipsa relaţionării şi implicării antrenorului în viaţa şi activitatea lor sportivă atrage după sine consecinţe care duc la probleme în echipă! Atunci când antrenorul

generaţiei noastre, o generaţie care a trecut prin multe schimbări şi care doreşte să fie ascultată, băgată în seamă! În viaţă nimic nu e întâmplător şi totul are un rost, iar noi băgăm în seamă până şi detaliile cum ar fi o simplă întrebare "Cum te simţi astăzi?" sau "Mai rezişti?". Avem boala de a simţi că existăm ! Cu toate că viaţa de sportiv este grea, aceasta are şi foarte multe alte părţi bune, dar cea mai remarcabilă dintre toate, este această unitate din echipă, relaţiile dintre coechipieri şi antrenor, faptul că am ajuns să formăm o familie, că suntem la nivelul în care ne cunoaştem fiecare gest şi vorbă şi suntem convinşi că „noi doar împreună putem!" Vălean Abigail Liceul cu Program Sportiv Bistriţa Prof. coordonator: Siman Luminiţa

nu are puterea să te mobilizeze în timpul unui meci, unui antrenament, deoarece el nu este convins de reuşită, cum ar putea sportivii să creadă? Nevoia de sprijin apare în momentele grele, când ai ratat un contraatac sau ai dat o pasă greşită într-un moment tensionat, când totul ţi se pare că merge prost şi eşti la pământ. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă, relaţia specială dintre antrenor şi sportivi nu există. E trist când un vis nu devine realitate din această cauză! Recunosc, suntem mofturoşi, avem idei nenumărate (care pot fi negative sau pozitive), ne place să credem că ştim de toate şi că orice lucru e posibil. Ştiu că e greu de lucrat cu mai mulţi sportivi, ştiu că fiecare suntem complicaţi şi că multora li se pare că avem idei exagerate, dar ideile acestea nu le spunem de oriunde, le spunem din suflet şi sunt ideile

Veşnicia formei fără fond Nu de puţine ori, majoritatea dintre noi am asistat la diverse scene care, la prima vedere, ni s-au părut absolut normale. La o privire mai atentă însă, am sesizat că lucrurile nu stau tocmai cum ar trebui sau cum ne-am fi

66  


dorit să fie. Într-o societate în care lumea este mai atrasă de forma şi ambalajul produsului decât de esenţa lui, diferenţele sunt întâlnite la tot pasul. Observăm în viaţa cotidiană o multitudine de exemple de discriminare socială care se creează din prisma acestor concepţii nu tocmai sănătoase. Persoane care şi-au creat în prealabil o imagine de succes, dar fără realizări personale concrete, companii lăudate şi mediatizate din plin, dar a căror producţie proprie nu rupe gura târgului, simple produse ambalate într-un material plăcut ochiului, dar proaste din punct de vedere calitativ, sunt doar câteva din elementele ce aparţin laturii “întunecate” a unei societăţi. Situaţia de faţă este foarte asemănătoare cu ,,semnalul de alarmă” tras de Titu Maiorescu în articolul În contra direcţiei de azi în cultura română. Maiorescu porneşte de la ideea că în toate straturile societăţii româneşti se poate identifica viciul "neadevărului", al imitaţiei, şi al superficialităţii. Dorind să preia modelul occidental, poporul român a introdus diverse forme sau idei, neavând însă bazele fondului autohton solid. Aşa cum nu poţi pregăti un elev de clasa a 3-a pentru un examen de bacalaureat, tot aşa, nu poţi schimba sau modela gândirea unui popor după un altul mult mai avansat. Problema cea mai importantă însă apare atunci când superficialitatea şi ipocrizia

are un aer superior faţă de tine în preajma prietenei sale, atunci când un amic nu te mai ajută datorită faptului că are un altul mai înstărit, iar exemplele pot continua. Totul se întâmplă din pricina dorinţei de a avea o imagine exterioară superficială şi aparent superioară celorlalţi. Tocmai din cauza acestei anomalii s-au petrecut şi faptele ce urmează a fi prezentate. Cu câţiva ani în urmă, în sala de judecată, în timpul unui proces, se afla şi personajul la care vom face referire. Tânăr fiind pe atunci, un simplu practicant, rolul său la procese fiind mai mult simbolic şi cu scopul de a acumula experienţă. Ceea ce nu ştiau însă mai marii Curţii de Justiţie era faptul că tânărul fusese deja foarte bine instruit de către tatăl său, iar inteligenţa şi perspicacitatea lui erau desăvârşite. Procesul aflat în desfăşurare lua o turnură ciudată şi se îndrepta spre o decizie incorectă a judecătorului. Un om nevinovat urma să fie închis pentru mulţi ani deoarece a avut ghinionul să se afle la locul şi momentul nepotrivit iar avocatul său era unul modest şi fără pic de experienţă. Băiatul nostru, văzând ce se petrecea în sala de judecată se ridică brusc în picioare şi îşi drese glasul : - Conform articolului 57 B, aliniatul 3, inculpatul pe care îl învinovăţiţi este complet acoperit de lege şi nu ar trebui să… A fost însă rapid întrerupt de către judecătorul în activitate, primind o replică rece: - Nu permit unui biet băieţaş să-mi ţină mie lecţii de drept în timpul procesului! Fără o îmbrăcăminte deosebită şi fără nici un aliat cu influenţă în sistemul putred de atunci, tânărul nu fusese luat în seamă de nimeni, ba mai mult, a fost luat chiar peste picior de câţiva membrii ai biroului prezenţi la proces. Inculpatul a fost închis fără reţinere, iar băiatul a hotărât, după nefericitul eveniment, să-şi continue studiile într-o ţară străină.

oamenilor ne loveşte direct în faţă şi ajungem să înţelegem că nu toţi cei care ne înconjoară o fac fără vreun interes propriu. Începi să-ţi pui întrebări atunci când cel mai bun prieten al tău 67  


Acum, tânărul devenit bărbat în toată firea, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi avocaţi de pe Mapamond, cu un procentaj maxim de reuşită în toate cazurile susţinute. Întors în ţară, avocatul acceptase un caz deosebit de complicat, în care avea misiunea de apăra principalul suspect la uciderea a patru oameni. Ironia a făcut ca judecătorul procesului să fie tocmai acela care i-a marcat începutul de carieră. Fără aproape nici o probă, amănunt sau argument care să conteste inculparea clientului lui, avocatul i-a pus o întrebare ieşită din comun oponentului său : - Dacă nu vă e cu supărare, răspundeţi-mi la o întrebare. Mestecaţi gumă ? - Bineînţeles că nu ! a răspuns celălalt avocat. În acel moment, personajul nostru l-a rugat pe acesta să-şi deschidă larg gura pentru a vedea dacă într-adevăr era aşa cu spunea el. După cum era de aşteptat, celălalt avocat avea gumă de mestecat în gură. Toata sala a înlemnit în acea clipă. - Onorată instanţă, dacă omul acesta are curajul nebun să mintă aici, în faţa curţii de justiţie, cum am putea avea încredere în ce spune în apărarea clientului său ? Judecătorul, fiind impresionat de prestanţa şi importanţa avocatului în societatea actuală, îi dădu acestuia câştig de cauză şi anunţă procesul încheiat. Iată aşadar, cum o funcţie, o haină scumpă sau o rudă cu „rădăcini groase” în sistemul respectiv poate schimba complet gândirea, viziunea şi puterea de decizie a cuiva, în cel mai scurt timp posibil. Un răspuns superficial, un prieten de ocazie, o şansă mincinoasă, o libertate relativă, toate au o singură denumire: formă fără fond.

Viaţa de adolescent Adolescenţa nu înseamnă în primul rând şcoală. Este vârsta la care ne descoperim, legăm cele mai trainice prietenii, culegem cele mai frumoase amintiri – vârsta când totul este posibil, când visele care se ţes acum au mari şanse de a se transforma în realitate. Mulţi dintre elevii colegiului nostru au pasiuni şi preocupări dincolo de ceea ce le oferă programele şcolare. Ei muncesc cu pasiune şi altfel decât pentru a- şi îndeplini doar sarcinile de elevi. Uneori, pasiunile se pot transforma în meserii, sau în cariere de succes, chiar dacă acum, la început, foarte puţini adulţi îi iau în serios, sau îi încurajează. Îi veţi cunoaşte în continuare pe câţiva dintre ei – probabil mult prea puţini – aceea care au avut curajul să se prezinte şi să vorbească despre ei, fie în faţa colegilor, fie încurajaţi de unii dintre profesori. Ilinca şi Oana sunt pasionate de jurnalistică. Ele au dorit să afle mai multe

despre colegii lor din aceeaşi clasă. Au descoperit astfel că Ramona şi Roxana doresc să urmeze o carieră muzicală, dar şi că Alexandra şi Camelia sunt foarte talentate la grafică şi desen: Ramona - o voce deosebită! Ramona este o fată stilată, ştie ce vrea, chiar dacă uneori pare o zăpăcită. De când suntem colege mi-am dat seama că este o fată simplă, dar care are un talent deosebit. Vă

Kotecz Eduard Robert Colegiul Naţional „M.Eminescu” Baia Mare Prof. îndrumător: Cândea Monica

68  


spus că am ureche muzicală, iar vocea e foarte bună, dar mai am multe de învăţat. În clasa a VII-a am intrat la canto şi de atunci cred că am făcut mari progrese. - Ai fost invitată vreodată la un vreun festival? Cum ti s-a părut? - Anul trecut, la Palatul Culturii din Ploieşti, am cântat pentru prima dată pe o scenă mare şi cu un public numeros. Am avut emoţii, dar mam simţit foarte bine când publicul m-a aplaudat. - De ce ai ales canto şi nu altceva? - Cursurile de canto îmi oferă posibilitatea să învăţ să îmi folosesc cât mai bine vocea. - Ce alte pasiuni ai? - Îmi place foarte mult să scriu poezii şi poveşti. Când scriu, parcă sunt într-o altă lume, fără griji şi fară necazuri. - Da. Ştiu că ai câştigat recent o menţiune pentru creaţiile tale în versuri, la Concursul Judeţean de Creaţie “Alexandru Tudor Miu – Întâlnire cu Pasărea Phoenix”, de la Câmpina. - Dacă ar trebui să alegi între muzică şi scris, ce ai alege? - Nu pot să aleg dintre acestea două doar pe una dintre ele! E ca şi cum ar exista un cer fară soare. Muzica, ea însăşi, e o poezie.

învit să o cunoaşteti şi voi în următorul interviu: - Hello Ramona! De la ce vârstă ai început să cânţi? - Prima dată când am cântat pe o scenă, s-a întâmplat în clasa a V-a, când aveam 11 ani. Cea care m-a îndrumat şi a fost susţinătorul meu a fost sora mea mai mare, Lorry. După aceea am cântat în foarte multe locuri unde, după fiecare spectacol, m-am bucurat de aplauzele ce se înmulţeau şi orice persoană care venea să mă felicite mă ajuta să trec peste emoţii şi să am încredere în mine şi în vocea mea. - De ce ai ales muzica şi nu sportul, de exemplu? - Înainte să cred în talentul meu vocal am crezut că dansul este cea mai importantă pasiune a mea, dar am descoperit apoi că muzica îmi dă încredere în mine. - Ai putea spune ce melodie îti place cel mai mult să cânţi? - Natalia Oreiro – „Me muero de amor!” a fost prima melodie cântată şi unica într-o limbă străină…De fiecare dată când o cânt îmi aduce aminte de copilărie. Roxana - noua voce a adolescenţilor! Roxana este o adolescentă deşteaptă, frumoasă şi talentată. Ne este colegă şi sperăm să devenim prietene în timp... La Balul Bobocilor a fost aleasă Miss Boboc, iar la proba practică a interpretat o melodie compusă chiar de ea. Vă învit să o descoperiţi din următorul interviu: - Când ţi-ai dat seama că muzica este ROXANA BOLDA  viaţa ta? - Până la 12 ani nici nu ştiam că am talent. Mie însă îmi plăcea foarte mult să cânt prin casă, iar mama într-o zi m-a auzit cântând şi mi-a

Camelia si Alexandra - douã fete cãrora le place să deseneze!

ALEXANDRA  PANAIT

Cum ai început să pictezi? C: Nu ştiu, a fost un lucru natural, a venit de la sine. A: Mi-a plăcut întotdeauna să desenez, dar nu prea aveam mult timp liber. În vacanţa de vară am găsit o poză drăguţă pe internet şi am vrut să văd cum ar arăta pe hârtie. După ce am 69

CAMELIA RÎNCEANU


terminat desenul, mi-am dat seama că am talent. - De la cine ai moştenit această pasiune? C: De la bunicul meu (tatăl tatălui meu). A: Nu sunt sigură dacă am moştenit asta de la cineva, posibil de la mama, desenează binişor. - Faci cursuri de desen? A: Da, fac cursuri şi e foarte distractiv. Nu numai că înveţi ceva, dar interacţionezi şi cu foarte multe persoane cu care ai ceva în comun: dragostea faţă de artă. - Ce te inspiră atunci când desenezi? C: Muzica şi natura. A: În principal muzica, şi starea în care sunt. Cum te simţi atunci când desenezi? C: Liberă. A: Când desenez mă simt liberă. Nu ţin cont de părerile celorlalţi faţă de ce desenez. - Unde te vezi în următorii 10 ani? C: Probabil la propriul show de modă în New Nork (râde). A: Nu am de unde să ştiu ce îmi rezervă viitorul. De aceea nici nu mă gândesc aşa departe.

Feri cântă la pian de la 4 ani. La 7 ani şi-a convins părinţii să îl înscrie la Liceul de Artă, unde a şi participat la multe concursuri. Cel mai important concurs de până acum a fost cel de la Paris, din septembrie, anul trecut.

PÎSLARU FERNANDO 

Decizia de a deveni elev al liceului nostru a fost tot a lui pentru că, ajuns la adolescenţă, şia dat seama că nu vrea să facă din această pasiune o meserie. Pianul este şi va rămâne pentru el prima iubire. Cea mai fascinantă amintire a mea este – spune el – cea când am pus prima dată degetele pe un pian. Mi s-a părut fabulos... Deea – este o adolescentă calmă, optimistă şi prietenoasă. Modestă, dar şi nesigură pe ea, are o mare calitate care, de multe ori, lipseşte chiar şi adulţilor: răbdarea. Combinată cu un simţ artistic în formare, ea este pasionată de arta manichiurii – pictează miniatural, pe unghii. Colegele o solicită de multe ori să le ajute atunci când au câte un eveniment, dar ea nu s-a gândit încă dacă va face din asta o meserie...

Ca mulţi alţi adolescenţi, Andra scrie poezii. Recent a avut chiar curajul să participe la un concurs judeţean şi a câştigat o menţiune. În plus, ea se antrenează zilnic practicând

MARINESCU ALEXANDRA 

aerobic de performanţă la Palatul Copiilor din Ploieşti, de 4 ani. În luna decembrie a anului trecut, ea a câştigat împreună cu echipa Locul I la Campionatul Naţional care a avut loc la Giurgiu. Până acum, a „colecţionat” 4 medalii personale, dar cel mai mult se mândreşte cu noua cupă obţinută la ultimul concurs.

ŞTEFAN ANDREEA 

70  


Anatolie practică Parkour şi Freerun. Sunt două sporturi periculoase, dar foarte iubite de adolescenţi. La Parkour şi-a rupt mâna, în urmă cu un an, iar de atunci se antrenează doar în Freerun. El susţine că, deşi pare periculos, nu se poate întâmpla nimic dacă gândeşti pozitiv şi eşti atent la coordonarea mişcărilor. Acum organizează săptămânal antrenamente pentru începători, împreună cu un prieten şi se anternează zilnic prin oraş. Dacă voi avea un băiat, sigur îl voi învăţa şi pe el acest sport. Nu am de gând să renunţ la practicarea lui decât pe la 30 de ani, când ligamentele nu mai sunt atât de elastice.

PISCUL RARǍU REGǍSIRI DE TAINǍ Primul drum „Muntele e altfel…”, spune un glas cald, şi acestea sunt sunt singurele cuvinte pe care le mai ţin minte acum.

N-au trecut decât şase ore de atunci. Eram la Suceava… Oraşul plin şi parcǎ mai cenuşiu sub ceţurile dimineţii moţǎie încǎ aşteptând zorile. Miroase a motorinǎ şi a praf, aerul verii e sufocant încǎ dinainte ca soarele sǎ rǎsarǎ. Un grup cuminte într-o staţie de autobuz, autocarul albastru pufneşte din toate încheieturile ca un mamifer enorm, supǎrat cǎ a fost trezit. Un om înalt, albit discret pe la tâmple vorbeşte cu toţi deodatǎ, întreabǎ, rǎspunde, se plimbǎ de colo-colo. Zǎrindu-mǎ, se apropie de parcǎ ar fi vrut de multǎ vreme sǎ-mi spunǎ ceva: „Ce faceţi, mǎi? Mergeţi la

SÎRBU ANATOLIE 

Printre noi sunt încă mulţi alţi colegi care ne uimesc de fiecare dată cu pasiunile lor. Nu am reuşit încă să ne cunoaştem bine cu toţi. Într-un liceu cu peste 800 de elevi, ne întrebăm câte surprize plăcute ne aşteaptă şi în celelalte clase.

Crucea

Gîtman Ilinca şi Iordache Oana, clasa a IX-a A Profesor coordonator: Ioana Lungu Colegiul Tehnic „Lazăr Edeleanu”, Ploieşti Zona Rarǎu-Giumalǎu. La umbra munţilor arde rugǎciunea. 71  


Maica Domnului? Doamne ajutǎ sǎ ajungem!” Zâmbesc încurcat. „Mǎi, voi ştiţi care este cea mai mare moştenire pe care o pot lǎsa pǎrinţii copiilor?” Îi rǎspund sincer cǎ nu. Cu o strǎlucire de mulţumire în priviri ghidul pelerinajului, „nenea Dan”, rǎspunde: „O spun Sfinţii Pǎrinţi, paradoxal cea mai mare moştenire e o lipsǎ, lipsa pǎcatelor! Da!”. Apoi pleacǎ spre ceilalţi. Şoferul cu ochelari cu ramǎ neagrǎ, zâmbeşte şiret „Ajungem, ajungem!” pare sǎ spunǎ. Are pǎrul puţin ridicat şi dat pe spate, seamǎnǎ - nu ştiu de ce - cu Mişu Fotino. În rest, o joacǎ de-a luminile pe fereastra autocarului, rotitor, halucinant, câini rǎtǎciţi; oameni; blocuri; magazine cu nume ciudate ţipǎtoare; un magazin angro roşu; strǎzi întortocheate, o troiţǎ în vârful unui deal şi un gând ca o linie albǎ şerpuind cǎtre Câmpulung - muntele. Din depǎrtare, Munţii Bucovinei nu au nimic extraordinar. Sunt linii ondulate de-a lungul orizontului. Ce te-ar face sǎ crezi, cǎ în desişul codrilor, sihaştrii neştiuţi de nimeni stau ascunşi între rugǎciune şi stâncǎ? Piscul Rarǎu are douǎ mǎnǎstiri: Chiril şi Sihǎstria–Rarǎu, iar de aici, de sus, cǎlugării vǎd altfel lumea.

obosiţi, încercau sǎ se ascundǎ din calea tǎtarilor.

Pietrele Doamnei ascund comori şi legende.

Se spune cǎ s-au adǎpostit într-o poianǎ, iar avutul Moldovei l-au ascuns printre câteva stânci din vârful muntelui. Cǎpeteniile pǎgânilor au aflat însǎ, şi s-au repezit lacom spre bogǎţii. N-au ajuns sǎ le vadǎ. Un colţ mare de piatrǎ a cǎzut asupra lor strivindu-i; armata li s-a împrǎştiat îngrozitǎ, (acum în codru la bǎtaia vântului, crengile pocnesc scurt, aproape). Petru Rareş ridicǎ în anul 1541 o mǎnǎstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului, pe locul în care fusese vechiul schit al lui Sisoe, pentru slava lui Dumnezeu, îi dǎruieşte o icoanǎ de la Muntele Athos care şi astǎzi mai sǎvârşeşte minuni. „Omul acesta pare ivit de acolo din vremurile acelea gǎlbui şi martor la toate le împǎrtǎşeşte acum nouǎ încredinţat de adevǎr. Vocea îi urmeazǎ înainte, însǎ în singurǎtatea asta nu poţi fi decât tu şi muntele. Ziua de ieri, chiar dimineaţa aceasta, tot trecutul se pierd în aburii vreunei prǎpǎstii din apropiere. Cǎci aici e un alt timp, deşi suntem în iulie, în afarǎ de o luminǎ strǎvezie ce ţi aşazǎ pe umeri, nimic nu mai pare sǎ aparţinǎ verii. Totul e verde, adevǎrat, un verde viu ca o chemare şoptitǎ, dar rǎcoarea nefireascǎ, mângâietoare, aduce mai degrabǎ primǎvarǎ. Mǎ uit fugar la oamenii pe care i-am lǎsat în spate: ochi liniştiţi, uşor absenţi, un singur chip se agaţǎ de ceea ce vede. Un bǎrbat în jur de 30 de ani pǎşeşte cu tǎria unei mari hotǎrâri.

Muntele În satul Chiril drumul spre mǎnǎstirea Rarǎu e asfaltat 4 km, pânǎ la o cruce de piatrǎ pictatǎ lângǎ care scrie strâmb „spre mǎnǎstirea Rarǎu”. Ajuns aici, ştii cǎ mai ai doar 800 de metri pe care, deşi sunt cei mai obositori, îi parcurgi nu ştiu cum, parcǎ zburând. Vara, se poate merge cu autocarul pânǎ la poarta mǎnǎstirii, noi însǎ vom merge pe jos. Aşa, ca jertfǎ dǎruitǎ Maicii Domnului. totuşi mie îmi pare mai mult o binecuvântare primitǎ. Ghidul povesteşte istoria locului atât de sigur, încât uitându-te spre Pietrele Doamnei, vezi istoria şi legenda închegându-se în chipuri omeneşti. „voievodul Petru Rareş cu Domniţa Ruxandra, alǎturi de câţiva oşteni 72  


nisipoase. Nu-mi dau prea bine seama unde sunt. Miroase a tǎmâie, a varǎ şi luminiţe palide peticesc întunericul din bisericǎ. În faţa altarului numai icoana strǎluceşte alinǎtor.

Sihǎstria Un arbore secular, dezgolit de scoarţǎ, prǎbuşit dupǎ un fulger apare pe partea dreaptǎ a drumului. Mǎ întreb inutil cum arǎta bradul acela atunci când în 1775 cǎlugǎrii de pe partea cealaltǎ a muntelui la 13 km distanţǎ, s-au mutat aici, la Mǎnǎstirea Chiril, sub ameninţarea generalului austriac Bukow. Mergeau în rugǎciuni şi lacrimi în urma icoanei care plutea. În faţa ei, brazi uriaşi coborau la pǎmânt, închinându-se. Drumul se hotǎrâse la porunca icoanei care ieşise din rama ei de argint de trei ori. Gǎsind-o a doua zi la uşa bisericii, cǎlugǎrii s-au înspǎimântat cǎ aceasta ar vrea sǎ-i pǎrǎseascǎ. A treia oarǎ o voce le-a spus sǎ mute schitul, cǎci altfel vor fi ucişi. Aşa au fǎcut, au luat toate lemnele le-au încǎrcat în care şi au pornit conduşi de Maica Domnului. Icoana s-a oprit într-un brad şi aici s-a hotǎrât reclǎdirea locaşului. De la o cotiturǎ, urcuşul se înalţǎ parcǎ, şi cǎrarea îţi apare în faţǎ, cenuşie, dreaptǎ. Poarta Mǎnǎstirii se dezvǎluie încet de dupǎ câteva ramuri; la poalele ei curge un izvor rece. Aerul e mai limpede aici, miroase a iarbǎ crudǎ, tǎiatǎ. În curte, cǎlugǎrii, umbre tǎcute în straie negre, îşi continuǎ neschimbat ascultǎrile. Fiecare are la mânǎ un şirag de mǎtǎnii bǎtǎtorite, pe care le roteşte neîncetat. N-am înţeles de la început cǎ gândurile lor îngenunchiate în rugǎciune se rotesc odatǎ cu mǎtǎniile… Linişte. Linişte. Linişte. La trapezǎ, arome calde, bune. „Slavǎ ţie, Dumnezeule, slavǎ ţie!” Fraţii de aici, uşor osteniţi, râd senin. Douǎ autocare au venit, unul pleacǎ, peste 100 de oameni vor trece pe aici. Şi ei tot râd senin. „De unde sunteţi?”, din Suceava, rǎspund. „A, de aici de aproape. Frumos, frumos! Aţi venit la Maica Domnului, nu-i aşa? Doamne ajutǎ!” Seara la rugǎciune, femei ascunse în eşarfe murmurǎ acatiste. Cǎlugǎrii cântǎ la stranǎ, vocalele se prelungesc în sunete grave,

Plecarea Douǎ zile. Douǎ zile au trecut ca fumul parfumat al Miezonopticii. Când au trecut? Autocarul albastru, cuminte e la poarta Mǎnǎstirii Rarǎu. S-au schimbat oamenii? Zâmbim cu toţii fǎrǎ motiv, cu o uşurare în glasuri, în suflete. Cineva lipseşte. Murmure, foşneli. Ghidul spune ceva de neînţeles, parcǎ mǎ strigǎ. Cobor şi mǎ întorc spre mǎnǎstire. Caut pe cineva cu privirile. Fac semnul crucii în grabǎ şi intru în bisericǎ. Acolo, în faţa icoanei, omul cu o hotǎrâre mare se roagǎ. Nu îndrǎznesc sǎ-l chem, mǎ simt de parcǎ aş rupe o perdea nevǎzutǎ. Aştept. Cu priviri simple, întrebǎtoare, omul se ridicǎ încetişor. Spun în fugǎ pentru ce am venit. „Plecǎm, domnule! Grǎbiţi-vǎ! Plecǎm!”. Nu ştiu dacǎ surâde, parcǎ recunosc acelaşi glas de la începutul cǎlǎtoriei. „Eu nu mai plec acum. Rǎmân la mǎnǎstire, nu mai vin acasǎ. Rugaţi-vǎ pentru fratele Constantin!” Acum înţeleg, îmi spun, dar nu ştiu ce am înţeles… Revǎd acelaşi traseu în sens invers, halucinant, rotitor, joc de lumini în ferestre, o troiţǎ în fruntea unui deal, un magazin roşu, oameni, oraşul prǎfuit, ceţos. Acasǎ. Muntele, de ce o fi muntele altfel? Epilog Dupǎ un an, am mers din nou la Mǎnǎstirea Chiril; în autocarul albastru erau acum pǎrinţii şi fratele geamǎn ai celui care 73


rǎmǎsese la mǎnǎstire. Fratele Constantin fusese simplu muncitor şi nimeni nu-i bǎnuise planurile de a se retrage în cǎlugǎrie. Puţin ferit, bǎtrâna îmi spuse totuşi: „Da’ parcǎ nu era ca ǎstalant, era mai liniştit de felul lui, mai bun, aşa, la suflet.” N-au vorbit cu el decât dupǎ ce stareţul i-a dat binecuvântare, târziu, când ceţuri limpezi coborau pe vârfurile brazilor. L-am mai zǎrit odatǎ, înainte sǎ plec, cu barbǎ neagrǎ, pǎrul pânǎ la umeri, privind undeva în zarea seninǎ şi ondulatǎ a Bucovinei: „Fratele Constantin se roagǎ pentru voi.”

Sufletul cărţii despre război şi l-a deschis, cu greu, bunica Sterciuc Domnica, în vârstă de 78 de ani, din localitatea Grăniceşti. Ea mi-a răspuns cu un glas tremurând şi cu o privire ce emana o tristeţe pe care nu o mai văzusem până acum: „Puiul bunicii, războiul înseamnă moarte, suferinţă, boli, chin…! Este iadul pe pământ! Este ceea ce eu nu mai vreau să mai văd vreodată! De ce vreţi voi să vă umpleţi sufletul şi mintea voastră neprihănită cu rănile oamenilor mari. Am întrebat-o pe bunica câţi ani avea în timpul războiului. A suspinat îndelung, apoi m-a dus în lumea dureroasă a amintirilor ei de copil: „Aveam cinci ani când a început războiul, toată lumea vorbea despre fel de fel de zvonuri despre război, că am auzit astea de la tata care vorbea cu vecinii şi cu alţi oameni care mai veneau pe la noi în zilele de sărbătoare. Timp de doi ani n-am ştiut ce e războiul. După doi ani, ţara a fost invadată de ruşi care au tras cu puşti, mitraliere, tancuri, au dat foc la case, au luat mâncarea copiilor de pe masă, ba chiar au scos familiile din propriile case pentru a avea unde dormi soldaţii lor. Au fost timpuri grele, au murit foarte mulţi oameni. Noi am fost deportaţi în Calafindeşti, fiindcă frontul se mutase undeva pe la Grăniceşti. Am luat cu noi ce apucasem: vaca, porcul, ceva făină şi hainele de pe noi. Am avut noroc că o femeie ne-a primit în şură, unde am stat mai mult sub cerul liber, fiindcă draniţa era spartă, iar vântul sufla din toate părţile. Am mâncat ce am putut. Chiar şi loboda era un aliment preţios. După ce frontul s-a retras, nemţii fiind fugăriţi de ruşi, am venit acasă. Nimic nu mai era cum a fost, totul se furase, dar eram fericiţi că măcar casa rămase cât de cât întreagă. Am găsit satul înconjurat de munţi. Pentru noi, copiii, era o bucurie să vedem munţii, dar nu mai recunoşteam locurile de unde am fugit cu câteva luni în urmă. Au urmat timpuri şi mai grele. Oamenii nu aveau ce mânca, nu aveau încălţăminte, haine. Copiii veneau la şcoală cu un cojocel rupt şi încălţaţi cu o pereche de opinci. Din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a lipsei banilor, majoritatea copiilor nu puteau face mai mult de patru clase.”

Spiridon Ioana-Maria clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Războiul – lacrima din inima bunicii Am învăţat la istorie că al Doilea Război Mondial a început în anul 1939 şi s-a sfârşit în anul 1945. Şi tot la orele de istorie am aflat linia frontului din Est a trecut şi prin satul meu. Dar cartea este ştiinţă şi nu îmi poate descrie cu sufletul viaţa unui sat în timp de restrişte...

Carte poştală din anul 1947

74  


În ochii bunicii am întrezărit o lacrimă care apoi se scurse pe faţa ei îmbătrânită de trecerea timpului şi a necazurilor la care cu greu a făcut faţă. Am înţeles atunci că ceea ce îmi spusese bunica nu era tot. Cred că multe necazuri şi orori sălăşluiesc în mintea ei, dar nu vrea să mi le spună, fiindcă ea crede că sunt prea mică pentru acest lucru de care sunt vinovaţi cei mari. Aşa am înţeles noi, strănepoţii celor care au plecat prea devreme în lumea fără de durere, de unde are satul nostru dealurile în forma unui cerc, casele fiind aşezate în mijloc, aşa am aflat de ce în sat la noi oamenii nu încuie uşile noaptea sau ziua, când pleacă de

acasă. Pentru că războiul i-a înfrăţit să se apere unii pe alţii. Probabil străinii niciodată nu vor putea să le înţeleagă dorul. Am auzit şi multe fapte şi întâmplări despre cealaltă latură a războiului povestite de unchiul Toader, veteran de război, despre viaţa de pe front şi despre viaţa din lagărele de concentrare, dar mi se pare prea mult pentru orice om normal să audă aceste lucruri povestite de bunica într-o zi din iarna lui 2012. Teodorivici Diana Clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornalia Bratu şi Rahila Cuşnir

Scrisoare trimisă de pe front în anul 1945, către familie - semne că trăiesc

75  


CONDEI DE JURNALIST 

[Type the document subtitle] | xp


2. Spuneaţi despre kiturile de amintiri, care din câte ştiu sunt folosite pentru luarea amprentelor mânuţelor şi tălpilor bebeluşilor. Nu credeţi că aceste amintiri vor adânci oarecum trauma părinţilor?

Bianca Brad: „Îmi doresc ca E.M.M.A să aducă alinare şi lumină în sufletele Părinţilor de Îngeri, ostenite de atâta dor, durere şi lacrimi amare.”

Ştiu că este şocantă ideea, şi asta numai pentru cei care nu au trecut prin aşa ceva. Chiar şi părinţilor îndoliaţi le este greu să accepte gândul de a face asta, în stare de şoc fiind şi neavând pe nimeni lângă ei care să le explice cât de importante sunt. De aceea refuză. Însă, ulterior, după ce depăşesc primele etape ale doliului, regretă că nu au făcut-o. Cel puţin aşa reiese din aproape toate mesajele scrise de mamele de îngeri. Oricine ar citi mesajele mamelor care au pierdut un copil şi nu au amintiri, ar afla cât de mult regretă faptul că nu au măcar o poză cu puiul lor, că au ratat ultima ocazie de a salva câteva amintiri cu puiul lor. Pe kiturile EMMA stă scris: „Când cineva drag devine o amintire, acea amintire devine o comoară”. Şi aici am să o citez pe doamna Georgiana Dobrescu (psihanalist), „Cu cât ai mai multe reprezentări despre cineva drag pe care lai pierdut, cu atât poţi să faci mai bine un travaliu de doliu”. 3. Zeci de femei îşi găsesc alinarea prin intermediul organizaţiei EMMA, şi desigur fiecare poveste impresionează. Există, totuşi, un caz care va impresionat într-un mod cu totul şi cu totul deosebit?

Actriţă, cântăreaţă şi Miss Prinţesa Frumuseţii în anii ’90, BBiiaannccaa BBrraadd este astăzi mama unei fetiţe născute fără viaţă, ce readuce speranţa în vieţile altor sute de părinţi ce şi-au pierdut copiii. Prin organizaţia pe care a înfiinţat-o, intitulată după numele fetiţei sale E.M.M.A, ea trage un semnal de alarmă asupra faptului că România ocupă primul loc în U.E. în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă. „Cei ce trec prin drama pierderii unui copil au nevoie de putere, curaj şi înţelepciune, şi mai ales de credinţă. Vreau ca E.M.M.A să readucă speranţa în vieţile acestor oameni şi să însemne un nou început; şi prin ea, să se simtă mai aproape de spiritele pure ale iubiţilor lor copilaşi! ” 1. Care sunt obiectivele prin care organizaţia EMMA şi-a propus să vină în sprijinul tuturor femeilor? Obiectivele menite să ajute părinţii îndoliaţi sunt: kiturile de amintiri E.M.M.A; dezvoltarea serviciilor perinatale şi dotarea maternităţilor cu aparatură medicală performantă, pentru a îmbunătăţi calitatea asistenţei medicale acordate gravidelor şi bebeluşilor; instituirea prin lege a drepturilor copiilor născuţi fără viaţă şi ale părinţilor acestora.

Este răvăşitor când afli drama mamelor care au pierdut nu doar un copil, ci unul după altul; când este o moarte subită şi şocantă prin modul în care s-a întâmplat; sau, din contră, când este vorba de o luptă grea dusă cu o boală 76  


să însemne un nou început; şi prin ea, să se simtă mai aproape de spiritele pure ale iubiţilor lor copilaşi! 5. Credeţi că un bărbat împarte aceeaşi durere la pierderea unui copil, ca a unei femei?

cumplită. Nu mai zic de copii ucişi de propriul părinte. Şocante şi revoltătoare, în acelaşi timp, sunt poveştile din care reiese modul inuman în care au fost tratate unele mame şi bebeluşii lor. Dar nu pot face o ierarhie, pentru că toate poveştile sunt impresionante deja prin deznodământul lor.

De cele mai multe ori, bărbaţii se ataşează de copil după ce se naşte, când îl pot vedea şi îl pot strânge în braţe. Dar asta nu înseamnă că nu suferă atunci când pierd copilul înainte de naşterea acestuia. Însă, cei mai mulţi nu îşi exteriorizează suferinţa, de cele mai multe ori din dorinţa de a-şi proteja soţia sau partenera de viaţă. Alţii au fost educaţi să îşi ascundă emoţiile sau pur şi simplu încearcă să-şi îngroape durerea. Din păcate, modul diferit de a parcurge travaliul de doliu, duce de multe ori la răcirea relaţiei dintre soţi sau parteneri de viaţă. Poate duce chiar şi la despărţire. Sunt însă şi cazuri fericite, când durerea efectiv îi uneşte. Tot ce pun spune e că îmi doresc ca E.M.M.A să aducă alinare şi lumină în sufletele Părinţilor de Îngeri, ostenite de atâta dor, durere şi lacrimi amare. 6. Să ne reîntoarcem puţin la organizaţie şi la datele inerente ei. Am înţeles: E.M.M.A. – eternul miracol; materna alinare. Dar rândunica ce însoţeşte acest nume frumos, ce simbolizează? E o întreagă poveste. În ziua în care mi-am înmormântat fetiţa, o rândunică a intrat şi a ieşit din biserică împreună cu sicriaşul micuţei mele Emma - deasupra căruia a zburat şi a cântat pe tot parcursul slujbei! Prin urmare, această delicată şi frumoasă pasăre a devenit simbolul fetiţei mele. Am pus simbolul rândunicii pe sigla Organizaţiei E.M.M.A. în memoria fetiţei mele, dar mult mai târziu, am aflat ce semnifică rândunica şi cât de potrivit este acest simbol pentru organizaţia EMMA.

4. Povestiţi-mi despre strigătul surd al mamei ce trăieşte o astfel de dramă. Nu există cuvânt care să descrie durerea din sufletul unei mamei care îşi pierde copilul. Şi mai dureros este cred, atunci când cei din jur nu înţeleg durerea mamelor care îşi pierd copilul înainte de naştere. Cei mai mulţi nu înţeleg cum poţi suferi după un copil pe care nu l-ai văzut, cu care nu ai petrecut mult timp şi, minimalizându-ţi durerea, te condamnă să suferi în tăcere. De aceea, îmi doresc şi îi rog pe toţi care citesc acest interviu, să intre pe site-ul Organizaţiei E.M.M.A., să citească pagina „Pentru cei din jur”, ca să înveţe ce să spună şi mai ales ce să nu spună unei mame care şi-a pierdut copilul astfel. Să le spună şi altora apoi. Astfel, când cineva va trece prin aşa ceva, va avea şanse mai mari să nu mai fie rănit de cei din jur şi să găsească sprijinul emoţional de care are nevoie, locul în care

durerea îi este înţeleasă şi respectată. Cei ce trec prin drama pierderii unui copil au nevoie de putere, curaj şi înţelepciune, şi mai ales de credinţă. De aceea, vreau ca E.M.M.A să readucă speranţa în vieţile acestor oameni şi 77  


Rândunica este o pasăre migratoare, iar reîntoarcerea ei, primăvara, simbolizează speranţa, fertilitatea şi reînnoirea vieţii. Datorită faptului că se spunea că odată cu ea hibernează împreună cu alte păsări, în maluri, peşteri sau ape, trezirea ei, poate simboliza învierea şi lumina. În multe culturi antice, şi aici includem şi cultura egipteană, unde era sacră pentru Isis, ea simboliza instinctul matern. Egiptenii considerau, practic, rândunicile nişte stele nordice care se năpustesc deasupra Copacului Vieţii. Dacă ne referim la Grecia sau la Roma, vorbim de un simbol puternic. Se spunea că aduce ghinion să ucizi o rândunică pentru că întruchipa spiritele copiilor morţi, fiind de asemenea un atribut al Aphroditei... În schimb, legenda suedeză spune că ea, împreună cu barza, au fost prezente la răstignirea pe cruce a lui Christos, unde rândunica a strigat după consolare. În tradiţia chineză este un simbol al îndrăznelii, al pericolului, fidelităţii şi o schimbare pozitivă a norocului, dar în Japonia ea simbolizează atât lipsa de credinţă, cât şi grija maternă. Rândunica este adorată în Islam, şi asta deoarece se crede despre ea că face o călătorie anuală la Mecca. Nu mai punem la socoteală faptul că în heraldică, rândunica este pictată fără picioare, pentru că în Evul Mediu se credea că ea nu atinge niciodată pământul, fiind simbolul purităţii. Tot rândunica simboliza şi fiii mai tineri. Ba mai mult, rândunicile îşi hrăneau odraslele cu seva rostopascei, ceea ce le dădea puterea văzului, deci ele au devenit simbolul iluminării lui Dumnezeu. Tradiţia populară spune că dacă în streaşina casei găseşti un cuib de rândunici, atunci vei avea noroc.

Deci, pot spune că nimic nu e întâmplător. 7. Puteţi, deci, afirma că s-a păstrat o legătură specială între dumneavoastră şi îngeraşul ce vă veghează de sus? Am primit atâtea semne de la Ea, încât nu mai am nicio îndoială că Emma mea este alături de mine... chiar dacă nu o văd. Cel mai puternic semn a fost acela când, două zile la rând, o rândunică a venit la noi pe terasă. În prima zi, nu eram acasă când s-a întâmplat şi chiar mam necăjit că nu am văzut-o, dar m-am bucurat să aud că a stat liniştită în palma băieţelului meu. De parcă ar fi simţit cât de rău mi-a părut că n-am văzut-o şi eu, a venit şi a doua zi. Nu numai că a stat în palma mea, dar m-a lăsat şi să o mângâi, să o pup pe căpuşor, să îi fac poze, ceea ce este incredibil, fiind cunoscut faptul că rândunicile sunt foarte sperioase şi că zboară dacă încerci să te apropii de ele. 8. Acum, când ştiţi că aveţi pe cineva acolo, în cer, cum priviţi moartea, ca fenomen? Cu siguranţă nu îmi mai este teamă de moarte. De altfel, dacă moartea este singura certitudine pe care o avem în viaţă, şi dacă lumea ar începe să o privească precum o trecere într-o altă dimensiune, şi-ar trăi altfel viaţa. 9. Declaraţi la un moment dat că v-aţi propus să scrieţi o carte care să ajute femeile ce au neşansa de a trece prin drama de a-şi pierde copilul. Să o aşteptăm pe piaţă sau aţi renunţat? Nu am renunţat, ci fiind prea ocupată şi preocupată să construiesc Organizaţia 78  


E.M.M.A., pur şi simplu nu am mai avut timp să mă ocup şi de asta. Dar nu am renunţat la idee, pentru că în continuare, în România nu există nicio carte scrisă pe această temă.

îmi puteţi spune despre anii formării dumneavoastră? Care au fost mentorii dumneavoastră, modelele cărora le datoraţi întrucâtva evoluţia dumneavoastră?

10. O ultimă întrebare, aşa ca de încheiere. Doamna Bianca Brad, dumneavoastră credeţi într-o lume mai bună? Absolut. Dar pentru asta fiecare dintre noi are datoria să-şi aducă aportul la creşterea calităţii vieţii, atât pe plan personal, cât şi social. Nu are cum să se schimbe în bine, dacă stăm cu mâinile în sân. Să luăm aminte la ce spunea Dalai Lama: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”

- Mă întrebaţi de începuturi, cred, pentru că de învăţat învăţăm continuu, adică evoluăm. Am avut marea şansă de a întâlni câteva modele excepţionale de dascăli. La şcoala generală din Ion Roată mi-au predat mai mulţi profesori abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor, bucureşteni tobă de carte, destupaţi la minte, prietenoşi, plini de viaţă chiar dacă făceau naveta la capitală zi de zi. Contactul cu astfel de oameni e decisiv pentru evoluţia ulterioară a oricărui copil. Am fost un norocos, şi eu şi colegii mei. În plus, pentru că plusul face diferenţa, tot la şcoala din Ion Roată l-am avut ca mentor (pot să spun lucrul acesta, pentru că termenul de mentor nu poate fi folosit oricum şi oriunde) pe domnul profesor IOAN MAN. Era şi este mult mai mult decât un profesor de istorie. El e primul meu mare model. Am fost un fericit şi în perioada liceului, cu toate că atunci nu prea gândeam aşa. Am avut profesori pe care nu-i au acum universităţile din România. Trebuia să învăţăm şi la educaţie fizică! Al doilea mentor, care m-a aşezat aşa de bine cu faţa spre literatură încât nici acum nu mă pot rupe de ea, a fost profesorul ANATOL PAVLOVSCHI. E greu să explici în cuvinte enorma influenţă pe care a exercitat-o asupra noastră. Mii de oameni trăiesc altfel, adică mai frumos, datorită felului cum i-a modelat. Urziceniul ar fi arătat altfel dacă nu era PAPA, cum ne plăcea să-l alintăm. Eram favoritul lui, poate că vedea ceva în mine şi acum, privind în urmă, sper că nu l-am dezamăgit. Al treilea mentor, cronologic vorbind, a fost profesorul ADRIAN PASCU. A fost un diriginte adevărat. La ei sunt dator vândut şi nu e întâmplare că toţi au fost profesori.

Buta Paula-Bianca, clasa a XII-a C Colegiul Naţional „M.Eminescu” Suceava Profesor: Lorenţi Camelia

„Scriitorul poate influenţa lumea în care trăieşte, participând direct la viaţa ei, dar cel mai bine o modifică dacă scrie cărţi valoroase” Interviu cu scriitorul ialomiţean Gheorghe Dobre

1. Domnule Gheorghe Dobre, sunteţi o personalitate a vieţii culturale ialomiţene. Sunteţi poet, prozator, critic, eseist, publicist, editor. Menţionez titlurile unor volume de poezii ca: „Hiperouranios topos”, „despre singurătate ca esenţă a materiei”, „Dragon cu lotuşi în gură”, „Ghilotina realităţii”, „Devoratorii de iluzii” ,„Sărind din piatră în piatră”. Amintesc de volumul de proză şi eseuri „Minciuna din literă”. V-au fost publicat scrierile şi în antologii şi volume colective. Sunteţi autorul (alături de Cristian Obrejan) unei monografii „Ion Albeşteanu – un mare artist”. Numele dumneavoastră se confundă cu numele Asociaţiei Culturale HELIS, al revistei şi editurii HELIS. Preocupările dumneavoastră sunt variate. Ce

2. Sunteţi licenţiat în istorie. Cum se împleteşte pasiunea pentru istorie cu dragostea pentru scris? Cum se împleteşte 79  


descoperi cu surprindere că nu prea ar fi indicat să le urmaţi ca pe nişte modele. Scriitorii, ca oameni, nu prea au destine fericite. Sau au biografii banale. Tânăra generaţie trebuie să ia de modele marile cărţi, ele vor fi veşnic importante pentru formarea omenirii. Rolul scriitorului în societatea actuală? Rolul lui e să scrie. Dacă nu e un introvertit şi nu vrea să aibă o biografie banală, poate participa la viaţa cetăţii, el, ca om cu buletin de identitate, cu domiciliu, naţionalitate. Asta încerc să fac eu. Scriitorul poate influenţa lumea în care trăieşte participând direct la viaţa ei, dar cel mai bine o modifică dacă scrie cărţi valoroase, acesta trebuie să fie principalul lui scop. 4. Din lucrări de specialitate şi nu numai ştim că literatura se inspiră din realitate. Care sunt sursele de inspiraţie ale cărţilor, ale scrierilor dumneavoastră, în general? Consideraţi că prezentul e mai ofertant în subiecte decât trecutul? - Prezentul nu are identitate, e gol de semnificaţii, de direcţie, de axiologie. E neaşezat. Cum pot deveni, într-o carte, personaje puternice indivizi care se folosesc doar de instincte ca să urce, să obţină ceva? Instincte au toate animalele, deci şi omul şi a te folosi doar de ele ca să trăieşti, e prea puţin. Aşa că mi se pare foarte greu să scrii cărţi mari pornind de la realitatea prezentului. Acum e vremea istoricilor, care au privilegiul să studieze un prezent nebun. Despre sursele mele de inspiraţie nu e bine să vă povestesc, pentru că nu acesta este lucrul important. Important e ce am făcut cu ele, ce a ieşit. Dacă am cititori, e bine, înseamnă că nu mi-am chinuit sursele degeaba. 5.Sunt sigură că vă bucură când aflaţi că cineva vă citeşte scrierile. Trăim într-o perioadă în care se scrie mult, dar se zice că nu se citeşte la fel de mult. Împărtăşiţi îngrijorarea legată de criza lecturii? - Bineînţeles că mă bucur. Se scrie mai mult decât se citeşte? Probabil, dar nu are relevanţă. Marile cărţi au cititori întotdeauna. Dar ele sunt omologate în timp, trebuie timp. Când cumperi o carte semnată de Shakespeare nu cred că întrebi librarul cine mai e şi individul acesta şi dacă merită să dai atâta bănet pe ea.

lirismul cu speciile jurnalistice, eseurile reflexive şi critica literară? - Pasiunea pentru istorie a rămas constantă tot timpul, vine din nişte întrebări la care caut răspunsuri de-o viaţă. Nu e o întâmplare că şi domnul Man şi domnul Pascu, oameni care mau atras şi de la care am învăţat, au fost profesori de istorie. N-am spus şi nu spun pe nicăieri că am licenţă în istorie, n-am profesat şi nici nu am de gând să fac lucrul acesta. E o afacere strict personală. Poate că, în subconştient, am făcut-o şi pentru a mulţumi celor doi. Dar istoria mă şi ne influenţează, nai cum să nu ţii cont de ea. E falsă constatarea că românul are o rezistenţă specială la istorie, se apără de ea ocolind-o. N-ai cum să faci lucrul acesta, n-ai cum să scapi din istorie, e o absurditate, pentru că dacă încerci, la primul colţ de stradă te ciocneşti de ea şi te va lovi mai tare ca o locomotivă. Chestia cu împletitul pasiunilor e relativă. Un om e o fiinţă extraordinar de complexă. N-am nici un răspuns valabil la întrebările de mai sus. Pur şi simplu istoria, lirismul, speciile jurnalistice, eseurile reflexive, critica literară sunt modurile cele mai adecvate pentru mine de a mă exprima, de a comunica la un nivel superior. Sunt instrumente pe care le stăpânesc relativ bine şi pe care le folosesc în funcţie de subiectul abordat. 3. Sunteţi o figură notabilă a vieţii culturale ialomiţene. Participaţi la multe manifestări artistice desfăşurate în micul nostru oraş, sunteţi membru fondator al cenaclului Dor fără saţiu, contribuiţi în acest mod la stimularea vieţii spirituale a urbei noastre. Care consideraţi că mai este rolul scriitorului, al omului de cultură în societatea actuală? Mai poate fi scriitorul un model pentru tânăra generaţie de astăzi? - Nu ştiu dacă „notabilă”, dar „figură a vieţii culturale ialomiţene” cred că sunt. Dacă studiaţi vieţile marilor scriitori veţi 80  


Scriitorii, foarte mulţi, care produc cărţi acum, mai au de aşteptat, pentru că sita lucrează mai greu. Şi aşa şi trebuie. E foarte bine că se scrie mult şi criza lecturii e relativă. Depinde cu ce o comparăm.

cărţi ale autorilor ialomiţeni. Care altfel n-ar fi avut unde să publice. Revista şi editura se completează, materialele apărute în prima, după un timp de acumulare, se transformă în cărţi. De două luni avem şi site pe internet (www.revistahelis.ro), unde găsiţi toate informaţiile, inclusiv o bibliotecă, unde puteţi citi cărţi semnate de ialomiţeni. Revista e bine pusă pe piaţa naţională şi este foarte apreciată, ea contribuind, cu mijloacele specifice, la cunoaşterea culturii zonei.

6. Titlul uneia dintre cărţile dumneavoastră este „Minciuna din literă”. E frumoasă metafora acesta care se raportează la un cititor pasionat. Câtă minciună şi cât adevăr conţine literatura? Nu cumva minciuna, ficţiunea scriitorului e, de fapt, un mare adevăr?

8. Mulţi dintre colegii mei au publicat în paginile revistei „Helis”. Ce mesaj aveţi pentru tinerii cititori ai revistei „Helis”, pentru colegii mei care îşi fac timp şi pentru lectură şi pentru manifestări artistice?

- Scriitorul construieşte o altă realitate care, dacă e bine articulată, dă un sens realităţii înconjurătoare, care altfel, ea singură, nu are nici o semnificaţie, o salvează. Învăţăm din cărţi şi din realitate aproape simultan. Cărţile nu sunt pentru frustraţi, care citesc încercând să fugă de şi din lume, ele ne ajută să descoperim frumosul din clipa pe care o trăim direct, nemediat, ne ajută să înţelegem realitatea şi să ne poziţionăm corect faţă de ea. Comentariul la pasajul din „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco nu e pus degeaba în cartea mea, care se numeşte „Minciuna din literă”. Citiţi-l şi veţi înţelege. Răspunsul e complex, nu complicat.

- Să fie ei, să-şi afirme personalitatea, să nu abandoneze aceste preocupări! Şi să ţină la aceste locuri, oriunde i-ar duce viaţa de acum încolo! Îi aştept cu texte pentru revistă, să facem istorie împreună. Şi mulţumesc pentru întrebări, mi-au plăcut pentru că au fost grele. Diana Zaharia, clasa a IX-a G, Colegiul Naţional „M. Viteazul” Slobozia Profesor coord.: Stan Loredana

7. În începutul interviului aminteam de revista culturală „ Helis ”. Sunteţi redactor - şef al acestei publicaţii. Este o revistă longevivă, care lună de lună publică articole variate, creaţii originale, oglindeşte viaţa culturală ialomiţeană şi nu numai. Care consideraţi că este locul acestei publicaţii în peisajul jurnalistic românesc? Este cunoscută Ialomiţa şi prin activitatea culturală a acestei reviste?

„VIITORUL TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ DE « IERI » ”! Sunt Alice Andreea Mareşi, elevă, 18 ani şi în acelaşi timp Vicepreşedinte a Consiliului Judeţean al Elevilor, Gorj, organizaţie care mia oferit remarcabila oportunitate de a întâlni elevi de excepţie, care s-au afirmat prin forţe proprii şi au păşit în viaţă ca într-o piramidă, clădindu-şi viitorul. I-am întâlnit cu ocazia diverselor conferinţe din cadrul consiliului elevilor. Am lucrat cu ei, i-am cunoscut, ne-am împrietenit, iar respectul meu pentru ei creşte treptat. Dintre cei mai deosebiţi, vreau să vă fac cunoştinţă cu patru, prin a căror experienţă să vă întăriţi ambiţia, tinzând tot mai sus. În

- Revista HELIS e un proiect, printre altele, desfăşurat din mai 2003, lună de lună, al membrilor Asociaţiei Culturale HELIS Slobozia. Asociaţia are ca scop descoperirea şi promovarea specificului acestei zone, susţinerea autorilor ialomiţeni, oriunde s-ar afla, care pot prinde Ialomiţa în concertul culturii naţionale. Asociaţia HELIS are şi editură, unde au apărut peste 60 de titluri de 81  


cadrul Adunării Generale a Consiliului Elevilor din 2012, vi-i prezint pe: Bianca Marin, 18 ani, din Bacău, Bogdan Baciu, 18 ani, din Suceava, Călin Cociş, 17 ani, din Sibiu şi Marian Daogaru, 18 ani, din Gorj.

Bianca Marin: Am venit în contact cu diferite culturi şi civilizaţii prin intermediul competiţiilor internaţionale, olimpiadelor, taberelor şi călătoriilor în străinătate, dar adevărata deschidere culturală mi-am format-o la Oxford şi Harvard, unde am relaţionat cu oameni de pe întreg globul. Ceea ce am experimentat însă în mod unic a fost sentimentul de apartenenţă la comunitate. În ciuda culturilor şi credinţelor diferite am format cu toţii o mare familie omogenă – preluând şi învăţând unii de la alţii. Prietenii au fost formate, şi ele rezistă în ciuda miilor de kilometri dintre noi. Accentul nu cădea pe competiţie, ci pe colaborare. Fiecare era într-o continuă luptă de a se afirma şi forma, dar “a căştiga” nu era sinonim cu “a-l face pe celălalt să piardă.”

Andreea Mareşi: Bună, Bianca. Doresc să încep interviul cu tine, întrucât sunt incontestabile performanţele tale, de opt ori olimpică Naţională la Limba şi Literatura Română, premiul I la Olimpiada Naţională de Limba Engleză şi Olimpiada Internaţională de Limba şi Literatura Română, alături de alte numeroase premii. Cum a fost primul pas spre ceea ce ai realizat? Bianca Marin: Mare pasiune pentru limba şi literatura română, multă muncă şi… puţin noroc, acestea cred că reprezintă cheia succesului meu. Şi o deosebită voinţă, permanentă aspiraţie spre perfecţiune. Dar la baza rezultatelor mele stă în primul rand educaţia şi instrucţia oferită de familia mea. Fără ei nu aş fi ajuns astăzi aici – mi-au pus mereu la dispoziţie toate cele necesare şi m-au recompensat pentru fiecare succes. M-au învăţat că pentru a înainta în viaţă trebuie să înţelegi că ceea este „binişor”este foarte diferit de ceea ce este „cel mai bun”. Viitorul trebuie să înceapă de “ieri” – şi nu e posibil fără renunţări.

A.M.: În lunga alee pe care păşim în viaţă întâlnim mereu obstacole, cum ai reuşit tu să treci peste ele? Bianca Marin: Când eram mică bunica mea mi-a dăruit un mic tablou reprezentând ideograma chinezească pentru “criză”. Mi-a explicat că este compusă din două subcaractere: unul care înseamnă “pericol” şi altul care înseamnă “oportunitate”. Chiar şi cea mai întunecată situaţie are o latură luminoasă – daca ai curajul să o cauţi. M-a învăţat să nu mă tem de durere, pentru că şi ea poate fi un învăţător minunat. Pentru a transcede durerea trebuie întâi să o experimentezi. Legile naturii se asigură că întotdeauna când o uşă se închide, o alta se deschide. Doar că noi adesea nu o observăm, fiind prea ocupaţi să suferim dupa cea închisă. Astăzi sunt mai mult decat sigură că toate lucrurile se întamplă cu un rost, şi fiecare insucces este pentru mine doar un semn de… “Drum interzis” – locul meu nu este acolo, ci soarta are pregătite pentru mine alte planuri.

A.M.: Care a fost cea mai mare împlinire a ta? Bianca Marin: Eu, elevă din Romania, ce învăţ într-un oraş de provincie, într-un liceu fără firme luminoase, orbitoare, dar cu rădăcini adânci, am reuşit să mă impun în elita inteligenţelor lumii. Am urcat pe podiumul marilor universităţi precum Harvard, Oxford, Cambridge sau Imperial. Nu e uşor să ajungi acolo şi să te remarci. A fost greu. Şi totuşi am reuşit. A.M.: Împărtăşeşte-ne puţin din experienţa acumulată în societatea dincolo de graniţele României. Care ar fi diferenţele de mentalitate pe care tu le-ai remarcat?

A.M: Succes mai departe, Bianca. În acelaşi registru, Bogdan, pentru mine a fost o uimire sau mai bine spus o situaţie neaşteptată să descopăr că tu, Elevul Anului faci parte şi din Consiliul Elevilor, structura 82  


pe care eu o admir cel mai mult. Cât de mult a contat activitatea în consiliu pentru alegerea ta drept Elev al Anului?

viitor, influenţându-mi chiar şi alegerea facultaţii pe care o voi urma, tot pe Comunicare, Diplomaţie şi Ştiinţe Politice.

Bogdan Baciu: Am spus acest lucru şi atunci când am urcat pe scenă. Premiul l-am câştigat datorită activităţii extraşcolare. Sunt Elevul Anului, pentru că am condus timp de doi ani un Consiliu Judeţean al Elevului, pentru că am fost primul şi singurul elev ales Delegat de Tineret la Naţiunile Unite din lume, participant la discursul în cadrul Adunării Generale ONU, întâlnindu-l cu Secretarul General ONU Ban Ki-moon, pentru că voluntariez în Salvaţi Copiii, Asociaţia Fălticeni Cultural şi Crucea Roşie. Şi nu întâmplător este această ordine. Consiliul a fost cel care mi-a deschis toate aceste oportunităţi, care a investit în mine traininguri, peste 10 tabere regionale şi naţionale şi m-a crescut timp de trei ani, fără acesta nemaiputând vorbi de acest titlu.

A.M.: Sper că vei avea numai împliniri. În aceeaşi structură mult apreciată de noi eşti tu, Călin, care deşi faci parte dintr-un oraş cu o populaţie de doar 8.411 locuitori de la ultimul recensământ, ai o activitate extracurriculară impresionantă şi eşti triplu olimpic naţional la geografie. Care au fost cei mai importanţi paşi spre această evoluţie? Călin Cociş: Cred că cel mai important lucru pentru a reuşi este să îţi doreşti cu adevărat şi să munceşti pentru asta. Astfel, principalul pas a fost munca asiduă, fără de care rezultatele nu ar fi existat. Pasiunea mea pentru geografie m-a făcut să merg mai departe chiar şi în momentele în care am vrut să renunţ. Aşadar, cei mai importanţi paşi pentru această evoluţie constantă sunt dorinţa, răbdarea şi munca. A.M.: Pe deasupra eşti atât Preşedinte în Liceul Teoretic Dumbrăveni cât şi Secretar la Biroul de Presă Naţional din cadrul Consiliului Naţional al Elevilor. Cum îţi găseşti forţa să menţii un echilibru?

A.M.: Cu siguranţă viitorul ţi se va clădi pe ceea ce ai acumulat până acum. Precum ai amintit şi tu, eşti reprezentat al României în programul Delegat de Tineret la Naţiunile Unite. Ce impact a avut pentru tine această experienţă?

Călin Cociş: Încerc mereu să-mi stabilesc priorităţile pentru perioade scurte de timp, spre exemplu pentru o săptămână sau câteva zile. Astfel evit supraîncărcarea programului şi nu las nicio sarcină neîndeplinită. Mai mult, înfruntarea unei probleme clădeşte, înalţă acel zid al experienţei, în timp ce evitarea acesteia îl demolează puţin câte puţin. Dar dacă acesta nu este, provoacă uneori chiar daune.

Bogdan Baciu: Să fii reprezentantul tuturor tinerilor din ţara ta ( 14-35, după legea tinerilor), este o responsabilitate uriaşă. Să fii reprezentantul lor la cea mai mare organizaţie internaţională, efectul este triplat. Deschiderile oferite de către acest program, privind retrospectiv acum, dupa a doua prezenţă la New York, sunt uriaşe. Proiectele de care am auzit, oamenii pe care i-am cunoscut, din peste 30 de ţări, organizaţiile cu care am colaborat, îmi oferă acum o posibilitate nemăsurată de a mă implica în continuare şi a face un stil de viaţă din asta. Pentru că a devenit mai mult decât un proiect, a devenit ceea ce voi face în

A.M: Eu îţi doresc să răzbeşti mereu. Marian, sunt mândră să afirm tu eşti coleg de echipă cu mine de aproape doi ani în Consiliul Judeţean al Elevilor, Gorj, dar atribuţiile tale se întind mult dincolo de această organizaţie. Ceea ce mi-a atras atenţia este Asociaţia 83  


brizei newyorkeze, să se ghideze după o anumită deviză. Limitarea dată de această deviză m-ar chinui crunt. Dar pot să recomand cărţile unor scriitori ca Gabriel Liiceanu, Milan Kundera, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu.

International Award for Young People, Romania, din care tu faci parte. Care sunt principalele deprinderi acumulate? Marian Daogaru: Am învăţat în primul rând cum e să lucrezi alături de un grup destul de mare de oameni dedicaţi proiectelor de voluntariat, ce au ca scop dezvoltarea comunităţii, dar şi de caritate. Lucrul în echipă este unul dintre cele mai importante lucruri învăţate, din care rezultă toate celelalte calităţi dobandite. De asemenea, am învăţat cum să comunic eficient.

Călin Cociş: ‘Life is not a straight line! Break the rules!’ –Îmi plac provocările şi merg pe ideea că nu există nişte reguli standard, regulile ni le facem noi, în funcţie de propriile aspiraţii. Marian Daogaru: Deviza mea... Până acum, nu m-am gândit la vreo deviză anume. Încerc doar să profit la maxim de fiecare lucru. Vorbele prin care aceşti adulţi în devenire ne-au dezvăluit o parte din drumul lor asiduu îmi măresc entuziasmul şi speranţa că noi, tinerii, avem posibilitatea de a ajunge acolo unde ne propunem. Iar datorită lor, sunt, şi ar trebui cu toţii să fim tot mai convinşi că este posibil.

A.M.: Printre participările tale la Branding Romania, Hola Bucureşti, Conferinţa Future of Planetary Defense şi lista poate continua, eşti şi olimpic naţional la fizică. Ce efecte au avut activităţile tale extracurriculare în drumul spre performanţele în studii? Marian Daogaru: Activităţile mele extracurriculare nu au avut vreun efect negativ asupra performanţelor mele. Petrecând ceva timp în diferite cercuri de oameni, în diferite medii, am realizat că e de important să ai ceva care să te diferenţieze, dar şi faptul că unii dintre aceştia mi-au devenit prieteni, a avut un efect pozitiv asupra mea, motivându-mă să studiez mai mult.

Alice Andreea Mareşi, Clasa a XI-a C Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Târgu-Jiu Prof. coord.: Mihaela-Gretuţa Ştefănescu

A.M.: Vă mulţumesc. Şi ca un impuls pentru cei care au parcurs acest interviu al experienţelor de viaţă, care este deviza după care vă ghidaţi şi ne-o puteţi împărtăşi?

„AM

RĂMAS LA 33 DE ANI, VÂRSTA MORŢII LUI HRISTOS!”

Bianca Marin: “Sunt sigur că în această zi suntem stăpânii sorţii noastre; că sarcina care ne-a fost încredinţată nu e mai presus de puterile noastre; că durerile şi capcanele ei nu sunt mai presus de rezistenţa mea. Atât timp cât credem în propria cauză şi avem o dorinţă nestrămutată de a învinge, victoria nu ne va ocoli.” (Winston Churchill).

Interviu cu Liviu Ioan Stoiciu Alina Vasiliu: 1. Aşadar, am ocazia, prin generozitatea dumneavoastră, să fac un interviu cu unul dintre cei mai reprezentativi poeţi români contemporani, idee care, pe mine, pur şi simplu, mă copleşeşte. Şi, tocmai de aceea, încep prin a vă întreba: Pe dumneavoastră nu vă copleşeşte statura pe care v-aţi construit-o?

Bogdan Baciu: Sunt oameni care în viaţa lor, mizează pe cuvânt. Iar un astfel de om nu poate, după lecturi considerabile, după experienţe de viaţă importante şi după suflul 84  


sau maximum posibil) e în altă parte. N-am cu ce să mă laud, de când mă ştiu sunt nemulţumit de ceea ce fac şi de ceea ce mi se întâmplă. Că nu mi s-a dat mai mult, că trebuie să mă mulţumesc numai cu ceea… ce mi-a fost scris din naştere. Altfel, n-ar trebui să mă plâng, mi s-au luat, mi s-au dat şi mi s-au pus de toate în cârcă până la această vârstă, bune, rele (pentru tine, elevă în clasa a XII-a, eu sunt un scriitor la prima bătrâneţe; pe 19 februarie 2012 împlinesc 62 de ani; pentru mine, însă, vorbesc serios, contează vârsta interioară, am rămas la 33 de ani, vârsta morţii lui Hristos; probabil asta e vârsta „inefabilă” a sufletului, 33 de ani; la Hristos, moartea fizică trebuia să coincidă cu vârsta „inefabilă” a sufletului; e doar o speculaţie literară). În prima tinereţe am ratat tot felul de meserii şi locuri de muncă sau facultăţi. Dar sunt un om obişnuit: am familie, un copil (născut în 1975, când eu aveam 25 de ani; mama lui e prozatoarea Doina Popa). Am adică o casă a mea, un loc de muncă – pentru oricine asta poate însemna o realizare în viaţă. Am publicat un număr de cărţi (pe structura mea), e şi asta o realizare: e ea ieşită din comun? Nu ştiu care poate fi cea mai mare realizare a mea, fiindcă în spatele realizărilor stau doar nemulţumiri. Am trăit permanent sub semnul relativizării, nimic nu contează cu adevărat, de fapt. Când eşti bolnav, te bucuri dacă te faci sănătos, când scoţi o carte te bucuri dacă e receptată critic favorabil – dar nu durează, sunt trecătoare aceste bucurii, le uiţi în timp. Şi o tot iei de la capăt, şi aştepţi eventual marea realizare (eu n-o aştept)… Nici nu-ţi dai seama cum trece viaţa.

LIS: N-am construit nici o statură, sunt împotriva carierei „profesionale” în general (dacă te referi la o carieră a mea literară), nu numai în spaţiul literar. Nu ştiu de ce se vede de afară altceva decât văd eu dinlăuntru, nimic deosebit – sunt un scriitor cu o anumită cotă literară şi un anumit statut moral public, aşa cum sunt toţi scriitorii, într-un fel sau altul. Sigur, fiecare scriitor e altceva. Altfel, suntem cu toţii diferenţiaţi de destin. Eu poate am în plus un dram de nebunie creatoare, care poate fi datorată şi spontaneităţii native. Îmi place să spun ce gândesc şi să nu trişez la masa de scris. Las la o parte faptul că eu nu mă feresc să am atitudini critice publice faţă de evenimentele cotidiene, la orice nivel. Alţi scriitori trăiesc retraşi, numai în lumea lor, în ficţiune, rupţi de realităţi. Eu sunt şi publicist de opoziţie (liber, neimplicat politic dintotdeauna), nu numai scriitor. Am scris şi am publicat cărţi de versuri, de proză, de teatru, sau cărţi de eseuri şi jurnal. Dacă te referi la faptul că am primit premii glorioase pentru cărţi publicate, şi asta ar trebui să mă copleşească, răspund că nu e cazul – premiile literare sunt trecătoare, sunt bine venite conjunctural, te încurajează să continui (dacă ele sunt date de jurii credibile), dar nimic mai mult. Istoriile literare nu ţin cont de premii şi valoarea cărţii nu creşte dacă a fost premiată (din contră, în timp, premiul poate deveni o parodie, cartea devalorizându-se). 2. Aţi publicat, deci, multe volume de versuri, romane şi chiar teatru. Totuşi, care consideraţi ca este realizarea cea mai importantă, care v-a împlinit cel mai mult până acum? Cea mai importantă realizare a mea? Sincer, faptul că mai sunt în viaţă (eu având fire de sinucigaş; nu am înţeles până azi ce sens are viaţa în sine): ţinând cont că am găsit în scris şi citit o formă de supravieţuire. Dar n-am nici un sentiment de împlinire. N-am atins maximum în nici un domeniu. Deşi fiecare carte publicată, de exemplu, m-a iluzionat că are în ea o anumită performanţă. Am observat că nimic nu e perfect, că totul e amăgire, că la un moment dat ţi se limitează accesul la creaţia desăvârşită. E clar că harul (inspiraţia dusă la extrem, care atinge vârful

3. Ştim cu toţii că există o prejudecată legată de aşa-zisa inferioritate (culturală, educaţională, financiară) a tinerilor din provincie faţă de cei bucureşteni. Ajungând în Capitală, v-aţi confruntat cu asemenea "diferenţieri"? 85  


traseul vieţii dumneavoastră de până acum. Pentru ce credeţi că v-aţi născut?

Bucureştiul e o adunătură de provinciali, s-au adăugat în istorie generaţii după generaţii de provinciali „stabiliţi la Bucureşti” (sosiţi din toate provinciile româneşti) şi care au devenit de la sine „bucureşteni”. Cei veniţi din provincie vin cu bagajul lor natural, „proaspăt”, care poate fi superior „bucureştenilor învechiţi” (moldovenii, de exemplu, sunt mai „sufletişti” de felul lor; eu, de exemplu, nu pot să am dialog apropiat cu „bucureştenii”, născuţi şi educaţi de o generaţie la Bucureşti, n-au parcă inimă). Bucureştiul te răceşte sentimental. Sigur, depinde de fiecare dintre noi cum ne adaptăm. Eu nu plac deloc bucureştenii, alţii veniţi din provincie, însă, sunt încântaţi de Bucureşti, aşa cum e.

Greu de simplificat lucrurile, să crezi că eşti trimis pe această lume cu o misiune, să te uiţi în jur şi să vezi că unii s-au născut să ucidă (să încalce cele zece porunci), alţii să ajungă miniştri (să servească o clasă politică oportunistă), alţii să caute în gunoaie, să poată să supravieţuiască de dragul de a supravieţui. N-am reuşit să găsesc sensul vieţii, dacă e adevărat că nu suntem decât nişte fiinţe evoluate (civilizate de-a lungul istoriei, trăind în comunitate, cu un creier superior; ele domină celelalte feluri de fiinţe pământene), născute la întâmplare, care trăiesc de azi pe mâine, frunze în vânt. E de ajuns să mergi întrun cimitir şi să constaţi că se alege praful, că nu contezi decât cât eşti în viaţă, că în câţiva ani se şterge numele pe cruce şi dispari şi din amintirea rudelor rămase în viaţă. Oricâtă ştiinţă ai înmagazinat în tine, oricâte limbi străine ai învăţat sau câte facultăţi ai terminat sau câte doctorate ai dat în Occident sau în România, după moarte nu mai contezi (decât dacă, prin excepţie, ai fost o mare personalitate publică, un mare scriitor, sau un mare artist, sau un mare inventator; dar şi în rândul lor percepţia postumă se schimbă şi indiferenţa le anulează celebritatea dintr-o anumită epocă). La 99 la sută dintre cei născuţi nu are nici o importanţă de ce s-au născut, unii se bucură de viaţă, alţii nu, unii fac bine celor din jur, alţii fac rău, toţi lasă viaţa să curgă după regulile ei necunoscute, nu se pot opune „destinului”. Poate e important ce laşi în urmă, după tine, la nivel comun: un copil, o casă, o maşină, bani în cont (specifice acestor epoci), sau la nivel particular, perfecţionist: o operă originală artistică (inclusiv în mediul interpretativ). De ce m-am născut eu? Într-un fel, am motive să cred că fac parte dintre cei ce şi-au făcut datoria (după propriile puteri) faţă de ei înşişi. Mi-aş fi dorit mai mult în plan creator, nu s-a putut mai mult, acestea sunt limitele mele. Fatalist cum sunt, nu pot să răspund decât cu: m-am născut să fiu ceea ce sunt, nici mai mult, dar nici mai puţin. Îţi pot răspunde la întrebare şi cu un poem apărut în 2010 în volumul Pe prag (Vale-Deal): Nimănui nu-i pasă.

Altfel, „diferenţierea” de care vorbeşti e valabilă oriunde – şi dacă te duci la Cluj sau la Londra, la Timişoara sau la Paris. Nu te lăsa copleşită de faptul că pleci din Adjud să-ţi încerci norocul într-un mare oraş, cu tradiţii culturale. Recuperezi rapid lipsurile, dacă eşti serios (adică nu te pierzi în mondenitate; că există atâtea tentaţii care te distrag şi pe care vrei să le treci la capitolul „experienţă de viaţă”) şi dacă ştii ce vrei, dacă ai un proiect de viitor. Fiecare dintre noi e lăsat de la Dumnezeu cu steaua lui, unii pleacă dintr-un cătun şi ajung demnitari la Bucureşti, alţii s-au născut în Bucureşti şi au ajuns oameni ai străzii. Calitatea umană face diferenţa în orice loc şi orice context. Dacă eşti ambiţios şi vrei să faci cu orice preţ o carieră, trebuie să iei în calcul şi eşecul. Dar asta nu înseamnă că frica de ratare are legătură cu aşa-zisa inferioritate pe care o subliniai. E important să nu-ţi pierzi capul. Eu, la prima tinereţe, mi-am pierdut capul, am ratat tot ce s-a putut rata, inadaptabil la viaţa de zi cu zi, refuzând să fac paşii care îţi asigură o carieră. Aşa a fost să fie. Dar nu sfătuiesc pe nimeni să calce pe urmele mele, fiindcă nu merită. Am suferit enorm, abia în ultima clipă m-a salvat literatura. Dar acum, la prima bătrâneţe, descopăr că nici literatura nuţi asigură liniştea sufletească… 4. Acum, aflat „la prima bătrâneţe”, cum spuneţi, aţi „meditat”, probabil, la 86  


înseamnă o cheltuială enormă de energie degeaba, după ce o predai definitivată la editură (cu eforturi supraomeneşti), trebuie să o cumperi gata tipărită să poţi să o împarţi prietenilor cu autograf (şi nu e mai mare pedeapsă decât să scrii un autograf, să nu te repeţi), să o trimiţi prin poştă. Apoi o carte nouă înseamnă să-ţi faci iluzii că e băgată în seamă de critica literară (care critică nu mai e interesată decât de curiozităţi), deşi n-are nici o importanţă o cronică, atâta timp cât premiile literare anuale se acordă pe ochi frumoşi şi simpatii de gaşcă. Nu mai există competiţie cinstită, totul s-a pervertit în lumea literară de

Îmi întârzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am venit, nici pentru ce: probabil, sunt numai un martor al acestor vremuri. Sunt atent la ce mi se întâmplă, pot să mă mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că merită risipa făcută cu mine, fiindcă nu reţin nimic deosebit, am o memorie pe care nu poţi să pui bază. Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950 până azi, pe pământul României, a eşuat, nu înţeleg rostul continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai găsesc răspuns nici la întrebări simple. Degeaba încerc să-mi distrag atenţia, să plec de acasă sau să mă ascund în mine însumi: peste tot, secundă de secundă, mă urmăreşte subconştientul, el are legătură directă cu sursa de energie universală. Mi-am pierdut singur urma… Am lăsat uşile să se trântească în spatele meu, intrat în cine mai ştie ce euforie. Am lăsat scris că trebuie să fiu căutat în altă parte, în caz că uit de mine– şi? Nimănui nu-i pasă. 5. Şi, ca să încheiem într-o perspectivă încrezătoare spre viitor, vă întreb: Ce planuri aveţi (dacă aveţi!) pentru Anul 62-LIS, care vă bate la uşă?

la noi… Ce alte planuri aş putea să am eu, în afara tipăririi unei cărţi noi? Mi-ar fi plăcut, cum spuneam, să-mi fac planuri de călătorii în lume (cât mai am eu de trăit, să merite altceva?), e imposibil să le pun în practică. Un plan este să renunţ de mâine la blogul meu (îmi ajung doi ani de scris zilnic în el, propunând teme originale; n-a meritat efortul) şi la actualizarea Jurnalului de Vrancea (caremi mănâncă tot timpul liber), nu contează dacă mă ţin sau nu de cuvânt. De fapt, cu adevărat nu-mi mai doresc nimic de la viaţă (eu ar fi trebuit să nu mai fiu pe aici; scriitorii care au murit tineri au fost cei mai câştigaţi în plan moral), deci nici planuri n-am cum să am. Aşa că stau în aşteptare... cosmică. Mă îngrijorează posibilitatea producerii anunţatei „Apocalipse” pentru acest an (fie ea şi a schimbării radicale spirituale, pe plan local sau particular), pe care eu n-o presimt. - 18 februarie 2012. Bucureşti

Nu-mi fac planuri, fiindcă nu se înfăptuiesc, e o regulă. Las să curgă lucrurile de la sine, dacă o fi să vină vremea pentru a pune la punct un proiect, o fi (sau n-o fi). Eu am un subconştient care stă la pândă şi mă penalizează dacă mă programez, nu înţeleg exact mecanismul, dar m-am învăţat să ascund şi ideea vagă a unui plan. Dacă mi se cere o carte la o editură, nu promit nimic: vom vedea. Aşa că nu-mi dau seama ce mă poate aştepta în acest an. Anul trecut am abandonat o capăt nici anul ăsta (de altfel, editura care mi-a cerut-o anul trecut cred că şi-a retras oferta văzând că nu i-am predat anul trecut manuscrisul; nici măcar nu sunt curios să aflu cum mai stau lucrurile). Am încă texte originale în sertar, nu mă trage însă inima să pierd nervi cu definitivarea unui volum nou, de orice gen literar ar fi. Asta şi fiindcă sunt dezamăgit, nu se mai citeşte nimic, de ce să mă mai omor cu firea să public, doar pentru a mai pune o carte a mea pe raft? O carte

Alina-Elena Vasiliu Liceul Teoretic „Emil Botta”, Adjud Profesor indrumător: Paul Spirescu 87  


Eu m-am născut şi am copilărit la ţară, în Mereni, iar la ţară iei contact cu miticul, dar fără iniţieri, după regula lui „aşa am apucat”. Un răspuns de genul acesta („aşa am apucat”) nu m-a mulţumit niciodată, aşa că mi-am căutat singur dascăli prin marea literatură românească, rusească, franceză, sud-americană şi aşa mai departe. În bună măsură, mă cam născusem sub aura lui Serghei Esenin, pe teritoriul sacru al lui Eminescu şi al lui Sadoveanu.

„Poezia nu înseamnă o ipostază, ci o ursire” Interviu cu scriitorul şi publicistul Ion Drăguşanul Ion Drăguşanul trăieşte într-o lume creată prin prisma propriilor crezuri, în care rândurile aşternute zilnic pe hârtie îi dau o stare de exuberanţă. Nu poate vedea viaţa fără fiul lui, Andi, pentru care a scris o carte pornită în ideea că un cântec devine un mod de viaţă... 1. Când aţi descoperit că aveţi pasiunea scrisului?

3. Ştiu că de-a lungul anilor aţi lansat câteva cărţi, printre care şi o antologie a oamenilor de afaceri din Bucovina. Ce aţi avut în minte atunci când aţi tipărit cartea intitulată ,,Drumul spre succes"? „Câteva cărţi” înseamnă, de fapt, mai multe decât anii de viaţă trăită. Numai cărţile semnate sunt peste şaizeci la număr, cele mai multe dintre ele ţinând de memorie (tot felul de „istorii” bucovinene, inclusiv una a scrisului bucovinean), de filosofia culturii, dar şi literatură, în sensul clasic, adică poezie şi proză.

Nu cred că există o pasiune a scrisului, ci un mod de viaţă, care, de regulă, începe în copilărie, datorită unui „şoc inefabil”. Eu miam petrecut nopţile de vară ale copilăriei dormind sub cerul liber şi, până să adorm, priveam fascinat spre puzderia de stele şi, fără voia mea, mă tot întrebam cum ar fi fost dacă eu n-aş fi fost. Desigur că nu am aflat niciodată răspunsuri. Tocmai de asta m-am apucat de scris, mai întâi poezie, pentru că viaţa mea este o vibraţie de uimiri şi de întrebări. Caut să mă dumiresc, deşi mă avertizase Lev Tolstoi, prin lecturile copilăriei, că fără rost îmi pun întrebări, din moment ce nu voi afla niciodată răspunsuri. „Iar dacă vrei, totuşi, să afli un răspuns – continua Tolstoi – mori şi vei afla totul sau nu vei afla nimic”. Cred că asta înseamnă arta, în general, o imensă curiozitate, stârnită, provocată doar de întrebări.

„Drumul spre succes” însemna doar o mărturie despre epoca progresistă, cea de formare a unei clase sociale noi, cea a oamenilor de afaceri. Când am scris cartea aceea în două volume, în care au fost incluşi şi părinţii tăi, erai un pruncuţ de o şchioapă, cu ochii cât cerul nopţilor copilăriei mele, şi uite că, azi, îmi soliciţi un interviu.

2. Aţi avut susţinere din partea celor din jur sau aţi fost nevoit să parcurgeţi singur căile succesului? 88  


un titlu mai… revoluţionar), chiar crezusem că noi, tinerii (cum încă eram şi eu, pe atunci), putem decide asupra viitorului. Odată intrat în presă, am avut de rezistat pe baricadele „morilor de vânt” şi, astfel, am pierdut mult prea multă vreme; dar nu-i bai, recuperez totul cu sârg, de vreun deceniu încoace.

4. Cochetaţi şi cu poezia. Anul trecut aţi publicat un volum de poezii intitulat ,,Cântecele", iar la lansare a fost prezent şi fiul dumneavoastră care este cântăreţ. El va inspirat în acest proiect? În tinereţe, am câştigat marele premiu la toate festivalurile de poezie care se organizau în ţară, ba şi un concurs de debut în volum al Editurii „Albatros”. Am scris multă poezie, dar am publicat puţin, fiind cumplit de exigent cu mine. Cărţile mele de poezie, începând cu cea publicată de Editura „Albatros”, se numesc „Vânare de urşi”, „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”, „Elegiile”, „Cămăşile de după” şi „Cântecele”, care, în starea de manuscris, nu avea acest titlu, fiind premeditată ca o carte a parcursului „de la naştere, la naştere”, deci de la desprinderea din Nedesluşit, cum se spune în „Texte taoiste”, până la întoarcerea în deplina armonie universală. Nu există moarte, după cum ne încredinţează şi Iisus Cristos, ci doar naşteri: în vremelnicie şi în eternitate. Pentru că fiul meu, Andi, solistul trupei „Toy Machines”, nu putea fi determinat să compună şi muzică pentru un repertoriu individual, am hotărât să scot „Cântecele”, modificând toate titlurile poemelor în „cântecul” zilei, al nopţii, al singurătăţii etc., solicitându-i sprijinul pentru promovarea cărţii. Şi-atunci a compus şi câteva piese pentru un repertoriu individual (unele deja au fost adoptate, totuşi, de trupa „Toy Machines”, urmând să fie înregistrate în curând), în vara anului trecut trăind noi, tatăl şi fiul, nişte întâmplări incredibilele, la spectacolele noastre de muzică şi de poezie dând lumea năvală şi aclamând, în egală măsură, şi cântecul rock, şi poezia.

6. Ce ipostază vi se pare mai atrăgătoare: cea de poet sau cea de jurnalist? Poezia nu înseamnă o ipostază, ci o ursire. Trebuie să trăieşti profund, vibrant, dar să nu slobozi în lume decât o parte din tine şiabia după măcar un an de „înstrăinare”, care să te ajute să-ţi judeci lucid poemele. Jurnalismul înseamnă un efect al legii junglei, care guvernează societatea. Ca poet, vorba lui Labiş, surâzi, iar ca jurnalist doar îţi arăţi colţii. Nu-mi place jurnalistica, de asta nu o mai practic, deşi am relaţii excelente cu două publicaţii sucevene tare dragi mie, „Monitorul de Suceava” şi „Jupânu”. 7. Aţi avut vreodată probleme din cauza celor scrise? Aţi fost dat vreodată în judecată? Era o modă printre politrucii democratizaţi peste noapte: datul în judecată. Eu n-am scris niciodată fără probe, chiar dacă duritatea pamfletelor mele era, adesea, exagerată. Gândisem că, dacă tot nu plătesc în faţa oamenilor şi a legilor, politrucii ăştia trebuie să aibă măcar nişte nopţi de nesomn, pe care le provocam eu. Am avut procese, dar le-am câştigat în marea lor majoritate, iar după ce am scos şi o carte, valorificând un astfel de dosar, cartea „Ultimul proces de presă”, chiar n-a mai îndrăznit nimeni să mă dea în judecată. Cele doar două procese pierdute (pe nedrept) în faţa instanţelor româneşti sunt pe cale să fie corectate de CEDO, statul român recunoscând că mi s-au încălcat drepturile. În

5. De ce aţi decis să intraţi în sfera stilului publicistic? De fraier. În zilele sângerosului decembrie al anului 1989, când făceam primul ziar particular din România, „Tinerii Revoluţiei” (eu propusesem titlul epopeii premeditate de Coşbuc, „Şi noi”, dar s-a ales 89  


vara acestui an, cel târziu, voi fi despăgubit de România pentru greşelile şi abuzurile făcute de magistraţii ei.

Nu. Eu am rămas un ţăran bolovănos, căruia nu-i poate sta nimic în cale, niciodată. Câtă vreme o să fiu sănătos, la fel va fi. În decembrie 1989, când mureau tineri la Bucureşti, la Timişoara, la Cluj, la Iaşi, dar nu şi la Suceava, când pe sângele acelor tineri se clădea şi libertatea mea, am jurat să nu mai renunţ la această libertate niciodată, decât odată cu viaţa. Un scriitor din Portland-Oregon îmi spunea că, în capitalism, omul renunţă singur la libertate, fiind corupt cu bunăstare. Eu nu-mi doresc să fiu un om bogat.

8. Credeţi că mass-media actuală se mai bazează pe informaţie de calitate sau totul depinde de senzaţional şi rating? Trăim într-o epocă a consumismului, în care şi pre sa produce doar ceea ce se cere pe piaţă. Criza morală nu este a presei, ci a poporului consumator de presă. Când poporul va deveni naţiune conştientă de sine, cu siguranţă că în ţara asta se vor citi numai „Convorbiri literare”, „România literară” şi „Magazin istoric”. Dar o să ajungă acest popor, vreodată, naţiune?

12. Aveţi o deviză după care să vă ghidaţi? Nu o deviză, ci o stare de spirit, reprezentată de memoria culturală bucovineană, pe care o slujesc încrâncenat, de vreun deceniu.

9. De-a lungul anilor aţi abordat diverse teme pentru articole. V-a rămas unul în minte in mod special?

13. Aţi putea să daţi un sfat celor care sunt la început de drum?

Da, „Povestea aşezărilor bucovinene”, adică o istorie obştească a tuturor localităţilor din întreaga Bucovină, pe care am scos-o şi în două volume de carte, de peste o mie de pagini, dar care apare, în serial, de trei ori pe săptămână, de vreo doi ani, şi încă mai are nevoie de unul măcar.

Un singur sfat: dacă veţi simţi, zilnic, nevoia de a aşterne câteva rânduri pe hârtie, înseamnă că aveţi talent (şi binecuvântare, dar şi blestem). Dacă nu simţiţi această nevoie, chiar dacă aţi publicat câte ceva, înseamnă că, de fapt, n-aţi avut talent, ci doar o predispoziţie naturală spre consumul avizat de artă.

10. Aţi avut întâmplări care v-au impresionat şi le rememoraţi cu nostalgie?

Loredana Bertişan, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M.Eminescu” Suceava, Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Simt că trăiesc doar din 1989, încoace, aşa că doar epoca asta contează pentru mine şi mi-o asum. Cu nostalgie nu-mi rememorez decât întâmplările familiei mele şi întâmplările prietenilor pe care îi am (vreo 200!), dar astfel de întâmplări nu se poartă, precum medaliile sovietice, pe piept, ci în piept.

Întoarcerea la natură

11. Aţi întâmpinat dificultăţi care să vă determine să renunţaţi la anumite proiecte sau poate chiar vise?

Elena Coteţ este o femeie de 61 de ani din Baia Mare care a studiat foarte mult medicina şi alimentaţia naturistă. Este 90  


mama a două fete şi bunica a patru copii superbi cărora le cultivă de mici dragostea pentru natură. Îşi împarte cu greu timpul între vindecarea cancerului şi petrecerea timpului cu familia, dar, cu toate acestea, şia făcut puţin timp pentru a sta de vorbă cu mine.

De cât timp studiaţi această ştiinţă? O studiez încă din 1990, când am găsit o carte de yoga despre călugării tibetani şi ştiam că medicina lor, a tibetanilor, este de peste 5000 de ani, pe când medicina obişnuită de doar 200. Mi-am dat seama că, pe zi ce trece, medicina modernă a devenit neputincioasă, totul constând în a scrie reţete, pe când tot ce există pe Pământ, fiecare plantă, vindecă o boală sau mai multe. Cu cât ne v om îndepărta mai mult de natură şi de Dumnezeu, cu atât vom fi mai bolnavi.

Ce v-a determinat să începeţi studiul alimentaţiei şi tratamentelor naturiste? Încă din copilărie am avut o înclinaţie spre natură; îmi plăcea să umblu desculţă prin iarbă, să ating roua, să merg după ciuperci, să simt natura în jurul meu. Mai târziu, lucrând în biblioteca judeţeană, mi-au căzut în mână foarte multe cărţi despre regimuri naturiste şi abia atunci mi-am dat seama că am înclinaţie spre aşa ceva. La început a fost doar o pasiune, urmând să devină o nevoie, când în 1997 am fost diagnosticată cu cancer la sân. Încercând pe propria-mi piele acest tratament, am văzut că are rezultate foarte bune şi am început să studiez şi mai mult.

Care a fost primul caz tratat de dumneavoastră? Primul caz tratat am fost tocmai eu în 1997. Şapte luni am consumat doar hrană naturistă, nimic animal, nimic trecut prin foc şi în şapte luni am fost vindecată. Sigur că m-a ajutat şi operaţia, dar sunt mulţi pe care nu îi ajută niciun procedeu medical în lupta cu această boală cruntă. Singura metodă de vindecare pe care eu o aprob cu tot sufletul este alimentaţia. Mâncând sănătos, vom avea un corp şi o minte sănătoasă. Atunci când trupul îţi este sănătos şi mintea îţi este: altfel gândeşti, altfel iubeşti şi altfel vezi lumea. Următorul caz a fost chiar soţul meu, în 2009 fiindu-i diagnosticat, din întâmplare, un cancer pulmonar. Într-o zi în care am mers la medic, l-am rugat să îşi facă şi el un control la plămâni, întrucât fuma foarte mult. I s-au mai dat atunci 2 luni de viaţă şi-am început tratamentul, contra cronometru, cu hrană vie. După două luni tumoarea îi stagna deja, la 4 luni tumoarea i-a scăzut la jumătate, iar după 7 luni a fost vindecat. De atunci, mănâncă doar hrană naturistă; au trecut 3 ani şi patru luni de atunci şi boala nu a recidivat. Normal că am lucrat mult şi pe mental, pe spirit, pentru că trebuie să fim foarte atenţi

Aveţi studii în domeniul alimentaţiei? Eu am terminat filologia, secţia românăfranceză, dar mi-am luat diploma în alimentaţia vegetarian-naturistă în urma unui curs. Am făcut, de asemenea, cursurile de medicină naturistă, de apicultură, ajutându-mă mult, eu fiind apicultor, şi cursurile de biblioteconomie, fiind bibliotecar. Mai aveţi alte pasiuni? Sigur că sunt foarte multe pasiuni: pescuitul, mersul după ciuperci, legumicultura, pictura, goblenurile. Sunt foarte multe şi probabil mi-ar trebui două-trei vieţi să ajung să mi le satisfac pe toate. Nu am cunoscut niciodată plictiseala, pentru că puteam să am 60 de ore în loc de 24 şi aveam cu ce să le ocup. 91  


perioadă, vin pacienţii să îmi spună că nu mai au metastază şi continuăm să lucrăm, până la 7-8 luni, până la vindecarea completă. Sunt persoane care ţin cu seriozitate regimul şi atunci vindecarea este mai rapidă şi sunt la care doar amânăm inevitabilul fiindcă nu se pot abţine de la anumite tentaţii.

la ce gânduri avem, să avem o gândire constructivă. Acesta este probabil cel mai bun mod pentru a ne proteja de boli. Cum au ajuns pacienţii la dumneavoastră? Multe persoane l-au întrebat pe soţul meu cum a ajuns să arate aşa bine faţă de cum arăta înainte, iar el le-a dat numărul meu şi telefoanele au început să sune. La ora actuală, cam după 2 ani şi jumătate, am aproximativ 410 bolnavi pe care îi ajut, dintre care cei care respectă tratamentul o duc foarte bine, care nu… Este un regim dur, dar cu foarte multe avantaje.

Eu nu am nevoie nici de reclamă: am fost chemată la radiouri, la televiziuni, dar nu m-am prezentat, fiind oricum extrem de ocupată cu bolnavii. Dumneavoastră aveţi dezavantaje la vindecarea acestor oameni? Sigur că timpul este foarte scurt. Îmi ia două zile să întocmesc fişa fiecărui bolnav, pentru că este personalizată în funcţie de vârstă, greutate, stadiul bolii şi alte criterii. Pe lângă regim, tratamentul mai constă şi în medicamente naturiste, în ţara noastră existând câteva firme foarte bune, specializate în aşa ceva. Timpul meu liber vine doar primăvara şi vara când lucrez în grădina de legume.

Care ar fi aceste avantaje? Eu nu îi găsesc acestui regim niciun dezavantaj. Ne slăbeşte puţin, eliminând toate toxinele din corpul nostru. Regimul este pe trepte, cel mai dur fiind doar cu apă timp de 40 de zile, ceea ce nu este chiar o problemă, deoarece după 3-4 zile nu-ţi mai e foame. Totuşi, trebuie să fim foarte atenţi la intrarea în normal cu alimentaţia, fiindcă la o trecere prea bruscă este posibilă moartea. Se începe exact ca la bebeluşi. O altă treaptă ar fi cea cu sucuri, dimineaţa de fructe pentru energie, la prânz seminţe, iar seara de legume. O alta, cea mai uşoară, ar fi cea cu salate, de crudităţi cu orice seminţe sau verdeţuri. Mişcarea este, de asemenea, importantă; un om bolnav nu are ce căuta în pat. Plimbările în natură sunt foarte benefice.

Pe lângă timp, ar mai fi încărcarea negativă, deoarece nu am învăţat să mă detaşez complet de problemele pacienţilor, în special când văd venind copii de 7-8 ani bolnavi. Poate cu timpul voi reuşi să înţeleg că, uneori, nu am cum schimba lucrurile, dar, până atunci, simt foarte multe emoţii şi trăiri.

Faceţi acest lucru în mod voluntar?

Am înţeles că studiaţi iridologia. Cu ce se ocupă această ştiinţă?

Bineînţeles, toţi cei 410 bolnavi, au fost trataţi din suflet fără a pretinde nimic în schimb. Eu efectiv am simţit că poate aceasta e menirea mea, aşa cum m-am salvat pe mine şi pe soţul meu, să-i salvez în măsura în care pot şi pe ceilalţi. Sigur că cea mai mare mulţumire pentru mine este când, după o anumită

Iridologia este o metodă valoroasă de diagnosticare a irisului ocular şi a relaţiilor acestuia cu sistemul nervos. Toate impulsurile organelor ajung prin nervi la măduva spinării şi pot fi citite prin iris. Ea se bazează pe 92  


zestrea noastră genetică şi putem prin ea să diagnosticăm o eventuală problemă înainte ca pacientul să simtă că ceva nu e în regulă. Depistează debilitatea, slăbirea organelor, înainte ca ele să se îmbolnăvească. Deci nu depistează boala, ci organul care este predispus la boală.

Multe, mă deranjează oamenii cu două feţe, mă deranjează minciuna, oamenii care se plictisesc, deşi în viaţă sunt atâtea lucruri frumoase, lipsa de punctualitate şi ar mai fi, dar îmi place să privesc partea bună din orice şi asta mă face să mă simt împlinită. Chiar dacă avem o viaţă foarte ocupată şi rapidă, ar trebui să stăm uneori să ne gândim dacă toate aceste metode ale medicinii moderne sunt într-adevăr benefice pentru organismul nostru sau sunt doar comode.

Ce beneficii au cei care vin să fie diagnosticaţi prin această metodă? Cei care vin pot descoperi punctul slab din organism cu doi-trei ani înainte să apară vreo boală şi este mult mai uşor să previi decât să tratezi. Ei previn o boală gravă prin tratamente naturiste, dar mult mai uşoare decât cele administrate după apariţia bolii. Deci, dacă apare un punct pe iris în dreptul ficatului, de exemplu, tu ştii că ficatul tău are sau va avea o problemă.

Pop Andreea-Paula, clasa a X-a E Colegiul Naţional ,,M. Eminescu” Baia Mare Prof. coord.: Vanca Aurelia-Gabriela

„Părinţii nu mi-au dat niciun sfat, pentru că îşi cunoşteau prea bine copilul.”

Considerând toate aceste activităţi, mai aveţi timp pentru dumneavoastră şi pentru familie?

Ancuţa Rusu, originară din Suceava, este în momentul de faţă cea care ne aduce weekend de weekend ştirile la Antena1 Bucureşti. Aceasta, la 24 de ani, este cea mai tânără prezentatoare de prime-time din Romania, fapt pentru care a câştigat un premiu în anul 2009.

Foarte puţin. Nu îmi amintesc ultima dată când am fost la o plimbare, în pădure, sau pur şi simplu să am o zi de relaxare. Când, totuşi, simt că nu mai rezist, evadez în natură. Aveţi vreun regret?

REPORTER: Ţinând cont că ai absolvit şi tu Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava, te rog să-mi spui cu ce amintiri ai rămas din liceu?

Pot să spun că nu. Tot ce am făcut am făcut cu bucurie. Mi-am crescut copiii şi mai apoi nepoţii frumos. Suntem împreună, luăm zilnic masa împreună, deci pot spune că sunt fericită. Singurul regret pe care l-aş putea avea este că nu îmi ajunge timpul. Dar sunt foarte organizată, în fiecare seară făcându-mi o listă cu priorităţile din ziua următoare

ANCA RUSU: Ştiu că a devenit aproape un clişeu să spui că perioada liceului este cea mai

Ce nu vă place în viaţă? 93  


frumoasă, însă în cazul meu chiar aşa este. Am avut parte de profesori minunaţi, oameni extrem de deschişi şi cu o viziune modernă, oameni care m-au modelat şi m-au transformat în ceea ce sunt acum. Am foarte multe amintiri frumoase, începând cu balurile bobocilor la care fie participam, fie le organizam şi până la proteste puse la cale în cel mai democratic fel cu putinţă şi memorabil în acelaşi timp. Nu vreau să vă dau idei, însă cred că şi profesorii îşi amintesc felul în care am reuşit să rezolvăm un conflict cu unul dintre profesorii de chimie. Am venit cu toţii îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare şi o zi întreagă numai despre asta s-a discutat în cancelarie. Ne-am făcut ascultaţi şi înţeleşi, iar după protest am obţinut relaţia pe care ne-o doream cu profesorul respectiv.

atât de devreme. Am reuşit la 24 de ani să ajung într-o poziţie în care prezentatorii de ştiri ajung după ani şi ani de muncă. E adevărat că şi eu începusem devreme, că aveam deja vreo 7 ani de experienţă în spate, 7 ani în care am trecut prin toate etapele, dar nu m-am gândit că voi fi cel mai tânăr prezentator de prime-time din România la o televiziune

atât de mare. La 24 de ani, am primit responsabilitatea Observatorului principal de Weekend. A fost o conjunctură favorabilă, am avut şi mult noroc, dar şi experienţa cu care să fac faţă unui astfel de jurnal.

R: Care au fost gândurile tale când ai optat pentru profilul filologie, subspecializarea jurnalism? A.R: Gândul meu a fost că vreau să devin jurnalist şi să profesez la cel mai înalt nivel. Faptul că am ales această subspecializare m-a ajutat fantastic. Am obţinut noţiunile de bază, iar de la orele de practică, în clasa a X-a, am ajuns să lucrez în televiziune, să am propria emisiune, în fiecare dimineaţă în direct timp de o oră. Nu a fost uşor. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la ora 5, iar după emisiune alergam spre şcoală să nu întârzii la prima oră. A fost obositor, dar şi frumos, iar visul meu începea să prindă contur. Nu l-am abandonat nicio secundă şi n-am considerat că visez prea departe. E sfatul pe care vi-l dau şi vouă ţintiţi cât mai sus!

R: De ce ai ales să pleci la Bucureşti după terminarea Facultăţii de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene? A.R: Era pasul firesc. Trecusem pe plan local prin toate etapele. Când am plecat de aici aveam 22 de ani, eram redactor-şef al televiziunii Intermedia şi simţeam că trebuie să fac mai mult, că pot mai mult şi că vreau să învăţ mai mult. Am avut o ofertă extrem de fermă din partea GSPTV-ului, televiziunea de sport a trustului Intact, şi am considerat că poate fi un punct bun de plecare, dar şi o perioadă utilă de acomodare cu ceea ce înseamnă o televiziune naţională. Nu m-am înşelat. Am avut o perioadă extrem de frumoasă şi liniştită acolo. Am reuşit să mă fac remarcată şi chiar să câştig un premiu pentru prezentatorul anului în 2009. Visul meu însă rămânea acelaşi, de a prezenta ştiri.

R: Te-ai gândit în acel moment că acesta va fi scopul tău în viaţă? A.R: Am ştiut foarte bine ce vreau, dar nu am crezut că lucrurile se vor întâmpla 94  


A.R: Îi mulţumesc Adrianei, redactorul-şef de atunci, care a avut încredere şi m-a „aruncat” în direct, deşi nu aveam suficientă pregătire pentru aşa ceva. Le mulţumesc şi profesorilor care mă înţelegeau atunci când se întâmpla să întârzii la ore şi îi mulţumesc şi iubitului meu de atunci care lucra la radio şi care m-a ajutat la capitolul „dicţie”.

R: Care a fost cel mai bun sfat primit de la părinţi în acele momente? A.R: Părinţii nu mi-au dat niciun sfat, pentru că îşi cunoşteau prea bine copilul care pleca la Bucureşti. Au avut însă grijă să-mi ofere un anumit tip de educaţie care, mărturisesc, a jucat un rol foarte important. La un an după ce m-am mutat acolo vorbeam foarte des cu ei la telefon şi i-am mulţumit tatălui meu care era convins că va veni şi ziua aceea, pentru felul în care m-a crescut.

R: Cum îţi aminteşti prima zi de muncă, prima ştire prezentata la Suceava într-un studio „modest”? A.R: Cred că am avut cele mai mari emoţii din viaţa mea. Era într-o luni dimineaţa, 31 martie. Îmi amintesc că am purtat o cămaşă roşie şi că am plâns imediat după. Aveam senzaţia că nu m-am descurcat aşa cum ar fi trebuit, însă după ce m-am uitat pe înregistrare, mi-am dat seama că a fost acceptabil.

R: Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii tale? În ce fel? A.R: Părinţii cu siguranţă, gândindu-mă la valorile pe care mi le-au insuflat dar şi profesorii. Şi nu e doar o frază în vânt. Vine o vreme când chiar simţi lucrurile acestea şi devii conştient, iar eu chiar am realizat cât de mult au cântărit toate acele ore de limba şi

R: Dar prima zi de muncă la Antena1 Bucureşti? A.R: A fost mult mai uşor, mai ales că primul jurnal l-am prezentat cu Alex Ferariu. Nu eram singură în faţa camerelor de luat vederi şi asta îmi crea un oarecare confort. Plus că îmi doream atât de mult acel lucru încât era o bucurie să fac asta. A fost diferit. R: Ai avut momente în care ai spus că presa nu este de tine? Ai avut ezitări, cum ai depăşit momentele respective?

literatura română petrecute cu doamna profesoară Rotariu, de exemplu. Acele ore sunt baza mea de cunoştinţe şi acum. M-au ajutat fantastic. Aşa că luaţi în serios tot ceea ce faceţi acum pentru o bază cât mai solidă.

A.R: Da. Am avut şi astfel de momente. Nu e deloc uşor să fii în clasa a X-a, a XI-a sau a XII-a, să te pregăteşti pentru bacalaureat, iar în acelaşi timp să ai şi responsabilitatea unei emisiuni zilnice pentru care trebuie să te trezeşti la 5 dimineaţa. Însă mi s-a întâmplat atunci când eram mai

R: În momentul de faţă foarte mulţi tineri reuşesc cu greu să îşi găsească un loc de muncă, însă tu de la doar 17 ani în urma unui casting ai fost aleasă de cei de la Antena1 Suceava. Cui îi datorezi mulţumirile pentru acest lucru? 95  


mică şi lucrurile mă copleşeau. Acum totul îmi este foarte clar. Am maturitatea necesară pentru a merge mai departe.

„Poezia e o ardere care stoarce din tine tot ce e frumos”

R: Fiecare meserie are riscul ei. Care consideri că este riscul meseriei pe care o practici?

Multă lume scrie poezii în ultima vreme, diferenţa e că unii le scriu cu dragoste, pasiune şi talent. Este şi cazul poetului Sorin Poclitaru. Vor auzi multe generaţii despre Sorin Poclitaru prin mesajul din poeziile scrise de humorean, mesaj care mai lesne se răspândeşte şi prin melodiile folk care sunt compuse şi cântate de săli arhipline, pe versurile sale. A lăsat şi va lăsa în continuare în urma lui mici „castele reconstituite din nisip”… El atinge prin poemele sale toate punctele sensibile ale unui orice om de orice vârstă şi cultură. Le atinge, le discută, le întoarce pe toate părţile, răneşte, iubeşte şi alină cu versurile sale. Sorin Poclitaru reuşeşte să facă un stil de viaţă din poezie şi o viaţă-ntreagă în operele sale. Un poet mare la stat dar şi mai mare la sfat... Poeziile lui Sorin Poclitaru sunt din categoria celor pe care mi le-aş fi dorit să le scriu eu. Atât de sincere, explicând în cuvinte simple sentimente şi trăiri măreţe. Experienţa vastă de viaţă a autorului şi vârsta care se spune că ar fi cea mai prolifică la bărbaţi sunt probabil nişte factori determinanţi pentru această inundaţie de noi opere, dar talentul şi stilul nu se iau din drum. Am avut onoarea şi bucuria de a-l cunoaşte pe acest extraordinar om prin intermediul concertelor de muzică folk ce au loc în pizzeria pe care acesta o administrează şi pentru mine rămâne o experienţă unică...

A.R: Probabil că cel mai mare risc este să fii luat de val, să te copleşească statutul pe care îl ai, să uiţi de unde ai plecat şi să nu mai fii tu. R: Din perspectiva elevei de altădată, te rog să-mi spui ce informaţii ţi-au fost de mare ajutor pentru a practica meseria ta? A.R: Absolut tot ceea ce am învăţat în liceu m-a ajutat fantastic. Un jurnalist trebuie să aibă un bagaj minim de cunoştinţe din toate domeniile. Dar în special mi-au fost de folos lecţiile de limba română. Dezacordurile, pleonasmul şi alte greşeli frecvente nu au ce căuta în vocabularul unui jurnalist! R: Pe ce consideri că trebuie să pună accentul elevii care vor să facă o carieră în urma jurnalismului? A.R: Să fie conştiincioşi, implicaţi, să înveţe limba română, dar şi celelalte limbi străine la un nivel cât mai bun, să fie mereu informaţi şi să ştie tot ceea ce se petrece în jurul lor, inclusiv la nivel politic. Să citească foarte mult, şi cărţi, şi ziare, şi chiar reviste de specialitate. Să-şi ia încă de pe acum meseria în serios.

Alma Gavril: Bună ziua, domnule Poclitaru, nici nu ştiu cu ce să încep, sunteţi un om complex şi scrieţi o operă şi mai complexă… Când aţi început să compuneţi poezii? V-a determinat ceva anume să o faceţi?

Gabriela Barariu, Cclasa a X-a C Colegiul Naţional „M.Eminescu” Suceava Prof. îndrumători: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Sorin Poclitaru: Am scris prima poezie în clasa a doua. Am încercat să fac una în vers 96  


George Tarnea pentru poezia de dragoste, îmi place Vulpescu, şi nu îmi vin în minte motivele pentru care îmi plac alţii. Să nu te sperii că nu spun că îl iubesc pe Eminescu sau Nichita.

alb, că aşa mi se părea mie uşor, că era o modă pe atunci, de altfel, ca şi acum. Şi culmea, mi-a ieşit în rimă. Mobilul principal pentru care am scris a fost căpoşenia de berbec, care nu poate sta locului, care e convins că e altfel decat restul lumii. Am fost, de altfel, îndoctrinat de mama cu poezii de mititel. Mă omora cu Coşbuc… nu că nu mi-ar fi plăcut.

Alma Gavril: Aţi împărţit oarecum poeţii după temele abordate. Care sunt temele dumneavoastră preferate?

Alma Gavril: În nişte discuţii anterioare vorbeam de vicii. Consideraţi poezia un viciu? Şi cum altfel aţi defini această artă?

Sorin Poclitaru: Scriu pe câteva teme clare: dragoste, că la asta şi la fotbal ne pricepem toţi, natură, şi aici intră toate imaginile mele furate cu ochiul de prin lumea asta facută aşa frumos, poezia umoristică unde am încercat să descatuşez copilul obraznic din mine, şi foarte rar poezie socială, da asta numai când mă enervează vreun guvernant, ceva.

Sorin Poclitaru: E cel mai urât viciu, unul grav, nu mai scapi nici cu o sută de doctori. E... o ardere care stoarce din tine tot ce e frumos. Alma Gavril: Minunat fel de a vorbi despre ceea ce faceţi. De ce credeţi că e nevoie pentru a scrie poezii de calitate? Unii zic că e vorba de talent şi de muncă, alţii doar de una dintre ele…

Alma Gavril: Nu aţi spus nimic de poeziile dumneavoastră pentru cei mici… Sorin Poclitaru: Da, la temele preferate aş adăuga poezia pentru copii, scrisă aşa cum am văzut eu când eram mic. Cu rimă, în versuri şi cuvinte simple, cu morală, cu drăgălăşenie, cu bucuria de a fi încă un timp cu mintea la 3-6 ani. Am spus şi repet, consider că adevarata piatră de încercare pentru un poet este poezia pentru ăştia pitici. Dacă reuşeşti să te faci înţeles de ei, în mod sigur cei mari o să te priceapă în mod corect.

Sorin Poclitaru: Cred că e nevoie de tupeu, de talent, de muncă, de simţ al penibilului, de ceva care este sau nu în tine când te naşti, şi de perseverenţă de catâr. Nu de alta dar e plină lumea de oameni care s-au născut talente şi au murit speranţe. Alma Gavril: Apropos de talente... Ce poeţi admiraţi? Şi mai ales... de ce? Sorin Poclitaru: Mor de dragul lui Coşbuc, mă unge la inimă poezia lui ţărănească, îmi place Păunescu de îmi vine să îl urăsc pentru că a scris atât de bine inainte de a apuca eu să scriu acelaşi lucru, îmi place Păstorel Teodoreanu pentru umorul epigramelor sale, îl ador pe Topârceanu pentru simplitatea şi frumuseţea versului, îmi place Mircea Micu pentru parodiile lui fantastice, îmi place

Alma Gavril: Pentru cei mici poezia adeseori este folosită în scop educativ. Este necesar ca poeziile să fie educative în zilele noastre? 97  


Sorin Poclitaru: Este necesar să îţi rămână ceva în căpuşor după ce citeşti o poezie. Dacă reuşeşte să te facă să şi gândeşti un pic, atunci e şi mai bine. E aiurea să citeşti ceva despre care să nu mai poţi spune nimic după ce ai terminat de citit.

sunt pline de violuri gerontofile... evident de la meniul de râsu-plânsu` făcut într-un moment de inspiraţie profundă... că despre folk nu interesează pe nimeni. Alma Gavril: Atunci spune-ne despre folk, poate îi găsim pe cei interesaţi.

Alma Gavril: Credeţi că poezia este mai puţin citită în ziua de azi decât în perioada comunistă?

Sorin Poclitaru: E o muzică.Nu e cântată de Gutză, nici de Inna, nici de Michael Tello, asta cu Tello nu sunt sigur că oricum cam seamana la muzică şi profunzimea versurilor... Fac de doi ani şi jumătate concerte de folk întru enervarea celor de la casa de cultură care de doi ani şi jumătate fac doar balul bobocilor şi teatre de papuşi cu niste chestii de speriat copiii...

Sorin Poclitaru: E vorba despre poezia citită din plăcere. Nu se mai citeşte în general nimic, poezie cu atât mai puţin. Măcar atunci erai obligat să te cultivi, acum faci cam ce îţi vine… şi lumea se cam leneveşte de la o vreme…

Alma Gavril: Lumea spune ca pizzeria ta e un adevarat centru cultural... înafară de folk şi meniul original ce ne mai aduce la tine?

Alma Gavril: În România este o idee preconcepută că din artă mori sărac. Se pot face bani din poezie? Sorin Poclitaru: Sigur că se pot face bani, dar ar trebui sa fii foarte bun pentru asta. Dacă eşti cel mai bun din baia ta, sunt mici şansele să te îmbogăţeşti. În plus lumea crede că dacă înşiri două vorbe şi te laudă două fete pe facebook eşti un poet bun. Asta doar timpul poate decide. În principiu, de când e lumea se spune că poeţii sunt săraci.

Sorin Poclitaru: Expoziţii de pictură, lansări de cărţi, obiceiuri tradiţionale din Bucovina, şi aici aş menţiona îmbătatul şi băutul fără măsură, diferite evenimente unice şi irepetabile ca festivalul naţional de folk “Folklung” şi Crăciunul de toamnă, tot ce poţi cere de la o cârciumă respectabilă. Alma Gavril: Este cârciuma cel mai bun loc de creaţie pentru poeţii zilelor noastre?

Alma Gavril: Să înţeleg că nu trăiţi din poezie, atunci din ce?

Sorin Poclitaru: Este singurul, nu cel mai bun...

Sorin Poclitaru: Din ce trăiesc? Aş putea să spun tot felul de poveşti.. dar mai bine să fiu scurt, de pe urma pizzeriei “La Bomba” din Humor.

Alma Gavril: Care parte o preferaţi cea a siguranţei şi a stabilităţii dată de textul digital codificat, în comparaţie cu permanenţa de cerneală în cartea de modă veche?

Alma Gavril: Pizzerie care a ajuns pe primele pagini a tuturor ziarelor on-line... De ce?

Sorin Poclitaru: Dacă mă întrebi cum vreau să citesc poezia, atunci clar pe hârtie de carte.

Sorin Poclitaru (râzând): Pentru că paginile 5 sunt ocupate cu femei dezbrăcate, iar celelalte 98  


Dacă mă întrebi cum scriu, mă pot lăuda că am învăţat să folosesc calculatorul. Alma Gavril: Care este dumneavoastră preferată din personală?

uiţi!”, „69”, „Inimă cu un pol”, „Poveste pentru oameni şi femei”, „Un (H)umor pentru mintea copiilor” şi „Cugetări adânci… pentru ţânci”. Este de ştiut faptul că la începutul lunii martie, poetul Sorin Poclitaru va lansa încă o carte, cu titlul „O carte şi jumătate”, tipărită la editura Eurograph şi revizuită de poetul Florin Constantin Verdeş. Cartea va avea un concept original şi anume, va prezenta un „marsupiu”, după cum îl denumeşte chiar autorul, în care se va găsi o carte mică, pentru copii, iar „cartea-mamă” va fi pentru femei. Când scriitorul a fost întrebat de ce a folosit acest concept a afirmat că aşa o să-I facă pe bărbaţi fericiţi, dându-le ocupaţie soţiilor şi copiilor. Aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce surprize ne mai aşteaptă şi în cea de-a opta carte a autorului.

poezia opera

Sorin Poclitaru: Păi, la un anumit moment dat al existenţei mele toate au fost. Ghinionul meu este că nu le reţin. Totuşi, am una dedicată părinţilor mei pe care de câte ori o citesc mă ia cu plânsul. Cred că aia... „Părinţilor mei” cred că se numeşte. Alma Gavril: Scrieţi cu mai mare ambiţie şi curaj ştiind că poeziile dumneavoastră vor fi cântate? V-a schimbat cumva acest fapt stilul de a scrie?

Gavril Ursache Alma-Ioana Colegiul Naţional „Nicu Gane” Prof. coord.: Mihaela Pavăl Bărbăcuţ

Sorin Poclitaru: De fapt am început să scriu aşa cu mult înainte de a mă gândi că o să se apuce cineva să le cânte. Aşa mă simt eu confortabil când scriu. E drept că îmi creşte inima cât un bocanc de rus când aud pe cineva cântând pe versurile mele, dar nu mi-am făcut un scop în viaţă din asta. Mai drăguţ este când habar nu am că sunt versurile mele şi ascult o piesă care îmi spune ceva. Alma Gavril: Un sfat pentru cei care vor să devină buni poeţi?

Firea de artist Mă numesc Moalfă Elena-Mihaela şi am 18 ani. Firea mea artistică m-a determinat să descopăr persoane care împărtăşesc aceleaşi pasiuni ca şi mine. Până să-i întâlnesc pe ei, am realizat cât de efemeră viziunea mea putea fi. Am fost atât de captivată de arta lor, încât nu m-am putut abţine să nu le pun câteva întrebări. Răspunsul a fost cu mult peste aşteptări. Povestea vieţii lor impresionează tocmai prin încercarea de a-şi atinge visul. Persoane care deşi vor să rămână anonime în acest interviu, au tot viitorul înainte.

Sorin Poclitaru: Să îşi schimbe numele în Eminescu, Blandiana, Stănescu… Multă muncă, multă poezie citită, fără copieri neintenţionate a clasicilor, să nu se culce pe laurii laudelor prietenilor, să aibă curajul să ceară păreri avizate… Iar dacă e femeie, să îşi caute un poet bătrân cu staif, cu vaste legături în lumea literară, cu prieteni care sunt în juriile diverselor festivaluri de poezie şi treaba e rezolvată…că văd că se poartă. Până acum, Sorin Poclitaru a lansat cărţile: „10 porunci”, „A unsprezecea poruncă: Să nu

M.E: Eşti unul printre puţinii artişti care a reuşit performanţa de a studia la cel mai cunoscut Colegiu de artă din New York 99  


arta. Acesta nu constă numai în cuvinte şi viziuni. Este vorba de cuvintele şi gândurile din spatele lor ceea ce înseamnă că nu trebuie să fii un artist sau un poet, pentru a fi creator de benzi desenate.

deşi eşti de origine chineză. Cum ai reuşit să ajungi aici? A1: În primul rând pot spune că am ajuns aşa „departe” atât prin talentul înnăscut cât şi prin voia sorţii. Părinţii mei sunt de origine chineză, mama a iubit înainte să-l cunoască pe tata un tânăr care a suferit de leucemie. Deşi întreaga familie s-a opus aceasta s-a căsătorit cu el, iar două luni mai târziu a murit. La înmormântare mi-a cunoscut tatăl. S-au căsătorit la puţin timp după aceea. Fiind regim comunist, era foarte greu pentru o femeie să se recăsătorească într-un timp în care încă se mai ţinea de vechile tradiţii. Cu toate acestea mama nu a putut depăşi niciodată momentul morţii iubitului ei, încercând de mai multe ori să se sinucidă, ceea ce a dus la divorţul părinţilor mei. După divorţ mama a fugit cu mine la când aveam doar 5 ani în America unde l-a cunoscut pe actualul meu tată vitreg. Acum sunt alături de ei împreună cu doi fraţi mai mici, iar datorită faptului că tatăl vitreg mi-a recunoscut talentul s-a hotărât să mă sprijine drept pentru care îi sunt recunoscătoare şi acum.

M.E: Pe lângă programul tău supraîncărcat eşti voluntară în diferite programe de protecţia mediului. Cum reuşeşti să-ţi gestionezi timpul? A1: Întotdeauna îmi organizez programul în aşa măsură încât îmi fac timp si pentru problemele cu adevărat importante precum protecţia mediului şi măsuri de stopare şi combatere a încălzirii globale. În timp ce unii preferă să stea în lux în faţa televizorului cu o doză rece de suc sau un pachet de chipsuri, ice bergurile se topesc la un nivel alarmant. Urşii polari care au nevoie de gheaţă pentru a vâna flămânzesc şi nu pot rezista temperaturilor din ce în ce mai mari. Mulţi dintre noi consideră că stoparea încălzirii globale înseamnă doar a conduce o maşină ecologică sau să cumpărăm panouri solare care oricum sunt mult prea scumpe ca să ni le putem permite, aşa că de ce ar trebui să ne deranjăm? Cu toate acestea nu putem rămâne indiferenţi. Prin folosirea transportului în comun sau a unei biciclete economisim timp şi bani şi beneficiem de o viaţă mai sănătoasă. Schimbarea nu trebuie să fie aşteptată din partea oamenilor de ştiinţă sau de guvern pentru a veni cu o soluţie. Schimbarea este în lucrurile mici pe care le putem face pentru a ajuta. Căci uneori lucrurile mici şi nesemnificative pentru noi pot fi acelea care contează cu adevărat.

M.E: În calitate de creator de benzi desenate te consideri mai degrabă un scriitor sau un artist? Sau vei continua să-ţi dezvolţi talentul evident in tandem? A1:Există o barieră între desenat şi scris, dacă într-adevăr există. Atât arta cât şi cuvintele au rolul de a comunica. Totuşi mă văd mai mult o artistă decât o scriitoare. Adevărul este că sunt destul de timidă când e vorba de cuvinte. Adesea nu pot să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi exprima emoţiile. Colegii mei râd de obicei de accentul meu sau de felul meu de a mă juca cu unele cuvinte. Din fericire mă bucur de faptul că nu trebuie să fiu neapărat un poet ca să fac scenariul unei poveşti. Imagini şi dialoguri îmi apar în minte instantaneu şi astfel îmi dezvolt

M.E: În afară de pasiunea pentru desen mai ai şi alte pasiuni? A1: Ador să sculptez, să citesc cărţi ştiinţifice şi să fac origami. Sculptatul 100  


este arta prin care consider că mă exprim cel mai bine. Busturi sau feţe cu zeci de mâini ce par că le cuprinde cu totul. Este precum fiinţa umană care mereu se lasă tentată si fie un simplu instrument in societate. Devenim din ce în ce mai ignoranţi mai nepăsători de mediul înconjurător încât vom ajunge să-l distrugem în aşa măsură încât nu va mai putea fi reparat.

arăta adevăratul potenţial îl consider un adevărat pas al viitorului meu. M.E: Ce este arta pentru tine? A2: Arta este pentru mine calea de a ieşi din această lume si de mă orienta spre una nouă mult mai idealistă. Este poarta care te duce din vis în realitate din realitate în vis un drum pe care îl păşesc prin propria imaginaţie şi ajung în locul în care ştiu că e doar al meu.

M.E: Un ultim sfat? A1: Tot ce pot spune este ca oamenii să înveţe din greşeli pe care le fac. În societatea de azi suntem cei mai predispuşi la stres şi efort. Iar de aceea susţin faptul că u trebuie să ne neglijăm. Trebuie de la bun început sa ne cunoaştem pasiunile, ţelurile şi calităţile pentru a excela în toate domeniile. Avem nevoie de relaxare din când în când precum avem nevoie de muncă şi activităţi care să ne regreseze. Trebuie să găsim un echilibru interior. Trebuie să încercă să experimentăm lucruri noi. Numai aşa putem fi împliniţi.

M.E: Cum vezi artistul din viitor, având în vedere că prin intermediul tău arta cunoaşte deja noi culmi? Artistul din viitor va beneficia de mult mai multe oportunităţi, i se vor deschide mai multe drumuri, iar arta se va putea evidenţia în mai multe ipostaze. Deja pictura digitală a luat amploare, la fel şi multe altele. Arta, ca orice alt domeniu, se va dezvolta, iar artistul trebuie să-şi dezvolte la rândul lui competenţele să se menţină la acelaşi vârf. Deşi arta e într-o continuă dezvoltare şi expansiune, un artist va simţi la fel, îşi va exprima sentimentele în aceeaşi manieră deoarece va rămâne mereu acelaşi artist.

M.E: Culorile creaţiei tale majoritatea portrete digitale staruri de cinematografice au ajuns din ce în ce mai cunoscute. Cum de ai reuşit să descoperi această pasiune?

Elena Mihaela Moalfă, clasa a IX-a C Colegiul Naţional „Spiru Haret” Târgu Jiu Prof. coord.: Mihaela-Gretuţa Ştefănesu

A2: Am descoperit această pasiune în liceu. Deşi provin dintr- o familie modestă şi am 5 fraţi nu m-am plâns niciodată de condiţia mea precară ba m-a mobilizat să încerc să fiu cea mai bună. Cu ajutorul profesorului meu de informatică am reuşit în 3 ani să ajung la performanţe şi să ating culmi pe care nici nu credeam vreodată că le-aş putea atinge. Este incredibil acel sentiment că poţi face orice atâta timp cât eşti ambiţios şi perseverent. Vreau ca toţi să experimenteze acest lucru. Mereu m-am considerat o fire artistică încă din copilărie când desenam pe caietele rupte şi vechi de la şcoală. Faptul că performanţele mau orientat către un colegiu unde mi-am putut

Vedete ale şcolii Harry – „Cheia succesului: să cunoşti foarte bine acel domeniu şi să fii dispus să faci sacrificii pentru a reuşi.” Tânăr, rebel, plin de viaţă şi vitalism, Harry încânta oraşul şi ţara cu muzica sa din cadrul trupei Stiltone. Crede în ceea ce face, se dedică muzicii cât poate de mult pentru cei 18 ani ai săi şi se bucură de viaţă în felul 101  


Nu avem o categorie de vârstă exactă, deoarece cântăm muzică variată care poate fi ascultată şi de cei de 16-17 ani, până la cei de 40 de ani.

său: concerte, şcoala, călătorii, studiu, prieteni . Nume: Apopei Harry Aristotel Zodia: balanţă Hobby-uri: muzică, sport(biciclism, role, hiking, înot) Studii: elev în clasa a 12-a H la CNME, a urmat Şcoala Populară de Arte, secţia vioară şi canto Motto: Toată treaba e să stai chill Descrie-te în câteva cuvinte. Ambiţios, perseverent, comod.

-Ce gen de muzică asculţi ? Sunt deschis la toate genurile de muzică şi iau ce e mai bun din fiecare, dar probabil că nu mă pasionează foarte mult muzica electronică. Cel mai mult cred că m-a influenţat în muzică: rock-ul, jazz-ul, punk-ul.

-La ce vârstă ai descoperit pasiunea pentru muzică?

-Care este cel mai frumos loc unde ai cântat cu trupa ?

Pasiunea pentru muzică am descoperit-o la vârstă de 7-8 ani şi cred că fratele meu mai mare m-a ajutat în acest sens, el obişnuind sămi acordeze vioara tot timpul greşit, deoarece el cânta la chitară şi credea că vioara are aceleaşi corzi.(râde)

Nu pot spune care a fost cel mai frumos loc, însă cred că cel mai bine a fost la concertele cântate la întâlnirile de motociclişti din Iaşi şi Bucureşti. -Povesteşte-ne o întâmplare haioasă la care ai luat parte alături de băieţi.

-Familia te-a sprijinit cu privire la pasiunea ta pentru muzică?

După terminarea unui concert au venit cei de la emisiunea Două roţi să-mi ia un interviu şi nu mi-am dat seama că se filmează, crezând că băieţii fac o glumă şi ei nu sunt reporteri. Am vorbit ca şi cu nişte prieteni, nu foarte formal şi pe urmă m-am văzut la televizor şi mi-am dat seama că nu a fost o glumă.

Nu. Tot ce am făcut legat de formaţia Stiltone a fost pe forţele proprii. Când eram mai mic, m-au sprijinit poate cu înţelegere.

-Cum te înţelegi cu băieţii din trupă ? Întotdeauna m-am înţeles bine cu ei.

-Cărui segment de vârstă vă adresaţi cu muzica cântată cu trupa?

-Cum se desfăşoară o zi din viaţa lui Harry? Nu cred că sunt eu mai special decât alţi adolescenţi: şcoală, studiu, momentan fac şi şcoală de şoferi şi concerte. -Ai de gând să faci o carieră din pasiunea ta? Am avut de gând să fac o carieră din pasiunea mea, dar în România, din păcate nu te poţi dezvolta ca şi chitarist-basist. De exemplu, 102  


asigurăm sculele necesare, care nu sunt foarte ieftine.

dacă mergi la Conservator în România, în mare parte studiezi muzica bizantină şi ca să merg în afară să studiez, costurile sunt mult prea mari ca să îmi pot permite. Momentan, cu acest hobby am reuşit să facem câteva apariţii importante.

-Câte ore studiezi pe zi? Nu cât ar trebui, în jur de două ore. Deobicei când urmează să avem o apariţie undeva, ne întâlnim, chiar şi cu o luna înainte şi punem la punct repertoriul. Când e vorba de coveruri e simplu, însă când compunem e mai dificil puţin pentru că venim fiecare cu ideile noastre descoperite în studiul individual.

-Aveţi mulţi fani în Botoşani ? Da. Cred că avem nu neapărat fani, doar susţinători ai trupei. Oamenii din Botoşani neau susţinut cu prezenţa lor aproape în fiecare concert avut prin ţară.

-Care crezi că e cheia reuşitei într-un anumit domeniu ? Să cunoşti foarte bine acel domeniu şi să fii dispus să faci sacrificii pentru a reuşi.

-Dacă ai avea posibilitatea unei colaborări, pe cine ai alege din industria muzicală românească ?

-Cum e să te împarţi între şcoală şi trupă ? A fost de multe ori dificil, dar am reuşit oarecum să-mi fac un program, punând pe primul loc priorităţile.

E greu de spus, sunt foarte mulţi. Probabil aş alege pe cineva nu prea cunoscut, poate chiar underground.

-Anul acesta şcolar e ultimul pentru tine. Cum a fost viaţa de elev la Eminescu ?

pentru

Distractiv. Bineînţeles că nu poţi privi viaţa şcolară mereu cu amuzament, însă am îmbinat utilul cu plăcutul.

În viitorul apropiat nu avem concerte planificate, însă la sfârşitul lunii iulie vom fi la Târgul Secuiesc, la cea mai mare întrunire de motociclişti.

-Aveţi un site unde putem afla mai multe despre voi ?

-Ce concerte sunt perioada următoare?

planificare

În prezent trebuie reactualizat. -Ai fost cu trupa la emisiuni ? Numeşte-le pe cele mai recente. Cea mai recentă a fost la televiziunea locală, TeleM, unde am promovat un concert de-al nostru. Am fost şi la Cronica cârcotaşilor, Garantat 100% sau la Măruţa la Happy Hour, însă nu am onorat cu prezenţa la multe, deoarece nu a fost tot timpul seriozitate din partea celor care ne-au invitat . -Din ce an este înfiinţată trupa Stiltone? Din mai, 2005. -Ca trupă aveţi influenţe româneşti sau din afară ?

-Ai făcut sacrificii pentru muzică ?

Şi din România, însă din afară de cele mai multe ori.

Da, pentru muzică şi pentru trupă, la fel ca şi ceilalţi membrii din trupă. Toţi trebuie să ne

-Mereu cânţi live cu trupa? 103  


Da, întotdeauna. Nici măcar nu ştim să facem playback.

Harry este cel mai bun prieten al meu, am pornit amândoi, am fondat trupa, ne-am schimbat şi ne-am maturizat amândoi..Şi tot în legătură cu el pot spune că tot timpul m-am uitat de jos în sus la el.(râde) Împreună mergem mereu la show-uri, suntem nonconformişti în general, iar unul din lucrurile nebuneşti ar fi petrecerea care a durat doar 2 zile(râde). L-aş sfătui să studieze mai mult (râde) şi dacă ar fi să schimb ceva la Harry ar fi părul, îmi plăcea cum îi stătea când era mai lung. Eduard Evlădeanu Octavian    Roxana Ungureanu, clasa a XI-a B Colegiul Naţional „M. Eminescu” Botoşani Prof. coord.: Diana Damean

-Ai şi proiecte solo paralel cu trupa? Poate pe viitor voi face coloana sonoră la diferite spoturi. -Care ar fi cel mai numeros public pentru care aţi cântat ? Cred că în jur de 450 de oameni, în Botoşani, într-un club, unde am susţinut un concert în scopuri caritabile pentru o fetiţă bolnavă de leucemie. -Aveţi doar couver-uri sau şi melodii proprii ? Da, avem şi compoziţii proprii, însă e foarte greu să te lansezi doar cu aceste compoziţii, de aceea avem foarte multe cover-uri. -Există şi profit financiar din proiectul cu trupa ? Nu ştiu dacă se poate numi profit, însă e bine să mai recuperăm şi noi banii pentru instrumente, care trebuie întreţinute. De exemplu, în cazul meu, pentru fiecare concert îmi trebuie un set de corzi. -Câteva cuvinte pentru fanii trupei. Le mulţumim pentru sprijin şi să ne ofere înţelegere pentru eventualele dezamăgiri. - Mulţumim şi îţi urăm mult success în continuare!

Călin Goia: „Am observat foarte multă lumem stresată, tristă, obosită” Deşi trupa Voltaj are un istoric lung şi a schimbat mulţi membri de-a lungul anilor, actuala trupă are cinci membri şi se bucură de un succes enorm în România. Fără îndoială, ei s-au schimbat mult, ştiind să-şi surprindă publicul.

Una din întâmplările haioase sună cam aşa: ca membru într-o trupă, la orice concert există persoane de sex opus care ne admiră. La un concert în Bucureşti, o blondă foarte frumoasă a pus ochii pe Harry şi roagă un prieten comun să-i facă cunoştinţă..Harry a fost atât de interesat de blonda respectivă încât i-a zis stai puţin să mă duc să-mi iau berea..şi nu s-a mai întors. Apoi, i-a părut rău. Un alt lucru de remarcat e faptul că eu de obicei în concerte, când îl prezentam pe Harry spuneam tare şi clar că are 18 ani..şi atunci fetele care îl plăceau şi erau mai mari ca el..renunţau..spre nenorocul lui..(râde)

Ce îmi puteţi spune despre noul clip „Dă vin ape Voltaj”?

- Gelu Graur   E mare, e neascultător, talentat şi leneş. Avem o relaţie doar profesională, deşi îl cunosc de când era mic (râde). Îl sfătuiesc să studieze mai mult şi al schimba la el..staţia de bas. - Alexandru Gavril

Călin Goia (solistul trupei): „Dă vina pe Voltaj” este noul clip pe care l-am filmat timp de două zile. Melodia este una pozitivă şi prin asta ne-am propus să smulgem câte un zâmbet tuturor celor care o vor asculta. 104  


C.G.: Deja nu ne mai place să îi numim „fani”, ci ne place să le zicem „prietenii noştri”. La fiecare concert avem 2-3 reprezentanţi. Pe mulţi dintre ei îi cunoaştem personal şi chiar îi sunăm de ziua lor.

2. Am auzit că singelul a fost ales într-un mod inedit: de către fani. Cum v-aţi gândit la acest lucru? C.G.: Aveam două melodii noi-nouţe şi singuri nu puteam alege pentru că ne plac la fel de mult amândouă. Fanii au apreciat cel mai mult piesa „Dă vina pe Voltaj” şi aşa a devenit noul single. Suntem fericiţi când ştim că melodia este fredonată de români.

8. Aţi câştigat premiul pentru cea mai bună trupă rock la Romanian Music Awards. Ce înseamnă acest lucru pentru voi ?

3. Care este mesajul acestei piese? C.G.: Mesajul este unul foarte clar! Am observat foarte multă lume obosită, tristă, stresată. Chiar am avut parte de nişte personaje din videoclip, care au venit cu haine de acasă: gri,negre, oricum închise la culoare şi stilista a fost nevoită să aleagă haine colorate. 4. Se zvonea într-un timp că trupa Voltaj se destramă. Care credeţi că a fost motivul? C.G.: Chiar nu ştiu de ce s-a zvonit acest lucru. Noi nu am lăsat niciodată impresia asta. Dacă aveam de gând acest lucru, opream concertele. Un lucru e cert: Voltaj nu va dispărea de pe piaţă.

C.G.: Am fost nominalizaţi la trei categorii şi am fost încântaţi mai ales pentru că publicul era format din tinerii care ascultă muzică popcorn. A fost o experienţă plăcută.

5. Cine compune textele?

9. Care a fost cea mai mare dorinţă în ceea ce priveşte trupa Voltaj?

C.G.: Textele le compunem noi. Este o muncă grea, în echipă, iar succesul se datorează tuturor membrilor.

C.G.: Una dintre cele mai mari dorinţe ale mele de cand am intrat in trupă, a fost ca Voltaj să rămână în topuri încă 20 de ani.

6. Melodiile trupei Voltaj transmit mereu câte un mesaj. Credeţi că acesta este un avantaj în faţa celor care fac muzică popcorn?

10. În final, un mesaj pentru fanii voştri. C.G.: Noi avem un mesaj pentru fani neschimbat de 9 ani încoace şi anume, să-şi trăiască viaţa ca la 20 de ani, indiferent de vârsta pe care o au. Am încercat să-i facem pe români să uite de suferinţe. Nu uitaţi, orice s-ar întâmpla, „Dă vina pe Voltaj”.

C.G:Nouă ne place să transmitem bucurii, emoţii şi să surprindem plăcut. Suntem romani şi trebuie să ne mândrim cu acest lucru. Cât despre melodiile popcorn, în lumea asta puţini fac muzică de drag. Cunosc oameni care produc piese de club pentru că acesta este stilul lor şi alţii care o fac pentru bani.

Agache Alexandra, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

7. Care este relaţia voastră cu fanii? Comunicaţi cu ei ? 105  


C.B.: Buna pregătire ştiinţifică şi metodică, explicarea logică a evenimentelor şi implicarea lor directă în cunoaşterea istoriei contemporane determină elevul să capete încredere în forţele proprii, dorindu-şi să exceleze prin exerciţiu şi învăţare constantă.

„Tinereţea e… o stare de spirit” Constantin Bulboacă s-a născut şi a copilărit în localitatea Ungureni, din judeţul Botoşani. În vârstă de 60 de ani, este profesor de istorie la Şcoala Generală cu clasele I-VIII Fălticeni şi deţine funcţia de preşedinte la C.A.R. Învăţământ Fălticeni, din 1999. În 2011, a publicat primul volum de poezii intitulat „Din pulberi de stele”.

A.S.: Este cunoscut faptul că o cultură generală pusă la „patru ace” presupune şi cunoaşterea istoriei propriului popor. Ce va determinat să alegeţi această profesie? C.B.: Cunoaşterea istoriei propriului neam este o obligaţie morală. Primii paşi i-am făcut de mic, ascultând relatarea unor evenimente din Primul Război Mondial de către bunicul din partea mamei şi cele povestite de tata din cel de-al Doilea Război Mondial. De la ei am învăţat să citesc foarte mult, educaţia fiind completată de învăţători şi, mai ales, de profesorii de istorie.

Alina Sandu: Am aflat că sunteţi dedicat muncii de modelare a viitorului matur. De cât timp lucraţi în domeniul învăţământului? Constantin Bulboacă: Lucrez la catedră de 40 de ani. Este o muncă solicitantă, dar productivă, chiar incitantă. Este extrem de plăcut să priveşti ceea ce rămâne în urmă şi, îndeosebi, să te întâlneşti cu cei care ţi-au fost elevi şi au, în prezent, o funcţie importantă.

A.S.: Ce părere aveţi de salariul unui angajat din învăţământ? Sunteţi mulţumit? C.B.: Salarizarea foarte proastă a tinerilor colegi se reflectă în nivelul de educaţie a elevilor de astăzi, care ştim că este… aşa cum este. Personal, nu sunt mulţumit de batjocura cu care sunt trataţi profesorii în general, dar am devenit dascăl pentru că îmi iubesc meseria şi îmi respect elevii. Cred că lucrez cu aceeaşi pasiune ca în primii ani de învăţământ.

A.S.: V-aţi dorit vreodată să aveţi altă profesie înainte de a deveni profesor de istorie? C.B.: Mama, Dumnezeu s-o odihnească, şi-a dorit să fiu preot. Am urmat un liceu la secţia reală, sperând că voi deveni inginer. În clasa a 11-a, m-am decis să dau la istorie, un obiect care m-a pasionat şi datorită profesorilor competenţi, capabili de a impune respect prin severitate şi dăruire absolută profesiei didactice. A.S.: Credeţi că elevii de astăzi mai au aceeaşi dorinţă de a concura, de a învăţa cât mai mult? C.B: Bineînţeles că am o încredere extraordinară în tineri. Totul depinde, până la urmă, de ei, cu condiţia să muncească serios şi să acorde prioritate lecturii.

A.S.: Care au fost împrejurările în care aţi scris prima poezie?

A.S.: Ştiu că mulţi dintre foştii dvs. elevi au devenit profesori de istorie. Care sunt metodele dvs. de a-i atrage în acest domeniu fascinant?

C.B.: Încă din anii de liceu, am scris primele poezii cu subiect istoric. Am activat în cadrul unor cenacluri din Botoşani, Suceava şi 106  


Fălticeni, am publicat sporadic o serie de poezii în presa vremurilor. A.S.: Ce v-a determinat să publicaţi recent placheta de versuri „Din pulberi de stele”?

„Privesc cu mândrie fostele eleve care s-au realizat prin munca proprie.”

C.B.: Întâlnirea cu un vechi prieten, pictorul Mihail Gavril, m-a determinat să fac acest pas. Grafica volumului îi aparţine.

Interviu acordat de Eleonora Bulboacă, inspector de specialitate de limba şi literatura română la ISJ Suceava

A.S.: Aţi mai lansat scrieri de acest gen până acum?

A.S.: Ce profesie vă doreaţi la liceu? V-a influenţat profilul liceului?

C.B.: Nu, dar versul a fost dintotdeauna pretutindeni cu mine. Ca perspectivă, voi continua să public poezie, teatru şi proză. Am încă multe de spus pentru că tinereţea, de fapt, e o stare de spirit.

E.B.: Eram deja decisă din clasele I-IV. La liceu, profesorul meu de limba română a desăvârşit convingerea de a deveni dascăl. Era o persoană fenomenală, cu o capacitate specială de a ne stimula imaginaţia şi cu o memorie impresionantă, ba chiar mi se părea uneori nefirească această calitate de a ne captiva atenţia şi interesul totalmente.

A.S.: În ce constă frumuseţea unei poezii, din perspectiva dvs.? C.B.: Cred că în sinceritate, sensibilitate şi în măsura în care lectorul citeşte versul, să vibreze la fel ca poetul însuşi.

A.S.: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de limba română? E.B.: Admiraţia pentru profesorul de limba română din liceu şi măiestria sa de a preda. Eram uimită de memoria pe care o avea şi de implicarea de care a dat dovadă în fiecare oră de curs.

A.S.: Ce îi puteţi transmite unui viitor profesor al secolului XXI? C.B.: Îi pot spune doar să-şi facă meseria cu pasiune, să trezească ce-i mai frumos în sufletul copilului, să transmită credinţă şi speranţă în mai bine. A.S.: Care este deviza dvs.?

A.S.: Este dificilă această profesie? Dar cea de inspector? E.B.: Nu este pe atât de dificilă pe cât de complicată, sub aspectul responsabilităţilor pe care le are profesorul faţă de elevii pe care trebuie să-i modeleze şi să-i îndrume. Din păcate, elevii nu înţeleg întotdeauna metodele mai severe folosite de un profesor şi se produce o bătălie între ceea ce se impune şi ceea ce înţeleg elevii.

C.B.: „Nu ceda niciodată! Fii un luptător!” A.S.: În încheiere, puteţi oferi câteva sfaturi celor care intenţionează să publice o carte? C.B.: De obicei, sfaturile nu se ascultă. Cel care vrea să publice trebuie să devină conştient de valoarea lui, dacă există, desigur. Acest lucru poate fi verificat prin implicarea în activităţile unor cenacluri, publicarea în massmedia şi, în ultimă instanţă, să nu spere neapărat în recompense materiale.

A.S.: Ştiu că a fi inspector de limba română presupune foarte puţin timp liber. Cum vă împărţiţi între viaţa personală şi cea profesională? E.B.: Stabilind priorităţile. Prioritatea mea din prezent este profesia. Dacă aş fi avut un copil mic, sunt sigură că nu m-aş fi descurcat. Este o

Alina Sandu, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

107  


muncă solicitantă, de neimaginat pentru cineva care priveşte din exterior, dar are şi satisfacţii. Ca şi la şcoală, reuşeşti să primeşti o răsplată din partea celor care îţi recunosc buna credinţă şi când dai un sfat din convingerea că sfatul acesta se sprijină pe experienţă.

obţinute natural, prin colorarea cerii cu mentă, cu sfeclă sau cu alte legume. Picturile pe care le vedem pe ouă nu sunt realizate la întâmplare, ci sunt simboluri solare, florale şi vegetale, din lumea animală, ocupaţii, sfinţi şi chiar compoziţii religioase, mai rar simboluri antropomorfe. Cele mai utilizate simboluri sau motive sunt: frunza bradului, frunza de stejar, cârcelul de vie, garoafa, panseluţa, feriga, trifoiul, ghinda şi spicul grâului din regnul vegetal; albina, fluturele, porumbelul, cucul, peştele, broasca, şarpele şi mielul din regnul animal; suveica, cârligul, grebla, lopata, fierul plugului dintre unelte. Crucea, în diverse variante, drumul, soarele şi stelele sunt simboluri frecvente. Important este şi faptul că fiecare meşter execută aceste motive în stilul său personal. Asta vom descoperi şi în următorul interviu realizat cu Lucica Cristea, o tânără gospodină din Zona Dornelor, păstrătoare de tradiţie.

A.S.: Dacă aţi avea posibilitatea, v-aţi schimba profesia? Care ar fi cea de-a doua opţiune? E.B.: Nu. Dacă aş lua-o de la capăt, tot profesor mi-aş dori să ajung, tot la catedră. Aşa îmi pot culege satisfacţiile din relaţia cu elevii. Sentimentele de triumf pe care ţi le oferă un elev atunci când obţine rezultate excepţionale la un concurs sunt o bucurie extraordinară. Privesc cu mândrie fostele mele eleve care s-au realizat prin munca proprie, ajungând astăzi în America, Anglia, Australia, Canada şi profesând în domenii uimitoare, de exemplu la NASA. A.S.: Ce îi sfătuiţi pe liceenii de astăzi?

Când v-aţi descoperit talentul? C.L. Mi-am descoperit talentul la vârsta de 10 ani, vârsta la care visele sunt atât de frumoase, uşor realizabile. De unde îl moşteniţi? C.L. Îmi moştenesc talentul de la sora mea. Aceasta a fost învăţată de mătuşa noastră să iubească tradiţia şi să o transmită mai departe. Ce materiale folosiţi? C.L. Principalele materiale pe care le folosesc sunt vopseaua din lână, alcoolul tehnic, şerlacul şi ţăndurile de fag. Cât durează realizarea unui singur obiect artistic? C.L. Depinde de modelul pe care urmează să îl fac. Aproximativ o oră modelul geometric şi o jumătate de oră cel floral. Ce presupun „simbolul cromatic” şi „modelul geometric”? C.L. Culorile întotdeauna ne spun o poveste: roşu-magie, sânge, viaţă, oranj-forţă, răbdare, ambiţie, galben-lumină, tinereţe, inteligenţă, verde-speranţă, pădure, albastruvoinţă, cer, violet-dreptate, răbdare, maropământul roditor, alb-puritate, inocenţă, negrueternitate. La fel şi simbolurile geometrice,

E.B.: Îi sfătuiesc să fie responsabili şi să înveţe cu strădanie pentru a-şi susţine visul. Munca, studiul făcut cu stăruinţă contribuie la împlinirea unui vis, oricât de neatins sau de îndepărtat ar părea. Ideal ar fi să se ghideze în viaţă după acest slogan, în care cred sincer: „să te realizezi prin tine însuţi.” Alina Sandu, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Păstrătorii de tradiţii Împistritul ouălor este un obicei practicat în Bucovina. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel de artă. Culorile şi nuanţele tradiţionale din această regiune sunt bej, maroniu şi negru. Aceste nuanţe se regăsesc şi pe costumele populare din regiune. Culorile folosite pentru încondeiere sunt 108  


sunt încărcate de mister: linia verticală (brâul de pe marginea oului)-viaţa, linia orizontalălumea cealaltă, linia dreaptă-destinul, linia dublă dreaptă-eternitatea, semicerculcurcubeul, linia frântă orizontală-binele şi răul, linia frântă verticală-dorinţa de putere, linia ondulată-apa curgătoare, timpul trecător (ireversibilitatea timpului), crucea-semn cosmic, pătratul-inteligenţa, X-ul-norocul, triunghiul şi rombul-împlinirea, punctelesentimentele, ”păscuţa” (trei cârlige într-un triunghi)- Sfânta Treime, laleaua şi viorelelesimbolul feminin a renaşterii, belşugul. Ce premii aţi obţinut? C.L. La primul concurs am obţinut premiul al III-lea. Am obţinut apoi mai multe premii, diplome de excelenţă, urmând ca anul acesta, în 2012 să obţin premiul I.

soţul cât şi copii îmi sunt alături, mă sprijină şi îmi acordă o mână de ajutor oricând am nevoie. Autorităţile locale se implică însă prea puţin. Aţi fost descurajată în munca dumneavoastră? C.L. Nu. Mi-am iubit munca, am avut voinţă şi am perseverat. Am avut încredere în mine. Se poate numi această muncă o sursă convenabilă de venit? C.L. Da. Este vorba de multă muncă, dar răsplata este pe măsură. Care sunt perioadele de vârf în realizarea acestor obiecte? C.L. Pe parcursul întregului an lucrez cu plăcere. Muncesc în funcţie de cerinţe. Cunoaşteţi persoane interesate de această artă? C.L. Da, sunt mândră să observ în jurul meu interes. Sunt năpustită de emoţii când văd mai ales tineri interesaţi de acest obicei. Sunteţi dispusă să îi învăţaţi pe cei interesaţi ceea ce faceţi dumneavoastră? C.L. Cu cea mai mare plăcere. Am avut deosebita plăcere de a participa la ultimul concurs (cel din Ciocăneşti) alături de o tânără care a învăţat de la mine arta încondeierii ouălor. De asemenea am fost invitată la grădiniţă să îi învăţ pe cei mici şi aş fi încântată să particip din nou. Aveţi secrete în realizarea acestor obiecte? C.L. Nu. Secretul constă în implicare şi dăruire, vine din suflet. V-aţi gândit să înfiinţaţi un club prin care cei dornici să înveţe toate acestea? C.L. De ce nu? Mi se pare o idee bună, mai ales că observ interes din partea oamenilor din jurul meu. Împreună putem realiza altceva, putem fi schimbarea pe care vrem să o vedem în lume. Cu ce aţi participat pentru prima dată la un concurs? C.L. Am participat pentru prima dată la un concurs cu siropul de afine şi cu dulceaţa de merişoare. Natura reprezintă sursa principală de obţinere a materialelor, a materiei brute, în

În ce zone v-aţi prezentat opera? C.L. Am fost in Vatra Dornei, Ciocăneşti, Gura Humorului, Iaşi, Bacău şi Sibiu. În ce constau premiile obţinute? C.L. Partea materială este neînsemnată pe lângă sentimentul de mulţumire obţinut la final. Premiile constau de asemenea în diplome. Cât de mult vă implicaţi în ceea ce faceţi? C.L. Mă implic în totalitate. Când lucrez mă transpun într-un univers perfect, o lume a simbolurilor. Respir, ating, trăiesc prin artă, ea este hrana sufletului meu. Primiţi susţinere din partea familiei? Dar a autorităţilor locale? C.L. Da. Familia este cel mai aproape de mine în fiecare dintre aceste momente. Atât 109  


descoperi o frumuseţe pură, încărcată de mister şi imaginaţie.

vederea obţinerii tuturor produselor dumneavoastră? C.L. Da. Natura, zona în care trăiesc, gospodăria mea, toate acestea sunt locurile din care iau tot ce este mai bun şi transform în ceva sănătos, gustos şi plăcut. Talentul dumneavoastră se rezumă strict asupra artei de încondeiere a ouălor? C.L. Nu. Particip de asemenea şi la festivalul fructelor de pădure. Pot aminti despre siropuri (brad, pin, zmeură, f ragi, afine, mure, cătină, merişoare), dulceţuri, afinată, zmeurată, murată (în combinaţie cu alcool natural). Recomandaţi toate aceste produse ca şi tratamente naturaliste? C.L. Sunt de părere că aceste produse sunt de fapt cele mai bune produse naturaliste, făcute în casă, din fructe şi plante alese cu grijă de mine. În ce măsură sunteţi influenţată religios în munca dumneavoastră? C.L. Religia este punctul de pornire în tot ceea ce fac, este ajutorul pe care îl primesc şi pe care tocmai vreau să îl exprim. V-ar plăcea să vă faceţi cunoscută în străinătate? Aţi fost chemată să vă prezentaţi operele în afara ţării? C.L. Îmi doresc să ajung şi în alte ţări, să îmi fac cunoscut talentul. Am fost chemată la anumite festivaluri. Eu personal nu am reuşit să ajung, trimiţându-mi însă obiectele artistice realizate. Datorită poziţiei pe care o deţineţi în acest moment cum vi se pare expresia „1% talent şi 99% muncă”? C.L. Expresia spune totul. Chiar dacă ai talent trebuie să munceşti enorm pentru ca acesta să îţi poată fi în cele din urmă recunoscut. Veţi continua să vă împliniţi visul? C.L. Nimic nu mă poate împiedica din a merge mai departe.

Maica Domnului, atunci când a venit să-şi plângă Fiul răstignit, a pus un coş cu ouă lângă cruce, iar acelea s-au înroşit de la sângele Lui. Atunci Hristos a spus ca oamenii să înroşească an de an ouă, la Paşti, în amintirea răstignirii Sale. O altă legendă spune că o precupeaţă n-a crezut în învierea Domnului şi le-a răspuns Apostolilor: „Cum nu sunt aceste ouă roşii, aşa nu a înviat Hristos!”, iar ouăle sale s-au înroşit atunci îndată în coş. Apopei Karina, clasa a XII-a E Liceul Teoretic „Ion Luca” Vatra Dornei Prof. coord.: Jenica Romanica

Muzica, un albastru infinit - Interviu cu artista Angela Similea Angela Similea. Doamna muzicii uşoare româneşti, cu peste 40 de ani de carieră muzicală. A primit o educaţie aleasă. S-a pregătit pentru a fi medic, dar a devenit artistă. S-a făcut remarcată în 1970, la Festivalul „Cerbul de Aur”. Acesta este debutul ei oficial. De atunci, premiile nu au încetat să apară, atât în România, cât şi peste hotare. Pentru artistă, cele mai preţioase realizări sunt aplauzele publicului şi iubirea cu care lumea o înconjoară. Modestă, crede despre sine că este un om absolut normal, care a avut norocul de a se naşte sub o stea a talentului. A avut şansa de a colabora cu adevăraţi profesionişti: compozitori, textieri, colegi de scenă. A cochetat de-a lungul vremii şi cu teatrul, şi cu

Ce sfat ne puteţi da în vederea păstrării obiceiurilor şi tradiţiilor locale? C.L. Să nu uitaţi de unde aţi plecat, iar cei care sunteţi interesaţi de aceste îndeletniciri, să nu mai staţi pe gânduri, participaţi! Vă veţi autodescoperi şi veţi 110  


existe un prim pas, oficial. Dar este absolut necesar să fii şi remarcat, să ai şansă, iar aceste lucruri se adaugă talentului, potenţialului şi perseverenţei muncii. Eu am avut ŞANSĂ. Am fost contemporană cu „preaplinul” componisticii româneşti (compozitori de mare talent), dar şi cu maeştri creatori de mesaj, prin puterea cuvântului. Ca să mă întorc la întrebare, cred că „adevărata valoare” a unui artist o stabileşte numai publicul, care deţine şi „unitatea de evaluare” a celui care i se adresează: inimitabilă şi irepetabilă, dar şi imprevizibilă. Aici intervine major capacitatea artistului de a se adapta la modificarea nuanţelor din faţa sa, păstrând armonia comunicării.

cinematografia. Muzica a rămas viaţa ei şi consideră că şi-a urmat menirea. Elegantă, rafinată, de o blândeţe extraordinară. Angela Similea şi-a câştigat locul în inima publicului şi a rămas acolo chiar după ani de absenţă discografică. Discretă, nu a dat niciodată curs intrigilor. Muzica Angelei Similea este pentru noi toţi, precum în titlul unei celebre melodii, un albastru infinit. Cipriana Barna: Doamnă Angela Similea, sunteţi Artista cu nume predestinat. Aţi fost de-a lungul anilor şi rămâneţi în continuare Doamna muzicii uşoare româneşti, Diva, Regina. Astfel v-au perceput admiratorii, şi pe bună dreptate. Cum se vede Angela Similea pe sine însăşi?

C. B.: Aţi avut, în anii `90, o perioadă în care publicul nu v-a mai putut vedea atât de des la televizor, fiind de asemenea şi o pauză discografică. Aţi revenit, în anul 2005, cu un nou album, realizat în colaborare cu cântăreţul şi compozitorul Ovidiu Komornyik, fiind prima artistă a casei sale de discuri. Era mijlocul unui deceniu în care se promova o muzică mai mult comercială decât cu mesaj. Publicul va aşteptat, cu siguranţă, însă cum l-aţi reîntâlnit dumneavoastră, era la fel ca altădată? Ce a însemnat pentru artista Angela Similea această revenire?

Angela Similea: Artistul e lăsat de Dumnezeu pe pământ ŞI spre a se bucura de coordonate neobişnuite: atât în relaţiile cu oamenii, cât mai ales în transferul de energie care se naşte între el şi public. Dacă un artist, prin munca şi adevărul său, ajunge să genereze „fascinaţia”, atunci, implicit, responsabilitatea sa faţă de această percepţie este înzecită. În ceea ce mă priveşte, m-am raportat permanent la feedback-ul publicului, dar, recunosc, de cele mai multe ori am simţit că „aş fi putut mai mult, mai bine”. Ceea ce m-a condus nevăzut s-a concretizat în repertoriul meu; am cântat şi cânt numai în ce mă pot regăsi. Cine îmi ascultă cântecele poate intra în „lumea mea” şi... mă cunoaşte.

A. S.: Nu am simţit nicio clipă că „am fost plecată”. În toată perioada în care nu am apărut, publicul mi-a trimis nenumărate mesaje de dor şi de neuitare. Iar când mi-am „redeschis aripa”, s-a născut un sentiment reciproc de regăsire. Am fost fericită să simt că publicul m-a plasat pe acelaşi loc, pe aceeaşi stradă. Atunci am realizat că timpul, din care lăsasem ceva în urmă, s-a copt iar... Şi mi-am urmat destinul.

C. B.: Aţi debutat oficial în anul 1970, la Festivalul “Cerbul de Aur” de la Braşov, unde v-aţi clasat pe locul doi, primind Cerbul de Argint. Acum, privind în urmă spre o carieră de peste 40 de ani, cum vedeţi acel debut şi ce rol au avut de-a lungul vremii aceste premii? Atestă ele adevărata valoare a unui artist?

C. B.: Sunteţi dintotdeauna un simbol al eleganţei, al discreţiei. Timpul nu pare să fi trecut peste dumneavoastră în acelaşi ritm în care trece peste noi, toţi ceilalţi. În ce fel conduita dumneavoastră impecabilă v-a influenţat cariera, mai ales acum, în ultimii ani, când toţi încearcă să se facă remarcaţi cu orice preţ?

A. S.: Nu m-am gândit niciodată la acest lucru. Cerbul de argint a însemnat debutul meu, ca artist profesionist. Este în firescul lucrurilor să 111  


A. S.: În toată perioada de evoluţie şi acumulări, am încercat să nu mă îndepărtez de la „cei 3 D”: Dragoste, Disciplină, Dăruire. Această conduită mi-a întreţinut adevărul ca stare, ca mesaj, ca formă de atitudine, condiţie fundamentală de viaţă.

transformat pentru totdeauna din „cântăreaţă” în „interpretă”. Completarea mea artistică a fost posibilă datorită întâlnirii cu fantasticul actor Florin Piersic, şi mai ales, cu minunatul meu profesor de actorie, marele actor Matei Alexandru, cărora le mulţumesc: lor şi tuturor actorilor alături de care am jucat. Regret, iar acesta este unul dintre puţinele mele regrete, că nu am realizat mai mult musical, mai mult teatru, mai mult film. Dar... fiecare cu ceea ce îi este dat, şi poate că nu întotdeauna ceea ce ne dorim ne este şi favorabil... Barna Cipriana, clasa a XII-a Colegiul Naţional „P. Rareş” Suceava Prof. coord.: Gheorghe Cîrstian

C. B.: Aţi semnat, pe cele mai recente albume, respectiv „Lumea mea” şi „De dragul tău”, versurile mai multor melodii. V-am descoperit în scris la fel de sensibilă ca în muzică. Care au fost resorturile ce vau determinat să scrieţi şi cum vi s-a părut ipostaza aceasta? A. S.: Pornind de la câteva gânduri aşternute pe hârtie în urmă cu destul de mult timp, muzica pe care a compus-o Ovidiu Komornyik şi îndemnul său repetat m-au adus în această ipostază destul de inedită pentru mine: îmi place să cânt, mai puţin să vorbesc, iar partea scrisului o las, de regulă, în seama celor ce au peniţă. Este totuşi o experienţă, un soi de provocare de a „spune”, cântând, ceea ce îmi transmite melodia respectivă, ca stare. Mi-am asumat riscul de a intra în rolul personajului inventat de Ovidiu, spre a-l contura prin cuvinte. Şi ... a ieşit ceea ce se cunoaşte deja.

Pe culmile succesului Iinterviu cu Bărbînţă Constantin-Ioan B.R.-Fără îndoială eşti unul dintre absolvenţii cu care liceul nostru se mândreşte.Spune-mi ce-i datorezi Grupului Şcolar Nr.1 Câmpulung Moldovenesc de pe băncile căruia ai plecat? B.C.- Acestui liceu îi datorez în mare parte tot ce am realizat până în acest moment. Aici miam descoperit pasiunea pentru domeniul mecanic, am crescut, am ajuns performant şi,nu în ultimul rând, am trăit cele mai frumoase clipe din viaţa mea.

C. B.: Dacă tot am ajuns la capitolul pasiuni, nu putem să nu amintim despre teatru şi cinematografie, două domenii în care aţi avut ocazia să lucraţi cu mari actori. Vorbim, desigur, despre filmul “Rămăşagul”, în regia lui Ion PopescuGopo, apărut în anul 1984, şi de cele două spectacole de musical: “Corina” (după piesa “Jocul de-a vacanţa”, de Mihail Sebastian, pusă în scenă de către Mihai Alexandru) şi “Fratele meu, Charles” (după comedia “Şcoala bârfelilor”, de Richard Sheridan). Ce au însemnat aceste experienţe pentru dumneavoastră?

B.R.- Aş dori să menţionezi, în continuare, câteva dintre premiile importante pe care le-ai obţinut la olimpiade şi concursuri ca elev al Grupului Şcolar Nr.1 ? B.C.- Cel mai important premiu pe care l-am câştigat ca elev al acestui liceu este onoarea de a fi studiat aici. Urmează locul II la Olimpiada interdisciplinară tehnică – faza naţională, locurile I, II, III la olimpiada interdisciplinară tehnică –faza judeţeană.

A. S.: Trebuie să mai amintesc o deosebită împlinire a mea, în spectacolul „Adio, femei!”, după un libret de Dan V. Dumitriu, pe muzica lui Dan Iagnov, în regia lui Mihai Berechet, unde am jucat alături de genialul actor Ştefan Iordache. Aşa cum am mai declarat, întâlnirea mea cu forţa scenică a cuvântului m-a

B.R.-De ce ai optat ulterior pentru Facultatea de Mecanică a Univ.Tehnice 112  


B.C.-Se pot rezuma la “slova de foc şi slova făurită”. Probabil că cea mai importantă calitate pe care o am este voinţa. Totodată am fost ajutat de capacitatea mare de muncă şi aptitudinile pentru domeniul tehnic.

„Gh. Asachi’’İaşi ? Ce te-a determinat să iei această decizie? B.C.-Am optat pentru Facultatea de Mecanică din İaşi datorită prestigiului pe care îl are (amintesc pe marii profesori Mangeron, Popinceanu, Gaiginschi etc. pe care, din păcate, nu am avut ocazia să-i cunosc,în plus,dotarea laboratoarelor şi personalul didactic de exceptie m-au convins pe deplin).Menţionez faptul că fiind olimpic naţional, puteam să intru la orice facultate de profil din ţară.İaşul istoric, cultural, academic oferă multe oportunităţi de afirmare, angajare şi petrecere a timpului liber.

B.R.-Ce proiecte desfăşurare?

mai

ai

în

curs

de

B.C.-La ora actuală sunt membru în echipele de cercetare pentru două granturi. Pe lângă acestea îmi doresc să obţin finanţarea pentru un nou proiect în domeniul transportului feroviar legat de studiul unor probleme de contact roată-şină. B.R.-Te rugăm să ne împărtăşeşti câteva dintre pasiunile pe care le ai? B.C.-Cea mai mare pasiune a mea este transportul feroviar. Tatăl meu a fost mecanic de locomotivă, copilăria am petrecut-o în cea mai mare parte în depou, pe locomotive, în vagoane sau pur şi simplu privindu-le. Lucrarea de diplomă, cele două lucrări de dizertaţie şi teza de doctorat elaborate de mine sau în curs de finalizare încearcă să rezolve unele probleme cu care se confruntă acest sistem de transport. Îmi place să joc fotbal şi să alerg. În ultima perioadă am devenit pasionat de istorie şi politică.

B.R.-Ştiu că în prezent eşti doctorand al Facultăţii de Mecanică,domeniul Inginerie mecanică.Te rog să ne vorbeşti despre programul tău zilnic de lucru,despre micile tale bucurii dar şi despre dificultăţile cotidiene pe care trebuie să le surmontezi? B.C.-Pot să spun că programul meu este foarte încărcat. În timpul săptămânii între orele 7:3015:30 lucrez ca înginer în cadrul Serviciului Tehnic, Sucursala “CFR Marfă Iaşi” iar între orele 16-20 sunt la facultate. Sâmbăta şi duminica studiez fie acasă, fie la facultate. În rest, profit de orice clipă pentru a fi alături de viitoarea mea soţie şi familie, excursii, plimbări, sport etc. Mă consider o persoană optimistă şi nu pot fi descurajat cu uşurinţă. Problemele cu care mă confrunt sunt de cele mai multe ori date de mentalităţile şi ignoranţa oamenilor, birocraţia şi lipsurile societăţii actuale.

B.R.-.Aş vrea să ne reîntoarcem la anii de liceu şi să ne povesteşti măcar o întâmplare plăcută de care –ţi aduci cu drag aminte? B.C.-În anii de liceu (cadrele didactice care erau în acea vreme pot să confirme) nu eram un elev prea liniştit. O să vă povestesc o întâmplare din perioada în care participam la olimpiada tehnică interdisciplinară, faza naţională, İaşi 2003. În seara dinaintea primei probe (cea teoretică) la ora 21:45 era meciul Real Madrid – Manchester United. Grupul Şcolar “Mihail Sturza” unde eram cazaţi nu dispunea de televizor, iar părăsirea incintei

B.R.- Care sunt calităţile care consideri că te-au ajutat să te realizezi pe plan profesional? 113  


vicecampion naţional de seniori. Locuieşte în cartierul Burdujeni, judeţul Suceava.

căminului era nepermisă. Am rugat-o pe doamna pedagog să mă lase să vizionez meciul, răspunsul fiind negativ. Aşa că am trecut la fapte: 10 minute mai târziu am minţito, zicându-i că există nişte fisuri la ţevile din baie. Grăbindu-se să remedieze problema, doamna pedagog părăseşte intrarea, lăsând-o liberă. Profitând de această situaţie, am plecat să mă uit la meci. La întoarcere am fost certat. B.R.-Ai reuşit să realizezi până în prezent tot ce ţi-ai propus?

1.La ce vârstă v-aţi început cariera în domeniul boxului? - De mic mi-a plăcut să boxez. A fost pasiunea mea, iar la vârsta de 12 ani, am început să merg la antrenamente. Atunci visul meu a devenit realitate.

B.C.-În mare parte am reuşit să realizez ce miam propus. Mi-am pregătit lucrarea de diplomă în Germania. Pot să spun că sunt trist uneori datorită situaţiei existente în ţara noastră. Noi suntem tineri şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem face ţara mai bună. Am văzut cele mai dezvoltate ţări din Uniunea Europeană şi sunt de părere că avem resurse pentru progresul economic, tehnic şi social.

2.De cine aţi fost antrenat la acea vârstă? - Începând de la acea vârstă, până am încetat să boxez şi să devin la rândul meu, antrenor, Doru Iftime a fost cel care a reuşit să mă convingă să merg mereu mai departe. Este un antrenor excelent şi fără ajutorul său, nu aş fi ajuns niciodată aici.

B.R.-Mi-ar plăcea să adresezi, la final, o urare elevilor liceului nostru.

3.Din câte m-am informat, am văzut că aţi fost vicecampion naţional de seniori. Ce ne puteţi spune despre această performanţă?

B.C.-Am fost onorat să vă dau acest interviu. Pe această cale vreau să mulţumesc Grupului Şcolar Nr.1 ,în special domnului profesor Zancu Nistor pentru sprijinul acordat. Pe elevi îi sfătuiesc să creadă în ei, să lupte pentru ce şi-au propus şi să fie mândrii că studiază la acest liceu. Eu sunt mândru că am studiat aici. Mult succes şi o să fiu tot timpul alături de voi! Bergheva Roxana, Grupul Şcolar Nr.1, Câmpulung Moldovenesc Prof. îndrumător: Loică Luize-Simona

- Da, într-adevăr. Am muncit foarte mult să ajung acolo, antrenamente zi de zi; a fost foarte greu. Am reuşit să ajung în finală, trecând cu greu de mulţi boxeri puternici, dar, din păcate, m-am accidentat la braţ şi nu am mai putut continua. Însă m-am mulţumit şi cu medalia de argint... Ştii cum se spune, nemulţumitului i se ia darul. 4.V-aţi revenit complet după acest accident? - Da, am avut o perioadă grea după accident, dar mi-am revenit şi am continuat să boxez, pentru că boxul este pasiunea mea.

"Boxul este pasiunea mea."

5. Ce îmi puteţi spune despre viaţa de boxer?

Berariu Nicolae, boxer de performanţă - în vârstă de 26 de ani, este în prezent 114  


- Ce pot să spun? Trebuie să depui mult efort, să munceşti din greu, iar în primul rând trebuie să renunţi la viciile care te trag în jos: ţigara şi băutura.

„Un om care nu-şi mai poate pune obiective succesive în faţă este un om terminat.”

6. Ce alimente consumi pentru a te menţine în formă?

Bogdan Baciu - elev al Colegiului Naţional „Nicu Gane", Fălticeni – posesor a numeroase premii, participant la Academiile Eustory-Berlin, moderator în discuţiile cu ministrul educaţiei şi doamna Roberta Anastase, în Parlament - în cadrul Forumului Naţional al Copiilor, preşedinte al Consiliului Judeţean al Elevilor – Suceava

- Odată ce practici acest sport, trebuie să mănânci cât mai natural, mai puţin fast-food.

Marta Butnaru: Care este activitatea ta

7. Dacă ar fi să o iei de la început, ai mai alege acest traseu în viaţă? - Precum ţi-am spus, boxul este pasiunea mea. Dacă aş avea dreptul să-mi aleg din nou ce doresc să fac în viaţă, aş alege tot acest domeniu. 8.Ce planuri ai pentru viitor? - Pe viitor, îmi continui cariera tot în acest domeniu, dar de data aceasta voi antrena, la rândul meu, viitori boxeri. Voi folosi tot ce am învăţat de la antrenorul meu, Doru Iftime. Încerc să îi calc pe urme şi sper să reuşesc.

desfăşurată de-a lungul timpului? Ce experienţe notabile ai avut şi unde vrei să ajungi?

9.Aveţi un mesaj pentru viitorii boxeri, pentru fanii dumneavoastră?

Bogdan Baciu: În prezent sunt elev al Colegiului Naţional „Nicu Gane", Fălticeni. În clasa a IX-a am devenit vicepreşedintele Consiliului elevilor şi am ajuns să fiu vicepreşedintele judeţului 3 ani. Pot spune că m-am distrat deoarece am fost în tabere din toată ţara,în care am făcut fel de fel de traininguri,am cunoscut foarte mulţi oameni şi încet-încet, proiectele s-au înmulţit şi importanţa lor a crescut.

-Boxul este o meserie care niciodată nu vă va face să regretaţi că aţi ales-o. Începeţi-vă cariera în acest domeniu şi nu o să regretaţi. Pentru orice sfat, nelămurire, mă puteţi contacta pe mine. Bolohan Emanuel, clasa a X-a C C.N. „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Bratu Cornelia şi Rahila Cuşnir

M.B.: Care sunt ultimele tale notificări în materie de noi experienţe şi noi colaborări? 115  


largul meu şi DA, o să mă întorc după perfecţionare în ţară.

B.B.: Anul trecut am candidat pentru mandatul de reprezentant al tinerilor din România la Naţiunile Unite. Printr-o nu ştiu ce fel de minune am fost ales, chiar dacă am contracandidat cu studenţi cu masterate şi doctorate, iar anul acesta am stat două luni în New York, unde mi s-a schimbat perspectiva despre lume.

M.B.: De ce nu te simţi în largul tău în afara ţării? Cu ce ţi-a fost mai greu să te adaptezi? B.B.: Mereu îmi spuneam: „Nu vreau să plec de aici. Nu vreau să mă întorc în ţară, nu vreau să mă întorc în Fălticeni. Nu vreau la frig, la indiferenţă şi la compromisuri. Nu vreau mediocritate, nu vreau nimic altceva decât ceea ce îmi poate oferi New Yorkul. Vreau să îmbătrânesc şi să mor aici, vreau să îmi fac o familie aici, să le ofer copiilor mei şansa de a fi geniali şi de a trăi într-o lume mai justă şi mai deschisă”, dar mereu ceva mă contrazicea... era acel ceva care mă făcea să mă gândesc la cei de acasă..

M.B.: Ce activităţi ai desfăşurat acolo? B.B.: Am aflat în scurt timp că am ajuns la Columbia, care este pe locul 8 în topul celor mai importante universităţi din lume. Am întâlnit acolo o absolventă de SNSPA, care face un master în antropologie şi care ne-a dat toate inside-urile referitoare la IVY League şi cum e să studiezi la una dintre cele mai bune universităţi din lume, apoi am mai întâlnit încă doi angajaţi ai securităţii ONU români şi foarte multe altele.

M.B.: Cum ai ajuns la astfel de performate, în atât de multe domenii? B.B.: Trebuie să înveţi; dacă nu ai timp şi de job, biblioteca e locul unde trebuie să îţi petreci cel mai mult timp. M.B.: Consideri ca activităţile de până acum ţi-au deschis anumite porţi care să te propulseze mai uşor spre ceva anume? B.B.: Absolut, am cunoscut oameni pe care îi consider zei. Am intrat în contact cu ambasadoarea ţării, cu secretarii de stat, cu oameni din ministere cu care păstrez legătura, profesori români din New York, tot felul de oameni, modeşti, dar foarte buni în ceea ce fac şi, desigur, avantajul este că am învăţat foarte multe stând în jurul lor. Ei nu mă pot propulsa, pot să îmi dea sfaturi, să mă îndrume, în schimb.

M.B.: Ce planuri de viitor ai? B.B.: O să îmi iau bacalaureatul şi voi merge la S.N.S.P.S (Şcoala Naţională de studii Politice şi Administrative) în Bucureşţi.

M.B.: Dacă ar fi să dai un sfat tuturor tinerilor, care ar fi acela?

M.B.: Ţi-ar plăcea ca pe viitor să ai o carieră în afara ţării? Sau în România?

B.B.: Să nu zică nu niciunei oportunităţi! Indiferent de cât de banal sună, poate fi ocazia vieţii lor! Din palmaresul lui Bogdan Baciu:

B.B.: Mi-am dat acum seama că nu pot sta foarte mult departe de casă, nu mă simt în 116  


• Premiul I - laureat al Concursului de Reviste Şcolare în calitate de redactor-şef al revistei Colegiului Naţional „Nicu Gane" • Premiul I - Concursul Internaţional Eustory - cu proiectul Tainele lemnului • Premiul I - Concursul naţional de idei antidrog - Ajută-ţi prietenul!

„Mama a fost startul meu. Nu numai în modeling, ci în tot. Start în viaţă, în educare şi formare, în bucuria de a fi copil, şi acum, în asta! Pot să spun cu mână pe inimă că ei îi datorez tot ce am realizat până acum. Şi, ce-i drept, e ceva. Ceva ce poate fi urmat de ”mult mai mult”. Mamei, dar şi tatălui meu. 'Am nişte părinţi extraordinari, mi-au construit o încredere în mine de neimaginat! Toate astea m-au ajutat să fiu ce sunt acum. Un copil fericit.”

Butnaru Marta-Carmen, clasa a IX-a E Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord. Rahila Cuşnir

2. Care a fost cea mai ciudată experienţă de până acum în postură de model?

“Ciudată, e puţin prea mult. Pentru mine, “ciudată” a fost chiar prima încercare de a defila . Văzându-mă acolo( la Craiova, unde se desfăşura concursul care m-a „lansat”), stând la repetiţii, aşteptându-mi rândul, toate astea erau ceva nemaipomenit pentru mine. Excepţional, şi la propriu şi la figurat. Mi-era teamă, totodată aveam încredere în mine, simţeam lucruri nemaipomenite. Descopeream de fapt, ce sunt eu cu adevărat. Eu, cu întreaga mea personalitate şi capacitate de adaptare într-o lume complet străină fiinţei mele.”

Un model demn de urmat, la propriu şi la figurat Bianca Munteanu, persoana deosebită căreia i-am luat interviul de mai jos, este o minunată crea fie, un exemplu demn de urmat pentru orice om, mai mic sau mai mare, la minte sau la trup. Am ales-o pe ea, în defavoarea celorlalte „personaje” măreţe ca nume din jurul meu, deoarece cred şi simt că este cu un om splendid, cu o perspectivă şi viziune a vieţii nemaiîntâlnite, iar persoanele din jurul ei nu pot decât să se minuneze de gingăşia gândurilor, măreţia zâmbetului, dar şi de libertatea cuvintelor pe care le deţine şi le adminstrează cu ajutorul unei adevărate magii pierdute, de altfel, de mulţi dintre noi în cotidianul necruţător.

3. Printre momentele de reţinut din viaţa ta, care ar ocupa un loc fruntaş într-un top? „Momente de neuitat, au fost toate momentele copilăriei mele. Dar ca să răspund întrebării într-o formulă concretă: Nu am să uit niciodată prima mea călătorie la mare, în Constanţa. Asta s-a întâmplat în vara anului 2000, când aveam doar 6 anişori. Primele cuvinte: „Wow! Ce apă mareee!”. Acestei replici i-a urmat o îmbrăţişare plină de zâmbet din partea tatălui meu, care m-a învăţat să iubesc marea şi tot ce înseamnă apa. Din punctul acesta de vedere, pot să spun că mica Bianca seamănă cu cea de azi. Pasiunea pentru formula magică „H2O” rămâne aprinsă..

Bianca Munteanu: „Vreau să mă autodepăşesc, nu să depăşesc pe alţii!”

Încă de la 6 ani mi-am dovedit capacitatea de socializare. Bine, într-un alt mod: fugeam de fiecare dată de pe cearşaful alor mei, mă duceam şi vorbeam cu alţi turişti. Eram lipsită

1. Cine te-a îndrumat spre această alegere: părinţii sau prietenii? 117  


de timiditate, complet deschisă prieteniilor, sinceră, calităţi specifice copiilor. Cam asta a fost „first&best event”!”

înseamnă apa. Din punctul acesta de vedere, pot să spun că mica Bianca seamănă cu cea de azi. Pasiunea pentru formula magică „H2O” rămâne aprinsă.. Încă de la 6 ani mi-am dovedit capacitatea de socializare. Bine, într-un alt mod: fugeam de fiecare dată de pe cearşaful alor mei, mă duceam şi vorbeam cu alţi turişti. Eram lipsită de timiditate, complet deschisă prieteniilor, sinceră, calităţi specifice copiilor. Cam asta a fost „first&best event”!”

4. Cum te gândeşti să răsplăteşti oamenii care te-au susţinut în demersul tău? „Revenind la asta, mama şi tata, perechea mea, membri ai familiei mele, o mână de prieteni, managerul agenţiei pentru care lucrez şi nu în ultimul rând mie. Acestea sunt persoanele cărora pot să spun că le datorez într-un fel formarea mea. Cel puţin, când vine vorba de părinţii mei, vreau să fiu cea mai bună. Am să le mulţumesc veşnic pentru tot sprijinul atât moral, cât şi material pe care mi l-au oferit de mic copil până în ziua de astăzi. Sunt cei mai buni prin din lume! Cât despre restul, cred că prietenia adevărată şi recunoştinţă sunt de ajuns. Cu topii ştim cât de greu este să le găseşti în lumea în care trăim.”

7. Cum te gândeşti să răsplăteşti oamenii care te-au susţinut în demersul tău? „Revenind la asta, mama şi tata, perechea mea, membri ai familiei mele, o mână de prieteni, managerul agenţiei pentru care lucrez şi nu în ultimul rând mie. Acestea sunt persoanele cărora pot să spun că le datorez într-un fel formarea mea. Cel puţin, când vine vorba de părinţii mei, vreau să fiu cea mai bună. Am să le mulţumesc veşnic pentru tot sprijinul atât moral, cât şi material pe care mi l-au oferit de mic copil până în ziua de astăzi. Sunt cei mai buni prin din lume! Cât despre restul, cred că prietenia adevărată şi recunoştinţă sunt de ajuns. Cu topii ştim cât de greu este să le găseşti în lumea în care trăim.” 8. Deşi, bănuiesc că ai puţin timp liber, risc să te întreb cum îţi umpli momentele de „respiro” din viaţa de zi cu zi? „Îmi place să îmi petrec timpul liber în mijlocul familiei, împreună cu prietenul meu. Îmi place foarte mult liniştea, tot ce e legat de sânul familiei, îmi plac sărbătorile. Consider că trăiesc cele mai minunate momente când se apropie Crăciunul, Pastele. La noi în casă, totul e ca „in timpul bunicii”. Tradiţional, simplu, atât de frumos! De asemenea, îmi place să călătoresc la nebunie. Ador marea, după cum am precizat anterior. Iubesc soarele, şi el mă iubeşte pe mine. Îmi place să citesc (nu oricând, depinde de stare, nu am să spun că am citit 24263 de cărp; spun doar că

5.Care a fost cea mai ciudată experienţă de până acum în postură de model? “Ciudată , e puţin prea mult. Pentru mine, “ciudată” a fost chiar prima încercare de a defila . Văzându-mă acolo( la Craiova, unde se desfăşura concursul care m-a „lansat”), stând la repetiţii, aşteptându-mi randul, toate astea erau ceva nemaipomenit pentru mine. Excepţional, şi la propriu şi la figurat. Mi-era teamă, totodată aveam încredere în mine, simţeam lucruri nemaipomenite. Descopeream de fapt, ce sunt eu cu adevărat. Eu, cu întreaga mea personalitate şi capacitate de adaptare într-o lume complet străină fiinţei mele.” 6. Printre momentele de reţinut din viaţa ta, care ar ocupa un loc fruntaş într-un top? „Momente de neuitat, au fost toate momentele copilăriei mele. Dar ca să răspund întrebării într-o formulă concretă: Nu am să uit niciodată prima mea călătorie la mare, în Constanţa. Asta s-a întâmplat în vara anului 2000, când aveam doar 6 anişori. Primele cuvinte: „Wow! Ce apă mareee!”. Acestei replici i-a urmat o îmbrăţişare plină de zâmbet din partea tatălui meu, care m-a învăţat să iubesc marea şi tot ce 118  


spun, ne completam reciproc. Suntem nişte copii încă, dar consider că suntem cu ceva paşi în faţa altor persoane de aceeaşi vârstă. Pur şi simplu, ştim ce vrem şi nu credem în poveşti.

îmi place să o fac, şi visez ca viitoarea mea casă să aibă o cameră destinată numai acestei activităp). Îmi place să joc volei, îmi place să merg cu bicicletă. Acestea ar fi activităple pe care le desfăşor când am timp liber.” Şi asta cam aşa e. Sunt multe modele, actori, cântăre fi care trăiesc ca vai de ei. Trebuie să fii un artist adaptabil, ceea ce se traduce prin un artist care ştie să facă de toate. Dacă se doreşte a fi auzit un nume, pot să dau câteva: Catrinel Menghia, Mădălina Ghenea, Adriana Lima, Doutzen Kroes. Şi lista poate continua.”

Până la urmă, viaţă e realitate, nu fantezie.” 12. Ai vreun sfat pentru cei/cele care doresc, ca pe viitor, să îmbrăţişeze o carieră în modeling? Cu mare plăcere! În primul rând, aveţi încredere în voi şi în capacitatea voastră de a realiza lucruri măreţe. Fiţi originali\- le, pentru că naturalul e la mare căutare, în natura asta plină de aditivi. Să nu vă faceţi planuri sau idealuri mult mai mari decât ceea ce e posibil să faceţi, astfel, evitând dezamăgirea; am ajuns la concluzia că e mai bine să fii reţinut şi să rămâi impresionat, în momentul în care realizezi că ai făcut mult mai mult decât fi-ai închipuit, decât să ai aşteptări mult prea mari, la care să nu ajungi, că mai apoi să „cazi” psihic. Ca orice domeniu, şi modellingul necesită efort, şi sacrificiu de sine. Singurul lucru de precizat este că, dacă iubeşti ceea ce faci, acest efort, nu mai e chiar chinuială, ci mai degrabă o plăcere!”

9. Mi-ai spus că eşti în clasă a 11-a la Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău, cum te împaci cu şcoala, cu profesorii, cu colegii? „Din punctul acesta de vedere, sunt o norocoasă. Învăţ într-un colectiv minunat. Primesc înţelegere atât din partea cadrelor didactice, cât şi a colegilor mei. Ce să spun? La mine în clasă , e petrecere în fiecare zi ! Glumesc, suntem doar foarte buni prieteni, ne completăm şi ne cunoaştem foarte bine.” 10. Ai vreun/o preferat/ă în domeniul în care îţi desfăşori activitatea de model? „Preferată? Nu prea. Să spunem că admir capacitatea' de adaptare a unor modele, atât de la noi din ţară, cât şi din străinătate. Un mare om al culturii spunea “Cea mai mare calitate a unui artist este adaptabilitatea lui. Nu talentul, nu muncă.” 11. Bănuiesc că eşti curtată de mulţi băieţi, cum rezişti? „Haha, bună asta! Nu am să încep cu chestii de genul: „Ştii , nu-i prea uşor!” sau „Mama, ce enervanţi sunt!”. Nu, dar ce-i drept, e uneori destul de aiurea să realizezi că băieţii observă la tine doar partea asta, fizică. Unii nici măcar nu sunt curioşi să descopere mai mult. Am ajuns la concluzia că oamenii iubesc prea mult „fardurile sociale”. Se încurcă în aparenţe, care de cele mai multe ori pot înşela amarnic. Partea cea mai bună e că am un prieten minunat, şi nu spun degeaba prieten. Înainte de a-mi fi iubit, mi-e un adevărat prieten, cel mai bun confident. Avem pasiuni comune, suntem amândoi la fel de încăpăţânaţi! Ce să

13. În ceea ce priveşte viitorul, doreşti să continui în modeling sau ai alte drumuri de străbătut? „Viitorul e întotdeauna un mister. Voi continua cu siguranţă ce am început, doresc să o fac la cel mai înalt nivel posibil. De asemenea, îmi doresc să mă îndrept spre actorie, pasiunea mea dintotdeauna. Mai departe, îmi doresc o familie, copii, tururi prin lume, experienţe prin alte popoare şi culturi, căci dacă e să vorbim despre acest subiect, după mine asta dă valoare vieţii. Familia şi cultura. Restul e „deşertăciune ”!” Alexandru Florin Ciocodei, Clasa a XII-a G Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău Prof. coord.: Daniela Anghel

119  


spun adevărul, nu voi fi pedepsită şi s-au ţinut de cuvânt. De atunci, sufăr de sinceritate.

„Fără

muncă şi seriozitate, oricât de talentat ai fi, nu poţi face performanţă.”

- Te-ai gândit în copilărie că vei ajunge la Bucureşti să prezinţi ştirile?

Suceveanca Anca Rusu a decis de mică să facă ce-i place cel mai mult, presă. A început în faţa oglinzii, apoi a dat admiterea la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” unde există clasă de jurnalism şi la 17 ani avea mână liberă pentru a prezenta matinalul la Antena 1 Suceava. Cum a făcut ca la doar 25 de ani să fie pe rând, reporter, redactor, redactor-şef, moderator, realizator şi prezentator, veţi afla în interviul următor.

- Cred că toţi cei care lucrează în presa locală şi îşi doresc o carieră în acest domeniu tind să ajungă în capitală. Deocamdată, aici se întâmplă totul. M-am gândit că aş putea ajunge aici, însă nu când eram un copil, ci mai târziu, când am început să lucrez în televiziune şi mi s-a spus că aş avea calităţile necesare.

- Care e primul lucru de care îţi aduci aminte din copilărie?

- Am fost o norocoasă. De mică am ştiut că asta vreau să fac, tocmai de aceea, am optat la liceu pentru o clasă de jurnalism. Aici am intrat în contact cu cei mai buni jurnalişti din oraş şi, dintr-o întâmplare fericită, am ajuns să lucrez la Antena 1 Suceava. Aveam 17 ani neîmpliniţi, eram în clasa a X-a şi eram realizatorul şi prezentatorul matinalului. De luni până vineri, în fiecare dimineaţă, de la ora 7. Aveam o oră de ştiri, revista presei, meteo şi horoscop în direct. Mă trezeam în fiecare zi la ora 5 fără un sfert. Nu era uşor, dar îmi făcea plăcere.

- Cum a fost debutul tău în presă?

- Primul lucru care îmi vine acum în minte e felul în care mă jucam de-a televiziunea. Asta mi-am dorit să fac de când eram foarte mică. Îmi amenajam un mic studio în faţa oglinzii, scriam pe paginile goale ale unui album foto programul tv din ziua respectivă, după care îl prezentam telespectatorilor imaginari. Aveam în jur de 6-7 ani. Abia învăţasem să scriu şi să citesc. - Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit de la părinţii tăi? - Cel mai bun sfat, care mi-a marcat după aceea existenţa, a fost să nu mint. Mi-au explicat că adevărul e mult mai confortabil, după ce am încercat să ascund faptul că am spart o vază şi mă simţeam îngrozitor de vinovată. Mi-au spus că orice aş face, dacă le

- Înţeleg că la 17 ani ai început o muncă pe care o luai foarte în serios. Nu ai regretat, poate, faptul că nu te-ai bucurat pe deplin de anii de liceu, de adolescenţă? - Glumeam zilele trecute cu un coleg… El îmi spunea că munceşte mult, eu i-am răspuns că 120  


nu muncesc niciodată. Îmi place atât de mult ceea ce fac, încât nu se pune problema sacrificiului. La 17 ani nu am renunţat la adolescenţă pentru un job cât se poate de serios, ci mi-am îndeplinit un vis.

din cauza faptului că muncesc în weekend, când toţi prietenii mei sunt plecaţi la munte şi la mare. E drept că am mai mult timp în cursul săptămânii, însă tot singură trebuie să mi-l petrec, pentru că prietenii mei sunt la serviciu.

- Dacă nu-ţi cer prea mult, te-aş ruga să dai timpul înapoi şi să ajungem la prima ta emisiune. Cum a decurs? - Totul s-a derulat foarte repede. Mi s-a făcut propunerea de a realiza emisiunea de dimineaţă şi mi s-a dat un termen de doar trei săptămâni în care să mă pregătesc, aşa că prima emisie a fost cu foarte mari emoţii. Acum îmi dau seama câtă încredere mi s-a acordat şi le mulţumesc celor care au făcut-o, în special redactorului-şef de atunci.

- Care a fost cel mai amuzant moment pe care l-ai trăit la pupitrul ştirilor? - Colegii din platou şi regie mă răsfaţă tot timpul. Chiar dacă am o zi mai proastă, ei mă înveselesc. S-a întâmplat într-o seară să-mi spună o glumă foarte bună în pauza de publicitate, să mă binedispusă. Am râs cu lacrimi şi aproape că n-am reuşit să-mi revin după pauză. Am intrat în direct cu gura până la urechi... - După 8 ani în presă, ce a fost cel mai greu? - Cea mai grea, dar în acelaşi timp şi cea mai frumoasă, a fost viaţa de reporter. Am fost la inundaţii, zeci de accidente, incendii în toiul nopţii. Satisfacţia unui material reuşit este însă pe măsura eforturilor depuse. - Dacă nu lucrai în presă, ce îţi doreai să faci?

- Cum ai ajuns la Bucureşti şi cum ai ajuns să prezinţi pentru început ştirile din sport la GSP TV? - Mai fusesem la Antena 1 pentru un casting la Observator. Vlad Petreanu, directorul de atunci al ştirilor, a fost cel care m-a remarcat şi cel care mi-a spus şi despre castingul de la GSP TV. Am dat o probă, care nu a durat mai mult de 5 minute, şi am primit pe loc o ofertă de angajare. Mi s-a spus că sunt ceea ce caută.

- E o întrebare grea. Dar pentru că îmi place foarte mult să călătoresc, cred că mă făceam ghid turistic sau stewardesă.

- După un an şi jumătate ca editorprezentator la GSP TV, ai primit vestea mult aşteptată.

- Cum îţi petreci timpul liber? - Sunt o norocoasă din punctul acesta de vedere. În sfârşit, pot spune că am timp de mine, iar cariera, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu-mi acaparează şi viaţa

- Da, aşa este. Am avut parte de o coincidenţă minunată. Aveam 17 ani când am fost cooptată în echipa Antenei 1 Suceava, iar la exact 7 ani distanţă, tot pe 31 martie, am primit cea mai aşteptată veste din carieră: voi face parte din echipa Observatorului. - Trecerea de la ştiri sportive la cele serioase ţi-a influenţat stilul de viaţă? - Stilul de viaţă mia fost serios influenţat însă doar

personală. Joc tenis, citesc, mă plimb cu bicicleta, merg la film sau teatru, nimic ieşit 121  


din comun. Sunt lucruri simple care îmi fac viaţa mai frumoasă.

Campionatele Europene din anul 2008, susţinute în Austria.

- Ştiu că e prea devreme, dar cum ţi-ar plăcea să fie ziua despărţirii de televiziune? - Mi-aş dori să fiu o bătrânică simpatică. Bineînţeles că nu mă refer la retragerea de pe ecran. Mă gândesc că la un moment dat voi trece de cealaltă parte a camerelor de luat vederi.

1. Cum ai ajuns să practici acest „joc al minţii”? Iarina Dumitraş: Îţi vine să crezi sau nu, totul se datorează unei pungi de pufuleţi cu surprize, la care am câştigat o mică tablă de şah. Am fost atât de fascinată, încât, în fiecare zi, după ce veneam de la grădiniţă, îl rugam pe bunicul să joace cu mine. În aproximativ două luni, am reuşit să mânuiesc piesele cu uşurinţă.

- Care este secretul succesului tău? - Cred că e foarte important să-ţi placă ceea ce faci şi să te dedici meseriei. Însă fără muncă şi seriozitate, oricât de talentat ai fi, nu poţi face performanţă. E o regulă valabilă în oricare alt domeniu.

2. Aşadar, bunicul tău a fost cel care te-a îndrumat în tot acest timp? I.D.: Da. Chiar dacă aveam doar patru ani, bunicul a realizat că am un talent ce trebuie scos la suprafaţă, aşa ca m-a ghidat continuu. 3. La ce vârstă ai câştigat primul premiu? I.D.: Primul premiu l-am câştigat la cinci ani, la competiţia judeţeană pentru juniori. M-a ajutat mult că m-am înscris la Cercul de Şah de la Palatul Copiilor şi că m-am antrenat. Doamna antrenoare Silvia Diaconu a avut răbdare şi m-a îndrumat. 4. De atunci şi până acum, câte premii ai reuşit să achiziţionezi? I.D.: Am adunat aproape patruzeci de diplome, pentru că am participat la multe competiţii. La Constanţa am obţinut cupa de aur, în 2007 am devenit vicecampioană naţională şi am reprezentat România la Campionatul European de Şah de la Batumi, Georgia. Cel mai important pentru mine a fost faptul că am ocupat locul 8 în Europa şi fac parte din Lotul european.

Curaleţ Ioana-Mihaela, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

„Datorez totul unei pungi de pufuleţi…”

5. Impresionant! Însă cât timp te antrenezi pentru acestea? I.D.: Mă antrenez zi de zi... Cred că aproximativ 20 de ore săptămânal, ore în care mă simt în largul meu.

De multe ori, copiii talentaţi rămân în anonimat deoarece părinţii nu au bani pentru a-i susţine în ceea ce fac. Este şi cazul Iarinei Dumitraş, care, la doar 12 ani, a impresionat Europa cu talentul său. Cu toate că şi-a început activitatea la Palatul Copiilor din municipiul Botoşani, micuţa şahistă a reuşit să facă parte din Lotul european. Din lipsa banilor, Iarina nu a putut să reprezinte România la

6. În anul 2008, ai participat la emisiunea lui Teo Trandafir. Ai avut parte de avantaje în urma acestei apariţii în public? 122  


I.D.: Da. Am reuşit să întâlnesc pe marele maestru internaţional la şah, Elisabeta Polihroniade, dar am profitat şi de generozitatea unui om de afaceri care mi-a oferit, timp de un an, lunar, o bursă de 100 euro, bani pe care i-am folosit pentru concursuri.

Injectaţi-l pe artist! Interviu cu Andrew Morgan, grafician şi medic Într-unul din numeroasele mele pelerinaje prin centrul urbei în care mi-a fost dat să trăiesc, mam oprit într-o ceainărie prăfuită pentru a mă odihni şi a testa efectele narcotizate ale licorilor antice. Acolo, l-am descoperit pe Andrew, un tânăr medic, a cărui pasiune nu era alta decât grafica. Curios să aflu cât mai multe despre hobby-ul său, l-am provocat la un interviu, el acceptând de îndată.

7. Colegii te tratează altfel de când ai participat la emisiune?

Mihnea: Andrew, ce te-a determinat să alegi grafica? Nu are absolut nimic în comun cu meseria ta. Andrew: Mi-ai adresat o întrebare dificilă. Câteodată, mai ales în zilele mele proaste, tind să cred că nu am să găsesc vreo similitudine între cele două. Dar m-aş înşela amarnic dacă aş recunoaşte. Ambele sunt o frântură din arta divină.: medicina purifică trupul fiinţei umane, iar grafica … îi oferă şansa de a evada din acest cotidian anost, de a-şi descătuşa sufletul. S-a brodat o simbioză între cele două, cel puţin în cazul meu. I.D.: La început au fost foarte entuziasmaţi şi fericiţi pentru mine, dar s-au liniştit cu timpul şi se comportă cu mine ca şi cu ceilalţi elevi. 8. Ce îţi doreşti cel mai mult în acest moment? I.D.: În momentul de faţă am o dorinţă: să am bani pentru a-mi cumpăra un laptop pentru că am nevoie la orele de antrenament. 9. Ce planuri ai pentru viitor? Bănuiesc că îţi vei urma pasiunea. I.D.: Ai dreptate. Vreau să îi învăţ şi pe alţii să joace şah. Mi-ar plăcea să devin antrenoare la Palatul Copiilor pentru a împărtăşi cunoştinţele şi altor persoane talentate şi dornice să înveţe. Bungeac Diana-Alexandra, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

Mihnea: Înţeleg. Dar totuşi, de ce grafică şi nu … pictură, lecţii de pian sau dans sportiv? Andrew: Grafica îmi deschide o cale spre libertate, mă obligă să visez chiar şi atunci când aripile mi s-au afundat în ţărână şi nu se mai văd. Pot, cu mare uşurinţă, dintr-o simplă rotire a creionului, să modific orice aspect al lucrării şi astfel să o retuşez. Un tablou în pensulă mi-ar lua o viaţă … e de-a dreptul spectaculos să-ţi dedici viaţa realizării unei opere. Mihnea: Cum ai deprins această … artă? Ai urmat anumite cursuri? Andrew: Da, am fost un elev eminent al şcolii vieţii. Nu, am decis să fiu autodidact şi să încerc să merg pe valuri în picioare. Nu sunt 123  


adeptul cursurilor, nimic nu te cizelează mai mult ca practica şi jocul formelor pe coala de hârtie.

fie precum o perlă în abisul oceanului stropilor de senin ai cerului. Mihnea: Andrew, ai vreun mesaj de transmis celor care îţi apreciază munca asiduă?

Mihnea: Foloseşti o anumită tehnică? Te încadrezi în vreun curent artistic

Andrew: Să nu înceteze să viseze, nici chiar cu ochii deschişi. Şi eu îţi mulţumesc. Se încheie astfel o nouă aventură în tărâmul artei, o călătorie scurtă cât de-o clipă, care ne dovedeşte încă o dată singularitatea fiinţei umane în univers. Din păcate, puţini dintre noi îşi mai fac timp să caute în ei artistul desăvârşit, mulţumindu-se doar cu ideea că aceştia există din plin şi că nu mai este necesar să îşi afirme alter ego-ul îmbătat de sensibilitate. Să fii artist, în adevăratul sens al cuvântului, este o corvoadă spirituală.

Andrew: Nu m-aş putea decide. Cultiv un figurativ realism, dar mă ancorez în fantastic în cele mai multe cazuri. De fapt, dacă mă gândesc bine, desenez ceea ce simt. Le dau trăirilor o structură, le încătuşez între linii, bile şi cercuri. Artistul din mine se aseamănă cu un copac legat cu o basma la ochi şi care şi-a lăsat ramurile în bătaia vântului să înţepe fragilul infinit al cerului. Câteodată, mă tem ca tâmplele-mi să nu se izbească de stele.

Mihnea: Dacă ar fi să trasezi o graniţă între grafician şi profesia ta de medic, cam pe unde s-ar situa? Unde estimezi că se întâlnesc cei doi practicanţi?

Găman Mihnea-Alexandru, Clasa a XI-a Colegiul Naţional „F.Buzeşti” Craiova prof. Cojocăreanu Gabriela

Andrew: Graficianul va face, cu siguranţă, gesturi gratuite într-un moment sau altul al vieţii. Are un unic deziderat: acela de a evada, de a deveni un outsider al spaţiului anost în care trăieşte celălalt ego. Cât despre Andrew …. el e mereu presat de timp şi într-o permanentă încercare de autovalidare şi autodefinire. Se străduieşte să ajungă în vârful piramidei cu orice preţ.

Fiecare caz soluţionat este e reuşită!” Interviu acordat de şeful serviciului criminalistic al I.P.J. Suceava, Pascari Sorin. În prezent, acesta deţine gradul de comisarşef de poliţie. Este absolvent al Facultăţii de Drept, a patru cursuri postuniversitare şi deţine brevet de expert criminalist în specializările: grafică, balistică, traseologie şi dactiloscopie. R: Care a fost primul dvs. loc de muncă ? P.S.: La terminarea liceului, în anul 1982, am primit repartiţie cu loc de muncă la Întreprinderea de Maşini Unelte Suceava, unde am lucrat ca prelucrător prin aşchiere, până la încorporare. Dar din ultimul an de liceu, am cochetat cu profesii în domeniul militar, înscriindu-mă la o şcoală de ofiţeri activi a

Mihnea: Care ar fi locul perfect pentru expunerea lucrărilor tale? Andrew: Probabil undeva pe o plajă, preferabil pustie. Să le vadă cine doreşte. Să 124  


anul 1990, am obţinut transfer la I.P.J. Suceava. Aici, timp de 4 ani am fost lucrător criminalist, iar în anul 1994 am fost numit şef al biroului criminalistic, răspunzând de activitatea criminalistică pe raza de competenţă a Poliţiei municipiului Suceava, îndrumând activitatea unui ofiţer şi 5 – 6 agenţi criminalişti. În anul 2003, şeful meu profesional e ieşit la pensie şi în urma unui concurs, am evoluat pe linie profesională. Evoluţia nu a fost una întâmplătoare, deoarece până la acea dată am muncit foarte mult şi am reuşit să fiu evidenţiat de şefi şi recunoscut de viitorii subalterni.

M.A.N., unde nu am trecut proba sportivă, având o fractură la o claviculă. După terminarea stagiului de armată, m-am reîncadrat în câmpul muncii şi iarăşi am susţinut examen la o şcoală militară a M.A.N., dar concurenţa mare m-a ambiţionat şi m-a determinat să mă înscriu la Şcoala de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, unde am luat examenul în anul 1986. Pot afirma că aspiraţiile mele din perioada în care am lucrat ca muncitor au fost să evoluez, să devin ofiţer, ştiind că posibilităţile şi aptitudinile mele sunt superioare.

R: Care sunt principalele atribuţiile ale dumneavoastră ? P.S.: Activitatea criminalistică din Poliţia Română a cunoscut o revigorare în anul 2006, când s-au reorganizat structurile teritoriale şi s-a pus accentul pe ultra profesionalizarea lucrătorilor criminalişti şi a activităţilor specifice. De la începutul anului 2006 a fost separată activitatea de investigare tehnico - ştiinţifică a locului faptei de activitatea de identificare criminalistică, expertize şi constatări tehnico - ştiinţifice. Fiind şeful structurii criminalistice, coordonez activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor criminalişti de la sediul inspectoratului, dar şi de la Poliţiile municipale şi orăşeneşti pe cele 3 domenii de activitate, iar la cazurile deosebite, coordonez şi conduc direct activitatea de cercetare la faţa locului.

R: Aţi obţinut anumite deprinderi în urma acestei prime alegeri? P.S.: În perioada cât am fost angajat ca muncitor, am lucrat într-o secţie de producere a unor aparate de măsură şi control, unde trebuia precizie şi răbdare şi mi-am dezvoltat aceste calităţi aproape involuntar, fiind înconjurat de specialişti în acest domeniu – muncitori, maiştri, şefi de secţie, ingineri şi programatori. R: Cum aţi ajuns în rândurile Poliţiei, ce va determinat să vă schimbaţi meseria ? P.S.: În timpul celor 3 ani de şcoală militară, pentru a deveni ofiţer de poliţie am avut parte de un colectiv de profesori foarte bine pregătiţi profesional. Profesorul direcţional, un fel de diriginte, ne-a îndrumat pe fiecare spre un profil în funcţie de capacităţile şi aptitudinile noastre, aşa că în ultimul an, am ales profilul Criminalistic, iar de la absolvire – august 1989 - şi până în prezent, am rămas fidel acestei profesii.

R: Aveţi un caracter dificil ? Ce relaţie aveţi cu ceilalţi colegi din cadrul domeniului în care lucraţi ? P.S.: Nimic nu este uşor în viaţă. Dacă îţi place ceea ce faci, toate opreliştile şi greutăţile dispar. Fiind managerul lor, relaţia este în majoritatea aspectelor strict profesională, dar sunt şi momente în care avem altfel de relaţii interpersonale: mergem împreună la activităţi sportive recreative, la

R: Cum aţi obţinut funcţia de şef al Serviciului Criminalistic al IPJ Suceava? P.S.: La absolvirea şcolii militare am obţinut repartiţie la I.P.J. Brăila, dar gândurile mele au fost către Bucovina noastră dragă şi în 125  


cunoştinţe profesionale bine sedimentate, adaptăm metodele de cercetare în funcţie de natura faptei comise şi în funcţie de genul de urme ce pot fi lăsate de infractori în câmpul infracţional.

unele evenimente onomastice sau evenimente familiale. R: În acest domeniu (criminalistică) poate fi vorba de un program fix (dacă da, care este) sau acesta se stabileşte pe parcursul unei zile, în funcţie de cazurile care apar ? P.S.: Programul de lucru e o noţiune relativă. În poliţie nu se poate vorbi de un program fix, determinat de faptul că suntem în slujba cetăţeanului şi cei care ne dau de lucru nu sunt cetăţenii cinstiţi, care de regulă nu acţionează în zilele de lucru, în intervalul orar 8,00 – 16,00.

R: Există o serie de indicii sau probe standard după care se desfăşoară investigaţia sau acestea diferă de la un caz la altul? P.S.: Investigaţia tehnico - ştiinţifică a locului faptei este reglementată de proceduri şi instrucţiuni de lucru pentru fiecare gen de faptă şi pentru fiecare categorie de urme. Activitatea în teren nu se realizează în funcţie de inspiraţia echipei de cercetare.

R: Ce dificultăţi ar putea apărea în relaţia cu subalternii ?

R: Fiind un domeniu al cercetării, care sunt lucrurile care fac această meserie interesantă? P.S.: Domeniile de activitate fiind vaste, fiecare lucrător criminalist şi-a găsit locul în care să facă ceea ce îi place, unde să obţină randament maxim şi în final, să aibă satisfacţia muncii bine realizate.

P.S.: Majoritatea conflictelor apar de la lucruri mărunte. Coordonez un colectiv bine pregătit profesional, conştient de importanţa muncii, care depune interes profesional pentru realizarea tuturor sarcinilor la cei mai înalţi parametri. Nu există caz banal sau activitate minoră, care să fie tratată superficial. Toţi colegii mei caută soluţii la rezolvarea problemelor, nu scuze.

R: În cercetarea unui accident de circulaţie, spre exemplu, care sunt cele mai întâlnite dificultăţi care apar/pot apărea, la faţa locului ? P.S.: Intervenţia curioşilor.

R: Care a fost cel mai dificil caz la care aţi lucrat ? P.S.: Noţiunea de caz dificil este relativă. Ce este caz dificil - furtul unei vaci ce asigura hrana unei familii cu mulţi copii care nu are cu ce-şi asigura traiul zilei de mâine? furtul portofelului cu pensia de la o bătrânică ce trebuia să-şi cumpere medicamente? sau furtul unui portofel cu bani destinaţi unei excursii în Dubai? Toate cazurile cercetate sunt dificile în fel lor şi la toate depunem interes maxim.

R: Ne puteţi spune câte ceva despre câinii folosiţi pentru prelucrarea urmei de miros, despre dresajul acestora ? P.S.: Pe lângă metodele moderne de investigare tehnico - ştiinţifică a locului faptei poliţia apelează şi la câinii de urmărire, din rasa ciobănesc german, dresaţi pentru depistarea urmelor de miros uman, detectarea cadavrelor umane îngropate, detectarea drogurilor, explozibililor şi a tutunului. Şi aici am selecţionat agenţi de poliţie care să îndrăgească animalele, să fie capabili să dreseze animale de serviciu în scopul pentru

R: Care sunt metodele de cercetare în cazul unui eveniment ? P.S.: În ultima perioadă, s-a pus un accent mare pe pregătirea profesională şi pe dotarea corespunzătoare a structurilor criminalistice. Având dotare performantă şi 126  


care Poliţia are nevoie, adică în interesul cetăţeanului.

„Poate sunt pesimist, dar nu cred că jurnalistica are vreun viitor în România.”

R: De ce aţi optat pentru criminalistică şi nu pentru un alt domeniu? P.S.: Totul ţine de temperament şi aspiraţii. Aşa cum sunt colegii cu profil real şi uman, am ales un domeniu real ce se bazează pe ştiinţă, adică pe percepţia directă a locului faptei şi a probelor puse la dispoziţie.

Părinţii erau ţărani simpli din Bogdăneşti, dar urmând, poate, o pasiune a străbunicului care fusese învăţător, el terminǎ de citit până la 15 ani toate volumele bibliotecii din sat. Ajunge şef de promoţie al Liceului Pedagogic şi licenţiat cu media zece al Facultăţii de Filologie din Iaşi (Universitatea „Al. I. Cuza”) Profesorul şi jurnalistul Petru Tomegea are acum, la mai bine de şase decenii de viaţă, 42 de ani de catedră şi 42 de generaţii de „copii frumoşi, cuminţi şi deştepţi.“

R: Vi s-a întâmplat vreodată ca serviciul să vă afecteze viaţa de familie ? P.S.: Nu, nu am amestecat viaţa de familie cu serviciul, chiar dacă soţia mea este tot poliţist. Nu am transferat problemele de la serviciu în familie, conştient fiind de faptul că familia nu este vinovată de ceea ce se întâmplă pe străzi. R: Care sunt reuşitele dvs. profesionale? P.S.: Fiecare caz soluţionat este o reuşită. Reuşitele individuale sunt egoism, reuşitele colective sunt performanţe. Eu mi-am propus să obţin performanţă, de aceea mă bazez foarte mult pe colegii mei care-mi sunt şi subordonaţi.

Reporter: Domnule Tomegea, care este cea mai veche amintire a dumneavoastră? P.T. Una dintre cele mai dragi amintiri e legatǎ fǎrǎ îndoialǎ, de lumea satului. Atunci când mǎ furişam prin stufǎriş cu fratele meu, trǎgând cu urechea la ce vorbeau Mihail Sadoveanu şi bunicul. Scriitorul venea deseori sǎ pescuiascǎ, iar noi, copiii, ne fugǎream prin mlaştini şi prindeam broaşte, fǎrǎ sǎ-l luǎm totuşi prea mult în seamǎ.

R: Aveţi vreun regret profesional? Dar personal? P.S.: Nu am niciun regret. Am avut şansa să profesez într-o perioadă de schimbări profunde şi mă bucur de şansa mea de a fi în locul potrivit la momentul potrivit. Am muncit mult în perioada de formare profesională, cu scopul de a cunoaşte. Familia m-a înţeles şi a conştientizat că dacă eu progresez, progresează şi ei, nu doar material, ci şi în planul cunoaşterii. Fiind capul familiei şi aducând siguranţă familiei, aceasta a fost alături de mine. R: Care este deviza dvs.? P.S.: Ridicaţi ştacheta! Fiţi nemulţumiţi de realizările voastre şi stabiliţi un target superior!

R: L-aţi cunoscut pe Sadoveanu? P.T.: Îl vedeam venind deseori sǎ pescuiascǎ, mai târziu, însǎ l-am descoperit în operele sale. Pe atunci, cum îi plǎcea sǎ vorbeascǎ cu tovarǎşii de undiţǎ, discuta cu bunicul meu, dar cum am spus, eu nu le dǎdeam importanţǎ. R: De ce aţi ales Filologia? P.T.: Aş spune cǎ nu eu am ales-o şi pe bunǎ dreptate.

Mădălina Huţu, clasa a X-a C C.N. „M. Eminescu” Suceava Prof. coord.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

R: De ce spuneţi asta? P.T.: E adevǎrat cǎ-mi plǎceau literatura şi gramatica, dar eu voiam sǎ dau la Conservator, cântam chiar la vioarǎ într-o trupǎ. Numai cǎ, atunci când am mers sǎ mǎ înscriu, m-am 127  


întâlnit cu profesorul de limba românǎ de la bacalaureat (el venise sǎ-şi înscrie fiica la Conservator). Îi fǎcusem - se pare - o impresie bunǎ, cǎci m-a luat cu el şi m-a dus la Filologie spunându-mi „Tu nu eşti pentru muzicǎ.” Aşa cǎ în maşina profesorului, mǎ îndreptam atunci, spre ceea ce avea sǎ constituie menirea mea.

R: Aţi fost vreodată „sfătuit” să alegeţi anumite subiecte? P.T.: Nu cred că cineva te poate obliga să scrii acum, un anumit lucru. Eu, pur şi simplu plec, dacă libertatea îmi e curmată. Şi apoi, un ziar care ar face acest lucru nu mai înseamnă nimic. R: Ce credeţi despre jurnaliştii de astăzi? P.T.: Mulţi nu discută politica sau alte aspecte serios, preferă spectacolul, scandalul în care să lovească cât pot, în cine pot. Din fericire, nu toţi sunt la fel.

R: Cum a fost perioada studenţiei la Iaşi? Aveţi vreo întâmplare legată de acel timp? P.T.: Cercetam intens literatura diferitelor popoare, iar cerinţele erau mari. Cu fiecare an erau excluşi tot mai mulţi studenţi. Dar pânǎ la urmǎ de studenţie se leagǎ întreaga mea activitate. A fost frumos. De pildǎ, e o chestie haioasǎ: ţin minte cǎ atât eu, cât şi colegul meu de camerǎ eram rǎciţi rǎu de tot, dar aveam un examen şi cum-necum învǎţam. Eu la masǎ, colegul meu în pat, în pǎturi şi perne. Nu ştiu cine îmi spusese cǎ învǎţatul culcat nu „salveazǎ” informaţia decât pe cǎile neuronale iniţiale, altele decât cele activate atunci când stai la birou, şi încercasem sǎ-l conving de aceasta. Nu m-a crezut, suna a baliverne ceea ce spuneam, dar mi-a plǎcut sfârşitul. Eu am luat examenul, el nu, deşi tocisem amândoi la fel.

R: Cum vedeţi această meserie în viitor? Care sunt problemele unui om al condeiului? P.T.: Poate că sunt pesimist, dar nu cred că jurnalistica are vreun viitor în România, fabricile de hârtie din ţară au fost distruse, iar ziarele o importă din Ucraina, salariile sunt de mizerie, politicenii - deşi nu reuşesc în totalitate - cenzurează presa. La ce duce asta? La desfiinţare, în schimb în mediul audiovizual, spectacolul ieftin şi, în general, o subapreciere a omului înfloresc. R: Dumneavoastră cum scrieţi un articol? P.T.: Sincer, nu rezist haosului din redacţii. Nu ştiu cum pot colegii mei să se concentreze acolo; eu prefer să lucrez acasă. Aici, în faţa computerului de unde pot accesa în câteva secunde biblioteca de la Cambridge, găsesc atât subiectul, cât şi inspiraţia. Oricum, asta e o metodă eficientă şi probabil în curând presa scrisă se va muta pe internet.

R: Cum aţi ajuns să publicaţi, cum aţi ajuns jurnalist? P.T.: Publicam încǎ de pe vremea studenţiei. Prima mea lucrare a fost „Universul prozei lui Marin Preda”, apoi am fost unul dintre fondatorii „Cronicii Sucevei”, iar când ziarul a dat faliment în 2004, ne-am mutat mulţi de acolo la „Obiectiv”, unde am rǎmas 5 ani. Dupǎ o ofertǎ de la „Crai Nou”, am devenit editorialist al acestui cotidian. Am mai publicat bisǎptǎmânal la „Cronica de Iaşi”, „Revista 22”, dar şi la alte reviste naţionale.

R: În încheiere? P.T.: Cuvinte pe care le-am mai spus şi am să le mai spun: învăţ pentru mine, pentru copiii, elevii şi cititorii mei. Voi scrie atât timp cât va fi nevoie de ştiinţă de carte şi de experienţa mea. Şi cât mă va mai răbda Dumnezeu.

R: Contează atât de mult cotidianul la care publică un ziarist? P.T.: Depinde mult şi de ceea ce scrii. Articolele mele, de exemplu, au caracter ideologic, literar şi odată ce îţi formezi cititorii, nu-i poţi dezamăgi.

SPIRIDON IOANA MARIA, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord. : Bratu Cornelia şi Rahila Cuşnir

128  


R: Nu mai aveam somn, dormeam pe jos în biserica. Ne era frică să dormim in chilii. Dar s-a muncit in continuare.

Crucea comunismului Este deja cunoscut faptul că regimul comunist a făcut mai multe victime decât iarna siberiană, dar pe mulţi dintre noi numărul acestora ne lasă indiferenţi. Asta până când descoperim că oameni pe care ii cunoaştem, rude, prieteni, au suferit din cauza totalitarismului. O crimă comisă de regimul communist a fost şi represiunea împotriva cultelor, când sute de biserici au fost dărâmate şi porţile a numeroase mănăstiri, închise. Un exemplu în acest sens este şi mănăstirea Vladimireşti, din judeţul Galaţi, care a fost desfiinţată în 1955, iar membrii comunităţii arestaţi în calitate de duşmani ai poporului. Atunci a fost arestată şi o soră care regretă că mănăstirea s-a redeschis in 1990, mult prea tarziu, pentru că deja îşi refăcuse viaţa.

Î: Şi ce s-a întâmplat atunci cand aţi fost arestată? R: Au pătruns în mănăstire zece oameni ai securităţii şi au blocat toate chiliile pe 17 februarie. Ne-au arestat, şi dacă ne-am opus ne-au bătut. Ne-au cerut buletinele şi ne-au urcat în maşini. Î: Ce atitudine au avut celelalte persoane din mănăstire? R: Maicile erau speriate, pentru că ne-au bătut cu patul armei. Î: Cum erau cei care v-au arestat? R: Erau agresivi, ca huliganii. Î: Ce s-a întâmplat cu mănăstirea? R: Au bătut în cuie uşile bisericii. În loc de mănăstire a fost făcut un orfelinat.

Î: Cum era mănăstirea înainte de desfiinţare? R: Avea 303 persoane, ateliere de croitorie, pictură, pământ arabil. Cum se primea zestre cînd te căsătoreai, aşa şi maicile aveau pământ de la părinţi. Ba chiar, covoarele realizate de noi au fost premiate la nivel naţional.

Î: Unde v-au dus apoi ? R: Ne-au dus la Barboşi în nişte barăci, unde am stat trei zile. Apoi ne-au repartizat după localităţile din care eram şi ne-au dus la Galaţi. Aici am stat trei zile în anchetă şi ne-au trimis cu domiciliu obligatoriu în comunele de origine. Singurele lucruri pe care le aveam erau hainele cu care am fost îmbrăcate.

Î: Ce fel era atmosfera atunci? R: I se spunea mănăstirea neadormită, pentru că se citea psaltirea toată noaptea in biserică. Era o mănăstire de fecioare, care se hrăneau prin rugăciuni.

Î: Dar ce s-a întâmplat cu reprezentanţii mănăstirii? R: Maica stareţă a fost condamnată la 12 ani, dar a făcut numai 5 . Iar părintele a fost condamnat şi el.

Î: De ce v-au acuzat când aţi fost arestaţi? R: Spuneau că avem legătură cu legionarii, iar părintele era acuzat ca dădea dezlegări prea uşor.

Î: Şi aici s-au terminat problemele? R: Nu. În comună venea un anchetator care ne lua declaraţie în fiecare săptămână şi nu aveam voie să părăsim localitatea.

Î: Ştiaţi dinainte că veţi fi arestaţi? R: Nu, nu am fost înştiinţaţi . Î: Cum a început totul? R: Pe 27 martie au fost arestaţi maica stareţî, comitetul si preoţii. După un an ne-au arestat şi pe noi.

Î: Cât timp nu aţi avut voie să plecaţi din sat? R: Nu am avut voie să ies din comuna şase, şapte ani. Iar în noaptea de Înviere, ne chema la poliţie, ca să nu putem merge la biserica.

Î: Ce s-a întâmplat în acel an? 129  


sper poezie, traseu pe care nu îl abandonez, dar pe care îl mai deraiez în funcţie de cotidian vieţii.

Î: Regretaţi că nu v-aţi întors la mănăstire după redeschiderea din 1990? R: Da, am regretat foarte mult că nu m-am întors după 35 de ani, pentru că deja eram căsătorită şi aveam 3 copii.

E.M.: Cum aţi debutat în lumea literară şi cum s-a numit prima lucrare?

Î: Mai ţineţi legătura cu maicile? R: Deşi maicile de la început au rămas puţine, totuşi ţin legătura.

M. D.: Debutul în lumea literară l-am avut în clasa a VII-a dacă nu mă înşel printr-o poezie care a fost publicată în revista şcolii sau panoul şcolii, deoarece pe vremea în care studiam tainele gimnaziului nu se făceau reviste şcolare prea multe. Eu am făcut gimnaziul la fosta şcoală nr. 12, am făcut română cu doi profesori: doamna Capătă şi domnul Matei. Poezia cred că sună în modul următor: “Râde sub copacii primăverii/Frumoasă fată de prin sat/Eu stau şi o privesc cu nesaţ/Viaţa e frumoasă prin oraş/. Sincer cred că am intervenit involuntar când mi-am adus aminte de poezie, dar tema este aceasta.

Î: Cine se face vinovat pentru tot ce aţi pătimit şi pentru închiderea mănăstirii? R: Regimul de atunci. Ionita Geanina Mihaela, clasa a XI-a Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” Galaţi Prof. coord. : Zaharia Anamaria- Florina

Interviu cu poetul Marian DRAGOMIR

E. M.: Viaţa dumneavoastră s-a schimbat de când aţi început să scrieţi? Şi dacă da, în ce fel?

“Aveam o viaţă fizică în care ne tăvălim cu rodul muncii în fiecare zi”

M.D.: Nu cred că viaţa s-a schimbat, mai mult m-a schimbat profesia şi modul în care raliez la o idee sau alta. Viaţa de scriitor... puţini pot spune că au aşa ceva, majoritatea aveam o viaţa fizică în care ne tăvălim cu rodul muncii în fiecare zi, în timp de scrisul poeziilor are pentru mine op funcţie de losire, plăcerea de a mă desfăta cu o viziune personală asupra unor trăiri cât se poate de reale.

Lupescu Mihai: La ce vârstă aţi hotărât că vreţi să deveniţi scriitor? Marian Dragomir: Părerea mea este ca, nu te hotărăşti să îţi schimbi hainele din cele civile în cele de scriitor de pe o zi pe alta. Chemarea artistică, despre acest har de a vedea lumea într-un mod singular reflectat într-un limbaj propriu revelator, cred că este undeva latent dosită sub nevoile vieţii de zi cu zi, iar unii, printre care, cred, că mă număr şi eu, au reuşit să depăşească condiţionarea biologicului şi capătă conştiinţa faptului că în ei există şi o fărâmă din sufletul universal. Vârsta la care am început să scrijelesc pe hârtie unele versuri... cred că în timpul liceului, eu fiind la profil umanist mi-a deschis viziunea spre această parte a sufletului omenesc. Am urmat în facultate cenaclul Atitudini, cenaclul care era condus la vremea respectivă de regretatul Stratan, astfel delimitându-mi fără să conştientizez un traseu

Viaţă de scriitor este relevantă celui care şi-o asumă, dar cred că aţi suma această existenţă are şi un factor negativ asupra ansamblului psihologic al persoanei respective, deoarece aroganţa, deplasarea de la real la imaginar şi imposibilitatea uneori de a coborî în mundan sunt capcanele unui om ce îşi asuma acest tip de mască existenţială. E.M.: Care vi se pare cea mai reprezentativă operă a dumneavoastră? 130  


M.D: Cea mai reprezentativă operă... cred că vorbim de o valoare pleonastică a acestei interogaţii deoarece opera este reprezentativă prin sine, dar creaţia la care ţin cel mai mult este o poezie scrisă recent care a fost premiată la Baia Mare, la care am trudit o săptămână deoarece a fost scrisă cu ajutorul memoriei involuntare, iar procesul de rafinare a limbajului a fost cel mai greu. Poezie se numeşte Copacii, am să redau primele versuri care le consider emblematice pentru un strigăt gnomic al omului actual ce îşi mai mânjeşte mâinile cu metafore: Redaţi-le aer şi apă pomilor, /nu vă uitaţi la cei tuberculoşi. /Brazilor număraţi-le ochii cu gândurile/şi spuneţi-le despre rădăcinile antice. Cu toate acestea dragi îmi sunt şi scurtele fotografii critice pe care le-am publicat în diverse reviste culturale, fragmente de cuget şi dogmă pe care le-am trăit prin dedublarea autorului operei respective. De exemplu în Oglinda Literară am un fragment despre Ion Druţă şi opera sa, scriitor pe care am avut prilejul să-l studiez la Chişinău cu ocazia unor cursuri de literatură.

E.M.: Aveţi un autor preferat, şi dacă da, care este acesta? M.D.: Romanul meu favorit este Magicianul, de J Fowles, cred că din cărţile lui am ajuns uneori să îmi fiu încrezător în capacitatea de înţelegere şi interpretare. Lumea lui te prinde şi te fascinează: uneori mă gândesc că sunt un Nicholas Urfe, tânărul care acceptă un post de profesor de engleză pe o insulă grecească izolată, pentru a fugi de viaţa să londoneza şi de o relaţie eşuata de iubire, iar lumea aceasta în care ne ducem viaţa este bătrânul Conchis. Cartea este un mulaj de literatură, magie, tarot, mitologie grecească şi psihologie. Cel mai mult m-a prins jocul De-a Dumnezeu pe care îl joacă cei doi, asemenea vieţii unde speranţa, teama, dragoste, frica, curaj devin elementele constitutive ale ontologicului, dar şi ale încercărilor mele de a scrie poezie. E.M.: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre evenimentul la care aţi participat în lună martie alături de doamna Camelia Iuliana Radu.

E.M: Am observat că majoritatea poeziilor dumneavoastră au rima albă. Consideraţi că vă puteţi exprima mai bine astfel?

M.D.: Vă referiţi la o antologie la care am participat ca autor, dar şi ca traducător. Cartea se numeşte „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume” şi este un produs al doamnei Ligya Diaconescu. Cartea a fost realizată printr-o selecţie rezultând 52 de scriitori antologaţi unde sper că a prevalat criteriul valoric. Sunt scriitori care sunt valori consacrate care aparţin USR-ului sau Ligii Scriitorilor sau pur şi simplu poeţi care au dovedit suflet dornic de a se reprezenta în această antologie.

M.D.: Poezia modernistă este caracterizată prin utilizarea ingambamentului, a versului alb deoarece credeau ei, eu subscriu acestei păreri, că versurile sunt reprezentări ale tumultului sufletesc şi această formă brută nu poate să fie închistată în regulile poeziei clasice. Cu toate acestea am o mare admiraţie pentru cei care în urma unui efort trudnic remarcabil reuşesc să scrie poeme cu forma fixă. Am cochetat şi eu cu acest tip de poezie, dar nu cred că această formă are puterea de a reda sentimentele şi modul meu de a gândi şi astfel din sonet a rezultat un alt tip de poem Cerul: Sunt versurile pline de rouă/Gândurile de întuneric linse. Simt visele de minte atinse/Uimit crugul meu se rupe-n două.

E.M Ce planuri sau proiecte de viitor aveţi? M.D.:Planuri de viitor sunt destule, dar timpul este prea scurt, din păcate este o comoară pe care o neglijăm. Încerc să traduc un volum de poezii al Camelie Radu, volum bilingv, unde o să scriu şi prefaţa, am realizat deja prefaţa unei 131  


alte cărţi Volumul 2 Expresia Ideii şi sper să redactez şi eu un volum personal în anul 2012. De asemenea sper să ajung cu cenaclul “Atitudini” al Casei De Cultura “I.L.Caragiale” şi în liceul “Mihai Viteazul”, am ajuns deja la două licee şi urmează altele. Este vorba de un proiect realizat cu concursul Casei de Cultură din Ploieşti şi al ISJ Prahova.

Şt.M. Gh.: Se întâmplau multe lucruri frumoase în Suceava şi mai nimeni nu ştia de ele. Consider că am reuşit să rezolv o problemă, după care am trecut la altele şi altele şi altele, iar toate acestea rezolvări alcătuiesc astăzi "OrasulSUCEAVA.ro - în imagini şi cuvinte". M.V.: Pe bannerul site-ului dumneavoastră (artistul.ro) apare îndemnul: „Te hominem esse memento”. Este acesta deviza dvs.?

E. M. Doriţi să transmiteţi un mesaj cititorilor acestui interviu?

Şt.M. Gh.: Nu neapărat. Dacă ar fi să ne oprim la "te hominem esse memento", să fii om înainte de toate e vital pentru relaţia noastră cu societatea; din păcate, mulţi uită să fie oameni şi se ascund sub diverse măşti.

M.D.:În final doresc să vă mulţumesc pentru că aţi dat glas gândurilor mele şi versurilor mele şi sper să ne vedem în 2012 în cadrul liceului cu activităţi diverse care pot să vă smulgă din faţa tehnologiei şi să vă facă să mai visaţi. Cred că cel mai important cadou făcut umanităţii, puterea de a visa, se deteriorează prin omniprezenţa mijloacelor virtuale care vă înlocuiesc imaginaţia cu vizualul, imediatul, aşa că nu uitaţi să imaginaţi viaţa spirituală şi să visaţi copilăria.

M.V.: Am ascultat până acum melodii în colaborare cu cei de la trupa Ceilalţi. Mai urmează şi alte colaborări? Şt.M. Gh.: Prin intermediul muzicii am cunoscut multă lume, iar o mare parte dintre aceşti oameni au devenit ulterior prietenii mei.

Lupescu Mihai, cls. a XII-a Colegiul Tehnic „Elie Radu” Ploieşti Prof. coord.: Marian Dragomir

Artistul urează tuturor sucevenilor: „Poftă de viaţă!”, avertizându-i: "Oraşul este fiecare dintre noi"

Ceilalţi înainte de toate este o gaşcă de prieteni. Ei au rămas cu muzica, eu am ales sămi exprim gândurile prin intermediul site-ului: veveveuri.ro Important e să ţinem ochii deschişi, să ridicăm sprânceana şi să nu ne pierdem spiritul.

Ştefan-Macedon Gheorghiţă, aşa-zis "Artistul", (29 de ani), îşi dezvăluie gândurile, sentimentele, reţinerile, ideile de viitor în ceea ce priveşte planurile pe care le are pentru oraşul său natal, Suceava. . M.V.: Sunteţi considerat „întemeietorul virtual al oraşului Suceava". Ne puteţi spune ce v-a determinat/impulsionat să creaţi site-ul oraşului?

M.V.: Am observat că sunteţi foarte mândru de oraşul dvs. natal. Dacă aţi putea, aţi avea ce să schimbaţi la el? Şt.M. Gh.: Oraşul este fiecare dintre noi. Ca să se schimbe ceva, ar trebui ca fiecare dintre 132  


noi să ia atitudine. Eu mi-aş dori un oraş mult mai aerisit, cu mai multă verdeaţă, mai curat, unitar şi colorat. Din păcate, majoritatea concetăţenilor sunt lipsiţi de viziune. Şi se vede cu ochiul liber.

M.V.: Aţi fost perceput, vreodată, greşit din cauza stilului dvs.? Şt.M. Gh.: Când lucrezi cu mase de oameni, mereu o să se găsească cineva care să te perceapă altfel decât îţi doreşti tu. Orice are unghiuri moarte - câteodată sunt ale mele, câteodată sunt ale lor, important e să existe un echilibru de percepţie. Ideea e să nu rămâi îngrădit în nevoile sau punctele tale de vedere, căci asta ar însemna să ai o perspectivă limitată.

M.V.: Care sunt planurile profesionale pentru anul 2012? Şt.M. Gh.: Cel puţin un Oraşul[...].ro pe an. După OrasulCluj.ro (2010) şi Oraşul PiatraNeamt.ro (2011), urmează OrasulBistrita.ro (2012). Povestea continuă. În rest, se duc lupte intense pe diferite fronturi: consolidarea informaţiilor, lărgirea echipei, instrumente noi, proiecte adiacente...

M.V.: De ce vă semnaţi, sau, cine v-a numit pentru întâia oară „artistul”? De ce?

M.V.: Există vreun lucru care vă deranjează foarte mult la societatea în care trăim. Dacă da, care?

Şt.M. Gh.: Taică-miu, profesor de meserie în acelaşi liceu la care studiam şi eu, avea o vorbă: „Ce fac artiştii?" - cu referire la boemitatea unora. Vorba a fost preluată de foştii mei colegi de liceu, iar la mine a ajuns doar ArTiStul. Într-una din zile, am preluat numele ca pseudonim pentru internet, pentru graffiti (dacă se poate numi aşa ceea ce făceam atunci), pentru muzică, pentru fotografii... pentru aproape toate. În timp, am încercat să-i adaug valoare prin ceea ce fac şi sper să fi reuşit într-o oarecare măsură.

Şt.M. Gh.: De existat o să existe întotdeauna, multe chiar. Random: cantitatea uriaşă de informaţii pe care suntem condamnaţi să o asimilăm zilnic care ne afectează capacitatea de judecată şi rutina din cauza căreia nu ne mai dăm seama ce facem - din ce în ce mai puţin ne oprim şi reflectăm asupra lucrurilor care nu se întâmplă.

M.V.: Credeţi că prin site-ul dvs. reuşiţi să influenţaţi cetăţenii suceveni (vizitatorii siteului cel puţin) astfel încât oraşul să devină aşa cum vă doriţi? Care este, de fapt, scopul creării acestui site?

M.V.: Aş dori să vă întreb care sunt pasiunile dvs., exceptând muzica şi fotografia. Şt.M. Gh.: Tind să cred că viaţa mea este alcătuită dintr-un lung şir de pasiuni. Ovidiu MIRON a zis cândva că viziunea e ceea ce contează, iar pasiunea e cea care stă la baza viziunii. Pe lângă fotografie şi muzică, ar mai fi călătoriile, grădinăritul, cititul... sunt multe. Îmi place să experimentez.

Şt.M. Gh.: Da. Consider că am fost un exemplu pentru celelalte multe site-uri care au apărut ulterior, am rezolvat multe goluri în materie de informaţie, am luat atitudine ori de câte ori am crezut că e de cuviinţă să o facem... şi luptăm ca ideile noastre şi cetăţenilor oraşului să prindă contur pentru a ne îmbunătăţi calitatea vieţii. Iar jocul e organic: tot timpul va fi ceva de făcut! Mădălina Voiniciuc, clasa a X-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Prof. coord. : Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir

M.V.: Consideraţi că pălăriile pe care le purtaţi în permanenţă, cerceii şi piercing-urile vă conturează personalitatea? Şt.M. Gh.: Conform spuselor celor din jur, da. Eu nu le port ca să ies în evidenţă, ci pentru că-mi plac şi le simt. Şi-mi plac şi le simt de mult timp, de pe vremea când foarte puţini le purtau. 133  


3.Ca orice sport, perseverenţa este cheia succesului, ai întâmpinat dificultăţi până acum în acest sens?

De vorbă cu Călin Hrihorciuc, campion naţional şi component al lotului naţional de tir cu arcul

Pasiunea mea mare pentru acest sport m-a făcut să-mi doresc să fac performanţă. E mai greu când ştii că colegii tăi se distrează şi tu eşti la antrenament, dar cu timpul m-am obişnuit cu acest lucru şi mi-am dat seama că sportul este viaţa mea.

Puţini oameni ştiu că tir cu arcul este un sport care dezvoltă capacitatea de concentrare, îmbunătăţeşte echilibrul mental şi coordonarea. Deşi necesită foarte multă pregătire fizică, el poate fi practicat de la orice vârstă. Ne-am gândit să aducem în faţa cititorilor pe unul dintre tinerii care ne reprezintă cu succes în sportul acesta.

4. Ce te determină ,cel mai mult ,să mergi mai departe? Cel mai mult mă determină setea de a fi cel mai bun. Sunt o fire concurentă şi asta mă ajută, oarecum. 5. Cum reuşeşti sa te împarţi între liceul pe care îl urmezi şi acest sport, îţi rămâne timp liber? Nu ţi-a afectat în niciun fel relaţiile personale?

1. Pentru început am să te rog să faci o scurtă prezentare . Cine este Hrihorciuc Calin? Sunt în clasa a IX- a la Colegiul Naţional Eudoxiu Hurmuzachi, un băiat care este pasionat de informatică şi în special de tir cu arcul.

Timp liber, în timpul săptămânii, dar îmi rămâne doar pentru învăţat, pentru că sunt la un profil mai greu (matematică informaticăintensiv), cu ore multe, e dificil să le combin, dar pentru că o fac din plăcere mereu există o soluţie ca să le împac pe amândouă. Părinţii şi prietenii s-au obişnuit şi mă susţin.

2. Ce te-a determinat să urmezi acest sport,există exemple în propria familie?

6. Sportul pe care l-ai ales este unul ce presupune multă concentrare, atenţie, ai vreo reţetă personală? Vreun ritual înainte de a începe o competiţie?

Profesorul meu de sport din generală m-a văzut un baiat mai .. special să spunem, şi m-a trimis odată la un antrenament la tir cu arcul să văd dacă îmi place. Atât a fost ! M-a fascinat din prima clipă cum am intrat în acea sală... Şi acum îmi amintesc ce emoţii aveam la început. Nu am exemple în familie.

Într-adevăr, tir cu arcul este un sport dificil tocmai pentru că presupune concentrare, fineţe, atenţie şi dedicaţie. Cheia succesului, după părerea mea, este antrenamentul luat foarte în serios, deoarece îţi dezvoltă şi partea fizică şi partea psihică , ambele la fel de importante. Cât despre ritual, nu am niciunul. 7. Care este gustul victoriei, dar al insuccesului? Gustul victoriei înseamnă să simţi că munca ta a dat roade, iar al insuccesului o motivare ca să mă antrenez şi mai bine. 134  


Nu aş renunţa, pentru că nu aş avea motive. Atât timp cât fac asta din plăcere, este sănătos şi îl fac bine, de ce să nu îl practic?

8. Acest sport ţi-a schimbat în vreun fel viaţa? Acest sport mi-a influenţat pozitiv viaţa, formându-mă ca personalitate şi ca structură fizică.

Da, ai dreptate, orice sport te face mai frumos, mai înţelept, indiferent dacă ajungi la performanţă sau nu.

9. Cum te vezi peste câţiva ani? Practicând acest sport sau cu o carieră obişnuită la care nu este necesară pregătirea fizică?

Îi mulţumim lui Călin Hrihorciuc pentru timpul acordat şi îi urăm prin această cale mult succes pe viitor.

Eu sper ca peste câţiva ani încă voi practica acest sport cu aceeaşi dăruire şi pasiune, performând şi mai mult în acest sport. De asemenea, nu îmi place munca la birou sau activităţile sedentare, deoarece sunt o fire mai energică.

Manoilă Sabina, Mitric Melania, cl. a IX-a, Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi Prof. îndrumător: Beceru Beatrice

10. Crezi că tinerii sunt interesaţi de acest sport? Le poţi da câteva motive prin care ei să realizeze că acest sport este unul frumos şi în acelaşi timp sănătos?

De vorbă cu regina...

Sunt sigur că mulţi tineri nici nu ştiu de existenţa acestui sport, şi dacă au auzit, ştiu foarte puţine pentru că nu este chiar aşa de mediatizat, dar sunt sigur că ar fi curioşi să tragă cu arcul şi să descopere misterul acestui sport, dacă ar fi mai popular.

Mâine voi avea şansa să mă întorc în timp, când rochiile lungi şi umbreluţele dantelate erau de mare preţ. Voi avea onoarea să vorbesc cu Majestatea Sa, Regina Maria a României. Înainte ca interviul să înceapă, am aşteptat într-o sală imensă, cu o masă rotundă din lemn masiv şi candelabre de cristal. Aveam emoţii şi totuşi mi-am păstrat calmul. Aşa se cuvenea. Când uşile s-au deschis, nu mai ştiam ce trebuie să fac; am zâmbit timid şi am făcut o plecăciune pentru că așa am simţit că trebuie să mă comport faţă de regină.

11. Crezi că orice tânăr ar putea să se înscrie la acest sport?

A păşit în încăpere delicat, zâmbind, dar păstrându-şi privirea rece pe chipul de o frumuseţe rară pe care îl cunoscusem din biografiile studiate. În ochii doamnelor care o însoțeau se putea lesne citi admiraţia şi loialitatea faţă de regina lor.

Cred că orice tânăr ar putea să practice acest sport atât timp cât este serios, isteţ şi ascultă de antrenori. 12. Ai renunţa la acest sport? 135  


Ne-am aşezat, iar mie îmi treceau prin gând o mulţime de idei, de introduceri rafinate şi propoziţii complicate, însă recăpătându-mi glasul am început simplu : Majestatea Voastră, m-am întors din viitor pentru a vă întâlni, pentru a vă vedea și a vă cunoaşte cu adevărat ! Îmi doresc ca atunci când voi pleca din nou în lumea mea să am propria imagine faţă de cea mai iubită regină a României. Întrebările mele vor fi obişnuite, poate puţin copilăreşti, însă mă ademeneşte adevărul simplu, lipsit de umbre. Dacă îmi permiteţi, voi începe prin a spune că sunteţi energică, devotată, mereu implicată în problemele oamenilor de rând: îi ajutaţi la nevoie, îi susţineţi şi luptaţi pentru drepturile lor. De ce toate acestea ? Regina: Respect acest popor şi îl iubesc cu toată fiinţa mea. Întotdeauna a însemnat pentru mine un prunc pe care îl veghez cu grijă zi şi noapte. De aceea parcă nu obosesc niciodată zbătându-mă să-i fac auzite nevoile. În fața lor, a oamenilor simpli, nu contează că sunt nepoata reginei Victoria a Marii Britanii sau că am fost Principesă de Ediburg. Aceste lucruri sunt insignifiante, importantă fiind afecțiunea și dragostea pe care ei știu că le-o voi purta întreaga-mi viață.

Regina: Diplomaţia este cheia care m-a ajutat pe mine să deschid multe uşi ce păreau veşnic ferecate, diplomaţia m-a purtat la Paris, Londra, chiar şi în Statele Unite ale Americii pentru a face auzit glasul poporului meu iubit, care pentru mine înseamnă mai mult decât oricare dintre aceste mari puteri mondiale...

Când aţi venit în România, Majestatea Voastră era tânără. Cum aţi fost primită de popor?

În Primul Război Mondial nu aţi stat deoparte, ci aţi fost acolo, alături de oamenii simpli de pe front, aceştia numindu-vă « Mama răniţilor ». Cum i-aţi ajutat şi mai ales de ce, ţinând cont de aspectul că războiul nu este o responsabilitate directă a Majestăţii Voastre ?

Regina: Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale existenţei mele. Am primit un pocal cu inscripţia: « Bine ai venit, mireasă de Dumnezeu aleasă, spre a patriei cinstire »,care a fost începutul unui frumos drum. Pentru mine a fost dovadă de încredere pe care românii erau dispuşi să o arate faţă de cineva care venise pentru a le fi alături. Femeile nu sunt ascultate și nu au inițiativă în viaţa politică de astăzi.

Regina: Cunosc lejeritatea ce m-ar fi înconjurat dacă aş fi stat în umbră în timpurile acelea atât de negre, însă laşitatea nu înnobilează omul, iar aceste vorbe le purtam în gând şi atunci când eram pe câmpul de foc şi îi îngrijeam pe cei căzuţi. Eram conştientă că nu îi puteam ajuta cu nimic pe soldaţi dacă nu mă implicam. Cum ei au luptat uniţi pentru a-şi

Cuvântul lor nu este ascultat, chiar dacă, de multe ori, ar avea dreptate și ar fi de ajutor. Majestatea Voastră cum reuşeşte să învingă aceste bariere, aceste prejudecăţi? 136  


pe hârtie. Nu în ultimul rând vreau să aduc vorba despre regină ca mare iubitor de artă. Ştiu că nume ca Arthur Verona, Ștefan Popescu ori Kimon Loghin nu vă sunt necunoscute Majestăţii Voastre.

apăra ţara, la fel şi eu am adunat oameni devotați şi astfel am înfiinţat centre medicale pentru a fi alături de cât mai mulţi suferinzi. Doar împreună am putut fi de folos. Majestatea Voastră, trăiţi o viaţă fascinantă, uşoară nicidecum. Dacă aţi putea toarce timpul într-un fuior, ce aţi schimba în trecut ?

Vă mulţumesc pentru timpul îngăduit şi permiteţi-mi să vă spun că rafturile întregi de cărţi ale celor care au fost fascinați de personalitatea Majestăţii Voastre pălesc în faţa unei discuţii atât de deosebite, pe care nu o voi uita vreodată !

Regina: Nu aş putea spune că am avut o viaţă liniştită, însă o consider frumoasă pentru că deşi mi-a fost dat să trăiesc în bunăstare, Dumnezeu a ştiut să mă pună la încercare, în aşa fel încât niciun lucru să nu

Negură Olivia Ionela, Clasa a IX-a , Colegiul Național „A.T.Laurian” Botoșani Prof. coord.: Leonte Viviana

treacă pe lângă mine, înainte de a învăţa ceva de la el. Nu vreau să schimb nimic din trecutul meu, pentru că mi-l asum, cu toate dificultățile și fericirile lui.

„Sunt aceleaşi suflete care tânjesc după absolut"

Cum îi consideraţi pe oamenii din popor ? Regina: Românii sunt oameni atât de speciali, sunt buni şi iubitori, ajută pe cel căzut şi nu pun binele personal înaintea binelui comun, lucru ce ar trebui avut în vedere chiar şi de capetele luminate ale lumii, pentru că, în opinia mea, a-ți iubi poporul e datoria supremă.

Ştiubianu Cristian, slujeşte la biserica „Sfântul Dumitru" din Suceava şi este profesor de religie la Liceul cu Program Sportiv. Dumnealui m-a primit cu zâmbetul pe buze, la biserică, pentru a-mi vorbi despre rugăciune, post şi despre viciile tinerilor.

Toată lumea recunoaște și admiră devotamentul Majestăţii Voastre faţă de acesta. Ce gânduri bune mai aveţi pentru el? Ce planuri nu aţi dus încă la bun sfârşit?

1. Când eraţi copil, v-aţi gândit vreodată că veţi deveni preot? Ştiubianu Cristian: De cântat, mai cântam prin ogradă la bunici. Tot bunicii sunt cei care m-au dus de mic la biserică. Nu-mi aduc prea multe aminte, dar îmi plăcea foarte mult. Atunci nu m-am gândit că voi ajunge vreodată preot.

Regina: Chiar dacă s-au schimbat multe de la moartea regelui Ferdinand, de când fiul meu conduce această ţară, iar statutul meu nu mai este de departe acelaşi, eu nu am încetat să fiu alături de oameni. Acum puterile mele sunt mai limitate, iar autoritatea mea în umbră, dar şi aşa îmi voi ajuta poporul cât voi putea şi cum voi şti eu mai bine. Nu am planuri prestabilite, însă în opinia mea un adevărat conducător trebuie să ştie cum să îi ajute pe cei căzuţi în nevoie şi să simtă asta. Atunci când îţi iubeşti oamenii, le eşti aproape din suflet, nu pentru că aşa scrie

2. Aţi luat singur această decizie? Ş.C.: Îmi amintesc că eram în clasa a XI-a în primul semestru şi fiind la un liceu real (Liceul de Informatică), mă pregăteam să dau la ASE sau ISE; făceam pregătire la matematică când m-a străfulgerat o idee. Simţeam că nu aş putea toată viaţa să fiu înconjurat numai de hârtii şi de cifre, parcă nu îmi doream aşa ceva. Aşa că mi-am zis: ştiu ce voi face, vreau să-I slujesc lui Dumnezeu şi 137  


oamenilor şi am dat la Teologie.

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie când Mântuitorul ni se oferă deplin cu Trupul şi Sângele Său. Rugăciunea este trăirea în, cu şi cu Dumnezeu.

3. Dacă aţi fi pus în situaţia de a alege între profesia de preot şi altă meserie, pe care aţi alege-o? Ş.C.: În primul rând, pentru mine preoţia este ceva mai mult, mult mai înalt şi mai tainic, este o misiune. Dacă aş putea alege acum, sunt sigur că aş face aceeaşi alegere. Este mult prea preţios şi mult prea frumos, chiar dacă sunt şi multe, multe piedici în această misiune sfântă.

7. De ce uneori nu ne putem concentra la rugăciune? Ş.C.: Este mai greu să faci binele decât să faci răul, dar este sublim, iar diavolul moare de invidie, de aceea încearcă să te abată de la rugăciune. 8. Care consideraţi că este cea mai bună soluţie pentru a depăşi ispitele? Ş.C.: Ajutorul lui Dumnezeu în luptă cu ele, iar acest ajutor îl obţii prin multă perseverenţă în rugăciune, în post, în fapte bune. „Acest soi de diavoli nu poate fi izgonit decât cu post şi cu rugăciune", ne zice Mântuitorul Hristos.

4.Care credeţi că sunt motivele care îi fac pe tineri să nu vină la biserică? Ş.C.: După Revoluţia din 1989, mulţi tineri au început să vină la biserică, sunt întradevăr şi mulţi care preferă să doarmă mai mult după ce vin de la discotecă, să se uite la televizor sau să facă orice altă activitate. De ce? Pentru că nu ştiu ce pierd. Aşadar, comoditatea, neştiinţa, plăcerile tinereţii sunt probabil printre cauzele neprezenţei tinerilor în număr mai mare la biserică. Cred, pe de altă parte, că şi biserica ar trebui să vină mai mult în întâmpinarea lor. Nu este de ajuns doar ora de religie de la şcoală, ci este nevoie de ceva mai mult, mai multe activităţi poate...

9.Cum ar trebui să luptăm cu gândurile păcătoase? Ş.C.: Asta-i foarte greu! Cei care au fugit în mănăstiri, în peşteri, în crăpăturile pământului au reuşit să lupte împotriva gândurilor şi să le biruiască. Noi facem ce putem să le alungăm ori de câte ori apar şi să nu le dăm nicio importanţă. Dacă Eva ar fi refuzat să vorbească cu şarpele, n-ar mai fi păcătuit. Aşa şi noi să ne umplem mintea cu cele spirituale, dumnezeieşti şi să alungăm orice gând care nu este de la Dumnezeu, oricât de inocent ar părea. Cel mai eficient ar fi să spunem în gând rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă pe mine, păcătosul!" şi gândurile păcătoase se vor îndepărta pentru o vreme... şi apoi iar şi iar rugăciune... până la sfârşit.

5. Ce părere aveţi despre tinerii de azi? Ş.C.: Tinerii de azi sunt munciţi de mult mai multe ispite decât erau altădată (droguri, pornografie, internet, violenţă, dorinţe tot mai multe şi tot mai mari, libertate prost înţeleasă etc.). În rest, sunt aceleaşi suflete care tânjesc după absolut. 6. Cum şi când trebuie să ne rugăm? Ş.C.: Rugăciunea trebuie să fie permanentă! Cum? Prin ridicarea minţii mereu către Dumnezeu, prin conştientizarea faptului că Dumnezeu este aici şi acum. Bineînţeles că un rol foarte important îl are şi îngenuncherea şi lumânarea aprinsă, fumul de tămâie care se înalţă la cer. Cea mai complexă rugăciune şi cea mai frumoasă este

10. Ştiind că sunteţi şi profesor şi comunicaţi cu mulţi tineri, care sunt frământările lor? Ş.C.: Din păcate, prea puţini au frământări spirituale,mai mult sunt interesaţi de modă, maşini, fotbal, bani, distracţie. 11.Se apropie postul Paştelui. Care sunt efectele acestuia asupra sufletului şi a trupului? 138  


Ş.C.: Postul este un dor imens, după Dumnezeu; este un plâns după cineva drag pe care L-ai pierdut prin păcate, un doliu apăsător provocat de moartea sfinţeniei din sufletul nostru. Postul aşadar, încearcă să pună ordine în lucruri: Dumnezeu pe primul plan şi nu omul, sufletul şi nu trupul, aproapele nostru şi nu egoul nostru.

Sportivi de top Pe lângă performanţele la Olimpiadele de chimie, Colegiul Tehnic “Lazăr Edeleanu” educă şi sportivi care au ani de performanţă. Doi elevi din clasa mea, clasa a IX-a A Safta Andrei (15 ani) şi Gligor Gabriel (15 ani) au fost de acord să-mi dea un interviu în exclusivitate despre performanţele lor şi cum au evoluat până acum.

12. Credeţi că postul ajută şi la vindecarea unor boli grave? Ş.C.: Da. Chiar am citit undeva că un părinte călugăr s-a vindecat de bolile pe care le avea din război printr-un post aspru (16 zile de post negru fără apă până în a şaptea zi), însă nu oricine poate ţine un astfel de post; trebuie să ai exerciţiu, dar mai ales binecuvântarea unui duhovnic iscusit, altfel îţi poate dăuna foarte mult. Să o luăm încet cu postul obişnuit şi Dumnezeu ne va întări din ce în ce mai mult.

Safta Andrei practică un sport pe care eu îl consider dificil: karate. El spune însă că este plin de satisfacţii personale şi că te disciplinează. De cât timp faci karate? A fost alegerea părinţilor ? Practic karate de 11 ani, alegerea fiind a părinţilor mei.

13. Un sfat pe care îl daţi tinerilor. Ş.C.: Sfatul pe care ni-l dă tuturor Sf. Ap. Pavel: „Toate vă sunt îngăduite, dar nu toate vă sunt de folos, toate vă sunt îngăduite, dar nu vă lăsaţi stăpâniţi de nimic", adică staţi departe de patimi, de vicii, pentru că astfel vă pierdeţi libertatea pe care atât de mult o iubiţi. Fericitul Augustin zice: „Iubeşte şi fă ce vrei!". El a înţeles că dacă iubim, nu putem face rău nimănui, nici lui Dumnezeu, nici aproapelui şi nici nouă înşine. Cel ce iubeşte se sacrifică, nu forţează pe nimeni, aşteaptă cu răbdare, caută adevărul, nu periclitează mântuirea nimănui prin îndemnuri spre păcat, aşa cum ne spune şi Sf. Ap. Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată".

Timpul petrecut la antrenamente a dus la scăderea performanţelor şcolare? Nu, din contră, chiar m-a impulsionat. Te gândeşti serios la o carieră sportivă, sau este doar o pasiune?Deocamdată este doar o pasiune… Care a fost cel mai înverşunat adversar al tău? Cel mai puternic adversar l-am avut la Campionatul Mondial în Cipru, m-am luptat ceva cu el, dar am sfârşit bătându-l cu 1-0, el fiind campion balcanic.

Oniga Raluca, clasa a-X-a C Colegiul Naţional „M.Eminescu” Suceava Prof.: Cornelia Bratu şi Rahila Cuşnir 139  


Depinde se starea şi condiţia mea fizică din acel moment, dar şi de suma oferită.

La câte competiţii ai participat până în prezent? Unde ai fost în străinătate? Am avut multe competiţii şi deplasări, iar în străinătate am fost în: Spania, Cipru, Germania, Italia, Franţa şi Rusia.

Ce sfat le dai cititorilor noştri care vor să practice acest sport nu ca un hobby, ci ca o viitoare performanţă?

Sunt curioasă: cum se obţin centurile? Care este cea mai importantă pentru tine? Centurile se obţin prin examene foarte grele şi cele pe care le am în palmares sunt: Albă, Galbenă, Portocalie, Verde, Albastră, Maro şi Neagră, aceasta din urmă fiind şi cea mai importantă.

Să se înscrie la un club de ciclism şi să se ducă la antrenamente regulat.

Ai vreun idol? Cu ce te-a impresionat acesta? Idolul meu este Rafael Agayef, acesta impresionându-mă prin mişcările şi felul lui de a se lupta. Mulţumesc pentru timpul acordat.

Ascultându-i, mi-am dat seama că ar fi frumos dacă aş începe să practic şi eu un sport.... Deocamdată, nu pot să spun însă decât că sunt mândră că îmi sunt colegi. Paraschiv Ştefania, clasa a IX-a, Colegiul Tehnic „Lazăr Edeleanu” , Ploieşti Prof. coord.: Ioana Lungu

Celălalt coleg al meu, Gligor Gabriel, practică ciclism: Ce ţi-a plăcut la acest sport? De ce îl practici? Îmi place adrenalina pe care ţi-o oferă, eu practicându-l de plăcere.

MUZICA SUFLETULUI ŞI ÎMBLÂNZITORUL INFINITULUI

De cât timp îl practici? A fost alegerea ta? Îl practic de aproape 7 ani şi a fost alegerea mea în totalitate.

Interviu cu scriitorul şi profesorul Corina Rujan

Ce fel de ciclism faci ? Ciclism montan XC şi cross country.

R: Stimată doamnă profesoară Corina Rujan, vă mulţumesc că aţi acceptat să ne împărtăşiţi

Cât timp iţi petreci pe bicicletă? Petrec aproximativ 12 ore pe săptămână.

din experienţa dumneavoastră de artist şi vă felicit pentru proaspăta admitere în Uniunea Scriitorilor din România. Corina Rujan: Şi eu vă mulţumesc. Mi-aţi făcut o reală surpriză şi, de ce nu, o favoare.

La ce competiţii ai participat până acum ? Am participat la Cupa Emmedul; Morass Bikes; Prima evadare - 2010, 2011 şi Cupa Compet. Dacă ai primi o sponsorizare pentru a participa la Turul Franţei, ai participa în ciuda faptului că este un altfel de ciclism?

R: Vă mărturisesc că, deşi ne cunoaştem de la orele de matematică şi de la alte activităţi pe care le-am desfăşurat în şcoală, acest 140  


paginile revistei „Orizont” şi să fiu prezentată de criticul literar Cornel Ungureanu.

moment mă bucură o data în plus pentru că locul pe care l-aţi ales pentru acest interviu vă este foarte drag. Puteţi să ne spuneţi mai mult în acest sens?

R: Dar debutul editorial ? Corina Rujan: Debutul editorial s-a petrecut puţin mai târziu în raport cu momentul încheierii scrierii primului volum. Primul volum de poezii a fost gata în 1988, iar debutul editorial s-a petrecut în 1995 cu volumul „Ieşirea din somn”, apărut la Editura Marineasa. Sigur că aş fi vrut să public mai repede, dar înainte de 1990 au fost nişte vremuri mai complicate, de multe ori cenzura îşi spunea cuvântul, iar unii dintre noi nu am vrut să facem compromisuri. Mulţi dintre colegii mei şi-au văzut publicate volumele abia după 1990. Printre aceştia mă număr şi eu.

Corina Rujan: Capela liceului este un loc drag inimii mele, un loc unde mă retrag ori de câte ori simt nevoia, un loc unde mă încarc spiritual pentru ore, un loc unde am mai acordat un interviu, unei foste eleve, poeta Adelina Dozescu. R: Ce v-a atras spre cariera de profesor de matematică? Cu siguranţă, nu au fost banii… Corina Rujan: Nu, cu siguranţă, nu au fost banii. Tatăl meu a fost un reputat profesor în învăţământul preuniversitar timişorean şi pot să spun că l-am avut ca model. Deşi nu el a fost cel care m-a canalizat spre matematică, eu mi-am dorit, de mică, să urmez acest drum. Am rămas fidelă, pe parcursul anilor, acestei opţiuni, matematica fiind o disciplină care ordonează şi esenţializează.

R: V-a influenţat într-un mod deosebit vreun scriitor ? Corina Rujan: Cred că Lucian Blaga m-a influenţat. Am fost asociată cu el, cum am fost asociată şi cu Ana Blandiana, din punctul de vedere al feminismului. Cred că dacă Blaga a scris „Lauda somnului”, Blandiana – „Somnul din somn”, eu, cu „Ieşirea din somn” mă pot plasa, cumva, în această linie. M-au influenţat şi alţi scriitori români, dintre aceştia Barbu, Bacovia, iată, cei 3 B (Blaga, Barbu, Bacovia), poate şi Nichita Stănescu, la care am ţinut şi ţin foarte mult...

R: Când aţi simţit nevoia să scrieţi ? Corina Rujan: Încă din liceu, am început să scriu proză scurtă, o proză sentimentală, influenţată, probabil, de unele lecturi din Ionel Teodoreanu. Spre sfârşitul liceului am descoperit poezia, am citit şi am scris poezie, fiind publicată în revista liceului, care se numea „Vârste de lumină”.

R: Ce credeţi despre locul literaturii române în cadrul literaturii universale? Corina Rujan: Cred că literatura română îşi are locul ei în cadrul literaturii universale, că ea se afirmă prin valorile ei. Dacă ar fi să exemplific, cu câţiva scriitori reprezentativi ai secolului XX, m-aş referi la Ana Blandiana şi la Nichita Stănescu, laureaţi ai Premiului Herder pentru Literatură, la Mircea Cărtărescu, un poet şi prozator de vârf al generaţiei optzeciste, din care fac şi eu parte, care a fost

R: Debutul s-a petrecut la revista „Orizont” ? Corina Rujan: Nu, debutul publicistic a avut loc în revista „Forum studentesc”, în 1978, o revistă care fiinţa pe lângă cenaclul „Pavel Dan”, cenaclul Casei de Cultură a Studenţilor, un cenaclu important, care există şi astăzi. În 1980 am avut onoarea să fiu publicată în 141  


nominalizat la Premiul Nobel, ca să nu mai vorbim de Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, care a trăit în Germania, dar care s-a format ca scriitor în România.

care conţine dialoguri cu academician Solomon Marcus.

profesorul

R: General vorbind, care este mesajul dumneavoastră pentru elevii din România ? Corina Rujan: Elevilor din România le-aş dori să-şi găsească drumul spre fericire, îndreptându-se spre zonele spiritualului şi nu spre cele ale consumismului, să descopere că adevăratele valori sunt cele ale culturii, ale creaţiei, indiferent de domeniile în care acestea se manifestă.

R: De ce Pânza de veghe? Descrieţi în câteva cuvinte antologia de poezie despre care vorbim. Corina Rujan: „Pânza de veghe” este un volum care sintetizează tot ceea ce am scris eu mai bine până în prezent, este întins pe trei decenii, perioada 1978-2008, şi e format din trei părţi. Primele două părţi cuprind versuri din primele două volume ale mele, iar partea a treia cuprinde versuri inedite, reunite în grupajul „Pânza de veghe”. Veghea vine cumva în prelungirea somnului, în vecinătate cu somnul, un alt simbol al poeziei mele.

R: Vă mulţumesc din nou şi vă doresc mulţi ani de acum înainte în care să exprimaţi „muzica sufletului”, în stilul sensibil care vă caracterizează. Corina Rujan: Şi eu vă mulţumesc. Patricia Bucan, clasa a XI-a Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara Profesor coordonator: Medeea Tudoran

R: Echipa care a recenzat această carte a observat un anume sentiment de tristeţe care transpare din paginile ei. Va aparţine acest sentiment sau este vorba mai mult de o lirică a măştilor? Corina Rujan: Nu e vorba despre o lirică a măştilor, tristeţea este autentică în cazul meu. Cred că mi se potrivesc întru totul versurile lui Eliot „Du-te, du-te, du-te, spunea pasărea: neamul omenesc / Nu poate-ndura prea multă realitate.”, versuri emblematice pentru o bună parte din poeziile mele şi pe care le-am aşezat ca motto la primul meu volum.

REŢETA SUCCESULUI: MANAGEMENT, ISTORIE ŞI JURNALISM Interviu cu realizatorul de emisiuni radio şi TV Doru George Pascal De profesie economist, pasionat de literatura S.F., îmbină jobul de bancher cu cel de realizator de emisiuni radio şi TV. Doru George Pascal, în vârstă de 51 de ani, poate fi considerat un adevărat model pentru tinerii aflaţi la început de carieră, istoria sa fiind parcă inspirată din manualele de jurnalism. Ce sfat are pentru tinerii români realizatorul de emisiuni la Plus Suceava şi

R: Aţi publicat şi în spaţiul virtual? Corina Rujan: Nu am publicat, dar mi-am văzut câteva poeme pe internet. R: În prezent lucraţi la o nouă carte? Corina Rujan: Lucrez la două cărţi: o carte de poezie, care va conţine toate poemele publicate până în prezent, şi o carte care se plasează în zona jurnalismului cultural, o carte 142  


Alexandros dorit şi, nu numai ) a zis: ,,Istoria este o minciună pe care nu o neagă nimeni!”

Impact FM, totodata şi manager în cadrul băncii austriece Raiffeisen? “Să citească mult, cât mai mult!”

Este adevărat, în anii '80 nu puteai cunoaşte aceste cuvine ale unui măreţ OM al Europei. Eu am făcut cunoştinţă cu aceste cuvinte în anii '90 şi atât mi-a trebuit. Pe fondul iubirii pentru istorie, inspirate de nemuritorul magistru Eichorn am început, sistematic, sacrificiile materiale care m-au adus în lumea istoriei adevărate. Editurile şi istoricii adevăraţi au explodat în varii materiale care au căzut peste mine ca o avalanşă. Dar, selecţia este mama înţelepciunii şi, neobosit, am triat materialele veridice de cele false. Greu, foarte greu, iar acest lucru trebuie să-l faci având o bază istorică foarte bine pusă la punct...

Reţeta succesului dumneavoastră în viaţă pare a fi o combinaţie între management, istorie şi jurnalism, ceea ce mi se pare a fi de-a dreptul incitant. Şi totuşi... Cum a început totul? O întrebare care mă poartă în timp... Nostalgia timpului trecut îmi răvăşeşte şi acum amintirile... Frumoase ce-i drept... Însă rădăcinile sunt mult mai adânci. 1980 a fost anul în care am absolvit ultima promoţie a secţiei de Filologie – Istorie a Liceului ,,Petru Rareş“, acum un colegiu de reputaţie naţională. De ce ultima promoţie? Pentru că, ulterior, Nicolae Ceausescu & co. au declarat liceul “ Petru Rareş” de profil chimie, graţie ,,academicienei “ în petrochimie care a fost, Elena Ceauşescu. A fost, cu adevărat, un blestem pentru acest liceu care avea cu totul alte vocaţii... dar sistemul era prea coercitiv şi bine pus la punct pentru ca lacrimile şi părerile de rău să apară la vedere; doar în spatele zidurilor puteai plânge şi răbufni de ciudă şi disperare… Secţia de Filologie – Istorie m-a format graţie unor profesori care, din păcate, s-au săvârşit: Chindea Maria în zona limbii şi literaturii române şi Eichorn Gheorghe pe partea de istorie. Şi-acum îi consider nişte giganţi ai lumii magistrilor, fie-le ţărâna uşoară! Patima pentru limba română CORECTĂ (nu cea upgradată prin dicţionarele noi şi formulările politruce ale figurilor şterse din arealul politic şi mass-mediei) a rămas pentru mine un tabu continuu, fluent, criticist, atunci când cineva îmi ,,zgârie" urechile cu diverse formulări neo-româneşti. Istoria - of, acest areal magnific pe coloana căruia au murit în decursul mileniilor milioane de fiinţe terestre, devine un Vatican al secretelor, o indestructibilă comoară în faţa urmaşilor. De ce? Simplu: mă rezum doar la cuvintele Marelui Imperator Napoleon Bonaparte care, dorind să realizeze Noua Ordine Mondială (un vis antic, de la Megas

În anii '80 eram măcinat de literatura de anticipaţie (cunoscută acum ca literatura science-fiction, pe scurt S.F.). Acei ani, fără internet, fără informaţie globală, te ţineau ore şi zile cufundat în biblioteci, cărţi şi, ce era mai frumos, în S.F. Era o altă zonă, noncomunistă, non-capitalistă, iar sistemul aprecia visarea - în ciuda faptului că la şedinţele de cenaclu erai convins că ,,Ochiul şi Timpanul"(securitatea) erau peste tot. Am condus în Suceava un cenaclu de literatura S.F. şi am fost membru în cenacluri naţionale; unul din cenacluri a fost ,,Prospectat” Bucureşti cu sediul în Casa de Cultură a Studenţilor ,,Grigore Preoteasa”, care m-a umplut de bucurie şi satisfacţie în timpul studenţiei, cunoscând monştri sacri ai literaturii S.F., printre care pe Cristian Tudor Popescu, Cristian Tamaş, Faur Agachi şi alţii. A fost o perioadă sublimă! La Iaşi, Cenaclul "Quasar "a dăruit elite - printre care fraţii Dan şi Lucian Merişca - pentru care, mişcarea S.F. naţională are un mare cuvânt de spus. Unul din apropiaţii mei - actualmente pensionar împătimit în tainele S.F-ului şi artelor conexe este Mircea Nanu Munteanu - bun prieten şi colaborator în emisiunile TV. Zona S.F. era un refugiu pentru tinerii anilor '70 - '80, era un Eden al satisfacţiei lucrului independent şi etalării spiritului Eu-lui sublim. Ce frumos şi pur a fost totul... ! 143  


putea asculta decât într-o singură poziţie: pe burtă, preţ de 45 minute. A fost suprem! A refuzat variantele de îngrijire medicală sub satisfacţia a ceea ce a ascultat. Trebuie să recunosc că a fost singura ,,victimă” a zonei în care activez. (râde)

De ce ,,a fost”? De ce a încetat patima pentru literatura S.F? Au venit evenimentele din decembrie '89 (pe care eu , întotdeauna evit să le spun ,,Revoluţie”). De ce? Simplu: pe fondul nemulţumirilor sociale, în urma Tratatatului de la Yalta, preşedintele Republicii Socialiste România şi întregul Bloc socialist trebuia să cadă... Napoleon avea dreptate... ! Şi Blocul comunist a căzut! Tratatul de la Varşovia a căzut! Fostele ţări comuniste ,,s-au risipit” în sângele nevinovat care a curs... Trebuia să curgă... nicio revoluţie nu se face fără sânge nevinovat... DESTINUL unei ţări nu se va asemăna niciodată cu destinul unui INDIVID! Şi aşa ,,a leşinat” S.F.-ul. Creatorii au fost detronaţi de edituri şi posturi din zona massmedia. S-au deschis graniţele şi o parte au ales ,,sweet live in the city”, iar cei care au rămas au construit zone predilecte pentru al lor buzunar. Şi a ,,murit un mit” - sau cel puţin ,,a leşinat” (în concepţia mea!)

Se pare că totul e devenit mai mult decât un hobby, pentru ca aţi activat mulţi ani în media audio... ! Da, aveţi dreptate. Din 1991 şi până în prezent activez în media audio - ,,prima mea dragoste”- cum se spune. Trebuie să ştiţi că este EXTREM de greu sa te menţii în această zonă. Publicul ascultător este cel care - nu vreau sa fiu cinic, dar asta este realitatea - poate acţiona ca la Revoluţia franceză: ,,la tete” - este de prisos! Radio AS a fost un experiment în care am reuşit să ascult pulsul ascultătorilor. Cum? Fostul cinematograf ,,Modern” a fost un colaborator fidel: invitaţii la filme câştigate de ascultători. Incredibil experiment! Pentru o invitaţie, ascultătorul trebuia să răspundă corect la trei întrebări din rubricile emisiunilor. Viaţa mea în media audio a captat o nouă valoare: telefoanele sunau încontinuu, răspunsurile erau 100% corecte! Aveam deja o problemă: invitaţiile erau prea puţine! Dar cel mai important lucru: tinerii erau avizi de cunoaştere, tinerii lăsau orice pentru cunoaştere, pentru ei nu conta invitaţia la film... conta foamea de informaţie, de A ŞTI! Câtă satisfacţie şi câte lacrimi îmi înecau sufletul că tinerii unei parţi din România erau un burete, o dorinţă de a înghiţi informaţie, cunoaştere - acel ceva care şi-l doresc!

Să înţeleg că această pasiune a rămas în umbră pentru că aţi dorit să vă conformaţi noilor provocări ale vremii... Ce a urmat? 1991 este anul de referinţă. Atunci, în Suceava, o echipă de tineri ambiţioşi, cu fler şi curaj, conduşi de Sorin Avram – acum, un ambiţios şi puternic jurnalist – au construit primul post de radio din Suceava. Era în proxima vecinătate a evenimentelor din decembrie ’89... Elanul şi ambiţia acestui grup de tineri te ducea cu gândul la istoricii misionari care cutreierau pământul spre a credinţei iubire. Îmi aduc aminte ca în anii '90, la radio TOP '91, când emisia era arhaică (nu ca acum pe calculator), aveam un serial S.F. (era la modă, încă, în anii '91-95, S.F.-ul). Primisem telefon de la un ascultător şi mi-a spus că făcuse insolaţie la plajă (era iulie), captivat fiind de subiectul emisiunii care nu-l

Când aţi conceput chenarele TV? Începutul se află în anul 2008. Sincer, sticla e altfel... Nu se compară cu radioul... Prima emisiune pe care am realizat-o a fost înregistrată. Colegii din regie m-au întrebat daca vreau prompter (citirea textului afişată pe un suport TV). Am zis ca nu . Când am terminat prima înregistrare... eram...baltă, lac şi alte asemenea suprafeţe de ape ...iar în mână 144  


nu puteam ţine nicio scobitoare... Ştiţi de ce? Pentru că am făcut greşeala ca, în timpul filmării, să conştientizez că în spatele camerelor se aflau telespectatorii! Greşit! De atunci, pe toţi invitaţii mei, înainte de a filma sau intra în direct, îi rog să nu se uite la camere, ci să se uite continuu la mine. Prima emisiune TV - ,,Ediţie finală" aprofundează teme istorice, iar a doua, ,,Lumea în care trăim”, aprofundează varii teme din viaţa noastră şi a intrat pe flux în mai 2011. Satisfacţia se află în oamenii care te privesc, în oamenii care te ascultă. Deseori sunt oprit pe stradă şi felicitat pentru emisiuni. Atunci simţi adevărata răsplată a muncii tale.

Tânăr talent: ne dorim să fim plăcuţi, ascultaţi, apreciaţi. A fost surprinsă de propunerea de ami oferi un interviu, dar mi l-a acordat cu mult drag. O ştim din trupa 3.30. Mereu zâmbeşte, e bine dispusă. A fost o adevărată plăcere să vorbesc cu ea. Muzică, muzică şi iar muzică... Sfaturi pentru cei la început de drum în acest domeniu. Ce urăşte cel mai mult pe scenă şi cum a fost prima dată în faţa publicului vom afla de la: Carmen Zanfir. Eu: Cum ţi-ai descoperit această pasiune, muzica?

Sunteţi mulţumit de ceea ce realizaţi? Sunt şi nu sunt. Sună oarecum ciudat! Caut tot timpul ca lucrurile să fie cât mai perfecte, atât în radio cât şi în televiziune prin materiale noi, subiecte noi. Încerc să simt dorinţele publicului pentru că datorită lui trăieşti în eter şi pe sticlă.

Carmen Zanfir: Sunt atrasă de muzică încă de când eram mică, dar nu i-am dat importanţă. Scurt îţi spun că totul a început cu afirmaţia mea „eu nu pot să cânt... nu am o voce frumoasă şi nu e de mine.” Nu mă consideram bună, pregătită şi capabilă pentru aşa ceva. Până când doamna mea profesoară de muzică, Stănescu Luiza, a făcut un anunţ în clasă ce presupunea predarea unor lecţii de canto. De fapt, anunţul nu a fost direct, a fost o mângâiere, o adiere, era pentru cine are urechi să audă, cine nu, nu. Mie aşa mi s-a părut şi imediat m-am dus la catedră şi am zis „eu vreau”. A făcut ochii maaari şi a zis „ok”. Am stabilit ora, locul şi am început. Dumneaei mia întipărit bine în minte, dar şi în suflet tehnicile cântatului. Dumneaei m-a „copt”, ma format, m-a crescut. Am început cu muzica clasică şi după câteva şedinţe mi s-a părut imposibil. Era ca şi cum mi-ai da să îmbrac o rochie cu două mărimi mai mare decât port eu şi am zis „eu vreau jazz” şi am continuat cu jazz şi am rămas la jazz, pentru că îmi place şi mi se potriveşte. Cam aşa am început. Au urmat spectacolele şcolii. Am cântat iniţial cu colegul şi bunul meu prieten Andrei Nedelea. El cântă la chitară. Pe 24 februarie 2012 am împlinit un an de când eu şi el cântăm

Ce sfaturi aveţi pentru tinerii de azi? Sfatul meu este unul simplu: să citească mult, cât mai mult! Cunoaşterea îl construieşte pe om! Este şi timpul liber o constantă în viaţa noastră, dar excesul te îndepărtează de tine, de sufletul tău, rătăcind prin lucrurile primare. O parte a tineretului se construieşte frumos, cărămidă cu cărămidă, privind în viitor cu curaj. Din păcate, însă, o altă parte a tinerilor trăiesc de pe o zi pe alta, într-un imperiu al plăcerilor primare, fără un scop precis, fără un orizont. Ei devin categoria lumii ignorante, viitorii supuşi ai celor care conduc cu adevărat lumea.. Puha Roxana-Mihaela, clasa a XII-a C Colegiul Naţional „M. Eminescu” Suceava Profesor coord.: Lorenţi Camelia

145  


împreună. Balul Bobocilor din CNL”Zinca Golescu” din 2011, şi mă rog... lansare de carte. Apoi ne-am mărit. Acum urmez cursurile de canto clasic al Şcolii Populare de Arte din Piteşti.

Eu: Am înţeles că cel mai mult îţi place jazzul. Ce alt gen muzical mai cântaţi pe scenă? CZ: Noi cântăm de toate, adică melodiile originale nu sunt neapărat jazz, dar le facem jazz. A fost interesant, le-am spus băieţilor cu care cânt acum, încă de la început: „Nu-mi cereţi să cânt altfel decât pot eu. Dacă totul îmi iese jazz nu e vina mea. E pentru că asta pot”. Şi nu mă forţez să-mi iasă jazz, asta e vocea mea, e ceva natural. Mi se potriveşte. Îmi poţi da să cânt şi o melodie rock mie tot jazz îmi iese şi noi niciodată nu cântăm o melodie la fel, o îmbunătăţim, schimbăm. Eu nu cânt la fel niciodată, improvizăm. Ne place. Băieţii sunt talentaţi, vin cu idei. Ne sprijinim moral reciproc. Suntem o familie înainte de toate.

Eu: De ce 3.30? Ce înseamnă 3.30? CZ: 3.30... O să râzi. (râde) În august 2011 am hotărât să mai adăugăm un suflet trupei, adică Eduard Militaru. Atunci Andrei Nedelea şi-a luat în serios rolul de beatboxer, iar Edi a pus săpânire pe chitară. Nu aveam sală de repetiţii şi repetam în aer liber, pe unde puteam. Ne pregăteam pe atunci pentru concursul 3Fest, unde am obţinut locul 3 la secţiunea de cover. 3.30, pentru că am hotărât ca prima noastră repetiţie să fie la ora 15:30, adică 3.30, şi cum eu şi Edi nu suntem punctuali, am întârziat cam ...40 de minute, o oră. Andrei ajunge mereu primul. Aşa că s-a enervat şi a zis „gata! Ne numim 3.30!”. A spus-o puţin nervos, dar uite că am rămas 3.30... 3.30 momentan înseamnă Andrei Nedelea – bass, Militaru Eduard – chitară, Lupescu Mircea – chitară, eu – voce şi... căutam toboşar. Şi în afară de băieţi mai este şi Ioana Grigore, fotograf, şi ea face parte din familie. Mâinile ei fac minuni.

Eu: Prima experienţă pe scenă cum a fost? Emoţii.. CZ: Eu am emoţii şi acum. O mulţime de emoţii. Poate nu la fel ca la început. La început nu ştiam cum să-mi canalizez emoţiile, cum să le fac să nu se vadă. La început îmi tremurau picioarele şi mă enerva un reflector care mereu îmi era pus în ochi (râde). Acum cânt cu ochii închişi şi are şi asta o explicaţie. Închid ochii şi mă detaşez de tot ce-i în jur. Îmi ascult băieţii, instrumentele şi cânt. Cânt pentru mine şi nu zâmbesc niciodată. Toată lumea îmi spune să zâmbesc. Eu nu pot. Şi cum spuneam, mă închid în mine şi cânt – aşa îmi dispar şi emoţiile. Eu: Primele aplauze ţi-au smuls zâmbete sau lacrimi? CZ: Zâmbete şi încă mai aveam emoţii. (zâmbeşt) Eu: Ştiu că îţi place să desenezi. Deci muzica sau desenul? Care e pe primul loc? CZ: Clar muzica! Eu: Pentru viitor îţi doreşti o carieră artistică? CZ: Eu da. Să vedem dacă reuşesc. Eu: Voi sunteţi o familie şi cu puţin noroc v-aţi găsit! Dă un sfat celor care sunt la început. CZ: În muzică se pune suflet, mult suflet. Este adevărat că la bază trebuie să ai nişte reguli bine învăţate. Să respecţi nişte

Eu: În afară de concursul 3Fest la ce concursuri a-ţi mai participitat? CZ: Mmm... am participat la un spectacol de caritate – am cântat pentru copiii autişti – „Vreau o minune” – Holograf. Am participat la concursurile de Dragobete de anul acesta şi de anul trecut, dar, sigur, acolo ne-am reprezentat liceul. Precizez că şi anul trecut şi anul acesta, liceul nostru C.N.L”Zinca Golescu” s-a clasat pe locul I; nu numai noi am ajutat la asta, au fost şi alţi elevi din liceu cu diverse talente. Concursul organizat de Intercat Piteşti, de anul trecut de pe 25 noiembrie, nu am câştigat acolo, dar am participat. Şi cam atât. Suntem încă la început, mai avem de muncă. Nu ne dorim să câştigăm premii neapărat. Ne dorim să încântăm lumea cu muzica noastră, cu ce facem... ne dorim să fim plăcuţi, ascultaţi, apreciaţi. 146  


norme – una din ele pe care eu nu o suport e aceea de a purta tocuri pe scenă. Sau alta: să zâmbeşti. Mie asta cu zâmbitul mi se pare aşa, mecanic. Eu nu zâmbesc. Nu pot. Dacă mi-aş turna pe faţă un zâmbet larg, m-aş canaliza pe zâmbet şi aş uita să simt când cânt, dar dacă voi simţiţi că trebuie să zâmbiţi, zâmbiţi! Pentru mine e încă un mister incapacitatea mea de a zâmbi pe scenă, dar mie îmi este bine aşa şi nu vreau să schimb nimic. Alt sfat: toţi am pornit de undeva şi este important să nu uităm niciodată de unde. Să nu ne îmbrăcăm în haina fiţelor după ce am evoluat şi lumea ne cunoaşte cât de cât. Trebuie să rămânem la fel de sociabili, la fel de nebuni. Când mă duc la magazin în curtea şcolii nu mă simt mai sus decât ceilalţi, aşa că mă găseşti şi pe mine în grămada de la coadă. Sfat: munca multă aduce rezultate bune. Dacă nu aveţi o sală de repetiţii, nu vă lăsaţi. Noi am cântat şi pe băncile din centru. Puneţi-vă mintea la lucru. Ideile, improvizaţiile, schimbările fac minuni.

CZ: Nu ştiu momentan ce voi face de Paşte. Omul din mine o s-o ajute pe mama. O să trec în tărâmul necunoscut mie şi care mă sperie, bucătăria (râde). Probabil o să ieşim şi cu trupa şi restul prietenilor la un grătar, ceva. Habar nu am. Nu-mi fac planuri, depinde de moment. Încă nu ştiu sigur ce voi face. Eu: Îţi mulţumesc şi îţi urez baftă ţie şi trupei 3.30! CZ: Şi eu mulţumesc! Suntem mici, dar ne propunem să creştem!(zâmbeşte) Mi-a făcut mare plăcere să vorbesc cu Carmen! Discuţia a fost caldă si totul a decurs plăcut! A zâmbit mereu, cu toate că pe scenă zâmbetul îi dispare, i se transformă în concentrare şi mi-a răspuns fără ezitare la întrebări. Sper ca sfaturile ei să vă fie de folos şi să învăţaţi ceva din povestea ei şi a trupei 3.30. Nu-i surâde idea să poarte pantofi cu toc. Cântă jazz şi o face cu mult suflet. Pentru ea bucătăria este un tărâm necunoscut care o sperie. Carmen Zanfir, un tânăr talent, o adevărată speranţă!

Eu: Care este piesa care te defineşte pe tine? Pe care o cânţi cu sufletul mai mult decât vocal? CZ: Ştiam că va urma asta. (râde copios). Hmmm....nu ştiu dacă există una! Eu pun suflet în toate! „Rolling in the deep”Adele şi „Te simt” – Alexandrina Hristov. Sunt multe, dar acestea două s-au lipit sufleteşte de mine.

Sandu Elena-Loredana, cl. a XI-a H C.N.L „Zinca Golescu”, Piteşti Profesor coord.: Gheorghe Ligia

Naşterea regimului democratic -Interviu cu Napoleon I Bonaparte -

Eu: Piese originale, înregistrări aveţi în plan? CZ: Avem una, se numeşte „Viaţa merge mai departe”. Este compusă de mine şi Andrei Nedelea într-o oră în care nu am făcut franceza, e mai mult caterincă, dar nouă ne place şi avem de gând s-o înregistrăm în vară. Avem una în proiect. E serioasă asta! Versurile sunt făcute de un coleg de la mate-info, Tudor Rapiteanu, şi nu are titlu momentan. Aşteptăm să-i dea şi un titlu. Plănuim să înregistrăm toate coverurile făcute până acum, plus cele două melodii originale.

De-a lungul istoriei, conceperea unui sistem de guvernare optim a fost scopul principal al gânditorilor în domeniul teoriei politice, întrucât considerau că este unică modalitate prin care un stat poate atinge apogeul în plan economic, social şi cultural. Pornind de la principiul că dezvoltarea durabilă a unui stat nu se poate realiza fără garantarea drepturilor cetăţeneşti, au fost puse bazele a ceea ce avea să devină regimul democratic. Impus prin Revoluţia franceză, noul regim a constituit avangarda europeană a democraţiei moderne, cea mai eficientă formă de guvernământ.

Eu: Ca final, vreau să-l întreb ceva pe omul din tine, nu pe artist. Vine Paştele! Îl faci în familie sau cu trupa? 147  


Împăratul Napoleon I Bonaparte al Franţei, ce are o contribuţie importantă la formarea noului regim, este dispus să discute cu noi pe această temă. Îi mulţumim Maiestăţii Sale.

R.: După preluarea puterii, ce măsuri aţi considerat, Maiestatea Voastră, necesare pentru consolidarea valorilor revoluţionare şi a stabilităţii politice? N.: Imediat după instaurarea Consulatului, am iniţiat, în calitate de Prim Consul, un vast program de reformare a statului, în scopul desăvârşirii Revoluţiei. În domeniul administraţiei, am înlăturat hoţiile şi dezordinile din activităţile funcţionarilor de stat, punând astfel capăt corupţiei, care literalmente “domnise” în organele de stat din timpul Directoratului. Pentru a scoate economia din impas, am încurajat dezvoltarea industriei naţionale, eliminându-se în mare măsură şomajul. În dorinţa de a obţine funcţionari şi ofiţeri bine pregătiţi şi disciplinaţi, am acordat o deosebită atenţie învăţământului. Însă pe departe cea mai mare realizare a mea, care a desăvârşit modernizarea statului, este Codul Civil, un cod de legi în conformitate cu noile realităţi impuse de Revoluţie. Adevărat monument al dreptului, acest cod garanta proprietatea şi respectarea tratatelor încheiate liber consimţit, fiind expresia juridică a intereselor burgheziei. Am instituit astfel o economie de tip capitalist, bazată pe liberul schimb.

R.: Maiestatea Voastră, încă de la izbucnirea Revoluţiei franceze v-aţi dovedit loialitatea faţă de ea. Din ce motiv aţi devenit ataşat idealurilor revoluţionare? N.:Asemenea multor altor tineri, am considerat Revoluţia franceză un strigăt al poporului, eliberat de sub jugul absolutismului monarhic. Am fost profund impresionat de spiritul echivoc al revoluţionarilor, de tăria cu care au luptat pentru libertate şi egalitate. Am înţeles atunci că evenimentul ce lua amploare în Franţa era de o importanţă capitală în istoria lumii, având puterea de a distruge din temelie vechile valori feudale şi de a le înlocui cu o societate aproape de perfecţiune, cu modelul stat-naţiune, prin garantarea drepturilor inalienabile ale omului. Fiind astfel convins de însemnătatea acestui eveniment, m-am dedicat cauzei revoluţionare. R.: După ce, în calitate de general, aţi cucerit nordul Italiei şi Egiptul, ce v-a determinat să organizaţi lovitura de stat din noiembrie 1799, răsturnând Directoratul? N.: Deşi campaniile mele militare asiguraseră extinderea teritorială a Franţei, precum şi înlăturarea temporară a ameninţărilor străine, situaţia internă a statului revoluţionar francez era extrem de dificilă. Fiind mânat de corupţie şi venalitate, regimul Directoratului nu putea să ţină piept gravei crize financiare, în special pentru că funcţionarii din stat erau noii îmbogăţiţi în urma Revoluţiei, preocupaţi în a-şi mări averea personală. Când eram în Egipt, am aflat dintr-o revistă engleză de deteriorarea situaţiei Franţei, precum şi de formarea unei noi coaliţii antifranceze. Văzând că idealurile Revoluţiei sunt puse în pericol de corupţia din interior, dar şi de ameninţarea străină din exterior, am decis că este nevoie de o intervenţie fermă pentru a proteja Revoluţia. În acest sens, am desfiinţat Directoratul în 1799, instaurând Consulatul.

R.: Întrucât măsurile de modernizare a statului impuneau o reformare radicală, bănuiesc că aţi avut parte de împotrivire în implementarea programului. Cum aţi reuşit să îl impuneţi? N.: Într-adevăr, dată fiind complexitatea măsurilor luate, întâmpinarea unei opoziţii era inevitabilă. Pentru a duce însă la îndeplinire reforma în stat, am încercat să atrag de partea noului regim pe cei mai de seamă oameni ai Franţei, indiferent de orientarea politică. În acest sens, am reintrodus cultul religios catolic, printr-un Concordat cu Papa, în 1801. Mi-am sporit astfel influenţa asupra unor largi categorii ale societăţii franceze legate prin vechi tradiţii de religia catolică. 148  


R.: După instaurarea noului regim, prin măsurile luate, Franţa se remediase economic, dobândise stabilitate politică. În aceste circumstanţe, în 1804 aţi proclamat Imperiul francez şi v-aţi încoronat împărat. Ce a determinat-o pe Alteţa Voastră Regală să facă acest lucru? N.: Am procedat astfel din dorinţa de a crea un imperiu al naţiunilor, în care fiecare popor, fiecare individ să beneficieze de drepturile fundamentale. Proclamarea Imperiului a fost necesară, deoarece era singura cale de răspândire a ideilor revoluţionare.

Vorbim online Vorbim bine sau la modă?

Odată cu apariţia internetului, a apărut şi o nouă modalitate de comunicare scrisă, şi anume “chatul” . Termenul provine din limba engleză şi înseamnă „taifas, discuţie”. Iniţial, a fost folosit de un grup restrâns de utilizatori, iar mai apoi s-a răspândit cu ajutorul programelor de tip „Mirc”, “Messenger”, “Skype” şi mai nou, “Facebook”. Limbajul acestor canale se identifică a fi unul special , înţeles de acest tip de utilizatori, denumiţi astăzi “internauţi”. Pornind de la idea înţelegerii limbajului de acest tip, am intervievat mai mulţi utilizatori din rândul colegilor mei, pentru a putea ajunge la o concluzie referitoare la “stricarea limbii”, de către acest tip de scriere online.

R.: Deşi aţi afirmat că Imperiul înseamnă pace, acesta a reprezentat o perioadă de neîncetate războaie cu monarhii feudali ai Europei şi cu Anglia. Care a fost cauza acestor războaie? N.: Războaiele din timpul Imperiului au avut drept cauză voinţa monarhilor de a distruge moştenirea Revoluţiei, care reprezenta un pericol la adresa stăpânirii lor despotice. De asemenea, un război cu Anglia era inevitabil, dată fiind competiţia comercială şi colonială dintre Franţa şi Anglia. R.: În final, doriţi, Maiestate, să ne spuneţi care este scopul acestui model politic instituit de Revoluţia franceză? N.: Crearea unei societăţi în care fiecare persoană să beneficieze de dreptul la viaţă, de libertate şi egalitate este scopul suprem al noului regim. Deşi Revoluţia a fost înăbuşită, prin implementarea Codului Civil şi a legislaţiei franceze în teritoriile cucerite, aceasta contribuie la răspândirea idealurilor de libertate naţională şi egalitate, ducând la apariţia statului modern democratic Maiestatea Sa Napoleon I Bonaparte sa dedicat cauzei revoluţionare pentru a crea statul-naţiune perfect şi modern, care să garanteze drepturile inalienabile ale omului.

L.B (reporter): Utilizezi des stilul de socializare facebook? M.A: Da, sunt online pe facebook tot timpul, pentru a păstra legătura permanent cu colegii mei pe chat. L.B: Ai obiceiul să păstrezi normele gramaticale atunci când scrii pe facebook? M.A: Nu întotdeauna. Ştiu că nu scriu corect, însă nu vreau să creadă prietenii mei că vreau sa par mai deşteaptă. Folosesc şi eu “tz” in cuvinte ca: “neatza” sau “tzara” si sincera sa fiu, de cele mai multe ori nu folosesc cratima.

Sîrbu Paul, clasa a X-a H, CNL „Zinca Golescu”, Piteşti Prof. coord.: Gheorghe Ligia

L.B: Ai spus ca, daca ai scrie corect, te-ai crede mai deşteapta. Crezi ca prietenii tai nu ştiu sa scrie corect? 149  


M.A: Nu e vorba despre asta, dar noi avem cuvinte pe care numai noi le înţelegem, astfel incot mama sau tata, daca îmi decoperta conversaţiile sa nu inteleaga ce am scris. De exemplu: “noapte buna= nb”, “vorbim=vb”, “imediat=imd”, dar si termini din engleza: “BRB=be right back”, “DND=do not disturbed”. L.B: Si crezi ca acest lucru este un avantaj? M.A: Cu siguranţa nu e un avantaj! Dar sunt la moda. Am facebook, deci exist!!! L.B: Consideri ca acest tip de comunicare te influenţează in viaţa de zi cu zi, mai exact, la şcoala? M.A: Nu. Pe mine personal nu mă influenţează, dar cunosc o mulţime de tineri din generaţia mea care folosesc acest limbaj al internetului si la şcoala. Chiar daca utilizez foarte mult acest tip de scriere online, sincera sa fiu, nu doresc sa-mi adopt acest limbaj in viaţa de zi cu zi. L.B: Cum te vezi comunicând cu prietenii peste 10 ani? M.A: Chiar daca sunt mai mult ca sigura ca acest tip de scriere online va evolua, vreau sac red ca voi ajunge un adult responsabil de la care sa invete generaţia următoare, impartasindu-le totodată si greşelile pe care cinstienta le savarsesc acum. Acest limbaj este o fita a tineretii. L.B: Cum crezi ca vei percepe tu generaţia următoare daca va prelua acest limbaj? M.A:Voi fi probabil la fel de critica ca si cei ce ne atrag atenţia si încearcă sa corecteze aceste greşeli ale incalcarii normelor limbii romane. După intervievarea uneia dintre colegele mele, am încercat sa aflu si părerea unui cadru didactic. L.B (reporter): De ce credeţi ca folosesc adolescenţii acest tip de comunicare? P.C: Din comoditate. O caracteristica specifica celor tineri. Fora reguli gramaticale, fora ortografie si multe altele. L.B: Care credeţi ca este viitorul acestui tip de comunicare? Aceasta generaţie va crea o noua limba universal a internetului? P.C: Romane de văzut. Cel mai probabil acest limbaj va fii perfecţionat si va deveni o noua limba universala a internetului.

L.B: Unii profesori susţin ca acest tip de comunicare va afecta in timp limba romana. Care este părerea dumneavoastră? P.C: Eu personal, nu cred. Exista o filozofie de viața confirmata, in care se spune ca viața te forțează sa apreciezi lucrurile bune doar trecând prin cele rele. Făcând o analogie, eu zic ca tinerii vor putea discerne in timp ca valorile adevărate, in cazul nostru, limba romana pura, nu poate fii denaturata de niște capricii tinerești. Modificări lingvistice au fost si vor fi. Limba se afla intr-o dinamica continua de-lungul istoriei. P.C: Da, ASA este.  Eu  am  încredere  in  generaţiile  tinerilor  de  acum  si  celor  din  viitor,  ca  nu  ne  vor  dezamăgi.  Exista  in  noi  toţi  ceva,  ce  nu  ne  lașa  sa  ne  denaturam  limba.  Acel  ceva  funstioneaa  si  va  funcţiona  întotdeauna!  Face  parte  din  identitatea  noastră  ca  naţiune. 

  L.B:  Totuși,  trebuie  sa  existe  ceva  ce  va  nemulţumește privind acest aspect.    P.C: Da, exista. MA deranjează acest conflict  tăcut  intre  generaţia  tantra  si  cea  matura.  Am  prezentat  aici  doar  câteva  dintre  zecile  de  păreri  ale  tinerilor,  ale  colegilor,  prietenilor  mei  si  vreau  sa  atrag  atenţia  asupra  importantei  limbii  romane,  pe  care  George  Pruteanu,  a  încercat  sa  o  apere,  promovând  la  un  moment  dat  un  proiect  de  lege  privitor  la  păstrarea  formelor  corecte  ale limbii in mass­media.    Balint Laura­Ioana, clasa a X­a A  Grup Școlar Industrial Minier Lupeni    Prof. coord.: Bakk Kato 150   


CONCURSUL INTERJUDEŢEAN DE INTERVIURI ŞI REPORTAJE „CONDEI DE JURNALIST” (Clasele IX-XII)

Premii la secţiunea Interviuri Premiul I Buta Paula-Bianca – Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Zaharia Diana - Colegiul Naţional „Mihai Viteazu” Slobozia Premiul al II-lea Mareşi Alice Andreea - Colegiul Naţional „Spiru Haret” Târgu Jiu Vasiliu Alina Elena – Liceul Teoretic „Emil Botta” Adjud Premiul al III-lea Pop Andreea-Paula - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Baia Mare Bertişan Loredana - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Menţiuni Ungureanu Roxana - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Botoşani Moalfă Elena-Mihaela - Colegiul Naţional „Spiru Haret” Târgu-Jiu Gavril Ursache Alma Ioana - Colegiul Naţional „Nicu Gane” Fălticeni Barariu Gabriela - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Premii la secţiunea Reportaje Premiul I Maruseac Elisabeta – Colegiul Naţional „Petru Rareş” Suceava Huţu Mădălina – Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Premiul al II-lea Mihuţ Alexandra – Liceul de Artă, Baia Mare Buta Paula-Bianca – Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Premiul al III-lea Ion Ancuţa - Colegiul Naţional „Mihai Viteazu” Slobozia Colibaba Romina şi Sorocaniuc Mărioara - Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi Menţiuni: Coţofria Simona - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Botoşani Sava Ana-Lorena – Liceul Teoretic – „Ion Luca” Vatra Dornei Negură Iuliana - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Spiridon Ioana - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Cucoş-Robilă Roxana - Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Vă felicităm şi vă mulţumim pentru contribuţia voloroasă la realizarea concursului. Vă aşteptăm şi la ediţia următoare!


Proiectul „Condei de jurnalist” constă într-un concurs interjudeţean de reportaje şi interviuri pe teme diverse. Acest proiect este propus de un grup de profesori din Catedra de limba română a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava şi se adresează elevilor din clasele IX-XII. În activităţile din cadrul proiectului, elevii au oportunitatea să înveţe/ să exerseze regulile comunicării asertive. În plus, îşi dezvoltă tehnicile de documentare, de investigaţie şi competenţele de redactare, astfel încât să transmită în stil publicistic mesaje pertinente, corecte gramatical, respectând algoritmul genului redacţional. Produsele jurnalistice realizate de elevi demonstrează originalitate, expresivitate şi creativitate.

 

CONDEI DE JURNALIST, NR. 2, ANUL 2012   ISSN – 2248 ‐ 0943

[Type the document subtitle] | xp

Revista Condei de jurnalist 2012  

Revista anuală a Concursului interjudeţean de interviuri şi reportaje, organizat de un grup de profesori din Catedra de limba română a Coleg...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you