Issuu on Google+

Nr. 3, Martie 2012 www.agorasophie.blogspot.com e-mail: agora@scientist.com Agorisme

‘‘În ruinele unei civilizații se gasește mai mult adevăr, decât în cultura unei civilizații înfloritoare...’’

Oleg MELNIC

‘‘Chestiile astea cu sisteme filosofice construite pentru a explica mai bine careva fenomene sunt niște ipocrizii inutile’’.

Ovidiu

Filosofia muzicii Şedinţa nr. 24

«Muzica este interpretarea specifică a existenţei umane, în ea se afirmă o atitudine faţă de viaţă». Această expresie a reprezentat pista de decolare a unei noi întâlniri filosofice în cadrul clubului Agora, unde s-a realizat o intersecţie fără ambuteaje între muzică şi filosofie. Circulaţia gândurilor pe aceste traseie a fost una foarte fluidă şi eficientă, întrucât mai mulţi membri din Agora au permis şi statut de calificare în domeniul muzicii, ceea ce a reprezentat culoarea verde pentru desfăsurarea unei asemenea discuţii. Printr-o rezumare a datelor dezbaterii, se pot exprima ideile şi punctele esenţiale care s-au născut în urma coleziunilor fericite între muzică şi filosofie. • În pofida existenţei mai multor intersecţii între filosofie şi muzică, totuşi din punct de vedere al naturii lor ontologice, ele sunt două tărâmuri diferite. Filosofia este una de natură analitică, ce pune accentul pe raţionalitate, pe inteligenţă, operând cu diverse structuri logice etc., iar muzica este clasată pe dimensiunea psiho-emoţională a omului. Totuşi, filosofia, cu caracterul ei logic riguros, n-a putut să marginalizeze importanţa şi necesitatea muzicii ca fenomen social, căci dacă s-ar exculde muzica din societate, existenţa umană ar deveni una „goală” şi „uscată”.

Filosofia matematicii//

Geometria neeuclidiană ca noua formă de gândire

Discursul filosofic contemporan „traduce” realitatea în semne, lucru devine un semn printre semne şi nu lucrul în sine. Realitatea nu este nimic altceva decât universul lingvistic, şi aici mă refer în special la abordările structuralismului lingvistic a şcolii glosemantice şi a şcolilor engleze de filosofie analitică. Ceea ce este comun acestor şcoli, este faptul că ambele apropie limbajul de... _ pag.4 DIALOGURI FILOSOFICE //

Interviu cu Angela STAFII

Filosofia, defapt, a venit în viaţa mea ca întîmplare. Cînd am depus actele pentru România, am încurcat filologia cu filosofia. Am avut noroc că au fost aceleași examene de admitere- istoria si limba română. Am intrat la Facultatea de Filosofie la Cluj, şi chiar a început să-mi placă. Pentru că, din momentul în care am înţeles că am ajuns la filosofie, m-am dus acasă, şi am căutat tot felul de cărţi care să mă ajute să intru un pic în domeniu... _ pag.6 FILOSOFIA ŞTIINŢEI //

Întroducere în neconvențional

• Muzica poate fi înţeleasă sub mai multe dimensiuni, în dependenţă de funcţiile sale. De exemplu, muzica ca artă sau muzică ca psiho-terapie. Cel din urmă caz presupune faptul că fiinţa noastră nu poate fi abstractizată de fonul sau mediul său, de anturajul sau ambianţa în care se află, căci acestea il predispun spre o anumită rezonanţă şi stare sufletească, şi dacă de exemplu persoana se află într-o stare melancolică sau depresivă, atunci prin muzică ea poate să depăşească aceste stări de a fi. Aceasta presupune ca există mereu o deschidere sistemică între ambianţă, fiinţă şi muzică. • Muzica este una dintre cele mai importante forme ale existenţei. În acest sens cineva dintre filosofi afirmase faptul că, unde se termină cuvintele, acolo începe muzica, sau într-un sens mai îngust, unde se termină filosofia, acolo începe muzica. Ea ar fi un limbaj superior de comunicare. O formă de expresie pshiho-emoţională cu mult mai profundă, cu mult mai reverbativă de rezonanţă interioară. În acelaşi timp, ea nu are funcţia doar de comunicare, dar şi sensul invers, de a trezi unele stări psiho-emoţionale mai accentuate şi mai puternice, decât oricare alte forme de comunicare de la discursuri până la artă. c pag. 2

Cînd m-am născut, nici nu ştiu cum arăta lumea, primele amintiri îmi aduc în faţă imagini de obiecte de care mă loveam, sau imaginea părinţilor mei fericiţi, care nu ştiau ce să mai facă pentru mine. Acum mă întreb dacă ceea ce vedeam eu atunci era într-adevăr lumea reală, “realitatea” sau “visul”, nu sînt convins nici acum că aceea era o realitate, cum nici că ceea ce trăiesc acum este o “realitate”, chiar dacă mai toţi îi spun “realitate”. _pag.8

ABORDĂRI HERMENEUTICE//

Filosofia ‘‘Micului prinț’’

Filosofia, în opinia unor filosofi, poate fi găsită doar în cărţile exclusiv filosofice: „Republica” lui Platon, „Aşa grăit-a Zaratustra” scrisă de Nietzsche, sau „Fiinţă şi timp” de Heidegger. Filosofia este creată de filosofi, citită de filosofi, înţeleasă şi discutată doar de filosofi. Alţi filosofi, precum este şi autorul acestui articol, va afirma contrariul. Filosofia este o „dragoste de înţelepciune”... _pag.10


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

• Întelegerea, recepţionarea, interpretarea muzicii este într-o strânsă dependenţă de starea interioară de rezonanţă a omului. Aceeaşi persoană, în momente de timp diferit, cu stări de spirit diferite, va da judecăţi de valoare diferite asupra aceleeaşi muzici. În acelaşi timp recepţionarea muzicii la nivel de simţ estetic este dependent şi de nivelul de cultură, inteligenţă şi de rafinamentul perceptiv al persoanei. Un intelectual va prefera muzica clasică, operă, jazz etc., pe când un mediocru mereu va opta pentru genurile de muzică ieftină şi vulgară sub aspect estetic. • Filosofia este practic începutul muzicii, căci Pitagora este primul care stabileşte intervalele şi gama notelor muzicale. Din principiile sale filosofice asupra conceptului de armonie, căuta crearea unei muzici armonioase, căci doar această muzică era în stare să

purifice sufletul şi să vindece corpul. Revelaţia asupra acestei probleme o găseşte într-o fierărie, auzind sunetele produse de fierar prin lovirea nicovalelor. Prin aceste observaţii a descoperit o legătură între matematică şi lungimea unei coarde, astfel stabilind raporturile armonice pentru gama notelor muzicale. • Fizica contemporană afirmă că întreg universul vibrează, toate lucrurile au o frecvenţă de vibraţie, ele sunt ceea ce sunt în dependenţă de fregvenţa vibraţiei, materia este vibraţie, lumina este vibraţie, sunetul este vibraţie, întreaga existenţă este o vibraţie, muzica nu este nimic altceva decât o formă a vibraţiei. Prin urmare, putem cataloga faptul ca muzica este doar o formă a existenţei. Dar şi acelaşi Pitagora afirma despre muzica sferelor (a planetelor) care prin mişcarea lor produc o vibraţie, adică un sunet.

Totul pare relativ. De fapt, orice formă de realitate este periclitată de o nuanță palidă a unei dorințe de a aprinde flacăra împlinirii. Individul este cel ce refuză să prevadă coerent acțiunile ce le întreprinde. Oare de ce? Cred că-i este frică să recunoască un anumit adevăr, pentru a nu cădea pradă deznădejdei. Existența individului, în cele mai multe cazuri, este plină de ironie și sarcasm. Fără prezența unui scop bine definit această existență își pierde la un moment dat sensul, devenind o haotică persuadare necondiționată a unei anumite cauze; sau adesea se vehiculează: ceea ce pare la un moment dat nu reprezintă un cadru real, fiind prezent desigur imaginea destul de bine definită sub pârghia unei

cenușe reziduale a unui anumit adevăr, a unei anumite realități . Ne conformăm la ceea ce se întâmplă din motivul speculativ că e mai bine să fugi de realitate, decât să o accepți. Sub acest aspect facem un compromis cu sentimentul - cel ce ridică în lanțuri paradigma existenței umane, astfel încât se prăfuiește profunzimea exaltantă a emoției deviind în indiferență și penetrare a ceea ce este de la sine, fară a căuta cu o sete nebună, pentru a oferi sens acțiunilor dictate de un instinct inexistent. Dar totul își pierde sensul. Eroii au devenit eroi, pentru că au realizat mărețele fapte, au cucerit suprema glorie a zeificării. Individul este precum o frunză ce dansează-n sclipirea arzătoare a unui soare imaginar, greșelele ies ca formă de salvare, stopare a ceea ce nu trebuie să se întâmple; cu noduri multiple primește ceea ce se cere, dar o dată trezindu-se cu trofeul obținut, nimic nu mai are valoare, rămâne doar o banală prezență. Realitatea la care s-a aspirat, la un moment dat dispare și în acest moment se sesizează o sete de împlinire. Dar totul este un fals, deoarece aspirăm la ceva ce nu poate să fie. Proiectăm un anumit curs al voinței, dar decupăm într-un final un alt adevăr. Uneori avem impresia că lumea este ceea ce dorim noi să fie, că orice acțiune

• Această muzică a vibraţiilor, de exemplu a pianului, face ca rezonanţa interioară a celui ce ascultă, să rezoneze şi ea în acord cu pianul. De aici se înţelege, de ce unele muzici sunt plăculte, altele nu. Tocmai pe motivul al raporturilor dintre rezonanţe interioare cu rezonanţa muzicii. Dacă aceste două rezonanţe sunt propice, atunci muzica este plăcută; dacă rezonanţele nu sunt compatibile, sau crează anumite tensiuni interioare, atunci muzica este respinsă. În cele din urmă, s-a înţeles faptul că există o legătură, o inter-relaţie şi o interdependenţă între formele existenţei - existenţa umană, existenţa naturală, iar ca mediator între aceste două se poate situa muzica, iar muzica poate fi numită ca o altă formă de filosofie.

Ştefan POPOV

Individul transpus într-o existenţă ireală

Pescăruşii

Sfidează înălţimile lor! Plimbă-ţi gândurile pe alei înflorite, dor nebun de cireşi ce emană efervescenţă … Redutabil să mergi printre ei şi de umeri să te ţină pescăruşii. Nu există fericire mai mare decât liniştea interioară, armonia cu spiritul, şi concomitent cu corpul, că dacă corpul e bolnav, şi spiritualitatea e moartă sau tânjeşte, îndurând chinuri sărate … E falsă căldura la – 30 de grade. Agnostic să rămâi pentru ei, că doar în asta constă măreţia ta, iar pentru tine, păstrează norii de toamnă, valurile mării spumegând uşor, ceaiul telepatic şi … pescăruşii. Doar pentru tine păstrează-i !

Doina LEPĂDATU

2

este transpusă uniform alături de doleanțe individuale. Dar nu e așa. O existență la un moment dat se transformă-n inexistență, un adevăr în falsitate. Trăim astfel într-o realitate relativă. Sentimentul este cel mai aprig pericol ce-ți aduce instabilitate. O dată ce iubești, devii dezorientat și flexibil la decădere; mai cu seamă când trăiești o dezamăgire, o trădare, aerul devine prea toxic ca să-l mai respiri. Dar totuși prin această trăire cunoști cu adevărat ce a însemnat un anumit crânpei din existența ta. Dacă urmărim gândul cioranian prin care suferința se identifică cu împlinirea și fericirea, consider că o dată ce devii prins sub carapacea suferinței descoperi faptul că trăim o existență ireală. Adesea dorim ceva, dar ne reducem la altceva doar ca să ne protejăm. Fugim de adevăr, deoarece este mai simplu să minți, decât să exclami un adevăr din care ai avea de suferit. Consider că suferința este o latură importanță a existenței umane, sub aspectul că cea mai mare parte a vieții noastre este îndreptată spre metamorfoza suferinței, dezamăgirii. Şi doar atunci ascendem la fericire când nu mai avem parte de ea. Individul este cel care e amorezat de profundul act al regăsirii... Caută deseori răspunsul la întrebările pe care le știe, dar dorește să mai audă o dată răspunsul. Este vorba de un adevărat sadism al propriei identități, deoarce se refuză cu îndârjire renunțarea la jocul ieftin, care parcă ar aduce un oarecare echilibru, dar din contra crează o prăpastie dezastruoasă ce demonstrează că orice acțiune este contramandată de un cronometru fictiv. Acesta ajută să purcedem de la o curbă la o linie dreaptă.

Tatiana SORONCEAN


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Clubul Filosofic Agora s-a constituit ca organizaţie juridică

În intenţia de implimentarea unor noi proiecte, realizări şi activităţi cu caracter juridic în cadrul Clubului Filosofic Agora (CFA), precum şi crearea unui cadru organizaţional durabil în vederea unui management eficient în atingerea scopurilor fixate ale clubului, s-a hotărât necesitatea stabilirii statutului juridic al clubului Agora sub formă de organizaţie neguvernamentală. Astfel că în data de 26 ianuarie 2012 CFA a fost înregistrat la Ministerul Justitiei ca organizaţie neguvernamentală sub nr.5230, în baza primului Congres (Adunare Generală) a CFA-ului, care a avut loc în data de 16 decembrie 2011. În cadrul Congresului de constituire a CFA-ului sub statut de ONG, s-a discutat şi aprobat statutul organizaţiei, care prevede principiile de activitate ale acesteia, scopurile şi metodele de realizare, drepturile şi obligaţiile membrilor, precum şi structura

Abandon

E când te lepezi de tot şi te laşi în exilul muzicii interioare. Şi atunci te simţi mai singur şi mai însingurat de toate cele trecute şi trăite în lamentările sufletului şi fluctuaţiile interiorului. Şi atunci, freneziile trupului devin glasul melodiei ce instinctul ţi-l cântă şi nu eşti decât râul ce curge prin venele tale. Tu iubeşti să respiri depănarea lentă a momentelor ce ţi le descriu amintirile reci, pentru că le vezi deja departe de tine şi nu-ţi mai e frică să stai în faţa lor. Inveţi să înoţi în băltoaca lacrimilor tale ca mai apoi să te reverşi ca o mare în largul ocean. Eşti plină de tine şi calci cu încredere teren străin, pentru că glasul dinlăuntrul tău îţi dictează paşii şi te simţi în siguranţă, protejată de zidurile grele ce le construiesc regretele şi n-ai vrea să te mai întorci înapoi la ei. Ci doar să curgi în senzualitate inocentă, să te desprinzi de crengile de unde ai cules fructele interzise ca să sădeşti tei cu flori albe … şi prin tine să curgă parfumul efervescenţei lor. Să creşti în rădăcinile puternice a pământurilor fertile din care se nasc zeii

organizaţională de conducere şi control a clubului. În ceea ce priveşte structura organelor de conducere, s-a stabilit că aceasta să fie formată din preşedinte cu patru membri în consiliu de administrare, iar organele de control s-a instituiut comisia de cenzori cu doi membri. Toate funcţiile fiind asugurate cu un mandat de 2 ani. În urma procesului de votare, în calitate de preşedinte al clubului a fost ales Popov Ştefan, în cadrul consiliului de administrare: Condrea Cristian, Gulko Anna, Ou Dumitru şi Poloboc Mihai, în funcţia de cenzori au fost votaţi Oscolcova Daria, Lepădatu Doina, şi secertar: Soroncean Tatiana. În acelaşi timp s-a stabilit regulamentul intern de funcţionare a organizaţiei precum şi elaborarea planului de activitate pe următorii doi ani. Noul statut de organizaţie juridică deschide noi oportunităţi şi perspective de dezvoltare a clubului pentru realizarea scopurilor sale statuare, de dezvoltarea filosofiei în Republica Moldova şi de crearea unei curent intelectual autonom cu profil filosofic. Din momentul înregistrării a clubului ca organizaţie juridică, aderarea noilor membri se efectuează în baza unei cereri adresată către preşedinte şi achitarea cotizaţiei de membru în baza statutului, în suma de 120 lei anual sau 30 lei trimestrial. (Modelul de cerere poate fi gasit pe blogul clubului).

Ştefan POPOV

şi să te ştii a tuturor făcătoare. Să apari ca forma ce o poate lua adevărul şi dragostea pentru a te descompune până la paroxism de intensitatea lor, că-ţi place să pluteşti în esenţa lor, legată de toate, dar şi eliberată de umbrele lor. Tu voieşti a fi puternică, că din ţărâni divine ţi-ai creat existenţa şi eşti slabă şi neputincioasă după ce bei elixirul extatic al dragostei. Aici tu mănânci mărul lui Adam. Si vrei să mergi înainte şi înainte, să te tratezi în vocile corurilor de îngeri. Angelică, te îndrepţi spre porţile incomensurabile ale cerurilor ca să-ţi ascunzi urmele şi să rămâi uitată… Dar te intorci, în nebunia vânturilor, stoarsă şi albă ca lumina în apus, pentru că El îşi lasă sceptrul întru a fi puntea dintre tine şi viaţă.

Doina LEPĂDATU

Cunoașterea apofatică. Înapoi la negație! Omul s-a situat perfect în lume, ca un „diavol”, care în scopul cunoașterii catafatice a preferat să despartă, să clasifice, să separe, să divizeze tot ceea ce se putea de divizat, de la nucleul dur al atomului de hidrogen până la sentimentul de dragoste. Până aici, totul pare a fi perfect, logic și rațional; a obținut o lume fărâmițată, constituită din unități elementare. Fiecare element obținut este descris afirmativ printr-un șir de caracteristici și atribute, care nu fac nimic altceva decât să distrugă din nou solidaritatea tensionantă a unității sale în alte elemente constitutive. Acest instrument al “diavolului” este discursul (religios, filosofic, științific etc.). Atunci când un filosof încearcă să explice conceptul de dragoste, îl descrie în mod absurd- printrun șir de alte concepte, semne, simboluri divizate, care sunt improprii conceptului însuși, și care îi distruge unitatea sa internă, prin urmare denaturând conceptul de dragoste în sine. Bietul om a uitat cel mai important lucru - să fie “diavol” până la capăt. El a uitat să facă o distincție și o divizare clară între universul simbolic (limbajul) și realitatea în sine. El a presupus mereu o unitate coerentă între limbaj și realitate, între semn și obiect, și astfel stând lucrurile, este de la sine înţeles că orice obiect, concept poate fi descris printr-un șir de semne. Însă limbajul este un univers simbolic uman inventat, fantasmagoric, mitic, convențional, lipsit de orce coerență directă în realitate. Atunci când Dumnezeu este descris ca «atotputernic», «atotbun», «atotștiutor», sau atunci când orice obiect este descris prin alte semne caracteristice, aceasta constituie cea mai mare prostie fundamentată de om, și cel mai tragic este atunci când acestea sunt luate drept realitate. Conceptele de «atotputernic», «atotbun», «atotștiutor» nu sunt atributele în sine a lui Dumnezeu, ele sunt simple simboluri fictive, limbajul uman este unu fictiv. Aceasta este și cauza tuturor contradicțiilor sau paradoxurilor în metafizică, de exemplu paradoxul prostesc în legătură cu faptul dacă Dumnezeu este atotștiutor, încât să fie în stare să construiască o piatră pe care să n-o poată ridica, și dacă n-o poate ridica atunci nu este atotputernic, iar dacă o ridică, nu este atotștiutor. Cauza acestui paradox constituie atribuirea lui Dumnezeu unor calități simbolice umane, ce nu-i sunt proprii. Cu cât mai mult descriem un obiect printrun sistem de semne, cu atât mai mult îl îndepărtăm de la ceea ce este în sine. Atunci, cel mai bun lucru, pe care îl poate face omul, este descrierea prin negație a obiectelor, adică cunoașterea apofatică. În acest sens Dionisie Areopagitul realizează o cunoaștere apofatică a lui Dumnezeu declarând că “Dumnezeu nu e suflet nici spirit, că nu e fantezie nici imagine, că nu are intelect nici duh; că nu e exprimabil şi nu e de gîndit, că nu e număr, ordine, mărime, micime, egalitate, nici inegalitate, asemănare sau neasemănare; ca nu e nici putere nici lumina; [...]” Defapt, orice negație reprezintă o tăcere. Iar prin tăcere vom fi mult mai apropiați de obiectul în sine, decât investindu-i și procurândule obiectelor un șir de semne, simboluri, imagini produse de fantezia umană, care sunt absolut improprii tuturor obictelor. «Înapoi la negație» este defapt întoarcerea la începutul metodei apofatice, inițiate de Dionisie Areopagitul, sau un îndemn la tăcere. Evident, prin aceasta filosofia moare, dar și o merită pe drept cuvând. Căci ea, cu oricare alt gen de discurs afirmativ, prin descriere a ceea ce este un obiect printr-un șir de semne, l-a indepărtat cel mai mult pe om de la cunoașterea reala a obiectului dat.

Alexandru TESPEZEREAN

3


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Geometria neeuclidiană ca noua formă de gândire și realitate Natura matematică a gândirii Discursul filosofic contemporan „traduce” realitatea în semne. Lucrul devine un semn printre semne şi nu lucrul în sine. Realitatea nu este nimic altceva decât universul lingvistic, şi aici mă refer în special la abordările structuralismului lingvistic al şcolii glosemantice şi a şcolilor engleze de filosofie analitică. Ceea ce este comun acestor şcoli, este că ambele apropie limbajul de structurile matematice. Şcoala glosemantică, de exemplu, vede în structura lingvistică o similaritate profundă cu structuralismul şi combinatorica matematică. Propoziţiile ar putea fi dependente de aceste reguli ale combinării matematice, sau, cel puțin, se construiesc după aceleași legi. Dacă realitatea este un cod de semne lingvistice, prin urmare, realitatea se exprimă prin propoziţii, iar propoziţiile sunt dependente de aceleași reguli ale combinării matematice. De aici rezultă că forma de a vedea şi a înţelege realitatea depinde de aceste reguli ale matematicii. Orientările din cadrul filosofiei analitice practic exprimă acelaşi lucru. Ea, în primul rând, evidenţiază că problemele cunoaşterii realităţii sunt, defapt, probleme de limbaj, iar aceste probleme de limbaj pot fi elucidate printr-o analiză logicomatematică riguroasă. Realitatea este dependentă și de limbaj, iar limbajul, după Wittgeinstein, cuprinde în sine forma gândirii. Prin forma gândirii exprim o matrice logicostructurala, ce traduce realitatea în semne lingvistce şi, o ordonează conform principiilor, regulilor şi categoriilor logice. Insă, logica este și ea de natură matematică, şi se bazează pe regulile matematicii. De exemplu, cele patru principii ale logicii clasice sunt de natură matematică. Dacă am presupune că am schimba axiomele matematicii, atunci în mod automat trasformăm şi logica, iar logica va transforma forma gândirii, şi prin aceasta transformăm perceperea realităţii, astfel trezindu-ne într-o noua realitate. Aceste şcoli de orientare lingvistică şi analitică s-au oprit pâna la matematică, înțelegând matematica ca un sistem de judecăţi sintetice a priorice universalvalabile şi absolute, ce sunt inefabile şi imuabile, și care asigură o cunoaştere absolută şi sigură a realităţii. Dar consider de cuviinţă să facem o analiză însăşi a matematicii; în ce măsură ea ne garantează o cunoaştere veridică a

4

realităţii şi că legile sale sunt “sfinte”. Aici este cazul să ne întoarcem la Kant, iar de la Kant la Euclid, şi de la Euclid înapoi la sfirşitul modernităţii pe la Lobacevski, Bolyai şi Gauss. În cele din urmă aterizând în contemporanietate la Einstein.

Înapoi la transcendentalismul kantian

Kant ne explică faptul că matematica se fundamentează în baza esteticii transcedentale, care cuprinde cele două forme ale intuiţiei sensibile: spaţiul şi timpul. O notă suplimentară în acest sens ar fi de adăugat faptul că spaţiul şi timpul sunt absolut interdependente una de alta, după demonstraţiile teoretice conform lui Einstein, adica schimbând proprietăţile şi calităţile spaţiului, se modifică proprietăţile şi calităţile timpului. La fel şi viceversa, - aceasta indică faptul că ele formează o unitate dimensională. Însă, atunci când Kant vorbește de spaţiu, la care spaţiu se referea? Este evident, că în perioada lui Kant era cunoscută o singură formă de spaţiu caracterizat prin geometria lui Euclid. Geometria euclidiană se referă doar la spaţiul regulat cu infinitul deschis. Deci, atunci când Kant vorbeşte de spaţiu, în primul rând trebuie sa înţelegem că acest spaţiu este unul regulat cu infinitul deschis. Iar forma spaţiului intuit transcedental, deci şi a timpului, generează şi fac posibile judecăţile sintetice a priorice ale matematicii. Deci, forma şi principiile matematicii sunt dependente de forma şi calităţile intuiţiei sensibile a spaţiului şi timpului. Se înțelege atunci, de ce judecăţile matematice erau declarate universal valabile, întrucât ele se bazau pe acelaşi spaţiu unic, ale cărui cele 5 postulate euclidiene (care descriu calităţile spaţiului) erau considerate adevăruri absolute, iar negarea unui postulat din aceste 5, era considerată o erezie şi o blasfemie în adresa matematicii.

Postulatul suspect și geometria neeuclidiană

Al V-lea postulat a lui Euclid totuşi părea a fi suspectat de faptul că n-a fost elaborat în condiţii sintetice a priori, dar a fost extras din experienţă, ceea ce nu garantează că proprietăţile lui sunt fundamentale şi universale. Acest postulat menţionează faptul că, printr-un punct exterior unei drepte, într-un plan, nu se poate duce (nu există în plan) decât o singură dreaptă paralelă cu dreapta dată. Totuşi, din anumite condiţii matematice şi geometrice, aceastaă axiomă a fost pusă la îndoială. Până la urma s-a demonstrat faptul, că ea nu satisface cerinţele de aplicabilitate universală. Această concluzie se datorează matematicienilor Lobacevski, Bolyai şi Gauss, care în deceniul 4 al sec. al XIX-lea, demonstrează faptul că acest postulat este valabil doar pentru un plan local (limitat), dar nu şi pentru planurile infinite. Pentru că această axiomă să fie valabilă şi pentru infinit, este necesar ca acest infinit sa fie unul închis, însă acest fapt deformeazaă

spaţiul regulat, şi-l transformă într-un spaţiu curbat. De aici sunt schimbate şi toate proprietăţile spaţiului. Acest gen de geometrie a fost numită geometrie neeuclidiană, care, în funcţie de genul curburii, se împarte în geometrie neeuclidiana hiperbolică şi geometrie neeuclidiană eliptică. În cadru acestui spaţiu curbat, printr-un punct exterior dat unei drepte, se pot duce o infinitate de drepte paralele, doar că în cadrul celei hiperbolice dreptele se indeprtează una de alta, iar în cazul celei eliptice ele se intersectează. fig.1

Hyperbolic

Eliptic

Euclidian

Spațiului, judecățile matematice și realitatea

fig.1

Intorcându-ne la Kant, am putea oare concluziona că, schimbând proprietăţile formei de intuţie a spaţiului, respectiv şi forma de intuiţie a timpului, în ansamblu - estetica transcedentală, ca consecinţă poate să transforme şi forma judecăţilor matematice? Fără doar şi poate. Iar geometria neeuclidiana a demonstrat acest lucru. Iniţial a fost intuit spaţiul neeuclidian, iar consecinţa acestui fapt a fost negarea vechilor axiome ale geometriei, ceea ce a demonstrat faptul că nici o axiomă a matematicii, în fond, nu are caracterul general universal-valabil, cu proprietăţi fundamentale. Această revoluţie coperniciană a matematicii a zdruncinat orice credinţă în faptul că legile matematicii sunt inefambile, imuabile şi „sfinte”. Cu privire la aceasta, matematicianul german, G. Cantor, menţiona că “esenţa matematicii este de a fi liberă”. Astăzi, fiecare matematică își poate stabili axiomele şi regulile sale. Totuşi, Kant lansează o idee destul de provocătoare, în privinţa construcţiei şi cunoaşterii realităţii. Conştiinţa noastră dispunde a prioric de formele sensibilităţii (spaţiu şi timp), şi categoriile intelectuale, fiind o matrice cu funcţia de construcţie şi organizare a senzaţiilor exterioare, a realităţii. Adică, realitatea nu ne este dată aşa, cum este ea în sine, dar conştiinta noastră o construieşte în baza acestei matrici. Legile nu sunt conţinute imanent în natură, nu subzistă împreună cu fenomene, dar legile ne sunt create de această matrice. Foarte ingenios... Aceasta presupune faptul că, dacă am schimba structura matricei intelectuale transcedentale, atunci am schimba imediat şi structura realităţii, precum şi legile naturii. Modelul cosmologic al lui Einstein confirmă acest fapt, cu toate că puţini văd legătura dintre cazul lui Einstein şi teoria lui Kant. Teoria relativităţii şi modelul cosmologic einstenian, nu erau posibile dacât în baza modelului de spaţiu prezentat în geometria


neeuclidiană intuită a prioric de Lobacevski şi alţii. În ce constă defapt ‘‘isprava’’ lui Lobacevski? Tocmai în faptul că a reuşit să modifice una din elementele structurale ale matricei noastre transcedentale – spaţiul. A modifcat spaţiul transcedental şi Einstein a văzut o alta lume, cosmosul avea deja o altă ordine, legile păreau a fi altele, şi matematica clasică nu mai funcţiona. În acelaşi timp, Einstein începe să coinşteintizeze, că matematica nu descrie realitatea în sine, şi nici nu poate s-o descrie, dar o construieşte după propriile sale legi. Modificăm matematica, modificăm şi realitatea: ‘‘în măsura în care legile matematice se referă la realitate ele nu sunt certe, iar în măsura în care sunt certe ele nu se referă la realitate (în sine n.a.)’’. Iar legile matematicii sunt dependente de estetica transcedentală.

Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Geometria neeuclidiana ca noua formă de gândire

Aici ajungem la punctul iniţial; dacă modificăm forma a cel puţin uneia dintre intuiţile sensibile, atunci se modifică şi judecăţile, axiomele şi legile matematicii. Modificarea matematicii are în consecinţă modificarea, principiile şi regulile logicii. Modificarea logicii duce la o nouă formă de gândire. Deci, elaborarea geometriei neeuclidiene are ca consecinţă apariţia unei noi forme de gândire în baza unei noi logici. Iar în ansamblu, o nouă reprezentare a lumii, o reconstrucţie a realităţii. La moment nu ne este cunoscută o logică formată în baza geometriei neeuclediene, dar această posibilă logică, defapt, este foarte similară cu logicile poli-/trili-, sau multi-valente, logicile neclasice. Căci, în cazul geometriei neeuclediene se întîmplă un pardox din perspectiva logicii clasice. Două drepte, A şi B, sunt paralele, în pofida faptului că se

intersectează într-un oarecare punct C. A şi B, dacă sunt paralele, este imposibil ca indentitatea şi unitatea lor să se păstreze disctinct ca A şi B, fiind dizolvate în C, dar totuşi matematic ele sunt paralele. Aici se recurge foarte simplu la o logică polivalentă: punctul C este, în acelaşi timp şi A şi B, păstrându-le unitatea discretă. Structura logicii clasice este ea însăşi o formă analagică spaţiului euclidian. Ea are principii şi legi foarte regulate. Aceasta logică intră în conflict cu orice domeniul metafizic, artistic, poetic, religios etc., ale căror realităţi nu pot fi supuse unei logici clasice regulate, dimpotrivă, ele ar simula o realitate neregulată, ondulatorie, sferică sau curbată în plan ideal. Modificarea reprezentărilor noastre despre spaţiu şi timp ar modifica şi forma noastră de gândire, şi structura lingvistică, precum

O doză de optimism

Ar fi cazul să elaborez o introducere pe cît de ”pompoasă” pe atît de plicticoasă? Sau să fac apel la autoritate ca să întăresc convingerea celor ce citesc că nu-s un oarecare speculant? Nu! Prefer sa fiu mai simplu și să filosofez ”la rece”, fără abordări supraacademice. Ceva timp în urmă mă întrebam : Ce nu ne-ajunge nouă, oamenilor, ca să fim fericiți? O întrebare pe cît se poate de firească și frecventă, chiar și în rîndul majorității. Dacă reducem fericirea la suplinirea necesităților noastre fiziologice, materiale și spirituale atunci e clar de la sine de ce avem nevoie. Dar ar trebui oare să spargem zidurile cu capul , să nu descrețim frunțile și să jucăm roluri ”horror” pe stradă, din cauză că nu putem atinge maximul aspirațiilor noastre? Confortul epocii ne-a gelatinizat complet creerii și dorința de viață încît cei care mai pot să zîmbească cu optimism sunt pe cale de dispariție. Confuzia e și mai mare cînd detașat de problemele existențiale rîzi în hohote pe stradă, iar cei din jur te cataloghează drept nebun(filosof ) sau drogat. Moldoveanul contemporan e în deficit de optimism și asta se datorează în cea mai mare parte condițiilor sociale, politice și economice din țară, ce i-au înzestrat cu o fire contemplativă. Contemplația îl face pe om foarte serios, iar cînd acesta contemplează în exces mimica feței sale, capătă contur meditativ lasînd această pecete a seriozității, amprentată adînc în conștiința sa. Din cauza contemplației, moldovenii au uitat să zîmbească. Aceasta este concluzia unanim iluzorie dar cel puțin încurajatoare la care am ajuns. Desigur că-i o aberație, o aberație care privită dintr-un anumit unghi creează senzația unei ironii. Dar ce drept am eu sa ironizez pe seama moldovenilor? Ce eu nu-s moldovean? Și ce e totuși optimismul? DEX-ul ne spune : ”Concepție filosofică potrivit căreia în lume precumpănește binele

și ar impune o nouă construcţie a lumii, unde un obiect poate fi în acelaşi timp în două spaţii diferite şi în două momente de timp diferit; s-au parcurgerea unei distanţe infinite stând practic în acelaşi loc. Geometria neeculdiana este, defapt, mai mult aplicabilă pentru spaţiile de la infinitul mic sau, din contra, la nivelul infinitului mare. Pe această axă, lumea noastră reprezintă doar o zonă locală, unde geometria euclidiană este valabililă, precum este valabilă cu limite locale asupra paralelelor. O singură întrebare se naşte în privinţa posibilităţii noastre de a modifica formele noastre sensibile a priorice cu privire la spaţiu şi timp, inclusiv şi categoriile intelectuale? Aceasta rămâne o întrebare deschisă...

Ștefan POPOV

asupra răului, iar lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile; atitudine a omului care privește cu încredere viața și viitorul; tendință de a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor.-din fr.optimisme, germ.optimismus”. Mă interesează a doua parte a explicației care ne spune despre optimism ca atitudine. Cum adică o atitudine? Dac-ar fi așa, atunci nu m-ar costa nimic să mi-o schimb și să fiu fericit. În acest caz ne-am ciocni de un optimism exagerat, mai mult forțat decît întemeiat. Pe mine însă mă interesează optimismul generat de siguranță, de stabilitate. La rîndul ei, siguranța depinde în cea mai mare măsură de viitor, sau mai bine zis de previzibilitatea viitorului. Cu cît pot să-l anticipez mai bine cu atît sunt mai sigur și mai optimist. Dar siguranța nu poate fi niciodată una maximă și ea nu este nicidecum un produs al capacităților noastre de anticipare extrasenzoriale, ci ”atîrnă” de acțiunile pe care le înfăptuim zi de zi și care ne zugrăvesc într-o oarecare măsură viitorul. Deci, unica certitudine care ne-ar motiva să privim cu confiență și cu optimism înainte, se rezumă la propriile noastre acțiuni, la ceea ce fac azi ca să-mi permit să zîmbesc mîine. Imposibilitatea obținerii siguranței absolute mă impune să concluzionez că optimismul este o calitate utopică, un aspect degradant al spirtului iar optimistul este un tip care crede că o muscă este în căutarea unei căi de a ieși afară, cum zicea criticul american G.J Nathan. Ei fie, recunosc că m-amăgesc cînd spun : ”Mulțumesc Doamne că hainele îmi sunt cam strîmte, înseamnă că mănînc bine”, ”Nu mă enervează zgomotul care îl fac vecinii, bine că pot auzi” sau ”Primesc plăcere de la spălatul podelelor și geamurilor, asta înseamnă că am casă” dar care ar fi reacția cea mai potrivita? Să m-arunc de la balcon că mi-i acră viața? Cred că acum a devenit mai clară persifilarea în adresa poporului moldav, care s-a transformat într-un gloată de zombi manipulați de grijile cotidiene unde nu există loc pentru zîmbet neîntemeiat și unde ”bună ziua” a devenit o sintagmă puerilă. Nu putem acuza pe nimeni, după cum nici nu putem fugi de această realitate. Unica soluție ar fi să ne conformăm circumstanțelor, și chiar să ne amăgim în caz de necesitate. Doar pînă la urmă noi suntem ceea ce gîndim. Cu aproximativ 2012 ani în urmă un înțelept spunea ucenicilor săi să nu se teamă că nu vor avea ce mînca, sau că nu vor avea unde nopta, căci animalele, plantele și păsările cerului nu se gîndesc la ziua de mîine dar Domnul le poartă de grijă. Nevoile, deficiențele materiale, constrîngerile ne fac să pierdem din vlaga propriei existențe, să sugrumăm dorința de viața și să trăim în ipocrizie. Paradoxul cel mai mare este că toți acești factori demoralizatori sunt doar în mintea noastră și e destul să începem a privi latură favorabilă a lucrurilor ca să schimbăm lumea în care trăim. ”Orice zi e buna, daca nu, ce rost are să ne mai trezim?”

Dumitru OU

5


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Interviu cu Angela STAFII

‘‘A fi femeie e cel mai frumos lucru, care poate să se întîmple unui om...’’

Filosof practician, Conferenţiar Universitar, Doctor în Filosofie... Este vorba de Angela STAFII- femeia plină de „chestiuţe”, şi inteligenţă veritabilă. Omul care ştie să-şi pună întrebări şi să găsească răspunsuri. Filosofia pentru ea e „fundamentul casei”, iar aplicabilitatea sa- un lucru ce nu necesită dovezi...

-Cînd și de ce ați început să vă preocupați de filosofie?

-Filosofia, defapt, a venit în viaţa mea ca întîmplare. Cînd am depus actele pentru România, am încurcat filologia cu filosofia. Am avut noroc că au fost aceleași examene de admitere- istoria si limba română. Am intrat la Facultatea de Filosofie la Cluj, şi chiar a început să-mi placă. Pentru că, din momentul în care am înţeles că am ajuns la filosofie, m-am dus acasă, şi am căutat tot felul de cărţi care să mă ajute să intru un pic în domeniu. Şi, defapt, gustul de filosofie l-am prins în a doua jumătate a anului I la facultate, pentru că am avut lecturi care mi-au permis să înţeleg, că filosofia este aplicabilă. Pentru mine asta a fost foarte important... precum şi faptul că teajută să te înţelegi pe tine, mai mult decît orice alt domeniu. Nu ştiu ce aş fi făcut, dacă n-aş fi făcut filosofie.. Pînă la urmă, probabil că aş fi ajuns la asta, pentru că posibilităţile pe care le oferă filosofia sunt mult mai mari, decît ceea ce-ţi oferă restul ştiinţelor. Iar frumuseţea ei- e că te învaţă să-ţi pui întrebări, şi să te miri de lucrurile care sînt...

-Cum face femeia filosofie?

-Asta-i o întrebare pe care toată lumea şi-o pune, pentru că sînt foarte puţine femei-filosofi. Şi cele care sînt, sînt adesea preocupate de problema femininului- cum de exemplu Simone de Beauvoir, care practic a răsturnat conceptul de „femeie”. Însă, foarte puţine dintre ele fac epistemolologie, care e ştiinţă pură şi dură. Dar, eu cred că aici motivul nu ţine de a fi femeie sau de a fi bărbat, ci ţine mai mult de modelul de gîndire pe care îl ai... dacă ai în tine acea „mirare” de care vorbeam anterior, şi calitatea de a-ţi pune întrebări cu referire la ceea ce se întîmplă- cu tine în primul rînd, şi după aceea cu cei din jur... şi cum să faci ca să iasa bine în viaţa ta... Pentru că scopul nostru, al tuturor, este, de fapt, să fim fericiţi. Pentru asta muncim toată viaţa: să avem o armonie şi sentimentul ăsta de satisfacţie. Şi atunci, nu contează de eşti femeie sau bărbat. Dar e mai greu să fii femeie şi să faci filosofie, pentru că întîmpini rezistenţa socială. Bărbaţii nu se pot uita la o femeie serios, atunci cînd ea face filosofie. Însă, vreau să zic, de multe ori am întîlnit femei cu capacităţi mult mai mari de a face filosofie, decît bărbaţii.

-Cunosc că aţi ţinut cursul de filosofie feministă. Care este cel mai apropiat subiect pentru Dvs. ?

Mie mi-a plăcut foarte mult conceptul feministelor de valul doi, care se leagă de cunoaşterea situată. Această cunoaştere

6

situată e un concept care demostrează că anumite persoane, se pot ocupa de anumite chestii mai mult decît altele. Din contextul social şi educaţional în care eşti plasat, tu ai tendinţa să te ocupi de anumite lucruri. Şi asta nu-i o idee neaparat a feministelor, pentru că despre asta vorbise înainte şi Habermas- cu interesele de cunoaştere, şi mai mulţi. Dar ideea asta, venită de la o femeie, demontează, practic, tot conceptul ăsta de a face ceva, doar pentru că tu eşti femeie, sau pentru că tu eşti bărbat. Deci, nu genul contează. Asta mi s-a părut cel mai apropiat de mine. Şi, încă o chestie care mie mi s-a părut interesantă... Feminismul în sine este perceput ca şi lupta cu bărbaţii. Dar, de fapt, el nu este lupta cu bărbaţii... Numai feminismul radical priveşte lucrurile astfel. Însă, pentru feminismul valului doi, e vorba de a avea posibilitatea să te afirmi, de a nu fi discriminată. Dar asta nu înseamnă că vreau să iau locul unui bărbat, ci asta înseamnă că eu vreau să-mi iau locul meu. Şi atunci cînd îl am, să nu mă întrebe nimeni, de ce sînt femeie şi am locul ăsta...

-Cu ce carte aţi recomanda să se înceapă intrarea în filosofie?

-Noica zicea că poţi începe să citeşti f ilosofie de oriunde… Pentru că trebuie să porneşti de la ceea ce-ţi place. Tu ai o întrebare pe care nu ţi-o poţi explicaatunci trebuie să porneşti exact de la întrebarea asta. Eu zic altfel. Am avut recent un caz- cineva citea nişte cărţi de filosofie, şi rîdea de limbajul care era acolo… Şi e vorba de un om inteligent, un om care citeşte foarte mult, dar care nu citeşte filosofie, şi nu ştie cum să o citească. Şi atunci eu am zis că pregătesc o schemă: cine şi de unde ar putea începe să citească filosofie. Dacă, de exemplu, omul vine din filologie, din

literatură, e mai simplu să “alunece” în filosofie. Dar dacă omul vine din economie, sau din matematică? Şi eu întotdeauna porneam cu studenţii de la Platon. Mie Platon mi se părea extrem de important, pentru că el e suculent la lectură, citeşti- şi îţi place. Contează foarte mult să ai plăcerea textului. Dacă tu nu ai plăcerea lecturii, nu poţi să citeşti cartea asta. Într-al doilea rînd, cărţile sunt chestii tehnice, însă foarte importante. Ele nu trebuie să fie mari. Asta e o chestie foarte importantă. Iar în al treilea rînd, trebuie să te atingă personal. Filosofia, dacă nu te atinge, n-o poţi înţelege… Şi atunci Platon e o alegere potrivită, pentru că el are tot spectrul, de la el poţi să porneşti în orice direcţie...

-Dar care este cartea Dvs. preferata şi de ce?

-Nu pot să zic că am o carte preferată... Pentru că sunt atîtea de multe frumoase, încît să zici că ai o carte sau un autor preferat, e practic imposibil... Pot însă să spun ce cărţi m-au format, ce cărţi au fost foarte importante pentru mine. Şi dacă e vorba de filosofie, atunci asta e Nietzsche- „Așa grăit-a Zarathustra”; filosofii post-moderni: Jacques Derrida, Jean-François Létard, Gianni Vattimo. La fel, pentru mine a fost foarte important Ferdinand de Saussure, Levi Strauss... Iar din romane,cînd eram mică citeam foarte mult. Şi mai ales romane din astea feminine. Una dintre cărţile care pe mine m-au format, a fost Consuelo (de George Sand). Şi de acolo,de fapt, am început să mă întreb, dacă o femeie trebuie să stea neaparat la cratiţă, sau o femeie poate gîndi. Sau, o femeie dacă gîndeşte, trebuie să evite cratiţa, sau poate să aibă şi o familie foarte bună? Astea au fost întrebările pe care mi le-a generat cartea. În rest, mie îmi plac foarte multe cărţi…


-Şi dacă să revenim la “cratiţă” şi la rolul femeiei, atunci, cum se raportează o femeie-filosof contemporană la societate, la tarele ei, şi faţă de rolurile impuse şi asumate de către femei în general? -Adevărat, tu trebuie să te raportezi la nişte norme; maniera în care tu eşti, maniera în care te impui- te ajută să menţii un om pe care tu ţi-l doreşti. Pentru că în contemporanietate femeia nu mai are rolul pe care l-a avut cîndva. Ceea ce se întîmplă acum- se observă şi o detectează foarte mulţi teoreticieni – este feminizarea bărbaţilor şi masculinizarea femeilor… Pentru că femeile încep să fie cele care fac banii; femeile încep să-şi contruiască carierele, şi numai după patruzeci ajung sa-şi formeze familia- exact modelul masculin din trecut. Şi atunci, pe mine ca persoană mă enervează cînd cineva încearcă să-mi impună limite pentru că sunt femeie… E ca şi cum ai impune limite, pentru că eşti mai plinuţ, sau pentru că ai un defect, ş.a.m.d . Mă enerveaza ideea că a fi femeie e o limitare. Dimpotrivă, mi se pare că a fi femeie e cel mai frumos lucru, care poate să se întîmple unui om... Pentru că noi avem atîtea chestiuţe interesante în interior, şi misterul ăsta, pe care foarte mulţi bărbaţi nu pot să-l descifreze…

-Există un stereotip, precum că filosofia nu este aplicabilă, că ea nu este altceva, decît un joc „de-a cuvintele înţelepte”. Pe cînd în viaţa de zi cu zi ea nu-ţi poate aduce nimic „perceptibil”, sau ceva ce ar „încăpea” în portofel...

-În spaţiul post-sovietic în special, s-a format tradiţia asta a filosofiei speculativecare e un set de “înţelepciuni” care nu te pot ajuta, dar ele-ţi dezvoltă cumva gîndirea, te lasă să te dai deşptept în faţa altora. Mie mi se pare foarte important faptul că filosofia te ajută să te cunoşti. Iar mai mare aplicabilitate decît a te cunoaşte pe tine, a-ţi cunoaşte limitele, a şti ce vrei, şi a şti ce poţi tu să faci- eu nu văd. În prezent, mulţi zic că filosofia aplicată proneşte din sec. XX, odată cu post-modernii… De fapt, nu este aşa. Filosofia aplicată începe în Grecia Antică. Noi ştim că şi Aristotel, şi mulţi-mulţi alţii, au lucrat la curţile domnitorilor ca şi filosofi. În America anilor ’80, poate chiar mai înainte, deja în secolul nostru, firmele

Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

îşi angajează filosofi pentru planificare strategică. Pentru că ceea ce face un filosof, nu poate face oricine altcineva. Noi putem prevedea nişte lucruri, construi o hartă a ceea ce se întîmplă, şi construi strategii pentru ca firma în cauză să reuşeasca, sau tu ca persoană să reuşeşti...

-Cum poate să iasă din depresie un filosof?

-În primul rînd, filosoful nu intră în depresie... Pentru că el ştie să se detaşeze. Dar procesul ăsta de detaşare, de fapt, este ieşirea dintr-o anumită situaţie complicată. Anume aici şi ajută foarte mult filosofia... Pentru că te învaţă să te vezi dintr-o parte– lucru pe care nu ţi-l poate permite nimeni altcineva. Da, psihologia poate face lucrul ăsta, dar atunci ai nevoie întotdeauna de un psiholog alături, care să te ghideze. În filosofie, însă, e altfel. Tu ai nevoie de un consilier alături, dar pentru foarte scurt timp- atîta timp, cît înveţi să te cunoşti pe tine. După aceea, cunoaşterea asta de sine şi detaşarea de sine îţi permite să te joci. Conceptul ăsta de “joc” îmi place foarte mult. De exemplu, dacă mie mi s-a întîmplat o chestie urîtă, ceea ce fac eu, e că mă aşez şi mă gîndesc: cel căruia i s-a întîmplat asta nu sînt eu, ci e un om diferit de mine. Omul ăsta vine la mine şi mă întreabă: “Ce să fac?”. Şi atunci eu am o serie de strategii şi mă impun să ies din situaţia dată. Şi cred că majoritatea filosofilor fac asta...

Philosophical Wines

-Utilizarea conceptelor filosofice într-o cheie a „senzaţionalului”, a „jocului”, şi formularea temelor filosofice într-un mod în care acestea să sune mai atractiv pentru masenu credeţi că ar putea afecta cumva spiritul clasic al filosofiei? -Ce este, de fapt, filosofia? Ea este o analiză a concepţiei despre lume, şi o bază pentru formarea conceptelor noi. Nu se pot influenţa una pe alta. Dimpotrivă... Nu, eu nu zic că noi iluminăm oamenii, dar ieşirea asta a filosofiei în lume permite schimbarea atitudinii faţă de ea. Mie asta mi se pare foarte important. Şi pe urmă, din ăştea care vin la Philosophical Wines – unu-doi cînd ajung în celălalt Club Filosofic, precum e Agora- consider că este foarte important. Prin maniera asta eu am atras foarte mulţi oameni la filosofie. Filosofia e într-atît de largă , încît acolo încap toţi. Căci, de exemplu, matematica superioară nu are de suferit de la faptul, că copii se joaca pe calculator în jocurile de matematică. Tot ce facem noi la Philosophical Wines – e de a le arăta oamenilor frumuseţea asta a filosofiei, şi de a-i învăţa să-şi pună întrebări.

-Şi în final- spre ce, după părerea Dvs., se îndreaptă filosofia mondială?

-Prin anii ’60 s-a declarat moartea filosofiei. Toţi filosofii vorbeau despre faptul că filosofia a murit. Eu cred că, defapt, ea doar îşi schimbă formele. E şi normal. Marele ziare şi reviste ale lumii cheamă filosofi pentru explicarea crizei mondiale, sau pentru explicarea războaielor de exemplu... Şi anume aplicabilitatea asta a gîndirii filosofice este acum actuală şi importantă. Oamenii încep să înţeleagă că cel mai important e– a şti să gîndeşti. Asta şi e filosofia. Dacă tu nu poţi să gîndeşti un anumit eveniment, tu nu ai cum să-l rezolvi. Asta-i foarte clar. Şi atunci, partea asta aplicabilă la nivel social mie mi se pare extrem de importantă. În afară de asta, există partea de filosofie speculativă, care-i la fel extrem de importantă; care dă concepte noi de înţelegere a lumii. Şi acuma se lucrează în ştiinţa interdisciplinară. Nu mai există un fizician care stă cu nasul în cărţi. Fizicianul are alături o echipă întreagă de alţi savanţi... Şi filosoful este foarte important pentru construcţia asta a bazei. Căci filosofia este fundamentul casei… Şi dacă dispare fundamentul, casa nu mai este... Deci, rolul filosofiei nu se schimbă. Se schimbă forma. Filosofii ies în lume...

Anna GULKO

7


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Introducere în neconvențional Cînd m-am născut, nici nu ştiu cum arăta lumea, primele amintiri îmi aduc în faţă imagini de obiecte de care mă loveam, sau imaginea părinţilor mei fericiţi, care nu ştiau ce să mai facă pentru mine. Acum mă întreb, dacă ceea ce vedeam eu atunci era într-adevăr lumea reală, “realitatea” sau “visul”, nu sînt convins nici acum că aceea era o realitate, cum nici că ceea ce trăiesc acum este o “realitate”, chiar dacă mai toţi îi spun “realitate”. Chiar dacă uneori încerc să mă conving că simţurile mele, auzul, văzul sau pipăitul etc., sau spiritul întreg (sufletul, cum spun bătrînii) s-au perfecţionat, tot nu mă pot convinge că am atins perfecţiunea lor. (Eu nu cred în perfecţiune, probabil cum nu credeţi nici voi, pentru că noi nu ajungem la ea niciodată). Atunci nu vedeam cu siguranţă “realitatea”, pentru că era doar un vis al începuturilor, sînt sigur că nici acum nu văd “realitatea”. Atunci, ce văd şi ce vedeţi voi şi, mai ales, ce văd celelalte entităţiunivers din această “realitate”? De 2000 de ani oamenii au crezut în această „realitate”, au văzut această “realitate” cînd materie cînd idee, dar vine un neavenit, sau, poate un nebun să spună că greşim, că toţi au greşit şi greşesc, şi că nu au văzut şi nu văd “realitatea”(n-o văd “corect”, convenţional vorbind). Ei nu văd că, de fapt, materia şi idea sînt simultane? Nu există materie fără idee, şi nici idee fără materie, la fel cum nu există materie fără energie, şi nici energie fără materie. De aici şi acum, întreg sistemul se redefineşte, începînd cu teoriile lui Aristotel şi pînă la Husserl, sau Heidegger, sau Kant, totul trebuie revizuit, reflectat ca simultanietate şi nu doar independent. Cunoaşterea lor transcedentală sau nu, experienţă primară sau nu- trebuie pusă în concordanţă cu această simultanietate materie/idee/ energie. Şi, ca să devină mai interesant, vă aduc în prim plan unele din cele mai noi descoperiri ale ştiinţei, unde, paradoxal, în lumea cuantică a apărut ipoteza existenţei a două lumi paralele (una- sistem şi altahaos), care, în loc să limpezească apele, mai rău le agită. Este nevoie de neconvenţional. Pe de o parte, pentru că aduce în prim plan paradoxul ca existenţă obligatorie în orice entitateunivers, (aici intră şi simultaneitatea materie/idée/energie, simultaneitate care doar din snobism se poate spune că nu există ca realitate în sine ), pe de altă parte, orice paradox rămîne paraox în orice condiţii, dar esenţial este că acest paradox nu este exprimat de existenţa a două lumi paralel, ci simultane. Mărim astfel incertitudinile, ca şi cînd nu era destul. O altă idee care tulbură mintea umană (entitateunivers) este tendinţa ei de a crede că energia poate produce materie, şi că din Bing-Bangul ancestral (presupus doar energie) am apărut noi materiaidee. Lumea este în impas, dacă nu aderă la simultanietăţile neconvenţionalului menţioate (sînt mult mai multe simultanietăţi, vom vedea), şi preluînd idea greşită că energia poate produce materie.

8

Să vedem argumentele. Plecăm de la o întrebare, oare, la rîndul ei, energia se produce din vid? Poate un savant sau o ştiinţă să ne confirme că energia se produce din vid? NU. În nici un caz. Orice energie (gravitaţională, magnetică, electrică, atomică tare şi slabă) este produsul, mai exact efectul materiei, şi nu invers, (ca şi Dumnezeu) nu putem crede altceva. Să ne imaginăm, ce se întîmplă cu orice corp dacă îl aruncăm pe soare, într-o Gaură Neagră, sau un Big-Bang. Credeţi că dispare pur şi simplu? Este evident, că pe soare nu dispare, ci se transformă în particule ceva mai mici. Materia lui nu dispare nici într-o Gaură Neagră sau Big- bang. El se transformă în particule din ce în ce mai mici, în raport de energia care participă, iar dacă acestă energie ar fi nelimitată- şi ca valoare, şi ca extindere spaţiutimp acele corpuri s-ar transforma în particule foarte mici, (imposibil de măsurat sau detectat de o entitateunivers chiar om) nelimitat de mici. În concluzie, materia nu dispare (este doar o aparență), ci aşa cum energia devine mică de nivel cuantic, şi materia devine mică de nivel cuantic, ba mai mult, materia, ca şi energia devin atît de mici, încît nici o entitateunivers nu o mai poate detecta, măsura, convenţionaliza, cunoaşte, etc. Materie/idee/energie în aceste condiţii devine 0, faţă de un 0* (cuantificabil, diferit ca realitate de 0, dar infinit apropiat de 0), care defineşte o lume cuantică; 0 este un paradox care, deşi nu reprezintă nimic, el reproduce ulterior universul în sine, inclusiv lumea noastră convenţională. Desigur, unii vor spune că nu există energii nelimitate sau materie nelimitată (mică sau mare). Eu vă aduc două argumente, unul- neputinţa oricărei entităţiunivers este mare, ca dovadă că noi nu sîntem în stare să măsurăm energia cuantificabilă decît limitat, şi doar ajutat de alte entităţiunivers, (calculatoare, scule, instrumente, aparate etc.), că nu cunoaştem şi nu putem măsura dimensiunile aromelor nucleului, cu atât mai mult să determinăm structural lor, pe de altă parte, nimeni şi nimic nu a putut defini limitele universului nici în exterior, nici în interior. Poate spune cineva că a găsit limita spaţiului sau a timpului? NU. Mai sînt o mulţime de argumente, ca dovadă că, deşi ştiinţa a evoluat imens (imensitatea ei este raportată la universul nostru convenţional, pentru că raportată la universul în sine este infim de mică), nici o ramură a ştiinţei nu a găsit un capăt în direcţia propusă, dar nici capătul de pornire nu l-a determinat nimeni în mod absolut, ci doar ca relativ convenţional.

Ştiinţa, ca şi mintea umană, ca şi spiritul oricărei entităţiunivers produce doar reflectări ale realităţii, adică convenţii şi convenţional, relative în raport de absolutul lor ca univers în sine (paradox). Filozofia este definită de dicţionar ca “1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. 2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie. Sursa: DEX ‘98 | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink” sau “Concepție generală despre lume și viață, proprie unui gânditor sau unui grup de gânditori. 2) Știință care se ocupă cu studierea legilor și principiilor generale ale existenței și dezvoltării naturii, societății și gândirii. 3) Bază metodologică pe care se sprijină o știință; ansamblu de principii metodologice. ~a limbii. 4) Atitudine specifică; comportament personal. 5) Problemă greu de rezolvat; lucru greu de făcut. 6) iron. Vorbire încurcată și abstractă. A început o ~ ! [Art. filozofia; G.-D. filozofiei; Sil. -fi-e] /<gr. philosophia, fr. philosophie “. Dacă filozofia reflectă “realitatea” înseamnă că orice entitateunivers care reflectă “realitatea” într-un fel sau altul face filozofie, și deoarece orice entitateunivers reflectă “realitatea” într-un fel sau altul, înseamnă că orice entitateunivers face filozofie şi nu doar omul- cum s-a crezut pînă acum. Mai mult, orice ştiinţă sau neştiinţă sau religie sau ateism reflectă “realitatea” într-un fel sau altul, altfel spus, face filozofie (respectiv filozofie teistă sau ateistă, matematică sau chimică, fizică sau biologică etc.) La ceastă concluzie mai trebuie adăugat ceva- nimeni şi nimic nu reflectă în realitate “realitatea”, toate entităţileunivers reflectă “realitatea” prin intermediari şi cu ajutorul unuia sau mai mulţor intermediari (entităţiunivers). Aceşti intemediari sînt tot entităţiunivers şi la rîndul lor reflectă “realitatea” prin alţi intermediari. Adică, noi percepem ”realitatea” cu jutorul spiritului, acesta prin intermediul simţurilor, care, la rîndul lor, fac intermedierea prin organe (ochi, urechi, etc.), la rîndul lor, prin atomi şi molecule ş.a.m.d. Mai nou ne-am convins, sper, că realitatea n-o mai putem reflecta direct cu posibilităţile noastre, ci obligatoriu intermediate de alte entităţiunivers (calculatoare, scule, aparate, etc.) În acest caz este evident că noi în mod direct nu reflectăm realitatea. Nu putem spune nici că realitatea noastră este doar iluzie, atunci ce reflectăm? Vă spun eu reflectăm o iluzie care este “realitate”, ea este o “realitate” doar neputinţa oricărei entităţiunivers face ca realitatea să nu poată fi redată ca realitate. Este o simultaneitate de iluzie şi realitate respective iluzierealitate. Dacă legăm simultaneităţile definite pînă acum materie/idée/energie, entitate/


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

univers, iluzie/realitate, vom descoperi noi categorii filozofice mult mai apropiate de “realitate” decît “realitatea” definită în filozofiile anterioare. Vom descoperi astfel categoriile de bază ale unei noi filozofii care nu numai că este o noutate ca reflectare a “realităţii”, această filozofie îşi permite şi să sistematizeze şi să redefinească întreaga cunoaştere umană nu doar filozofia de pînă acum. Filozofiile anterioare au plecat în mod eronat (nici nu aveau ştiinţa şi evoluţia de partea lor, să recunoaştem) de la simţurile directe şi de la categorii filozofice ca spaţiul şi timpul pe care le-au făcut experienţe primare, (Husserl) transcedentale (Kant) sau materiale (Marx) sau ideale, (Hegel), eul şi sinele (Schelling) etc. Din lipsa evoluţiei spirituale şi a ştiinţelor ei s-au limitat la nivelul cunoaşterii timpului lor, ca atare şi categoriile lor filozofice de spaţiu şi timp erau limitate la universal lor convenţional. Aceste categorii filozofice nu sînt greşite ele sînt doar limitate şi ca simple categorii filozofice dar şi ca legături cu alte categorii filozofice sau între ele. Astfel ei nu au avut capacitatea să definească o altă categorie filozofică esenţială care aduce o nouă perspectivă a cunoaşterii “realităţii” şi a iluzieirealitate. Categoria filozofică la care trebuie raportat inclusiv spaţiul şi timpul este “transformarea”. Transformarea este categoria filozofică faţă de care trebuiesc raportate toate categoriile filozfice şi toate entităţileunivers. În lipsa ei toate convenţiile şi nonconvenţiile devin absurde. Timpul şi spaţiul sînt efecte ale transformării şi nu invers cum se credea, este dacă doriţi ca şi cînd noi nu mai existăm dar vrem să măsurăm spaţiul şi timpul universului nostru, imposibil. Dacă murim credeţi că mai putem vorbi noi despre spaţiu şi timp sau despre orice altceva? NU. Dacă transformarea dispare (adică noi ca entitateunivers de sine) dispare totul

pentru noi ca entitateunivers adică pentru transformarea care eram şi spţiul şi timpul definit de ea. Este evident un paradox la care orice entitateunivers este supusă indiferent de dimensiunile spaţiului şi timpului său. Spun entitateunivers dintr-un singur motiv deocamdată, nu există entitate (atom, moleculă, om, animal, plantă, planete, universul în sine, etc.) care să nu fie un univers (atom, moleculă, om, animal, plantă, planete, universul în sine, etc.) indiferent cît de mare sau cît de mică este. Dacă plecăm de la transformare de data aceasta vom descperi o simultaneitate foarte importantă universul. Universul redefinit astfel este o simultaneitate a acestor trei categorii filozofice transformare, spaţiu şi timp respectiv universul este simultaneitatea transformarespaţiutimp. Încercaţi să negaţi acest lucru şi să descoperiţi un univers (atom, moleculă, om, animal, plantă, planetă, universul în sine, etc.) care să nu fie determinat de simultaneitatea prezentată şi mai discutăm. Ca să vedem importanţa acestei definiţii şi rolul esenţial al transformării, să observăm că şi universal lui Kant sau Heidegger, sau Husserl, sau oricare sînt determinate de simultaneitatea transformarespaţiutimp, astfel dacă transformarea este una materială filozofia şi universul acesteia devin materialiste, dacă transformarea este de natură ideală atunci acestea devin idealiste, dacă transformarea este transcedentală filozofia şi universal ei devin transcedentale, etc. În noile condiţii, orice filozofie şi ca să generalizez orice reflectare a “realităţii”este parte componentă a simulanietăţii transformarespaţiutimp şi nu doar a spaţiului sau timpului sau chiar transformării respective. Prioritatea uneia sau alteia devine inutilă char dacă în mod convenţional poate să o facă oricine, doar că este ca şi cînd în fizica cuantică unde cineva ar putea

Astăzi, tot mai accentuat se profilează tendinţa populaţiei din ţara noastră către modelul cultural din occident: ideile globalizării, blugii, venerarea vedetelor occidentale, coca-cola, pop-corn, glamour, cultul limbilor străine (engleza, franceza, italiană etc)? Însă, această tendinţă şi dorinţă de-a trăi „ca ei” se face ca prin întuneric şi cu ochi legaţi. Totuşi, faptul că suntem o ţară agrară nu trebuie neglijat. Pe străzile oraşelor noastre se profilează fenomenele, care oferă dovadă că suntem o ţară agrară: lipsa acută de intelectuali, lipsa gustului estetic (în orice domeniu), multe de etc.. Nici într-un caz nu încerc să afirm că a fi ţărani este ceva de care ar trebuie să ne fie ruşine. Nu!!! Din contra – trebuie să fii şi să faci acel lucru pe care-l eşti capabil să-l faci excelent. Să fii mândru de această capacitate. Cred că este nevoie de o remarcă aici: nu încerc să afirm că evoluţia, ori dezvoltarea, ori progres ar trebui condamnat la închisoare (în situaţia dată) ci încerc să accentuez faptul că cel mai uşor e să devii delitant în progres decît un profesionist în cadrul dezvoltării interioare. Alt fenomen, de care întradevăr ar trebui să ne fie ruşine, este ceea că noi suntem asemenea unor maimuţe care copie orice mişcare fără a se gîndi asupra acestei mişcări, fără a o supune criticii. Această dorinţă de-a „fugi de acasă” oferă un teren inepuizabil pentru satiră nu numai indivizilor autohtoni dotaţi cu spirit critic, dar şi celor aflaţi în afara ţării. Ne este ruşine deorice: de folclorul nostru muzical, de hăituri, de vestimentaţie, de bucate, de tradiţii şi obiceiuri, de relaţiile noastre. Prin comportamentul acest de tip „xerox stricat” nu facem alt ceva decît să inventăm o bicicletă cu roţile pătrate, dar bicicleta care este una funcţională o acoperim cu plapume transparente. Încercaţi să priviţi ceva din prisma paharului cu apă:

imaginea va fi una strîmbă şi neclară însă, asemătoare cu originalul. Acelaşi lucru se întîmplă cu cultura noastră. Noi nu promovăm muzica strămoşilor care este perfectă din orice punc de vedere, noi nu păşim pe aceeaşi undă, în schimb noi compunem piese în stil occidental de care, în consecinţă, singuri ne amuzăm. Noi nu studiem în profunzime limba în care vorbim, noi tindem să cunoaştem o altă limbă: în rezultat „cunoaştem” două limbi. Desigur, noi nu suntem singuri în faţa acestei probleme de „ruşine de sine”. Cu această problemă s-au confruntat practic toate ţările care fusese cândva sovietice. Mult timp ni s-a interzis să „mâncăm” dulciuri din motiv că „vom avea alergie”. Într-o zi noi am ajuns „la o fabrică de ciocolată” şi am fost liberi să facem orice . Exact-ORICE! Fără precizări. Faceţi ce vreţi! Ce vrem? Dar ce doream noi nici idee nu aveam. Respectiv, s-a primit ceea ce avem – nivelul cultural (şi nu numai) aproape la zero. Este necesar să treacă timpul însă, timpul trebuie ajutat cu propriile noastre acţiuni (adevărul banal). Nu trebuie să precizăm cum este Bine, ci trebuie să ne învăţăm să depistăm acest Bine. Republica Moldova are nevoie de un training intensiv şi calitativ. E timpul să strigăm Aho-Aho la cei care conştientizează situaţia adevărată a Moldovei. Mojoritatea din acestea sunt tăcuţi pentru că sunt încrezuţi în inutilitatea acţiunilor sale în calitate de

spune că lumea sistemică este în faţa lumii haosului acesteia, ceea ce ca “realitate” şi nici ca iluzierealitate nu este adevărat la fel cum nu s-a reuşit niciodată să se demonstreze prioritatea materiei sau ideii. În 2000 de ani nimeni nu a putut face acest lucru pentru că ele sînt simultane ca şi teoria aceia cu oul şi găina acum putem spune cu certitudine că oul şi găina sînt simultane şi nu sucessive. Şi dacă am ajuns aici, aşa cum am spus anterior “orice formă de organizare” nu este altceva decît o entiateunivers indiferent dacă analizăm materia, idea sau energia sau simultaneitatea lor. Aşa cum se observă orice entitateunivers nu are doar component universal ci şi componenta entitate. Dar ce este atunci entitatea? Este evident tot o simultaneitate dar de data asta o simultaneitate care să facă distincţie între “formele de organizare” şi din acest motiv entitatea este simultaneitatea formăexistenţăspirit unde trebuiesc redefinite convenţiile. Forma este simultaneitatea tuturor entităţilorunivers de efect directe ale entităţiiunivers (proprietăţi fizice, chimice, fiziologice, biologice etc.) existenţa este simultaneitatea golplin a entităţiiunivers iar spiritul este simultaneitatea memorie/gîndire/simţuri/ sentimente/intuiţie/instinct. Din păcate nu poate fi redată o întreagă filozofie în cîteva rînduri (poate că ar trebui să începem cu un dicţionar neconvenţional mai întîi) motiv pentru care aştept întrebări indiferent de domeniu sau activitate. Sînt convins că şi dumneavoastră puteţi face asocierile între filozofia acesta şi realităţile dumneavoastră fără mari probleme şi sînt convins că vom putea da împreună multe răspunsuri convenţionale dar orice răspuns va rămîne paradox în raport cu realitatea în sine.

Tudor PAROIU (București)

Rușinea de sine a moldoveanului

schimbători . Omenirea este în continuă dezvoltare şi, posibil că această „ruşine de sine” nu este ceva din domeniul Răului ci, este un pas în drumul continuu spre perfecţiune. Nu trebuie să creem un nou cult al culturii în cazul dat ci, trebuie să încercăm să schimbăm ceea ce ne stă în puteri . Începem de la simplu şi treptat vom ajunge la complex, de la părţi la întreg . P.S.Sunt conştientă de faptul că nu sunt prima şi ultima în domeniul sfaturilor şi îndemnelor însă, în cadrul acestui eseu fusese imposibil să reflectez asupra problemei fară a încerca să ofer soluţii (nu exclud faptul că sunt inutile).

Daria OSCOLCOVA

9


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Filosofia „Micului prinţ” Idei filosofice în scrierile lui Saint-Exupery

„Limpede nu vezi decît cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” Saint-Exupery

Filosofia, în opinia unor filosofi, poate fi găsită doar în cărţile exclusiv filosofice: „Republica” lui Platon, „Aşa grăit-a Zarathustra” scrisă de Nietzsche, sau „Fiinţă şi timp” de Heidegger. Filosofia este creată de filosofi, citită de filosofi, înţeleasă şi discutată doar de filosofi. Alţi filosofi, precum este şi autorul acestui articol, va afirma contrariul. Filosofia este o „dragoste de înţelepciune”, însă înţelepciunea nu poate fi nici privatizată, nici monopolizată de anumiţi oameni cu anumite privilegii. Sofia este purtătoare a principiilor existenţei, idei cu rezonanţă mai mult practică decît teoretică, de cum să-ţi trăieşti viaţa cît mai armonic cu tine însuţi şi cu orizontul lumii ce te înconjoară. Ea implică principii, tendinţe, sensuri, sfaturi, idei, recomandări, axiome de cum să-ţi duci piatra pînă în vărful muntelui lui Sisif şi după care să obţii împăcare cu sine cînd ea se va rostogoli înapoi. Sofia, ca o apă dătătoare de existenţă, o poţi găsi pretutindeni: la colţ de stradă, în capul lui moş Ion Roată din satul X, la poalele unor munţi, în ochii unui copil, în situaţii de nuntă sau moarte a prietenului tău, doar că în cărţile de filosofie, sofia, este mai condensată, mai aranjată. Nu vreau să-i înţeleg pe filosofi, care „cîrnesc nasurile” cînd aud de Dostoevsky, Mann, Kafka, Camil-Petrescu, Ionescu sau de Saint-Exupery, recunoscîndu-i doar pe cei din „Istoria Filosofiei”: Aristotel, Kant, Schopenhauer şi alţii. Saint-Exupery nu a fost filosof! A fost aviator şi între cursele sale de zbor mai şi scria. Însă cum scria? ... şi ce rezonanţă au avut scrierile sale atît pentru timpul său, cît şi pentru posteritate? ... e prea dificil să-i estimezi impactul, ca o bijuterie sau o operă de artă cînd nu i se cunoaşte valoarea – inestimabilă; deci Saint-Exupery este inestimabil – el nu poate fi măsurat. Începînd cu prima literă, înrolează cititorul într-o excursie, din cabina avionului său, asupra sensului şi valorilor vieţii umane. De acolo, de sus, din nori, actele şi valorile umane îşi capătă noi înţelesuri - „Cine crede în zor, e stăpîn peste zare” zicea Blaga. Ideile sale filosofice pendulează în arialul ideilor umaniste „Un individ trebuie să se sacrifice pentru salvarea unei colectivități. Nu este vorba aici de o aritmetică stupidă. E vorba de respectarea omului ca individ.” Ideea omului ca individ este mult mai mare

decît în aspectul biologic - structuri şi sisteme de celule şi ţesuturi; ea presupune o întindere a „Om”-ului din om – o entitate de „a fi”: valori, acţiuni, sacrificii, contemplaţii etc. „Pentru a exista un copac înflorit, terbuie mai întîi să existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om”. „Om”-ul se naşte din greu, în faţa obstacolelor, în faţa alegerilor sale, în faţa responsabilităţilor sale şi în primul rînd în direcţia spre viitor. În această perspectivă Saint-Exupery se afiliază la curentul existenţial. Adesea „Om”-ul este folosit de cuvîntul francez „substance”, cu alte cuvinte substanţa „Om”-ului din om. Îi sunt aproape, ca textură axiologică: Heidegger, Camus, Sartre, Berdiaev, Ortega-y-Gasset etc. Sensul devenirii „Om” se capătă prin franţuzescul - „aventure”. „Aventure” în limbajul cotidian ar semnifica peripeţie, o relaţie uşuratică, azart, pe cînd la Saint-Exupery „aventure” este o mişcare lăuntrică, o direcţionare a spiritului, prin risc, către necunoscut. Antipodul „aventure” este lenea spirituală, lenea de a te mişca din loc, de a nu te repeta continuu, a fi neimplicat şi dependent în exclusivitate de experienţele altora „Îi numesc pleavă pe toţi cei care trăiesc din gesturile altora şi asemeni cameleonului iau culorile altora, iubesc partea de unde le vin darurile, gustă aclamaţiile şi se judecă în oglinda mulţimii”. Subiectul uman devine, el cucereşte spaţiu „de sine” prin noi orizonturi de a explica existenţa şi dacă această manevră este risc, atunci decizia acţiunii este şi o faptă eroică, ce implică mult curaj. „Pentru a se împlini, omul trebuie să creeze, nu să repete.” O a doua întindere a „aventure” poate fi considerată luminarea sau descoperirea celorlalţi a ideiei de „Om”. „Oamenii” nu au limite, nu au naţionalitate, nu au profesie, ei au o mişcare a spiritului către virtute: gîndire independentă, dragoste, prietenie, toleranţă, pace, natură. Pentru a cuceri întinderea sferei interioare a „Om”-ului Saint-Exupery, acordă o atenţie mare asupra relaţiilor interpersonale. Autorul foloseşte cîteva cuvinte-cheie, pentru a desemna calitatea acestor relaţii: „etendue” – întindere, suprafaţă, „presence” – prezenţă şi „densite” – densitate, plinătate. „Etendue” relaţională

poate implica sinceritate şi vastitatea figurilor relaţionale; „densite” – numărul de subiecţi-„Om” cu care se comunică; „presence” – apropiere spirituală între doi subiecţi umani. Limbajul „oamenilor” este redat prin simbolicul cuvînt „la soif ” (sete). „La soif ” îl activizează pe om să caute adevărul existenţei sale. Orice om îşi pune, în situaţii complicate, diverse întrebări de fiinţare, majoritatea însă preiau răspunsuri fără a le căuta, din diverse surse: cărţi, manuale etc. „la soif ” presupune starea omului de a fi în pustiu, şi prin pribegii, erori, singur ajunge să-şi potolească setea, adesea ei riscă să se rătăcească şi să moară, însă e noroc atunci cînd avem în preajma noastră prieteni-„oameni” care ne ajută şi ne susţin. Prietenii-„oameni” nu generează apă, ci sunt alături de tine încurajîndu-te – asta-i tot ce pot ei să-ţi ofere. O relaţie profundă, amicală, între „oameni” este foarte dificil să o obţii „Prietenia este în primul rînd pacea reciprocă şi zborul spiritelor pe deasupra amănuntelor vulgare”. Sensul vieţii subiectului uman - de a deveni „Om”, de aceea în lucrarea sa „Micul prinţ”, o lucrare alegorică prin excelenţă, există un fragment care deschide omul spre nişte relaţii prieteneşti de o altă natură: „- Nu cunoşti lucrurile pe care le îmblînzeşti, spuse vulpea. Oamenii nu au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblînzeşte-mă”. „Oamenii” ar fi o „communaute” (comunitate) de pictori, scriitori, arhitecţi, profesori, chiar şi din sferele mai puţin intelectuale: muncitori, agricultori, adică toţi cei care susţin, reclamează, provoacă oamenii să devină „oameni”. „Nu-mi cere, deci, mie, conducător al unui imperiu, de a cuceri fericirea pentru tot poporul meu. Nu-mi cere mie, sculptor, să alerg după frumuseţe; m-aş opri în loc, neştiind încotro să alerg. Cere-mi doar să clădesc un suflet, în care un asemenea foc să poată arde.” P.S. Saint-Exupery nu este filosof ! Aceasta nu înseamnă că el nu generează idei filosofice. Ba chiar mai mult – el face un sistem de idei filosofofice întrun limbaj descriptiv, alegoric şi foarte poetic. Ca un lait-motiv, ideea sensului uman, parcurge toate filele operei sale. El te îndeamnă să fii un om al „omenirii”: ne-politizat, ne-naţionalizat, neşcolarizat, ci unul umanizat. Rîndurile „oamenilor” sunt rarisime, dar „la soif ” (setea) pare insuporabilă – căutaţi apă! ... puteţi cîteva picături să găsiţi în lucrările lui Saint-Exupery – vă spun din experienţele mele proprii (autorul).

Sorin SCUTELNIC

10


Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

Elogiul minciunii Tot întreb în ultima vreme oamenii: ”Tu minți?”, ”Cât de des minți?”, ”De ce minți?”. Am un gând ciudat că minciuna a devenit un atribut de esență al omului contemporan. Dar de ce atât de departe de origini, tocmai contemporanietatea? Omul de când s-a trezit cu cuvinte-n gură tot fecundează capu’ de îngheață cascadele. Iată esența omului!!! Nu rațiunea, e prea general, aspectul particular al rațiunii – minciuna. Acesta e specificul animalului social. Apariția, și cine știe, invenția limbajului a fost un mijloc, un marafet, un meșteșug de a dobândi ceva pe cale artificială, nenaturală, în modul în care doar omul poate. Tadaaaaammm!!! Trăiască minciuna!!! Primul om care a mințit a fost un geniu. E un miracol. Doar omul, din toate ființele cunoscute, doar el minte!!! Să revenim totuși la primul geniu. El a făcut un salt cognitiv radical, el a descoperit arta și știința minciunii, un fel de politică embrionară. Probabil că evoluția de la om primitiv la cel ”de cultură” și civilizație a fost mijlocită de geniul nostru. Îi vom da și un nume, nume demn de contribuția sa istorică – Mendacius (lat. mendacium minciună). Și iată că Mendacius al nostru se pomenește cu cea mai puternică armă demagocică în gură. Vorbeam de cultură și civilizație... Cvasiaxiomă: ”Minciuna este motorul progresului.” Cum așa? Se pare că Mendacius a fost primul politician, cel care a spus: ”Eu voi conduce cel mai bine țara (tribul sau grămada ceea de oameni)!!!” Co-tribarii nici nu au pus la îndoială discursul liderului, ei erau ignoranți, ei nu știau de minciună. L-au ales, l-au crezut, l-au susțiunut: s-au lăsat îndobitociți. Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea polisului. Concluzie: progres=minciună. Sună contradictoriu, însă asta e principiul luptei și unității contrariilor - dilaectică nu alta. Mai mult ca atât, primul casanova nu a fost Casanova, a fost Mendacius. Era cel mai popular în fața sexului frumos. Cine altcineva era în stare să spună femelelor ceea ce ele atât de tare râvneau să audă? Respectiv el primea cea mai multă ”atenție” feminină. Norocosu’ dracului... În esență, este aceiași poveste cu Pinocchio, doar că păpușei minciunoase i se lungea nasul și nu ... să nu intrăm în detalii. Mai departe ereditatea și-a făcut datoria, astfel încât s-a ajuns la faza ca în secolul XXI să avem o societate debordantă, aș zice chiar exuberantă de astfel de genii. Cum de Pământul ne mai ține?! Descendenții domnului Brașoavă-s peste tot, de la simplii muncitori de rând la starurile showbizului mondial, politicieni, profesori, studenți, soți și soții. Continuitatea se răsfrânge asupra tuturor sferelor, rolurilor și statutelor sociale. Toți mint!!! Sau măcar au mințit cândva. Are omul ceva-n sinea lui care-l face să cadă pradă ispitei; poate păcatul originar, încălcarea sfintei convenții? Nichiduță știe... De ce mint oamenii? Am vorbit de politică, unde minciuna deseori e condiție a persuasiunii. Am spus de Mendaciusarmăsarul, care-și folosește geniul în scopul acelor câteva secunde culminante. Însă minciuna nu-i totimpul un mijloc de obținere, de exemplu a puterii, plăcerii ș.a, ea este și

un mecanism de apărare. Frica este unul din principalele motive al neadevărurilor de mică și mare anvergură. Oamenii se tem. Se tem să fie judecați, să pară, și să arate prost în fața altora, să fie discreditați. Mai pe scurt, oamenii simt frica de a-și pierde imaginea propriei persoane. Vrem să fim apreciați, nu desconsiderați. Iar, când conștientizăm că personalitatea noastră nu coincide normelor și idealurilor sociale, când amorul propriu strâmbă din nas că-i miroase a primejdie, scoate sticluța cu denumirea ”Ieșire urgentă din situație” și-l invocă pe Mendaciusparfumerul. Eu un cunoscător bestial, cu nas de câine, și are arome pentru orice miros periculos. Concluzie: miciuna-i o mireasmă, un pseudoparfum pe care doar cei ”cu staj” îl pot folosi și aprecia la justa valoare. Și totuși, mai este ceva în minciună care-o face atât de favorabilă în situații nefavorabile – confortul. Iată ispita cea mare! Ideea că suntem oarecum asigurați de acest fenomen ne oferă o comoditate existențială aș spune eu. E ca și cum să știi ca afară-i al treilea război mondial, dar în pofida acestui context, te cufunzi comod într-un fotoliu de piele de țânțar, cu un pahar de ”Jack Daniels” în mână, un ”Al Capone” între dinți, cu nocturnele lui Chopin masânduți urechile. Rezultă, că nu-i doar un simplu confort, ci și un lux al dracului de costisitor, care și-l poate permite doar cel care are mai multe bife în jurnalul de brașoave. Cu cât mai multe bife, cu atât mai multă experiență. Minte bine cel experimentat. Luxul constă în abilitatea de-a face minciuna calitativă: cu cât mai bine structurată și mai convingător expusă, cu atât efectul se conturează a fi mai potrivit, cu atât confortul e mai mare. Confortul vine odată cu convingerea că fenomenul își face treaba, odată cu liniștea pe care ne-o procură. O mică precizie, înainte de a continua expunerea, pentru cei care cât de cât au bâjbâit filosofia. Am botezat miciuna ca fiind fenomen din cauza similitudinii aspectului său social cu gnoseologia kantiană. Adevărul este un lucru în sine, o esență, ea nu poate fi cunoscută, ea poate fi doar gândită ... păi, în cazul nostru doar presupusă, întrucât totimpul rămâne o doză de scepticism, chiar dacă există credința că nu suntem mințiți. În permanență apare undeva pe fundalul conștiinței acel ”ăăă, da’ dacî nu-i așă ...?” Unde credința-și are ființă este loc și pentru îndoință. Întorcându-ne la Kant, observăm că este convențional acceptat că fenomenul este o reflecție a lucrului în sine, că acesta apare ca percepție în urma

interacțiunii cu subiectul cunoscător. Totuși noi ”furăm” ceva din esență, dacă într-un final există o interacțiune cu aceasta. Analogică este situația minciunii. Se mai aude din când în când spunând: ”Orice minciună-și are porția de adevăr”. În limbaj kantian ar suna cam în felul următor: ”Orice fenomen își are doza de esență (de lucru în sine)”. Concluzie: miniunosul e un cunoscător de filosofie, adept al kantianismului. Ca să fii sincer, să apari transparent în discuții și să nu ai nevoia să fardezi realitatea, trebuie să posezi o indiferență fără margini, sau un curaj al naibii de pronunțat. Angajamentul moral de a nu minți își are propriul farmec și beneficii. O astfel de abstinență te asigură cu un și mai mare confort sufletesc, cu o mai mare dispoziție de a te simți ca peștele-n apă. Nu ai nevoie să-l faci pe strategul, pentru a invoca alibiuri, să croiești scheme și ieșiri din situații care-ți dau impresia că-n capul tău se derulează ”Mission Impossible 27”. Nici o frică de a fi prins cu mâța-n sac. Nici un sentiment de vinovăție. Totul e limpede. Desigur că un om sincer la suta de procente este un om incomod. E greu de conceput o societate, în care toți spun doar adevărul. Închipuiți-vă perplexul și calvarul celui întrebat de soția însărcinată, în plină isterie că și-a pierdut forma: ”Dragă, ce spui, arăt bine???” Concluzie: minciuna e un bun clei social. Putem lesne observa din cele expuse că Mendacius e un excelent actor social. Atâtea talente, până și un homo universalis ca Da Vinci l-ar fi invidiat. Retor, politician, seducător, parfumer, filosof, câte și mai câte pot fi încă discutate, doar că mă tem că va suferi o metamorfoză și mâine se va trezi elf. ”Minciuna e vacanța adevărului”, după cum spunea Lucian Blaga. Reproșabil e doar faptul că deseori vacanța ia forma pensionării, iar pensionarul devine dependent de pensia sa. Spuneți adevărul măcar de sărbători, stimați minciunoși în potență, și fie ca 2012 să ne aducă mai puțini ipocriți și ... pensionari din aia. Cu drag, al vostru Mendacius...

Cristi CONDREA

Toamna

Sunt plină şi goală de Ei în toamnă, când toamna e învelişul ce-mi acoperă umerii şi nu-mi sărută fruntea şi e rece în plenitudinea ei, spre defavoarea beatitudinii mele. Şi cântă, şi dănţuie pe valurile mării mele învolburate şi nu vrea să-şi oprească paşii la suspinele notelor mele muzicale, dirijate de păsări şi străjuite de cer. Şters îmi atârnă sufletul de orele moarte a veacurilor, aspirând la vremi îndepărtate, aşezate pe marginea malurilor mele şi esenţa îmi desenează trasee pe corpul transcendent al vântului. N-am văzut copaci, decât frunzele lor moarte care-mi plâng apele şi lacrimile lor se prăbuşesc în amploarea mea. Sunt născută din cântecul cerului și lacrimile frunzelor, iar toamna mi-e stăpână. Clocotesc melancolia sinesteziei lor şi-n neantul existenţei îmi scald resemnată apele … La mine e toamnă, veşnică toamnă.

Doina LEPĂDATU

11


Colțul memoriei

Revista filosofică Agora - Nr.3, martie 2012

„Stai, călătorule şi uită de problemele mărunte. În această zi, cîndva, demult, au apărut/dispărut minţi care au fondat existenţa tărîmului de azi a Agorei” (Iluminator) 10 martie 1772 se naşte Friedrich Schlegel. Critic literar, teoretician şi istoric a literaturii germane, filosof. Împreună cu Fratele său mai mic August Schlegel a fost întemeietorul şcolii romantice de la Viena. Drumul său spre filosofie a limbii a fost foarte sinusoidal: a studiat comerţul, drepul, a fost interesat de matematică, medicină, filologie clasică. Era adeptul ideilor filosofice ale lui Geothe şi Fichte. (d. 12 ianuarie 1829) 18 martie 1980 a decedat Erich Fromm. Psihanalist, sociolog, filosof este cunoscut prin faptul că a activat în Şcoala de la Frankfurt a teoriei critice. Ideile sale social-filosofice sunt influenţate de Karl Marx, lucrarea sa filosofică „Fuga de libertate” este recunoscută ca un program social-umanist al dezvoltării societăţii capitaliste. „Principala sarcină din viaţa unui om este să se nască, să devină ceea ce îi permite potenţialul, cel mai important produs al efortului său este propria personalitate” (n. 23 martie 1900) 26 martie 1905 s-a născut Frankl Victor. Neurolog, psihiatru şi filosof, care într-un mod foarte sensibil a influenţat gîndirea secolului XX. Frankl a fost fondatorul şcolii de logoterapie, a cărei principiu psihoterapeutic era căutarea subiectului uman a sensului existenţei sale. „Sensul vieţii mele – spunea Frankl – este să îi ajut pe alţii să îl găsească pe al lor”. (d. 2 septembrie 1997)

O dată ce-am pornit voi fi! Puterea care-am obținut, Prin chinul care l-am trecut, Ma îndrumat spre noi tendințe, Spre depășiri de biruințe.

Tu frate vânt de primăvară Ridică-mă în cer să zbor, Să zbor din zori şi până-n seară Şi la apus să cad, să mor.

E noaptea-n carea-i vrea să fugi, Fugind de viață n-o alungi, Ar trebui doar s-o învingi Prin renunțări și sacrificii În schimb de sfinte beneficii.

Iar tu pământ, părinte-al lumii Să te desfaci în jumătate Ca Nistru să curgă în spume, Şi în adânc să cad pe spate.

Doar cand dorințele-s invinse, Și-s ințelese doar ca vise, Sunt vise șterse, vise moarte Dorind de-a le vedea spre noapte.

Zenon din Elea: ‘‘Pentru a demonstra că nu se poate ajunge pe partea cealaltă’’. Aristotel: ‘‘Este în natura găinilor să treacă străzi.’’ Buddha: ‘‘A pune această întrebare neagă natura însăși a găinii’’. Newton: ‘‘A fost atrasă de o altă găină care se afla pe partea opusă a străzii’’. Heisenberg: ‘‘Nu știm cu certitudine pe ce parte a străzii s-a aflat inițial găina, dar știm că s-a mișcat foarte repede’’. Einstein: ‘‘Suntem siguri ca găina a trecut strada? Nu cumva strada a trecut pe sub găină?’’

JJJ

De câți marxiști e nevoie ca să schimbi un bec? Niciunul; becul poartă în sine germenii propriei revoluții. De câți liberali e nevoie ca să schimbi un bec? Niciunul; mâna invizibilă a pieței va avea grijă și de bec. De câți astronomi e nevoie ca să schimbi un bec? Niciunul; astronomilor le place întunericul. De câți filosofi e nevoie ca să schimbi un bec? Definește schimbarea!

Şi când voi fi adânc în tine Tu să mă-ngropi în haina ta, Iar tu pădure pentru mine Să pui o cruce undeva.

Ion SOROCEAN

Azi Avem o civilizaţie plină de lupi Dornici de-a ucide Pentru un singur galben, Scos din buzunarul mort. O civilizaţie distrusă-n minte, Un început, Un om netot.

***

Mă-ntreb ce gen de arta fac, Nu fac nici-unul! Eu rup din ea tot ce-mi pe plac Şi-amestec cu tutunul.

***

31 martie 1886 s-a născut Kotarbinski Tadeusz, logicia şi filosof polonez. Datorită lui Kotarbinski „praxiologia”, ca domeniu de cercetare, a fost recunoscută în lumea ştiinţifică şi filosofică internaţională. Praxiologia cercetează „structura generală a acţiunilor umane şi condiţiile eficacităţii acestora”. Omul nu doar trebuie să deschidă noi domenii de activitate, ci este obilgat să cunoască modalităţi de creştere a eficienţei sale în problemele practice. (d. 3 octombrie 1981)

JJJ

Tu, Nistrule, tovarăş veşnic Mă du pe valul tău uşor Şi pune-o lumânare-n sfeşnic Când mă voi îneca de dor.

Iar daca n-o să poți cunoaște Frumosul dorurilor moarte, Vei fi învins de suferințe De dor, de vise și dorințe. Oleg MELNIC

28 martie 1592 s-a născut Comenius Amos. Erudit gramatician, pedagog, teolog şi filosof. Activitatea sa a orientat-o spre filosofia educaţiei. De origine Cehă, nu era satisfăcut de condiţiile şi metodele pedagogiei timpului său şi prin activitatea sa de pedagog a oferit o bază metodologică şi conceptuală validă pînă în zilele noastre. „A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vîrî în cap mulţime de cuvinte, fraze, expresii şi opinii din diferiţi autori, ci a le deschide calea cum să perceapă lucrurile” (d. 15 noiembrie 1670)

Întrebare: ‘‘De ce a trecut găina strada?’’

Când voi muri

Cafeaua neagră curge, În gîtul plin de fum, În fumul speriat Amestecul de gust, miros… E placut. Mă simt infernal de scump Sunt unul, unul rupt.

Mihai POLOBOC

Orarul ședințelor Agora Toate ședințele sunt în zile de vineri, orele 16.00 Locația: Ședințele cu tematică generală: Biblioteca publică ‘‘Onisifor Ghibu’’ Ședințele cu tematică restrânsă: Locație variabilă

Data

Tema

9 martie 16 martie

Școala de la Frankfurt Normal VS Anormal

23 martie 30 martie 6 aprilie

13 aprilie 20 aprilie

Wittgeinstein - Filosofia limbajului Fenomenul ‘‘rudeniei’’, între morală și corupție

Mircea VulcănescuDimensiunea românească a existenței De la birocrație la ad-hocrație M. Foucault - Microfizica puterii

‘‘Agora’’, revista Clubului Filosofic AGORA, Echipa redacţională: Ştefan POPOV, Sorin SCUTELNIC, Anna GULKO, Cristian CONDREA, Tatiana SORONCEAN, Doina LEPĂDATU, Tudor PAROIU, Mihai POLOBOC, Ion SOROCEAN, Oleg MELNIC, Alexandru TESPEZEREAN şi toţi membrii activi AGORA. Adresa electronică: www.agorasophie.blogspot.com Forum AGORA: www.agorasophie.forummo.com e-mail: agora@scientist.com

12


Revista Filosofică AGORA, Martie, Nr. 3