33_

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

33-34

Director fondator: Ion Iancu Vale

Anul 4 august - septembrie 2010

Revistă literară şi de cultură românească Fondată: mai 2007

Din cuprins: Istoria literaturii la două mâni pagina 7

Minunata viaţă a lui Marco pagina 19

Destinul lui Byron pagina 15

Dialog cu omul de ştiinţă Denis Buican pagina 10

Altă Românie pagina 22

Gânduri şi reflecţii de final pagina 12

Limbajul, antidot împotriva crizei globale pagina 26

George Perec, un scriitor al fragmentării pagina 30

Câinele, prietenul omului pagina 33

2

Din biblioteca revistei „Climate literare“

Din biblioteca

revistei

Climate literare Mulţumim Primăriei comunei Pietrari, respectiv domnului primar Cornel Coman, pentru sprijinul acordat revistei „Climate literare“. nr. 33 august 2010

*** DIT ORI AL

E

Ion Iancu Vale

Făcuse cu sine aspru legământ, hotărât să nu mai scrie niciodată nici un vers, nici o frază, nimic din ce ar fi putut să însemne literatură. O, şi ce la durut atunci sufletul şi gândul şi cuvântul. Ca o unghie în rană l-a durut, ca o moarte de om drag la durut, ca pieirea de neam şi ţară l-a durut.

Simţea atunci că nu mai putea, că nu mai voia să se sinucidă încet, încet, la nesfârşit pentru visuri, idealuri şi speranţe ignorate, persiflate, strâmb judecate şi nedrept condam-

3

Text despre un recurs la hotărâre nate. Pentru că el era altfel alcătuit , şi cât de mulţi îl detestau şi-l prigoneau pentru asta, căci el vedea ce alţii nici măcar nu-ntrezăreau, auzea cuvinte şi îndemnuri nerostite şi colinda tărâmuri necălcate de oameni, timp în care îşi ortografia cu umilinţe şi renunţări, cu sudoare şi sânge existenţa. Şi totuşi a jurat, singur şi nesilit de nimeni, realizând la un moment dat, că mai avea de spus câte ceva şi că

dacă, (atunci când Creatorul va hotărî), tot o să moară, să o facă măcar pe limba lui, singulară. Pe limba lui de pasăre rară, ce i-a fost hărăzită din momentul ieşirii din Oul Sublim , căzut din Spaţiu şi clocit cu devoţiune, întrun cuib căptuşit cu ivoriu , de un preştient Şarpe multicolor, care iluminat, l-a muşcat blând dar ireversibil de inimă.

I-a inoculat astfel venin vital de Mirodenie

Stelară şi l-a marcat ca pe un lingou celest, indivizibil şi nealiabil pentru a nu-şi trăda condiţia de om, căruia i-au fost relevate azimuturi supreme precum Calea, Amintirea şi Lumina. Doar atât.

Georgiana Dorin 16 mai 1980. În camera 6 din vila de creaţie a scriitorilor, de la Palatul Mogoşoaia, timpul nu mai are răbdare şi Marin Preda este găsit mort în patul său. Vestea cade ca un şoc pentru cunoscuţii acestuia şi, într-o atmosferă îmbâcsită de mister, dintr-o dată, încep să cadă şi întrebările. Cum a murit?

De ce? Cine? A fost, întradevăr, mâna Securităţii? Nu cumva alcoolul, pur şi simplu? Sau era cu adevărat bolnav? Cert este că, o dată cu opera sa, Marin Preda lasă moştenire şi o teorie a

,,

MOTTO:

Simptomul „Marin Preda” Mai bine un sfârşit cu groază decât o groază fără de sfârşit.

conspiraţiei care, să recunoaştem, mai dăinuie şi astăzi.

După 20 de ani...

Marin Preda suferă de o boală necruţătoare, nemeritată, totuşi, de acest om plecat din casa lui Ilie Moromete pentru a deveni, în cele din urmă, Cel mai iubit dintre pământeni. O suferinţă îngrozitoare, ce sfâşie cu fiecare zi ce trece aproape tot ceea ce a reuşit scriitorul să creeze prin trudă şi Nu, nu este un joc al imaginaţiei, o variantă a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă...

Dacă soarta l-ar fi scăpat din mâinile morţii pe marele scriitor, pe 5 august recent poate că i-am fi sărbătorit cea de-a 88 aniversare. Dacă... Trist este însă că atunci, în mai 1980, omul Marin

,,

Preda a murit. Un moment dureros pentru cei ce l-au cunoscut şi tragic pentru cultura românească. Dar şi mai trist este că după 20 de ani, în mai 2010, a fost pe pat de moarte scriitorul Marin Preda. Şi, poate mai mult decât soarta pe care o are Marele singuratic, funest este faptul că această boală molipsitoare se transmite şi vizavi de celelalte valori româneşti. O singură boală – aproape douăzeci de milioane de simptome, aşadar…

Douăzeci de milioane de oameni care uită meritul inestimabil al scriitorilor, al compozitorilor, al pictorilor, sculptorilor şi inventatorilor care au trăit aici, în România noastră. Sperând în sinea lor, poate, la vre-

nr. 33 august 2010

mea deplinei maturităţi artistice, că prin opera lor şi-au câştigat dreptul, deja, de a nu muri niciodată. Da, ştiu, acest scenariu pare uşor hiperbolic, mai ales în situaţia de acum când, pentru cei mai mulţi dintre români, grija zilei de mâine atârnă mai ameninţătoare deasupra capului decât uitarea unui mare scriitor. A unui mare artist. A unui mare român. Din spiritualitatea căruia s-au hrănit, totuşi, ceva ani, cândva. Şi se vor mai hrăni, încă, nu se ştie când anume, dar nu încape vorbă că se vor mai hrăni. Din păcate însă scenariul acesta se joacă, şi se joacă pe riscul nostru. Şi cum Marin Preda nu mai are ce să piardă, perdanţii vom fi noi, moştenitorii lui. Epigonii lui. Cei mai uitaţi, deja, dintre muritori.

Poezia vieţii, poezia morţii

4

Emily Dickinson Traducere din limba engleză de Victor Ştir M-ai părăsit la marginile suferinŢei Întinsă cât marea, Între eternitate si timp, ConstiinŢa ta si eu stinsă.

III

Epigramă Aceasta e tot ce-am adus azi, Si inima mea pe lângă, Aceasta si inima mea si toate câmpurile, Si toate ascunsele pajisti.

Fii sigur socoteste că teas uita, Ceva poate spune soarele, Aceasta si inima mea si toate albinele Ce se opresc pe trifoi.

I Al meu prin dreptul alegerii libere!

Al meu prin prin regalul sigiliu!

Al meu prin semnul stacojiu al închisorii Pe care gratiile nu-l pot ascunde!

Al meu, în vedenie si interdicŢie!

A meu, prin strigătul grav Titrat, confirmat, delirant document!

Al meu, în vreme ce vârstele fură!

Altul? Când dealurile obosesc Absent? Când soarele Va întreba dacă gloria E una perfectă.

Prea mult? Când narcisa galbenă Se naste din rouă: Asa cum e, o prieteni!

DaŢi-mi-o!

IV Elysium e atât de departe Ca în cea mai apropiată cameră, Dacă în ea asteaptă un prieten Fericit sau mort.

Ce putere sufletul are, De poate să-ndure Apăsarea unui picior, Deschiderea usii!

V Mă îndoiesc, prietene sters!

De ce, Dumnezeu ar fi mulŢumit Cu doar o fărâmă de iubire Ai secat fără măsură Totul din mine, pe vecie, Ce mai poate o femeie,-

VI De-ai fi căzut din cer, As fi pictat vara Jumătata în zâmbet jumătatae în dispreŢ, Ca gospodinele în avânt.

De-as putea să te văd într-un an As sulfa lunile în boluri, Le-as pune în separaŢi recipienŢi, Până le-ar veni vremea.

Dacă ai mai fi întârziat secole, Le-as fi numărat pe mână, Scăzând până degetele mi-ar fi căzut În insula Van Diemen.

Dacă sigur, viaŢa ta s-ar sfârsi, A ta e si a mea, As fi sărit ca seminŢa din copac Să gust eternitatea.

Dar acum, orice ignorant din depărtarea Incertei aripe a vremii, Mă incită, ca spiridusul albinii, Să nu stau locului.

VII

II M-ai părăsit, dragă, călcând două jurăminte,Unul de iubire Unul de care Tatăl ar fi fost multumit Să rămână în fire;

ainte; Am cedat totul stiu,Ce bogăŢie mai mare Am eu, o umilă fată, A cărei depărtată dorinŢă A fost ce i s-a îngăduit La distanŢă cerească, Să rămână timidă cu tine!

Spune repede, atât pot să-Ţi las Cu ultimă bucurie pe care o am!

Nu poate fi spiritul meu, Pentru ce a fost al tău în-

Mă ascund în floarea mea, Ce o porŢi pe piept, Tu, nebănuit, mă porŢi si pe mineSi îngerii stiu mai de-

nr. 33 august 2010

parte.

Mă ascund în floarea mea, Ofilindu-se-n a ta vază, Tu, nebănuind, mă simŢi A singurătăŢii.

VIII Mi-a plăcut întotdeauna, łi-o dovedesc: Până la el Nu am iubit destul.

Voi iubi oricând, ÎŢi spun Că iubirea este viaŢă, Si viaŢa e nemuritoare.

Aceasta, te face să te îndoiesti, dragă?

Atunci nu am Nimic să arăt Doar Calvarul.

IX Ai simŢit un râu în inimă, Unde sfios se leagănă flori, Stoluri cât ceaŢa coboară să bea, Când umbre dau fiori?

Si stii, nimic nu curge asa linistit, Ca râul de alcool; Si începutul tău de viaŢă E zilnic înserat la pol.

Priveste în martie râul, Când apele se umflă, NămeŢii vin grăbiŢi de pe dealuri, Adesea cu poduri cu tot.

Mai târziu, în august poate, Când pajisti uscate sentind, Păzea, ale inimii râuri mai greu Ca orice uscături se aprind!

Poezia vieţii, poezia morţii

Şt. Augustin Doinaş Mistreţul cu colţi de argint Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea, cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse mistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri: veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Subbrazi,elstrigăîndemnându-isprecreste: - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc mistreţul cu colţi de argint, din poveste: veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte privea printre arbori atent la culori, lăsând în culcuş căprioara cuminte şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci... Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte: Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn mistreţul cu colţi de argint, nu departe: veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcânduse. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna şi cornul sună, însă foarte puţin.

Marea El cântă pe ţărm. Perfida, unda mării s-alintă.

Ea zicea: Mă simt silfidă, prinde-mă - şi sunt a ta...

Marea chicotea: - Ha! Ha!... Şi-a sărit în apă fata.

Unda mării, înspumată,

doar atâta aşteptă.

Ca pe-o floare-n vânt o poartă valul viu şi apa moartă.

El o caută-n zadar: trupul ei mereu îşi pierde în argint albastru-verde auriul chihlimbar.

Iată - atingând nadirul sânii goi şi trandafirul.

Dar cu mâna prin safire pescuitu-i o poveste fără margini, ca şi marea.

Consumată-n strălucire, ziua nu le-a dat de veste să-şi consume-îmbrăţişarea.

E târziu. Când - beat de dor el o prinde şi-o sărută, unda mării scade, mută, tremurând în jurul lor.

Unde-s ţărmurile?... Nu-s.

Doar azurul jos şi sus, clatină pe valuri creţe tulburată frumuseţe, ani de fum, eoni de foc.

Oşie de vis a lumii, ei - în linguşirea spumii ard rotindu-se pe loc.

Toate-n jur se sparg, se curmă, se desfac, se prăbuşesc.

Numai ei nu mai sfârşesc sărutarea cea din urmă.

- Prinde-mă şi sunt a ta, murmură apa lividă.

Iat-o prinsă! Dar a cui e?

Unde-i sprinţena silfidă?

Unde-i cel ce-o caută?

Joacă apa amăruie neagră-vânătă-verzuie. . .

nr. 33 august 2010

5

Mari prozatori

6

Dicţionar onomastic (8)

Mircea Horia Simionescu

Mircea Horia Simionescu Te-ai fi aşteptat ca Anton să replice violent.

Stătea liniştit cu mâinile frumoase pe faţa de masă, lua din tartinele pe care mama i le punea în faţă, îşi netezea haina groasă, bine periată.

- Doamnă, untul e de la Spineanu? întreba cu vocea lui de eunuc. Cu cât l-aţi luat?

Făcea apoi câteva aprecieri asupra preţurilor, trecea la noutăţile din oraş şi deodată se ridica: - Dumnezeu să ne binecuvânteze! Sunt aşteptat şi la madam' Barbescu. Mi-a spus să viu negreşit: „Domnule Anton, ori cât de târziu, vino să-mi vorbeşti cum numai dumneata ştii.

Cuvântul dumitale mă linişteşte... Simt că am demarat pe calea care duce la mântuire..."

Tata îi urmărea prin fereastră mersul tacticos, mişcările do-moale cu care închidea poarta: - Dracu' să te pieptene, om fără nervi!

Apoi trecea să citească articolul despre neologisme al lui Timoleon Pisani.

ANTUSA şi Agatonic

(vezi numele), în Calendarul Mitropoliei UngroVlahiei, 1960.

Cu anatomie lătăreaţă, înrudită cu albia de rufe. Piciorul gros şi plin, pasul mare, soldăţesc. Poartă albastru şi e neîndemânatică. Iubeşte în taină.

Fiica pământului.

ANUNCIATA „Privesc pantofii de lac. Ce bine seamănă cu două castane coapte! Fundele de piele sunt amuzante.

Titlul cărţii mototolite în plasa de cumpărături?

Nu-1 descifrez. Ce interesant: în plasă sunt îngrămădite mai multe obiecte. Noutăţi! Poate vechituri! Ce se poate transporta la ora asta de seară, alături de o carte mototolită căreia nu-i disting titlul? Uite un ceas deşteptător! Ceasurile deşteptătoare ale copilăriei mele aveau pe cadran o locomotivă teribilă. Da, aceea e o cutie de săpun! Şi pastă de dinţi Crystal! Lumea consumă, cumpără, munceşte... Sunt pe lume oameni care nu muncesc. Dar cumpără şi ei... Nu: cumpără, în general, servitorii lor.

Omul care n-are satisfacţia cumpărăturii este un cretin. Depinde ce cumperi. Unul leşină când îşi alege o carte, altul când îşi ia o cravată. In general şi-a cumpărat un cavou. Un băiat şi-a dat toţi banii pe-o muzicuţă.

O oprire. Tramvaiul ne zgâlţâie. Plasa cu tulburătoarele cumpărături se clatină. A, ce toarte frumoase! Ce-ar fi să

înnu-niăr firele din care e confecţionată? Mai bine golurile: ...două, Irei, şase, optsprezece...

Pantoful acela n-are nici douăzeci de grame. Dar plasa trebuie să fie grea.

Câte goluri are? Şaizeci, şaizeci şi una... La şaizeci şi trei, plasa se smulse brusc. Pantofii semănând cu două castane coapte se îndreptară spre ieşire. Dispărură.

Ridicai ochii. în grupul de oameni care coborâseră şi se aflau acum în staţie, văzui încă o dată, pentru o clipă, plasa cu cartea mototolită, marginea unui fulgarin, apoi toartele poleite ale plasei cu şaizeci şi trei de goluri. Şi, lucru extraordinar: de toartă era ataşată o femeie, şi femeia era frumoasă, şi în partea stângă a gâtului avea o aluniţă. „Şi tramvaiul pornise...“ (Alcina Settembrini: Moneda) AI'ELIE „La 31 octombrie îi serbăm pe Apelie, Stahie şi Narcis.

Dacă la praznic vine şi Mateescu, poate aranjăm plasarea Domnicăi la Alimentara, iar la anul pe vremea asta îl facem casier, tot acolo, şi pe Hariton.

Sărbătorile, nunţile, cumetriile sunt cele mai avantajoase birouri de plasare ale familiei noastre de mucenici."

APOLINARIE Apolinarie Bunescu, str. Pomenirii 15, Bucureşti.

(Ct.) APOLONIU în urma

nr. 33 august 2010

unui tratament îndelungat cu bismut şi antimoniu, orice Apollo devine un Apoloniu.

APOSTOL „Curat, cu fizionomie lucitoare în care bat parcă M'flectoare de teatru, Apostol făcea parte din acea categorie de (oameni sortiţi să fie întreaga lor viaţă învăţători. Dacă înainte de, îl întâlni ai vrut să bei şi să petreci, cunoscându-l, ai şi părăsit acest gând murdar; dacă ţi-a fost sufletul la furt şi înşelăciune, mărturisindu-i, te-ai curăţat şi ai reintrat pe calea cea bună; dacă trupul s-a înfrigurat după plăceri vinovate, iar sufletul ţi-a I zburat în întâmpinarea desfătărilor, destăinuindu-i-te, te-a sfătuit I şi ţi-a dat spre mântuire pe propria-i soră de nevastă şi trăieşti cu sluta de douăzeci de ani, de bună seamă blestemându-ţi zilele." (Marcel Rodope: Construcţii cu conjunctivul) APRILIA Violetă, violetă... Un cer palpâind, îndată după apusul soarelui. O cernere măruntă de cenuşi pe fereastră şi perdele. Un vârf de pană, parcă rază, traversând camera înserării. O lacrimă de tristeţe inundând suprafaţa paginii pe care tocmai murise un cuvânt. Un violet subţire, răsfrânt într-un labirint de prisme şi efecte. O singură culoare, ca un suflet lichefiat.

Va urma

Eseu

7

Istoria „Canonică” a literaturii române

Istoria literaturii la două mâini Theodor Codreanu După 1989, s-a produs o schimbare bruscă în cariera de critic literar a lui Nicolae Manolescu: în primul rând, autorul a abandonat cronica literară curentă, adică tocmai pariul său cultural, care făcuse din el, în ochii multora, cel mai prestigios critic de întâmpinare de după Eugen Lovinescu. Altfel spus, esteticul a lăsat loc ideologului şi, apoi, omului politic. într-adevăr, Nicolae Manolescu a preferat să semneze editoriale în România literară, să apară la televizor, să construiască un partid politic şi chiar să candideze, fără succes, la preşedinţia României, pentru ca, finalmente, să se mulţumească cu preşedinţia Uniunii Scriitorilor şi cu un post de ambasador al României la UNESCO. Toate acestea, însă, s-au dovedit a fi o bună faţadă în spatele căreia d-1 Manolescu a dus la bun sfârşit proiectul de anvergură călinesciană al Istoriei critice a literaturii române, carte finalizată editorial în 2008, la Editura Paralela 45 din

Piteşti, însumând 1526 de pagini. O asemenea ispravă cărturărească sporeşte, desigur, complexitatea personalităţii lui Nicolae Manolescu, oglindind, simptomatic, grija raţionalist-maioresciană cu care el şi-a construit o carieră impresionantă, străbătând, cu o rară măiestrie, atât istoria comunismului românesc, cât şi cei patru lustri ai postcomunismului.

Să recunoaştem aici forţa personalităţii lui Nicolae Manolescu: numai o voinţă imensă, un orgoliu supradimensionat (pe care autorul şi-1 neagă strategic în epilogul Istoriei), ajutat, desigur, de un indiscutabil talent atât literar, cât şi „managerial", au făcut ca omul să reuşească împotriva unor obstacole reale sau construite adhoc, ca un veritabil Dinu Păturică sau, de ce nu, ca extraordinarul personaj al istoriei moderne româneşti, care a fost Nicolae Ceauşescu, tizul său. Comparaţia nu e hazardată şi nici tendenţioasă, de vreme ce, cum observa Canetti, în umbra oricărei reuşite publice se ascunde voinţa de putere a vână-

torului primordial. Cu o bună intuiţie a nuanţelor, Adrian Alui Gheorghe corobora ambiţia de a construi o „casă a poporului" cu aceea de a scrie „o istorie monumentală a literaturii", referitor chiar la cazul în speţă. Lucrând, îndeobşte, cu armele culturii, Nicolae Manolescu nu-1 putea avea ca model exemplar decât pe Titu Maiorescu, despre care a şi scris o carte. încă de la Theresianum, Maiorescu se ciocnise de înfumurarea colegilor nemţi, pe care şi-a propus să-i depăşească; apoi, harul său de lider i-a creat orgoliul de a fi un Iisus al filosofiei şi al logicii, înconjurat de „apostoli", viitoarea Junime fiind marea lui operă. La fel va proceda Nicolae Manolescu, făuritorul Cenaclului de Luni, înconjurat îndeobşte de generaţia '80, fiindcă cele anterioare se desfâşuraseră prea mult prin individualităţi eterogene şi prea puţin dispuse a-1 venera. Când postul Realitatea TV a organizat ultimul top al personalităţilor din diverse domenii, premiul cel mare, în breaslă, nu-1 putea obţine decât Nico-

nr. 33 august 2010

lae Manolescu, proaspăt autor al Istoriei critice a literaturii române, prezentat ca number one de către Alex. Ştefănescu, acesta din urmă mulţumindu-se cu locul secund din anturajul marelui critic. „Liber cugetătorii", cum se declară şi Nicolae Manolescu, au măreaţa trufie luciferică de a se substitui Mântuitorului, ca „mântuitori“, la rându-le, măcar în cadrul restrâns al unui domeniu, în cazul nostru literatura. Istoria critică a literaturii române pleacă din asemenea resorturi chiar mărturisite, cum vom vedea. Fireşte, în ultimă instanţă contează nu resorturile, ci efectele asupra culturii, întru totul benefice în ceea ce-1 priveşte pe Maiorescu. Să vedem şi în ce măsură o va face Istoria lui Nicolae Manolescu. Cu siguranţă, într-o primă etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (recent, la Focşani, Liviu Ioan Stoiciu „profetiza" că Istoria va fi declarată de „apostoli" noua „Bi-

Continuare în pagina 8

***

8

Istoria „canonică“... continuare din pagina 7 blie" a literaturii române!) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibil obiective. Mai mult, puţini vor scrie despre ea în cunoştinţă de cauză, citind-o până la capăt spre a-i descifra tâlcurile.

Scriind o istorie a literaturii, Nicolae Manolescu nu se mai putea compara cu predecesorul de la Junimea, din simplul motiv că asemenea materie n-a stat în atenţia lui Maiorescu. în consecinţă, confruntarea se produce cu istoricii şi criticii literari postmaiorescieni, faptul petrecându-se atât în Introducere, cât şi în postfaţă şi în epilog, ca şi pe parcursul demersului critico-istoric. De la Maiorescu pretinde a prelua esteticul, ca fundament al literaturii moderne.

Dar, se pare, din capul locului, d-1 Manolescu şi-a asumat o misiune ingrată: el este ceea ce sar putea numi un „neomodernist" nevoit să susţină un postmodernism care a pierdut cultul esteticului şi al valorii. Asta îl condamnă, volens-nolens, să devină o conştiinţă sfâşiată, dar care nu se simte decât pasager ca atare, autocondamnându-se la contradicţii insurmontabile. Faptul însă are rădăcini adânci şi nu se restrânge la simple antinomii conceptuale nerezolvate. Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură on-

tologică, de care Nicolae Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un partipris devastator pentru întreaga operă. Din acest punct de vedere, Istoria este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată. îmi evocă o celebră experienţă a lui Wilder Graves Penfield (1891 1975). Cu decenii în urmă, neuropatologul american a întrerupt, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă.

Efect uluitor: individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere cu cea stângă. Asemenea fenomene stranii se petrec în comportamentul oamenilor puşi să trăiască în medii concentraţionare care produc efecte similare cu cele constatate de Penfield. Edificatoare este tragedia mancurtizării din celebrul roman al lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul.

Un fenomen similar a surprins Ion Druţă în romanul Clopotniţa, în care un paznic se vede în situaţia de a bate ziua scânduri în faţada clopotniţei de pe vremea lui Ştefan cel

Mare, pentru ca noaptea să le scoată tot el. Acesta e un caz tipic de ruptură între condiţia de român şi încercarea de ştergere a memoriei etnice de către o ideologie opresivă a ocupantului sovietic. Drama e că, după 1989, Ion Druţă însuşi a împrumutat comportamentul personajului său în raport cu soarta Basarabiei. Cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii se focalizează pe fenomenologia acestei conştiinţe sfâşiate care a contaminat intelighenţia basarabeană, cu prelungiri dramatice şi-n structura personalităţilor din Ţară. Oare nu cumva Nicolae Manolescu trăieşte o experienţă similară?

Răspunsul îl găsim în Istoria critică a literaturii române poate mai pregnant decât în restul operei autorului.

Dar, mai întâi, să vedem cum îşi construieşte baza teoretică Nicolae Manolescu. Surpriza e că porneşte de la o situaţie aparent similară cu aceea din cazul neuropatologiei lui Penfield.

De data aceasta, sugestia i-o dă o litografie din 1948 a lui Maurits Cornelis Escher, intitulată Mâini care desenează.

Escher a surprins două mâini care îşi desenează mânecile cămăşii una alteia, într-o simetrie perfectă. Aşadar, este vorba de o simetrie a lumii care se răsfrânge în imaginarul creator, complementar, sugerând, poate, gestul Creatorului de a-1 plămădi pe om după chipul (de fapt, kat'homoiosin, închipuirea) şi

nr. 33 august 2010

asemănarea Lui, într-o armonie de contrast, fără ruptura patologicschizofrenă din experimentul Penfield, căci, la rându-i, omul 1-a „desenat" în istorie pe Creator după chipul şi asemănarea lui, la modul ideal. Există însă aici primejdia entropică a confuziei narcisiace a imaginii din oglindă.

Jean Baudrillard atrăgea atenţia: „Poate doar în oglindă poate fi pusă întrebarea: cine, dintre real sau imagine, e reflectarea celuilalt? în acest sens putem vorbi de rest ca de o oglindă sau de oglinda restului"2. (Noica a spus demult că în sfera valorilor rămâne întotdeauna un rest, care devine esenţial. In logica dinamică a contradictoriului, restul nu-i altceva decât terţul ascuns, care scapă logicilor bivalente. Dacă Nicolae Manolescu ar fi mers pe această cale a paradigmei transmodernităţii, el ar fi putut cu adevărat să „revoluţioneze" istoria literaturii. însă el nu face decât o jumătate de pas. Ajunge doar la iluzia diferenţei cu abandonul identităţii, fără a trece de lovinescianism. Intuind valenţele diferenţei, criticul român are revelaţia de a scrie Istoria literaturii la două mâini, cum şi intitulează introducerea.

Brusc, constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână. Iată, aşadar, şansa unică de a revoluţiona conceptul de istorie literară!

Va urma

Cronică

9

Fulguraţii de Victor Sterom Emanoil Toma Miraculos, cuvântul Editura Premier Ploieşti 2010 128 p. în criză de inspiraţie niciodată, universul său poetic rezidând mereu şi mereu în aşa-zisele -încreţituri -ale materiei.

Victor Sterom "Uşa se zdrobi de perete. /Omul tresări. /în „Îmi aştept cuvintele creier se întâmplase şi gândurile/invitate la o ceva. /în locul uşii rămăîntâlnire fixată./Sosesc sese un gol/prin care ieîn altă ordine/decât cea şeau, /ca dintr-o la care mă aşteptam, /ca peşteră/ gândurile. / Cuatunci când bate vântul/ rentul le duce în sânge; aruncând/o privire ici, o /omul căpătase uri corp alta colo.” (p. 10) gânditor/şi se trezi Născută din tensiu- brusc/fără suflet. (p. 47) nii^* căutărilor, rezulÎn lirica lui Emanoil tată din contactul uneori Toma se întâmpină şi se tacit, alteori violent al tatonează reciproc imaginarului, greu de aproape toate căutările stăpânit, poezia marca poetice ale timpului; nuEmanoil Toma reuşeşte mesc aici: expresionissă-şî menţină linia in- mul, supra-realismul, trinsecă şi coerentă de textualismul şi chiar luadâncime cognitivă care dicul optzecist. Astfel, îşi adună versurile cu- forţând limitele limbajuvânt cu cuvânt din căută- lui, E. Toma forţează rile inerente ale vieţii. De într-un fel limitele lumii aici putem spune că poe- sale. Poemele i se aseatul E. Toma nu va intra mănă -uneori - cu o măr-

Belferul Florin Vârlan Neamţu

De unde-ai venit, nu se ştie nimic.

Făcând pe la uşi temenele, Aveai un costum, o cravată şi-un plic, Iar vorbele – lapte şi miere.

Acum, şi la baie te duci într-un Ford Făcut pe comandă şi full eşti de sute; Te toacă brunete şi blonde valute

turisise directă, -alteori sunt neliniştitoare, învăluindu-te cu elegii melancolice. „E prima oară când/ m-am lăsat singur cu tine. /Tiptil/încui uşa. / Acopăr şi gaura gs cheii, /trag perdelele/şi văd că luminezi, /nu clipeşti că ţi-am dat lumina/dar nu ţi-am dat şi suflul. /Sunt obosit. /Lumina mi-e pe jumătate la tine/şi nu ştiu de trebuie să mă bucur/că ai trăit din mine. /Te văd rece, omsacă. /Cei din jur vor să mă deschidă. /Eu urlu să nu mă aerisească" (p.

64) decentul volum de noeme format din două secţiuni aproape disting Miraculos, cuvântul şi Mă iarbă Doamne, caut surprinde prin modernitatea expresiei, tehnica poetică bazându-se pe inspiraţie şi concreteţe.

Preferinţa aentru anti-

Ce ştrampii le strâng dacă nu-s din import. Şi încă mai simţi, cu miros de copoi, Pe unde e rostul de ros un ciolan; Ai patru gorile un pas înapoi, Eşti belfer şi eşti barosan.

Dar fratele, mama, iubita şi ţara Nu fac pentru tine la preţul curent Mai mult decât târfa de sâmbătă seara, O masă şi două cartuşe de Kent.

1986 nr. 33 august 2010

teze şi analogii fanteziste, formulări hipercomplexe stări vizionare, formează un adevărat concert ambiguu de cercuri semantice, Emanoil Toma se manifestă în poezie, extrem de dinamic, cu o spontaneitate admirabilă, curios de orice lucru întâlnit pe care-l trăiai figurează, impunându-se prin supleţe spirituală.

"Nu ştiam dacă ar fi trebuit să mă opresc, /să mă frec la ochi/să nu mai văd nimic şi să continui/să mă las purtat de vis. /îmi făceau semne disperate cu mâna/dar eu râdeam, pentru că nebunia mea/nu era nebunia lor, / care se agăţa de reguli. /Nebunia mea era în afara regulilor/dândumi dreptul să zbor, dându-mi eliberarea/din care încercau să mă sustragă, /aplicându-mi legea gravitaţiei sau/alte legi ale pământului. /Mă izbeam în povestea mea/ţesând-o încetul cu încetul/de prezent, trecut sau viitor.” (p. 44)

Cronică

10 Convorbiri esenţiale

Un dialog cu omul de ştiinţă Denis Buican Ioan Ţepelea În toamna trecută demult, oarecum „picantă", adică măsurată mai mult cu intrigi de tot felul, sub o mască a unei politici determinate doar de voia şi placul banului, am avut şansa memorabilă, zic eu, de a-l întâlni pe unul dintre românii foarte cunoscuţi în Occident pentru felul în careşi apără cultura neamului tocmai prin forţa şi trăinicia creaţiei proprii. Mărturisesc că rar mi-a fost dat să văd un semen de-al meu, compatriot înzestrat cu puterea de a fi el însuşi, neclintit în opţiunile de Om-Cetăţean al României (prin naştere, copilărie şi parte din studii) dar şi al Franţei (mai ales prin adopţiune) sau al Lumii (prin uriaşul travaliu ştiinţific, de elaborare a cel puţin două teorii ştiinţifice de excepţie: Cea sinergică a evoluţiei după cea a lui Darwin) şi, apoi, în domeniul cunoaşterii, biognosologia M-am aflat în preajma domniei sale, graţie prieteniei cu un alt Om al societăţii literare româneşti, scriitorul George Corbu.

Publicasem cu mulţi ani în urmă o inedită corespondenţă BuicanCioran, chiar în revista UNU. Atunci, probabil, eram dominat de portretul a celui Cioran prea puţin cunoscut şi/ sau inexact cunoscut în Ro-

Ioan Ţepelea mânia, adică în ţara lui.

Un pic mai târziu, la un Salon Internaţional de Carte, intram în posesia unei lucrări editate de „Scripta" (directoare, pe atunci fiind doamna Alexandrina Pârvu, soţia filosofului Pârvu). Cartea îmi fusese dăruită personal, alături de alte două exemplare solicitate tuturor editorilor conform regulamentului interior al Salonului. Titlul ei, în franceză era Les Metamorphoses de Dracula.

L’histoire et la Legende, autorul fiind, desigur, chiar Denis Buican. Recunosc că n-am citit cartea decât târziu, după mulţi ani, întâmplător anul trecut când mi-a sărit în ochi căutând printre cărţile primite de la cele 10 saloane organizate în perioada 19922002. Nu cred că istoria revistei UNU, are o prea mare importanţă, deşi serviciile ei au fost destul de exacte, poate prea exacte în formula de dorit a presei literare de după 1990. Interviul sau

Denis Buican dialogul cu profesorul Buican, cel realizat de George Corbu a apărut anul acesta în trimestrialul de-acum UNU (l-2/ 2004). în acest număr, cu amabilitate şi cu o accentuată apocastază, Denis Buican răspunde altor trei întrebări: de data aceasta, ale subsemnatului. Ar fi trebuit să spun aici şi ce anume m-a apropiat de acest teribil om. Poate faptul că eu însumi eram provocat de soartă, sau, cine ştie, poate chiar soarta! l. Deci, domnule Buican, Vă provoc puţin pe teritorii ce nu ţin neapărat de ştiinţific sau numai într-o anumită măsură. Cum vedeţi şi cum înţelegeţi raportul politic-ştiinţific în lumea de azi şi chiar cum a fost şi în ultimii 15 ani? Şi dacă, fireşte, acceptaţi existenţa unui asemenea raport, pe baza căror soluţii?

Mă întrebaţi înţeleg, despre raportul dintre ştiinţific şi politic în societate. într-adevăr, nu

nr. 33 august 2010

numai în cazul Dictaturilor piramidale ' totalitare „de tip comunist sau fascist" dar şi în cazul demagogiilor poliţiste oligarhice şi plutocratice occidentale se înregistrează raporturi viciate de clan în acest domeniu esenţial. Ştiinţa, cercetarea fundamentală ar trebui să fie liberă, fără nici un amestec dinafară, în amonte. Numai în aval ar putea interveni, la nivelul aplicaţiilor tehnice, care acaparează Statele în Est şi Vest, în Nord şi în Sud -nu au de obicei nici competenţă şi nici dorinţă de a contribui la progresul general al omenirii. Se ştie, se poate doar constata, chiar fără nici o plăcere, că războaiele în permanentă căutare de arme de distrugere, au contribuit de multe ori la progresul ştiinţific, mai ales în perioada contemporană. Astfel, descoperirea elementului Radium care a ars mâinile soţilor Courie ar fi rămas în domeniul mai restrâns al aplicaţiilor paşnice fără exploziile de la Hiroşima şi Nagasachi. Ştiinţa în sine este capabilă ca şi limba fabulistului Esop şi de urmările cele mai dulci dar şi de cele mai amare, în funcţie de aplicaţiile tehnice controlate de politica statelor Astfel cercetările unui Wunker von Braun au servit în timpul naţional socialismului unui Hitler la bombardarea Londrei,

*** iar mai târziu în cucerirea spaţiului, la depunerea primilor oameni pe lună şi în viitor astfel de cercetări ! ar putea extinde cunoaşterea în spaţiul terestru şi cosmic, sau contribui, în cazul războaielor, la distrugerea unor ţări întregi, 1 ameninţând chiar serios biosfera . Este clar, nu savanţii, nu descoperitorii acestor noi "prelungiri " ale cunoaşterii sunt responsabilii de reaua întrebuinţare a descoperirilor lor, ci statele conduse de politicieni nevrednici, din aceia care folosesc descoperirile ştibţifce nu în interesul omului, ci nociv, pentru foioase inumane, de foarte multe ori pentru gloria buzunarului propriu. Soluţiaîn acest caz, dacă no este una iluzorie, ar fi legată de ceea ce se cheamă adevărata democraţie, adică, o reală separare şi un control reciproc al puterilor în sânul statelor. Cred că o astfel de situaţie ar permite neîndoielnic ca ia cârma statului să ajungă ce i mai competenţi cetăţeni şi nu demagogi slugarnici, lingăi sau cianuri de lingăi etc.

Vă daţi seama, cred, unde se ascunde problema esenţială a omenirii, că ea este de fapt, o chestiune pe care nimeni nu vrea s-o recunoască. Ştiinţa, cunoaşterea ştiinţifică este menită să descătuşeze omul, să-i creeze condiţii de a se manifesta liber. Numai în libertate Omul poate să creeze, să-şi manifeste această imensă şi uluitoare capacitate, cea care

îl şi defineşte. îmi cereţi şi o părere despre ce înseamnă şi ce poate însemna poezia într-un raport ca cel despre care vorbim. Numai că, iată, poezia a devenit un fel de cenuşăreasă, şi în Est şi în Vest. Indivizii nu mai sunt atinşi de poezie, ei sunt cuplaţi la nevoi materiale de tot felul, poezia este împinsă la margine, scoasă din domeniul interesului public. Ori poezia înseamnă sensibilitate, înseamnă atitudine umană, exerciţiul în favoarea frumosului şi o exigenţă transcedentrală, una care este cu siguranţă dintotdeauna deasupra lumii reale!

Dar lumea de astăzi, nu mai este parcă lumea reală, este lumea dominată de broaştele aurite care se umflă şi devin boi de aur. Este o lume în care complexele militaro-industriale dictează aproape în toate situaţiile, atât în ţările din Occident, cât şi în cele din Est sau din alte zone ale lumii. Ţi-aş putea răspunde şi în versuri cu un citat dintr-un volum propriu, având titlul „Mamura” (Editura Demiurg, 1993): „Metalic. în colţi, pământul sfarmă azurul în bolţi”.

2. Da, trecusem cu vederea faptul că stau de vorbă şi cu un scriitor, ba chiar cu un poet aparte, că notorietatea acestuia ca personalitate poliedrică - cum spunea şi prietenul George Corbu . de cea mai rafinată accepţie nici rm şi-a dezvăluit toate meandrele capacităţii de creape. În context, fără

să vreau, gândul îmi zboară la nişte cuvinte dominante, prin sfera lor de cuprindere în viaţa omului, rut doar a personalităţilor, mă uit la spectrul literar românesc, celdin ţară, şi vreau să înţeleg ceva, dormi pot, nu am ce. Vin apoi la mentalul poporului meu, şi înţeleg că fiecare din noi avem manifestările noastre mereu căi un gram ''sau mult mai mult!) de şiretenie, de viclenie chiar, dacă-mi permiteţi să fac o separaţie între cele două trăsături ale omului (înfond cam acelaşi conţinut!). Şiretenia, viclenia au impus oameni de-o manieră aparte: istoria e plină de astfel de exemple Hitler şi Stalin, dacă vreţi să folosesc exemplele uzitate şi de dvs. în unele lucrări Mă întreb de ce România bate pasul pe loc, de iată, deacum mai bine de 15 ani şi cine sunt "şireţii" sau "viclenii" care le apără interesele românilor? Că doar minciuna are picioare scurte ... O fiBrucan? Ofilliescu? O fi Dinescu? O fi Ana Blandiana? Am exemplificat cu întrebarea mea şi două personalităţi ale vieţii literare şi nu întâmplător!! Acum, întrebarea mea pentru dumneavoastră ar fi aceasta: Cum vedeţi şi ce părere aveţi despre Meritocraţie? Ridicată, culmea, în ciuda valorilor şi cultivată în toată lumea.

V-am întrebat, mai ales, că ştiu că aveţi un fel de însingurare străină onorurilor de orice fel. Asta ţinând seama că zona

nr. 33 august 2010

11 dumneavoastră natală a dat oricum multe spirite care au apărat tocmai ceea ce are un popor mai de preţ, adică fiinţa sa, limba sa, cultura sa şi istoria sau devenirea. întrebarea a doua se referă la recunoaşterea sau nerecunoaşterea valorilor „legată de însingurare mea străină onorurilor”.

Personal am rămas credincios strămoşilor mei de la Mărginime, de la Săliştea Sibiului care spuneau că au nevoie de cinstiri la plural, cei care n-au destulă cinste la singular. Este poate şi motivul pentru care nam candidat niciodată la nici un post onorific pentru decoraţii sau academii. Este însă adevărat că din principiu n-am putut să refuz o situaţie de normalitate, cum a fost aceia când mi s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Sălişte Sibiu. Am primit titlul, desigur, în amintirea strămoşilor care au ilustrat Mârginimea şi Ţara.

Tot astfel, la publicarea cărţii Revoluţia Evoluţiei (P.U.F, 1989), în Franţa, mi s-a acordat, fără să solicit, un mare premiu al Academiei franceze.

Aş mai spune că tot fără să cer, să pretind, să fac ceva din zona aceia delicată a vicleniei despre care amintea-ţi şi dumneavoastră, sunt prezent în marele dicţionare ale lumii „Larouse",„Robert". în aceste dicţionare amintite, doar regretatul Emil Racoviţă şi cu mine suntem prezenţi între oamenii de ştiinţă români.

Va urma

12

Eseu

Gânduri şi reflecţii de final (1) din volumul „Cavaleria română“, editura CIEA, Bucureşti, 2010

MOTTO : „Poporul care conştientizează procesul istoric prin care trece, are toate drepturile să se legitimeze în istoria universală“. V. Pârvan „Nu pot altfel“. Luther

Alexandru Manafu Târgovişte În momentele de singurătate, uneori, luminile şi umbrele trecutului, revin cu obstinaţie şi ne îndeamnă să ne retragem în lumea noastră interioară şi să ne aplecăm la lecţiile trecutului. La data când scriu aceste rânduri (22 decembrie 2009) se împlinesc 20 de ani de la evenimentele din 1989 care au marcat trecerea societăţii româneşti întro nouă etapă istorică. În „Proclamaţia Revoluţiei" citită în seara aceleiaşi zile, în urmă cu exact 20 de ani, de Ion Iliescu, viitor preşedinte al ţării, se sublinia: Puternic şocaţi de nimicirea demenţială a satelor ţării, a unui întreg patrimoniu de cultură şi civilizaţie, a monumentelor istorice şi reli-

gioase; Serios preocupaţi de gravele evoluţii din domeniile educaţiei, învăţământului şi culturii; Revoltaţi de suferinţele nemăsurate pe care le îndură de ani de zile locuitorii ţării... lipsiţi de hrană, căldură şi medicamente, de cele mai elementare drepturi şi libertăţi, continuu şi sistematic oprimaţi fără milă de cea mai cruntă tiranie, care a adunat la un loc şi a îndreptat împotriva poporului cele mai opresive şi odioase metode ale tuturor sistemelor totalitare anterioare...“ Intitulată „Forumul Civic - democraţie, libertate, demnitate - acum!"

- proclamaţia cuprindea idei cu valori de simbol, dătătoare de speranţă pentru oamenii deznădăjduiţi ai acelei etape.

După 20 de ani, România arată acum „ca un animal hăituit şi bolnav".

După două decenii de iluzii şi speranţe, nimic din visurile începuturilor nu s-a împlinit. Mitul revoluţiei a fost mitul libertăţii, al dispariţiei privilegiilor, al unei aprecieri reale, al unei prosperităţi fără sacrificii, al realizării armoniei şi coeziunii naţionale.

A fost o oră astrală a istoriei româneşti, ratată de impostura şi fariseismul unei clase politice incapabile să urmeze glasul raţiunii şi al inte-

resului naţional, preocupată să-şi burduşească conturile grase din bănci, fără să se aplece şi să asculte glasul pământului, glasul mulţimii deznădăjduite şi fără speranţă, clasă politică ticăloşită, „ciocoii“ secolului XXI. Societatea românească este marcată de începuturi neterminate, stagnare şi deziluzie, de politică murdară şi de manipulare televizată (ca un poligon de încercare al nu ştiu cui, către niciunde).

Nu a existat voinţă politică ca, în tot acest timp, să se realizeze „un proiect naţional de salvare, o viziune de perspectivă, o hartă a viitorului“.

Din nefericire, aceasta este imaginea României după ratarea unui eveniment crucial decembrie 1989.

Dacă ne aplecăm asupra istoriei noastre relativ recente şi vom compara perioadele ultimelor două decenii cu perioada post-decembrie ’89, pot fi făcute observaţii cu valoare de simbol. De exemplu: - perioada 1859-1879, marcată de Unirea Principatelor, care pune bazele starului român modern; de la unire până la câştigarea independenţei de stat are loc un progres de ansamblu deosebit, pe toate planurile sociale (politica de

nr. 33 august 2010

reforme promovată de Cuza - reforma agrară din 1864, înfiinţarea armatei naţionale şi a altor instituţii de bază în funcţionarea statului - continuată de înţeleaptă politică de modernizare promovată de Carol I, acest monarh luminat, care a influenţat pozitiv saltul către modernitate al României, smulgerea din înapoierea menţinută de dominaţia otomană). Apar progrese remarcabile pe toate planurile - politic, economic, social, cultural sunt percepute ideile timpului şi au loc mari confruntări de idei, apar societăţile culturale, se nasc mari scriitori.

- perioada 1919-1939, poate cea mai fecundă perioadă din istoria României secolului XX. Colectivitatea românească face dovada unei sclipiri, a unei coeziuni de grup care nu se va mai regăsi în decursul istoriei.

Efortul supraomenesc făcut în timpul conflagraţiei a fost încununat cu Reîntregirea, visul românesc, realizare a voinţei naţionale şi a dorinţei întregii suflări româneşti.

La zece ani după război, economia românească trebuie să facă faţă unei crize economice fără precedent (1929-1933), dar apoi se realizează o evoluţie în toate domeniile, anul

*** 1938 constituind vârful economic al României interbelice.

Specific acestei perioade, degradarea vieţii economice şi a mentalităţii sociale, starea societăţii după anexările teritoriale (ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, dictatul de la Viena şi tratatul de la Craiova), este prezentată expresiv de academicianul Florin Constantiniu: «Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu scrie în amintirile sale: România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii". Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruţătoare a cauzelor dispariţiei României Mari, a izolării ţării noastre: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei, încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, totă

lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului sau să se înduioşeze cel puţin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest, ne lasă să suferim până la capăt.

De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe.

Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nicio consideraţie din partea niciunui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătăiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atât cât eram, aşa cum meritam, nişte nemer-

nici, uitaţi în voia soartei".

Refuzând alibiul comod, care punea totul pe seama izolării României, Secţia operaţii din Marele Stat Major făcea o constatare adevărată, la 26 august 1940, când avertiza: „...ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine...", dar nu se putea pretinde unei puteri străine să fie „mai română decât românii".... Şi această lipsă de voinţă era rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, în cele două decenii interbelice: „Statul care s-a numit România Mare a suferit, între altele, de o lipsă capitală,: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei — forţă, capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului.

Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale că timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit", scria acelaşi Ion Fodoreanu».

Sunt aprecieri dureroase, cu valoare de simbol, valabile şi astăzi.

- perioada 1945-1965, când România, urmare a unui război pustiitor, a reuşit să-şi apere fiinţa naţională, dar nu a putut rezista jocurilor de culise ale intereselor marilor puteri.

Jucată la ruleta istoriei, ţara intră în sfera de

nr. 33 august 2010

13

interese sovietică şi în poligonul de experimentare a socialismului, fiind obligată să plătească „datorii de război”, a se înţelege jefuire şi spoliere.

Aşa cum ocupantuleliberator a impus condiţiile sale cu forţa, tot astfel se impune şi în politică, viaţa socială, economie, agricultură, un nou sistem-experiment.

Anormalitatea insuportabilă era lipsa libertăţii. În continuare, presiunea asupra intelectualităţii româneşti, asupra ideilor de interes naţional, coeziune de grup, voinţa naţională se accentuează de la etapă la etapă.

A fost una din cele mai nefaste perioade ale acestei colectivităţi.

Arestări în miez de noapte, bătaia, tortura, închisori de tristă amintire - Piteşti, Gherla, Poarta Albă - au încercat să distrugă în totalitate fermentul românesc, cerbicia şi dorinţa de libertate a acestei naţii.

Vieţi distruse, spirite anihilate, frustrări şi chinuri.

Va urma

Poezie

14

Îmi aduc aminte de părul vărsat pe umeri Ochii verzi de vară liniştită Şi fluturi fugind în faţa gheţurilor Ca să se reântoarcă înapoi În culorile curcubeului peste fluviul topit

AMINTIRI

Poeme de Remzi Limani SINGURĂTATE

(Kujtime) De când ai fugit ca frunza-n vânt Moleşit îmi adun gândurile În jurul tău turmentat mă tărăsc în genunchi Nu las loc nesărutat pe Tine Amintirile sporesc setea fluviului Ridurile pe frunte mi se adâncesc Cerul purpuriu mă cheamă cu glasul tău Mireasma ta topită picură peste focul meu Şi mă înveleşte în azuriul cerului Din respiraţia mea adâncă Întunericul oftat durere varsă În jurul tău turmentat Mă tărăsc în genunchi Nu las loc nesărutat pe Tine

(Vetmi) Învelită cu adierea mării Cu paşi luminezi singurătatea mea Ca floare spălată cu roua dimineţii Părul udat striveşti de mine Cu goliciune mă acoperi

CAPCANĂ

Împreună cu glasul frunzelor de toamnă Aprind frisoane în mine amintirile tale Domilit adun puterile Prin dinţii deja tociţi Îngân cântecul ucis Orbit în taină pierdut mă topesc Ca umbră mă sec pe culmile adormite Glasul frunzelor mă răpeşte cu plăcere Cu dor sărutând ochii adormiţi

SUB SPRÂNCENELE ADORMITE (Nën qepallat e fjetura) Dacă aş fi îmbujorat lăngă Tine Încă odată în ochii mei Te văd în lumina de lună plină Cu obraji rumeniţi ca floarea de mac Îmbrăcaţi în ochiul primăverii Înfrigurată în şalvari de caşmir Cu surâsul plin de strălucire aprinsă Cu talia strânsă în mâinile mele

(Kurth) De căte ori se-ntind serile Noaptea în capcană îmi înăbuşă răsuflarea Peste focul amintirilor ard încet Întreagă noaptea călătoresc în bocete Peste visele aprinse mă topesc Oriunde dezvelesc sâni de balauri prin nori Nicăieri aromă de îmbătare Şi nicăieri căldura ta nu se simte

INEL PIERDUT (Unazë e humbur) Prin multe cărări am trecut fără tine Fără a plânge şi râde împreună Lasă-mă singur spart în interior Cu lumea nebună să mă-mbrac Încuiat cu umbrele sparte Sărutând zorile adormite Timpul îmi taie genunchii fără milă În aşteptarea ta

Cu respiraţia sugrumată te aduc în minte Visele tale cu ochiul meu le îmbrac Ca frunzele toamnei în faţa ploii Sub genele adormite le orânduiesc

Acum prin timpul ucis călătoresc Zdrobit pănă-n serile îmbujorate În genunchi prin zăpadă însângerată Strălucirea inelului caut

nr. 33 august 2010

Eseu

15

Destinul lui Byron în conştiinţa critică a literaturii române a secolului al XIX-lea Al. Florin Ţene Încă din deceniul patru al secolului nouăsprezece a existat un interes pentru opera lui George Gordon Byron în ţările române când se fac primele traduceri. Literatura engleză, cunoscută de timpuriu prin operele luminiştilor, mai ales ale lui Shakespeare şi a unor preromantici, pătrunde viguros în principate prin Byron înveşmântat în traducere franceză. Abia în ultimul sfert de veac a început să fie învăţată limba engleză, când în presa vremii apar mai adesea anunţuri de guvernante sau perceptori englezi. În 1843 se menţionează 15 titluri de Byron în cataloagele existente ale cabinetelor de lectură – „secţii de împrumut“ ale librăriilor care înregistrau preferinţele publicului: catalogue des livres francais qui se donnent en lecture a la libraire de la cour de Frederic Walbaum Bucharest, 1838. Tot atunci se înregistrează volumul de Oeuvres completes de Lord Byron, 6 volume, Paris, 1837. de remarcat este faptul că toate veneau prin filieră franceză. Însă interesul pentru public erau romanele lui Balzac, Dumas, Scott, George Sand, Hugo, F. Cooper şi mulţi alţii. Într-o clasificare Lord

Byron era clasat pe locul 19-lea, cu 17 titluri. Dar, în perioada aceea , traducerile erau toate făcute după versiunea franceză.

Cauzele pentru care Byron dintre toţi romancierii englezi a fost receptat în ţările române, influenţând literatura de la noi, a fost faima câştigată în europa prin mitologia romantică propagată, făcându-l unul din autorii cei mai populari pe continent.

(Oxford Historoy of English Literature, Oxford, 1963, vol. X, p. 415.).

Byron reprezenta mitul eroului prometeic în slujba umanităţii înrobite, „un fel de zeu tutelar al literaturilor din ţinuturile sud-estice ale Europei”, cum scria D. Popovici.

Prima menţiune descoperită până acum a numelui Byron pe teritoriul românesc este scrisoarea consului francez Hugot către Chateaubriand din 9 mai 1824, din Iaşi, prin care se comunica vestea morţii poetului. (Chataubriand, Essai sur la litteratureanglaise et conside- rations sur la genie des homes, des temps et des revolution, Paris, 1836, vol. 2.).

Ion Heliade Rădulescu, în 1836, lucra ca un silitor elev, la traducerile din Lamartine şi Byron „după a mea aplecare”, traducând Hebrew

Melodies. Majoritatea traducerilor din secolul 19 din Byron sunt în proză, fapt explicabil prin întrebuinţarea originalului francez. Efectuând analiza pe perioada 1780-1860, P. Cornea, prin prelucrarea datelor pozitive, ajunge la concluzii revelatoare pentru circulaţia în ţările române a unor opera sau nume de autori. Pentru cazul Byron, începând cu 1830, sunt evidenţiate 19 din 679 de titluri (record remarcat de autor, ţinând seama de marele număr de romane melodramatice şi de senzaţie, inventariate astăzi doar în cercetări de gen), poetul fiind personalitatea literară cea mai citită, după A. Dumas-tatăl, în intervalul ce-a făcut obiectul studiului.

Examinând intervalul de timp, de la prima traducere descoperită în 1830 şi până în prezent, fiind 186 de ani de la moartea poetului, se constată o curbă ascendentă în evoluţia traducerilor din opera acestui scriitor englez. S-au înregistrat 56 de titluri (ciclul de 22 de poeme Hebrew Melodies a fost considerat o entitate, sonetul care deschide poemul The prisoner of Chillon nu a fost numărat separate, iar Cugetările, traduse ca maxime, fără specificarea poemelor de unde au fost extrase, nu au fost

nr. 33 august 2010

socotite). În lista traducerilor publicate în volume au fost găsite şi numărate versiuni ale aproximativ 65 de titluri.

Din titlurile traduse în aproape 200 de versiuni un mare număr reprezintă operele de valoare sau, cel puţin, cele care iau adus poetului celebritatea în epocă. Hebrew Melodies având 11 versiuni. Iar Darkness 9 versiuni. The Vampire fiind o compoziţie a doctorului Polidori a circulat într-o vreme în Europa sub iscălitură falsă, a lui Byron şi aşa a fost cunoscută şi în traducerea românească a lui G. S. din 1883, deşi Ion Heliade Rădulescu, după Pichot, arătase în versiunea din 1834 că este vorba de un fals literar.

Opera lui Byron a început să fie tradusă, chiar masiv, în deceniul 1810-1840 prin eforturile lui Eliade Rădulescu, au mai tradus Gr. Alexandrescu, C. Filipescu,

Continuare în pagina 16

***

16

Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen Pamfil Şeicaru „Garol I-ul aduce în Principatele Române, impregnate încă de atmosfera balcano-fanariotă, un aer nou. El a contribuit, ca nimeni altul, la modernizarea statului român, la ridicarea prestigiului său pe plan internaţional, la funcţionarea instituţiei monarhice constituţionale, a libertăţilor democratice, fiind, în plus, un exemplu de sobrietate în viaţa sa personală.

Cel care s-a identificat însă până la confundare cu idealurile şi viaţa politică a României a fost Ferdinand I-ul. Ajutat de o mare inteligenţă, pose-

dând un instinct politic deosebit, precum şi arta de a-şi alege colaboratorii, simplu, modest şi direct, a fost unul din factorii decisivi ai realizării idealului nostru naţional, Unirea Românilor. Dispariţia sa prematură, ca şi a primului său

Destinul lui Byron... continuare din pagina 15 I. St. Voinescu, Moroi Costache şi paharnicul Gh. Seulescu. Fiind apreciat de generaţia intelectualilor paşoptişti.

Prin 1884 şi Titu Maiorescu şi-a încercat talentul în a traduce din opera bayroniană. În perioada 18801910 apar un număr considerabil de traduceri, iar pentru Macedonski devine un cult şi unul din favoriţii traduşi în Literatorul, Revista literară, Lumina, Revista independentă, Revista modernă( peste 20 de traduceri ). Acest Byron roumain , cum scria Macedonski, era de foarte

multe ori amintit în scrierile sale, a fost tradus de prolificul Th. M. Stoenescu, care a tradus, printre altele, Manfred, Corsarul, Întiunerecul şi Mazeppa, opera spectaculos de romantice, dar şi câteva erotice elegiace.

Reluarea lui Byron la Literatorul se datorează în primul rând înclinaţiilor paşoptiste ale lui Macedonski, care îl vedea pe Heliade ca pe un maestru. Pentru el, Byron însemna întruchiparea supremă a revoltei antifilistine, a geniului sortit să sesizeze răul contemporaneităţii. A. Marino în Opera lui Ma-

sfetnic, Ion I.C. Brătianu, a lăsat un gol politic care a influenţat considerabil evenimentele ce au marcat viaţa României interbelice.

Tot ceea ce au realizat aceşti doi mari regi, a lichidat într-o domnie de numai 10 ani Carol al II-

lea. Dăruit de natură cu o inteligenţă deosebită, harnic, prim slujbaş al statului - aşa cum îi plăcea să se numească el însuşi - totodeauna bine informat, cult, a dat România cea Mare înapoi cu multe zeci de ani, punându-i în joc chiar existenţa printr-o politică nesăbuită, vizând în exclusivitate satisfacerea unor interese pur personale pe care le-aş rezuma în trei cuvinte: tron, amantă, avere.”

(Pamfil Şeicaru în dr.

Vasile Iliescu, Un interviu imaginar, notat pe temeiul unor discuţii cât se poate de reale, Aletheia 12/2001)

cedonski, op. cit. , p. 187 şi 198 consideră că, tot asemenea lui Byron, Macedonski îşi nota evenimentele cotidiene.

Celebrarea permanentă a persoanei autorului la nivelul faptului de detaliu şi de amintire se datorează contactului cu opera lui Byron. Byronismul, mai puţin Byron, a fost unul din spiritele directoare ale veacului al 19-lea literar românesc, antrenând condeie agitate de pasiuni, moleşite de mal du siècle, cochetând neprefăcut sau din modă cu neîncrederea şi amărăciu- nea, dedicându-se cu încântare ironiei şi zeflemelii.

Marele Byron a lăsat urme prea puţine, totuşi, în poezia noastră şi nici acestea nu aveau să su-

pravieţuiască ultimului deceniu al secolului. Se pare că influenţa lui Byron şi a byronismului în cultura noastră este un capitol încheiat, explicabil nu prin neaderenţa sensibilităţii contemporane la opera poetului, ci prin perpetuarea unei prejudecăţi care nu îl aşează azi pe Byron - aceasta şi din lipsa unei complete, ştiinţifice versiuni a operei sale în româneşte- pe rafturile bibliotecii uzuale chiar şi a exigenţilor cunoscători de literatură. Şi, totuşi, Byron nu este sortit să rămână doar în manualele şcolare, el a pătruns în conştiinţa artistică a contemporanilor care îşi dau osteneala să-l citească.

nr. 33 august 2010

Poezie

17

*

Poeme de

Mircea Drăgănescu preajmă...

Nu vreau decât...

Nu vreau decât sa fiu miezul unui tubercul din care răsar firave mlădiţe... să rămân la sfârşitul timpului meu o coajă putredă şi zbârcită acoperita de pământ verde... şi nepăsător să mă las colindat de furnici visându-vă fericit pe voi copii mei Mircea-Daniel şi Alina-Otilia...

* O prăpastie migratoare care ne tot urmăreşte printre blocuri,acasă, apoi la seviciu care se tot măreşte.... era ca un zâmbet ironic la începuturile noastre de fiinţă comună tot crescând ca un hohot dement.. ca un răcnet este acum şi de tunetul ei nu mai văd nimic nimic nimic... doar arareori când fulgeră văd firavii plopi din dreptul ferestrei ca pe nişte dinţi gata să ne înşface....

*

ochii-mi se deschid largi în speranţa că pe emisfera lor umedă te vei aşeza pojghiţă de lut proaspăt... palmele-mi devin nerăbdătoare şi freamătă cu toţi munţii şi văile lor pentru a te modela statuie de lut... şi gura gura buzele fierbinţi ca un fier înroşit se întrdeschide pentru a te respira a doua oară... ultima oară....

* Bucuriile sunt din ce în ce.. mai mari şi...mai rare... ultima atât de mare va fi încât nu-i voi putea supravieţui...

Există în oraş un spital de tratat iluzii cu orientale infuzii şi mai este o pasăre fără zbor murind de dor cu rădăcini semănate-n grădini şi eu aştept o zi când s-or năluci grădini suspendate deasupra privirilor înspăimântate ca o sabie ce a-nceput să adie....

* Știu nu-i decât o murire între o rostire şi-o altă rostire o rostogolire de zaruri între două maluri plângătoare.....

* Voi compara o mână cu altă mână să desluşesc ce-i aceea ţărână.... voi măsura apoi un chip cu un alt chip pentru a şti ce-i acela nisip.... voi aştepta apoi vântul ca pe un fier să... mă spulber....

Viaţa mea de pe acum

*

Este un fum de furnal şi o privire speriată de cal este o ocară ţinută de Domnul pre dinafară este un pustiu în care o să mă rătăcesc înconjurat de un zid chinezesc .....făcut din nisip.....

Voi rămâne-n curînd un punct doar.... îţi vei aduce aminte de mine şi vei privi fix cerul unde eu mă voi îndepărta... îndepărta...

Nara mea adulmecă-a tărână şi atunci ştiu că tu eşti prin

nr. 33 august 2010

camera se va strânge în jurul tău ca o cămaşă sub care mă voi întoarce sudoare rece pentru a-ţi mângâia încă odată trupul...

Cronică

18

Noaptea Miracolelor Ioan Ţepelea Fundaţia Culturală Antares îşi face un titlu de vădit interes publicând volumul poetului târgoviştean Grigore Grigore „Noaptea Miracolelor” (din anul 2009). Ca în celelalte cărţi ale sale, poetul face un amplu travaliu esenţial, printre „operele toamnei”, „bibliotecă”, efemerele situaţii sau stări (cel care a „răsturnat întunericul”, „sunt fiul unei potcoave”, „a îmbătrânit scrisoarea” etc. etc.). În fine, „icoana” la care se închină poetul, devenită aceeaşi pentru toţi poeţii lumii subsumează avute sau neavute evidenţe sau lipsuri fixate de gând, de pleoape, de lacrimi ori recunoştinţă.

Rama icoanei este arealul, mediul unde fiinţează poetul şi unde caută răspunsuri la rânduiala existenţei a ceva din universul uman sau din muzicalitatea acestuia.

Muţenia este ca o linişte a sufletului din care vin puţine cuvinte fiinţa concretă intră în relaţie cu cea creatoare.

De altfel, poemele lui Grigore Grigore, mai toate, parcă suferă într-o însângerare perpetuă. Un Purgatoriu şi un Infern adus la zi, ce seamănă fireşte cu amintirea lui Dante. Stilul unor poeme, ca „omul de lângă mine”, „când te dor palmele”, „pe cealaltă parte a străzii”, „în spatele gardului femeia”, face ca lectura acestora să fie în consecinţă cu anotimpurile, cu

răsăritul sau asfinţitul, cu valurile, cu muntele, cu fluviul ale cărui maluri stârnesc curgerea viului spre veşnicie. Stilul poetului este oricum singular, modern, dar şi greu de surprins, este tocmai ca un miracol în noapte, cum sună titlul excelentului volum. În poemul „dacă moartea ar şti”, Grigore Grigore vrea să atingă clipa ce-l duce în veşnicie, şi face o zbatere de gând ştiută şi aruncată în poem cu toată credinţa sa dumnezeiască!

La fel, vin „ziuă bună săptămâna”, unde şi ispita trece în planul zbaterii fiinţelor pentru că şi ea este o măsură vie a fiinţelor.

Poemele se succed, curg fără voie unul în altul, fluidizând starea lirică a singurătăţii.

Amestecul prielnic, de vrute şi nevrute, de legi şi alte… vânturi, ape… sau ispite sau fără de legi, dar uneori senzaţia de glumă, tezaurizând „sub unghere” tot ceea ce-l împresoară pe poet. În general ideile poetice lansate de poetul târgoviştean, privesc relaţia dintre eu şi noneu, luminând existenţial şi, desigur, uşor ironic închinarea, subiectivitatea, rolul expresiei plastice şi lirice a formulei poetice. Îmi aduc aminte de spaniolul Miguel de Unamuno, care zicea, printre altele, şi că nu i se pare că ar fi un savant sau un filosof, ci mai cu seamă un poet! Şi alţii vedeau din opera sa, vastă, un caracter mai mult poetic. Mai cu seamă că Miguel vroia ca

să i se acorde operei sale poetice adevărata reprezentare. La poetul târgoviştean, la fel, eu şi noneu, există într-o evidentă asamblare în volumul Noaptea Miraco- lelor.

Crucea de aer a rugăciunii, colecţionarul de iluzii, îngerul meu păzitor, copilul din mine, altă dată în timp, în pustiul din mine cenuşa, dragostea de – noi nu, sunt poeme ce oglindesc gândul care ne duce nostalgic şi romantic ca la Novalis şi Hölderlin, către forţa şi penetraţia eu-lui propriu sau, uneori, a noneu-lui mai mult sau mai puţin ficţional, miraculos!

O noapte cât anul, sau cât veşnicia: „Noaptea cât anul / aud tropăitul cuvintelor / de-a lungul zidului / Văd o lumină puternică / încercându-şi norocul, şi pe tine care / ai alte gânduri / decât cele cumpărate cu mine / şi mă minunez că visăm acelaşi vis…”. Veşnicia este o noapte şi-un basm, o piatră ce parcă o sculptăm şi cu lacrimile din izvorul liric. Fiorul erotic, prezent încontinuu în poezia lui Grigore Grigore, se regăseşte şi în poeme ca pe prundişul Naparisului, pe trepte de vânt sau când fac dragoste cu cartea, ca să luăm în dezbatere câteva poeme. Dar, de reţinut este că fiecare poem lasă interpretări în sensul amintit, deoarece la un poet adevărat nici nu pot lipsi nuanţele ce rotunjesc vremurile. În fond, abordarea pe teme filosofice fundamentale cu mijloacele discursului liric, nu

nr. 33 august 2010

mai este demult o noutate, ci dimpotrivă o chestiune pe care o întâlnim la mulţi dintre poeţii români exersaţi pe scena aşa zisului modernism sau postmodernism. Cu siguranţă însă că un Georges Poulet, ar avea de făcut şi multe alte observaţii: Omul, care şi la Grigore Grigore este fundamentul lirismului, adică a întregului său demers poetic. Poeme ca „mersul într-un picior” vădesc încrederea dar şi neîncre- derea, zborul în jurul pământului, peste munţi, peste mări şi oceane, peste gând şi frică, care şi ele simt stări ale omului Om! Omul situat între viaţă şi moarte, care întotdeauna este sau trebuie să rămână OM! Viaţa este până la urmă partea cea mai adâncă a firii, când, cum spune poetul, „sângele tău îmi încălzeşte călcâiul”, dar, sigur, la marginea satului e cumpăna cu veşnicia clădită de generaţiile ce se scurg necontenit precum clipele de fericire, de extaz, de durere. Semnul pus de Blaga vine şi revine, preface, teologic vorbind, sufletul în cel mai dorit gând, în iubire, în infinit, în imensitate: Zice poetul, „Între mine şi mănăstire / sufletul meu numai iubire / şi rostogoliri / şi goluri..”, înţelegând astfel că lumea de astăzi se consumă mai mult cum hotărăşte destinul, adică hazardul, nevoile, întâmplarea etc. De aceea, zice poetul, că uneori şi „măsura”, înseamnă că „cu vise şi speranţe împlinite / cu

Continuare în pagina 38

*** Mircea Cotârţă Prin simplul fapt că au deschis noi orizonturi de cunoaştere a planetei, stimulând în timp curiozitatea, dar şi lăcomia de îmbogăţire a contemporanilor, inclusiv a urmaşilor acestora, contribuind, direct sau indirect, la dezvoltarea economiei occidentale, italienii Marco Polo şi Cristofor Columb au pus piatra de temelie a creşterii puterii Europei de Vest, sub toate aspectele: militar, financiar, cultural iar în timp, politic şi diplomatic.

Se spune că nimeni nu este profet în ţara lui şi nici Marco Polo nu a scăpat de rigorile acestei fundamentale constatări a existenţei. Cu excepţia sfinţilor, puţini sunt muritorii cărora veneţienii au catacdisit să le înalţe o statuie. Printre cei pe care Serenissima Republică a binevoit să-i cinstească se numără regale Victor-Emmanuel al IIlea, dramaturgul Goldoni sau mercenarul Colleoni, dar lui Marco Polo veneţienii nu i-au ridicat nici cel puţin un monument simbolic. Cu toate aceste, numele lui Marco Polo este mai cunoscut în lume decât al celorlaţi trei, cel puţin ultimul menţionat este aproape dat uitării, chiar dacă la apogeul gloriei sale, prin simpla menţionare a numelui, provoca spaimă.

Veneţienii, mândri de trecutul lor istoric, de faptul că au fost cândva o republică suficient de puternică pentru a dat tonul în politica

Minunata viaţă a lui Marco

mercantilă a peninsulei, sunt atât de naţionalişti, tocmai în numele trecutului fastuos, încât nu vor accepta să ridice o statuie cuiva despre care nu se ştie aproape deloc care-i sunt originile, mai ales dacă se bănuieşte că strămoşii sai nu sunt din zona venetă. Doar din al nouălea capitol al cărţii lui Marco Polo se poate deduce, cu îndoielile de rigoare, că s-ar fi născut în 1254, într-o familie de negustori înstăriţi, probabil originari din Dalmaţia, care se ocupau cu practicarea comerţului internaţional, dar pentru a descoperi puţinele dovezi despre existenţa familiei Polo, nu trebuie să ţii cont de circuitele clasice ale negustorilor şi nici să rămâi în limitele vizuale, istorice ale lui Grand Canale.

Casa în care s-a născut Marco se afla pe locul unde în present se ridică Tetrul Malibran, pe Corte del Milion, în cartierul Cannaregio. După

ce a luat foc, clădirea a fost reconstruită, dar nimic din arhitectura ei nu oferă, în present, nici un element care să evoce atmosfera epocii lui Marco Polo. Doar deasupra intrării artiştilor, se află o placă simplă pe care scrie: “Aici a fost cândva casa lui Marco Polo, cel care a călătorit cel mai departe prin Asia, prin locuri de nimeni cunoscute şi pe care le-a descries.

Această placă a fost pusă prin decret communal.

1881.”. Cam atât şi nimic mai mult. Ghizii arată placa, turiştilor, iar gondolierii, clienţilor. Vizitatorii încearcă să găsească un obiect, cât de cât ceva care să-i ajute imaginativ să reconstituie evocator secolul lui Marco Polo, dar n-a mai rămas nimic.

Doar o placă impersonală aminteşte că la Veneţia a trăit unul dintre cei mai de seamă călători ai lumi care a deschis larg porţile imaginaţiei. @ţi trebuie o cultură so-

nr. 33 august 2010

19 lidă în domeniul arhitecturii ca să poţi înlocui cu ochii minţii, faţada banală a teatrului cu cea a unui palat în stil venetobizantin cu porticuri şi ferestre cu arcuri supraînălţate, surmontate de accolade, având trei nivele: parterul, accesibil cu barca, servind de antrepozit, etajul unu pentru birouri, etajul doi cu încăperile proprietarului, o locuinţă tipică pentru negustorii veneţieni înstăriţi, pe care o întâlneai la tot pasul în republica maritimă şi comercială a Dogilor. Ca toţi veneţienii, familia Polo trăia pentru şi prin negoţ.

Când s-a născut Marco, Veneţia era la apogeul expansiunii sale comerciale şi teritoriale.

De 150 de ani, cruciadele erau pentru veneţieni o sursă mai mult de îmbogăţire materială decăt spirituală. A fost o ocazie unică care nu se va mai repeat. De fapt, cruciadele au deschis Veneţiei, drumul larg, presărat cu extraordinare bogăţii, către Orientul Mijlociu şi, a mai trebuit doar un pas, repede făcut, către Orientul Extrem. Cruciadele sunt cele care au impulsionat industria veneţiană de construire a galerelor pe care ajunsese să le fabrice în serie.

Astfel, spre deosebire de restul Occidentului, în Veneţia şi săracii, nu doar bogaţii, mureau de indigestie. Mai mult chiar, Cetatea Dogilor ajunsese până acolo

Continuare în pagina 35

Eseu

20 Vavila Popovici, SUA „Cei ce visează ziua cunosc multe lucruri care le scapă celor ce visează noaptea.“ Edgar Alan Poe Imaginea din vis este impregnată de emoţie, pentru că ea reprezintă un fel de cristalizare, o simbolistică a imaginilor şi elementelor psihologice din jurul unei senzaţii date. Și Jung afirmă că orice sentiment când atinge o anumită intensitate se transformă în emoție (afect); dacă de sentiment putem dispune după bunul nostru plac, nu același lucru putem spune despre emoție, afect, care este o stare psihică a sentimentului. Unui sentiment intens i se asociază o componentă senzitivă prin care afectul se apropie mai mult de senzație.

Poetul Dolfi Trost, născut în 1916 la Brăila și decedat în 1966 la Chicago, a făcut parte dintrun grup suprarealist și a avut ca domenii preferate visul şi artele vizuale. El a conferit visului statutul de realitate obiectivă, a eliminat conţinutul său latent care nu este, după el, decât un rezumat simplificat al complexului lui Oedip, în favoarea conţinutului său manifest, acordând toată atenţia dorinţelor, considerate ca un fel de cifru al personalităţii umane. Trost s-a aplecat asupra funcţiei onirice, singura capabilă să redea visului

Visul - vectorul speranţei noastre! (2) valorile sale telepatice, premonitorii, revelatorii.

Ca şi Tzara în 1935, a dat visului o existenţă obiectivă, o interpretare marcată de ideologie sau mai degrabă de o preocupare de etică socială. Lui Freud îi reproşa că s-a ocupat cu prioritate sau exclusiv asupra conţinutului latent, ignorând conţinutul manifest al visului, lipsindu-l astfel de orice posibilitate de comunicare obiectivă cu lumea exterioară. Grupul respectiv din care făcea parte își propusese mai multe modalități de interpretare a viselor, iar Trost propunea o metodă de interpretare a viselor bazată pe hazard, care deşi prezentată sub aparenţa unui discurs ştiinţific, corespundea dadaismului. Se relua fiecare frază simptomatică, se deschidea la întâmplare, cu ajutorul unui cuţit un manual de patologie erotică, considerând că textul care cădea sub ochi era o interpretare a frazei citite înainte, metodă care atribuia hazardului capacitatea de a lămuri, de a revela “episoade” ale experienţei senzoriale disimulate de cele mai multe ori sub forme care le fac de nerecunoscut, ceea ce Trost numea, cu un simţ al formulelor ieşit din comun, valoare criptestezică a întâmplării. În cele din urmă a afirmat că visul este

locul unde se întâmplă o erotizare generală a materiei; nici o interpretare a visului nu este posibilă prin analogie. După el visul este vis şi nimic altceva nu este visul. Metodele lui de interpretare eşuează inevitabil în raţionalizare: visul nu ascunde un subiect erotic: dimpotrivă, îl exprimă.

Recent, profesorul Michel Jouvet (n.1925) de la facultatea de medicină din Lyon, a demonstrat, vădit din punct de vedere practic, necesitatea absolută de a visa, după experimente făcute pe creierele pisicilor și a ajuns la concluzia că visele sunt limbajul sufletului. Originea lor este necunoscută, dar ele ne trimit anumite indicii, care ne pot ajuta să ne rezolvăm mai bine problemele din viața de zi cu zi. Un vis poate fi o halucinație, o călătorie fantastică în timpul somnului, o lume paralelă în care se pot întâmpla lucruri pe care ni le dorim sau nu.

Un vis este o stare care ne eliberează de stres sau încearcă să ne distragă atenția de la problemele zilnice cu care ne confruntăm. Numai cel care visează poate găsi semnificația visului pe care l-a avut, deoarece acestea țin de fiecare individ în parte.

Goethe scria: „Când?

Cum? și Unde? – în zei tăcere e!/ Rămâi la pen-

nr. 33 august 2010

tru că și nu-ntreba de ce.” Acel «pentru că» săl considerăm ca predestinare? Sau, să zâmbim cu îngăduință amintindu-ne de judecata lui Petre Țuțea, de cum răspunde aporetica românească la întrebările fundamentale de ce? și în ce scop: d-aia! Poate există zone în ființa noastră de care nu trebuie să ne atingem sau pe care, dacă nu le putem trece cu vederea, să încercăm să le vizităm pe furiș? N-am fi acuzați de hoție, de nesinceritate? Fericitul Augustin spunea: Făcut - u - ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine. Biblia nu spune crede și nu cerceta, aceasta fiind atribuită filozofului grec Celsus care a trăit în secolul al II-lea după Cristos, un opozant al religiei creştine. Cei care posedă informația incorectă, cred totuși că formularea este un avertisment la adresa oamenilor prea raționali, care consideră că rațiunea este tot ce contează, singura sursa

Continuare în pagina 21

Eseu

Visul - vectorul... continuare din pagina 20 de gravitație în universul nostru. Biblia ne spune: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide. (Matei cap.7, 7-8) Cel care a uitat să viseze sau, mai rău, s-a obișnuit să ignore visele pe care le are, acela este un suflet miniaturizat. Și rațiunea își are rostul ei, dar, fără vise, omul este pierdut. Oare viața noastră nu este un vis? Mircea Eliade a luat în calcul această ipoteză, în sensul că nu trăim niciodată în prezent, în actualitatea concretă, clipa prezentă este doar o trecere, o rupere între trecut și viitor care conțin irealitatea visului și dacă nu avem în acel moment (clipă) un ideal proiectat în timp, adică un vis, ne putem trezi foarte singuri, înspăimântător de singuri!

Mulți confundă visele cu iluziile și de aceea spun că nu trebuie să credem în vise; nu este de loc așa!

Visul de multe ori poate deveni realitate, atunci când crezi în el și când te străduiești să-l transformi în realitate. Există și oameni care trăiesc din vise și ale căror vise nu se adeveresc niciodată, dar ei se agață de ele ca de o frânghie salvatoare. Și nu se îndeplinesc niciodată, fiindcă nu au fost în stare să lupte pentru ele, sau a apărut ceva nemotivat în calea înfăptuirii visului,

sau poate au greșit calea înfăptuirii lui, ignorând morala spirituală. Greșelile se plătesc uneori scump! Când nu există o potrivire, un acord între visul nostru și voință, visul câștigă, fie în bine, fie în rău, iar când voința este puternică, ea controlează visul. Nu poți numi vis ceva în care nu crezi cu destulă tărie ca să-l faci să se îndeplinească. Ar fi bine să nu uităm că Divinitatea creează și conduce lumea prin puterea voinței și a dragostei… Visul este cel care ne ține de urât când suntem singuri, care ne consolează când suntem triști, el este vectorul speranței noastre!

Cu adevărat un dar de la Cel de Sus pentru noi oamenii, atât de puțin ajutorați! Cioran spune într-un interviu, că în momentul în care posedăm un conținut interior, deșertăciunea dispare.

Oare visul nu este conținutul nostru interior? Îmi amintesc că m-a întrebat cineva, cândva, dacă visez cu ochii deschiși. Și i-am răspuns de îndată, cu sinceritate: „Da!” convinsă fiind că trebuie să visăm și zi și noapte. Să avem vise frumoase, să înlăturăm visele urâte și dacă visele noastre se vor uni cu visele celor din jurul nostru, ele se vor putea realiza cu o mai mare ușurință și vom avea viața mai frumoasă! Dacă ziua muncim pentru realizarea unor vise frumoase, în

mod cinstit, adică cu toată inima noastră, noaptea, în mod sigur vom avea vise frumoase.

Demonii vor fi alungați și coșmarurile vor fugi de noi! Visul poate deveni o adevărată armă în mâinile celui ce știe să-l controleze. De aceea se nasc poeții! Pentru a dărui acestei lumi mai multe vise! Nicolae Steinhardt spunea că poezia ne este scut, adăpost, leac și armă, că inspirația poeților vine din profunzimile inconștientului colectiv.

Ei spun cu voce tare ceea ce alții nu fac decât să viseze, era de părere Jung.

Alții spun că poezia este Respirația lui Dumnezeu pe pământ, iar Petre Țuțea spunea că ea se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă. Un gând luminează ca un fulger. Nu poate fi aceasta și definiția visului?

Religia este cea care reflectă cel mai profund asupra spiritului uman și trebuie cunoscut faptul că toate visurile și vedeniile care sunt scrise în Sfânta Scriptură au fost recunoscute de Biserica Universală – Ortodoxă, că ele sunt bune și de Dumnezeu date, ni se spune. Astfel Dumnezeu S-a arătat lui Noe și i-a poruncit să facă corabia; S-a arătat lui Avraam în chip de trei îngeri; Iacov a avut vedenie dumnezeiască în drum spre Mesopotamia; Iosif a avut vis de la Dumnezeu; Moise a avut descoperiri și vedenii de la Dumnezeu; Sfinții Prooroci au avut vedenii de la Dumnezeu; Sfântul Prooroc Daniil, Sfântul Prooroc

nr. 33 august 2010

21 Zaharia și mulți alții.

Despre visuri și vedenii pomenește și Iov, zicând că Dumnezeu îi vorbește prin vis și prin vedenii ale nopții, când somnul se lasă peste oameni și când ei dorm în așternuturile lor.

Dacă vrem să dăm o explicație științifică viselor, putem aminti teoria relativității a lui Einstein, conform căreia noțiunile de trecut, prezent și viitor dispar în spațiu?...

Visul – o lume paralelă?

Un univers paralel cu al nostru, într-un plan superior celui fizic? Unii îl numesc “Astral”. Orice ființă visează. Bărbații și femeile visează diferit și au reacții fizice diferite. Și orbii visează!

Descoperirile ştiinţelor ale ultimului secol au adus cunoștințe noi. Fizica a dovedit că materia aflată la îndemâna simţurilor este energie. Totuşi, această descoperire extraordinară potrivit căreia şi trupul nostru şi toate cele receptate de simţurile noastre sunt alcătuiri energetice, nu a putut găsi răspunsul clar la tainele sufletului nostru și astfel, căutările continuă.

Am citit de curând afirmația făcută de Salman Rushdie: Noi suntem în visul lor – iar ei în al nostru. Un împărat musulman din îndepărtatele ținuturi indiene visează lumea florentină.

Aproape concomitent, în strălucitoarea Florență a Renașterii, un tânăr visează dialogurile împăratului oriental, care tinde, la rândul lui, spre idealurile umanismului.

Frumos, nu-i așa?

22

Eseu

Altă Românie (1)

Adrian Marino N-are sens să nu fiu sincer măcar cu mine însumi până la capăt: numi place ţara în care trăiesc. Nu-mi place România, mai ales cea actuală, după decenii de comunism. Nu-mi place de altfel nici România profundă, „eternă", „istorică" cum vrem să-i spunem. Este primul impuls, echivalent cu o clarificare ideologico- socială definitivă, la sfârşitul unei vieţi. într-o ţară, care mi-a luat, de fapt, totul şi nu mi-a dat în schimb nimic.

O spun din nou pe faţă: pe această Românie, categoric, „n-o iubesc".

Doar că starea mea de spirit este mult mai complicată: un amestec de revoltă, indignare şi, în primul rând, repulsie.

Urmată imediat de luciditate, să-i spun „istorică". De resemnare şi acceptare a unor realităţi date, riguros verificate, pe care, personal, nu pot să le modific în nici un fel.

Nu mă simt solidar şi nu fac parte din această Românie, pentru mine comunizată, ceauşizată în esenţă. Voi reveni pe larg, asupra acestui aspect.

Este pur şi simplu deprimant să trăieşti într-o ţară subdezvoltată, prost organizată, prost condusă. Nivelul său, orice sar spune, este încă „subdez¬voltat". Cronologic, trăim în secolul 20. în realitate, suntem însă mult, foarte mult, rămaşi în urmă. Tristeţe şi revoltă, repudiere şi dezgust, aceasta este prima reacţie, despre care nici nu ştiu bine dacă are în esenţă un conţinut sentimental sau ideologic.

Nici ranchiună, nici „resentiment", ci doar o atitudine spontană, sinceră şi onestă. Adevărul este că am avut şi am o altă idee despre România.

Despre România mea. O Românie modernă, civilizată, prosperă, bogată.

Sufletul meu de etern „paşoptist" visează mereu o nouă, o altă „Românie viitoare", care nu are nimic, dar absolut nimic comun cu realităţile actuale. Mă simt străin într-o astfel de ţară. Tot mai singur în mijlocul unei societăţi şi al unui popor, pe care mi l-am dorit mereu altfel.

Vreau o altă Românie.

Dar, deodată, sunt invadat de toate îndoielile şi scepticismele posibile. înţeleg deci bine, chiar foarte bine şi chiar admir pe sionişti, care vor să construiască o ţară nouă, Israelul, pornind practic de la zero. La fel ar fi trebuit să procedăm şi noi... îmi dau însă tot mai bine seama ce se poate şi ce nu se poate. Cu „isto-

ria", cu materialul uman existent, cu societatea românească în stadiul său actual, cu întregul complex geopolitic al epocii. Şi atunci pendulul sufletesc trece în partea opusă. Doresc, repet, o altă Românie. Doar că eu n-o pot nici schimba, nici „inventa", nici „importa" din alta parte, .Şi atunci redevin, udică mă regăsesc, din nou, profund lucid, deci stoic. „Nu corn cu lucrurile să se întâmple cum vrei. Ci doar ca lucrurile să se înf/lmplo cum se întâmplă şi vei fi fericit" (Epictet, 8). Este ceva resemnat, defetist şi dezarmant în această maximă, în ciuda imensului său adevăr. Sunt perfect conştient că proiectul României „mele" este încă un vis utopic.

Cel puţin în viitorul previzibil. Şi totuşi nu pot renunţa la el. Fiindcă nu pot renunţa nici la ideea de progres, de schimbare şi de reformă. Nici la ceea ce sunt „eu".

Doar că „blestem" istoria care ne-a făcut cum ne-a făcut. „Blestem" şi pe toţi românii ce nu fac nimic s-o schimbe. Şi „blestem" (sunt, fireşte, figuri de stil) şi pe străinii care ne-au adus în această stare de subdezvoltare şi mizerie generală. Simţeam că aveam dreptate şi totuşi nu puteam face, practic vorbind, nimic, dar absolut nimic, pentru modificarea acestei stări do lucruri. Mă înfuriam la culme, apoi mă resem-

nr. 33 august 2010

nam. De fiecare dată în gol, inutil, ineficient.

Cred în rolul precursor al ideilor. Dar în acelaşi timp şi în condiţionările inflexibile ale istoriei. O predică, deci, în pustiu, într-o societate norocoptivA. Nici prin tradiţie istorică, nici prin condiţionări istorice recente. Şi atunci îmi spuneam că partida este, cel puţin deocamdată (se observă, încă, spor, şi un rest de „speranţă"), iremediabil pierdută. Trebuia să mă fi născut într-o altă ţară. în alte timpuri şi într-o altă societate. Dar nu a depins de mint, Am o întreagă „colecţie" de „defecte naţionale" observate de străini încă din secolele trecute : Hauterive, Willkinson şi mulţi, mulţi alţii. Să nu uităm nici pe... D. Cantemir. Toate sunt şi azi de o stranie şi penibilă actualitate. Colo mai bune intenţii se lovesc invariabil de această „ereditate" încărcată. Ceea ce am notat anterior fugitiv şi doar în parte (Evadări în lumea liberă, într-un text din 1987, pp. 169-170). Semn că problema mă preocupa mai de mult.

Aproape o obsesie. încerc să dezleg şi eu - în felul meu - „enigmele identităţii", o problemă care preocupă în mod intens şi pe prietenul meu Matei Călinescu. înclin tot mai mult să dau vina pe „gena" tracă a poporului român, cel puţin după portretul din Herodot, care numai elogios nu este. Traci-netraci, cu o minimă spoială de latinitate, aceştia suntem.

*** Ceea ce nu mă încântă câtuşi de puţin. Doar că realităţile trebuie privite lucid, în faţă. Defecte profunde, iremediabile, mult agravate - este adevărat - şi de condiţiile istorice adesea disperate.

Uneori îmi spun, în momente de mizantropie, că vocaţia poporului român este de a compromite toate sistemele politicosociale posibile. Are, în el, în fibra sa intimă, un element negativ, destructiv, neconstructiv în orice caz. Am mai observat-o şi anterior. Au mai spus-o şi alţii (E.M. Cioran, în trecut, H.R. Patapievici, alte referinţe nu puţine dintre contemporani). Nimeni nu „insultă" poporul român. Dar că trebuie să i se spună, „do la obraz" adevărul, mi se pare şi incontestabil şi indispensabil.

Sunt tot mai convins că totul „se trage" de la structurile mentale ţără¬neşti ale poporului român| Eterne, invincibile, rezistente la orice eroziune a istoriei. Care, chiar daca a avut o contribuţie importantă, a fost în orice caz în direcţia agravării şi nu a corectării lor. Suntem, în esenţă, din nefericire - în structurile sale profunde - un popor arhaic. Un amestec de tenacitate şi viclenie a supravieţuirii, de adaptabilitate şi egoism defensiv, de vasalitate, duplicitate şi servilitate, do timorare şi capacitate extra¬ordinară de simulare şi salvare a aparenţelor. A făcut cineva o „istorie sinceră" a trădărilor din istoria poporului român?

Primul nume care-mi vine în minte: Horea, trădat chiar de consătenii săi. Bietele „forme fără fond" pretins junimiste!

Ele nici nu ştiu, nici nu bănuiesc originea lor „etnică" ancestrală. Nevoia de supravieţuire, cu orice preţ, a obligat poporul român la preocupări pur materiale, imediate, lipsite de orice spiritualitate ? Ele s-au transformat, până azi, în deprinderi instinctuale invincibile.

Cele câteva „mituri naţionale", sunt de fapt, ori de origine şi circulaţie balcanică {Meşterul Manole), ori de capitulare, mărturisită, evidentă, în faţa istoriei, pe care nimeni nu are nici o intenţie s-o înfrunte. In definitiv, care este raportul real de forţe din Mioriţa ? De doi la unul. Deci partida putea fi jucată.

Nu-i pretind păstorului să fie nici Rambo, nici Ranger. Dar o minimă rezistenţă putea să opună. Nu mă regăsesc deci în această pasivi¬tate incorigibilă.

Pot să i se dea cele mai sofisticate explicaţii (M. Eliade, „liturghie cosmică" [?] etc). Toate sunt trase de păr, pentru a salva o laşitate congenitală iremediabilă şi după mine cel puţin-condamnabilă. Şi nu mă regăsesc nici în structurile de clan ale unei mari familii patriarhale, condusă de un tată-tiran, cu drept de viaţă şi de moarte asupra membrilor săi. De aici vine în linie dreaptă şi imensul succes al ceauşismului.

Voi reveni imediat. Şi resping, în sfârşit, şi toate

tendinţele, tradiţiile şi cutumele acestei civilizaţii patriarhal-rurale. De unde provine întreg etnicismul, ţărănismul, naţionalismul, ura străinului şi h>sa de memorie istorică, înlocuită cu o simbolică - de altfel minimă - de figuri legendare. Semn de nivel mental arhetipal-simbolic, supraistoric, venit de demult, din trecutul obscur, din preistorie şi protoistorie. Tristă şi inevitabilă realitate etnografică!

[Această mentalitate de tip ţărănist-rural, cu vechi rădăcini ancestrale, este şi cauza profundului individualism româneşjyEl este produsul arhaic al unor mici comunităţi izolate, împrăştiate, organizate după principiul clanului familial. Foarte solidar în interiorul său, dar incapabil de cooperare, organizare şi solidarizare durabilă în mari formaţiuni bine structurate. De unde o tendinţă instinctivă de individualizare şi pulverizare, necooperare şi autoapărare în interiorul unor mari grupuri foarte bine delimitate şi perso¬nalizate.

Românul fuge din instinct de răspundere personală, de angajamentul care obligă, de riscul individual, adesea inevitabil.

De altfel - capitală la români - este doar relaţia bine personalizată, bine individualizată, bazată pe supravieţuire, conservare, acaparare şi „carieră" strict personală şi nominalizată. Totul se bazează pe structuri paternaliste şi de clan. Dacă este sau nu „omul nostru". Ceea ce se numeşte,

nr. 33 august 2010

23 în termenii actuali, „com¬petiţie" nu corespunde decât în parte şi în nici un caz - în totalitatea împrejurărilor - sensului propriu al cuvântului. în foarte multe situaţii, este vorba, în primul rând, doar de „o favoare", de „un hatâr", de „un avantaj" acordat solidar-sentimental unei rude (fraţi, cumnaţi, veri etc), unui „bun cunoscut", unui „om al nostru". Un lanţ nesfârşit de relaţii şi intervenţii personale, de „pile" şi „nepotisme". Criteriul obiectiv, tehnic, de performanţă şi competenţă n-are nici o valoare.

Mai grav: el este, s-ar spune, inasimilabil spiritului românesc. Corupţia este, do fapt, intrinsecă oricărui deţinător al unei „putori" oarecare. Fiecare vroa să obţinA un avantaj personal, direct şi indirect din partea de „putere" pe care o deţine, Din care cauză, totul devine tranzacţional, negociabil, strict personalizat., începând cu puterea politică, poziţiile financiareconomice şi terminând cu serviciile publice. In România actuală a fi cumnat, frate, fiu, fiică etc. nu reprezintă numai un grad de rudenie, dar şi o profesiune, o meserie, o identitate socială şi culturală. Adesea foarte rentabilă. O identitate sociala specială, cu multiple avantaje promoţionale şi economice. Ca să reuşeşti ceva trebuie, în primul rând, să fii „protejatul" cuiva. Altfel eşti „pierdut". Sau n-ai - în orice caz - nici un succes, nici o perspectivă favorabilă.

Va urma

Eseu

24

Federico Garcia Lorca – poet al Andaluziei, dragostei şi a morţii (4) Ştefan Petra Şi cu peisajul specific: „Pământ uscat,/ Pământ tăcut / cu nopţi / fără sfârşit” (Poemul SolezeiSolea), ori: „Câmpia / cu măslini / se deschide şinchide / precum un evantai./ Deasupra ei /un cer prăbuşit / şi-o ploaie cenuşie / de luceferi reci” (Poemul siguiriyei ţigane). „Andaluzul, ori strigă spre stele, ori sărută pulberea roşie a drumurilor.

Pentru el, „tonul mediu” nu există. F.G.Lorca este, aşa cum recunoaşte el însuşi deci, poetul sentimentelor puternice, extreme, ale momentelor cruciale ale vieţii dragostea – moartea. Omul nu poate nicicum să le ocolească. Trece prin ele, iar acestea îi afectează profund întreaga structură sufletească. Nici conştiinţa morţii, nici cea a unei mari şi adevărate iubiri nu-l poate lăsa indiferent: omul nu este şi nu va fi, înainte sau după aceste mari momente ceea ce a fost. Si cu atât mai mult, e afectat sufletul spaniol, cel atât de pasional, tensionat până în cea din urmă fibră, care trăieşte cu o intensitate diabolică răscrucile inerente ale vieţii, rezolvându-le abrubt, cu acea radicalitate proprie sentimentului.

Nu vom putea reliefa, în cele ce urmează, unul sau altul dintre volumele

poetului se care sunt exprimate aceste sentimente.şi aceasta datorită simplilui fapt că ele sunt veşnic prezente, la un înalt nivel de intensitate, în toată creaţia lui Lorca, fie că este vorba de perioada de început a creaţiei sale din „Cartea de poeme”, „Poemul cântecului bătrânesc” ori „Primele cântece”, fie mai la sfârşit, prin „Divan del Tamarit” sau în capodopera sa „Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias”.

DRAGOSTEA ŞI MOARTEA nici n-ar putea fi tratate separat. Artificialitatea unui asemenea demers apare ca evidentă.

Atât dacă ne referim la realitatea vieţii sau la ansamblul operei lui Lorca.

Ele se împletesc în inima şi mintea spaniolului, întrun tot inconfundabil şi niciodată nu ştim care dintre ele este mai puternică.

Dragostea, prin intesitatea vieţiitrăite îşi subordonează moartea, ori aceasta din urmă reprezintă esenţa ultimă şi-şi face sieşi sentimentul dragostei ca o culme a trăirii, dar o culme trecătoare ...

Eroul spaniol, exprimat sau nu de Lorca, trăieşte prin moarte, îşi desăvârşeşte chiar, uneori, dragostea prin moarte fără însă ca prin aceasta să-i diminueze într-un fel valoarea, ori să se simtă vinovat. Dimpotrivă ! Adevăratul spaniol e acela care ştie să-şi înfrunte soarta supu-

nându-i-se, care trece în moarte prin şi datorită dragostei. Moartea devine astfel un triumf al vieţii, al puterii omului de a-şi depăşi condiţia .... Moartea spaniolului e o sărbătoare – fiesta – care-l trece în legendă şi Eternitate.

Problema morţii, ca trăire, are adânci reverberaţii în întreaga gândire spaniolă. Aşa de exemplu, găsim la Ortega y Gaset: „Viaţa mea nu-mi aparţine, nu este a mea mai mult decât acest perete... gândirea este a mea, este eu. Dar viaţa mea nu-i a mea, ci eu sunt al ei. Ea este ampla, imensa realitate a coexistenţei mele cu lucrurile”. Iar dualitatea dragoste-moarte este exprimată de Miguel de unamuno astfel: „Amorul este fratele, fiul şi în acelaşi timp tatăl morţii, cea care este sora, mama şi fiica sa”. O dialectică desăvârşită !!

Moartea toreadorului este, privită astfel, nu atât o dramă, cât o supremă jertfă solemnă adusă adevăratei vieţi.

Lorca, care nu este nicidecum un fatalist, scrie: „Cred că lupta cu taurii este cea mai nobilă sărbătoare din toate câte cunoaşte lumea. Este desăvârşită dramă, unde spaniolul îşi descoperă supremele lacrimi şi amărăciuni. Singurul loc unde merge cu siguranţa că va vedea moartea în-

nr. 33 august 2010

Ştefan Petra conjurată de cea mai orbitoare frumuseţe” (subl.ns.). corespondenţa dintre poetul Lorca şi sufletul spaniol tinde cu adevărat spre suprema perfecţiune, spre contopire.

Exprimarea sentimentului morţii, forma poetică a acestuia, cunoaşte de-a lungul creaţiei lui Lorca o adevărată ecvoluţie, atât prin mijloacele de expresie folosite, cât şi prin profunzimea trăirii. De remarcat însă că Garcia Lorca tratează foarte rar moartea ca atare, ci, mai degrabă cele ce o preced, ori semnificaţia ei pe plan uman. „În adâncul tuturor poemelor răsună întrebarea, îngrozitoarea întrebare ce nu are răspuns. Poporul nostru îşi încrucişează braţele, privind stelele şi aşteptând inutil semnul salvării. E un gest patetic, dar adevărat. Poemul pune o problemă emoţională, fără realitate posibilă sau care se rezolvă prin Moarte, întrebare a tuturor întrebărilor.” – notează Lorca într-unul dintre studiile sale.

Va urma

Teatru

25

Agamemnon (7)

Gheorghe Palel

rile de bătaie unde înfruntă viscolele morţii, şi de sînge nu le mai pasă şi devin ca zeii - înverşunaţi şi trufaşi şi blazaţi.

IFIGENIA: Totuşi schimbarea-i mare. Are-n suflet un zbucium surd, ascuns şi fără seamăn şi de-l întrebi, răspunsu-l ocoleşte!

IFIGENIA: Tată, Achile are cortul pe aproape? Am auzit că-i fără asemănare! Că scutul său e o minune rară şi că pe scut îi străluceşte soarele! Şi că e un bărbat, o frumuseţe... Se mai spunea în Argos că Achile a fost scăldat de mama sa în Styx şi că-i invulnerabil. Doar călcîiul de care 1-a ţinut cînd să-l scufunde e locul unde dacă e lovit — cu lovitura acolo ar fi ucis.

AGAMEMNON: Întocmai!

Cînd aţi plecat cum se afla Electra?

CLITEMNESTRA: Se află bine şi îţi duce dorul./Am vrut să o luăm cu noi încoace!

AGAMEMNON: Şi nu miaţi spus nimic despre Oreste. Ce face? Cum de l-aţi putut lăsa să nu-l luaţi cu voi?

CLITEMNESTRA: Ba l-am adus. E-n cortul primitor, al căpeteniei soliei tale!

AGAMEMNON: Prea bine!

Totul e prea bine, dar o treabă am de aranjat acuma. De mă mai cată cineva, vestiţi-l că-s dus pînă la preotul cel mare şi că îndată mă voi reîntoarce. Iar voi, rămîneţi şi mă aşteptaţi, degrabă către voi mă voi întoarce.

(Agamemnon părăseşte grăbit şi oarecum încurcat cortul.)

IFIGENIA: Schimbat e tata, mamă! Nu-mi dau seama dar supărat e cum n-a fost vreo dată — mari cute i-au brăzdat adînc obrazul şi fruntea lui stă numai încruntată.

CLITEMNESTRA: Ţi s-a părut. Aşa se fac oştenii pe cîmpu-

SCENA II ACEIAŞI, ACHILE, CORUL VORBIT al CORABIERILOR din AHAIA, CORUL VORBIT al SCLAVELOR ELENE. (Intră Achile pe care Clitemnestra şi Ifigenia nu cunosc.)

ACHILE (se înclină): Iertare cer! Credeam că Agamemnon se află în cort! Nu-i bănuiam plecarea!

CLITEMNESTRA: Dar în prezenţa noastră îl veţi putea mai lesne aştepta pînă se-ntoarce.

ACHILE: Dar unde-i dus?

Nu l-am văzut în tabără şi bănuiesc că nici în port nu este.

IFIGENIA: La preotul cel mare-i dus cu o treabă. Eu fiica lui sînt. Eu sînt Ifigenia iar dînsa-i mama mea. La el venirăm şi el nea spus că se întoarce îndată.

ACHILE: Eu sînt Achile, rege invicibil : şi fiul căpeteniei Mirmidonilor.

IFIGENIA: Tu eşti mîndria Greciei, eroul/cu care-ntreaga Grecie se laudă,/slăvită fie clipa-n care ochii-mi/îţi mîngîiară chipul!

Fericire!/Sînt însămi eu?! Sînt trează, sau visez?/Deci tu vei fi, Achile soţul meu?

ACHILE: Aş venera toţi zeii pentru aşa o soaţă! Mă biruie uimirea.-Despre asta, mă crede, n-a fost vorba niciodată! Eşti Ifigenia ce va fi jertfită pe-altarul ne-nduratei Artemis! De-aceea a plecat şi Agamemnon la locul unde aş-

nr. 33 august 2010

teaptă marii preoţi, să pregătească grabnic sacrificiul, să poată flota a pleca pe mare...

CLITEMNESTRA: Dar nouă Agamemnon ne-a dat veste să ne grăbim încoace pentru nuntă, să se mărite aicea Ifigenia cu neînvinsul printre regi, Achile!

Cînd colo, totul e o-nşelăciune!

ACHILE: Pe zeii toţi, ce mîndră-i Ifigenia! Prea mîndră pentru a fi sortită morţii, privirile-i-s ursite pentru stele, n-au ce căta în vitrega ţarină. Nu vei muri, frumoasă Ifigenia, pe mama mea, zeiţa Thetis, care în Styxul sacru mi-a sfinţit făptura!

Sângele tau nu-i să aprindă altarul vreunei zeiţe. Tu eşti mai frumoasă, decît zeiţa care te vrea jertfă!

CLITEMNESTRA: Te-au salutat cu bucurie mare, ştiam că tu-mi vei fi sortitul ginere, dar văd că sîntem victime-nşelării şi-ale unor minciuni fără de noimă!

ACHILE: Nici gînd n-avui a cere de soţie/pe fiica regelui din Argos care/pe numele meusfînt înveninează/această crimă neîndurătoare,/pe mama mea, mă scoate din sărite,/ca,numele meu dat de o zeiţă/să fie amestecat în încercarea/de ademenire spre această jertfă!/Dar o voi apăra pe Ifigenia! Cu orice preţ/nimic nu mă mai poate/de-acum încolo despărţi de dînsa!/Sînge va curge!

Am să trec prin spada-mi/tabărantreagă de va fi nevoie!/In lături toţi! In mine vitejia/ca-n ceasul ăsta n-a strigat vreodată!/Viaţa mea-i privirea Ifigeniei/şi n-am so las a fi întunecată!/Aveţi răbdare numai!

(Achile iese furtunos. După cîteva clipe, intră mohorît Agamemnon.)

AGAMEMNON: Am zăbovit, că se încurcă treaba!

Va urma

Cronică

26 Carte de gândit

Limbajul, antidot împotriva crizei globale

Petre Rău Melania Cuc

Petre RĂU, De Lingua Universalis, Editura „Fundaţia Culturală Antares”, 2007 Deşi au trecut trei ani de la apariţia volumului, abia azi am avut şansa săl citesc şi, recunosc, astfel am beneficiat de un extraordinar exerciţiu de logică, experienţă nesperată într-un spaţiu lingvistic mai puţin bătătorit fie şi numai de către cei care slujesc în numele Cuvântului, a Comunicaţiei în general şi în particular când vine vorba despre vocaţia care, atunci când există, nu are nici început , nici sfârşit.

Petre Rău are meritul de-a ne aşeza dinaintea oglinzii unei lumi care cuvântă prin toate dimensiunile sale şi, dacă prefaţatorul cărţii, Paul Sân-Petru, îl numeşte “un renascentist modern” - eu cred că prin complexitatea personalităţii sale intelectuale,

Petre Rău se detaşează de plutonul căutătorilor de conexiuni care fac din lumea reală un loc în care fiinţele şi lucrurile se înlănţuie, trăind întro solidaritate inexplicabilă, dar care transpare prin logosul evident, sau, şi mai pregnant, prin cel intuit.

Este o carte densă ca idee şi care nu a fost scrisă sub imperiul unei inspiraţii de moment.

Este o cheie, o fişă enciclopedică de realităţi pe lângă care noi, muritori grăbiţi, trecem fără să le percepem de cele mai multe ori.

Aşadar, lecturarea unei astfel de lucrări nu se face la lumina becului din bucătărie, - ea cere o pregătire a simţurilor, o deschidere a minţii către ceea ce ar putea şoca prin evidenţa absolută şi pe care, ca Toma Necredinciosul, am ingnorato prin neştiinţă. Cartea de faţă se citeşte în liniştea bibliotecii, într-un loc unde trecutul şi viitorul se întâlnesc în prezent, pe acelaşi raft, punct comun dar cu dimensiuni infinite, cu întrebări la care trebuie să încercăm şi noi, cititorii, să le dăm un răspuns.

“Geneza limbajelor” este un eşantion din incursul care ne aşteaptă citind una câte una cele peste 200 de pagini. Incitant, brodat pe ghergheful unui realism aproape matematic, capitolul în sine este la

urma urmei un codex filosofic atemporal şi care se cere însuşit individual dar şi aşezat în lumina şi complexitatea globalizării inevitabile.

Căutarea Omului, dorinţa de a explora necunoscutul şi a se întrece pe sine, teama şi curajul în faţa necunoscutului... toate detaliile întregului sunt aşezate în matricea unui paralelism cu ceea ce înseamnă limbajul în formulele sale ordinare sau inedite. Întâlnim şi noţiuni clasice, pe care autorul reuşeşte să le recompună după calcule proprii dar şi urmărind “reţetarele” unor personalităţi planetare cu rol indiscutabil în dezvoltarea intelectuală şi nu doar, - temerarii intelectului societăţii terriene.

Talentul scriitorului rafinat care este Petre Rău, face din cartea aceasta o lectură mai mult decât agreabilă.

Scrisul fără împotmoliri şi substanţa ideilor pe care le expune sunt rarismime în multe dintre capitole sau, acolo unde se suprapun pe planuri care au mai fost “cercetate” - autorul ştie să folosească cu ingenioziotate de predigistator nuanţele, - ne oferă tematici vechi în haine noi, - transferă întrebările vetuste în câmpul de bătaie al vizionarului care este.

Deşi ştiam, sau doar intuiam că “vorba i-a fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile” - din

nr. 33 august 2010

Melania Cuc paginile cărţii aflăm că... limbajul este mai altminteri decât am fost învăţati noi, cei care ne-am şcolit între jaloanele realismului concret şi pipăibil.

Platon, Rudyard Kipling, Levi Strauss, Franz Rosenzweig şi alte personalităţi care au rupt inerţia umanităţii, sunt aduse în paginile volumului, dar prezenţa lor este doar motivul pe care autorul îl foloseşte cu abilitate pentru a ne determina că, imediat ce am ajuns la finalul cărţii “De Lingua Universalis” să continuăm lectura, în bibliotecă, aplecândune asupra tomurilor care ţin loc de căpătâi Lumii.

Limbajul este motorul şi esenţa supravieţuirii, o unitate de măsură a inteligenţei individuale şi nu numai.

Dacă viitorul ne va oferi limba universală?

Iată o întrebare aparent fără răspuns, dar care ne motivează în visul umanităţii, un vis care se infiltrează în realitate, aşa cum apa se scurge în nisip şi, laolaltă, formează liantul zidului în

Poezie

ZAMOLXIS ÎN APOLONIA de Emil Perşa Zamolxis, zeul antichităţii intră în Apolonia, cetate grecească Să-i întâlnească pe cavalerii îmbrăcaţi în armură.

Vine la fântâna învierii Să bea apa vie a cerului divin Să aprindă torţa păcii Să ilumineze coridorul cu râuri şi oraşe latine, Intră pe pajiştea cu narcise galbene de Sub poarta de piatră şi fier Să urce din umbrele verii într-o trăsură, Să călătorească pe drumul cu plopi De unde să privească panorama luminată De Roma, Tomis şi Pontul Euxin Să coboare în portul legendelor Repovestite de geto-daci mâine. Împăratul Burebista intră în capitala Daciei să-şi întâlnească marea armată Să le vorbească soldaţilor despre Viaţa lumii în libertate, Are în gând proiecte noi sub soarele Răsărit în cerul latin Să lumineze coridorul între Carpaţi, Nistru şi mare, Se duce pe aleea cu statui de zei Sculptaţi în bronz şi aur Să culeagă un crin alb înflorit în Eternitate.

Se întoarce în sala armelor Să privească harta ţării de lângă un vas Roman în care se află o Plantă exotică. Şi razele strălucitoare

care personalităţile noastre sunt doar nişte cărămizi.

Globalizarea şi Internetul... Teme de discuţie pe forumurile de tot felul dar şi în aulele universi-

tăţilor celebre, sunt percepute de autorul cărţii de faţă ca o mutaţie ce ne sperie dar care ne şi atrage hipnotic. Cu date certe, prin studii persoanle sau preluate din surse de încredere, autorul nu se joacă de-a ghicitul în cafea, - leagă firele reţelei informatice actutale, pune în cotext istoricul fenomenului şi priveşte viitorul Limbajului universalis cu convingerea că toate îşi au rolul lor bine definit.

Progresul tehnologic şi Limbajul sunt două lonje

27

Zamolxis, eroul înviat în cerul divin Urcă pe Muntele Athos Să întâlnească o legiune romană în Careul verde postum, De pe colina cu păduri şi izvoare priveşte Panorama cu cetăţi şi castele Construite pe iarbă şi lut, Pe stânca vulturilor albi flutură flamura Împăraţilor romani Să o privească pelerinii când Călătoresc pe un lung drum, În apolonia în turnurile de apărare Sunt aprinse în ferestre candele de Aramă şi sfeşnice de bronz Să lumineze întunericul şi Zidurile de piatră milenară Construite în trecut. Împăratul Burebista, nemuritorul Dac încoronat în palatul zeilor Vine în piaţa războiului Să-şi întâlnească poporul geto-dac în lumină, Urcă pe calul alb Să galopeze pe câmpia grâului Să se oprească la un izvor, Lângă el se află generalii lui Îmbrăcaţi în mantii albe iar Când străluceşte săgeata victoriei intră Cu toţii într-o grădină, Se duc lângă un palmier înverzit pe Faleza unui fluviu ce curge între un şir cu salcâmi înfloriţi Să deseneze un orologiu solar care Să anunţe în Dacia un Sfânt şi mare viitor. cu care acrobatul, omul contemporan, merge pe sârma prinsă deasupra unei arene din care “leii” puterii politice îşi cer partea lor din curajul zburătorului. Sacrificiul omului de ştiinţă, a filosofului: a gânditorului.

Petre Rău ne oferă necondiţionat informaţie, cartea sa este ca un terminal de computer şi noi putem alege ceea ce ne interesează, - putem fi liber-arbitrul care optează pentru partea plină sau... partea goală a paharului.

nr. 33 august 2010

În acest sens, autorul cărţii şi-a găsit eşantionul de cititori care sigur nu vor moţăi cu cartea în mână, odată ce au citit primele pagini. Incitantă. Bine scrisă. Inteligentă. Iată doar trei repere care, cu o promovare americănească, “De Lingua Universalis” ar putea ajunge un best seller. Pentru mine va rămâne printre puţinele cărţi bune pe care am avut bucuria să le citesc în ultima vreme.

Felicitări, Petre Rău!

Poezie

28

Privighetoarea pe cruce Grigore Vieru

Dar i s-a tăiat limba.

Nimeni n-o mai aude, nimeni n-o mai aude cum cântă pe crucea bisericii: „Scoală, Doamne, să nu biruie omul.“

inedit

Nimeni nu poate muta pământul în cer.

Poate că numai privighetoarea, po0ate că numai cântecul ei.

Po e z i e de Valeri Toderici Când obsearvă…că vecinul: Prea de-adoră şi… răsfaţă Iar începe…vai şi chinul Şi-ncetează-orice povaţă.

Cel mai bine, fă cum poţi.

Nu-aştepta să ţi se-nchine Sau să faci pe plac la toţi; Fă cum şti că e mai bine.

Stare de a fi După o viaţă zbuciumată! Şi-ntâmplări, rele...cu carul Nu te văd prea supărată, Sau să îţi petreci ...amarul!

Ai căsuţa ta,curată; Chiar dacă eşti singurea Nu uita, nici altă dată N-ai avut pe nimenea.

Foarte bine! Ce le pasă, Celor din-prejurul tău; Dacă n-ai ieşi din casă Sau ai plânge-ntr-un col tău?!

Noi te sprijinim...cu vorba, Şi te admirăm, mereu Că eşti tare ca oţelul Şi nu te sperii, de greu.

Nimeni nu-ţi are de grijă, Dacă-ţi este rău sau bine!

Fă ce-ţi place, fără milă!

Foarte bine, fă ce-ţi vine!

Dă-i ‘nainte, fruntea sus, Ce e rău, ca răul piere.

Ce e bun stă sus... ascuns; E nevoie de putere!

Nimeni nu-ţi ia apărarea, Dacă-i spui prin ce-ai trecut; Tu rămâi cu supărarea Şi cu sufletul...pierdut.

Dar puterea este-n noi Să ne apărăm viaţa, S-o ferim de griji,nevoi Şi seara şi dimineaţa.

Dar...să spunem...că te crede... Şi-ţi aprobă tot ce-i spui; Cine crezi că se ridică: Să te pui în locul lui?!

Noi suntem alături, zilnic Şi te sprijinim, curat Şi moral,până şi fizic Ori la ce te-am ajutat.

Orice prieten, orice soră, Te ascultă....doar atât.

Te-nţelege şi te-adoră, Dar tot dai de bănuit:

Şi tu ne-ai ajutat oricand La lucru, fără şovăire; Sperăm la fel şi în curând Spre reciprocă…mulţumire.

nr. 33 august 2010

DEBUT Andreea Dumitru din Târgovişte Doar tu... poţi fi acolo când îţi cer mă poţi ajuta mereu mă ridici când îmi este greu iar împreună învingem mereu am în minte doar privirea ta doar ea mă poate alina ochii tăi senini ca cerul îmi liniştesc sufleţelul doar tu poţi şti mereu când îmi e bine sau mi-e greu orice stea poate cădea oricine poate uita însă privirea ta curată de mine nu este uitată.

Bucurie am scris pe-o coală albă numele tău îl citesc şi-l pronunţ la nesfârşit, mereu visez la când vom fi alături, împreună atunci luna şi stelele ne vor veghea soarele ne va cununa şi toată lumea va afla şi se va bucura de visul nostru împlinit când nimic n-o să ne mai despartă să păşim în lume împreună până la moarte.

Poezie al copiilor jucându-se sub copaci, iar firul răsucit al amurglui îi scapă dintre degete nelucrat.

Spaţiul dintre

Poeme Claudia Serea, SUA

Amurg Maică-mea şade pe canapeaua ruptă din bucătărie, ascultând Radio România Actualităţi

Spaţiul dintre picioarele ce parcurg spaţiul dintre mine şi tine, două clădiri întunecate cu cămăşi albe atârnând pe frânghia dintre noi, doi copaci pe un deal cu sau fără hamac în spaţiul dintre ramurile pline de vânt,

şi împletind un pullover gri nesfârşit.

cu sau fără o pasăre în spaţiul dintre

Modelul lui e cu atât mai complicat cu cât ne mutăm mai departe,

braţe, cu sau fără îmbrăţişare în spaţiul dintre respiraţii,

cu atât mai multe dantele şi noduri cu cât sunăm mai rar,

în spaţiul dintre buze, dintre limbă şi dinţi,

şi mâneci ce se lungesc peste noapte când nu venim acasă de Paşti.

Este acel moment al zilei când orice câine alb devine un lup cenuşiu, când cocoşul, mut, nu anunţă nici un musafir.

Deodată ea zambeşte, prinzând într-un ochi lânos un râset de astă vară

dintre cuţit şi pâine, dintre viaţă şi moarte.

Privind un melc în ziua dinaintea plecării din Romania Ce mai e de spus?

Mâine plecam şi toate acestea din jur vor rămâne.

Privim un melc călătorind în sus, sus pe creanga de măslin sălbatic ce se mişcă în vânt.

Vântul învaţă copacii să vorbească limba străină a râurilor.

Sh-sh-sh – ascultă zgomotul solzilor de argint în timp ce melcul îşi continuă călătoria spre pliscul unei păsări mari.

Nu spune nimic.

Lasă furnicile să care soarele şi să-l ascundă în muşuroiul lor puţin câte puţin.

La ziua de naştere a lui Deb Muzica nu e cine ltie ce, dar în lumina lumânărilor totul pare mai sofisticat, misterios, chiar şi conversaţia despre cearşafuri cu Giselle, care a venit deja beată.

Eric îl sarută pe Cedric.

Poloneza şi Paul se ceartă pe teme politice şi beau vodkă.

Viktor, un ucrainean, îmi spune când dansam cum vindea el pe vremuri cămăsi la mâna a doua în talciocul din Baia Mare.

Natasha, o tipă

nr. 33 august 2010

29 din Australia, o consolează pe Giselle, îi zice că trebuie să facă ceva cu viaţa ei, altceva decât să plângă şi să vomite.

Uită-te în jur, Giselle, nu vezi, de-asta am venit fiecare din ţara lui: acolo viaţa ni se scurgea printre degete, iar aici, tot ni se scurge.

Mă duc în bucătărie să caut nişte gheaţă şi mă gândesc: de-asta ai venit tu din Australia, Natasha, iar eu din Romania: ca s-o salvam pe Giselle de la înec.

Viscolul Pe bulevardul 7, un tip înalt şi slab împarte tuturor bucăţele de hârtie. Îmi dă şi mie un cartonaş verde.

Chiar atunci viscolul se năpusteşte în stradă pe bicicleta lui de mesager, târându-şi vălul greu prin mulţime.

Ce-i asta, o ofertă de la magazinul din colţ, sau e ceva care-mi va schimba viaţa? întrebai într-o doară, dar fulgii de zăpadă umplură gura bărbatului înainte ca el să apuce să-mi răspundă...

30 Roxana Tănase Nimic mai zadarnic decât să faci dintr-o operă imaginea unei ideologii literare: literatura artistică nu se reduce la doctrine şi, dacă îşi găseşte într-una sau alta un sprijin, acesta se adevereşte a fi pasager.

Literatura română şi universală ne-a oferit multe exemple de anticanonicitate, dar talentul şi perspicacitatea marelui scriitor Georges Perec sunt de neîntrecut. Ele rezidă tocmai în capacitatea de a-şi fi situat operele la marginea sau dincolo de ceea ce propuneau teoriile literare ale vremii.

Francez ca naţionalitate, dar evreu polonez prin originea părinţilor săi, scriitorul Georges Perec (1936-1982) s-a afirmat în domeniul literaturii conceptuale (facând parte din 1967 din gruparea OuLiPo, fondată de François le Lionnais şi Raymond Queneau). Acest autor unic s-a remarcat prin operele sale experimentale, supuse constrângerilor. Scopul său a fost, după cum mărturisea, să scrie ceva în legătură cu ceea ce cunoştea, să-şi elucideze, să-şi lumineze trecutul şi să reînnoiască literatura. Opera lui este asemenea unei enciclopedii ce traversează marile genuri ale literaturii, dar care în acelaşi timp explorează numeroase zone minore sau marginale ale taxonomiei convenţionale a literaturii.

Avem astfel un Perec romancier, cel mai cunoscut fără îndoială, care cu

*** Din biblioteca franceză

Georges Perec, un scriitor al fragmentării romanul Lucrurile a obţinut premiul Renaudot, iar cu Viaţa mod de folosire, subintitulat romane, premiul Medicis; mai avem şi alţi Perec, mai puţin cunoscuţi, precum poetul – mânuitor al literelor, şi nu al silabelor – şi inventator al poemului heterogramatic (o variantă sofisticată a anagramei)); avem un Perec „fabricator” de jocuri de cuvinte (publicate în revista Le Point), un Perec inventator al horspielului (gen radiofonic); un Perec regizor, un altul autor de texte ştiinţifice, de articole literare şi chiar liste de bucate şi cărţi poştale.

Dar cel mai necunoscut rămâne Perec dramaturgul, pentru care teatrul a fost mai degrabă un teren al experienţelor.

Această fragmentare şi intersectare a genurilor îngreunează abordarea însăşi a operei literare: cum să te apropii de ea? De unde să începi? Este posibilă şi o simplă lectură cronologică, dar nu este unica.

Aşa cum nu este nici cea tematică. Am putea spune că opera se citeşte mai degrabă ca un labirint din care nu trebuie neapărat să ieşi, ci să-i încerci toate cărările. Ea se ridică pe jocul fragmentării, care totuşi la Perec nu înseamnă numai amuzament, ci şi

muncă, minuţiozitate şi mai ales perfecţionism.

Textele scriitorului au menirea de a buscula cititorul, dar şi de a-l orienta către soluţii efemere sau posibile; ele desacralizează literatura în accepţia ei tradiţională, din moment ce fiecare lector poate să o abordeze în manieră proprie. Fragmentarea are din această perspectivă un rol imens pentru că te face să simţi că citirea lui Perec este o adevărată muncă.

Dar această scriitură nu este doar un stil, ea este legată într-o manieră covârştioare de tema literară centrală a operei: absenţa, dispariţia sub toate formele.

Motivele unei astfel de scriituri şi ale unor astfel de subiecte se regăsesc uşor chiar în viaţa autorului, în statutul său de orfan, pe care a încercat mereu să-l depăşească.

Pentru Georges Perec scrisul a constituit un suport pentru memorie, devenind adesea memoria însăşi sau având ca temă principală memoria.

Ca multe dintre cărţile sale, „W sau amintirea din copilărie“, carte publicată mai întâi în foileton şi apoi în volum în 1975, a fost construit pe motivul absenţei. Este una dintre acele cărţi capcană pe care cititorul

nr. 33 august 2010

are tendinţa să le încadreze într-un anumit gen luând în considerare doar unele particularităţi tematice şi structurale.

Formula romanescă este frapantă, pentru că autorul alege să-şi împartă volumul în două părţi şi, mai mult, să-l compună din două naraţiuni care se distanţează atât prin stil, cât şi prin subiect: o naraţiune autobiografică, alta ficţională.

Aceată dualitate este explicată de Perec însuşi pe cea de-a patra copertă a romanului ca o alegere narativă cu scopul de a pune în evidenţă calităţile fiecărui gen.

Absenţa, vidul, moartea rămân în centrul întregii cărţi; personaje dispărute, istorii incomplete, timp răsturnat şi spaţii necunoscute sunt doar câteva dintre formele acestor motive; părinţii din naratiunea autobiografică dispar fără urmă asemenea victimelor vasului Sylvandre din naraţiunea ficţională. Dar ceea ce lipseşte mai mult sunt amintirile. În povestirea autobiografică, absenţa amintirilor se traduce la nivelul limbajului, al stilului şi al procedeelor narative.

Astfel, vocabularul este

Continuare în pagina 31

***

Minunata viaţă...

31

Rămâne poezia Joan Groze

continuare din pagina 19 încât vindea separat de navă, echipajul acesteia.

Veneţia era cea mai puternică. Scotea bani şi din piatră seacă. În Veneţia lui Marco Polo, practice nu mai existau cerşetori. Banii se găseau pe toate drumurile. Sub aspect commercial, peste tot în Orientul Mijlociu, Veneţia avea reprezentanţe, avea privilegii comerciale, deţinea monopolul. În 1204, Veneţia era aşa de puternică încât la convins pe Papă să deturneze a patra cruciadă către Constantinopol, pe care l-a prădat fără milă. Cei patru cai de bronz ce pot

fi admiraţi în piaţa SanMarco, au făcut parte din prada de război a veneţienilor ce au dat foc capitalei imperiului Bizantin. Flamura Leului înaripat flutura neînfrântă deasupra Adriaticii, Greciei, Cretei, Ciprului, Rodosului, Bosforului, Mării Negre. Unul dintre unchii lui Marco, numit Marco cel Bătrân, avea reprezentanţă comercială la Sudak, în Crimea. Pe scurt, Marco se născuse într-un oraş unde singura muzică era zornăitul banilor care veneau din toate direcţiile, dar mai ales din Orient.

Georges Perec... continuare din pagina 30 dominat de isotopia lipsei, a incertitudinii şi a nuanţei. Perec nu este un scriitor inocent şi nuşi doreşte un lector inocent; de-a lungul întregii cărţi, el atrage lectorul în procedeele prin care scrisul se pune în mişcare, relevându-i dificultatea de a scrie o istorie despre care nu există decât mărturii lacunare. Tocmai în astfel de momente iese mai bine la iveală autoreflexivitatea textului: „încă o dată, piedicile scrisului şi-au făcut apariţia, încă o dată am fost ca un copil care se joacă de-a v-aţi ascunselea şi care nu ştie de ce să se teamă

mai mult: că stă ascuns sau că va fi descoperit”.

Expresiile indoielii, ale incertitudinii, ale nuanţei iau cu asalt toate paginile naraţiunii autobiografice, sugerând trecutul nesigur al autorului: „cred”, „nu ştiu cu exactitate”, „mi se pare”, „am crezut”, „nu-mi mai amintesc”, „m-am înşelat” etc.

Analiza relaţiilor temporale confirma strânsa relaţie dintre viaţa autorului, tematica volumului şi forma acestuia.

Naratiunea autobiografică ignoră linearitatea tradiţională, cronologia, naratorul încercând să scoată la lumină aminti-

Din volumul „Când nasc caprele sălbatice“ Poezia nu se duce dracului Niciodată.

Poezia nu piere de prea multă căldură. Şi nu se poate ascunde La rădăcina piciorului gol Al reginei Doar tu eşti poezia.

Atunci când soarele bate La porţile dimineţii de ianuarie O stea încă nu şi-a terminat De gândit poezia, Când somnul pleoapelor Acoperă globii ochilor Picături de poezie îţi umezesc respiraţia Şi sora veşniciei, poezia Este punctul începului Şi nimic nu o poate tulbura.

Lasă-mă să cred povestea asta. rile cele mai vechi şi comentând actul rememorării şi al scrisului; drumul este cu atât mai dificil cu cât trecutul este dominat de tristete, de lipsuri iar memoria infidelă îngreunează actul narativ. În naratiunea ficţională, tehnicile narative bulversează încă o dată cititorul pentru că povestea care în prima parte a cărţii se anunţa plină de aventuri se transformă în cea de-a doua parte într-o descriere infernală a unei insule imaginare a atleţilor.

Cei mai mulţi dintre lectorii neavizaţi ar putea fi debusolaţi de o astfel de carte şi ar putea renunţa uşor, însă lectorul avizat găseşte o adevărată bucurie în

nr. 33 august 2010

imprevizibilitatea textului, în caracterul său ludic, în alterarea genurilor. Luminat puţin de paratextul de pe cea de-a patra copertă, se va cufunda în acest du-te vino al lecturii, care îi va ridica de altfel numeroase proble de morală. Din perspectiva unei astfel de opere, literatura nu mai înseamnă doar producere şi reproducere, ci şi participare. În faţa unei astfel de cărţi, lectorul devine conştient de rolul său şi intră, măcar parţial, în actul lecturii productive. A-l citi pe Georges Perec este echivalentul lui a te angaja într-un adevărat labirint pe care îl explorezi ca pe un muzeu sau, de ce nu, ca pe un joc de cuvinte încrucişate.

32

Eseu

Marea Adunare Naţională, singurul Parlament consensual la români Nicolae Bălaşa Toată lumea este supusă unei reţele de gânduri şi emoţii, ale unuia sau mai multor sisteme de idei, presupuneri, credinţe şi idealuri. Aceste sisteme au fost mai mult sau mai puţin cristalizate în doctrine, operând la niveluri diferite ale vieţii şi în nenumărate scopuri. În ceea ce priveşte chestiunile majore ale vieţii – cele mai vitale şi hotărâtoare judecăţi şi decizii – ne punem întrebarea: este mai bine să studiem conştient şi să dezvoltăm o doctrină pentru a o testa în practică, decât să lăsam totul mai mult sau mai puţin la mâna întâmplării?

Majoritatea oamenilor (românii, în special), devin eclectici, cel putin o perioadă a vieţii, pentru că adesea se trezesc supuşi unui foc încrucişat de dogme, doctrine şi teorii.

Din câte s-a văzut (şi se vede chiar şi la noi), până în prezent, eclectismul nu este soluţia problemelor importante ale adevărului şi nici soluţia cea mai bună de viaţă, deoarece, chiar prin natura sa indeterminată, generează frecvente dileme şi confuzii. Nevoia noastră de adevăr insistă că unele explicaţii trebuie să fie false şi că trebuie să existe tot timpul, măcar, o explicaţie adevărată. Simţul de adevăr şi de veridicitate este considerat a fi ori inerent structurii minţii omeneşti, sau doar dezvol-

tat prin experienţă.

Unitatea în înţelegere sau „cunoaşterea ca întreg”, de factură holistică, este un scop de la care nu se poate abate nici un căutător al adevărului. Totuşi, sunt motive foarte bine întemeiate în favoarea concepţiei conform căreia sunt şi întrebări la care niciodată nu putem găsi un răspuns adevărat, clar şi complet. În ciuda acestui fapt, umanitatea continuă în mod necesar să caute adevărul, atât în chestiuni lumeşti, cât şi în altele. În consecinţă, raţiunea umană susţine, cu insistenţă, că trebuie să existe un răspuns adevărat la orice întrebare. Chiar şi credinţele false şi doctrinele greşite conţin o fărâmă de adevăr şi de bine.

Logica, adesea, demonstrează, indiscutabil, că o concluzie adevărată poate rezulta din două premise false. Sarcina unificării înţelegerii este de a extrage grăunţele de adevăr din rapoartele prejudiciate şi teoriile distorsionate, şi să arunce pleava.

Dacă, bineînţeles, se şi vrea! Pe la noi însă... chestiunea cu ,,ciocul mic” e un fel de doctrină naţională.

Pe de altă parte, cunoaşterea porneşte, de cele mai multe ori, din conflictul de idei sau puncte de vedere şi interacţiunea lor reciprocă. Progresul vine din spicuirea a ceea ce rămâne întreg şi consistent după conflictul acestora

sau după separarea analitică a sistemelor teoretice de eroare. Conţinutul de adevăr trebuie mereu extras şi trebuie să primească noi forme expresive adecvate schimbării lumii, fară a pierde esenţa universală a lui. Cam asta ar fi, în mare, ţinta unităţii în înţelegere, la nivel intelectual, în timp ce, la nivelul înţelegerii interglobale, ţinta este respectul reciproc şi reconcilierea graduală spre binele tuturor.

Vechea problemă a adevărului constă în întrebarea: este ceva care poate fi cunoscut ca o idee, calitate sau esenţă neschimbătoare? Poate exista această idee, calitate sau esenţă, pentru cei care vor să o testeze spre folosul lor?

Desigur, nu ne-am propus trecerea în revistă a teoriei adevărului. Nici nu ar fi posibil în câteva rânduri, câtă vreme există specialişti care susţin că întreaga filosofie s-ar reduce la aceasta. Reamintim doar câteva chestiuni ce ne permit o anume logică în demersul nostru. În acest spirit spunem, că, de exemplu, adevărul ştiinţific este doar cunoaşterea unei ierarhii de fapte, generalizată în teorie. Adevărul juridic este asemănător, deoarece caută să ştie ce este sau nu, real. Ambele discipline judecă doar afirmaţiile care stau sau nu, în picioare, pe baza observării stărilor relevante.

Cele afirmate anterior sunt un standard destul de im-

nr. 33 august 2010

portant pentru orice tip de studiu juridic sau tehnologico-ştiinţific, însă testul decisiv, spune Habermas, îl reprezintă şi ajungerea la un consens general printre experţi şi apoi în cadrul societăţii.

Gânditorul german a arătat, în detaliu, cum se întâmplă aceste chestiuni, afirmând că acordul la care se ajunge printr-un proces de discurs este adevăr şi invers. Teoria adevărului la Habermas este, în primul rând, o delimitare de teoria ontologică a adevărului (a adevărului corespondenţă) şi, totodată, o delimitare faţă de alte teorii, cum ar fi cea utilitaristă, analitică etc. Gânditorul german fundamentează teoria consensuală a adevărului, după ce face precizări care delimitează cele două forme fundamentale ale comunicării: acţiunea comunicativă şi discursul, afirmând faptul că ,,un discurs în care se tratează pretenţia de adevăr a enunţurilor este un discurs teoretic, iar un discurs în care se tratează pretenţia de justeţe a normelor este un discurs practic”( A. Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985 p. 233).

Va urma

Divertisment

33

Câinele, prietenul omului (1)

Claudiu Duică Cu 14.000 de ani în urma, un grup de vânători din Paleolitic s-a strâns în jurul unui foc, ascultând sunetele pădurii care nu iartă greşelile şi nici nu oferă sprijin de bunăvoie. Frunzele şi tufişurile foşnesc; apoi, un animal cu patru picioare se apropie cu precauţie de foc, atras de aceasta sursă neobişnuită de căldură.

Animalul, un lup, are capul plecat şi coada lăsată jos, păstrează o anumita distanta faţă de grup, dar se apropie suficient pentru a simţi focul. Membrii grupului au apucat suliţele lor primitive, dar animalul nu a făcut nicio mişcare ameninţătoare. Treptat, animalul se apropie de grupul de oameni şi îi urmăreşte cum pleacă la vânătoare. Animalul ii ajuta pe vânători la depistarea prăzii, iar aceştia îl recompensează pe noul lor companion cu bucăţi din prada ucisă.

Nu există documente despre cât de devreme sau împrietenit primii căini cu oamenii, dar nu prea există îndoială că relaţia s-a format la înce-

put dintr-o necesitate mutuală. Ipoteza de mai sus oferă un scenariu romanţat, dar cercetătorii spun că există şi alte posibilităţi. De exemplu, poate că omul a căutat prietenia câinelui după ce a fost martorul felului în care câinii vânau în grupuri, sau poate că lupul s-a adaptat la oameni, hrănindu-se cu ceea ce aceştia aruncau.

De fapt, nu există un scenariu corect de care putem fi siguri. Totuşi, noile descoperiri ştiinţifice au indicat faptul că acest animal este originar din Asia de Est şi nu din Estul Mijlociu, cum se credea la început. Perioada exactă este încă subiect de dispută, dar unii speculează ca acest animal a fost domesticit cu 12.000 sau 15.000 de ani în urmă. Un studiu a stabilit data ca fiind undeva în urma cu 40.000 de ani. Prima lucrare mai importantă asupra geneticii câinelui (1997) a raportat o dată de origine undeva la 135.000 î.H., pentru separarea câinelui de lup, dar această dată a fost contestată ca fiind un pro-

dus artificial al presupunerilor false ale metodei care a fost folosită pentru datare.

Poate ca lupul care sa alăturat primilor oameni a fost un paria al haitei sale. Poate că era prea necopt în obiceiurile lui, nefiind suficient de matur pentru a fi de folos haitei. Aceste trăsături de caracter poate că l-au ajutat pe lup să câştige intrarea în societatea oamenilor. De-a lungul anilor, lupul a devenit treptat câinele – mai căţeluş şi mai afectuos şi mai doritor să placă. La un moment dat, am început sa creştem câinii pentru a-i folosi pentru anumite scopuri – păzirea turmelor, vânătoare, pază, muncă sau pur şi simplu pentru companie. Totuşi, valoarea fiecărei rase nu este limitata la scopul ei original. Relaţia a înflorit de la nevoia reciproca la afecţiunea reciproca. Câinii sunt membri ai familiei si, în multe cazuri, tovarăşi de munca şi chiar colegi.

Probabil ca nu vom şti niciodată originea adevărată a câinelui din prezent. Odinioară, s-a crezut că acest animal este rezultatul amestecului de gene provenind din mai multe tipuri de specii canine - care este şi familia din care face parte câinele. Totuşi, potrivit lui Janice KolerMatznick, M. S., C.P.D.T. , care investighează originea câinelui de 20 de

nr. 33 august 2010

ani, studiile genetice ale ultimilor 10 ani confirmă că aceste animale nu au secvenţe genetice aparţinând şacalului sau coiotului.

Exista încă întrebarea dacă acest animal este un descendent direct al lui Canis lupus (cea mai de necontestat ipoteza aparţinând vastei majorităţi) sau, după cum crede KolerMatznick, ambele specii provin dintr-un strămoş comun mai recent.

Se crede că strămoşul iniţial al câinilor a fost un animal cu 5 degete la picioare asemănător nevăstuicii şi numit Miacis care a trăit în urma cu 40 de milioane de ani. Creatura care se caţără în copaci, Miacis este considerat a fi strămoşul mai multor specii pe care nu le-aţi considera în mod normala ca fiind înrudite. Din Miacis au răsărit suspecţii comuni din lumea canina: lupul, şacalul, hiena şi vulpea.

Dar se crede despre Miacis ca este şi predecesorul ratonului, ursului şi chiar al pisicii. În urmă cu aproximativ 10 milioane de ani, a apărut o creatura asemănătoare lupului numită Tomarctus. Acesta este animalul care probabil că a dezvoltat instinctele sociale puternice pe care le vedem azi la câini (şi lupi). Probabil că lupul a apărut primul, într-o forma străveche, în urmă cu un milion de ani.

Va urma

Eveniment

34 În organizarea Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa, Bibliotecii Judeţene “I. H. Rădulescu”, Complexului Naţional Muzeal “Curtea Domnească”, Casei de Cultură a municipiului Târgovişte „I. Gh. Vasiliu”, Teatrului pentru Copii şi Tineret “Mihai Popescu” Târgovişte, Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, Universităţii „Valahia”, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, se desfăşoară Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, cu patru secţiuni de creaţie (poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt), ajuns anul acesta la ediţia a 42-a. El se adresează tinerilor creatori din toată ţara care nu au împlinit 39 de ani, nu sunt încă membri ai uniunilor de creaţie şi nu au volume editate.

Concursul doreşte să

descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii se vor prezenta la concurs cu un grupaj de 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze însumând maxim 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 lucrări de circa 4-5 pagini obligatoriu la secţiunea eseu, care vor aborda teme la alegere şi 1-2 piese de teatru scurt (inclusiv piese pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt.

Lucrările purtând un

moto, ce se va regăsi întrun plic închis, conţinând numele concurentului, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon, vor fi trimise prin poştă, până la data de 11 septembrie 2010, pe adresa: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, str. A. I. Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. În cazul în care, lucrările vor fi trimise prin poşta electronică, ele vor purta un moto, dar şi datele personale solicitate mai sus, organizatorii asigurând confidenţialitatea acestora până ce juriul va delibera şi va stabili premianţii ediţiei.

N.B. Premianţii vor fi invitaţi de către organiza-

tori în zilele 1şi 2 octombrie 2010, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, ediţia a 42-a 2010.

Premiile, în număr de 16, în valoare de circa 7000 lei, vor fi acordate concurenţilor numai în prezenţa acestora în vechea cetate de scaun, cu ocazia festivităţii de încheiere a concursului.

Relaţii suplimentare: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa – telefon-0245/613112; e-mail – office@cjcd.ro; Notă finală: Orice modificare a actualului regulament va fi notificată în procesul verbal de jurizare şi adusă la cunoştinţa publicului de către juriul naţional alcătuit din personalităţi recunoscute ale vieţii culturalliterare naţionale.

Noaptea Miracolelor

serile se lasă//Mânuţelei erau ca şi-ngheţate / I-ar face bine un chibrit? Se poate? // Să îl aprindă?

Chiar, să îndrăznească / Şi degetele să şi le-ncălzească? //Trase chibritul şi-l frecă de zid/ Lumini, deodată, calde se aprind //Stranii lumini o încălzesc din plin/Şi-n ochii ei pătrund câte puţin// Vedea o sobă mare, de alamă,/Şi-un foc arzând, în ea de pus în ramă // Şi deodată flacăra se stinse /Ea alt chibrit se puse şi-l aprinse//Şi-n el văzu iubire fără ură/Şi-o gâscăameţitoare, o friptură/ Umplută şi cu mere şi cu prune/Venind spre ea, venind biată minune //Care se stinse cu chibritul său/Şi cum uitase

gândul cel mai rău//Pedeapsa ce-ar avea-o de primit / Aprinse cundrăzneală alt chibrit // Şi se trezi stând undeva, pe jos, / Sub Pomul de Crăciun cel mai frumos…”.

Iată, cum poetul nostru îşi dezvăluie forţa şi imaginaţia într-o imensitate benefică, din piaţa zbaterii internaţionale a literaturii! Gest memorabil, incantatoriu şi dificil de descoperit pe planul imaginarului românesc ofuscat şi de nedemne principii nobe- liene! În fond, de remarcat, este chiar pledoaria în sensul bun şi preferat de societatea noastră aşa-zis umană şi democratică, adică civilă!!!

„Moştenirea Văcăreştilor“ Ediţia a 42-a, Târgovişte, 30 septembrie -2 octombrie 2010

continuare din pagina 18 dezertări dar şi cu mari ispite / cu tine şi cu mine şi cu noi / sub soare, doar sub soare şi sub ploi” se pot prelungi toate mările şi coborârile în diversitatea punctului prin rezonabil.

Ultima parte a cărţii, este probabil, uşor parodică, din moment ce se consemnează că este scrisă „După H.C. Anderson”. Poate n-ar fi fost rău să cităm integral poemul, dar opinăm în sensul că la o vizită în Danemarca, criticul şi istoricul Cornel Ungureanu îmi provocase uimirea povestind despre o călătorie a acestora pe

Dunăre, când se zice „a trecut şi pe la noi…”. Uite aşa poetul nostru pe care îl cunoscusem cândva la un festival de poezie, la Curtea de Argeş, zicea/ scria în poemul „Fetiţa cu chibrituri”: „Era Ajun de An, se tot gândea/Cum să se-ntoarcă-acasă dacă ea // N-a dat chibrit şi n-a primit bănuţ / Ce linişte să aibă în pătuţ//Când tatăl ei, ştie că o s-o bată/C-o mai bătuse el şi altădată //Deci rătăcită între două case / S-a ghemuit sub ea şi-aşa rămase // Îi era frig aici, dar şi acasă / E-acelaşi frig când

nr. 33 august 2010

***

35

Eveniment literar Doamna Mariana Brăescu Silvestri şi Asociaţia Română pentru Patrimoniu a organizat vineri, 10 septembrie 2010, lansarea cărţilor „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu“ şi „Radiografia spiritului creol“, semnate de regretatul şi prestigiosul om de litere Artur Silvestri. Evenimentul a avut loc în Bucureşti, în incinta Bibliotecii Academiei Române (Sala de expoziţii - ora 10:30) şi la Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu“ (Sala „Istrate Micescu“ - ora 13:00).

I.I.V.

În acest număr au semnat...

Ion Iancu Vale Georgiana Dorin Emily Dickinson Victor Ştir Ştefan Augustin Doinaş Mircea Horia Simionescu Theodor Codreanu Victor Sterom Florin Vârlan Neamţu Ioan Ţepelea Alexandru Manafu Târgovişte Remzi Limani Al. Florin Ţene Pamfil Şeicaru Mircea Drăgănescu Mircea Cotârţă

Adresa redacţiei principale: Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B, ap. 23, Târgovişte, România Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122 E-mail: ioniancuvale@yahoo.com

pag. 3 3 4 4 5 6 7 9 9 10 12 14 15 16 17 19

Vavila Popovici Vavila Popovici Adrian Marino Ştefan Petra Gheorghe Palel Melania Cuc Emil Perşa Grigore Vieru Valeri Toderici Andreea Dumitru Claudia Serea Roxana Tănase Joan Groze Nicolae Bălaşa Claudiu Duică Radu Mihai Crişan

20 21 22 24 25 26 27 28 28 28 29 30 31 32 33 36

Redactor-şef (fondator): Mircea Cotârţă Colegiul redacţional: Grigore Grigore, Claudiu Duică, Florea Turiac, Gheorghe Palel Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, Turnu Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti); - Alte ţări: Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Gibraltar, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Serbia, S.U.A., Ucraina. Fotoreporter: Tiberiu Rusescu

Sponsor: Claudiu Duică Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor Tehnoredactare:

0730 863 602 devsoft.ro@gmail.com Culegere text: Reta Sofronie Corectură: Manuela-Elena Dragoş

Revistă editată de Societatea cultural istorică „ARM“ Târgovişte ISSN 1843-035X

Apare sub egida Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 33 august 2010

36

Gardă la cuvânt

Testamentul politic al lui Mihai Eminescu (8) „Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii.“

Radu Mihai Crişan Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţional-patriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie. În materie de elemente străine, în raţionamentele sale accentul cădea pe contribuţia pe care acestea o aduceau sau nu la progresul ţării, iar nicidecum pe apartenenţa lor la o etnie sau alta. Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile. Pornind de la necesitatea muncii, Mihai Eminescu ajunge chiar să formuleze o teorie socială a compensaţiei, stabilind drept obligaţie imperiosă, pentru toţi membrii societăţii (atât indivizi cât şi clase sociale), desfăşurarea, în schimbul posibilităţilor de trai pe care li le asigură societatea, a unei activităţi utile ei. De aceea, verbul lui de foc îi

critica pe toţi cei care nu depuneau o muncă socialmente-naţională productivă, care trăiau din speculă (în special cu băuturi spirtoase), care urmăreau să obţină strălucire şi averi făcând alpinism social pe umerii claselor pozitive. Şi tot de-aceea, caracterul eticjustiţiar al raporturilor sociale este constanta inexorabilă a întregii gândiri eminesciene.

VI. Domnule Crişan, ştiţi la fel de bine ca şi mine că moda este asemeni unui magnet uriaş căruia, cu cât cauţi mai mult să i te împotriveşti, cu atât te atrage mai tare. Ştiţi, poate, de asemenea, adagiul practic că cea mai sigură cale de a scăpa de o tentaţie este satisfacerea ei. Ei bine, fiindcă este şi la modă şi pentru că mă şi tentează, nu-mi pot opri întrebarea: Sunteţi antisemit?

Doamna Airinei, personal văd în modă ceva omenesc, şi în tentaţie, cu precădere, o vioiciune a spiritului feminin. Iar dumneavoastră cumulaţi ambele calităţi, sunteţi şi om şi femeie… N-am ce face… Vă răspund: După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit. Sunt conştient că Mântuitorul Iisus s-a întrupat ca om

în sânul poporului evreu, consider practice învăţămintele Vechiului Testament, admir profunzimea cugetării rabinice şi nu-i consider pe evrei ca sursă a tuturor relelor lumii. Totodată, consider că adevărata lor misiune în lume este să ofere celorlalte etnii, ca model benefic pentru propăşirea fiecăreia dintre ele, tăria coeziunii iudaice. Aminteam puţin mai devreme că soarta mi-a pus sub ochi o serie de materiale documentare. De aceea, în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, nu pot să fac abstracţie nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi evreieşti, scris numai de autori evrei, tradus în româneşte de un colectiv condus de o evreică şi apărut în urmă cu patru ani la Editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este prezentat ca, «descendent (atât după mamă cât şi după tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre conducătorii la vârf ai loviturii de stat bolşevice şi, totodată, ai regimului comunist sovietic, sunt şi ei prezenţi. De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate ştiinţifică, promovat de altfel, cu

nr. 33 august 2010

multă elocinţă în toate luările de poziţie oficiale evreieşti, văzute, citite sau audiate de mine până azi, nu pot nesocoti nici elemente precum: prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi iudaice, a unei ample rubrici biografice dedicate bancherilor Rotschild; sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri francmasoni (apărută în 1999 la Editura Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în contextul în care analiza comparativă a celor două culegeri biografice, reliefează prezenţa, deloc rară, în lume, la nivelul conducerii francmasonice superioare, a unor proemi- nente personalităţi evreieşti. Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare nejustificat din parte-mi, nu să contest, ci să manifest doar o circumspecţie metodică, descartiană dacă vreţi, asupra veridicităţii felului în care, manualele contemporane de istorie şi majoritatea mass-mediei oficiale, comentează, de exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum sunt al doilea război mondial, capitalismul şi comunismul?

Va urma