62
Júlio César Machado
Cântecul ei ı̂n aer liber era şi mai minunat, acompaniat de sunetul apei la umbră; era chiar mai bine să cânte ı̂ntre flori, adăpostită de copaci, având drept tavan bolta cerească, decât ı̂n grădinile teatrului. Ea nici nu bănuia că atât de aproape de ea, despărţiţi doar de un perete, se afla acest nefericit pe care dragostea ı̂l ı̂nnebunise din cauza ei. . . Însă, ı̂ncet-ı̂ncet, raţiunea se ı̂ntorcea; acel cântec ı̂mi vorbea: inima mea cunoştea acea voce; casa parcă se transformase ı̂ntr-un palat fermecat. . . Când ı̂ncepu să se lumineze, vocea tăcu. Abia apoi se auzi vocea vizitiului. Şi, imediat, roţile surde ale trăsurii şi poarta ı̂nchisă ı̂ncet. – Angiolina? am strigat. Trăsură ı̂şi continuă drumul şi strigătul meu se pierdu ı̂n ceaţa dimineţii. Medicul ı̂mi dădu o ı̂mbrăţişare, de parcă ı̂mi vorbea despre bucurie. – Ce s-a ı̂ntâmplat mai departe? am ı̂ntrebat. El mi-a răspuns: – Aţi visat. Câteva zile mai târziu, deja ı̂nsănătoşit, m-am ı̂ntors la Lisabona. Sezonul de teatru luase sfârşit. Teatrul Sf. Carol era ı̂nchis. Cântăreaţa plecase: creatură a unui destin nesigur, plecase ı̂n căutarea viitorului, care este cerul artiştilor. . .
www.clepul.eu