Page 1


Mihail Vakulovski

Zece basarabeni pentru cultura română


Mihail Vakulovski

Zece basarabeni pentru cultura română Interviuri cu tinerii dintre milenii

cu ilustrații de Dan Perjovschi

casa de pariuri literare


Mihail Vakulovski s‑a născut pe 10 august 1972 în URSS, într‑o familie de filologi (tatăl, Alexei, și fratele, Alexandru, sunt scriitori, iar mama, Sofia, este profe‑ soară, ca și bunicii). În 1994 absolvă Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București (con‑ ducător științific : Nicolae Manolescu). Volume publicate : • Nemuritor în păpușoi (poezie, Editura Arc, Chișinău, 1997, grafica de Mihai Bacinschi ; ediția a II‑a, Editura Vinea, București, 2006, copertă de Alexandru Pecican) ; • Nicolae Manolescu (monografie, Editura Aula, Brașov, 2000) ; • Caiet cu zmei de care n‑am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie (poezie, cu un comentariu grafic de Dan Perjovschi, Biblioteca de Poezie, București, 2002) ; • TU, cu Alexandru Vakulovski (ilustrația copertei de Dan Perjovschi, Biblioteca de Poezie, București, 2002) ; • Tatuaje (poezie, Editura Vinea, București, 2003, copertă de Dan Perjovschi) ; • odada (poezie, Editura Vinea, București, 2004, copertă de Ștefan Baștovoi ; ediția a II‑a, 2009, copertă de Al. Pecican) ; • Holocaustul evreilor români. Din mărturiile supraviețuitorilor (în colab., istorie, Editura Polirom, Iași, 2004) ; • Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie, Editura Pontica, București, 2005) ; • ИЛЬ ПЛЁ (poezie, Biblioteca Argeș, Pitești, nr. 12, aprilie, 2006) ; • Autobiografie (poezie, Biblioteca Stare de Urgență, Chișinău, 2009) ; • nEUROCHIRURGIE (teatru, Editura Vinea, București, 2010, copertă de Al. Pecican) ; • Portret de grup cu generația „optzeci“ (Poezia) (critică literară, Editura Tracus Arte, București, 2010, cu prezentare de Nicolae Manolescu, copertă de Mugur Grosu) ; • Tiuk ! antologie de proză KLU (în colab. cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca Revistei la Plic, București–Chișinău, 2010) ; • Tovarăși de cameră. Student la Chișinău (rockman, Editura Cartea Românească, București, 2011).


Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate. Traducător din litera‑ tura rusă (Vladimir Vîsotski, Bulat Ocudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Frații Presniakov, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, texte din muzica rock ș.a.). Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Soros pentru Nemuritor în păpușoi (1997), Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001), Premiul Underground „Zona alternativă“ pentru „Biblioteca Tiuk !“ (2002), Premiul pentru Traducere (To‑ mis, 2009), Premiul „Timpul“ (Chișinău) pentru cartea de critică literară a anu‑ lui (2010) și premiul de critică la Salonul Internațional de Carte de la Biblioteca Națională din Chișinău (2011) pentru Portret de grup cu generația „optzeci“ (Poezia). A făcut parte din echipa națională a României la Cupa Națiunilor de la Baku (2007) a jocului intelectual „Ce ? Unde ? Când ?“. Fondator al revistei web Tiuk ! k‑avem kef (tiuk.reea.net) pe care‑o realizează de peste zece ani împreună cu Alexandru Vakulovski, Carmina Vakulovski și Dan Perjovschi. Redactor‑șef al revistei Zile și Nopți (Brașov) și redactor al re‑ vistei cu specific muzical Sunete. Blog : vakulovski.livejournal.com


Zece basarabeni pentru cultura română face parte dintr‑un proiect mai amplu numit Interviuri cu tinerii dintre milenii. Anul 2000 era considerat unul mistic și chiar apocaliptic, s‑a vorbit și s‑a scris foarte mult despre această cifră plină de simboluri, oricum, atunci treceam nu doar dintr‑un secol în altul, ci și dintr‑un mileniu în altul. Cum erau tinerii care au trăit aceste momente, ce făceau, cum gândeau, ce proiecte de viitor aveau ? – cartea aceasta ne răspunde la aceste întrebări‑stări. Tinerii aleși pentru dialoguri erau în focul acțiunii, în vârf, iar acum fiecare e o certitudine, nici unul nu a trădat speranța investită în ei, chiar dacă soarta lor – inevitabil – s‑a schimbat de atunci. Dumitru Crudu nu mai scrie poezie, în schimb, acum a debutat și ca roman‑ cier și e unul din cei mai apreciați dramaturgi contemporani, piesele sale fiind puse în scenă pe toate continentele, ceea ce se întâmplă și cu piesele Nicoletei Esinencu, care atunci încă nu debutase în volum, deși textele ei erau jucate pe scena unor teatre de prestigiu atât din România, cât și din Rusia, SUA, Germania, iar acum are cărți publicate și aici, și peste hotare. Ștefan Baștovoi a devenit ie‑ romonahul Savatie, poetul deosebit de talentat dintre milenii s‑a călugărit, și‑a făcut o editură și a înființat și o revistă, iar cărțile sale de după călugărire, roma‑ ne și eseuri existențiale, sunt poate cele mai citite cărți, cel puțin asta spun vân‑ zările. Alexandru Vakulovski nu mai e debutantul furios care demonstrează prin cărțile sale de debut (3 !) că se poate scrie și altfel, revoluționând limbajul în literatura română. Între timp, trilogia Letopizdeț a fost publicată, scriitorul editând și câteva cărți de poezie, iar piesele sale de teatru au fost traduse și edi‑ tate în antologii din străinătate, unde au fost dramatizate, poeziile sale fiind se‑ lectate și pentru antologia de poezie din SUA, New European Poets, cea mai re‑ centă carte a sa fiind romanul 157 de trepte spre iad sau Salvați‑mă la Roșia Montană (Editura Cartier, 2010). Vasile Ernu a lucrat la una dintre cele mai mari edituri din România, a editat o carte de mare succes (Născut în URSS, Editura Polirom, 2007), tradusă în mai multe limbi, iar pe a doua a publicat‑o 7


direct în străinătate. Pavel Păduraru își continuă lupta ziaristică, dar între timp s‑a afirmat ca poet și a publicat și un roman destul de controversat, care a pro‑ vocat multe discuții. Mitoș Micleușanu este, alături de Florin Braghiș, fondato‑ rul și realizatorul „Planetei Moldova“. Între timp, Florin s‑a concentrat pe mun‑ ca de designer, iar Mitoș pe literatură, editând trei cărți și devenind una dintre cele mai sigure voci literare. Roman Tolici este unul dintre cei mai apreciați artiști plastici tineri, expunând mai mult în străinătate decât acasă – la Praga, Strausberg, Celje, Berlin. Super‑boxerul Octavian Țâcu a devenit un om de ști‑ ință la fel de stăpân pe noile instrumente de muncă, care scrie cărți de istorie și lucrează la multe proiecte valoroase. Iar Zdob și Zdub este una dintre cele mai populare și mai originale formații de limbă română, cântând la prestigioase fes‑ tivaluri europene, în turnee de promovare a albumelor sau pur și simplu în con‑ certe, purtând marca unui nou stil : hardcore moldovenesc. Ce‑i unește pe acești artiști încă tineri ? În primul rând, locul nașterii, toți fiind români basarabeni, apoi limba în care creează, toți cei „zece“ intervievați trecând Prutul și activând în cultura română. Interviurile sunt splendide, Mihail Vakulovski fiind un maestru în domeniu, iar răspunsurile sunt deschise, directe, lipsite de orice fel de inhibiții. O carte cu siguranță interesantă și pentru cititorii dintre mileniile trei și patru. Lectură plăcută !

8


Dumitru Crudu

Atunci am înțeles că solidaritatea umană este o vorbă goală, iar afecțiunea și simpatia sunt, de cele mai multe ori, o simplă chestiune retorică

11


Poet, prozator, dramaturg și publicist. Născut în Republica Moldova (1968), student la Chișinău, Tbilisi, Brașov, masterat la Sibiu. Ziarist, profesor, autorul fracturismului (împreună cu Marius Ianuș). Cărți publicate : Falsul Dimitrie, E închis vă rugăm nu insistați, Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze aparta‑ mente (poezie), Crima sângeroasă din stațiunea violetelor, Salvați Bostonul (tea‑ tru), Alegerea lui Alexandru Sutto (teatru și scenariu de film), Steaua fără Mihail Sebastian (teatru), Oamenii nimănui (teatru), Măcel în Georgia (roman), Oa‑ meni din Chișinău (roman). Piesele lui Dumitru Crudu se joacă pe toate conti‑ nentele. Redactor la Timpul (Chișinău), Tiuk ! (k‑avem kef) (tiuk.reea.net) și director al de‑acum „defunctei“ Stări de urgență.

12


Dumitru, deși te‑ai plimbat prin toată Europa, până la urmă tot la Chișinău ai ajuns…

La Chișinău am ajuns aproape întâmplător. Nici eu nu credeam că mă voi întoarce. Nu mă așteptasem la asta. Înainte de a mă reîntoarce, însă, trecusem prin niște experiențe‑limită. Succesiv, rămăsesem fără casă, fără serviciu, fără prieteni și, neavând nicio posibilitate de‑a schimba ceva, ori‑ cât aș fi încercat, am părăsit acel oraș ospitalier. Dormeam pe unde apu‑ cam și zile întregi nu mâncam nimic. Să nu crezi că îngroș culorile pentru a le stoarce lacrimi cititorilor. Nu‑i asta intenția mea. Dar nici nu vreau ca plecarea mea să fie interpretată ca un nou banc de‑al lui Dudu. Pentru că nici pe departe nu a fost așa. Atunci am înțeles că solidaritatea umană este o vorbă goală, iar afecțiunea și simpatia sunt, de cele mai multe ori, o simplă chestiune retorică. Ți‑ai făcut studiile, în decurs de vreo zece ani, în Chișinău, Tbilisi, Brașov, Sibiu… Ce ți‑a rămas, măcar ca amintire, cum se zice, din fiecare dintre aceste orașe ? Care ți‑a plăcut cel mai mult și care nu ?

Orașul care m‑a marcat a fost Tbilisi, de care îmi amintesc și acum cu multă părere de rău. Plecasem dintr‑un Chișinău ultranaționalist la acea oră, dominat de figurile lui Grigore Vieru și Leonida Lari, și am nimerit într‑o altă lume. Prima experiență pe care am avut‑o m‑a lecuit de naționa‑ lism. Eram și eu tratat ca un străin. Eram agresat și amenințat pe stradă. Iar odată am fost chiar închis de militarii georgieni. Atunci am înțeles că nați‑ onalismul e un lucru sinistru, la care nu trebuie să aderi nicidecum. Dacă la Chișinău fusesem în acea perioadă un simpatizant al mișcării naționaliste, la Tbilisi devenisem o victimă a acesteia. Din acele vremuri mi se trag cos‑ mopolitismul, atitudinea apolitică și repulsia pe care o am față de orice fel de naționalism. 13


Ești cunoscut mai ales ca poet, ai publicat trei cărți de poezie deosebit de interesante, care ți‑au adus nu numai premii, inclusiv cel de experi‑ ment, ci și… popularitate. Cum ai început să scrii poezie ?

Înainte să scriu poezie eram un individ foarte singuratic. Începutul meu poetic, care s‑a întins pe o perioadă foarte lungă, fusese dramatic. Voiam să spun foarte multe, dar nu aveam mijloacele poetice necesare pentru asta. De aceea, toate acele încercări au fost niște imitații, pastișe, frizând pe alocuri chiar plagiatul, adică au fost expresia imposibilității și disperării de‑a nu te putea exprima. Din acest impas am ieșit când am ajuns la Brașov și când i‑am întâlnit pe reprezentanții Școlii de la Brașov. Anii petrecuți la Brașov sunt, pentru mine, niște ani în care am ajuns la o compatibilitate între mijloacele de expresie și ceea ce aș fi vrut să comunic. Despre debutul tău circulă o mulțime de legende, una mai năzdrăvană decât celelalte. Dimitrie, cum ai debutat ? Care este debutul tău „pe bune“, cel de la Editura Arhipelag (Falsul Dimitrie) sau cel de la Editura Pontica (E închis vă rugăm nu deranjați sau „nu insistați“, cum e scris pe prima pagină) ? Ai scris poezii cu Partidul–Lenin–Viitorul (luminos) ?

Debutul meu a fost destul de confuz. Nici eu nu știu bine cu care carte am debutat mai întâi. Cele două cărți despre care vorbești au apărut în același timp. Despre Lenin și partid nu am scris niciun rând. Ar fi trebuit să scriu ? Ai luat o diplomă la concursul „Amanta / amantul anului 2000“, ce zici ?

Cu toate că, după ce am plecat din Brașov, nu am mai scris niciun vers măcar, diploma asta mă bucură un pic. Dar a venit cam târziu. De câțiva ani nu mai scriu poezie și nici nu vreau să mai scriu vreodată poezie. A nu mai scrie poezie pentru mine înseamnă o încercare de a mă salva de abisurile mele psihice și existențiale. În ultima vreme scrii mult teatru, ți s‑au jucat piese în România, Moldova și în străinătate. Ai publicat și o carte, Crima sângeroasă din stațiunea vi‑ oletelor, piesă care ți s‑a și jucat. Care e deosebirea dintre tine în pielea poetului Dumitru Crudu și Dumitru Crudu în piele de dramaturg ?

Am publicat două cărți de teatru. Salvați Bostonul. Există, la nivel struc‑ tural, un dialog intertextual cu Gheorghe Crăciun, un prozator de care, după părerea mea, nici unul dintre tinerii care scriu astăzi literatură nu 14


poate să facă abstracție. Dincolo de asta, însă, teatrul pe care îl scriu e un mod de a redobândi unele certitudini și speranțe. De‑a recâștiga și de‑a regăsi pofta și gustul vieții. Cică ai de gând să te cari în Hollywood – e altă baladă despre Dudu sau ai acolo un prieten georgian evreu ?

Bineînțeles că am de gând. Dar, deocamdată, sunt la Chișinău.

Am auzit că te însori, asta e ca și cum ai scrie poezie sau teatru ?

Este adevărat.

Ultima ta ispravă oarecum socială e fracturismul, manifestul fracturis‑ mului. Cum, unde și de ce a apărut acest manifest, alte momente intere‑ sante despre el, că am auzit că e cam periculos, măcar pentru cei doi care l‑au scris / trăit, tu și Marius Ianuș, alt poet tânăr ?

Fracturismul a fost o ispravă care mi‑a adus numai și numai neplăceri. O grămadă de prieteni pe care i‑am pierdut și foarte mulți oameni care nu mai vor să mai vorbească cu mine. Iată pericolul. Inițial, fracturismul era foarte inofensiv pentru mine. Căutam să găsesc un mod de‑a mă exprima, propriu doar mie, rezultând din atenția foarte mare la reacții, și nu la feno‑ menele pe care le declanșează. Era o schimbare de optică. Acum, însă, fracturismul nu‑mi mai spune mare lucru. Pentru că nu mai scriu poezie. În timp ce tu te‑ai retras cuminte, cel puțin pentru o vreme, în cetate, Marius Ianuș continuă cauza fracturismului, ține steagul sus, cum se zice. În ce relații ați rămas după ce evenimentul fracturist s‑a consumat ?

Marius Ianuș a rămas un militant, un om care vrea să impună anumite lucruri. Eu însă m‑am retras din acest joc. Acum nu mai vreau să schimb fața literaturii. Mă interesează mai mult să ajung eu să scriu mai bine. Existența mea și biografia mea mă marchează atât de mult, încât găsesc în ele suficiente motive pentru a mă revolta. Cauza răului și a nefericirii o gă‑ sesc în mine. Dacă societatea nu se poate schimba, măcar eu să reușesc asta. Știu că mai ai o carte de poezie, nepublicată…

E cel mai bun manuscris al meu. Câteva poezii am publicat în Vatra, la concursul amanților. Țin foarte tare la el, fiindcă reușisem să scriu acea 15


poezie a reacțiilor pe care o visasem când am scris manifestul. Erau acolo reacții pure, necontrafăcute, ale unui om care suportase o seamă de agre‑ siuni. Din păcate, însă, acest manuscris a fost pierdut de unul dintre prie‑ tenii mei foarte buni. Păcat. Fiindcă este singurul manuscris bun pe care l‑am scris vreodată. Cum te înțelegi cu intelectualitatea‑scriitorimea de la Chișinău ? Ce re‑ lații ai avut cu cei de la Tbilisi, Brașov, Sibiu ?

La Chișinău sunt mulți scriitori interesanți. Ca și la Tbilisi, Brașov sau Sibiu. Relațiile mele cu mediul scriitoricesc sunt ca și inexistente. De la un punct încolo, prefer să citesc o carte bună decât să vorbesc cu nu știu ce persoană din breasla literelor. Ce părere ai despre electricieni ?

Foarte bună. Păcat însă că, în momentul de față, nu cunosc nici unul.

Ai tot lucrat în presă. Cum îți par revistele românești de cultură, de pe ambele maluri ale Prutului ?

Foarte multe reviste pe care aș vrea să le citesc nu le citesc fiindcă au ceva plictisitor în ele. Ceva le scapă. Și, mai exact, le scapă fenomenul lite‑ rar contemporan. Ce ai în vedere prin „fenomenul literar contemporan“ ?

Fenomenul literar contemporan este foarte complex. Mie îmi place foarte tare poezia lui Marius Ianuș, dar și poezia lui Alexandru Mușina. Îmi place Ioan Es. Pop, dar și Liviu Ioan Stoiciu. Am dat niște exemple. Ceea ce aș fi vrut să spun este că sunt unele reviste care știrbesc fenomenul lite‑ rar, vorbind numai despre anumiți scriitori. Literatura contemporană însă este cu mult mai vastă. Ar fi păcat să credem că literatura română de astăzi se termină acolo unde sfârșește județul nostru. Ce scriitori îți plac, ție, Dudu, ca unui cititor ?

În ultima vreme, l‑am redescoperit pe Gheorghe Crăciun, care mi se pare că e unul dintre cei mai mari prozatori de astăzi. De asemenea, am o mare simpatie pentru Alexandru Mușina. Îmi mai plac și Ion Mureșan, Emil Galaicu sau Liviu Ioan Stoiciu. Și, fără doar și poate, Matei Vișniec, Alina Cadariu și Radu Macrinici. 16


Ce scriitori tineri îți par mai interesanți ?

Toți acei scriitori tineri care vor să schimbe literatura. Și sunt foarte mulți. Și la București, Brașov, Cluj sau Chișinău. Părerea mea este că litera‑ tura tânără a furnizat deja foarte multe surprize neașteptate. Crezi că „optzeciștii“, adică „scriitorii (veșnic) tineri“, mai au ceva de spus în literatura română sau cam gata, pa, servus etcetera ?

Bineînțeles că au. Optzeciștii sunt cea mai puternică grupare de scriitori care există astăzi. Tendințele dominante ale literaturii sunt configurate de ei. Părerea mea este că tot ce există mai valoros în literatura română post­ belică a fost făcut de optzeciști. Vorbeam de viitor. Cât despre trecut, care crezi că sunt schimbările im‑ portante făcute de „optzeciști“ ?

Ce întrebare dificilă ! Pe timpuri, răspunsul la ea m‑ar fi pasionat foarte tare. Acum însă, îți spun foarte sincer, mă cam plictisește. Și nu e vorba despre generația ‘80, pe care o consider cea mai bună din literatura româ‑ nă de astăzi, ci despre răspunsul la această întrebare. Cum vezi literatura, și mai ales poezia, în viitorul apropiat ?

Nu pot face pronosticuri. Putem să vorbim doar despre ceea ce este. Cele câteva centre ale scriitorilor sunt disputate de București, Brașov și Cluj. Mie mi se pare că viitorul literaturii are o legătură foarte mare și cu viitorul nostru ca oameni. Cum va fi el ? Cine ar putea să răspundă la această întrebare ? noiembrie 2001, Chișinău–București

17


Ștefan Baștovoi

Acum nu mai am nicio îndoială – sunt un om fără patrie, un lup care umblă singuratic prin grădini

21


Poet, prozator, eseist, editor, născut în Chișinău (1976), autorul mai multor cărți – Elefantul promis, poezie ; Cartea războiului, poezie ; Peștele pescar (o po‑ veste), poezie ; Casa timpului, poezie ; Iepurii nu mor, roman ; Nebunul, roman ; Ortodoxia pentru postmoderniști. Între Freud și Hristos, eseu ; A iubi înseamnă a ierta, eseu etc. – cu care a devenit cunoscut și care i‑au adus numeroase premii literare. Studii la Iași (Liceul de Artă „O. Băncilă“) și la Timișoara (Facultatea de Filosofie, Universitatea de Vest), acum călugărit și cunoscut în mediile religi­ oase ca monahul Savatie. Membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova. Este deținătorul Premiului pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru volumul Elefantul promis (1996) ; pentru același volum a mai obținut Premiul Salonului Național de Carte de la Iași și Premiul pentru debut al Fun‑ dației Soros. În 2007 a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Eseu cu volumul Ortodoxia pentru postmoderniști (Cathisma, 2007). În 2008, două volume, romanul Nebunul și, respectiv, Când pietrele vorbesc (eseu) au ob‑ ținut premiul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău, oferit de Consiliul Europei, prin reprezentanții săi în teritoriu. Ca poet, este prezent în antologii din SUA, Franța și Germania. În 2005, la invitația scrisă a Patriarhului Teoctist, a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sfântul Sinod al BOR, participând la scrierea slujbelor sfinților Grigore Dascălu și Gheorghe de la Cernica. Savatie Baștovoi este unul dintre cei mai citiți autori de limbă română, tirajul cumulat al cărților vândute în perioada 2001‑2008 fiind de circa 200 000 de exemplare. Este fondatorul și directorul Editurii Cathisma din București. Din 1998 este frate în mânăstirea Noul Neamț. Blog : savatie.wordpress.com

22


Dragă Savatie, când ne‑am cunoscut erai un poet foarte tânăr și foarte promițător, cum se zice, pre nume Ștefan Baștovoi, ai debutat cu Elefantul promis, care ți‑a adus „femei și glorie“, vorba cântecului, și mai multe premii, Soros, al Uniunii Scriitorilor, al Târgului de Carte din Iași etc., urmând Cartea războiului, un alt volum îndelung comentat de criticii lite­rari și de cititori. Ce‑ți mai amintești din acea perioadă, totuși de început ?

Poate pare ciudat, dar primul cuvânt care mi‑a venit în minte când m‑am sforțat să răspund la întrebarea ta a fost „Vietnam“. Eu cred că sunt un călugăr care am fost în Vietnam. Uneori tresar când aud că trece pe stradă un tractor sau latră vreun câine din trecutul meu. Pe loc însă îmi dau seama că luptele s‑au terminat de mult, că tractorul nu e tanc și câinele nu‑mi prevestește nicio tristețe, niciun pericol. Îmi dau seama că mă aflu de fapt în hamacul meu foarte călduț și comod de burghez al spiritului. Chiar așa, fac parte din mica burghezie a spiritului, așa i‑aș numi pe călugă‑ rii de azi. Zic că sunt un burghez din cauză că burghezii, așa cum mi i‑a prezentat Patria mea, mi‑au părut întotdeauna niște oameni cu orizonturi foarte înguste și cu foarte puține preocupări, nu neapărat minore, ci puține. Și eu am o singură preocupare, stau în camera mea și cioplesc. Ți‑aduci aminte de burghezuțul din Scaunele lui Eugen Ionescu, care vroia să aducă la el în casă toate personalitățile orașului și căra toată ziua scaune pentru ei. Așa și eu, vreau să chem la mine pe Cineva, dar n‑am scaun. Am însă o buturugă în camera mea și cioplesc la ea toată ziua. Cioplesc un scaun pentru Dumnezeu. Îmi lipsește, înțelegi ? Când eram mic, auzind de la oa‑ menii mari că pământul se rotește, pândeam noaptea de sub plapumă să văd când se învârtește pământul. Tot așa stau și acum și pândesc, oare când va veni la mine Dumnezeu ? Aceasta îmi ia mai tot timpul. Așa că nu prea am ocazia să mă gândesc la trecut. Tot ce mi‑a rămas din perioada aceea 23


seamănă cu niște cuvinte fără legătură dintr‑un cântec pe care nu mai ții minte unde l‑ai auzit. Cum ai început să scrii, îți amintești cum erau primele tale texte ?

Prima poezie mi‑a venit în cap în timp ce țineam oaia pe care o mulgea tatăl meu. Știi că tatăl meu a fost propagandist, propovăduitor de ateism științific. Și nu știu ce mi‑a venit mie să‑i dedic o poezie, uitându‑mă la el cum mulge oaia. Îmi aduc și acum aminte poezia : „Tatăl meu e filozof  /  Și citește lecții el  /  Despre Eva și Adam.“ Eram existențialist de mic, cu adevărat. După aceea n‑am mai scris până în clasa a VIII‑a, când am „compus“ o epopee. Eu eram fascinat de Coșbuc, mai ales de Cântecele de vitejie, pentru că se potriveau cu aspirațiile mele de pionier patriot. Nu știu dacă ți‑am mai povestit, dar eu în copilărie făceam multe nebunii. Nu, nu eram genul care dădea cu mingea în geam sau turna cerneală pe scaun, acestea nu‑mi plăceau. Dar aveam nebunia de a‑mi înscena catastrofele umanității la scară mică. De exemplu, mă băgam iarna în apa din râpă, ca și cum aș fi fost prigonit de nemți, să văd dacă o să mă descurc în caz de război. Așa, odată, am dat foc la un lan de stuf cam de un hectar, ca și cum nemții ne‑ar fi aprins holdele Patriei, iar eu trebuia să le salvez, stingându‑le cu cămașa. Am mai corupt și alți copii la această faptă și am avut de lucru toată noap‑ tea, că nu‑i de glumă să stingi un hectar de stuf. Am ajuns acasă spre dimi‑ neață, negru și pârlit, dar cu satisfacția unei mari împliniri. M‑am pus în pat, însă nu mă lăsa să adorm fapta măreață pe care am făcut‑o. Simțeam că așa ceva trebuie să rămână în istorie. Atunci m‑am sculat și am scris „epo‑ peea“ Miroase a ars, despre un călăreț care, mergând să salveze un sat în flăcări, moare el însuși mistuit de foc. Acestea sunt două poezii de început. Pe urmă m‑am dus la Iași și acolo am început să scriu mai mult, dar asta este o poveste mai lungă. Știu că ai multe amintiri din copilărie, multe dintre ele infiltrate în ro‑ manul în lucru, ce întâmplări (pozitive, negative) din acea perioadă te‑au marcat, te urmăresc ?

Prima mea amintire datează de la un an și vreo patru luni. Tatăl meu înhămase calul la sanie și se pregătea să plece. Eu m‑am furișat din spate și m‑am cocoțat pe o bârnă. Mă simțeam atât de bărbat, mă pregăteam să pășesc prin această călătorie cu sania în viața oamenilor mari. Tatăl meu 24


era pădurar pe atunci și trăiam într‑o casă din pădure, de acolo nu se vedea nicio altă casă în jur, niciun om. Era pentru prima dată când aș fi coborât în vale, nici nu știam cum e jos, ce se vede dincolo de copacii înalți peste care niciodată nu am putut privi. Mă pregăteam, într‑un cuvânt, pentru o expe‑ diție, mă duceam să cunosc pământul, lumea. Însă când sania s‑a smucit din loc, eu m‑am prăbușit pe spate în zăpadă și, până m‑am ridicat, sania era departe. Am simțit că nu mai are niciun rost să strig sau să plâng. Atunci, în clipa aceea, am devenit dintr‑odată matur și nu cred că am mai evoluat mult de atunci. Când am căzut, m‑a izbit în față cerul, nesfârșit și înfricoșător. Pentru câteva clipe, totul a fost un amestec de zăpadă și cer. A fost pentru prima dată când mi‑am dat seama de singurătatea în care ne aflăm noi, oamenii. Eram numai eu, zăpada și cerul. Am băgat mâinile în buzunarele de la salopeta mea albastră și am mers încet de tot înapoi în casă. Devenisem un bărbat adevărat, un om matur, pentru că am suportat prima mea înfrângere. Aceasta este amintirea care mi‑a marcat într‑un fel viața, amintirea pozitivă, zic eu. Am și o amintire negativă, cum zici. Odată mi‑a făcut tatăl meu un bici, iar eu am lovit‑o cu el pe mama. Mama a plâns. Cum ai ajuns în România, la liceul de artă ? Ce fel de experiențe ai trăit atunci, cum a fost perioada de adaptare etc. ?

Ți‑am zis că eram patriot. De aceea am plecat la studii în România, era chiar în toiul mișcării naționaliste de la noi. Credeam că o să descopăr un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost așa. Am descoperit un neam fricos și laș, un neam de lingușitori. Neamul meu. Am oscilat pe urmă întotdeau‑ na între adâncurile mele slave, în sens dostoievskian, și această realitate care mă mâhnea. Dar acum nu mă mai frământă apartenența mea etnică și națională. Acum nu mai am nicio îndoială – sunt un om fără patrie, un lup care umblă singuratic prin grădini. În acest sens, creștinismul m‑a odihnit, pentru că este religia în care nu există noțiunea de naționalitate. Nu te mira, toată vorbăria despre ortodoxismul înnăscut al poporului român, rus sau grec e scuipătură politică, care pe mine mă scârbește, pentru că lovește în libertatea pe care a adus‑o Hristos lumii. Iar eu sunt un îndrăgostit de libertate. Desigur, a existat o perioadă de adaptare, chiar foarte lungă și anevoioa‑ să. Cel mai greu mi‑a fost să mă adaptez la lipsa de sinceritate și de căldură pe care o au românii, dincolo de grămada de formule de politețe și 25


zâmbete de plastilină, care la noi nu există. În cei patru ani de liceu, pot să spun că m‑am format ca o persoană duală. Pe de o parte, eram cel mai ocărât și cel mai batjocorit elev din tot liceul. Mă ocărau directorul, profe‑ soarele, pedagogii. Și asta de fiecare dată când mă vedeau. Mă amenințau că or să mă exmatriculeze pentru că mănânc degeaba banii statului român, chiar am fost și bătut de un pedagog. E drept că eu nu învățam nimic, nici‑ odată nu am avut caiete, nici cărți și eram corigent la toate materiile, în afară de sport și pictură. Nici nu prea veneam pe la școală. Era o fată care îmi imita perfect scrisul și la sfârșit de trimestru îmi făcea ea caiete ca să le arăt profesorilor. Probabil mă iubea, eu însă nu i‑am răspuns niciodată. Făceam, într‑un cuvânt, nebunii mari de tot, nici n‑ar fi decent să dau exemple. N‑ați văzut în niciun film despre boemă o minte mai bogată ca a mea în nebunii. Nu degeaba m‑au închis la nebuni. Erau însă și mulți care înțelegeau că nebunia mea vine dintr‑o revoltă, dintr‑o neîmpăcare cu lân‑ cezeala lumii. Aceștia mă iubeau, mulți chiar mă admirau, credeau că‑s ge‑ niu. Așa am început să trăiesc pentru doi. Pe unul îl ocărau toți, convinși că este debil mental, pe altul îl lăudau marile personalități ale orașului, profe‑ sorii universitari pe care îi admirau până și profesoarele care mă chinuiau pe mine. Ele însă au aflat de asta abia după ce am plecat de la liceu. Apoi ai devenit student la facultatea de Filosofie din Timișoara, erai unul dintre cei mai cunoscuți scriitori tineri, totul mergea ca pe roate, dar deodată… te‑ai călugărit… niciun prieten de‑al tău n‑a putut preve‑ dea așa ceva…

Da, nebuniile mele au culminat cu călugăria. Aceasta a fost cea mai mare nebunie pe care am făcut‑o. Când am înțeles că nu este nicio nebunie mai mare pe care ar putea să o facă omul, nu m‑am putut abține să nu o fac și pe asta. Să știi că la acest capitol i‑am bătut pe umăr și pe Tzara, și pe Salvador Dali. Eu am avut nebunia de a mă dărâma pe mine însumi. Mi‑amintesc ce senzație grea am avut când am văzut pentru prima oară un monument de‑al lui Lenin trântit în grămada de fiare de la marginea orașului. Parcă mi‑aș fi văzut viața aruncată ca pe o hârtie folosită. Trebuia să încep din nou, dar nu știam cum va fi. Așa mă uit acum la scriitorul promițător care era Ștefan Baștovoi, ca la un monument aruncat între hârburi. Poate că ar fi fost și un Nobel în hârburile acelea, dar nu m‑am aplecat să‑l ridic. Mulți încă mai așteaptă să revin, dar nu am avut niciodată ispita lui Arghezi. Îmi dau seama că nevoia de a mă impune lumii, pe care o aveam, nu venea din 26


carierism, ci pentru că am crezut că am ceva de spus lumii. Acum, că am descoperit că Altcineva a spus totul, mă odihnesc. Sunt atât de bucuros că Hristos există. Știi, când eram mic, îl iubeam foarte mult pe Lenin și cel mai mare regret al meu era că nu am trăit pe vremea lui, ca să pot fi și eu printre copiii pe care îi mângâia și cu care vorbea. Și sufeream, pentru că știam că asta nu se va întâmpla niciodată. Simțeam efectiv că viața mea este un rateu, pentru că nu aveam nici cea mai mică șansă de a‑mi îndeplini visul vieții mele, să‑l văd pe Lenin. Cu Hristos nu este așa, cu Hristos sunt contemporan. Iată în ce constă toată nebunia mea, să nu mă mai satur să fiu contemporan cu Hristos. Ce‑i de mirare că m‑am călugărit ? Te asigur, oricine, dacă ar ajunge contemporan cu Hristos, s‑ar călugări fără nicio ezi­tare. Am făcut ceea ce era imposibil pentru mine, mi‑am salvat viața de la ratare. Cum îți pare literatura pe care ai scris‑o înainte de călugărire ?

Nici nu mai țin minte, nu mi‑am pus niciodată problema asta. Am uitat că am existat. Mai vine câte cineva și îmi aduce aminte că a existat un poet Ștefan Baștovoi. Am auzit că unii mă și citează când vorbesc de literatura română contemporană, eu însă nu prea mai țin minte ce am scris. Îmi amintesc, dacă fac un efort, câteva titluri, câteva versuri. Am fost un poet prost dacă nu mă țin minte nici măcar eu pe mine, cu cât mai ușor mă vor uita cei care vin după noi. Ce scrii acum ?

Scriu lucruri care pe voi, scriitorii, nu vă interesează. Pentru că nu mai scriu literatură în sensul pe care i‑l atribuie critica. De asta nici nu‑ți spun ce scriu, ca să nu te plictisesc. În schimb, acum mă simt util oamenilor, am descoperit fericirea comunicării. Îmi apar cărțile în mii de exemplare și de peste tot primesc scrisori pe internet că s‑au epuizat. Înseamnă că sunt viu, cuvintele mele nu mai sunt „flori de mucegai“, cum aspira Arghezi, sunt vii, oamenii pot să le bea, nu doar să se uite la ele cât sunt de frumoase. Știi, mi‑am dat seama că eu sunt omul care preferă să bea apă de izvor din cău‑ șul palmelor, nu să pozeze cu o cupă de aur plină cu whisky, dar cu care nu poate să‑și potolească setea. Am devenit un fel de jurnalist ortodox, unii cred chiar că sunt eseist. Da, mi‑am amintit că lucrez și la o carte care o să vă placă și vouă, se cheamă Nebunia la Sfinți și la oamenii de artă. Voi da, totuși, Cezarului ce este al Cezarului. Mi‑a scris un editor că vrea să‑mi 27


publice romanul meu despre copilăria sovietică. Așa că va trebui să fac un efort și să mai citesc partea care mi‑a rămas, că citesc la el din luna mai și abia am trecut de jumătate, atât de greu îmi vine să citesc opere străine. Ai făcut, la Chișinău, o revistă ecleziastă, care era scopul ei ?

Probabil am vrut să‑i fac pe oameni să mai renunțe la prejudecăți, atât pe cei necredincioși, cât și pe credincioși. Am descoperit cât de mulți oa‑ meni există, eu credeam că‑s mai puțini. Am vrut să comunic că oamenii sunt mulți. Într‑adevăr, sunt atât de mulți oameni. Cum, înspre ce s‑a schimbat (s‑a schimbat ?) viziunea ta „literară“ ?

Nu s‑a schimbat, am rămas la părerea că literatura trebuie să fie bună. Principiile de apreciere însă sunt altele, sunt mai simple. Dacă citesc o carte fără să mă plictisesc, dacă simt în spatele ei un om care intră cu gene‑ rozitate în viața mea și mi‑o schimbă spre bine, înseamnă că am citit o carte bună, am cunoscut un om, am mai trăit o viață. Altfel de cărți nici nu mai citesc. Dacă, după primele rânduri, simt că țin în mână o carte proastă, niciodată nu mai încerc să mă conving că ar fi bună, chiar dacă mi‑ar lăuda‑o toți criticii din lume. Prefer să mă rog decât să citesc. Întotdeauna am fost un cititor enervant, nu doresc nici unui scriitor mediocru un citi‑ tor ca mine, nu fac nicio concesie. Cum îți pare viața literară din… mânăstire (mânăstiri) ?

N‑am descoperit nicio viață literară în mânăstiri, de altfel poate nici nu este treaba mânăstirilor să facă literatură. Nu zic că n‑am văzut pe cei care scriu prin mânăstiri, dar numai că n‑am văzut viață literară. Sunt foarte puțini scriitorii creștini contemporani care au talent scriitoricesc. Din toți cei pe care îi laudă lumea, văd că limba română nu are chiar nici unul. Adică oameni care să exprime un destin, dincolo de cuvinte. Românii, de altfel ca și grecii, nu au putere să sensibilizeze, nu au viață în cuvinte. Rușii sunt cei care sunt foarte plastici și foarte expresivi atunci când povestesc despre Hristos. Ei știu să‑ți prezinte un Hristos care dă năvală în viața ta. Aceasta nu se poate face și fără ceva talent la scris. Nu este, desigur, o lite‑ ratură în sensul tehnic al cuvântului, dar este o artă a comunicării. Deși pentru mine, ți‑am zis, forța de a te impune ca destin, de a comunica o vi‑ ziune și mai ales de a mai și convinge este expresia cea mai sigură a valorii. Știi și tu că cei mai mulți autori s‑au folosit și de viața lor, nu numai de 28


mijloacele literare, pentru a putea spune ce au avut de spus. Închipuie‑ți un Rimbaud la 60 de ani, oferind autografe după înmânarea premiului Nobel și vei vedea că poeziile lui nu mai au aceeași putere. Așa că literatura e mai mult decât ea însăși, ea poate fi viața unui om sau poate fi nimic. Cum îți pare literatura scrisă de tineri ?

Nu citesc literatură profană. Totuși, când mă întâlnesc cu vreun prieten scriitor și văd cu câtă încântare îmi dă să citesc câte vreo nouă apariție lite‑ rară, îmi arunc privirea, ca să nu‑l mâhnesc. Cu părere de rău, de fiecare dată descopăr aceeași sărăcie existențială și tehnică. Îi simt pe toți de parcă ar încerca să cânte sub apă. Chiar dacă spun acolo niște cuvinte concrete, deasupra ajung numai niște bulbuci, nu deslușesc ce vor să spună și mă doare enorm această neputință, pentru că sunt prietenii mei. Care sunt așteptările tale în legătură cu scriitorii care vin ? Ce aștepți de la scriitorii foarte tineri ?

Ultimele două secole ale omenirii se află sub semnul literaturii. Pot spu‑ ne că literele au dictat istoria, au născut istoria. Nu pot spune că au născut ceva bun. Mă gândesc la Nietzsche și fascism, la Marx și comunism, la Freud și pansexualism, la existențialiștii care au făcut apologia sinuciderii. Dar nu mă refer doar la manifestele politice. Aceeași putere au avut și ma‑ nifestele literare, estetice. De exemplu estetica urâtului și a distrugerii, de‑ cadentismul, începând de la simboliști și expresioniști, până la suprarealis‑ mul dezumanizant, fragmentarismul care a transformat viața noastră în niște cioburi dintr‑o ecuație atât de rece. Oamenii au devenit spectatorii propriei vieți, nu o mai trăiesc, se uită la ea. Totul e atât de abstract, atât de livresc. Aș vrea să se restabilească comunicarea dintre oameni. Să nu mai fugă nimeni de celălalt, să fugă numai unii spre alții. Să se nască niște bin ladeni care să dea cu avioanele în turnurile atât de semețe ale „plăcerii aris‑ tocratice de a displăcea“ cu care se fălea Baudelaire. Chișinău, ianuarie 2002

29


Zece basarabeni pentru cultura română (interviuri cu tinerii dintre milenii) de Mihail Vakulovski  

carte apărută cu sprijinul AFCN. © 2011 Editura Casa de pariuri literare, seria interviuri colecția punctum

Advertisement