Page 1


2

Lumea Catholica, ianuarie 2013

SUMAR Topul celor zece personalităţi ale anului 2012 (I) ...........................................3 Inside the Vatican "40 de zile pentru viaţă" câştigă teren în Europa........................................... 10 Zenit Maica lui Dumnezeu ca model de credință ....................................................... 17 Kevin M. Clarke De ce întruparea ar fi fost necesară chiar şi fără căderea în păcat .......... 24 Stephen Beale Nemurirea sufletului omenesc: argument pentru Noua Evanghelizare 28 pr. John McCusker, OSB Înainte de formarea adulţilor, un lucru este necesar ................................... 38 R. Thomas Richard În acest an, fă-ţi un plan de viaţă! ........................................................................ 46 pr. Ed Broom Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (I) ....................................................... 52 pr. Mihail Farcaş Despre Crezul Apostolic (IV).................................................................................. 57 pr. John Hardon Arta de a trăi: Când etica nu are nici o destinaţie .......................................... 61 Edward P. Sri


Lumea Catholica, ianuarie 2013

3

Topul celor zece personalităţi ale anului 2012 (I) Autor: Inside the Vatican Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: Inside the Vatican

Episcopul Charles Scicluna de Malta 1

În fiecare an, la "Inside the Vatican", alegem 10 oameni din lumea întreagă, care simţim că sunt demni de laudă pentru curajul lor, pentru statornicia în ciuda dificultăţilor, pentru fidelitatea faţă de Biserică şi faţă de credinţă, pentru sfinţenia lor. Anul acesta am decis să ne concentrăm mai mult decât de obicei asupra Sfântului Scaun şi a conducerii Bisericii din Roma şi din alte locuri, deoarece 2012 ni s-a părut un "annus horribilis" ("an al ororilor") pentru Biserică, însăşi conducerea centrală a Bisericii fiind zguduită de scurgerile de documente private - aşa numitul "Vatileaks". În centru a fost Papa Benedict al XVI-lea, trădat de propriul valet. Adevăratul "om al anului" nu este în lista Topul celor zece personalităţi ale anului 2012. Este însuşi Papa Benedict al XVI-lea. Cuvintele sale elocvente, curajul de a spune adevărul în timpul acestui an dificil, ne-au inspirat. Unii spun, pe bună dreptate, că ar fi trebuit să fie "omul anului", pentru că a ieşit cu bine din tot scandalul, pentru că în continuare predică într-un mod extraordinar de eficient şi de profund, pentru cei care au "urechi de auzit", pentru că a terminat a treia sa carte despre Isus, pentru că a numit Cardinali tineri şi energici din toată lumea, pentru că a călătorit în Mexic, Cuba şi Liban, pentru lansarea Anului Credinţei...


4

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Nici un Papă nu a fost însă inclus în Topul personalităţilor, deoarece, într-un anumit sens, ar fi evident să fie, pentru că Papa este inevitabil în centrul luptei pentru credinţă. Aşa am făcut în anii Papei Ioan Paul al II-lea, precum şi în cei opt ani de pontificat ai Papei Benedict al XVI-lea. Anul trecut însă, Papa Benedict al XVI-lea a suferit lovituri grave - mai ales prin trădarea încrederii de către chiar valetul său. Nu este vorba doar de durerea produsă Papei: a fost ameninţată stabilitatea guvernării Bisericii universale, căci ce Episcop nu s-a gândit de două ori înainte să comunice cu Roma, ştiind că ceea ce trimite ar putea să ajungă în presa din lumea întreagă? Scandalul "Vatileaks" a zguduit Barca lui Petru în 2012 până acolo încât părea a provoca găuri care să ducă la scufundarea ei. Acum furtuna a trecut, iar Papa a reparat daunele provocate. A început să predice cu mai mare forţă despre marile probleme cu care se confruntă omenirea în orice timp, dar mai ales în aceste vremuri. Pentru conducerea Bisericii în vreme de criză, pentru programul încărcat pe care şi-l menţine şi care ar obosi orice om de vârsta sa, pentru predicarea Evangheliei "cu timp şi fără timp", Sfântul Părinte este alegerea noastră pentru Personalitatea anului 2012. Dar nu este singura personalitate ce luptă ca Biserica să îşi menţină cursul, care predică, face fapte de milostenie, dă mărturie despre Cristos. Sunt mulţi alţii, iar noi am ales zece dintre ei. În China, Episcopul de Shanghai este un om de un curaj enorm şi o fidelitate extraordinară faţă de Roma, în ciuda opresiunilor de acolo. Este vorba de Episcopul Thaddeus Ma Daqin. În Roma, există un Cardinal spaniol, un teolog aflat atât de mult în linie cu gândirea Papei Benedict al XVI-lea încât este numit "micul Ratzinger" (şi este mai mic decât Papa), care a ieşit acum în faţă pentru a apăra vechea Liturghie. Este Cardinalul Antonio Cañizares. Şi tot în Roma există o persoană în care Papa are mai multă încredere decât în oricine altcineva, cineva cu care se roagă zilnic Rozariul şi cu care lucrează de dimineaţa şi până seara: secretarul său personal, acum prefect al Casei Pontificale, Arhiepiscopul Georg Gänswein. În Orientul Mijlociu, unde comunitatea creştină este supusă la atât de mari presiuni, un Cardinal din Liban se face vocea Papei pentru cauza creştinilor din regiune. Este liderul străvechii Biserici Maronite, o Biserică de rit răsăritean, reprezentând astfel şi universalitatea Bisericii. Este Patriarhul


Lumea Catholica, ianuarie 2013

5

Bechara Boutros Rai. În Africa, un nou Cardinal, din Nigeria, luptă zi de zi împotriva presiunilor militanţilor islamici. Este un făcător de pace, căutând căi de promovare a dialogului şi a înţelegerii. Acest curajos om este Cardinalul John Olorunfemi Onaiyekan. În Asia, mai exact în Pakistan, o femeie a fost închisă trei ani pentru nişte acuze false de blasfemie. Această "prizonieră a credinţei" este mamă a cinci copii. O cheamă Asia Bibi. În SUA, nici o voce din trecut nu a fost mai proeminentă decât cea a Cardinalului Arhiepiscop de New York, care luptă cu încălcările libertății religioase, pe care le promovează guvernul american. Este Cardinalul Timothy Dolan. În Europa, un lider al Bisericii din Franţa construieşte o coaliţie pentru apărarea valorilor tradiţionale, o coaliţie neaşteptată, ţinând cont de natura seculară a Franţei. Este Cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris. În toată lumea mame şi taţi se sacrifică zilnic pentru copiii lor, dar o femeie din Spania şi-a sacrificat viaţa până la capăt: a ales să nu facă chimioterapie, pentru a-şi trata cancerul descoperit pe când era gravidă, şi a murit pentru ca în schimb copilul ei să trăiască. Numele ei este Barbara Castro Garcia. În fine, mai este unul dintre asistenţii cheie ai Cardinalului Ratzinger, din anii când conducea Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, un om care, sub comanda Papei, a condus cu curaj "purificarea Bisericii", conducând cazurile de abuzuri sexuale comise de preoţi. Acest om curajos este Episcopul Charles Scicluna de Malta. *** 1. Episcopul Charles Scicluna Prietenii şi familia vorbesc despre căldura sa, despre munca grea pe care o face şi despre dedicarea sa pentru dreptate, despre umorul său şi despre sentimentul de siguranţă pe care îl inspiră. Colegii şi profesorii săi spun că este cineva care ştie să fie disponibil pentru alţii şi îi respectă pe toţi. Aproape toţi vorbesc despre el cu dragoste şi admiraţie pentru curajul, loialitatea, fidelitatea şi munca sa. Este recent consacratul Episcop auxiliar de Malta, Excelenţa Sa Charles J. Scicluna, în vârstă de 53 de ani, una dintre figurile cheie ale efortului Bisericii din ultimul deceniu de auto-purificare, după


6

Lumea Catholica, ianuarie 2013

dorinţa Papei Benedict al XVI-lea. Scicluna şi-a aniversat 25 de ani de preoţie în iulie 2011, şi zece ani de promotor al justiţiei în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (CDC) în octombrie 2012. S-a întors apoi în ţara sa, Malta, pentru fi consacrat Episcop la 24 noiembrie anul trecut. În zilele de după consacrare, deşi părăsise Roma şi funcţia din Vatican, a fost numit judecător în CDC; va fi consultant, alături de cei peste 20 de Cardinali şi Episcopi care judecă abuzurile care ajung la CDC. Părinţii săi, Emanuel şi Maria Carmela (născută Falzon), au trăit ca să îşi vadă cel mai mare dintre cei patru copii ajungând Episcop. Charles Jude Scicluna sa născut în Toronto, Canada, la 15 mai 1959. În anul următor, familia Scicluna s-a mutat în Malta, unde a urmat şcoala şi a crescut într-o familie numeroasă. Scicluna a mers la Colegiul Sf. Eduard din Cottonera, Malta, iar apoi a urmat dreptul la Universitatea din Malta, începând din 1976; a absolvit ca doctor în drept în 1984. După ce şi-a încheiat studiile seminariale şi a obţinut licenţa în teologie pastorală, a fost hirotonit preot de Arhiepiscopul de Malta, Mons. Joseph Mercieca, la 11 iulie 1986. Scicluna a fost trimis să studieze dreptul canonic la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, luându-şi doctoratul cu specializarea în jurisprudenţă în 1991, după care s-a întors în Malta. În 1995 a fost chemat la Vatican pentru a lucra în Tribunalul Suprem al Signaturii Apostolice, ca promotor substitut al dreptăţii. În 1996 a fost numit postulator pentru cauza de beatificare şi de canonizare a Sf. George Preca (Dun Gorg Preca), cunoscut ca "al doilea Apostol al Maltei". A trăit între 1880 şi 1962, fondând Societatea Doctrinei Creştine, un grup de cateheţi laici, fiind canonizat de Papa Benedict al XVI-lea la 3 iunie 2007. Scicluna este cunoscut internaţional pentru activitatea sa de condamnare a celor mai grave delicte comise de preoţi. Munca sa a dus la scoaterea din preoţie a sute de preoţi cu delicte grave la activ, printre care şi defunctul Marcial Maciel, fondatorul Legionarilor lui Cristos. Pe lângă responsabilităţile sale pastorale, a ţinut cursuri, a scris şi a slujit cu fidelitate Biserica. A fost apărător al legăturii şi promotor al dreptăţii în Tribunalul Mitropolitan din Malta şi profesor de teologie pastorală şi de drept canonic, precum şi vicerector al Seminarului major din Arhidieceza de acolo.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

7

În 2010, Scicluna a redactat schiţa pentru normele universale pentru extinderea limitelor în raportarea abuzurilor, respectiv pentru extinderea listei de delicte, incluzându-se de exemplu şi deţinerea de materiale pornografice cu minori. Tot în 2010 a condus un serviciu de rugăciune pentru ispăşirea greşelilor comise de preoţi. La celebrarea din Bazilica San Pietro, el a afirmat cu curaj adevăruri dure privitoare la cei ce s-au folosit eronat de preoţie: "Cât de multe sunt păcatele Bisericii venite din aroganţă, din ambiţie necontrolată, din tiranie şi din nedreptatea făcută de cei ce au profitat de avantajele slujirii lor pentru a progresa în carieră, pentru a se da mari sau din cine ştie de motive inutile şi mizerabile!" Concentrarea sa deosebită, loialitatea faţă de prieteni şi adeziunea neclintită faţă de dreptul bisericesc au devenit trăsăturile sale caracteristice. Colegii săi de la CDC au venit în număr mare la consacrarea episcopală din Malta, din 24 noiembrie anul trecut. Mons. John Kennedy a fost unul dintre aceştia. El a lucrat alături de Mons. Scicluna timp de zece ani şi a declarat: "Îţi oferea atenţia lui totală, făcând abstracţie de muntele de documente din faţa lui sau de problemele din lumea întreagă cu care se confrunta. [...] Dădea 100% fiecărei persoane, în fiecare ocazie, în fiecare zi." Şi munţii de hârtii au fost provocarea sa cotidiană timp de zece ani, cât a fost promotor al dreptăţii, o funcţie ce exista dar nu fusese funcţională până la numirea sa în 2002. În 2006, când era deja inundat cu cazuri de abuzuri sexuale din lumea întreagă, un curier din SUA i-a dat câteva sute de pagini de mărturii; le-a acceptat cu umor, cerându-le celor care au realizat dosarul să aibă răbdare şi să "salveze copacii" o vreme, ca el să ajungă să parcurgă cu atenţie tot ceea ce i s-a dat. Într-o notă de felicitare primită de Scicluna de la Paul Lennon, fondator al Regain Network şi fost preot membru al Legionarilor lui Cristos, citim: "Vă doresc pace şi tărie, acum când aţi primit o nouă funcţie. Nu voi uita niciodată modul atent şi respectuos, dar ferm şi profesional, în care m-aţi tratat [...] în New York, în aprilie 2005. Vă port în rugăciunile mele." Scicluna i-a răspuns imediat: "Dragă Paul, să mergem cu umilinţă pe căile Domnului, care are planurile Sale pentru fiecare dintre noi şi care îi va asculta mereu pe cei care suferă. Sunt foarte bucuros să fiu înapoi între conaţionalii mei, cărora le-am promis viaţa mea. Ştiu că aceasta doreşte Domnul de la păstorii de suflete. [...] Fiecare Episcop este chemat să împărtăşească preocuparea Sfântului Părinte pentru victimele nedreptăţilor şi abuzurilor. Într-adevăr,


8

Lumea Catholica, ianuarie 2013

episcopatul este un titlu sacramental pentru această grijă şi cooperare. M-am mutat acum din cartierul general pe linia frontului. Lupta împotriva păcatelor şi a delictelor continuă cu adevărat. Non praevalebunt." Înainte să ia cuvântul în cadrul unei conferinţe organizate de Vatican pe tema abuzurilor sexuale, intitulată "Spre vindecare şi înnoire", desfăşurată în februarie 2012 la Universitatea Pontificală Gregoriana, Scicluna a cerut din nou rugăciuni de la prietenii săi, iar unul dintre ei i-a trimis un mesaj în care îi spunea să îşi amintească imnul despre platoşa Sf. Patrick. Scicluna i-a scris înapoi: "Mulţumesc pentru inspirata rugăciune". În ziua următoare, 8 februarie, i-a şocat pe cei 140 de reprezentanţi din partea Conferinţelor Episcopale din lumea întreagă şi din partea a 30 de ordine călugăreşti când a comparat muşamalizarea eclezială a abuzurilor sexuale cu codul mafiei de păstrare a tăcerii, omertà. Un astfel de cuvânt nu mai fusese folosit până atunci în acest context. El a continuat: "Învăţătura Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea că adevărul stă la baza dreptăţii explică de ce o cultură a tăcerii sau 'omertà' este în sine greşită şi nedreaptă. Alţi duşmani ai adevărului sunt negarea intenţionată a faptelor cunoscute şi preocuparea greşită potrivit căreia renumele instituţiei ar trebui oarecum să se bucure de prioritate absolută, în detrimentul dezvăluirilor". Toţi cei care au acceptat să privească spre Adevăr au duşmani. Cei care nu îl iubesc pe Scicluna pot fi între cei pe care el i-a mustrat în interviul său "Cuvinte de foc", acordat în 23 august 2010 unui reporter de la FOX news, Greg Burke, acum consultant în probleme de comunicaţii al Vaticanului. Scicluna, referindu-se la Isus Cristos, a spus: "El a avut cuvinte de foc împotriva oamenilor care i-ar scandaliza pe cei mici. Şi dacă aderăm la cuvintele Lui şi suntem loiali învăţăturii Lui, suntem pe calea cea bună; nu suntem singuri. [În abuzuri] există o încredere sacră care a fost violată. Preotul este hirotonit pentru a fi o icoană, o imagine, o imagine vie a lui Isus Cristos. El este un alt Cristos la altar, atunci când predică. Acum, când comite abuzuri, el distruge acea icoană. Imaginea pentru care a fost hirotonit nu mai există acolo. Devine o bătaie de joc la adresa vocaţiei sale. Este o mare tragedie pentru el însuşi, pentru victimă, pentru Biserică. Şi trebuie să privim în faţă Adevărul, chiar dacă nu este uşor. Adevărul ne va face liberi. Nu există vreo altă cale de a ieşi din această situaţie decât confruntarea cu adevărul din această problemă".


Lumea Catholica, ianuarie 2013

9

Scicluna priveşte la Sf. George Preca, primul sfânt al Maltei, ca la călăuza sa pentru smerenie şi sfinţenie preoţească. Paul Cardona, care a studiat şi el viaţa Sf. George Preca, susţine că sfântul maltez este un model pentru Scicluna. "La fel [ca Sf. George], şi el (Scicluna) îi ascultă pe toţi, şi nu face nici o deosebire de roluri, vârstă sau statut. Fără să vrei, trebuie să îl iubeşti". Cardona a adăugat că Scicluna ar putea fi descris în acelaşi fel în care Sf. George Preca vorbea despre Sf. Paul: mic de statură dar mare în spirit. Într-adevăr, chiar şi mandatul oficial din partea Sfântului Scaun, care a fost citit în co-Catedrala Sf. Ioan Botezătorul din Valletta, Malta, în ziua consacrării episcopale a Mons. Scicluna, începe cu o notă clară de afecţiune sinceră, dincolo de limbajul oficial: "Benedict Episcop, Servitorul Servitorilor lui Dumnezeu, iubitului nostru fiu, Charles Jude Scicluna... care, înzestrat cum sunteţi cu daruri preţioase ale minţii şi inimii şi fiind expert, între alţii, în problemele eclesiale, aşa cum ştim foarte bine, aţi lucrat în mod lăudabil pe lângă Scaunul Apostolic al lui Petru în cadrul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei... Fiţi sigur, iubite fiu, că, urmând exemplul de sfinţenie al Sf. Paul şi al Sf. George Preca... puteţi fi un slujitor demn al lui Cristos, care este 'Credincios şi Vrednic de crezare' (Apocalips 19,11)". Îl cinstim pe Episcopul Scicluna şi ne amintim lucrarea sa bună în timp ce el merge mai departe "Fidelis et Verax" - cuvintele motoului său episcopal: "Credincios şi Vrednic de crezare". (vom cunoaşte în următoarele numere celelalte personalităţi din top, care au prezentări mai scurte)


10

Lumea Catholica, ianuarie 2013

"40 de zile pentru viaţă" câştigă teren în Europa Autor: Zenit Traducător: Ana-Maria Blaga Sursa: Zenit, 8 ianuarie 2013

În apărarea vieţii... născute şi nenăscute

Când adevărul despre avort va fi făcut cunoscut, atunci avortul nu va mai exista, spune Robert Colquhoun, directorul de campanie pentru Marea Britanie al organizaţiei "40 de zile pentru viaţă", o organizaţie pro-viaţă care a salvat vieţile a peste 800 de bebeluşi ce urmau să fie avortaţi. El a vorbit pentru agenţia Zenit despre susţinerea din ce în ce mai mare de care grupul se bucură în Europa, şi despre experienţele unice avute în lupta pentru viaţă din Marea Britanie. Lupta pentru viaţă a lui Colquhoun este descrisă în cartea care va apărea în curând, carte intitulată "40 de zile pentru viaţă: povestiri adevărate ale mişcării care schimbă inimi şi salvează vieţi prin rugăciune". Cartea va apărea la mijlocul lunii ianuarie, la împlinirea a 40 de ani de la legalizarea avortului în Statele Unite. - "40 de zile pentru viaţă" a sosit în Europa, la început în Danemarca şi Irlanda de Nord şi acum şi în Anglia. Ce este această mişcare şi cum aţi caracteriza modul în care este percepută? Care au fost unele dintre rezultate? - "40 de zile pentru viaţă" este o iniţiativă a comunităţii, organizată la nivel local, ce încurajează creştinii să se roage şi să postească pentru încetarea avorturilor. Se organizează o vigilie de rugăciune de cel puţin 12 ore pe zi în faţa unei clinici unde se fac avorturi, pe o perioadă de 40 de zile, o dată


Lumea Catholica, ianuarie 2013

11

toamna şi a doua oară în timpul Postului Mare. Organizăm şi activităţi în comunitate, ducând un mesaj pozitiv în favoarea vieţii în întreaga comunitate, mergând din uşă în uşă, apelând la mijloacele media, organizând diverse evenimente sau manifestări artistice. Înainte de a ne fi început prima campanie, credeam că nu va avea succes deoarece mă gândeam că oamenii nu se vor simţi confortabil să se roage în public. Totuşi, am fost copleşiţi de răspunsul pozitiv pe care l-am primit. Preşedintele celei mai mari organizaţii pentru viaţă din Marea Britanie a spus că a fost cea mai reuşită iniţiativă în favoarea vieţii din ultimii ani. Acum suntem la a şasea campanie în Londra. Ann Furedi, şefa Serviciului Britanic de Consiliere în privinţa Sarcinii, ne-a spus, vorbind la postul naţional de radio, referindu-se la vigiliile noastre de rugăciune din faţa centrelor unde se fac avorturi, "să ne ducem iubirea altundeva". Exact asta am făcut! Acum ne pregătim pentru o campanie în toată ţara, având echipe în Birmingham, Manchester, Brighton, Taunton, Leamington Spa, Liverpool, Milton Keynes şi Oxford, acestea fiind doar câteva dintre localităţi. Cea mai rodnică moştenire o reprezintă vieţile care au fost salvate ca rezultat al prezenţei noastre paşnice, legale, în rugăciune, în faţa centrelor pentru avorturi. Am descoperit că unele femei fac avort pentru că simt că nu au de ales. În ultima noastră campanie în Londra au fost 14 femei programate pentru avort care au ales viaţa pentru copiii lor. În Birmingham, 10 femei care aveau programare să facă avort la clinica locală dar au ales viaţa, iar în alte oraşe oferim, prin campaniile noastre, îngrijire, sprijin financiar şi consiliere femeilor care se gândesc să facă avort. În Brighton, o doamnă care fusese violată a primit atât de mult sprijin, încât a hotărât să păstreze copilul. Marea majoritate a voluntarilor care vin la rugăciune trec în timpul campaniei printr-o experienţă de creştere spirituală. Centrele pentru naşteri din diferite oraşe ale ţării au cunoscut o creştere a natalităţii. Reacţia din partea publicului a fost diferită, susţinătorii avortului fiind uneori foarte "vocali". - Credeţi că celelalte ţări europene vi se vor alătura?


12

Lumea Catholica, ianuarie 2013

- În Spania s-au făcut deja campanii. Organizaţia "Ajutoarele Copiilor Preţioşi ai lui Dumnezeu" desfăşoară vigilii de rugăciune într-un număr mare de oraşe din Germania. Am participat recent la o conferinţă internaţională pentru viaţă în Biarritz, Franţa, iar cei de acolo vor desfăşura probabil o astfel de campanie pro-viaţă, în ciuda rapoartelor despre ostilitatea oamenilor faţă de religie. S-au desfăşurat campanii şi în alte ţări, cum ar fi Georgia şi Danemarca. În America de Nord, campaniile s-au extins cu repeziciune peste tot. Ar fi minunat să vedem acelaşi fenomen şi în Europa. În Marea Britanie am observat cum campania noastră a cunoscut o amploare extraordinară când am avut susţinerea Episcopilor. Atunci când liderii au curajul să facă un pas în faţă pentru credinţă şi semnează în favoarea unei campanii, noi ţări încep să ni se alăture. - Care credeţi că sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă Anglia şi alte ţări europene în lupta împotriva avortului? Sunt probleme diferite faţă de cele existente în Statele Unite? - Cred că una dintre cele mai mari provocări cu care ne confruntăm este apatia şi indiferenţa creştinilor care sunt conştienţi de problema avortului, dar nu fac nimic pentru a oferi o soluţie la această problemă, sau poate nu îşi dau seama că pot produce o schimbare majoră. Aşa cum am văzut în "40 de zile pentru viaţă", creştinii pot aduce o schimbare imensă atunci când iau atitudine împotriva a ceea ce Conciliul Vatican II a numit "o crimă incalificabilă". Frumuseţea campaniei noastre constă în faptul că toţi creştinii pot participa în mod direct la o campanie care are ca rezultat tangibil vieţile salvate, minţi şi inimi inspirate, şi chiar evitarea unei vieţi trăite în regret. Problema majoră este că trăim într-o ţară care timp de secole a respectat dreptul la viaţă, dar în care acum se fac 200.000 de avorturi pe an, şi în care s-au făcut aproape 7 milioane de avorturi de la legalizarea avortului în 1967, fără să existe prea multe semne că lucrurile s-ar putea schimba în bine. Multor copii li s-au spus minciuni despre libertatea sexuală, nu au fost avertizaţi asupra rezultatelor pe termen lung ale promiscuităţii. Drept urmare, sarcinile la adolescenţă şi bolile cu transmitere sexuală au atins cote de epidemie. La recentele alegeri am putut vedea cum toate partidele


Lumea Catholica, ianuarie 2013

13

importante s-au pronunţat în favoarea avortului, în timp ce Marea Britanie continuă să promoveze avortul în lumea întreagă. Majoritatea mijloacelor de comunicare în masă au adoptat o copleşitoare poziţie în favoarea avortului, umplând undele de emisie cu informaţii părtinitoare şi punându-i pe susţinătorii vieţii într-o lumină negativă. Unele Biserici creştine nu vorbesc deloc despre avort, rămânând apatice sau indiferente, eşuând să vorbească în numele celor care nu pot vorbi pentru ei înşişi. Avortul înfloreşte pentru că este ascuns opiniei publice, iar consecinţele culturii morţii nu sunt încă pe deplin înţelese de către public. Când se va afla adevărul despre ce le face avortul femeilor, ca să nu mai vorbim despre copiii nenăscuţi, atunci se va încheia lupta împotriva avortului. În Anglia, avortul nu este văzut în totalitate ca o crimă, iar în Statele Unite a fost legalizat avortul în toate cele 9 luni de sarcină. Mentalitatea contraceptivă este mult mai înrădăcinată în Europa, împreună cu o mentalitate mult mai seculară. Noi considerăm toate aceste probleme în egală măsură o provocare şi o şansă de evanghelizare. - Americanii sunt cunoscuţi pentru atitudinea lor de tipul "putem" faţă de lume, pe când europenii tind să aibă o abordare mai temperată. Aţi sesizat această diferenţă în munca dumneavoastră la "40 de zile pentru viaţă"? - În Anglia glumim uneori, spunând că americanilor le place să scoată în evidenţă dimensiunile, hărnicia şi productivitatea. Britanicilor le place să facă totul cu moderaţie, curtoazie, atitudine rezervată şi jenă. Mare parte a culturii noastre se rezumă la a salva aparenţele, a spune "îmi pare rău" şi a nu îţi trăda emoţiile. Toate acestea reprezintă o provocare atunci când organizezi o astfel de campanie publică. Kristina Cooper, una dintre voluntarele noastre, a subliniat acest aspect atunci când a spus că s-a simţit inconfortabil, chiar ciudat, ieşind să demonstreze în stradă, dar a considerat vigilia noastră o provocare. S-a simţit obligată să ia atitudine - dacă tu eşti de părere că sunt ucişi copii, nu poţi sta deoparte, lăsându-i pe susţinătorii avortului să creadă ceea ce cred, şi pe cei în favoarea vieţii să creadă ceea ce cred. În viitor, la fel ca în cazul holocaustului din al doilea război mondial, lumea te va acuza că ai stat impasibil şi că ai permis să se întâmple aşa ceva. Vigilia noastră a ajutat


14

Lumea Catholica, ianuarie 2013

persoane care aveau convingeri pro-viaţă, dar nu ştiau cum să le exprime public, să ia atitudine şi să facă ceva pozitiv ca să ajute. - Cum aţi ajuns să vă implicaţi în mişcarea pentru viaţă şi, în ultimul timp, în campaniile "40 de zile pentru viaţă"? - Prima dată am conştientizat imensa importanţă a luptei pentru apărarea vieţii după ce am ascultat o prelegere despre avort ţinută de Lordul Alton la universitate. Prelegerea conţinea imagini grafice ale avortului şi, până în acel moment, nu ştiusem prea multe despre ce li se întâmpla copiilor nenăscuţi din ţara noastră. Am petrecut un an de voluntariat în Echipele de Evanghelizare Naţională din Canada. În acel an am văzut o campanie a organizaţiei "40 de zile pentru viaţă" la Ottawa, şi a fost prima mea experienţă de acest gen. Am fost inspirat de vederea atâtor oameni care se rugau în stradă. Totuşi, ceea ce m-a făcut să cred că Dumnezeu mă chema să încep prima noastră campanie în Londra a fost o prelegere ţinută de fondatorul organizaţiei "40 de zile pentru viaţă", David Bereit. - Se fac presiuni asupra Irlandei şi Poloniei pentru legalizarea avortului. Din punctul dumneavoastră de vedere, care sunt şansele ca acest lucru să se întâmple, şi ce putem face pentru a preveni aşa ceva? - Tocmai a fost anunţat faptul că guvernul Irlandei intenţionează să legalizeze avortul în anumite circumstanţe, schimbând legislaţia care incriminează avortul ca infracţiune gravă. De mulţi ani se încearcă schimbarea legislaţiei în Irlanda. N-aş putea face speculaţii afirmând cu siguranţă că aceste schimbări legislative vor fi adoptate, dar vă pot vorbi despre curajoasele şi neobositele mărturii date în ultimii ani de grupurile în favoarea vieţii din Irlanda. În Dublin, o vigilie de rugăciune recentă a scos în stradă 10.000 de oameni care i-au spus lui Enda Kenny să îşi respecte promisiunile făcute în privinţa apărării vieţii. Episcopii irlandezi au vorbit clar despre caracterul urgent al situaţiei actuale, trimiţând resurse pentru campanie în fiecare parohie. Papa Ioan Paul al II-lea a spus că rugăciunea unită cu postul reprezintă cea mai puternică forţă din istoria omenirii. Când ne confruntăm cu o schimbare care reprezintă un rău major, armele spirituale aduc o contribuţie vitală, alături de toate celelalte


Lumea Catholica, ianuarie 2013

15

eforturi care se fac pentru a proteja viaţa copiilor nenăscuţi de la concepere până la naştere. Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile, iar prin rugăciune putem muta munţii: unindu-ne voinţa cu voinţa lui Dumnezeu, putem aduce o mare schimbare în lume, clădind o civilizaţie a iubirii şi o conştientizare crescută a valorii umane a copilului nenăscut. - Am auzit că aţi primit încurajări de la Roma. Ne puteţi vorbi despre asta? - I-am scris Papei Benedict al XVI-lea la începutul campaniei noastre, în august 2010. Am fost încântaţi de răspunsul politicos şi cordial trimis de unul dintre secretarii săi, care ne-a asigurat că Sfântul Părinte se roagă pentru cauza noastră. Prima noastră campanie a început la doar câteva zile după vizita Papei în Marea Britanie, vizită care a fost o binecuvântare pentru noi, reuşind să distribuim 10.000 de pliante în timpul evenimentelor prilejuite de vizita Papei în Londra şi Birmingham. Acest lucru ne-a ajutat să avem un debut fulminant al campaniei! - Cum se face că "40 de zile pentru viaţă" este atât de diferită de celelalte eforturi care s-au făcut înainte pentru combaterea acestei culturi a morţii? - Viziunea organizaţiei "40 de zile pentru viaţă" este de a ajunge la puterea lui Dumnezeu prin rugăciune, post şi vigilii paşnice, având ca scop eradicarea avortului. Când Trupul lui Cristos se uneşte pentru o campanie care are un scop clar, încep să se întâmple lucruri uimitoare! Anul acesta am avut bucuria de a întâlni câţiva dintre copiii care s-au născut ca urmare a vigiliilor noastre de rugăciune, o experienţă cu adevărat incredibilă! Cred că cel mai frumos aspect al organizaţiei "40 de zile pentru viaţă" este că reprezintă un semn vizibil al iubirii care există în comunităţi pentru a ajuta femeile să aleagă viaţa pentru copiii lor nenăscuţi. Avorturile nu se fac în parlament, în tribunale, în săli de lectură sau în şcoli, ci în comunitatea locală. Scoţând în evidenţă locul unde se fac avorturile într-o comunitate, "40 de zile pentru viaţă" poate deveni o soluţie la criza avorturilor. Concentrându-se asupra avortului ca problemă locală, "40 de zile pentru viaţă" poate inspira persoane care să participe pentru prima dată la lupta pentru viaţă, poate forma lideri, poate apărea la ştiri, şi poate conduce bărbaţi şi femei către programele de consiliere cu rezultate dovedite, dăruind


16

Lumea Catholica, ianuarie 2013

speranţă acolo unde ea este foarte firavă sau nu mai există deloc. Astfel începe schimbarea şi astfel vedem harul lui Dumnezeu în acţiune.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

17

Maica lui Dumnezeu ca model de credință Autor: Kevin M. Clarke Traducător: Liliana Chelcan Sursa: Homiletic & Pastoral Review "Prin credinţă, Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut vestea că va deveni Mamă a lui Dumnezeu, în ascultarea credinţei sale" (Porta Fidei, nr. 13)

Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu

Prin Scrisoarea apostolică Porta Fidei, de convocare a Anului Credinţei, Papa Benedict al XVI-lea a oferit un model de imitat în Maria, căreia i-a încredinţat acest An. Anul Credinţei a început pe 11 octombrie 2012 şi se va desfăşura până pe 24 noiembrie 2013. Astfel, avem la dispoziţie timp pentru a reflecta la exemplul pe care Fecioara Maria ni-l dă în Sfânta Scriptură. Acest scurt articol studiază câteva dintre pasajele biblice referitoare la Maria - Buna Vestire, Vizita la Elisabeta, intervenţia ei la Nunta din Cana şi momentele în care a stat la picioarele Crucii - astfel încât să încercăm să ajungem la esenţa credinţei mariane. Salutarea îngerească o arată pe Maria ca fiind specială Scriptura o prezintă credincioşilor pe această femeie printr-o întâlnire cu Arhanghelul Gabriel (Luca 1,26-38). Aceasta nu este o întâlnire obişnuită.


18

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Unele traduceri nefericite redau salutarea îngerească prin: "Salutare, cea preferată!" Astfel de interpretări nu respectă însă greaca originală, şi nici nu explică reacţia de tulburare pe care o are Fecioara Maria în versetul următor. Primul cuvânt spus Mariei în naraţiunea Biblică este chaire(χαῖρε). Câtuşi de puţin un "salut", acesta ne aduce în minte profeţia lui Zaharia despre venirea Regelui şi Mântuitorului (Zaharia 9,9). Citim: "Bucură-te foarte, fiica Sionului!" (LXX: Χαῖρε σφόδρα θύγατερ Σιὼν). Maria este noua Fiică a Sionului care îl primeşte pe regele umil şi drept. Arhanghelul continuă, numind-o pe Maria "plină de har". Ei bine, cineva ar putea obiecta că şi Sf. Ştefan a fost "plin de har". Există însă o diferenţă esenţială între greaca folosită de Luca în Evanghelie referindu-se la Maria, şi greaca folosită de Luca în Faptele Apostolilor referindu-se la Ştefan. Îngerul o numeşte pe Maria kecharitōmenē (κεχαριτωμένη), iar Ştefan este plērēs charitos (πλήρης χάριτος). Plērēs charitos însemnă ad litteram "plin de har", "plin" fiind un adjectiv care modifică substantivul "har". Dar kecharitōmenē exprimă ceva complet diferit; nu se traduce bine prin "plină de har" pentru că nu este un substantiv, mai degrabă un participiu perfect pasiv. Participiile poartă calităţile verbelor, dar pot de asemenea să funcţioneze ca şi adjective sau adverbe. Aici, participiul o descrie pe Maria. Deoarece este perfect, înseamnă că acţiunea este completă; aşadar, a început într-un anumit moment din trecut şi continuă să aibă relevanţă pentru în momentul prezent. Deoarece este pasiv, înseamnă că acţiunea a fost exercitată asupra Mariei. Reflectând asupra acestui lucru, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat: "acesta este numele cel mai frumos al Mariei... Ea a fost dintotdeauna şi va fi mereu cea iubită, aleasa, cea desemnată să întâmpine cel mai preţios dar, pe Isus" (Angelus, 8 decembrie 2006). Aşadar, sfinţenia profundă a Fecioarei Maria se revelează cititorului prin două simple cuvinte greceşti rostite de un arhanghel care transmite cel mai important mesaj din istoria lumii, şi acest lucru se întâmplă înainte de conceperea lui Isus în pântecele ei. Nu este de mirare că Fecioara Maria "s-a tulburat" la acest salut.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

19

Răspunsul credinţei - "Fie mie după cuvântul tău" În acest moment, înainte să mergem mai departe, ar fi bine să ne uităm înapoi. Scena Bunei Vestiri, cu Gabriel şi Maria în Nazaret (Luca 1,26-38) are o paralelă antitetică în scena dintre Gabriel şi Zaharia în Templu (Luca 1,525). Asemănările ies în evidenţă: apariţia Arhanghelului Gabriel, profeţia sosirii copilului vestit, şi dialogul dintre mesager şi destinatar. Dar aceste asemănări ne ajută să evidenţiem deosebirile dintre cele două scene îndoială şi credinţă. Este interesant faptul că Zaharia şi Maria pun aceleaşi întrebări. Zaharia spune: "Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă" (v. 18). Maria spune: "Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?" (v. 34). Zaharia trebuie să rămână fără glas până la naşterea lui Ioan Botezătorul, din cauza necredinţei sale. Maria, pe de altă parte, primeşte pruncul în pântece şi mai apoi este preamărită pentru credinţa sa. De ce aceasta? Primul motiv este acela că îngerul percepe dispoziţia lui Zaharia ca fiind de îndoială; totuşi, în misterul răspunsului dat de Maria se află credinţa care caută să înţeleagă. Mai mult, în prima întâlnire, Zaharia este partea subordonată; în cea de-a doua, arhanghelul este partea subordonată. Gabriel aduce un mesaj celei care îi este superioară, reginei lui, capodopera întregii creaţii divine. Experţii biblici feminişti au prezentat adesea scena Bunei Vestiri drept arhetipul unui Dumnezeu patriarhal, care îşi impune voinţa dominatoare asupra femeii, şi astfel Maria nu este văzută drept "slujitoarea Domnului", ci mai degrabă drept o sclavă supusă capriciilor unui despot. O astfel de hermeneutică a suspiciunii denaturează însă şi trădează limbajul originar al Scripturii pentru a proiecta o perspectivă modernă asupra textului străvechi. "Da"-ul Mariei nu este o acceptare pasivă a planului divin, ci mai degrabă Maria este chiar bucuroasă şi activă la primirea veştii. Înţelegând semnificaţia cuvintelor arhanghelului, Maria răspunde cu credinţă, prin fiat. Pentru a putea înţelege pe deplin ce însemnă, trebuie să privim spre limba greacă, limbă care foloseşte modul gramatical optativ - un verb care exprimă o dorinţă sau o aspiraţie. Ignace de la Potterie scrie: "Ştim despre fiat de la Buna Vestire, dar mai este şi fiat voluntas tua ('facă-se voia


20

Lumea Catholica, ianuarie 2013

ta') din Tatăl Nostru (Matei 6,10) şi cel al lui Isus din Grădina Ghetsemani (Matei 26,42), cu verbul la pasivul imperativ {genēthētō} γενηθήτω ("fie"). Pentru fiat-ul rostit de Maria la Buna Vestire, Luca foloseşte optativul {genoito} γένοιτό ("să fie"), fără subiect, şi doar în acest singur loc din Noul Testament. În limba greacă optativul exprimă "o dorinţă bucuroasă de a", nicidecum resemnare sau supunere sub constrângere faţă de ceva împovărător sau dureros. Rezonanţa pe care o are fiat-ul rostit de Maria la Buna Vestire nu este aceeaşi ca la fiat voluntas tua rostit de Isus în Grădina Ghetsemani şi nici ca la Tatăl Nostru. Există aici un detaliu remarcabil, care a fost observat doar în ultimii ani, şi care şi acum este scăpat adesea din vedere. Cuvântul rostit de Maria nu este o simplă acceptare şi chiar mai puţin o resemnare. Este mai degrabă o dorinţă plină de bucurie de a colabora cu ceea ce Dumnezeu prevede pentru ea. Este bucuria abandonului total în bunăvoinţa lui Dumnezeu. Astfel bucuria acestei încheieri răspunde la invitaţia la bucurie de la început. Astfel, Maria serveşte drept model tuturor credincioşilor pentru acceptarea voinţei divine - cu încredere plină de bucurie şi dorinţă de îndeplinire a acesteia. Ne-am putea gândi la înflăcărarea celui care iubeşte de a îmbrăţişa dorinţele persoanei iubite, chiar dacă aceste dorinţe implică durere şi suferinţă. "Fericită aceea care a crezut" Papa Benedict al XVI-lea a subliniat deseori cuvintele Elisabetei, care leagă binecuvântarea primită de Fecioara Maria de credinţa ei. În momentul Vizitei, Elisabeta o laudă pe Maria spunând: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!" (Luca 1,45). Trebuie notat faptul că Elisabeta foloseşte aici un cuvânt diferit decât în versetul 42. Ea foloseşte makaria (μακαρία) ("fericită"), acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Isus în Fericiri. Makaria este mult mai apropiat de fericire decât eulogēmenē (εὐλογημένη), care se referă la binecuvântarea dăruită de Dumnezeu. Eulogēmenē ("binecuvântată eşti") este semnificativ în sine, prin aceea că este un participiu perfect pasiv, care implică acţiunea lui Dumnezeu asupra Mariei datorită credinţei ei ("binecuvântată eşti tu între femei...").


Lumea Catholica, ianuarie 2013

21

Makaria este folosit ca adjectiv predicativ pentru a o descrie pe "cea care a crezut" şi reprezintă experienţa de tăcere în casă a Elisabetei, împărtăşită cu cel care "nu a crezut" cuvintele aceluiaşi înger (cf. Luca 1,20). Maria este fericită datorită binecuvântărilor primite prin credinţă, pe când Zaharia îşi aşteaptă fiul în tăcere, rod al îndoielii sale. Mult mai încolo, însă, în timpul activităţii publice a Mântuitorului, oare o ia Evanghelia lui Luca într-o direcţie diferită, cu Cristos părând să nege binecuvântarea unică primită de Mama Sa? Isus pare să o micşoreze pe Maria, sau cel puţin să ridice statutul altor credincioşi la un nivel egal cu al Mamei Sale. Interpretând însă versetul în contextul pasajului se demonstrează limpede că aici în nici un caz Isus nu subminează maternitatea fizică a Mariei; dimpotrivă, corectează o neînţelegere referitoare la binecuvântarea primită de Maria. În Luca 11, o femeie, impresionată de învăţăturile lui Isus, strigă din mulţime "Fericit (makaria) sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!" La aceasta, Isus răspunde: "Mai degrabă, fericiţi (makarioi) sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!" (vv. 27-28). S-ar părea că este subminată fericirea Pururea Fecioarei Maria, dacă nu cumva ea a îndeplinit deja adevăratul criteriu pentru fericire. Mai degrabă, Isus scoate în evidenţă adevărata fericire a Mamei Sale - aude cuvântul Domnului şi îl păstrează (cf. de asemenea Luca 2,19.51). Aceeaşi interpretare se aplică şi la Luca 8,19-21, unde Cristos spune: "Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc". Cu alte cuvinte, Elisabeta a înţeles corect în ce constă binecuvântarea Mamei lui Mesia: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!" (Luca 1,45). Textul grec din acest verset o identifică pe Maria cu hē pisteusasa (ἡ πιστεύσσασα). În acest caz, participiul este aorist activ, indicând o activitate care o descrie acum pe Maria. Ea este femeia credincioasă. Îndrăznind să ceară: "Nu mai au vin" Încheind această scurtă privire asupra credinţei Mariei, aşa cum este prezentată în Scriptură, ne oprim la imaginea Fecioarei Maria din Evanghelia lui Ioan - aceea a unei femei care îndrăzneşte să ceară. La nunta din Cana, când se termină vinul, Fecioara Maria îi spune simplu lui Isus: "Nu mai au vin" (Ioan 2,3). Femeile obişnuiesc deseori să ceară ceva fără să pună o întrebare. Bărbaţii care le iubesc ştiu când este vorba de fapt de o cerere implicită. De


22

Lumea Catholica, ianuarie 2013

exemplu, când soţia mea îmi spune: "Detectorul de fum a început să piuie", ştiu că de fapt doreşte să îmi spună: "Te urci te rog pe un scaun să îi schimbi bateriile?" A fortiori, Domnul nostru înţelege inima mamei Sale şi spune: "Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?" (v. 4) (ti emoi kai soi, gunai? τί ἐμοὶ καὶ σοί, γύναι; aceasta este o expresie ebraică nu neapărat ostilă). Dacă Fecioara Maria afirma doar ceea ce era evident, atunci reacţia lui Isus ar fi fost disproporţionată. Isus continuă însă, dezvăluind natura plurivalentă a cererii Fecioarei Maria: "încă nu a venit ceasul meu" (v. 4) În Evanghelia lui Ioan, ceasul lui Isus se referă la patima Sa (cf. Ioan 7,30; 8,20; 12,23; 13,1; 17,1), şi astfel Mântuitorul înţelege "nu mai au vin" în sensul propriei Sale jertfiri. Este uimitor ce poate să sugereze femeia perfectă în câteva cuvinte bărbatului perfect care să le interpreteze. Ea le spune apoi plină de încredere servitorilor: "Faceţi tot ce vă va spune" (v. 5). Spunând aceasta, este limpede că a interpretat cuvintele Lui nu ca pe un refuz, ci ca pe un "da" la solicitarea ei. Conversaţia mistică de aici dintre Isus şi Maria subliniază comuniunea intimă, fără de cuvinte, dintre cei doi care se iubesc, şi nu este un lucru mărunt faptul că aceasta se întâmplă la o nuntă (8). Povestea din Cana nu este atât despre un mire şi o mireasă, cât despre Isus şi Maria. Mai mult, "ceasul" Domnului anticipează "ceasul" Mariei, pentru că patima Lui este patima ei, ora Lui, ora ei (cf. Ioan 19,27). La picioarele Crucii pe Calvar, mater dolorosa (mama îndurerată) stă ca sprijin, aşteptând învierea Lui (anastasis). Ea continuă să fie cinstită în riturile orientale prin Acatist - un imn închinat celei care "nu şade". În timp ce stă în picioare lângă Cruce, ea rosteşte în tăcere acelaşi fiat spus arhanghelului în Nazaret, şi repetat Domnului la Cana. Maria este un model sublim de credinţă nu numai pentru că îndrăzneşte să ceară plină de încredere, ci şi pentru că Dumnezeu îi răspunde din plin. Momentul din Cana ne duce la un verset din Evanghelia lui Matei: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide" (7,7). Isus răspunde cererii Fecioarei la Cana nu numai prin "semnul" imediat al transformării apei în vin, ci şi prin vărsarea deplină a sângelui Său pe Cruce, pentru păcătoşii care "nu mai au vin". Astfel, credinţa perfectă a Mariei este în aşteptarea Învierii. Ea, deşi sfâşiată de durere, nu a fost şocată de scandalul Crucii - credinţa ei nu s-a zdruncinat,


Lumea Catholica, ianuarie 2013

23

deoarece ştia de la început ce trebuia să se întâmple. În Enciclica sa despre speranţă, Papa Benedict al XVI-lea a scris: "Oare se terminase înainte de a începe? Nu, lângă cruce, pe baza cuvântului însuşi al lui Isus, tu ai devenit mama credincioşilor. În această credinţă, care şi în întunericul din Sâmbăta Sfântă a dus certitudinea speranţei, ai mers spre dimineaţa Paştilor. Ar fi putut să se termine înainte să fi început? Nu, la picioarele Crucii, prin puterea cuvântului lui Isus însuşi, ai devenit mama credincioşilor. În această credinţă, care şi prin întunecimea Sfintei Sâmbete a purtat certitudinea speranţei, ţi-ai continuat drumul către dimineaţa Paştilor" (Enciclica Spe Salvi, nr. 50). Papa continuă această temă în Porta Fidei: "Prin credinţă, Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Luca 2,19.51), le-a transmis celor Doisprezece reuniţi cu ea în Cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14; 2,1-4)" (PF, nr. 13). Pe scurt, credinţa Mariei este o realitate tangibilă în Scriptură, de la Buna Vestire la Rusalii. Ea este cea fericită pentru că a crezut. Este interesant faptul că atât de multe pasaje biblice despre Maria pot fi citite într-un mod care micşorează importanţa ei în economia mântuirii. Am putea crede că a fost aleasă în mod arbitrar în Nazaret, sau că nu a avut nimic de spus în această chestiune, sau că maternitatea ei este lipsită de importanţă în comparaţie cu cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează, sau că Cristos îşi mustră Mama în Cana, şi aşa mai departe. "Femeia" care este model de credinţă şi căreia i-a fost încredinţat Anul Credinţei îndeamnă credincioşii la o credinţă mai mare, şi, făcând aceasta, ne învaţă cum să interpretăm Scriptura cu o hermeneutică corectă. Nu numai atât, ea îi învaţă credincioşii din toate generaţiile să ceară lucruri mari de la Domnul şi să facă "orice" ne spune El să facem, cu încredere absolută în Cel ale cărui cuvinte sunt "adevărate şi vrednice de crezare", Cel care "le face pe toate noi" (cf. Apocalips 21,5).


24

Lumea Catholica, ianuarie 2013

De ce întruparea ar fi fost necesară chiar şi fără căderea în păcat Autor: Stephen Beale Traducător: Renata Oana Sursa: Catholic Exchange

Fiul s-a întrupat

Era nevoie ca Dumnezeu să devină om? Era inevitabilă o astfel de intervenţie divină dramatică în istorie? Pentru catolici, la fel ca pentru toţi creştinii ortodocşi, acesta este un adevăr central al credinţei, iar răspunsul este fără echivoc da: Dumnezeu a devenit om şi a rămas în acelaşi timp pe deplin divin, în persoana lui Isus Cristos, care s-a născut pentru ca să moară, plătind preţul pentru păcatele noastre şi împăcându-ne cu El. Mântuirea de păcat a fost însă singurul motiv al Întrupării? Pe scurt: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat căderea în păcat? Astfel de întrebări nu sunt chiar un salt spre speculaţii fanteziste, aşa cum ar putea părea. Într-adevăr, unii dintre cele mai mari teologi ai Bisericii au reflectat asupra unuia dintre cele mai importante scenarii de tipul "ce-ar fi fost dacă", din istorie - nu doar din simplă curiozitate, ci şi pentru că astfel de întrebări ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat cu adevărat.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

25

Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care teologii şi filozofii au susţinut că era nevoie de Întrupare, în afară de răscumpărarea noastră din păcat: 1. Completează creaţia: Pentru teologul şi filosoful din Evul Mediu târziu Fericitul Ioan Duns Scotus, ideea de a nu fi existat o Întrupare era de neconceput. Într-un comentariu, el declara: "A crede că Dumnezeu ar fi renunţat la o astfel de lucrare dacă Adam nu ar fi păcătuit ar fi ceva complet iraţional! Prin urmare, eu susţin faptul că această cădere în păcat nu a fost cauza predestinării lui Cristos, şi că - chiar dacă nimeni nu ar fi căzut, nici îngerii, nici omul - în această ipoteză, Cristos ar fi fost totuşi predestinat în acelaşi mod". Aşa cum a explicat Papa Benedict al XVI-lea, această credinţă s-a născut din convingerea lui Duns Scotus că Întruparea este "cea mai măreaţă şi cea mai frumoasă" lucrare a lui Dumnezeu şi nu este "condiţionată de nicio realitate contingentă". În schimb, Duns Scotus considera că Dumnezeu a planificat dintotdeauna să "unească întreaga creaţie cu sine însuşi, în Persoana şi trupul Fiului Său". 2. Arată iubirea lui Dumnezeu: A fost odată un rege care iubea o slujnică, dar îl frământa modul în care ar putea să îşi exprime această iubire, conform unei parabole spuse de Soren Kirkegaard. Dacă ar apărut în faţa ei ca rege, ea nu sar simţi în stare să îl iubească cu adevărat, dat fiind statutul lui mult mai înalt în societate, după cum ne povesteşte Kirkegaard. Regele ar fi putut să o ridice pe slujnică la un statut regal, dar aceasta ar fi fost o înşelătorie, contrară naturii sale bune. Desigur, regele ar fi putut face opusul: să i se arate fetei ca un slujitor - dar acest lucru ar fi dus la aceeaşi problemă. Kirkegaard aplică această parabolă la relaţia lui Dumnezeu cu noi: "Prin urmare, Dumnezeu trebuie să se arate sub forma unui slujitor. Forma acestui slujitor nu este însă doar ceva ce Dumnezeu pune pe El, ca mantia unui cerşetor, care, pentru că este doar o mantie, flutură în vânt şi îl trădează pe rege. Nu, aceasta este adevărata Sa formă, pentru că aceasta este natura de nepătruns a iubirii nemărginite, aceea de a dori să fii egal cu cel iubit; nu în glumă, ci deadevăratelea". 3. Îl smereşte pe om: În opera lui despre Preasfânta Treime, Sf. Augustin spunea că mândria omului "poate fi combătută şi vindecată prin smerenia atât de mare a lui Dumnezeu" din Întrupare. Pentru Augustin, această mândrie este "principalul obstacol în calea unirii lui cu Dumnezeu". Altfel


26

Lumea Catholica, ianuarie 2013

spus: culmea mândriei apare atunci când omul se vede pe el însuşi atât de mare încât se consideră a fi un zeu. Atunci când omul se crede un zeu, el nu mai poate să se întâlnească sub nicio formă cu adevăratul Dumnezeu, Creatorul omului. Întruparea, spunea Augustin, demonstrează în cel mai profund mod imaginabil că acest fapt este o minciună: smerenia supremă a lui Dumnezeu nu numai că ne arată în mod radical care este locul nostru, ci şi răstoarnă întreaga noastră noţiune simplistă despre ce înseamnă a fi Dumnezeu. După cum scria Papa Benedict al XVI-lea în Introducere în creştinism: "Tocmai această trecere peste ceea ce este mai mare şi coborâre la ceea ce este mai mic constituie adevărata natură a spiritului absolut... Vedem aici o inversare a valorilor de maxim şi minim, cel mai mare şi cel mai mic, care este tipică pentru înţelegerea creştină a realităţii". Omul mândru comite apoi o dublă greşeală: pe lângă greşeala evidentă de a se considera pe el însuşi divin, el presupune, în mod fals, că pentru a fi ca Dumnezeu trebuie să fii mare şi nu umil. 4. Arată necesitatea harului: Chiar dacă nu ar fi existat căderea în păcat, fructul interzis, păcatul originar, teologii totuşi cred că Dumnezeu a adăugat har la natura omului atunci când l-a creat. Pentru Augustin, Întruparea demonstrează că acest har este ceva de care oamenii nu ar fi fost vrednici niciodată, pe baza meritelor proprii. Alegând să devină pe deplin uman "nici măcar El Însuşi nu a obţinut prin merite anterioare faptul de a fi unit într-o unire atât de mare cu adevăratul Dumnezeu, şi a deveni Fiul lui Dumnezeu, una şi aceeaşi Persoană cu El". Cu alte cuvinte, Cristos nu a fost un om obişnuit ale cărui fapte bune - independent de Dumnezeu - i-ar fi câştigat dreptul de a fi unit cu Dumnezeu. Cristos a fost şi este întotdeauna om pe deplin şi Dumnezeu pe deplin. 5. Oferă îndrumare morală: Fără îndoială, omenirea a înţeles întotdeauna întro oarecare măsură ce este bine şi ce este rău, lucru pe care filozofii îl numesc legea naturală şi despre care vorbeşte Sf. Pavel în Romani 2, când spune că legea a fost scrisă în inimile noastre. Aşa cum a scris însă recent filozoful britanic Richard Swinburne, "trebuie să ni se amintească adevărurile morale pe care le putem descoperi în teorie noi înşine; şi există şi alte adevăruri morale pe care nu le putem descoperi noi înşine, şi este necesar să ni le spună


Lumea Catholica, ianuarie 2013

27

o autoritate". Cristos nu numai că ne-a spus cum să trăim o viaţă bună, ci El Însuşi a trăit o viaţă umană foarte bună - învăţându-ne prin exemple la fel ca şi prin cuvintele pe care ni le-a spus. 6. Ne încurajează: Swinburne consideră că nu este suficient să ni se arate calea cea dreaptă. Trebuie de asemenea să fim încurajaţi în eforturile noastre. O sursă de încurajare sunt stimulentele, cum ar fi promisiunea vieţii veşnice cu Dumnezeu. "Putem să ştim că Dumnezeu ne oferă perspectiva raiului (şi, probabil, riscul iadului) doar dacă El ne spune sau ne arată acest lucru", afirmă Swinburne. 7. Participă la suferinţa noastră: Un alt mijloc important de încurajare este participarea la suferinţele şi la eforturile noastre. Swinburne scrie că un Dumnezeu perfect de bun ar permite suferinţa numai dacă aceasta ar sluji unui scop. El oferă analogii din viaţa de familie: părinţii buni le-ar putea cere copiilor lor să ţină un regim, să facă exerciţii fizice dificile sau să se mute la o altă şcoală - toate acestea ar putea atrage o oarecare suferinţă. La un moment dat, Swinburne spune că este bine să se manifeste solidaritatea cu copiii: şi părinţii să ţină regimul respectiv, să meargă la sala de sport sau să se implice ca voluntari în noua şcoală. Având în vedere suferinţa multă din această lume, Swinburne spune că a fost absolut necesar ca un Dumnezeu perfect de bun să ia parte la aceste suferinţe. "Şi participarea la această suferinţă trebuie să nu fie făcută în totalitate incognito. Părintele nu trebuie doar să participe la suferinţa copilului, ci şi să îi arate că face acest lucru". Acest ultim motiv face din Întrupare cea mai bună lucrare a lui Dumnezeu, după cum scrie Swinburne recent în lucrarea retipărită Învierea Dumnezeului Întrupat. Dacă credem într-un Dumnezeu personal care este atotputernic, atotştiutor şi infinit de bun, atunci trebuie să credem că un astfel de Dumnezeu s-ar întrupa, spune Swinburne. În această schemă, nu este loc pentru pretinsul principiu deist care crede într-un Creator minuţios - poate cineva ca Thomas Jefferson - dar care este suficient de "iluminat" pentru a ocoli toate învăţăturile creştine "ciudate" despre Întrupare, Înviere şi Naşterea din Fecioară. Cu alte cuvinte, dacă cineva crede în Dumnezeu, trebuie să creadă şi în Întrupare.


28

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Nemurirea sufletului omenesc: argument pentru Noua Evanghelizare Autor: pr. John McCusker, OSB Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Trup muritor, suflet nemuritor

Sfânta Scriptură face aluzie chiar de la primele pagini la natura sufletului omenesc, atunci când spune că "Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie" şi că omul a fost făcut "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu [1]. Este de la sine înţeles că interpretarea adecvată a acestor versete are importanţă deosebită pentru înţelegerea naturii omului şi prin urmare, a demnităţii şi destinului său. "Teologia trupului"este bine cunoscută astăzi, cu interpretările ei ample privind primele capitole ale Genezei. Dar în acelaşi timp se simte nevoia unei "filosofii a sufletului", care să proiecteze lumină asupra aceloraşi pasaje. Unul dintre adevărurile care sunt revelate din primele capitole ale Genezei este imortalitatea sufletului omenesc, calitate a creaturii făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De ce "filosofie"? Deşi doctrina nemuririi sufletului poate fi cunoscută prin lumina supranaturală a credinţei, ea poate fi cunoscută şi din punct de vedere


Lumea Catholica, ianuarie 2013

29

filosofic, prin lumina naturală a raţiunii. În importanta sa enciclică Fides et Ratio, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a proclamat necesitatea unei filosofii puternice şi riguroase, care să poată răspunde celor mai profunde probleme puse de experienţa omenească, pentru a se evita ca oamenii timpului nostru şi în special tinerii - să meargă ezitând sau să cadă pe drumul unei vieţi fără fundament solid şi fără puncte de referinţă valide [2]. El îi provoacă pe filosofi să abordeze aceste probleme, care au legături importante cu credinţa creştină, inclusiv dorinţa omului de a şti ce anume se întâmplă după moarte: "Vrem să ştim dacă moartea va fi sfârşitul definitiv al vieţii sau este ceva dincolo - dacă putem spera sau nu într-o viaţă de după viaţă" [3]. Cunoaşterea naturală a nemuririi sufletului, parte a ceea ce în mod tradiţional este cunoscută drept "preambulul credinţei", poate să susţină caracterul legitim al întrebărilor esenţiale la care răspunde credinţa creştină - de exemplu, ce se întâmplă cu sufletul după moarte - şi să îI întărească pe credincioşi în convingerile lor fundamentale. În plus, această problemă este importantă şi pentru cei care nu cred, cât şi pentru Noua Evanghelizare, fiindcă a şti că sufletul meu supravieţuieşte după moarte poate acţiona ca rampă de lansare pentru credinţă. Dacă raţiunea mea naturală îmi spune că există ceva dincolo, atunci rolul religiei, care proiectează lumina asupra acestui "dincolo", dobândeşte altă semnificaţie. Societatea noastră cade sub imperiul unui materialism practic care neagă implicit existenţa a orice este imaterial, care elimină a priori problemele care transcend experimentul ştiinţific - aşa cum sunt Dumnezeu, sufletul - fiindcă nu pot fi demonstrate în mod raţional. Asemenea întrebări rămân blocate în propriile graniţe, ca "imanenţă fără referire la orice fel de transcendenţă" [4]. În materialul de faţă prezentăm un argument raţional filosofic împotriva acestei erori, demonstrând că sufletul omului continuă să existe după ce a fost separat de corp. Sperăm să ajutăm în felul acesta preoţii în proclamarea acestui adevăr fundamental, astfel încât să împlinească atât nevoia credincioşilor pentru "cunoaşterea naturală, adecvată şi adevărată a realităţilor create" la care au fost chemaţi de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, precum şi să îi inspire pe cei care nu cred să se preocupe şi să spere în viaţa eternă [5].


30

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Obiecţii Există numeroase obiecţii legate de nemurirea sufletului, iar materialul de faţă nu le poate prezenta în mod exhaustiv. Ne vom referi totuşi la aceea care este cel mai frecvent susţinută astăzi şi care îşi are rădăcinile în materialismul ştiinţific: acesta neagă existenţa oricărei realităţi imateriale, sau în cel mai bun caz, le desconsideră, ca fiind dincolo de scopul unei cercetări "raţionale" limitate la pozitivismul ştiinţific. Această obiecţie neagă existenţa unui suflet imaterial, argumentând că toate activităţile persoanei umane, inclusiv cele intelectuale, pot fi explicate prin funcţiile corpului. Cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată a complexităţii creierului, oferită de neuroştiinţe, susţine credibilitatea obiecţiei menţionate. În felul acesta s-ar respinge ideea-cheie că activitatea intelectuală este imaterială şi prin urmare ar necesita subzistenţa şi imortalitatea sufletului. De altfel, există o serie de argumente uşor de observat în favoarea acestei obiecţii. De exemplu, persoanele care au suferit lobotomie sau care iau droguri psihotrope prezintă alterarea gândirii sau chiar suprimarea activităţii intelectuale. Oare aceasta nu demonstrează clar faptul că gândirea nu este doar o funcţie a creierului? Ce ar putea fi spus în apărarea caracterului imaterial al gândirii? O altă obiecţie se referă la aplicaţiile pastorale. Cineva ar putea s-ar putea întreba dacă o dovadă filosofică sofisticată ar fi cu adevarat utilă pentru Noua Evanghelizare. Oare complexitatea argumentelor filosofice nu este dincolo de capacitatea de înţelegere a majorităţii , care, fiind lipsită de baza instruirii filosofice, nu are valenţa necesară perceperii validităţii argumentelor? Este o obiecţie legitimă, prin urmare, după ce vom prezenta argumentul, ne vom referi şi la dificultăţi. Argumentul pentru imortalitatea sufletului omenesc Răspunsul tradiţional constă în studierea naturii acţiunilor specifice omului, în special gândirea. Vom avea în vedere aici argumentul aşa cum este prezentat de Sf. Toma de Aquino şi care se bazează pe teoria tomistică a cunoaşterii. Considerăm această teorie drept un sistem convingător şi raţional care, oferind un sens activităţii intelectuale a omului, se opune ferm primei obiecţii formulate mai sus. Argumentul se bazează pe faptul că acţiunea cuiva vine din ceea ce este acel ceva: atunci când vedem o broască


Lumea Catholica, ianuarie 2013

31

sărind, respirând şi mâncând, ştim ceva despre ceea ce este aceasta, adică faptul că trăieşte şi că are în sine însăşi o sursă de mişcare. La fel putem afla ceva despre ceea ce este intelectul omenesc luând în considerare ce anume face el. Argumentarea Sf. Toma se sprijină pe afirmaţia că activitatea intelectuală a omului nu este actul unui organ corporal [6]. Aceasta reiese din faptul că omul gândeşte într-un mod care este universal, necesar şi imaterial. El este capabil să înţeleagă esenţa neschimbătoare a lucrului, adică ce anume este acel lucru, specificul lui. Esenţa este universală, adică are aceeaşi semnificaţie pentru orice intelect - uman, ca şi angelic şi chiar Divin! Este de asemenea necesară, adică nu poate fi altfel. Natura sau esenţa unui cerc este aceeaşi pentru orice intelect care are cunoaşterea adevărată a ceea ce este cercul care, conform modului de vorbire umană, poate fi definit ca o figură rotundă, limitată de puncte echidistante faţă de centru. Dacă natura lui ar fi altfel decât este - de exemplu dacă figura ar fi limitată de puncte care nu sunt echidistante faţă de centru - atunci figura respectivă nu ar mai fi un cerc; prin urmare, cunoaşterea adevărată a esenţei unui lucru realizează forţa necesităţii. Aici avem de a face cu problema "universaliilor", care a preocupat filosofii timp de secole. Dată fiind natura acestui articol, nu putem oferi o explicaţie aprofundată acestei probleme. Este suficient să spunem că, dacă negăm faptul că persoana umană este capabilă de cunoaşterea reală a lucrurilor în afara lor însele, în funcţie de modul de cunoaştere omenesc care constă în cunoaşterea esenţelor universale - ajungem într-un labirint filosofic interminabil. Argumentul decisiv că gândirea trebuie să fie imaterială va fi explorat în continuare. Dacă activitatea intelectuală este imaterială, urmează că sursa acestei activităţi, sufletul sau mintea, trebuie ea însăşi să fie imaterială, fiindcă o acţiune a unui lucru decurge din ceea ce este acel lucru. Prin urmare, sursa acestei activităţi imateriale trebuie, într-un anume sens, să existe prin sine, nu să fie parte a corpului, fiindcă acţiunea sa nu este acţiunea unui organ corporal. Mai departe, orice nu are un corp material nu poate fi corupt, fiindcă numai ceea ce este compus din materie se alterează atunci când materia se descompune. Când materia corpului omenesc se descompune, sufletul trebuie să continue să existe.


32

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Acest argument se sprijină pe afirmaţia că activitatea intelectuală a omului este imaterială. Cum poate fi dovedită însă această afirmaţie? Să privim mai atent actul gândirii. Este vorba de un proces extrem de complicat şi dificil de înţeles - şi am putea studia ani de-a rândul filosofia tomistică a cunoaşterii fără să epuizăm subiectul. Schema cu totul redusă pe care o oferim nu trebuie luată în mod simplist, ca de altfel orice se referă la expunerea completă a teoriei tomiste a cunoaşterii, ci doar ca o schiţă generală, limitată în funcţie de scopul articolului de faţă. Sf. Toma consideră că simţurile acţionează ca nişte porţi ale cunoaşterii: nimic nu există în minte care să nu fi fost mai întâi în simţuri. Dar ceea ce face necesar caracterul imaterial al cunoaşterii intelectuale este tocmai procesul prin care cunoaşterea trece de la simţuri la intelect. Aceasta se realizează prin abstracţie, care redă datele potenţial inteligibile ale simţurilor sub formă de imagine mentală sau "fantasmă", care devine inteligibilă prin separarea esenţei sau naturii obiectului material prezentat de fantasmă, de materia sa individuantă. Această natură specifică sau esenţă, care este forma universală sau ideea acelui lucru separată de notele sale individuante, este apoi recepţionată de intelect în modul său universal, imaterial [7]. Intelectul activ este cel care face efectiv inteligibilă natura universală, sau forma, individualizată în obiectul material prezentat de fantasmă. Relaţia între intelectul activ şi speciile inteligibile pot fi comparate analog relaţiei între facultatea de a vedea şi lumina prin care vedem un obiect. La fel cum culoarea, care este obiectul vederii, este făcută vizibilă numai prin puterea de iluminare a luminii, la fel speciile inteligibile, conţinute potenţial în imagine sau fantasmă, devin realmente inteligibile atunci când sunt iluminate de intelectul activ [8]. Sf. Toma consideră că această lumină a intelectului activ este participare la lumina intelectului Divin. Ce este mai precis fantasma şi cum se deosebeşte aceasta de ideea imaterială, inteligibilă, care este imprimată în intelect? Această diferenţă-cheie separă cunoaşterea materială prin simţuri de cunoaşterea intelectuală imaterială [9]. Fantasma poate fi considerată ca "imaginea mentală"a obiectului cunoscut. Totuşi, fantasma e mai mult decât o replică a datelor primite de la simţuri prin facultatea vederii sau prin oricare alt simţ. Fantasma este rezultatul unui proces extrem de complex de unire a diferitelor moduri de cunoaştere prin


Lumea Catholica, ianuarie 2013

33

simţuri, atât interne cât şi externe, cu o anumită integrare a datelor simţurilor [10]. Fantasma acţionează ca un fel de intermediar între cunoaşterea prin simţuri a obiectului individuat în materia şi modul particular , şi cunoaşterea universală sub formă de idee sau concept [11]. Totuşi, fantasma se află încă la nivelul cunoaşterii prin simţuri a unui obiect particular şi implică astfel în mod necesar aspecte materiale referitoare la spaţiu şi timp [12]. Pentru a efectua abstractizarea ideii universale din cunoaşterea particulară oferită prin simţuri şi reprezentată de fantasmă, intelectul care acţionează trebuie să "considere natura speciilor (inteligibile) separată de calităţile individuale reprezentate de fantasmă" [13]. Intelectul activ revelează inteligibilitatea unui lucru reprezentat de fantasmă lăsând la o parte aspectele care individualizează forma şi luând în considerare numai forma universală. Forma care rezultă, universală şi imaterială, numită şi "specii inteligibile", este imprimată apoi în intelectul pasiv în acelaşi mod imaterial, fiindcă lucrul cunoscut este în cunoscător, în raport de modul cunoscătorului [14]. Astfel, forma "om" există deopotrivă individualizată, sub aspect material, în carnea şi oasele omului Socrate; şi intenţional universalizată şi imaterială în intelectul lui Platon, care se gândeşte la Socrate ca la un "om" abstract. Ideea unui cerc există în particularitatea individuală a caietului de geometrie al unui elev, cu dimensiunea şi culoarea sa particulară, şi universalizată intenţional şi imaterial în intelectul elevului, ceea ce îi permite să aibă în vedere calităţile tuturor cercurilor, indiferent de dimensiunile şi culorile lor particulare. Aşadar, modul ideii care există în intelect este universal şi imaterial, abstractizat din materie, astfel încât intelectul, care este unit cu ideea, trebuie să fie şi el imaterial ca să poată să primească această idee. Răspuns la obiecţii În cele de mai sus ne-am referit la obiecţia generală împotriva imortalităţii sufletului, care susţine că activitatea intelectuală a omului poate fi explicată numai de creier : am arătat că activitatea intelectuală trebuie să fie imaterială şi prin urmare trebuie să fie derivată dintr-un principiu imaterial - prin urmare nu poate fi actul unui organ corporal. Mai rămâne de răspuns totuşi la o obiecţie specifică şi anume, că, dacă activitatea intelectuală este alterată sau perturbată prin modificări induse creierului, atunci înseamnă că activitatea


34

Lumea Catholica, ianuarie 2013

intelectuală trebuie să fie un act al creierului. Sf. Toma tratează această problemă în Summa, menţionând că, atunci când un organ corporal suferă o leziune care stânjeneşte imaginaţia, sau când memoria diminuă, aşa cum este cazul în letargie, omul este împiedicat să gândească [15]. Aceasta nu se întâmplă fiindcă actul intelectual este un act al unui organ material, ci fiindcă intelectul, pentru activitatea sa, are nevoie de acţiunea unei alte puteri care utilizează un organ corporal. Am văzut deja aceasta atunci când am discutat despre fantasmă. Fantasma acţionează drept materialul brut asupra căruia operează intelectul. Dacă producerea fantasmei este împiedicată sau alterată, urmează că şi funcţionarea inteligenţei va fi împiedicată, întrucât materialul brut al intelectului va fi fie confuz, fie nu va mai exista. În felul acesta, efectul dăunător al drogurilor psihotrope sau al lobotomiei asupra intelectului demonstrează faptul că în actul intelectual creierul este folosit ca instrument, dar nu demonstrează că actul gândirii în sine este o operaţie a creierului. Aşadar, obiecţia menţionată nu demonstrează faptul că gândirea poate fi explicată numai prin creier, ci doar că este necesară funcţionarea adecvată a creierului ca instrument material primar pentru gândire. Deşi aparent simplu, acest răspuns se sprijină pe filosofia complexă şi sofisticată a cunoaşterii pe care am urmarit să o subliniem în articolul de faţă. În ceea ce priveşte obiecţia că acest argument nu reprezintă cu adevărat un ajutor în pastoraţie din cauza caracterului său sofisticat, există şi aici o serie de răspunsuri. În primul rând, dacă argumentul este bine prezentat, nu există nici un motiv pentru care nu ar trezi interesul cuiva, în special în cei cu înclinaţii intelectuale, precum şi în cei care caută adevărul prin studiul filosofiei. Pe de altă parte, argumentele filosofice derivate din tomism sunt insuficient sau deloc cunoscute la nivelul filosofiei predate în universităţi, astfel încât cei care nu le-au întâlnit până acum, le pot considera convingătoare. Acesta este un motiv bun pentru a le redescoperi şi promova. Argumentul dezvoltat mai sus concordă în acelaşi timp cu acea cunoaştere confuză care derivă din reflecţia umană de bază şi poate fi recunoscut ca expresie a unei situaţii deja susţinute. Şi chiar dacă cineva nu ar fi în stare să înţeleagă argumentul în favoarea imortalităţii sufletului, certitudinea că imortalitatea sufletului poate fi dovedită numai pe bază raţională poate


Lumea Catholica, ianuarie 2013

35

acţiona ca o rampă de lansare pentru credinţă, pe un anume nivel psihologic, apărându-ne de un fideism naiv. Pentru cateheţi şi preoţi, pentru care acest argument ar trebui să fie mai accesibil, dată fiind formarea lor filosofică (cel puţin pentru preoţi), datele prezentate mai sus ar putea fi de ajutor în reafirmarea propriilor convingeri. Asa cum deja am menţionat, există o serie de alte obiecţii şi implicit, alte răspunsuri - iar multe dintre acestea se pot fundamenta pe teoria cunoaşterii a Sf. Toma de Aquino şi pe filosofia sa antropologică în întregime. Concluzii Considerăm că argumentul în favoarea imortalităţii sufletului, bazat numai pe raţionament filosofic, este un ajutor extrem de util pentru că oferă o bază raţională atât pentru doctrina de bază a credinţei, cât şi pentru Noua Evanghelizare. Dovada se bazează pe argumentul că puterea intelectuală a omului nu poate fi un act al unui organ material fiindcă ideea sau conceptul este prezent în intelect într-un mod universal, necesar şi imaterial, prin procesul de abstractie a esenţei din particularităţile materiale ale fantasmei. Deşi acesta este un process foarte complex, teoria cunoaşterii a Sf. Toma de Aquino oferă o expunere satisfăcătoare şi raţională, în special în privinţa relaţiei între simţuri şi cunoaşterea intelectuală. Există şi alte argumente care susţin imortalitatea sufletului: de exemplu Adrian Reimers include în recenta sa lucrare asupra sufletului faptul că raţionamentul ipotetic (unul dintre fundamentele ştiinţei moderne) "are caracterul unui salt, reprezentând o conexiune intelectuală între ceea ce nu fusese în prealabil conectat", care nu poate fi pus pe seama unei operaţiuni mecanice, fizice [16]. El argumentează în continuare că limbajul logic şi semnificaţia în general, în experienţa omului reprezintă dovada existenţei unui principiu raţional imaterial şi implicit, a imaterialităţii şi imortalităţii sufletului. Întrucât cultura noastră ştiinţifică şi tehnologică tinde să ia în considerare numai acele lucruri care sunt imediat accesibile simţurilor şi se supun experimentelor materiale, validitatea acestor argumente poate fi uşor trecută cu vederea. Este necesar să li se acorde totuşi locul pe care îl merită, cu atât mai mult cu cât acest "preambul al credinţei" a jucat în mod tradiţional un rol


36

Lumea Catholica, ianuarie 2013

important în eforturile de evanghelizare ale Bisericii. Pe de altă parte, întrucât solicită persoana umană să ia în considerare cele mai înalte adevăruri care pot fi cunoscute numai prin raţiune şi bun simţ, argumentele menţionate pot reprezenta o punte peste prăpastia care separă prejudecăţile agnostice contra credinţei de calea gândirii care ajunge, sub călăuzirea şi prin harul Sfântului Spirit, la actul de credinţă întemeiat pe raţiune. Aceste argumente ar trebui să fie familiare celor care îi formează pe alţii în credinţă, nu numai ca să poată transmite mai departe comorile moştenirii noastre intelectuale, dar şi ca să îi întărească în convingere şi mărturie. Note 1. Geneza 1.27 and 2.7.2. A se vedea Fides et Ratio, 6. 3. Fides et Ratio, 26. 4. Fides et Ratio, 81. 5. Fides et Ratio, 66: "Este necesar aşadar ca mintea credinciosului să dobândească o cunoaştere naturală, consistentă şi adevărată a realităţilor create - lumea şi omul însuşi - care sunt de asemenea obiectul Revelaţiei divine. Mai mult, raţiunea trebuie să fie capabilă să exprime această cunoaştere în concept şi argument. Teologia speculativă dogmatică presupune şi implică astfel filosofia fiinţei umane, lumea şi într-un mod mai radical, a fiinţei care are ca fundament adevărul obiectiv". Important de notat : pentru credincios este necesară cunoaşterea "naturală, consistentă", adică pentru credinciosul obişnuit, din strană, mai degrabă decât pentru teologul profesionist sau pentru filosof. 6. Acest argument este luat din ST Ia, Q. 75, a. 2., c. A se vedea de asemenea Ashley, Benedict, The Way Toward Wisdom: An Interdisciplinary and Intercultural Introduction to Metaphysics (University of Notre Dame Press, 2006), pp. 106 şi 107, ca şi Gyula Kilma, "Aquinas on the Materiality of the Human Soul and the Immateriality of the Human Intellect," Philosophical Investigations 32:2 (April 2009), pp. 163-182 şi Garrigou-Lagrange, Reginald, Reality: A Synthesis of Thomistic Thought (Ex Fontibus Co., 2006), pp. 151-152. 7. Sheen, Fulton, God and Intelligence in Modern Philosophy (University of Louvain, 1925; reprinted Wipf and Stock, 2009), p. 112. 8. Gardeil, H.D., Introduction to the Philosophy of St. Thomas Aquinas v.3: Psychology, tr. J. Otto (Herder, 1963; reprinted Wipf and Stock, 2009), p. 131.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

37

9. A se vedea Ashley, Benedict, Choosing a World-View and Value System (Society of Saint Paul, 2000), pp. 161-162. 10. Gardeil, pp. 129-130. 11. Ibid. 12. Pentru dovezi ajutătoare - de ce cunoaşterea singularului trebuie să fie materială, a se vedea Gyula Kilma, "Aquinas on the Materiality of the Human Soul and the Immateriality of the Human Intellect," Philosophical Investigations 32:2 (April 2009), pp. 176-177. 13. Summa Theologiae, Ia, Q. 85, a. 1, ad. 1. 14. Ibid., Ia, Q. 12, a. 4, c. 15. Ibid., Ia, Q. 84, a. 7, c. 16. Reimers, Adrian J, The Soul of the Person (Catholic University of America Press, 2006), p. 267.


38

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Înainte de formarea adulţilor, un lucru este necesar Autor: R. Thomas Richard Traducător: Mariana Cristina Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Importanța vieții interioare

Într-un articol recent, am subliniat nevoia în Biserică de formare a adulţilor. Desigur, conducătorii Bisericii cunosc foarte bine această nevoie! Adevărul incomod este însă acela că există o neglijenţă răspândită în a acţiona în conformitate cu recunoaşterea bine documentată în magisteriul Bisericii a acestei nevoi. Numeroasele documente extraordinare care învaţă despre cuvenita prioritate a formării adulţilor nu par să dea roade. Totuşi, acela a fost subiectul primului articol: avem nevoie de formarea adulţilor în credinţă! În acest articol, doresc să subliniez o premisă simplă dar esenţială pentru această formare necesară. Fără această premisă, întreaga educaţie la credinţă va rămâne doar la suprafaţa persoanei. Este acest lucru chiar atât de rău? Da, este. Dumnezeu vede inimile, şi doreşte să îşi reverse viaţa, iubirea şi adevărul său în minţile şi inimile oamenilor. Dumnezeu caută să adune persoanele umane - minte, voinţă, trup - într-o comuniune binecuvântată cu El. Da, Dumnezeu vede inimile. În această lume, oamenii nu pot vedea în inimile celorlalţi, dar adesea pot simţi ori intui dacă mărturia creştină a unui catolic este autentică sau nu. Oamenii recunosc un "vânzător". Recunosc intuitiv "omul angajat"; îşi dau seama de duplicitatea care este atât de comună în


Lumea Catholica, ianuarie 2013

39

"oraşul oamenilor". Dacă se găseşte şi în Biserică, o asemenea duplicitate nu generează transformarea radicală pe care Cristos a fost trimis să o realizeze prin cruce. Oamenii pot simţi prezenţa sau lipsa unei iubiri autentice, supranaturale - într-adevăr, prin intermediul acestei iubiri "vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii Mei" (Ioan 13,35). Oamenii se pot ascunde în lumea aceasta, cum au făcut-o Adam şi Eva, ascunzându-se de Dumnezeu în păcatul lor. Se pot ascunde de Evanghelie în spatele unui cinism generat de duplicitate! Dar ascunzişurile lor sunt pătrunse de iubirea supranaturală care dăruieşte fără limite - care dăruieşte ceea ce este necesar -, iubirea care imită iubirea lui Dumnezeu. Un singur lucru este necesar (cf. Luca 10,38-42). Ceea ce este necesar este un pământ bun în inimă - o inimă receptivă la adevărul lui Dumnezeu - un suflet bucuros să îl primească, bucuros întotdeauna să primească mai mult din partea Lui. Doresc să subliniez că înainte de formare este nevoie de o viaţă interioară. Aceasta trebuie să fie o realitate, altfel toată educaţia, toate cursurile şi prezentările către catolicii adulţi vor fi seminţe aruncate pe pământ pietros şi bătătorit: nu vor aduce roade (cf. Matei 13,19). O viaţă interioară, desigur, este menită să se dezvolte, să crească, să se maturizeze. Însă o viaţă interioară are un început. Include o dorinţă personală pentru Dumnezeu şi pentru puternicul dar al harului Său supranatural. Viaţa interioară începe cu aprinderea acestei dorinţe, pentru ca apoi să poată creşte. Fără o viaţă interioară, nici Sacramentele nu pot fi primite cu o dispoziţie corespunzătoare. Orice alte haruri nu sunt primite de suflet. Orice alte daruri de transformare, de vindecare şi de înnobilare nu vor pătrunde în inima persoanei. Esenţa acestui articol, problema nevoii noastre pentru o formare adultă continuă, de o viaţă, este că fără pământul fertil al unei vieţi interioare, "formarea adultă" rămâne doar o formalitate, superficială, academică şi fără a produce vreo transformare. Adevărata reînnoire rămâne incompletă, iar misiunea Bisericii rămâne neîmplinită. Sămânţa vieţii veşnice - şi astfel a unei vieţi interioare - este sădită în mulţi catolici odată cu Botezul din copilărie. Pentru mulţi dintre aceia a căror viaţă interioară nu a fost însă bine hrănită într-o familie catolică puternică, această viaţă, dacă nu este pierdută de tot prin păcate de moarte neregretate şi neiertate, are loc într-o vârstă a maturităţii profund marcată şi grav slăbită. Astfel de suflete rănite au nevoie să se vindece, să primească din nou credinţa


40

Lumea Catholica, ianuarie 2013

mântuitoare, sau, cel puţin, să învie şi să reînsufleţească ceea ce a mai rămas din credinţa adevărată şi mântuitoare. Puterea Sfintei Scripturi Cum poate un adult să găsească, să descopere sau să îşi reînsufleţească credinţa? Răspunsul îl conţine Scriptura: "Deci credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos" (Romani 10,17). Şi, din nou, auzim: "Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii" (Evrei 4,12). Aceasta este puterea Scripturii: de a pătrunde în sufletele oamenilor, inserând adevărul viu al lui Dumnezeu, convertind sufletele şi aprinzându-le credinţa. O ascultare sinceră a cuvântului Scripturii este crucială pentru noua evanghelizare, pentru a facilita întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul. O veche metodă de a asculta pentru a auzi, şi de a auzi pentru a crede adevărul lui Dumnezeu continuă să fie oferită Bisericii. Lectio divina este acum recomandată cu putere Bisericii ca dinamică integrală din chemarea de reînnoire. Aceasta este bine prezentată (de exemplu) în documentul Sinodului Episcopilor pe tema Scripturii, din Vatican: "Lectio divina este o lectură a Bibliei ce îşi are rădăcinile în începuturile creştinismului, şi este o parte a vieţii Bisericii de-a lungul istoriei. Mănăstirile au menţinut vie această practică. Totuşi, astăzi, Duhul Sfânt, prin Magisteriu, propune lectio divina ca un instrument pastoral eficace şi o unealtă valoroasă în Biserică în educarea şi formarea spirituală a preoţilor, în viaţa de zi cu zi a persoanelor consacrate, în comunităţile parohiale, în familii, în asociaţii şi mişcări, şi în viaţa credinciosului obişnuit - tânăr sau bătrân - care poate găsi în această formă de lectură un mijloc practic şi accesibil, pentru indivizi sau comunităţi întregi, pentru a veni în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu". Conform Papei Ioan Paul al II-lea: "Este în mod deosebit necesar ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu să devină o întâlnire dătătoare de viaţă, în vechea şi mereu valida tradiţie a lectio divina, care ia din textul biblic cuvântul viu care interoghează, orientează şi modelează vieţile noastre". Papa Benedict al XVIlea arată că aceasta vine "din folosirea unor metode noi, gândite cu grijă şi în pas cu timpurile". În particular, Sfântul Părinte le aminteşte tinerilor că "este


Lumea Catholica, ianuarie 2013

41

important mereu să citiţi Biblia într-un mod foarte personal, într-o discuţie personală cu Dumnezeu; însă, în acelaşi timp, este de asemenea important să o citiţi în compania unor persoane alături de care puteţi creşte..." El îi îndeamnă: "să deveniţi mai familiarizaţi cu Biblia şi să o aveţi la îndemână, pentru ca să poată fi busola ce vă arată calea de urmat". Într-un mesaj adresat în special tinerilor, Sfântul Părinte îşi exprimă dorinţa sinceră ca practica lectio divina să se răspândească ca un element important în reînnoirea astăzi a credinţei. El afirmă: "Doresc în particular să reamintesc şi să recomand vechea tradiţie a lectio divina: citirea atentă a Sfintei Scripturi însoţită de rugăciune conduce la acel dialog intim în care persoana care citeşte îl aude pe Dumnezeu care vorbeşte, iar prin rugăciune îi răspunde cu o deschidere plină de încredere a inimii (cf. DV, nr. 25). Dacă este promovată eficient, această practică va aduce Bisericii - sunt convins de acest lucru - o nouă primăvară spirituală. În "dialogul intim" cu Dumnezeul cel Viu, în "întâlnire dătătoare de viaţă" cu El, un om poate începe, poate fi întărit şi poate înainta în viaţa interioară, care este acel singur lucru necesar pentru vocaţia noastră în Cristos. Acelaşi document al Episcopilor (nr. 25) ne oferă sublimul exemplu al Mariei ca "modelul oricărui credincios de primire a cuvântului": "Fecioara Maria are un rol central, ca una care a trăit, într-un mod unic, întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuşi Isus. Ea este aşadar un model în fiecare aspect al ascultării şi al proclamării. Având deja o familiaritate cu Cuvântul lui Dumnezeu în intensa sa experienţă cu Scriptura Poporului Ales, Maria din Nazaret, din momentul Bunei Vestiri până la prezenţa sa la picioarele crucii, şi chiar şi în participarea ei la Rusalii, primeşte Cuvântul în credinţă, meditează asupra lui, îl interiorizează şi îl trăieşte intens". Nevoia de rugăciune; bucuria rugăciunii Deoarece lectio divina, (sau "lectura divină", un mod de a citi Scripturile) este orientată spre o întâlnire dătătoare de viaţă cu Cristos în Scriptură şi invită la un dialog intim cu El, aceasta este prin ea însăşi o rugăciune. Catehismul descrie rugăciunea ca "relaţia vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârşit de bun, cu Fiul acestuia, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt" (CBC, nr. 2565). Astfel, o asemenea lectură divină ne aşază în cuvântul Său, unde îl putem întâlni; ca


42

Lumea Catholica, ianuarie 2013

o metodologie, ne permite şi ne facilitează un dialog autentic care dezvoltă o intimitate autentică cu El. Lectio divina ne ajută să stabilim acea relaţie necesară cu Dumnezeu, care este viaţa interioară. Lectio divina este rugăciune. Trebuie să ne rugăm pentru că trebuie să fim într-o relaţie continuă, crescândă cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu care este rugăciunea este fericire pentru noi. Totuşi, este în acelaşi timp un proces care cere cooperarea noastră, participarea noastră personală. Ca disciplină, o astfel de lectură divină ne poate conduce tot mai adânc spre o astfel de comuniune, devenind, prin practică, un obicei de a asculta, transformându-se în obiceiul de a fi în prezenţa Lui. Catehismul vorbeşte despre viaţa de rugăciune în acest mod: "viaţa de rugăciune înseamnă a te afla în mod obişnuit în prezenţa lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt şi în comuniune cu El" (CBC, nr. 2565). Suntem binecuvântaţi să ajungem într-o asemenea Prezenţă obişnuită! Isus doreşte ca noi să facem aceasta, să rămânem în El. Ne-a spus: "Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl Meu, ca să aduceţi rod şi să fiţi discipolii Mei. Aşa cum Tatăl m-a iubit pe Mine, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în iubirea Mea". Invitaţia Sa (într-adevăr, învăţătura Sa imperativă) este să rămânem în El. Nu ne sugerează doar să îl vizităm din când în când. Nu ne invită să trecem pentru un schimb de vorbe, ori pentru câteva momente de socializare, acel tip de conversaţie care poate consuma mult timp chiar şi între credincioşi. Ne invită să rămânem în El şi El în noi, într-o comuniune în care viaţa autentică curge asemenea sevei unei viţe de vie prin ramurile sale roditoare. Ne invită la intimitate, la a cunoaşte şi a fi cunoscuţi. Ne cheamă spre locul sfinţeniei, al iubirii divine: "Rămâneţi în iubirea Mea". Acest schimb continuu de iubire, de vitalitate şi rodnicie divină, este viaţa de rugăciune. Aduce multe roade pentru că este a lui Dumnezeu, şi este voinţa Sa


Lumea Catholica, ianuarie 2013

43

pentru noi; invitaţia pe care ne-o adresează de a intra în viaţa Sa. Din aceste motive, rugăciunea şi viaţa de rugăciune nu sunt opţionale, ci esenţiale; relaţia de bază cu Dumnezeu care este însăşi viaţă pentru noi. Dumnezeu ne-a creat pentru această comuniune! Rugăciunea satisface un dor mare şi adânc din noi, deoarece Dumnezeu ne-a creat astfel; ne-a creat pentru o intimitate personală cu El. După cum spune Sf. Augustin : "Ne-ai făcut pentru Tine şi inimile noastre nu vor avea linişte până când nu se vor odihni în Tine". Viaţa de rugăciune, deci, poate fi privită ca o călătorie spre cunoaştere şi spre a fi cunoscut. Viaţa de rugăciune este una de relaţionare, tot aşa cum şi comuniunea de iubire este relaţională. Iubirea şi rugăciunea sunt dinamica la a cunoaşte şi a fi cunoscut. De exemplu, iubirea conjugală intimă, roditoare, este descrisă în Scriptură ca fiind cunoaştere: "După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea a născut..." (Facerea 4,1). Isus spune despre cei care sunt ai Săi: "Eu sunt păstorul cel bun, şi Eu îmi cunosc oile şi ele mă cunosc pe Mine..." (Ioan 10,14). În totală opoziţie cu cei care trăiesc într-o relaţie de iubire de a-l cunoaşte pe Isus, sunt cei din afara relaţiei cu El, din afara comuniunii în El, aceia pe care nu îi cunoaşte: "Mulţi vor spune în ziua aceea: 'Doamne! Doamne! Nu am profeţit în numele Tău, nu am alungat diavoli în numele Tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele Tău?' Atunci le voi declara: 'Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de Mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!'" (Matei 7,22-23). Astfel, putem spune că rugăciunea este iubire. Rugăciunea este relaţia legământului cu Dumnezeu; înstrăinarea de Dumnezeu este antiteza - este omul în izolare faţă de propria-i natură, un om fără temelii, fără rădăcini, fără rost. Această perspectivă ne poate ajuta să înţelegem faptul că rugăciunea este baza esenţială a catehezei: la ce sunt bune simplele faptele separate de adevărul viu al lui Dumnezeu, care este iubire? În relaţia cu Dumnezeu care este viaţa de rugăciune, cunoaşterea este una cu iubirea: o persoană îl cunoaşte şi este cunoscută de El. Rodnicia unei astfel de iubiri îi aduce mărire lui Dumnezeu. O astfel de persoană, care este în comuniune de iubire cu Dumnezeu, este formată în adevărul lui Dumnezeu, după cum a fost creată mai întâi după chipul lui Dumnezeu, şi aduce roade multe pentru El.


44

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Gânduri de final Cât de importantă este rugăciunea? Avem cei patru stâlpi tradiţionali ai credinţei: primul este Crezul, adevărurile de credinţă; al doilea îl constituie Sacramentele, mijloacele de har care ne permit o viaţă în adevăr; al treilea este viaţa morală, trăirea noastră umană a adevărului divin; şi al patrulea este rugăciunea. Toţi aceşti patru stâlpi ai credinţei sunt importanţi, cruciali. Totuşi, între ei, rugăciunea are o importanţă unică în câteva moduri. Să îi luăm pe fiecare în parte şi să vedem cum este afectat fiecare în mod negativ dacă viaţa de rugăciune este deficientă sau lipseşte: Crezul - Fără a avea o comuniune vie cu El, care este adevărul, doar a cunoaşte "adevărurile" le reduce la informaţii sterile şi moarte. (Desigur, astfel de cunoştinţe pot determina o persoană să dorească Izvorul acestor adevăruri.) Morala - Fără relaţia vitală de rugăciune cu El, care este bunătatea însăşi, morala catolică poate deveni doar un simplu set de legi morale, şi nu expresia umană a iubirii şi vieţii lui Dumnezeu. (Desigur, astfel de informaţii pot împinge o persoană să tânjească după Izvorul unei asemenea vieţi şi iubiri). Sacramentele - Fără viaţa de rugăciune-comuniune cu El, care este viaţa însăşi, Sacramentele (care dau harurile pe care le simbolizează) pot fi primite greşit, şi doar la exterior. Eşuează în a deveni roditoare în persoanele care nu au şi care nu pot să aibă dispoziţia interioară cerută, care permite ca harul sacramental eficace să aducă roade. Sacramentele însele pot fi neroditoare în sufletele împietrite ale persoanelor îndepărtate de Cristos, cărora trebuie să le spună: "Nu vă cunosc". Rugăciunea - Fără o autentică viaţă interioară, o viaţă de rugăciune lăuntrică, actele exterioare ale rugăciunii pot fi simple activităţi, dar fără vitalitate supranaturală. Catehismul descrie rugăciunea ca dar, ca legământ, ca şi comuniune. Fără acea "relaţie vie" cu Dumnezeu, Preasfânta Treime (CBC, nr. 2565), rugăciunile şi acţiunea de a se ruga pot fi teribil de solitare, fiind în acelaşi timp formale şi fără roade.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

45

Astfel, o viaţă personală de rugăciune în continuă creştere şi dezvoltare este necesară pentru a permite o deplină vitalitate în credinţa Bisericii, permiţând o îmbrăţişare dinamică a adevărurilor de credinţă, o expresie personală puternică a trăirii credinţei, o receptare roditoare a harului în Sacramente. Creştinul catolic trebuie să se străduiască şi să găsească acea comuniune personală cu Dumnezeu în Cristos, care este rugăciunea. Toţi stâlpii credinţei, şi astfel întreaga cateheză, slăbesc şi se diminuează din cauza unei neglijări a rugăciunii şi a vieţii interioare; toate devin limitate şi superficiale într-o viaţă falsă de rugăciune. Toate sunt însă aprofundate, întărite, hrănite şi aduse la rodire de o viaţă autentică de rugăciune. O astfel de viaţă este o viaţă în compania Domnului, o comuniune în adevărul şi viaţa Sa. Câtă nevoie are Biserica de persoane ale rugăciunii, atât printre laici cât şi printre preoţi! A dezvolta o viaţă de rugăciune - obişnuinţa de a rămâne în prezenţa Sa sfântă - cere un proces de intenţie şi har. O astfel de viaţă de rugăciune, o viaţă interioară, este singurul lucru necesar înainte să poată fi primită cateheza ca o cunoaştere vie şi roditoare a lui Dumnezeu.


46

Lumea Catholica, ianuarie 2013

În acest an, fă-ţi un plan de viaţă! Autor: pr. Ed Broom Traducător: Manuela Oltean Sursa: Catholic Exchange, 3 ianuarie 2013

De făcut anul acesta

Una dintre manifestările concrete a bunelor intenţii faţă de Dumnezeu, a dorinţei de a creşte în sfinţenie prin rugăciune şi dăruire, propusă de exerciţiile spirituale ignaţiene este formularea şi aşternerea pe hârtie, într-o manieră clară, metodică şi practică, a unui "plan de viaţă". Varietatea metodelor de a contura un plan de viaţă este nelimitată; cea propusă în acest articol vizează diferitele sectoare ale vieţii şi cum ne putem îmbunătăţi viaţa făcând-o bineplăcută Domnului. Să facem din cuvântul psalmistului o rugăciune personală: "Doamne, lucrarea mâinilor noastre o îndreptează". Un plan de viaţă bine formulat caută să aducă ordine în orice este dezordonat în vieţile noastre. Din cauza păcatului originar şi a păcatului personal, vieţile noastre sunt marcate de revoltă, confuzie şi dezordine. Duhul Sfânt este un Dumnezeu al ordinii. Fecioara de la Guadalupe a aranjat cu grijă, într-o anumită ordine, trandafirii pe tilma Sfântului Juan Diego. Din această ordine derivă pacea inimii, a minţii şi a sufletului. Definiţia augustiniană a păcii este "liniştea ordinii".


Lumea Catholica, ianuarie 2013

47

Înainte de a începe aşternerea pe hârtie a planului de viaţă, de ce să nu îi dăm acestui proiect spiritual o temă specifică, un moto, un accent pentru tot anul? Iată câteva sugestii: alegeţi o faptă a milei trupeşti sau sufleteşti la care simţiţi că Domnul vă îndeamnă să lucraţi anul acesta. Poate aţi prefera să luaţi una dintre cele 14 staţiuni ale Căii Crucii drept temă. Sau puteţi alege una dintre cele 8 fericiri pe care le găsiţi la Matei 5,1-12 şi să o trăiţi cu ajutorul planului de viaţă. Sau poate doriţi o temă mariană; alegeţi unul dintre misterele Rozariului drept stea călăuzitoare pentru anul întreg. În fine, aţi putea prefera să alegeţi un verset sau o scenă biblică ce vă captează atenţia: Isus umblând pe apă, sau unul dintre cuvintele rostite de El pe Cruce, "mi-e sete", sau, în acest An al Credinţei, "Doamne, măreşte-mi credinţa". Pot fi şi cuvintele centrale ale devoţiunii Milostivirii Divine: "Isuse, mă încred în Tine". Acum vom începe planul de viaţă şi voi sugera câteva domenii specifice ale vieţii pe care să le analizăm cu onestitate, pentru a face o scurtă propunere practică, pentru a deveni mai buni în aceste domenii. Cel mai bine este să vă faceţi propuneri practice şi realistice, nu idealiste, care s-ar destrăma rapid în mai puţin de o săptămână. Amintiţi-vă cuvintele lui Isus: "Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mai mari" (Luca 16,10). Esenţa spiritualităţii Sfintei Tereza a Pruncului Isus este de a face lucruri mărunte în viaţa de zi cu zi, dar cu o dragoste mare. Acesta este secretul şi cheia sfinţeniei! Propuneri pentru planul de viaţă: categorii specifice 1. Viaţa de rugăciune. Examinaţi-vă serios modul, conţinutul şi starea actuală a vieţii de rugăciune, şi cum puteţi să o îmbunătăţiţi. Propunere: Acordaţi zilnic 5 minute în plus pentru rugăciune. 2. Spovada/Reconcilierea. Toţi ne naştem păcătoşi. Până la moarte trebuie să luptăm cu toate puterile, dar mai mult cu încredere în harul divin, pentru a învinge păcatul din viaţa noastră. Păcatul este duşmanul nostru de moarte principal. Unul dintre cele mai eficace moduri de a învinge păcatul este prin primirea Sacramentului Spovezii. Atingerea vindecătoare şi harul lui Dumnezeu se manifestă din plin prin acest Sacrament.


48

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Propunere: Mergeţi la Spovadă mai des (dumneavoastră decideţi cât de des). De asemenea, pregătiţi-vă pentru Spovada cu o seară înainte şi încredeţi-vă mai mult în mila lui Dumnezeu. Vom învinge prin mila Domnului! 3. Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie. Mântuirea noastră depinde de disponibilitatea noastră de a-l lăsa pe Isus să ne mântuiască. Numele Isus înseamnă Mântuitor. Isus conturează un plan clar şi concret de acţiune pentru a fi mântuiţi în cuvântarea Sa despre Pâinea Vieţii (Ioan 6,22-71). Citiţi şi meditaţi asupra cuvintelor Sale de viaţă. Un rezumat al mesajului lui Isus ar fi acesta: mântuirea sufletelor noastre nemuritoare depinde de mâncare şi băutură. Adam şi Eva au mâncat şi au adus moartea în lume. Isus ne promite viaţa veşnică dacă mâncăm şi bem Trupul şi Sângele Său, în Sfânta Împărtăşanie. El proclamă clar, fără nici o urmă de îndoială: "Eu sunt Pâinea Vieţii... Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de pe urmă". Propunere: Ţintiţi spre Liturghia şi Împărtăşania zilnică! Dacă deja faceţi aceasta, veniţi cu zece minute înainte de a începe Liturghia pentru a oferi intenţiile dumneavoastră. Harul ce intră în inima dumneavoastră este direct proporţional cu pregătirea şi dispoziţia pe care o aveţi. Sfânta Împărtăşanie ne poate transforma în sfinţi! Acesta este un lucru minunat! 4. Viaţa de apostolat. A fi ucenicul lui Cristos înseamnă a fi misionar. Ultimele cuvinte a lui Isus înainte de a se înălţa la cer au fost: "Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, 20 învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii " (Matei 28,19-20). În acest An al Credinţei, suntem provocaţi la a creşte în credinţă, dar şi la a împărtăşi credinţa noastră celorlalţi. Într-adevăr, unul dintre modurile cele mai bune de a ne întări credinţa este să o împărtăşim cu alţii. Încercaţi! Propunere: Care ar putea fi o modalitate concretă? În familie, propuneţi recitarea zilnică a Rozariului. În afara familiei, invitaţi o persoană care s-a îndepărtat de Biserică să vină înapoi în Biserica Catolică. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să iubim ceea ce iubeşte El: mântuirea sufletelor!


Lumea Catholica, ianuarie 2013

49

5. Formarea permanentă. În acest An al Credinţei, Papa Benedict al XVI-lea ne-a îndemnat să citim documentele Conciliului Vatican II, în special cele patru Constituţii Dogmatice: Dei Verbum (despre Cuvântul lui Dumnezeu), Sacrosanctum Concilium (despre Liturghie), Gaudium et Spes şi Lumen Gentium (despre Biserică). Creştinii catolici trebuie să depună astăzi eforturi concertate pentru a învăţa mai în profunzime despre credinţa lor. Credinţa noastră catolică este un ocean imens, în adâncime şi în întindere. Propunere: Acordaţi măcar 15 minute zilnic pentru a studia serios credinţa catolică. 6. Penitenţă. Pentru a zbura, o pasăre are nevoie de două aripi. Similar, pentru ca sufletul să ajungă la un grad înalt de spiritualitate trebuie să concentreze cu seriozitate asupra a două practici: rugăciunea şi penitenţa. Fecioara de la Fatima, în apariţiile sale în faţa celor trei păstoraşi, a insistat ca ei să se roage - în special Sfântul Rozariu - dar şi să ofere jertfe pentru convertirea sărmanilor păcătoşi. Propunere: Deoarece vinerea este ziua de penitenţă obligatorie, de ce nu încercaţi una dintre următoarele propuneri: fără carne, fără dulciuri întreaga zi, fără televizor, mâncaţi mai puţin, faceţi Calea Crucii, nu vă plângeţi întreaga zi! 7. Munca. Toţi suntem chemaţi să muncim. Dumnezeu îi spune lui Adam că îşi va câştiga pâinea cu sudoarea frunţii. Sfântul Pavel ne îndeamnă să muncim pentru mântuirea noastră cu frică şi tremur. De asemenea, ştim probabil cu toţii din experienţa personală că lenea este lucru în slujba diavolului. Examinaţi-vă cu atenţie ziua de lucru şi vedeţi ce se poate îmbunătăţi. Propunere: Fiţi punctuali cu începerea lucrului, lucraţi conştiincios şi fiţi oneşti cu ora la care plecaţi. Amintiţi-vă că lucraţi pentru Domnul. Aşa cum ne aminteşte Sf. Pavel: "Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu". 8. Chemarea vocaţională. Majoritatea suntem chemaţi la viaţa de familie, unii sunt chemaţi la preoţie sau călugărie, iar alţii la o viaţă de persoane singure.


50

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Dacă suntem chemaţi la viaţa de căsătorie, ce examinare clară a conştiinţei şi ce hotărâri concrete putem lua cu privire la propriul plan de viaţă? Propunere: Examinaţi-vă şi răspundeţi la următoarele întrebări: Cum aş putea să fiu un soţ/soţie/fiu/fiică mai bun/bună? Cum pot să fiu un tată/o mamă mai bun/bună? Rugaţi-vă pentru aceasta şi Duhul Sfânt vă va inspira propuneri concrete. 9. Îndrumarea spirituală. Pe lângă spovedirea deasă, lecturile spirituale şi studiile teologice serioase, cei care doresc să înainteze pe drumul spre perfecţiunea spirituală trebuie să beneficieze de o îndrumare spirituală periodică. Sf. Ioan al Crucii ne spune direct: "Cel care se are pe sine însuşi ca propriul îndrumător spiritual, are un discipol idiot". Cu alte cuvinte, cu toţii avem puncte slabe şi avem nevoie de cineva din exterior să ne ajute pe calea exigentă şi riguroasă a sfinţeniei. Propunere: Rugaţi-vă ca Domnul să vă ajute să găsiţi un astfel de îndrumător spiritual. Dacă l-aţi găsit deja, atunci fiţi recunoscători, smeriţi şi ascultători! 10. Maria, viaţa, dulceaţa şi speranţa noastră. Un plan de viaţă menit succesului ar fi incomplet dacă nu am include-o şi pe Fecioara Maria. Aşa cum ne spune cu convingere Sf. Louis de Montfort, "cel mai uşor, rapid şi eficient drum spre sfinţenie trece printr-o devoţiune autentică faţă de Maria". Cu alte cuvinte, ea este scurtătura către Dumnezeu! Propunere: Recitarea zilnică a Rozariului, consacrarea la Fecioara Maria, lecturi mariane, trăire în prezenţa Mariei şi imitarea virtuţilor Mariei. Alegeţi cea mai slabă dintre virtuţile dumneavoastră şi rugaţi-o pe Maria în acest an să mijlocească pentru a vă învinge pe voi înşivă! Maria este slăbiciunea lui Dumnezeu! El nu se poate împotrivi rugăciunilor ei! Să încheiem cu cuvintele pline de înţelepciune ale lui Adoplhe Tanquerey, din cartea sa "Viaţa spirituală": "Omul care respectă reguli bine definite de viaţă economiseşte timp: 1. Nu pierde timp cu ezitări. Ştie exact ce şi când are de făcut. Chiar dacă programul său nu este detaliat cu precizie matematică, cel puţin stabileşte perioade de timp şi principii pentru practicile religioase, recreere, muncă etc. 2. Apar puţine lucruri neprevăzute, pentru că şi atunci


Lumea Catholica, ianuarie 2013

51

când intervine ceva neaşteptat, el este pregătit, stabilind de dinainte exerciţii care pot fi adaptate şi modalitatea în care poate să compenseze aceasta. Oricum, după ce aceste situaţii excepţionale trec, el revine imediat la regulile sale. 3. Inconsecvenţa dispare. Regulile îl îndeamnă să facă întotdeauna ceea ce este stabilit în ele, şi aceasta în fiecare zi şi în fiecare oră a zilei. Astfel se formează obiceiuri care dau continuitate vieţii sale şi asigură perseverenţa. Zilele lui sunt pline cu fapte bune şi cu merite" (#560).


52

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (I) Autor: pr. Mihail Farcaş Sursa: Editura Presa Bună

Cateheze pentru Anul Credinţei

Special pentru acest An al Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 şi noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri şi adulţi, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulţilor de pr. Mihail Farcaş, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenţia autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicaţie adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulţi. Catehismul Bisericii Catolice ne spune următoarele învăţături despre Crez, în general: 185. Cine spune "cred", spune "Ader la ceea ce noi credem". Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei, normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

53

186. Încă de la origine, Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte, normative pentru toţi. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate, destinate în special candidaţilor la Botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor, ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important, pentru a da o singură învăţătură completă de credinţă. Şi, după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic mulţime de ramuri, tot astfel acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinsă în Vechiul şi Noul Testament. 187. Aceste sinteze ale credinţei sunt numite "mărturisiri de credinţă" pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Sunt numite "Crez" după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: "Cred". Sunt numite şi "Simboluri ale credinţei". 188. Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă o pecete) care era prezentat drept semn de recunoaştere. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. Simbolul credinţei este, aşadar, un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. Symbolon desemnează, apoi, o culegere, o colecţie sau un sumar. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. De aceea slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. 189. Prima "mărturisire de credinţă" se face la Botez. "Simbolul credinţei" este în primul rând simbolul baptismal. Pentru că Botezul este dat "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19), adevărurile de credinţă mărturisite la Botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. 190. Simbolul este deci împărţit în trei părţi: "Întâi este vorba despre prima persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei; apoi, despre a doua persoană dumnezeiască şi despre misterul răscumpărării oamenilor; în sfârşit, despre a treia persoană dumnezeiască, izvor şi principiu al sfinţirii noastre". Acestea sunt "cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)".


54

Lumea Catholica, ianuarie 2013

191. "Aceste trei părţi sunt distincte, deşi legate între ele. După o comparaţie adeseori folosită de părinţi, le numim articole. Într-adevăr, după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă, tot astfel, în această mărturisire de credinţă, s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct". După o tradiţie veche, atestată deja de sfântul Ambrozie, există şi obiceiul de a număra 12 articole ale Crezului, simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice. Dintre toate simbolurile credinţei, două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194. Simbolul apostolilor, numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. Marea lui autoritate vine din acest fapt: "El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană, unde şi-a avut scaunul Petru, primul dintre apostoli, şi unde acesta a adus expresia credinţei comune". 195. Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. 197. Ca în ziua Botezului, când toată viaţa noastră a fost încredinţată "îndreptarului de învăţătură" (Rom 6,17), să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă, care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală, e meditaţia inimii noastre şi paza ei statornică; e, fără îndoială, comoara sufletului nostru.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

55

Articolul 1. Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului Cred în Dumnezeu "Cred în Dumnezeu": această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. Articolele din Crez depind toate de primul, după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. Numele lui Dumnezeu Dumnezeu are un nume. El nu este o forţă anonimă. Dumnezeul cel viu: Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. Dumnezeu îi spune lui Moise: "Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi - Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob" (Ex 3,6). "Eu sunt cel care sunt: Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam" (cf. Ex 3,14-15). Acest nume divin este misterios, aşa cum Dumnezeu este mister. Revelându-şi numele, Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea, care este dintotdeauna şi pentru totdeauna, valabilă pentru trecut ("Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi", Ex 3,6), ca şi pentru viitor ("Voi fi cu tine",Ex 3,12). Numele divin "Eu sunt" sau "El este" exprimă fidelitatea lui Dumnezeu care, în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită, "îşi păstrează îndurarea peste mii de generaţii" (Ex 34,7). Dumnezeu revelează că el este "bogat în milostivire" (Ef 2,4) mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat, Isus va revela că el însuşi poartă numele divin: "Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi şti că Eu sunt" (In 8,28).


56

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Dumnezeu este iubire Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11,1). Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa; Această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi; va merge până la darul cel mai de preţ: "Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut" (In 3,16). Sfântul Ioan spune: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16) Implicaţiile credinţei în Dumnezeul unic 

Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: "Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe" (Iob 36,26). De aceea, Dumnezeu trebuie să fie "primul slujit".

Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este cel unic, tot ce suntem şi tot ce avem vine de la el: "Ce ai ce să nu fi primit?" (1Cor 4,7). "Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?" (Ps 116,12).

Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Gen 1,26).

Înseamnă a ne folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul unic ne face să ne folosim de lucruri în măsura în care acestea ne apropie de el şi să ne dezlipim în măsura în care ne depărtează de el.

Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare, chiar şi în restrişte.

N.B.: Acest ultim punct dedicat "implicaţiilor" poate fi uşor transformat în întrebări de grup sau angajamente personale şi de grup ca şi rezultat/rod al catehezei.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

57

Despre Crezul Apostolic (IV) Autor: pr. John Hardon Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Pocket Catholic Catechism 3. "Care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara"

Isus Cristos

Până acum, Crezul Apostolic l-a identificat pe Isus Cristos ca fiind a Doua Persoană a Treimii, care S-a făcut om. În acest al treilea articol, mărturisim credinţa cu privire la felul în care Isus s-a făcut om. El nu a fost conceput de un tată uman, ci de Duhul Sfânt; şi S-a născut din Fecioara Maria. În continuare vom urmări să arătăm cum anume înţelege Biserica umanitatea lui Cristos şi să identificăm privilegiile principale ale Mamei Sale, Fecioara Maria. În definitiv, Isus a luat de la ea natura Sa umană şi ea este în continuare Mama Sa, fiind împreună cu El în gloria cerească. Isus Cristos este om adevărat Cel mai vechi Crez menţionează faptele de maximă importanţă ale vieţii pământeşti a lui Isus şi anume conceperea şi naşterea Sa, pătimirea şi moartea Sa pe Cruce şi Învierea Sa cu trupul din morţi. Se vorbeşte întotdeauna despre o Persoană care este una cu Tatăl, ca Dumnezeu, dar în


58

Lumea Catholica, ianuarie 2013

acelaşi timp una cu noi, ca om. Încă din timpurile apostolice, erezia docetismului considera că Isus doar părea să fie om care s-a născut, a trăit, a suferit şi a înviat din morţi. Docetiştii aparţineau acelui fals curent filosofic care susţinea că materia şi spiritul sunt total opuse între ele. Prin urmare, afirmau ei, era imposibil ca Dumnezeu, care este spirit pur, să se întrupeze într-un corp material. Acesta este motivul pentru care Evanghelia Sf. Ioan subliniază clar că Isus Cristos este într-adevăr una cu Tatăl, care este Dumnezeu, şi în acelaşi timp insistă atât de mult să arate că Isus Cristos este om adevărat. Isus a obosit pe drum (Ioan 4,6); Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat (Ioan 11,33); El a plâns la mormântul lui Lazăr (Ioan 11,35); a lăsat să i se ungă picioarele (Ioan 12,3); a spălat picioarele discipolilor (Ioan 13,12); a fost prins şi legat în Grădina Măslinilor (Ioan 18,12); a fost lovit peste faţă de una din gărzi în timpul Patimilor (Ioan 18,22); a fost biciuit, încoronat cu spini, înveşmântat în mantie de purpură (Ioan 19,1-2); şi-a dus Crucea pe Calvar (Ioan 19,17); pe Cruce a spus: "Mi-e sete", şi după ce a luat oţetul, a spus: "S-a împlinit", şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul (Ioan 19,29-30); unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19,34); după Înviere, l-a chemat pe Toma, care se îndoia, să îşi pună degetele în găurile lăsate de cuie în mâinile Sale şi să îşi pună mâna în coasta Sa deschisă (Ioan 20,27). Trup şi suflet omenesc. Faptul că Isus a avut cu adevărat un trup şi un suflet omenesc are o deosebită importanţă. 

Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, ele au putut fi separate, aşa cum s-a întâmplat pe Cruce, şi aceasta i-a cauzat moartea.

Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, El a suferit cu adevărat în trup şi suflet şi astfel ne-a mântuit, îndurând deopotrivă suferinţa trupească şi spirituală.

Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, când a înviat din morţi, sufletul Lui s-a reunit cu trupul.

Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, El poate fi cu adevărat imitat de noi în eforturile noastre de sfinţire. Virtuţile pe care le-a practicat ca om au fost atributele lui Dumnezeu în formă umană. Pe


Lumea Catholica, ianuarie 2013

59

măsură ce devenim tot mai asemănători cu Isus ca om, devenim mai asemănători cu Isus care este Dumnezeul nostru. 

Fiindcă are acum un trup şi un suflet omenesc glorificat, El este în Preasfânta Euharistie în plinătatea naturii Sale omeneşti unită cu a Doua Persoană a Treimii într-o singură Persoană Divină.

Voinţa umană liberă. Adevărata umanitate a lui Isus implică faptul că El a avut voinţă umană liberă. Din acest motiv El a putut să ne mântuiască. Prin jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, El a dobândit pentru noi harurile de care avem nevoie pentru mântuirea noastră. A jertfi înseamnă a da de bunăvoie ceva preţios lui Dumnezeu. Isus, cu propria Sa voinţă umană liberă, s-a oferit pe Sine Însuşi pe Calvar ca să ispăşească păcatele noastre, să ne scape de iad şi să ne ducă în ceruri. Spunând aceasta, să nu cumva să uităm că, deşi El putea cu adevărat să aleagă cu o voinţă umană reală, nu putea niciodată să săvârşească vreun păcat. Nu numai că nu a făcut vreun păcat, dar nici măcar nu ar fi putut să îl săvârşească, fiindcă natura Sa umană era unită cu natura Sa Divină într-o singură Persoană, care este Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu poate păcătui. Implicaţiile acestui mister sunt extreme: nu aparţine esenţei libertăţii umane să aleagă ceea ce este contrar voinţei lui Dumnezeu. Isus Cristos a putut alege cu propria Sa voinţă omenească. De fapt, chiar aşa a şi făcut. El a ales însă întotdeauna ceea ce îi era mai plăcut Tatălui Său ceresc. Lupta pe care a dat-o în agonia Sa în Grădina Măslinilor nu a fost niciodată un conflict între voinţa Sa liberă şi voinţa Tatălui, ci groaza spontană a omului în faţa perspectivei durerii. Isus istoric. Docetismul timpurilor moderne încearcă să reducă faptele menţionate în istorie despre Isus la simple idei mistice sau chiar mitice despre existenţa Sa. De aceea auzim atât de mult în zilele noastre vorbindu-se despre diferenţa dintre Isus din istorie şi Cristosul credinţei. Adepţii docetismului consideră că primii creştini, realmente hipnotizaţi de acel om minunat care era Isus, l-au considerat mult mai mult decât era cu adevărat. Imaginaţia lor înflăcărată l-a transformat într-o Persoană Divină, iar fantezia lor pioasă i-a atribuit o serie de fapte imposibil de realizat de un om. Aceste idei stau la baza a ceea ce Sf. Papă Pius al X-lea a condamnat sub numele de


60

Lumea Catholica, ianuarie 2013

modernism în Enciclica Lamentabili, din 3 iulie 1907. Iată câteva din erorile pe care le-a respins Papa: 

"Divinitatea lui Isus Cristos nu este dovedită de Evanghelii. Este mai degrabă o dogmă pe care conştiinţa creştină a dedus-o din noţiunea de Mesia."

"Cu siguranţă Cristos pe care îl prezintă istoria este cu mult inferior lui Cristos care face obiectul credinţei creştine."

"Criticii pot să îi atribuie lui Cristos o cunoaştere fără limite numai în baza unei ipoteze care este de neconceput din punct de vedere istoric şi este respinsă de simţul moral."

"Cristos nu a avut dintotdeauna conştiinţa demnităţii Sale mesianice."

Biserica Catolică nu a permis niciodată credincioşilor să considere că imaginaţia creativă a primilor creştini a împodobit faptele reale ale lui Isus. Dimpotrivă, Conciliul Vatican II (Dei Verbum, V, 19) a dat o declaraţie fermă referitoare la validitatea istorică a Evangheliilor: "Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, fiul Lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer". Cuvântul cheie în învăţătura Conciliului este "realmente". Aceasta ne reaminteşte ceea ce le scria Sf. Petru creştinilor din primul secol: "De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea Lui pe baza unor basme bine ticluite". De ce nu? Fiindcă "am fost martori oculari ai măreţiei Lui" (2Petru 1,16). De asemenea, aminteşte ce scria Sf. Ignaţiu, aflat în drum spre martiriu, în anul 107 dC: "Isus Cristos este cu adevărat din seminţia lui David după trup... El a fost cu adevărat pironit cu trupul pe Cruce, pentru noi... El a suferit cu adevărat şi cu adevărat a înviat din morţi. Nu este aşa cum spun unii necredincioşi... În realitate, ei sunt cei care cred în fantezii" (Scrisoare către locuitorii din Smirna, 1-2). În epoca noastră sceptică, când, pentru mulţi, fundamentele istorice ale creştinismului sunt reduse la simple mituri, trebuie să fim în stare să vedem că aceia care transformă în mituri Evangheliile sunt cu adevărat cei care cred în fantezii.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

61

Arta de a trăi: Când etica nu are nici o destinaţie Autor: Edward P. Sri Traducător: Adela Porumbel Sursa: Lay Witness Magazine, ian/feb 2012

Se poate fără direcţie?

Nu îmi plăcea nou meu partener de călătorie cu maşina. "După 300 de iarzi, faceţi dreapta," spuse o voce caldă de robot. "La capătul străzii, faceţi stânga... Staţi pe banda dreaptă... Întoarceţi când este posibil... Întoarceţi când este posibil." De ce eram atât de deranjat de GPS-ul primit cadou de Crăciun? Soţia mea era bucuroasă de un ajutor în plus în aflarea direcţiilor, dar eu mă simţeam enervat de comenzile lui constante. De câte ori conduceam, îi spuneam soţiei să închidă "aparatul acela". La început, am crezut că îmi displăcea GPS-ul pentru că preferam să mă uit pe o hartă şi să învăţ drumurile singur. Nu vroiam să fiu complet dependent de un calculator în cazul în care ceva mergea prost. Dar în final, am realizat că exista o cauză mai profundă pentru iritarea mea. Am admis pe jumătate glumind către soţie: "Cred că pur şi simplu nu îmi place să îmi spună alţi oameni ce să fac!"


62

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Telos-ul în etică Celor mai mulţi dintre noi nu ne place să ni se comande, dar ne displace şi mai mult când nu vedem scopul comenzilor cuiva. În mod similar, când moralitatea este văzută asemenea unor direcţii ce ne conduc la o destinaţie fericită, ea este binevenită precum un ghid preţios în viaţă. Dar când etica nu este văzută în relaţie cu împlinirea omenească, ea pare să fie doar o grămadă de reguli - comenzi arbitrare stabilite de vreo Biserică, grup sau religie care încearcă să spună altor oameni ce să facă. Biserica pare să fie asemenea vocii intruzive a GPS-ului, dându-ne ordine morale care nu au niciun sens pentru cei mai mulţi oameni. "Fii răbdător... întotdeauna spune adevărul... nu folosi contracepţia... nu face sex în afara căsătoriei... întoarce atunci când este posibil." Filosoful american Alasdair MacIntyre observă că analiza etică ce nu ia în considerare telos-ul omului (în greacă τέλος înseamnă scop, ţel, punct final) duce la acest tip de percepţie negativă a moralităţii. În cartea sa "După virtute", MacIntyre indentifică trei elemente ale tradiţiei aristoteliene a eticii care adesea nu mai sunt considerate împreună astăzi: 1. Omul aşa cum este: Acesta se referă la starea prezentă a omului, contrabalansată de firea umană neinstruită, cu diferitele ei dorinţe, emoţii, slăbiciuni şi vicii. 2. Omul aşa cum ar putea fi dacă şi-ar împlini telos-ul: Acesta ia în considerare scopul vieţii umane - ce fel de persoană voi deveni? Telos-ul omului este o "viaţă bună", în decursul căreia omul îşi atinge potenţialul prin trăirea vieţii în excelenţă. 3. Etica: Ia în considerare trecerea de la primul la al doilea punct de mai sus. Ea examinează cum emoţiile şi dorinţele dezordonate, date de firea omenească, pot fi educate astfel încât cineva să poată face tranziţia de la starea prezentă, omul aşa cum este, la telos-ul lui. În cadrul acestui tipar, etica nu se concentrează pe legi, ci pe trecerea de la condiţia curentă a omului la înflorirea sa - ori, cum am spune noi, catolicii, trecerea de la starea căzută a omului la starea sa de perfecţiune.


Lumea Catholica, ianuarie 2013

63

Pentru că aşa a spus Dumnezeu O îndepărtare majoră de la această structură în trei straturi a apărut pe la 1300, când William Ockham (filosof scolastic, catolic la origini, călugăr franciscan mai apoi, considerat "primul protestant" prin evoluţia sa ulterioară) a făcut din legea lui Dumnezeu, centrul moralităţii. Tradiţia catolică înţelesese legea ca parte a unui cadru mai larg - corespunzând modului în care Dumnezeu ne-a făcut şi reprezentând calea pentru fericirea umană. Dumnezeu a dat legea morală spre binele nostru. Pentru Ockham, totuşi, legea este expresia arbitrară a voinţei şi puterii lui Dumnezeu. Trebuie să ne supunem legii divine nu pentru că legea este spre bine nostru, ci pur şi simplu pentru că aşa ne-a spus Dumnezeu să facem. În viziunea lui Ockham, Dumnezeu este liber să facă orice doreşte. El ne-a spus: "Să nu ucizi... să nu comiţi adulter." Dar dacă Dumnezeu vroia, ne-ar fi putut spune şi: "Fură" sau "Înjură". Dumnezeu poate să dea orice lege vrea el. Nu trebuie să fie spre binele nostru. Învăţăturile lui Ockham şi-au păstrat influenţa mult timp după moartea sa. În special, Ockham a separat legea lui Dumnezeu de firea umană şi astfel de binele nostru propriu. De asemenea, el a făcut din lege centrul moral al vieţii, în loc să vadă legea ca parte a unei viziuni mai mari despre fericirea şi înflorirea omului. Iluminism? O altă transformare majoră a apărut în secolele XVII şi XVIII, în perioada cunoscută ca "Iluminism". Proiectul iluminist în ce priveşte etica nu şi-a propus să schimbe înţelegerea tradiţională a legilor morale. De fapt, mulţi filosofi iluminişti au păstrat majoritatea concluziilor morale pe care creştinii le aveau de secole - nu comite adulter, nu fura, nu minţi etc. Iluminismul, totuşi, a căutat moduri noi de a justifica aceste concluzii morale. Aceste abordări noi intenţionau să dea o însemnătate raţională legii morale, fără a se concentra pe cum erau legate acele legi de fericirea oamenilor. Din nou etica era scoasă din context, şi anume cum poate fi direcţionată natura umană spre împlinirea telos-ului ei.


64

Lumea Catholica, ianuarie 2013

O figură cheie a acestei perioade a fost filosoful german Immanuel Kant, în secolul optsprezece. Kant a provocat oamenii să pună la îndoială tradiţiile pe care le-au primit. Creştinismul nu mai era văzut ca o ucenicie preţioasă unde poate fi învăţată arta vieţii. Pentru Kant, oamenii trebuie să arunce "jugul" tradiţiei si să devină "gânditori liberi", ce descoperă pentru ei înşişi legea morală. Kant credea că orice individ poate să îşi folosească independent raţiunea pentru a ajunge la concluziile morale aplicabile tuturor. Oameni de diferite religii şi fundamente etice se pot pune de acord asupra aceloraşi principii morale dacă lasă deoparte tradiţiile despre etică şi îşi folosesc doar raţiunea. Dacă regulile moralităţii sunt raţionale, atunci acestea ar trebui să fie aceleaşi pentru toate fiinţele umane, aşa cum regulile matematice sunt raţionale şi aceleaşi pentru toţi. Un test raţional Kant a conceput un test raţional, pe care credea că îl pot folosi toţi oamenii pentru a ajunge la aceste legi morale universale. El a învăţat că un principiu moral ar putea fi justificat raţional dacă o persoană ar putea dori în mod consecvent ca toţi oamenii să trăiască conform acelui principiu. "Acţionează numai conform acelei maxime prin care poţi şi în acelaşi timp vrei să devină o lege universală." Maxime morale precum "Să nu furi," "Să nu ucizi," şi "Să nu minţi" ar avea o justificare raţională, după Kant, deoarece eu pot vrea în mod consecvent ca toată lumea să acţioneze în acest fel. Există câteva probleme în această abordare. Mai întâi, testul lui Kant nu garantează că toţi vor ajunge la aceleaşi legi morale. Diferiţi oameni ar putea urma abordarea lui Kant şi în acelaşi timp apăra precepte morale diferite, dar care trec testul său de raţionalitate etică. De exemplu, cineva care promovează cumpătarea ("Nu te îmbăta niciodată") şi cineva căruia îi place să fie ameţit ("Este bine să te îmbeţi câteodată") ar putea fiecare să concluzioneze că propria maximă este o lege morală bună, deoarece fiecare ar putea vrea ca preceptul moral propriu să fie aplicat tuturor. În cadrul schemei lui Kant, oricare dintre aceste poziţii poate rămâne complet raţională şi consecventă chiar dacă se află în opoziţie una cu alta. În al doilea rând, şi mai în miezul chestiunii, conform abordării lui Kant analiza etică devine mai mult un exerciţiu abstract despre ce reguli ar trebui


Lumea Catholica, ianuarie 2013

65

să fie urmate. Iar acest exerciţiu este transmis fără o concepţie bine gândită despre telos-ului omului - ce anume este o viaţă bună. Problema crucială "Ce fel de persoană voi deveni?" nu este urmărită adecvat. Astfel, cel de-al treilea element al structurii etice aristoteliene este lăsat în afara ecuaţiei. După cum explică MacIntyre, omul aşa cum este (natura umană neinstruită, cu dorinţele şi emoţiile ei dezordonate; primul punct) nu se află iniţial în armonie cu preceptele eticii (al doilea punct) şi trebuie ghidată de acele precepte pentru a putea înflori şi ajunge la telos-ul omului (al treilea punct). Dar fără o concepţie clară asupra telos-ului, scopul legii morale şi conexiunea ei cu omul aşa cum este nu mai sunt clare. "De vreme ce întregul scop al eticii [...] este să dea posibilitatea omului să treacă de la starea sa prezentă la adevărata sa finalitate, eliminarea oricărei noţiuni a esenţei naturii umane alături de abandonarea oricărei noţiuni de telos, lasă în urmă o schemă morală formată din două elemente ale căror relaţii devin destul de neclare" (MacIntyre, "După Virtute"). Drept urmare regulile au devenit centrul moralităţii în perioada Iluminismului. Şi acele reguli par să se afle în opoziţie cu dorinţele şi emoţiile naturii umane căzute, care caută propria plăcere, propriul confort şi câştig. De ce ar fi cineva cinstit, cast, credincios şi generos? De ce ar face sacrificii pentru alţii, de ce ar îndura suferinţa, ar nega propria plăcere şi ar practica auto-controlul? Dacă este de la sine înţeles că omul este făcut pentru prietenia cu Dumnezeu şi semenii, că va găsi fericirea numai în împlinirea acelor relaţii fundamentale şi că are nevoie de virtuţi pentru a putea trăi în excelenţă acele relaţii, atunci preceptele morale au sens precum un ghid pe calea spre înflorirea omului. Renunţând la o concepţie clară despre telos-ul omului - adică exact ce lipseşte lumii moderne - chemarea la virtute şi la urmarea legilor morale ale lui Dumnezeu pare o poruncă arbitrară, aflată în calea dorinţelor omului de plăcere şi câştig. Fără o convingere că omul aşa cum este are o destinaţie clar definită, spre care încearcă să ajungă (un telos), legea morală sună precum instrucţiunile date unor oameni care nu vor să ajungă nicăieri, sau precum un GPS nedorit care ne spune arbitrar şi fără niciun scop ce să facem. "Fii cast... fii credincios... nu face avorturi... nu permite căsătoria între homosexuali... întoarce când este posibil."


66

Lumea Catholica, ianuarie 2013

Š Catholica www.lumea.catholica.ro

Lumea Catholica, ianuarie 2013  

Revista electronica Lumea Catholica. Numarul pe luna ianuarie a anului 2013.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you