Issuu on Google+


2

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Sumar: Ce ne-a adus 2009? Ce ne va aduce 2010? .......................................... 3 Phil Lawler A-l găsi pe Dumnezeu în migranţi şi străini ...................................... 15 Zenit Viaţa Venerabilului Ioan Paul al II-lea oferă răspunsuri la problemele societăţii........................................................................... 20 CNA Euharistia: scurtă istorie .................................................................... 25 Alfred McBride, OP Îmbrăcarea veşmintelor liturgice şi rugăciunile respective ............ 33 pr. Mauro Gagliardi Moschei şi minarete ............................................................................ 39 pr. John Flynn Sfântul Grigore din Nazianz ................................................................ 43 Enrico Pepe Învăţarea tinerilor: Riscul educaţiei .................................................. 49 Dwight Longenecker Arta de a trăi: Despre virtuţi .............................................................. 57 Edward P. Sri Sfinţii, prietenii noştri (lunile decembrie-ianuarie) ......................... 62 Manastur1Vest.cnet.ro


Lumea Catholica, ianuarie 2010

3

Ce ne-a adus 2009? Ce ne va aduce 2010? Autor: Phil Lawler Traducător: Radu Capan Sursa: CWNews În cele ce urmează, reunim trei materiale distincte, un fel de serial semnat de Phil Lawler, directorul agenţiei catolice de ştiri CWNews (Catholic World News), din ultimele zile ale lunii decembrie 2009. Renumitul analist a ales din ultimul an ştirile rele şi ştirile bune, aventurându-se să facă şi unele predicţii pentru 2010. În mod evident, o parte din articol este mai relevant pentru publicul american. Dar şi aşa, am considerat aceste sinteze prea interesante ca să nu vi le oferim, cu foarte mici adaptări. Dacă aţi urmărit Catholica.ro în 2009, cunoaşteţi deja multe dintre cele prezentate mai jos. Dacă unele au scăpat, nu a fost pentru a "muşamaliza" ceva negativ, ci pentru că relevanţa acelor evenimente pentru publicul român era scăzută. Acum că anul 2009 a trecut, m-am uitat peste ştirile pe care le-am avut şi am ales câte cinci ştiri în trei categorii: cele mai triste (dezamăgitoare) ştiri din 2009, cele mai bune (încurajatoare) ştiri din 2009 şi cele care trebuie urmărite în 2010. Voi începe cu ştirile neplăcute. Cele mai triste ştiri din 2009 5. Decăderea Episcopului Raymond Lahey De-a lungul a câtorva săptămâni chinuitoare din toamna trecută, credincioşii Diecezei canadiene Antigonish au aflat de datoria de 13 milioane de dolari către victimele abuzurilor sexuale comise de clerici, iar apoi despre surprinzătoarea retragere a Episcopului Raymond Lahey. Au aflat apoi că a fost vorba


4

Lumea Catholica, ianuarie 2010

despre o demisie forţată; după un control pe aeroport, pe calculatorul Episcopului a fost descoperite materiale pornografice cu minori. Inevitabil apare o întrebare: Cum de reprezentanţii legii ştiau despre reprobabilul interes al Episcopului (căci laptopul său a fost studiat aparte, mai mult decât într-un control de rutină făcut de regulă pe aeroport), în timp ce colegii săi Episcopi nu ştiau? Şi dacă ştiau, de ce nu au acţionat din timp pentru a evita această ruşine asupra prelatului şi a Bisericii? 4. Decăderea pr. Marcial Maciel Încă din primele zile ale Legiunii lui Cristos, membrii au privit spre fondatorul lor, pr. Maciel, ca la un sfânt printre noi, a cărui viaţă trebuie urmată. Chiar şi după ce Vaticanul i-a cerut lui Maciel, ajuns în etate, să trăiască restul vieţii izolat, după ce se găsiseră dovezi ale unui comportament sexual necorespunzător, legionarii şi-au apărat fondatorul. Aşa se face că în februarie, când liderii Legiunii au recunoscut în sfârşit oficial greşelile lui Maciel, impactul asupra membrilor a fost devastator. Scandalul a scos la iveală în 2009 că, pe lângă folosirea incorectă a finanţelor Legiunii, a avut o amantă şi cu ea un copil, şi a plagiat o carte. Poate o mişcare religioasă fondată de un om cu astfel de minusuri să supravieţuiască? Pot legionarii de astăzi să creadă în conducerea care l-a protejat pe pr. Maciel atâţia ani? Papa Benedict al XVI-lea a cerut să se facă o vizitaţiune apostolică, iar cinci prelaţi au început din vară să investigheze situaţia şi să caute un posibil răspuns. 3. Extremismul distructiv al Episcopului Richard Williamson Una dintre ştirile cele mai bune din 2009 a fost extraordinarul gest făcut de Papa către Societatea tradiţionalistă Sf. Pius al X-lea (SSPX), din păcate umbrit de acţiunea unuia dintre liderii SSPX, Episcopul Richard Williamson. În chiar săptămâna în care Sfântul Părinte a anunţat ridicarea excomunicării celor patru Episcopi lefebvrişti, un post de televiziune suedez a transmis un interviu (vechi de câteva luni) în care Episcopul Williamson îşi explica scepticismul privind dimensiunea Holocaustului. Viziunea sa asupra acestei teme - binecunoscută în cercul său, dar se pare că nu şi oficialilor Vaticanului implicaţi în dialogul cu SSPX - a şocat lumea şi a provocat mânia liderilor evrei din toată lumea. Acest incident a complicat mult procesul de reconciliere cu SSPX. Iar problema nu e


Lumea Catholica, ianuarie 2010

5

încheiată. La sfârşitul anului 2009, Episcopul Williamson era judecat încă într-un tribunal din Germania pe tema Holocaustului, prelatul lefebvrist cerând să i se dea ocazia să îşi explice încă o dată viziunea personală. 2. Rebeliunea clerului austriac Când Papa Benedict al XVI-lea a numit un preot conservator, Mons. Gerhard Wagner, ca Episcop auxiliar de Linz, preoţii din respectiva Dieceză austriacă au provocat o veritabilă rebeliune, condamnând opţiunea Papei. Mai tulburător, Episcopii austrieci, în loc să sprijine opţiunea Papei, au criticat Vaticanul pentru că nu s-a consultat cu liderii Bisericii din Austria înainte să anunţe numirea. În faţa acestei opoziţii ferme, Mons. Wagner i-a cerut Papei să îi anuleze numirea, iar după o pauză stânjenitoare cererea i-a fost acceptată. Mai târziu în 2009, Papa i-a chemat pe Episcopii austrieci la Roma pentru o întâlnire specială, pe fondul la ceea ce vaticaniştii descriau ca "supărarea Papei pe toleranţa Episcopilor faţă de dizidenţii făţişi şi abuzurile liturgice". Întrebarea cheie vizavi de Austria a fost dacă Vaticanul poate să impună disciplina în Biserică şi dacă o va face. Aceeaşi problemă a mai apărut şi în alte părţi ale lumii. De exemplu, în Brazilia, Arhiepiscopul Jose Cardoso Sobrinho a obiectat cu forţă atunci când puternica sa poziţie pro-life a fost criticată de un lider de la Vatican în paginile cotidianului L'Osservatore Romano. Prelatul brazilian s-a plâns că acuzele sunt false, dar nu a primit dreptul să răspundă în publicaţia semi-oficială a Vaticanului. În cele din urmă, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a dat un document în apărarea sa, dar doar după ce fusese anunţată demisia lui. În fine, în SUA, Episcopul Joseph Martino a demisionat brusc după ce a fost criticat tot pentru poziţia sa pro-life. Motivul demisiei sale nu a fost niciodată explicat clar. Se poate să existe un motiv plauzibil, dar el nu a fost făcut public. Efectul clar al demisiei lui a fost însă acela de a confirma convingerea că Biserica nu tolerează un efort agresiv de a-i disciplina pe susţinătorii avortului. 1. "Lungul Post" al Bisericii din Irlanda Pr. Richard Neuhaus (a cărui moarte a fost o altă ştire tristă a anului 2009) se referea la scandalul din 2002 în legătură cu abuzurile sexuale ca


6

Lumea Catholica, ianuarie 2010

la un "Post lung" pentru Biserica Catolică din SUA, avalanşa de veşti proaste punând la încercare până şi la cele mai puternice spirite. Anul trecut, Biserica Catolică din Irlanda a avut parte de o experienţă similară. A început cu un raport firav despre abuzuri împotriva copiilor din instituţiile ecleziale, de-a lungul secolului XX; a prins amploare cu raportul care denunţa modul ierarhiei din Dublin de a răspunde la abuzurile sexuale. În final, nu mai puţin de patru Episcopi şi-au dat demisia după dezvăluiri succesive. Există presiuni mari asupra unui al cincelea Episcop şi desigur investigaţiile vor aprofunda modul celorlalte Dieceze de a răspunde la aceeaşi situaţie. Rapoartele au zguduit deja credinţa a numeroşi catolici irlandezi, şi din păcate nu sunt semne că aceste dezvăluiri neplăcute se vor încheia curând. Cele mai bune ştiri din 2009 5. Ancheta deschisă de Vatican privind comunităţile religioase feminine din SUA "De mulţi ani", declara Cardinalul Franc Rode în noiembrie 2008, "acest dicaster (pentru Viaţa Consacrată şi Institutele de Viaţă Apostolică) a ascultat rapoartele îngrijorătoare ale catolicilor americani - persoane consacrate, laici, clerici şi Episcopi - despre situaţia călugăriţelor şi a vieţii consacrate în general." În sfârşit, în 2009 Vaticanul a trecut la acţiune. În luna februarie, Sfântul Scaun a anunţat o vizitaţiune apostolică în America pentru ordinele religioase feminine. Această anchetă are loc sub auspiciile Congregaţiei pentru Viaţa Consacrată, fiind condusă de maica Clare Millea, ASCJ, care a spus de la început că va face un studiu serios şi riguros. În timp ce unele superioare ale ordinelor religioase feminine au protestat împotriva "implicării Vaticanului", a venit a doua "bombă": Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a început o "investigaţie doctrinală" separată


Lumea Catholica, ianuarie 2010

7

privitoare la conducerea Conferinţei Persoanelor Consacrate Feminine, grupul umbrelă care reprezintă ordinele călugăreşti active. După Conciliul Vatican II, călugăriţele au devenit în SUA o "specie" pe cale de dispariţie. Numărul călugăriţelor care activează astăzi în SUA este mai puţin de jumătate din numărul lor în 1965. Media de vârstă a surorilor scade de asemenea. Şi totuşi, în anumite ordine - în special în comunităţile contemplative şi în cele angajate ferm în respectarea modelelor tradiţionale de viaţă călugărească - vocaţiile rămân numeroase. Problema este cu ordinele active - care, spre deosebire de cele contemplative, sunt implicate în şcoli, spitale şi parohii - care slăbesc tot mai mult. Şi devine tot mai evident faptul că rănile lor nu vin din exterior; ele nu mai reuşesc să atragă tinere deoarece nu mai au un simţ clar al scopului lor religios. Aşa după cum spunea Cardinalul Rode, unele călugăriţe "au acceptat pur şi simplu dispariţia vieţii călugăreşti sau cel puţin a comunităţii lor". Dacă portretul statistic al vieţii consacrate americane nu e de ajuns ca să demonstreze nevoia serioasă pentru o anchetă, atunci reacţiile nervoase ale unor călugăriţe din SUA confirmă natura problemei. O influentă călugăriţă a cerut o "rezistenţă non-violentă" în faţa interogatoriului Vaticanului. Iar National Catholic Report informa în noiembrie 2009 că ordinele călugăreşti active au organizat "o rezistenţă aproape completă" la vizitaţiunea apostolică, doar 1% răspunzând chestionarelor în termenul limită anunţat. Liderele celor mai mari ordine feminine din SUA par a vedea în Sfântul Scaun un adversar. Aceasta subliniază nevoia ca Roma să îşi recâştige autoritatea, chiar peste călugăriţele dizidente. 4. Episcopii irlandezi au înţeles lecţia Revelaţiile atât de dăunătoare despre abuzurile sexuale din Biserica Catolică din Irlanda au reprezentat cea mai tristă ştire din 2009. Dar agonia Bisericii irlandeze a produs deja un rezultat pozitiv. Spre deosebire de fraţii lor Episcopi din SUA, Episcopii din Irlanda şi-au recunoscut propria vină. La doar o lună de la publicarea raportului Comisiei Murphy, patru Episcopi irlandezi au demisionat. Ei s-au retras sub presiunea opiniei publice, dar şi după ce Arhiepiscopul Diarmuid Martin de Dublin a declarat că orice Episcop care a acoperit abuzuri sexuale trebuie să îşi reconsidere serios poziţia (nu a fost o invitaţie


8

Lumea Catholica, ianuarie 2010

directă la demisie, dar mesajul a fost suficient de clar). Unul dintre prelaţii care a demisionat a fost Episcopul James Moriarty, care a negat că a ignorat plângerile privind abuzurile sexuale dar a admis: "ar fi trebuit să înfrunt cultura predominantă". Într-adevăr. Orice Episcop care poate tolera abuzul sexual - sau care stă deoparte în timp ce alţii cu autoritate tolerează - se dovedeşte a fi incapabil de o judecată pastorală sănătoasă. Un Episcop care răspunde la un scandal acoperind dovezile trebuie fie că este complet indiferent faţă de sufletele încredinţate spre păstorire, fie are o viziune foarte deformată cu privire la ce înseamnă binele Bisericii. În oricare caz, el a dezamăgit şi nu mai poate fi un păstor de încredere. Demisia rămâne cea mai bună opţiune pentru el. În SUA, unde efectiv zeci de Dieceze au fost zguduite de scandalurile privind abuzurile sexuale timp de aproape un deceniu, doar un Episcop a demisionat deoarece nu a administrat bine criza. În Irlanda, patru au făcut acest pas în mai puţin de o lună, după ce problemele unei singure Dieceze au fost făcute publice. Episcopii irlandezi au arătat o sensibilitate pastorală ce nu pare a se regăsi la cei din SUA. Şi mai există un aspect pozitiv în toată această poveste nefericită. Papa Benedict al XVI-lea a promis o scrisoare pastorală ca răspuns la criza din Irlanda. Modul abil al Sfântului Părinte de a acţiona în cazul scandalului sexual din SUA, în timpul călătoriei apostolice făcute acolo în aprilie 2008, dă motive de speranţă că Pontiful va trage învăţăminte importante din problema irlandeză, pe care le va împărtăşi colegilor întru episcopat. 3. Eforturile de reconciliere cu Societatea Sf. Pius al X-lea Şi această ştire are o replică între cele mai triste ştiri din 2009. Dar dacă în cazul Irlandei erau câteva aspecte pozitive într-o poveste foarte tristă, în acest caz partea bună a fost aproape în totalitate întunecată de un singur aspect nefericit. În ianuarie trecut, Papa Benedict al XVI-lea a făcut un gest foarte curajos, ridicând decretele de excomunicare date celor patru Episcopi consacraţi ilicit în iulie 1988 de defunctul Arhiepiscop Marcel Lefebvre. Sfântul Părinte, care deja dăduse acces liber la Liturghia tradiţională în limba latină, a mai ridicat încă un obstacol din calea reconcilierii SSPX cu Sfântul Scaun. Dar foarte rapid gestul de mărinimie a fost umbrit de publicitatea negativă născută în jurul Episcopului Williamson. Atât Vaticanul cât şi SSPX au intrat în defensivă. Vaticanistul


Lumea Catholica, ianuarie 2010

9

Sandro Magister remarca faptul că acest episod ilustra "izolarea Papei Benedict al XVI-lea, incapacitatea Curiei şi greşelile Secretariatului de Stat". Perfect adevărat. Arătând o remarcabilă umilinţă şi răbdare, Papa Benedict al XVI-lea a dat mai apoi o scrisoare în care clarifica motivaţia gestului său şi le cerea Episcopilor din lumea întreagă să fie alături de el în aceste planuri de reconciliere. Această a doua declaraţie papală sublinia hotărârea Pontifului. El explica faptul că a văzut personal cum reconcilierea cu un grup catolic îndărătnic poate să slujească Bisericii Universale, "că întoarcerea la Biserica mare, largă şi comună a dus la depăşirea tensiunilor, astfel încât ele au devenit acum forţe pozitive pentru întreg". Papa Benedict al XVI-lea vede un astfel de rol pentru SSPX. Şi în ciuda ostilităţii care a apărut ca reacţie la acest prim gest, se continuă paşii pe calea reconcilierii. În octombrie, reprezentanţi ai grupului tradiţionalist sau întâlnit cu oficiali ai Vaticanului pentru prima dintr-o serie mai amplă de discuţii. Pe termen lung, stabilirea limitelor la ceea ce trebuie acceptat şi ce poate fi deschis spre discuţie poate să ajute ca mii de catolici tradiţionalişti să revină pe deplin în Biserică. 2. Mâna întinsă anglicanilor În octombrie, Papa Benedict al XVI-lea a lansat o altă "bombă", când a anunţat că va da în curând o constituţie apostolică ce va stabili condiţiile în care anglicanii pot reveni în Biserica Catolică cu posibilitatea de a-şi conserva comunităţile şi tradiţiile liturgice. Din nou Pontiful a explicat că iniţiativa urmăreşte îmbogăţirea Bisericii Universale prin reconcilierea cu cei care s-au separat de ea. Dar în acest caz separarea ţine de secole (cu lefebvriştii vorbim doar de decenii). Şi la lumina problemelor interne cu care se confruntă Comuniunea Anglicană, invitaţia Papei este la timpul potrivit, bucurându-se de un răspuns favorabil. Planul Papei e simplu, iar acţiunea sa hotărâtă. De mulţi ani, anglicanii care ţin mult la tradiţie (şi deci nu sunt de acord cu gesturi precum hirotonirea femeilor sau a homosexualilor practicanţi) au întrebat Sfântul Scaun cum pot să intre nu doar individual, ci în comunităţi întregi în sânul Bisericii Catolice. Apelurile lor au fost mereu puse în coada de aşteptare din motive ecumenice - teama de o supărare din partea Scaunului de


10

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Canterbury - şi pentru că nici Episcopii catolici englezi nu erau prea încântaţi de perspectiva primirii în Diecezele lor a sute de catolici de orientare teologică conservatoare. Cu o singură semnătură, Papa a trecut peste aceste temeri, dând un document la care nu au colaborat nici ecumeniştii Vaticanului şi nici Conferinţa Episcopală Engleză. Cu toate acestea, când Constituţia Apostolică a devenit publică, ea a arătat o remarcabilă sensibilitate faţă de audienţa anglicană, chiar respect faţă de tradiţiile ei. Aceste atitudini îi vor impresiona desigur şi pe alţi creştini în special ortodocşi - care se întreabă despre posibilitatea unei uniri cu Roma. Ca şi cu SSPX, invitaţiei Papei adresate anglicanilor i se va răspunde încet, în timp. Sunt multe detalii de lămurit. Dar după 400 de ani, procesul de reconciliere a început. 1. Episcopii americani şi-au regăsit vocea publică Decizia celei mai faimoase universităţi catolice din America de a-i da un titlu onorific preşedintelui Barack Obama a fost scandaloasă. Din fericire, zeci de Episcopi americani au recunoscut-o astfel. Ierarhul locului, Episcopul John D'Arcy, a fost primul care a criticat invitaţia formulată de Universitatea Notre Dame. Când preşedintele instituţiei de învăţământ a anunţat că refuză să reconsidere invitaţia făcută lui Obama, Episcopul D'Arcy a anunţat că va boicota ceremonia. Acest fapt în sine este remarcabil: până acum nu s-a mai văzut un Episcop catolic american care să critice atât de vehement o universitate catolică de primă importanţă. Dar Episcopul D'Arcy nu a dus singur lupta: peste 70 de Episcopi americani au criticat Universitatea Notre Dame. Apoi Conferinţa Episcopilor Americani a dat o rezoluţie în sprijinul poziţiei Episcopului D'Arcy. Încă o ştire din 2009 merită o menţiune specială. Când Episcopul Thomas Tobin de Providence, Rhode Island, l-a chemat pe congresmanul Patrick Kennedy la "convertire şi pocăinţă" - punând întrebarea dacă tânărul legislator din cea mai proeminentă dinastie politică americană îndeplineşte cerinţele de bază pentru a fi catolic - declaraţiile sale hotărâte au dat curaj tuturor catolicilor care aşteptau de decenii să vadă o luare de poziţie fermă, care să îi inspire. Nu Episcopul Tobin a început lupta cu Kennedy; congresmanul de Rhode Island a început-o cu un atac anticipativ la adresa Ierarhiei catolice, urmat de "dezvăluirea" că


Lumea Catholica, ianuarie 2010

11

Episcopul i-a cerut să se abţină de la primirea Euharistiei. Episcopul Tobin nu a dat în spate în faţa confruntării. Mărturia sa curajoasă, în public, a dat un nou semn că Episcopii americani sunt pregătiţi să îşi asume prima linie în conflictul cu politicienii catolici care sprijină "cultura morţii". Cinci ştiri de aşteptat în 2010 După lista cu ştiri triste şi ştiri bune, am ajuns acum la predicţii. În timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea, în profund contrast faţă de cel al Papei Ioan Paul al II-lea, multe anunţuri majore au venit fără un avertisment din timp. Palatul apostolic ţine bine secretele. Chiar şi când despre o anumită temă s-a vorbit luni de zile, Papa a reuşit să surprindă presa "cu garda jos" în ceea ce priveşte momentul anunţurilor sale. În 2009, de exemplu, ridicarea excomunicării Episcopilor SSPX şi invitaţia adresată anglicanilor au fost surprize reale, chiar dacă zvonuri circulau de luni de zile. Similar, deşi se ştia că Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a pregătit decretul de recunoaştere a virtuţilor eroice ale Papei Pius al XIIlea, nici un jurnalist nu s-a aşteptat ca Papa să aprobe decretul în decembrie. În mod clar, Papa Benedict al XVI-lea alege timpii atunci când crede el de cuviinţă, nu când presupun jurnaliştii. Indicând cinci ştiri majore pentru 2010, încerc de fapt să citesc mintea Papei. E un lucru riscant, evident. Peste un an vom vedea câte s-au realizat. 5. Papa Benedict al XVI-lea va dezvălui noi propuneri legate de Liturghia latină Timp de mulţi ani, Cardinalul Joseph Ratzinger a fost unul dintre avocaţii de frunte din Vatican ai "reformei la reformă". A scris adesea despre liturgie, subliniind nevoia recâştigării dimensiunii sacre. Când a fost ales pe Scaunul lui Petru, aliaţii săi în domeniul liturgic au aşteptat schimbări importante. Până acum însă au fost puţine şi relativ mici. Dar nu există motive să credem că Pontiful şi-ar fi pierdut interesul pentru reforma liturgică. Dimpotrivă, când a dat Summorum Pontificum, susţinând folosirea largă a liturgiei latine tradiţionale,


12

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Sfântul Părinte a subliniat că o mai amplă practicare a formei extraordinare a liturgiei ar putea să ajute la reforma necesară pentru Novus Ordo. În vara anului 2009 au circulat tot mai multe zvonuri în Roma despre un pretins studiu al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor asupra unui set de propuneri liturgice. Zvonurile au avut o aşa intensitate încât Vaticanul a dat un comunicat de presă în care nega existenţa unui astfel de studiu. Ulterior Andrea Tornielli, unul dintre jurnaliştii cei mai credibili când vine vorba de Vatican, insista în Il Giornale că într-adevăr nişte propuneri pentru "reforma la reformă" ar exista totuşi în studiu. După câteva săptămâni, afirmaţiile jurnalistului au fost confirmate de sursa cea mai în măsură să o facă: Cardinalul Antonio Canizares Llovera, prefectul Congregaţiei pentru Cultul Divin. Ceva deci se întâmplă. Nu ştim ce propuneri analizează Vaticanul şi nici nu ştim când se va anunţa ceva concret. Dar un anunţ în acest sens ar putea să vină în 2010. 4. Papa Ioan Paul al II-lea şi Cardinalul John Henry Newman vor fi beatificaţi Aici lucrurile stau destul de clar. Papa Ioan Paul al II-lea a fost deja declarat Venerabil la sfârşitul anului trecut, şi este în curs de aprobare un miracol, ceea ce va permite beatificarea sa. Cu mai multe miracole atribuite Pontifului polonez, şi deja investigate, şi cu milioane de catolici care insistă în continuare să se acţioneze rapid, beatificarea sa în toamna lui 2010 este un pariu destul de sigur. Fără îndoială, despre aceasta se va şti cu mult timp înainte. Beatificarea Cardinalului Newman este doar o chestiune de timp. Vaticanul a confirmat autenticitatea unui miracol atribuit mijlocirii sale - nu mai rămâne decât stabilirea exactă a datei ceremoniei de beatificare. Dat fiind faptul că miracolul a fost recunoscut în iulie 2009, beatificarea ar fi putut avea loc deja, de mult timp. Sau măcar să fi fost anunţată data. Şi atunci de ce întârzierea? Unii catolici englezi cred că Papa doreşte să încalce regulile actuale (nu prezidează beatificări ci doar canonizări), pentru a participa personal la înălţarea la cinstea altarelor a acestui catolic fost anglican. Unele relatări sugerează deja că beatificarea va avea loc în septembrie 2010, când Papa ar vizita Marea Britanie.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

13

3. Vaticanul va avea un conflict politic important cu Uniunea Europeană Anul acesta, când Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, Uniunea Europeană a devenit un organism suveran, asumându-şi noi puteri asupra statelor membre. În timp ce Vaticanul a sprijinit cu tărie cauza unităţii europene, conducerea UE s-a opus în mod constant Bisericii pe teme precum avortul, căsătoria între persoane de acelaşi sex, educaţia religioasă, chiar şi tratarea religiei în documentele ce stau la baza Uniunii. De un deceniu Sfântul Scaun luptă cu secularismul liderilor politici europeni pe anumite teme, în timp ce continuă totuşi să susţină scopul general al unităţii europene. Acum că UE s-a transformat într-un organism cel puţin potenţial cu mare putere, o confruntare directă este foarte probabilă. Această confruntare va fi generată de condamnarea de către un tribunal european a legii Irlandei împotriva avortului? O astfel de condamnare ar fi mai mult decât ironică, dat fiind că Episcopii catolici irlandezi au sprijinit făţiş Tratatul de la Lisabona în singurul vot popular asupra noii constituţii a Uniunii Europene. Sau conflictul va porni de la o decizie deja luată de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului: aceea că afişarea crucifixelor în şcolile italiene este o violare a drepturilor omului? Sau poate va apărea o dispută cu totul nouă. Oricum, un conflict direct este inevitabil. 2. Papa Benedict al XVI-lea va face gesturi ecumenice importante faţă de Bisericile Răsăritene Ştim că Papa are un puternic interes în reconcilierea cu catolicii tradiţionalişti, iar în luna ianuarie 2009 a făcut un gest concret, ridicând excomunicarea pentru cei patru Episcopi lefebvrişti. Ştim că e foarte interesat de primirea anglicanilor care ţin la tradiţie înapoi în Biserica Catolică, iar în octombrie 2009 a făcut un pas important şi pe acest front. Şi totodată ştim că Sfântul Părinte este foarte interesat de strângerea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe şi tocmai de aceea... aşteptăm. Odată cu alegerea Patriarhului Kirill în fruntea Bisericii Ortodoxe Ruse, Papa are acum la Moscova un interlocutor la fel de interesat de ecumenism ca şi el. Deşi Patriarhia Moscovei continuă în comunicate să


14

Lumea Catholica, ianuarie 2010

critice la infinit "prozelitismul" catolic, declaraţiile nu mai au în ton vechea ranchiună, iar semnele unei disponibilităţi faţă de dialog sunt mai frecvente şi mai clare. (Dacă va apare un conflict major între Uniunea Europeană şi Biserica Catolică, Biserica Rusă va intra fără îndoială în bătălie. Liderii ortodocşi au afirmat frecvent nevoia ca cele două tabere, catolică şi ortodoxă, să formeze un front comun împotriva secularismului european.) Defunctul Papă Ioan Paul al II-lea nu a făcut un secret din dorinţa sa de a vizita Moscova. Dar fiecare iniţiativă de întâlnire cu Patriarhul Alexei al II-lea a fost în final subminată. Papa Benedict al XVIlea nu a spus niciodată deschis că doreşte să ajungă în Rusia, dar Patriarhia Moscovei a dat de înţeles că o întâlnire la nivel înalt devine tot mai realistă. Oare pentru 2010? 1. Papa Benedict al XVI-lea va numi noi Cardinali O altă predicţie uşor de făcut. Ultimul consistoriu pentru numirea de noi Cardinali a avut loc în noiembrie 2007. Îmbătrânirea şi decesele au subţiat considerabil numărul Cardinalilor electori. În plus, mai multe funcţii - fie din Vatican, fie în fruntea unor Arhidieceze foarte importante sunt de regulă deţinute de Cardinali (deci cei care le ocupă acum, ca Arhiepiscopi, vor primi aproape sigur însemnele purpurii). Actualmente sunt 112 Cardinali cu vârsta sub 80 de ani, care pot deci participa la un eventual Conclav. Până la sfârşitul lunii martie, excluzând decesele, numărul se va reduce la 108, dat fiind că alţi patru Cardinali vor împlini 80 de ani. Până în septembrie numărul ar scădea la 103 - chiar dacă nu ar avea loc decese în rândul electorilor. Papa Benedict al XVI-lea va numi deci, foarte probabil, noi prelaţi în Colegiul Cardinalilor, cel mai probabil chiar în acest an. Arhiepiscopul Raymond Burke, capul Signaturii Apostolice, este printre cei mai siguri candidaţi pentru viitorul consistoriu. Ar fi însă surprinzător dacă vreun alt prelat american s-ar regăsi în lista noilor Cardinali. Dar până la consistoriu, Papa va mai opera schimbări în Curia Romană. Printre cele mai probabile se află înlocuirea Cardinalului Giovanni Battista Re, prefectul Congregaţiei pentru Episcopi, zvonuri în acest sens circulând de peste un an de zile. Unii vaticanişti cred că acest venerabil prelat, care activează în Curia Romană de peste 20 de ani, va fi înlocuit înainte să împlinească 76 de ani în 30 ianuarie a.c.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

15

A-l găsi pe Dumnezeu în migranţi şi străini Autor: sr. Marilyn Lacey Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 7 ianuarie 2010 Teama de migranţi este de înţeles, dar depăşirea ei este esenţială pentru creştinii care îl pot descoperi pe Dumnezeu în străini, afirmă o călugăriţă cu 30 de ani de experienţă în slujirea celor "din afară". Sora Marilyn Lacey face parte din Congregaţia Surorilor Milostivirii şi conduce organizaţia nonprofit Mercy Beyond Borders (Milostivire dincolo de Graniţe), care se ocupă de femei şi fete deportate în sudul Sudanului, pentru a uşura sărăcia lor extremă. În cartea ei "This Flowing Toward Me: A Story of God Arriving in Strangers" (Ave Maria Press), publicată anul trecut, a scris despre munca ei cu refugiaţi din Statele Unite, Africa şi Asia. Sora Lacey a împărtăşit pentru ZENIT experienţa ei cu migranţii şi refugiaţii cu ocazia celebrării în SUA, la începutul acestui an, a Săptămânii Naţionale a Migraţiei. - Adesea imigraţia este descrisă în termeni de numere, dar cum arată chipul imigrantului individual? Care sunt obişnuitele lui speranţe şi temeri, dificultăţi şi nevoi? - Este foarte natural să ne gândim la migranţi ca la "alţii", oarecum foarte diferiţi de noi. În legislaţia imigraţiei, termenul tehnic folosit pentru ei este "străini". Acest lucru întăreşte tendinţa noastră de a ne teme de migranţi, deoarece considerăm în general greu să avem încredere în persoane pe care le percepem a fi diferite de noi. În realitate, migranţii sunt fiinţe umane cu familii de îngrijit, copii de protejat, vise de urmat. Nevoile lor de bază sunt acelea de a fi bine primiţi şi de a găsi adăpost, de a găsi de lucru şi de a-şi face prieteni. Ca Biserică avem o obligaţie


16

Lumea Catholica, ianuarie 2010

serioasă - care de fapt este o minunată invitaţie - să fim locul în care îşi pot împlini aceste nevoi. În urmă cu câţiva ani, un refugiat catolic, un tânăr din Eritreea recent stabilit în California, mi-a mărturisit marea lui nedumerire: "Soră, aici în America bisericile sunt închise noaptea!" Am recunoscut că într-adevăr sunt închise. Răspunsul lui imediat a fost: "Dar dacă bisericile sunt închise, unde vor dormi călătorii?" Întrebarea lui ar trebui să ne conducă la o examinare a conştiinţei. Cât de primitori suntem (ca indivizi şi ca Biserică) faţă de străinii din mijlocul nostru? - În acest an, Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului are în centrul atenţiei copiii. Puteţi descrie viaţa unui copil migrant obişnuit? - Marea parte a activităţii desfăşurate de mine a fost cu refugiaţi. Copiii din familii refugiate nu duc ceea ce noi am considera o viaţă normală. Şiau părăsit locuinţele; au experimentat drumuri lungi, dificile. Mulţi dintre membrii familiilor lor s-au pierdut sau au murit. Mulţi dintre copii au asistat direct la atrocităţi; unii au fost ei înşişi copii-soldaţi, forţaţi să se angajeze în acte violente. Au petrecut ani de zile în existenţa artificială a lagărelor de refugiaţi unde educaţia primită a fost sporadică, în cel mai bun caz, şi alimentaţia lor sărăcăcioasă. Ei simt că lumea este un loc periculos. Şi cu toate acestea sunt extraordinar de puternici. Dacă li se oferă un loc sigur şi prezenţa unor adulţi iubitori, care să îi susţină, pot înflori. - Nu caută majoritatea imigranţilor să ia ceva de la cetăţenii ţării? În special în acest timp de recesiune economică, când mulţi cetăţeni sunt şomeri, nu este natural ca oamenii să dorească să îşi protejeze propriile lor resurse? Există vreo cale pentru a schimba această atitudine defensivă? - Apărarea propriei familii şi a propriei ţări împotriva ameninţărilor este de înţeles şi chiar onorabilă. Din păcate, noi oamenii suntem înclinaţi spre a identifica greşit adevăratele ameninţări. În opinia mea - care cred că se bazează pe o citire clară a Evangheliilor - realele ameninţări pentru viaţa adevărată şi pentru fericire nu sunt migranţii, ci mai degrabă propria noastră lăcomie, propriul egoism. Ţările dezvoltate par concentrate pe a acumula tot mai mult din bogăţia lumii şi în acelaşi timp pe a adopta legi


Lumea Catholica, ianuarie 2010

17

ale imigraţiei destinate să îi ţină pe alţii departe de orice parte din această bogăţie. Evanghelia ne pune înainte Fericirile: fiţi săraci, împărtăşiţi ceea ce aveţi, îmbrăţişaţi suferinţa, lucraţi pentru dreptate, înduraţi persecuţia. Suntem chemaţi chiar să îi iubim pe duşmanii care vor să ne facă răul. În timp ce lumea încearcă să ne convingă că securitatea stă în uciderea duşmanilor, sau cel puţin în ţinerea lor la distanţă, Evanghelia ne arată că trebuie să creştem în iertare, în primire, şi într-un mod de viaţă care îi invită pe toţi la masă. Cerul, spune ea, este deschis tuturor celor care doresc să stea la masă cu toţi ceilalţi! Personal, cred că "problema imigraţiei" nu poate fi rezolvată doar prin dezbatere raţională. Trebuie să includem dimensiunea credinţei care ne face să înţelegem că securitatea, bunăstarea şi fericirea noastră adevărată constau în deschiderea porţilor noastre faţă de străini, faţă de persoanele diferite de noi. Chiar dacă includerea migranţilor în societăţile noastre ar duce la scăderea standardului nostru de viaţă (ceea ce, de fapt, de obicei nu este cazul, deoarece prezenţa lor stimulează economiile), ar rămâne totuşi de datoria creştinilor să îi primească. Dumnezeu vine la noi sub chipul străinilor. Această temă se regăseşte în întreaga Scriptură: din Geneză 18 (Avraam este binecuvântat de cei trei străini pe care îi invită în cortul său) la Apocalips 3,20 (Dumnezeu stând la uşa noastră, bătând cu răbdare). Pentru mine, acest lucru este mai mult decât teorie - este experienţa din ultimii 30 de ani de lucru cu refugiaţii şi migranţii din întreaga lume. - Ce puteţi spune despre imigranţii care intră în ţară ilegal? Presupunând că există motivaţii bune pentru actualele legi ale imigraţiei, nu este oare etic să condamni acest comportament ilegal? - Uneori oamenii mă întreabă: "De ce nu vin acei oameni în mod legal? Ei încalcă legile noastre!" Aceasta este o întrebare gravă, care face apel la caracterul nostru de cetăţeni ce se supun legilor. Persoanele care pun această întrebare sunt de obicei surprinse să afle că nu există nici o modalitate pentru "acei" oameni de a veni legal, deoarece legile imigraţiei nu le oferă nici o posibilitate de a o face. Doar anumite categorii de "străini" pot intra legal, şi mulţi dintre ei doar pentru perioade limitate de timp.


18

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Aproape jumătate dintre cei fără acte legale în Statele Unite, de exemplu, sunt persoane au intrat legal dar apoi le-a expirat viza. Ceilalţi sunt cei care au trecut graniţa fără a fi verificaţi - de obicei persoane care vin în căutare de lucru pentru ca să poată trimite bani acasă pentru susţinerea familiilor lor. Actuala lege americană a imigraţiei, de exemplu, poate lăsa membrii familiei să aştepte până la 18 ani pentru a imigra legal. Cum se potriveşte acest lucru cu convingerea noastră creştină cu privire la sacralitatea familiei şi la importanţa faptului ca familia să fie împreună? Înainte de a-i judeca pe cei care încalcă legea, întrebarea cheie pentru mine este dacă actualele legi sunt ele însele etice. Este drept, într-o economie globală în care bunurile, informaţia şi banii trec dincolo de graniţe, să îi împiedicăm pe muncitori să treacă şi ei graniţele? Este drept, într-o lume în care unii oameni se nasc în locuri în care este aproape imposibil să îţi hrăneşti familia, să împiedicăm oamenii să migreze într-un loc în care pot asigura cele necesare pentru copiii lor? Este drept ca, într-o lume aflată în criză economică, cei care au să îi dea afară pe cei care nu au? Este drept să construim ziduri (aşa cum au făcut Statele Unite de-a lungul graniţei lor sudice) sau să trăim în comunităţi închise care îi ţin pe oameni afară, când în acelaşi timp mergem la biserică şi ascultăm parabola evanghelică despre Lazăr şi omul bogat (Luca 16)? - Mulţi oameni simt compasiune faţă de imigranţi, dar spun că nu au nimic în plus să le dea. Ce poate un cetăţean obişnuit să dea unui imigrant? - Nu te costă nimic (în afară de puţin curaj) să îi primeşti cu căldură pe migranţi. Nu te costă nimic să recunoşti că mai există întotdeauna puţin "loc la han". În timp ce poate fi riscant să deschizi uşa casei unui individ străin, un efort de grup face mai uşor acest lucru. Comunităţile de credinţă pot fi importante puncte de plecare pentru primirea străinilor. Cât despre a nu avea "nimic în plus", sunt destul de sigură că toţi avem multe de împărtăşit, şi că adevărata bucurie ne va ocoli până când nu vom începe să facem acest lucru. Aşa cum a spus un sfânt: "Perechea în plus de pantofi din dulapul tău aparţine săracilor". Când trăim acest fel de deschidere şi împărtăşire, binecuvântările vin din belşug! - Este corect să spunem că a pune accentul pe toleranţa pentru diversitatea culturală este răspunsul pentru a-i face pe imigranţi să se simtă mai bine


Lumea Catholica, ianuarie 2010

19

primiţi, sau aţi descoperit altceva util în deschiderea inimilor faţă de oamenii de rase diferite? - Toleranţa faţă de diversitate este cu siguranţă un prim pas, dar sper că putem trece dincolo de a tolera diferenţele dintre noi la a celebra felul în care ele pot să ne îmbogăţească pe noi toţi. Am lucrat cu refugiaţi şi migranţi din peste 50 de ţări şi mă consider a fi unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe planetă - pentru a fi fost făcută părtaşă la atât de multe viziuni diferite asupra lumii, atât de multe perspective diferite asupra lui Dumnezeu, atât de multe modalităţi de a depăşi dificultăţile şi de a trăi cu curaj. Mă rog ca toţi să poată risca să primească un străin şi să descopere, spre surprinderea lor, că Dumnezeu însuşi aşteaptă în ei să fie primit!


20

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Viaţa Venerabilului Ioan Paul al II-lea oferă răspunsuri la problemele societăţii Autor: CNA Traducător: Cristian Mocanu Sursa: CNA, 21 decembrie 2009 În urma declarării virtuţilor eroice ale vieţii predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea, de către Papa Benedict al XVI-lea, Catholic News Agency (CNA) a realizat un interviu cu Carl Anderson, superiorul Cavalerilor lui Columb, un bun cunoscător al vieţii şi operei Pontifului de fericită amintire. Anderson consideră că viaţa Papei Ioan Paul al II-lea este un răspuns direct la problemele cu care se confruntă astăzi societatea. Cu privire la momentul în care a fost făcută declararea ca Venerabil a răposatului Pontif, Anderson a declarat pentru CNA: "Cred că momentul acestei declaraţii ar trebui să ne reamintească tuturor faptul că suferinţa este o componentă necesară a vieţii, ceva valoros, care nu poate fi evitat şi nu trebuie să suscite teamă în orice caz, nu într-atât încât să se distrugă viaţa pentru a elimina suferinţa". Dacă Papa Ioan Paul al II-lea ar trăi astăzi, le-ar spune credincioşilor "să continue noua evanghelizare a culturii noastre, colaborând la crearea unei societăţi drepte, în care să fie respectată demnitatea fiecărei fiinţe umane" a afirmat Cavalerul Suprem. Întrebat cum crede că ar putea catolicii de astăzi să contribuie la construirea civilizaţiei iubirii, preconizată de Papa Ioan Paul al II-lea, Anderson a răspuns că aceştia ar trebui să urmeze exemplul răposatului Papă, abordând orice problemă din perspectiva credinţei. Textul integral al interviului cu Carl Anderson îl puteţi citi în cele ce urmează:


Lumea Catholica, ianuarie 2010

21

- Aţi putea explica semnificaţia acestei declaraţii acelora care nu sunt familiarizaţi cu procesul? Cât timp credeţi că va trece până la canonizare? - Declararea ca venerabil înseamnă decizia Bisericii cum că Papa Ioan Paul al II-lea a trăit o viaţă de "virtuţi eroice". Acesta e un pas important în cauza de canonizare. Următorul pas ar fi - după alte cercetări făcute de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor - beatificarea lui, ceea ce presupune, printre altele, certificarea unui miracol, apoi, după alte cercetări şi un alt miracol dovedit, ar putea să fie declarat sfânt. Nu cred că ar putea cineva să prevadă cât de repede se va produce aceasta. Este un proces laborios, care cere timp, însă cu siguranţă, lucrurile au avansat atât de rapid pe cât era prudent să o facă. - Ţinând seama de climatul cultural şi etic al lumii de astăzi, ce mesaj credeţi că se transmite cu privire la timpul ales de Dumnezeu pentru această declaraţie? - Cred că momentul ales de Providenţă este foarte interesant, deoarece lumea continuă să aibă dificultăţi cu probleme ca suferinţa şi demnitatea vieţii. Papa Ioan Paul al II-lea este un om care a apărat demnitatea persoanei umane - de la concepţie la moartea naturală şi în întreg răstimpul dintre acestea. De asemenea, atât în viaţă, cât şi în moarte, el a fost un martor inconfundabil al Evangheliei. Pe de o parte, a arătat că suferinţa are un sens, trăind-o cu bucurie timp de decenii. Şi-a trăit viaţa în cele mai dificile circumstanţe politice şi familiale imaginabile. A văzut suferinţa celui de-al doilea război mondial, şi-a pierdut mama, tatăl şi fratele, şi a lucrat de tânăr cu bolnavii. Cred că momentul acestei declaraţii ar trebui să ne reamintească tuturor faptul că suferinţa este o componentă necesară a vieţii, ceva valoros, care nu poate fi evitat şi nu trebuie să suscite teamă - în orice caz, nu într-atât încât să se distrugă viaţa pentru a elimina suferinţa. - Cum a influenţat pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea Statele Unite şi Biserica de aici? Ce mesaj credeţi că ar transmite el acestei Biserici locale dacă ar fi astăzi printre noi? - Chiar înainte de a deveni Papă, Ioan Paul al II-lea a vizitat SUA, în anii '70, căpătând astfel o înţelegere profundă a acestei ţări. A văzut această


22

Lumea Catholica, ianuarie 2010

ţară înainte ca ea să-l fi văzut; şi cred că acest lucru a fost providenţial. Vizitele sale numeroase în SUA şi apelul său la o nouă evanghelizare au fost importante pentru SUA şi pentru întreaga "emisferă americană". El considera America o mare speranţă pentru Biserică, deoarece în această emisferă avem "un continent de creştini botezaţi". În această emisferă, majoritatea locuitorilor din cele mai multe ţări sunt catolici; şi chiar şi în acele ţări - precum Statele Unite - în care ei nu formează majoritatea, constituie totuşi o minoritate importantă. Dar ceea ce este încă şi mai important, Biserica a rămas vibrantă în această emisferă, ceea ce nu se poate spune despre Europa. Cred că Papa Ioan Paul al II-lea ar dori să continuăm noua evanghelizare a culturii noastre, colaborând la crearea unei societăţi drepte, în care să fie respectată demnitatea fiecărei fiinţe umane. - Cum era să fii în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea? Era chiar atât de plin de bucurie precum apărea în faţa mulţimilor? Cum vă simţeaţi în prezenţa lui? - Când erai cu Papa Ioan Paul al II-lea, aveai impresia clară că te găseai în prezenţa vicarului lui Cristos pe pământ. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, sfinţenia lui era evidentă; dar la fel era şi umanitatea lui, simţul umorului, inteligenţa ascuţită. Era o personalitate incredibilă, din punct de vedere intelectual, religios şi uman, şi nu îţi trebuia prea mult timp în compania lui ca să îţi dai seama de acest lucru. - De unde credeţi că îşi trăgea Papa Ioan Paul al II-lea speranţa cu privire la societate, în pofida experienţei sale personale şi a grozăviilor secolului trecut? - Biserica Catolică - după cum arată şi Papa Benedict al XVI-lea - se bazează pe speranţa unei îmbunătăţiri continue, întrucât speranţa noastră fundamentală este în Dumnezeu şi în unirea noastră cu El în Ceruri. Astfel că suntem cu toţii - şi Papa Ioan Paul al II-lea era prin excelenţă - oameni ai speranţei. Însă speranţa lui era şi una practică. El nu doar spera, ci şi predica această speranţă, dând omenirii o "foaie de parcurs" către un viitor mai luminos, printr-o societate mai justă, în care fiecare persoană să fie respectată, ca subiect şi nu ca obiect, pe baza demnităţii sale umane inerente, de copil al lui Dumnezeu.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

23

În fine, Papa Ioan Paul al II-lea a văzut ceea ce a fost mai rău în lume: nazismul, comunismul etc, dar a înţeles şi că un anume lucru putea supravieţui şi în mijlocul opresiunii: dragostea. Dragostea, după Papa Ioan Paul al II-lea, este forţa capabilă să dea o nouă formă lumii. - Cât de importantă este teologia trupului, fundamentată de Papa Ioan Paul al II-lea, pentru Biserică şi societate? - Este foarte importantă, deoarece demonstrează valoarea inerentă a căsătoriei şi a familiei ca pietrele de temelie ale societăţii. De asemenea, laicilor li se oferă astfel o teologie adaptată şi structurată conform cu nevoile lor. Parte din strălucita moştenire a Papei Ioan Paul al II-lea o constituie implicarea laicilor, investirea lor cu responsabilităţi, încurajarea lor în a acţiona şi evangheliza în piaţa publică - sfera care, în mod natural, le aparţine. Aşadar, într-o epocă în care căsătoria şi familia sunt atacate din toate părţile de diferite forţe, explicaţia dată de Papa Ioan Paul al II-lea cu privire la importanţa ambelor este un mare serviciu făcut acelora care încearcă să înţeleagă ce anume învaţă Biserica şi de ce. Trupurile noastre, căsniciile noastre, familiile noastre nu sunt destinate doar acestei sfere pământeşti. Ele au o semnificaţie escatologică, pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne ajută să o înţelegem. Prin teologia trupului, soţilor li se oferă mijloacele de a-şi aborda teologic căsnicia, de a-l vedea pe Dumnezeu ca parte a ecuaţiei şi de a vedea importanţa la a-şi face unul altuia cel mai mare dar - darul total de sine. - Cum credeţi că ne sfătuieşte Papa Ioan Paul al II-lea să construim o civilizaţie a iubirii? Ce ar trebui să facă un catolic obişnuit în acest sens? - Cred că mulţi oameni - în special necatolici - tind să vadă moştenirea Papei Ioan Paul al II-lea în primul rând în căderea comunismului şi în forma nouă luată de realităţile europene. Însă acest lucru conţine o lecţie importantă. Papa Ioan Paul a putut să faciliteze un astfel de eveniment istoric tocmai pentru că aborda orice chestiune politică din perspectiva credinţei sale. Credinţa sa nu era, după el, ceva privat, de trăit acasă; era ceea ce îi motiva fiecare declaraţie, părerile despre ceea ce reprezintă o societate justă erau articulate pe această credinţă. El lua în serios


24

Lumea Catholica, ianuarie 2010

preceptele credinţei, inclusiv acela de a "învăţa toate popoarele". Şi arăta calea prin exemplul propriei vieţi. Suntem chemaţi să facem la fel. Să arătăm altora calea prin exemplul nostru personal şi să lăsăm credinţa noastră catolică să răspundă la problemele cu care ne confruntăm, în viaţa publică sau privată. Ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, trebuie să fim catolici în orice timp.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

25

Euharistia: scurtă istorie Autor: Alfred McBride, OP Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Catholic Update, octombrie 2006 E în natura omului să păstreze ca pe o comoară de mare preţ ultimele cuvinte ale celui care moare. În cazul Papei Ioan Paul al II-lea, Enciclica sa Ecclesia de Eucharistia, dată în ultimul an al vieţii, cuprinde şi reflectă dorinţa întregii sale existenţe de a trezi în Biserică o nouă preţuire pentru Euharistie. "Am putut să celebrez Sfânta Liturghie în capele construite de-a lungul potecilor de munte, pe malul lacurilor sau pe ţărmul mării; am celebrat-o şi pe altare ridicate în mijlocul stadioanelor şi în pieţele oraşelor. Aceste variate scenarii de celebrare a Euharistiei m-au făcut să experimentez cu forţă caracterul său universal şi ca să spun aşa, cosmic. Da, cosmic! Fiindcă şi atunci când e celebrată pe un altar umil dintr-o biserică de ţară, Euharistia este celebrată într-un anume fel pe altarul întregii lumi. Ea uneşte cerul şi pământul. Ea îmbrăţişează şi pătrunde întreaga Creaţie" (Ecclesia de Eucharistia, 8). În acest articol din Catholic Update se răspunde dorinţei euharistice a Papei Ioan Paul al II-lea prin intermediul unei scurte reflecţii asupra celor şase etape din istoria Euharistiei în Biserica Occidentală. 1. De la Paşti la Euharistie De-a lungul tuturor modificărilor şi variaţiilor care au avut loc în istorie, Biserica a păstrat întotdeauna nucleul ritualului său. Primii creştini vedeau Cina cea de Taină din punctul de vedere al mesei rituale de Paşti. Cina a avut loc în cenacol, "camera de sus", un loc folosit frecvent pentru discuţiile rabinice asupra Scripturii. Apostolii şedeau probabil pe perne,


26

Lumea Catholica, ianuarie 2010

în jurul unei mese joase. Pe masă se afla un bol cu apă sărată, în amintirea lacrimilor vărsate în timpul sclaviei în Egipt, iar un platou cu salată amară amintea iarăşi de zilele dure ale sclaviei lor. Un vas cu mere, struguri şi prune zdrobite acoperite cu scorţişoară sugera cărămizile pe care erau forţaţi să le facă. Platouri cu pâine nedospită stăteau alături de Cupa cea mare a Binecuvântării, plină cu vin. Un miel fript (o parte din mielul sacrificat la Templu) simboliza caracterul sacrificial al mesei şi amintea de sângele mielului cu care au însemnat uşile ca să fie salvaţi de îngerul răzbunării pe când erau în Egipt. Isus a deschis Cina cu un psalm care îl preamărea pe Dumnezeu pentru intervenţia Sa salvatoare în Exod. Apoi a luat pâinea, a mulţumit pentru ea şi, rupând tradiţia, a continuat cu aceste cuvinte noi: "Luaţi şi mâncaţi. Acesta este Trupul Meu care se jertfeşte pentru voi". Această pâine era acum Trupul Său, care se va jertfi, adică se va oferi pe cruce. Să ne oprim o clipă pentru a ne imagina ce au simţit şi ce au gândit apostolii când au luat parte la prima Euharistie din istorie. La sfârşitul Cinei, Isus a luat Cupa Binecuvântării plină cu vin şi în loc să rostească cuvintele rituale, a rupt din nou tradiţia şi a spus: "Luaţi şi beţi din acesta toţi... Acesta este Sângele Meu... care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Încă o dată, Isus se referea la pătimirea Sa care avea să vină şi prin care îşi va vărsa sângele. Când au băut din acea cupă şi au mâncat din acea pâine, au trăit experienţa unităţii lor în Cristos. Apoi, Isus le-a dat lor şi urmaşilor lor puterea să celebreze Euharistia: "Faceţi aceasta în amintirea Mea". Au cântat cu toţii un psalm iar Isus s-a ridicat şi a mers în întâmpinarea morţii şi învierii Sale mântuitoare. Acesta este evenimentul prin care Isus ne-a dat sacramentul Euharistiei şi a instituit preoţia. 2. De la Cină la Celebrare Încetul cu încetul, apostolii şi urmaşii lor au dezvoltat celebrarea euharistică în structura care durează până în ziua de astăzi. La început au numit-o "frângerea pâinii", dar curând şi-au dat seama că era necesar să se separe ritualul de masa propriu-zisă, atât din cauza abuzurilor de la


Lumea Catholica, ianuarie 2010

27

mese (1Corinteni 11,17-22), cât şi din dorinţa unei ambianţe de rugăciune şi reculegere mai adecvate acestui act de preamărire. Această evoluţie a fost relatată într-un document de la sfârşitul primului secol, numit Didache sau Învăţătura Apostolilor. Celebrarea Euharistiei a fost mutată duminica, în amintirea Învierii lui Isus. În locul cinei, primii creştini au înfiinţat Liturgia Cuvântului, modelată oarecum după rugăciunea din sinagogă, care includea lecturi din Scriptură, cântări de psalmi şi un cuvânt de învăţătură. În jurul cuvintelor consacrării au adăugat rugăciuni de mulţumire, laudă şi mijlocire. Către anul 150, Sf. Iustinian martirul menţionează că structura de bază a Sfintei Liturghii era deja constituită. Celebrările euharistice s-au desfăşurat în locuinţele oamenilor până în anul 313. Duminica se citeau două texte biblice de către un lector, preotul rostea apoi omilia, urma Rugăciunea Euharistică şi distribuirea Împărtăşaniei. Şi într-adevăr, se făcea colectă pentru văduve, orfani şi alţii aflaţi în nevoi! Atribuţiile speciale ale episcopului, preotului şi diaconului fuseseră deja stabilite în primul secol. Cea de a doua Rugăciune Euharistică, aşa cum o ştim astăzi, este scurtă şi simplă, şi este inspirată de o rugăciune similară compusă de Hipolit din Roma în 215. Aşadar, forma de bază a Euharistiei a apărut foarte devreme şi a rămas în mod substanţial neschimbată timp de 2000 de ani. 3. Trupul tot mai mare al lui Isus Anul 313 a însemnat un punct de cotitură pentru creştinism. Persecuţiile au încetat dintr-odată. Constantin a dat libertate creştinilor şi a cheltuit sume mari de bani pentru ridicarea de bazilici în care să fie celebrată Euharistia. Bisericile modeste din case şi-au încetat progresiv existenţa. Sau dezvoltat ceremonii impunătoare, potrivite marilor bazilici. Procesiunile, deplasarea curţii imperiale la sanctuar, cântările (compuse de Sf. Ambrozie) şi litaniile cântate care reuneau mii de voci, folosirea tămâii şi a clopotelor, practica sărutării obiectelor sfinte şi îngenuncherile au devenit parte din structura străveche a celebrării euharistice. Celebranţii purtau îmbrăcăminte demnă de un senator roman. Robele lor au ajuns să fie numite "veşminte", deoarece au rămas în formă


28

Lumea Catholica, ianuarie 2010

aproximativ neschimbată mult timp după ce moda se schimbase. Farfuriile şi cupele simple folosite la celebrarea în case au devenit potire şi patene măiestrit lucrate. Aceasta a fost o evoluţie inevitabilă, odată cu acceptarea socială a creştinismului, ducând la organizarea unei Biserici de mărimea imperiului şi, implicit, la prosperitate eclezială. Această perioadă a cunoscut înălţarea unor Episcopi extraordinari, cunoscuţi drept Părinţii Bisericii, precum Augustin şi Ioan Gură de Aur, ale căror omilii erau bogate în teologie şi aplicaţii pastorale. Geniul lor a dus la dezvoltarea teologică în contextul luminii generate de Euharistie şi de setea de rugăciune şi credinţa poporului. Tema esenţială era: "Trupul lui Cristos (Euharistia) clădeşte Trupul lui Cristos (Biserica)". 4. Euharistia devine îndepărtată pentru cei mai mulţi Apariţia uluitoarelor catedrale gotice în Europa medievală a însemnat renaşterea credinţei. Procesiunile religioase pline de culoare cu ocazia sărbătorilor sfinţilor, entuziasmul pentru pelerinaje la locurile sfinte, naşterea unor noi ordine religioase i-au făcut pe unii istorici să numească aceste secole drept "epoca credinţei". Dar alături de aceste evenimente s-a constatat o tulburătoare scădere a participării active la Sfânta Liturghie. Îndepărtarea adunării credincioşilor de participarea activă la Euharistie a fost accentuată prin apariţia unor cortine de piatră sau fier care ascundeau corul şi altarul de ochii publicului. Călugării şi preoţii oficiau Liturghia lor comună departe de adunare. Sfânta Liturghie rămânea în limba latină, deşi oamenii începeau să folosească limba lor locală pentru majoritatea realităţilor din vieţile lor. Când oamenii s-au plâns de faptul că Liturghia se îndepărta tot mai mult de ei, li s-au oferit Liturghii la altare laterale, unde preotul slujea cu faţa la perete, rugându-se în limba latină. Poporul compensa înstrăinarea lor cerându-i preotului să ridice mai sus Ostia ca să o poată vedea şi adora: "Mai sus, domnule preot!" În acelaşi timp, Berengar din Tours răspândea învăţătura că Isus nu este cu adevărat prezent în ostie şi că aceasta nu este decât un simbol al prezenţei Sale. Biserica a respins această învăţătură la Conciliul Lateran IV, în 1215, declarând solemn prezenţa reală a lui Cristos şi introducând


Lumea Catholica, ianuarie 2010

29

conceptul de transsubstanţiere (substanţa pâinii devine substanţa sau "fiinţa" lui Cristos) în sprijinul acestei doctrine. Întrucât mulţi catolici încetaseră să mai primească Împărtăşania, Conciliul a dispus să se meargă la Împărtăşanie cel puţin o dată pe an, în perioada Paştelui. În acelaşi timp a luat amploare Adoraţia Preasfântului Sacrament, împreună cu alte forme de pietate populară. 5. Reforma şi Liturghia tridentină I-au trebuit Bisericii 28 de ani să îşi adune forţele şi să deschidă Conciliul din Trento în 1545, în legătură cu Reforma. Părinţii Conciliului au făcut apel pentru reînnoirea liturgiei. În 1570, Papa Pius al V-lea a răspuns apelului susţinând necesitatea unei cărţi standard pentru celebrarea Liturghiei în Biserica Occidentală. În decretul său, totul se referea la preotul celebrant şi la acţiunile sale la altar, incluzând Liturgia Cuvântului. Participarea poporului era mai mult devoţională decât liturgică. Textul Sfintei Liturghii era în limba latină. (Această Liturghie tridentină [numită astfel după Trento] avea să fie celebrată până la Conciliul Vatican II). Iezuiţii au introdus arhitectura barocă în care locul unde stătea corul, cortinele şi zidurile despărţitoare au fost îndepărtate. Distanţa între altar şi adunarea credincioşilor s-a redus, astfel încât numai grilajul altarului separa credincioşii de celebrant. Altarul era aşezat la perete, care era bogat decorat, de la podea până la tavan. Tabernacolul era pe altar şi deasupra lui era o nişă pentru expunerea şi adorarea Preasfântului Sacrament. Un amvon se înălţa aproape de mijlocul bisericii, indicând importanţa predicii. Acest spaţiu de celebrare strălucea a triumf şi încredere în sine. Era expresia stării de spirit a Contra-Reformei. Biserica era o sală a tronului, iar adunarea credincioşilor audienţa. Li se oferea muzică de Palestrina, Haydn, Mozart. Protestanţii îl aveau pe Bach, dar şi sute de noi imnuri triumfale. Din păcate, majoritatea celebrărilor euharistice erau "Liturghii mici", în general fără muzică şi la care adunarea asista în tăcere. Catolicii s-au orientat spre noi şcoli de spiritualitate pentru a-şi satisface aspiraţiile:


30

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Exerciţiile Spirituale ale Sfântului Ignaţiu, şcolile carmelitane şi aceea a Sf. Francisc de Sales. Astfel, în secolul al XIX-lea, se făcea din ce în ce mai mult simţită necesitatea reîntoarcerii la izvoarele Liturgiei. 6. Liturghia în perioada Conciliului Vatican II Primul document aprobat de Părinţii Conciliului Vatican II (1962-1965) a fost Constituţia despre Liturgie. Dar cu un secol înainte începuse deja mişcarea pentru reforma liturgică. Benedictinii începuseră să reînvie practici liturgice străvechi, cum ar fi cântul gregorian (din secolul al VIlea) şi studiau rădăcinile liturgiei creştine şi modul în care participau altădată toţi creştinii la celebrare. Papa Pius al X-lea (1903-1914) a încurajat folosirea cântului gregorian, împărtăşirea frecventă şi a coborât vârsta Primei Împărtăşanii la şapte ani. În "Mediator Dei" (1947), Papa Pius al XII-lea a dat un puternic impuls mişcării liturgice. În 1951, Joseph Jungmann SJ, a publicat "Liturghia Ritului Roman", în care prezenta istoria complexă a Liturghiei. În Statele Unite, Mănăstirea Sf. Ioan din Collegeville, Minnesota, a susţinut cauza reformei liturgice prin revista sa Orate Fratres, ("Să ne rugăm, fraţilor") (care se numeşte acum Worship). Lista lor de scriitori îi includea pe toţi cei care se raliaseră acestei cauze în America. Cu alte cuvinte, în momentul în care s-a reunit Conciliul Vatican II, solul era bine pregătit prin munca răbdătoare a învăţaţilor, prin sute de întâlniri şi nenumărate articole. În urma unei dezbateri relativ mici şi cu foarte puţine împotriviri, Constituţia despre Liturgie a fost aprobată de Părinţii Conciliului cu 2.147 voturi pentru şi 4 împotrivă. Cuvintele răsunătoare ale Constituţiei au atins un punct culminant atunci când se declara: "Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei" (10). În ultima parte a secolului al XX-lea a început aplicarea documentului. Au fost introduse mai multe modificări. Preotul celebrează acum cu faţa la popor. Limba poporului a înlocuit latina. Credincioşii îşi strâng mâinile, dăruindu-şi un semn al păcii. Adunarea este invitată să participe activ la Liturghie, cântând şi rugându-se în diferite momente ale ei. Credincioşii sunt invitaţi să primească Împărtăşania fie în mână, fie pe limbă, şi să stea


Lumea Catholica, ianuarie 2010

31

în picioare în momentul în care o primesc. Li se oferă şi Potirul, astfel încât să se împărtăşească primind ambele specii: Pâinea şi Vinul euharistice. Laicii şi persoanele consacrate pot oferi Împărtăşania ca miniştri extraordinari. Au apărut diaconii căsătoriţi, pentru a-i asista pe preoţii la Liturghie şi pentru a predica. Au fost adăugate procesiunile de la intrare. Credincioşii aduc daruri la Ofertoriu. Preoţii au renunţat la veşmântul tradiţional pentru unul asemănător robei. Lecturile pentru Liturghie prevăd serii de trei ani din Scriptură în care se dau citire unor secţiuni largi din Biblie. Omiliile, care deveniseră lecturi sau vestiri practic despre orice subiect, se reîntorc la explicarea Scripturii şi a modului în care se aplică în viaţa de zi cu zi. Arhitectura bisericească a devenit funcţională şi minimalistă în decoraţii - un semn al timpurilor. În loc de stilul "cutie" lungă, apare modelul cu un auditorium larg. Au apărut cântări liturgice pentru chitară şi s-au compus imnuri noi, care au generat însă multe discuţii legate de gust şi de caracterul adecvat sau nu. Nimic din toate acestea nu s-a făcut însă fără o anumită supărare şi dificultate. Unele experimente au fost exagerate. Este uimitor cât de puţină împotrivire s-a generat totuşi. Visul mişcării liturgice s-a împlinit şi continuă să se răspândească. Credincioşii înţeleg că îşi pot îmbogăţi spiritualitatea în principal prin celebrarea Euharistiei. Dar impactul semnificativ al tuturor acestor modificări urmează încă a fi experimentat. Prin prisma anilor Bisericii, suntem încă foarte aproape de începutul reformelor aduse de Conciliu. Euharistia: vie şi dinamică O concluzie pe care o putem trage privind această schiţă a istoriei Liturghiei este că modificările liturgice, indiferent dacă au fost mici sau mari, au apărut chiar de la Cina cea de Taină. Esenţa nu a fost schimbată niciodată, dar detaliile, deciziile autorităţii bisericeşti şi atitudinea participanţilor au fost supuse modificărilor şi evoluţiei în timp. În acest sens, celebrarea Euharistiei este o realitate dinamică şi vie. În timp ce o dietă constantă de experimentări nu este nici sănătoasă şi nici de dorit, este necesară o atenţie plină de iubire asupra calităţii divinei


32

Lumea Catholica, ianuarie 2010

celebrări. Cu siguranţă este necesar să se evite frivolitatea, dar în acelaşi timp şi stagnarea. Nucleul nobil al Euharistiei, din Cenacol şi până într-o catedrală dintr-un oraş sau într-o biserică de ţară a rezistat - şi va rezista întotdeauna - în faţa tumultului istoriei. Pentru aceasta să aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

33

Îmbrăcarea veşmintelor liturgice şi rugăciunile respective Autor: pr. Mauro Gagliardi Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: ITRC.ro 1. Aspecte istorice Veşmintele folosite de slujitorii sacri la celebrările liturgice sunt derivate din vechile veşminte civile greceşti şi romane. În primele secole, haina persoanelor de un anumit nivel social (honestiores) a fost adoptată şi pentru cultul creştin şi această practică s-a menţinut în Biserică şi după pacea lui Constantin. Aşa cum reiese de la unii scriitori ecleziastici, slujitorii sacri purtau hainele cele mai bune, cu toată probabilitatea rezervate pentru această ocazie. În timp ce în antichitatea creştină, veşmintele liturgice s-au deosebit de cele civile nu datorită formei lor speciale, ci datorită calităţii stofei şi datorită frumuseţii lor speciale, în decursul invaziilor barbare, obiceiurile şi, împreună cu ele, veşmintele noilor popoare au fost introduse în Occident şi au adus schimbări în moda profană. În schimb, Biserica a menţinut în mod esenţial nealterate veşmintele folosite de cler în cultul public; astfel s-a diferenţiat folosirea civilă a veşmintelor de cea liturgică. În sfârşit, în perioada carolingiană, veşmintele proprii pentru diferitele grade ale sacramentului Preoţiei, în afară de câteva excepţii, au fost fixate definitiv şi au asumat forma pe care o au încă astăzi.


34

Lumea Catholica, ianuarie 2010

2. Funcţia şi semnificaţia spirituală Dincolo de circumstanţele istorice, veşmintele sacre au o funcţie importantă în celebrările liturgice: în primul rând, faptul că nu sunt purtate în viaţa obişnuită, şi de aceea au un caracter cultual, ajută la ruperea de grijile cotidiene în momentul celebrării cultului divin. În afară de aceasta, formele largi ale veşmintelor, de exemplu alba, dalmatica şi casula sau planeta, pun pe al doilea plan individualitatea celui care le poartă, pentru a face să iasă în evidenţă rolul său liturgic. Se poate spune că "mimetizarea" trupului slujitorului sub veşmintele largi, într-un anumit sens îl depersonalizează, cu acea depersonalizare sănătoasă care îl ia din centru pe slujitorul care celebrează şi îl recunoaşte pe adevăratul protagonist al acţiunii liturgice: Cristos. Aşadar, forma veşmintelor spune că liturgia este celebrată in persona Christi şi nu în nume propriu. Cel care îndeplineşte o funcţie cultuală, nu acţionează ca persoană privată, ci ca slujitor al Bisericii şi ca instrument în mâinile lui Isus Cristos. Caracterul sacru al veşmintelor rezultă şi din faptul că sunt luate după cum este descris în Ritualul Roman. În forma extraordinară a Ritului Roman (aşa-numită a sfântului Pius al Vlea), îmbrăcarea veşmintelor liturgice este însoţită de rugăciuni referitoare la fiecare haină, rugăciuni ale căror texte se găsesc încă în multe sacristii. Chiar dacă aceste rugăciuni nu mai sunt stabilite (dar nici nu sunt interzise) de Liturghierul în forma obişnuită emis de Papa Paul al VI-lea, folosirea lor este recomandată, deoarece ajută la pregătirea şi la reculegerea preotului înainte de celebrarea Jertfei euharistice. Ca o confirmare a utilităţii acestor rugăciuni, trebuie notat că ele au fost incluse în Compendium eucharisticum, publicat recent de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor. În afară de aceasta, poate fi util să amintim că Papa Pius al XII-lea, cu decretul din 14 ianuarie 1940, a acordat o indulgenţă de o sută de zile pentru fiecare rugăciune. 3. Fiecare veşmânt liturgic şi rugăciunile care însoţesc îmbrăcarea 1) La începutul îmbrăcării, preotul se spală pe mâini recitând o rugăciune anume; în afară de scopul practic al igienei, acest act are şi un simbolism profund, deoarece înseamnă trecerea de la profan la sacru, de la lumea păcatului la sanctuarul curat al Celui Preaînalt. A-şi spăla mâinile


Lumea Catholica, ianuarie 2010

35

echivalează într-un fel cu scoaterea sandalelor în faţa tufişului care arde (cf. Ex 3,5). Rugăciunea face aluzie la această dimensiune spirituală: Da, Domine, virtutem manibus meis ad abstergendam omnem maculam; ut sine pollutione mentis et corporis valeam tibi servire. (Dă, o, Doamne, mâinilor mele virtutea care să şteargă de pe ele orice pată: pentru ca eu să-ţi pot sluji fără pată a sufletului şi a trupului). După spălarea mâinilor urmează adevărata îmbrăcare. 2) Se începe cu amictul, un bucată de pânză rectangulară care are două şnururi, care se pune pe umeri şi apoi se lipeşte de gât; în sfârşit, se leagă în jurul taliei. Amictul are scopul de a acoperi haina zilnică în jurul gâtului, chiar dacă este vorba de haina preotului. În acest sens, trebuie amintit că amictul trebuie îmbrăcat şi atunci când se folosesc albe moderne, care adesea nu prevăd o deschidere largă în partea superioară şi tind mai degrabă să se strângă în jurul gâtului. Cu toate acestea, haina zilnică rămâne la fel de vizibilă şi pentru aceasta este necesar să fie acoperită şi în aceste cazuri cu amictul. În Ritul Roman, amictul este îmbrăcat înainte de albă. Când ia amictul, preotul recită următoarea rugăciune: Impone, Domine, capiti meo galeam salutis, ad expugnandos diabolicos incursus. (Pune, Doamne, pe capul meu coiful mântuirii, pentru a învinge asalturile diabolice). Cu referinţa la Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni 6,17, amictul este interpretat ca şi "coiful mântuirii", care trebuie să-l protejeze pe cel care-l poartă de ispitele diavolului, îndeosebi de gândurile şi dorinţele rele în timpul celebrării liturgice. Acest simbolism este şi mai clar în obiceiul urmat începând din Evul Mediu de către benedictini, franciscani şi dominicani, la care amictul se aplica mai întâi pe cap şi apoi se lăsa să cadă peste casulă sau peste dalmatică. 3) Alba este haina albă lungă îmbrăcată de toţi slujitorii sacri, care aminteşte de haina nouă nepătată pe care fiecare creştin a primit-o prin


36

Lumea Catholica, ianuarie 2010

intermediul Botezului. Alba este deci simbolul harului sfinţitor primit la primul sacrament şi este considerată şi simbol al curăţiei inimii, necesară pentru a intra în bucuria veşnică a vederii lui Dumnezeu în cer (cf. Mt 5,8). Acest lucru se exprimă în rugăciunea spusă de preot, în timp ce îmbracă alba, rugăciune care face referinţă la Ap 7,14: Dealba me, Domine, et munda cor meum; ut, in sanguine Agni dealbatus, gaudiis perfruar sempiternis. (Purifică-mă, Doamne, şi curăţă inima mea, pentru ca purificat în sângele Mielului, eu să mă pot bucura de bucuriile veşnice). 4) Deasupra albei, la înălţimea taliei, este îmbrăcat cingulul, un cordon de lână sau din alt material potrivit care se foloseşte ca o curea. Toţi oficianţii care îmbracă alba ar trebui să poarte şi cingulul (această cutumă tradiţională este astăzi neglijată foarte frecvent). Pentru diaconi, preoţi şi episcopi, cingulul poate să fie de culori diferite, în funcţie de timpul liturgic sau comemorarea zilei. În simbolismul veşmintelor liturgice, cingulul reprezintă virtutea stăpânirii de sine, pe care sfântul Paul o numără şi printre roadele Duhului (cf. Gal 5,22). Rugăciunea respectivă, inspirându-se din Scrisoarea întâi a sfântului Petru 1,13, spune: Praecinge me, Domine, cingulo puritatis, et exstingue in lumbis meis humorem libidinis; ut maneat in me virtus continentiae et castitatis. (Încinge-mă, Doamne, cu cingulul curăţiei, şi usucă în trupul meu limfa desfrâului, pentru ca să rămână în mine virtutea continenţei şi a castităţii). 5) Manipulul este un veşmânt liturgic folosit la celebrările Sfintei Liturghii după forma extraordinară a Ritului Roman; a căzut în uitare în anii reformei liturgice, chiar dacă nu a fost abolit. Manipulul este asemănător cu stola, dar are o lungime mai mică: este lung mai puţin de un metru şi este fixat la jumătate de un fermoar sau de şnururi asemănătoare cu acelea care se găsesc la planetă. În timpul Sfintei Liturghii în forma extraordinară, celebrantul, diaconul şi subdiaconul îl poartă la antebraţul stâng. Acest veşmânt derivă probabil dintr-o batistă (mappula) care era purtată de romani înnodată la braţul stâng. De vreme ce mappula se


Lumea Catholica, ianuarie 2010

37

folosea pentru a şterge faţa de lacrimi şi sudoare, scriitorii ecleziastici medievali au dat manipulului simbolismul trudei preoţiei. Această lectură a intrat şi în respectiva rugăciune de îmbrăcare: Merear, Domine, portare manipulum fletus et doloris; ut cum exsultatione recipiam mercedem laboris. (O, Doamne, fă ca eu să merit să port manipulul plânsului şi al durerii, pentru ca să primesc cu bucurie răsplata muncii mele). După cum se vede, în prima parte rugăciunea citează plânsul şi durerea care însoţesc slujirea preoţească, dar în partea a doua se face referinţă la rodul propriei munci. Nu va fi nepotrivit să se amintească textul dintr-un psalm care probabil a inspirat această a doua simbologie a manipulului, dat fiind faptul că Vulgata aşa prezenta Psalmul 125,5-6: "Qui seminant in lacrimis in exultatione metent; euntes ibant et flebant portantes semina sua, venientes autem venient in exultatione portantes manipulos suos". 6) Stola este elementul distinctiv al slujitorului hirotonit şi se îmbracă mereu la celebrarea sacramentelor şi sacramentaliilor. Este o fâşie de stofă, de obicei cusută, a cărei culoare variază în funcţie de timpul liturgic sau de ziua sanctoralului. Îmbrăcând-o, preotul recită rugăciunea respectivă: Redde mihi, Domine, stolam immortalitatis, quam perdidi in praevaricatione primi parentis; et, quamvis indignus accedo ad tuum sacrum mysterium, merear tamen gaudium sempiternum. (Redă-mi, o, Doamne, stola nemuririi, pe care am pierdut-o din cauza păcatului primilor părinţi; şi deşi sunt nevrednic să merg la sfântul tău mister, fă ca eu să ajung la fel la bucuria fără sfârşit). De vreme ce stola este un veşmânt de importanţă enormă, care indică mai mult decât oricare altul starea de slujitor hirotonit, nu se poate să nu se denunţe abuzul răspândit de acum în multe locuri ca preoţii să nu mai poarte stola atunci când îmbracă planeta sau casula.


38

Lumea Catholica, ianuarie 2010

7) În sfârşit, se îmbracă planeta sau casula, veşmântul propriu al celui care celebrează Sfânta Liturghie. Cărţile liturgice au folosit în trecut cei doi termeni latini casula şi planeta ca sinonime. În timp ce numele de planetă se folosea îndeosebi la Roma şi a rămas în Italia, numele de casula derivă din forma tipică a veşmântului care la origine îl înconjura în întregime pe slujitorul sacru care o purta. Folosirea cuvântului casula se găseşte şi în alte limbi: "casulla" în spaniolă, "chasuble" în franceză şi în engleză, "Kasel" în germană. Rugăciunea respectivă la casulă face referinţă la îndemnul din Scrisoarea sfântului Paul către Coloseni 3,14: "Mai presus de toate să fie dragostea care este legătura desăvârşirii"; şi, de fapt, rugăciunea cu care se îmbracă planeta sau casula citează cuvintele Domnului conţinute în Mt 11,30: Domine, qui dixisti: Iugum meum suave est, et onus meum leve: fac, ut istud portare sic valeam, quod consequar tuam gratiam. Amen. (O, Doamne, care ai spus: Jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară: fă ca eu să pot purta acest [veşmânt preoţesc] în aşa fel încât să obţin harul tău. Amin). În concluzie, se poate dori ca redescoperirea simbolismului propriu veşmintelor şi a respectivelor rugăciuni să îi poată încuraja pe preoţi să reia obişnuinţa de a se ruga în timpul îmbrăcării, în aşa fel încât să se pregătească cu reculegerea cuvenită pentru celebrarea liturgică. Dacă este adevărat că putem să ne rugăm cu diferite rugăciuni, sau chiar ridicând simplu mintea spre Dumnezeu, cu toate acestea textele rugăciunilor pentru îmbrăcare au de partea lor scurtimea, precizia limbajului, suflul de spiritualitate biblică, precum şi faptul că sunt rostite de secole de un număr incalculabil de slujitori sacri. Aceste rugăciuni se recomandă deci şi astăzi, pentru pregătirea la celebrarea liturgică, făcută şi în acord cu forma obişnuită a Ritului Roman.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

39

Moschei şi minarete Autor: pr. John Flynn Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 13 decembrie 2009 Referendumul din Elveţia împotriva construirii de minarete pentru moschei a ridicat încă o dată problema prezenţei islamice crescânde în Europa occidentală. Conform rezultatului final, 57,5% dintre votanţi şi majoritatea cantoanelor s-au exprimat în favoarea interdicţiei. În Elveţia sunt prezente circa 200 de moschei şi locuri de rugăciune, situate în mare parte în fabrici şi depozite părăsite, conform unui raport al agenţiei de presă Swissinfo din 29 noiembrie. Numai patru dintre acestea dispun de un minaret. Aşa cum agenţia Zenit informa la 30 noiembrie, Episcopii elveţieni au criticat interdicţia de a construi minarete. Într-un comunicat publicat la 30 noiembrie, Conferinţa Episcopală Elveţiană a declarat că interdicţia reprezintă "o piedică şi o provocare pe drumul integrării în dialogul şi în respectul reciproc". Din fericire, cu puţin înainte de referendumul elveţian, Stefano Allievi, un sociolog italian de la Universitatea din Padova, a făcut un raport despre moschei cu titlul: "Conflictul asupra moscheilor din Europa: probleme şi tendinţe politice". Publicat sub patronajul lui Reţelei Fundaţiilor Europene, raportul începe cu amintirea diferitelor controverse apărute în Europa din cauza prezenţei islamice. Conflicte cu privire la principii şi idei: de la cazul Rushdie în Marea Britanie la cel cu privire la desenele publicate în Danemarca. Conflicte ce derivă din episoade de violenţă care au avut loc în Europa şi referitoare la Islam sau provocate de terorismul islamic şi din consecinţele sale în ţările europene. Controverse ridicate frecvent şi obiect al dezbaterii publice cu privire la probleme legate de sex, ca de exemplu rolul femeilor în Islam.


40

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Cultul Cât priveşte moscheile, Allievi explică faptul că problema nu se referă numai la construirea locurilor de cult, ci şi la problema vizibilităţii lor în oraşele europene, lucru care are o valoare simbolică evidentă. Apoi este problema adhan-ului, chemarea la rugăciune din partea muezinilor, precum şi problema cimitirelor musulmane şi de dreptul de a dispune de zone rezervate în cadrul cimitirelor deja existente. Este o greşeală, afirmă raportul, a interpreta aceste conflicte ca şi cum ar fi numai rezultatul instrumentalizărilor politice. În realitate, continuă Allievi, e vorba de probleme profunde de natură socială şi culturală. Istoric vorbind, problema locurilor de cult islamic era legată de prezenţa muncitorilor musulmani veniţi în Europa începând de câteva decenii în urmă. Iniţial, explică Allievi, sălile de rugăciune apăreau în spaţiile comune ale edificiilor în care muncitorii trăiau şi lucrau. Pe la sfârşitul anilor '60 şi mai ales în anii '80, a existat o răspândire progresivă a sălilor de rugăciune, bazată pe conştiinţa crescândă a caracterului permanent al imigraţiei. Cu timpul, numărul sălilor de rugăciune s-a înmulţit şi a crescut concentraţia de musulmani în comunităţile locale. Prin urmare, mai ales în marile capitale, au fost construite importante centre islamice. Acest lucru a fost făcut în mod normal cu finanţări externe, care proveneau adesea de la Liga musulmană mondială, o organizaţie sub controlul Arabiei Saudite. În afara principalelor oraşe, moscheile care au fost construite au fost plasate în suburbiile industriale, unde era mai uşor de găsit edificii cu dimensiuni potrivite scopului, sau în cartiere etnice, în periferiile marilor oraşe. Numerele O parte a raportului lui Allievi conţine o analizare a datelor cu privire la numărul de moschei prezente în Europa. În acest context autorul pune în raport numărul de moschei cu totalul de locuitori musulmani. Privitor la Europa occidentală, el calculează că există 18,06 milioane de musulmani şi 10.869 de moschei, echivalent, prin aproximare, cu o moschee pentru fiecare 1.660 de musulmani. Acest raport este comparabil cu situaţia


Lumea Catholica, ianuarie 2010

41

proprie din multe ţări musulmane, dar şi cu lăcaşele de cult ale religiilor creştine în Europa. Apoi raportul exclude datele referitoare la Bosnia, unde islamul are o prezenţă istorică şi înrădăcinată, şi referitoare la Turcia, unde este prezentă o minoritate musulmană istorică. Rezultatul este că lumea imigraţilor islamici, care se ridică la circa 16,44 milioane de persoane, dispune de 8.701 moschei, care corespunde la un loc de rugăciune pentru fiecare 1.890 de musulmani care trăiesc în Europa. "Acest fapt poate să pară surprinzător, dată fiind că cei mai mulţi consideră că locurile de cult musulmane sunt puţine ca număr", notează Allievi. În timp ce această impresie răspândită poate să fie adevărată pentru unele ţări, expuse unui fenomen imigrator mai recent, nu este întemeiată în termeni de medie europeană, adaugă el. În afară de aceasta, continuă raportul, dacă se compară aceste date cu numărul de persoane de origine musulmană care practică efectiv religia lor, număr care se ridică la circa o treime, conform unui recent studiu citat, numărul de musulmani pentru o moschee se reduce în mod semnificativ. "De aceea, problema unei carenţe de locuri de cult nu există", conclude autorul. Raportul examinează apoi situaţia din acele ţări în care prezenţa islamică este deosebit de concentrată. În Franţa, musulmanii sunt circa 5,5 milioane de persoane, adică 8% din populaţie. Aceştia dispun de circa 2.100 locuri de cult islamice în ţară. E vorba de o proporţie inferioară faţă de alte ţări, dar, conform raportului, această realitate este asemănătoare cu aceea a celorlalte religii şi se poate datora fenomenului de secularizare propriu ideologiei republicane a naţiunii. În comparaţie Germania se plasează pe locul al doilea, după Franţa, între ţările europene cu populaţie musulmană mai mare - de la 3,2 la 3,4 milioane - care, dacă este pusă în raport cu populaţia totală, rezultă că este în mod considerabil mai mică: circa 3%. Numărul de moschei în Germania este în schimb cel mai ridicat în Europa (cel puţin 2.600), conform studiului. De fapt, raportul între numărul de moschei şi populaţia musulmană este cel mai ridicat de pe Bătrânul Continent, fiind exclusă Bosnia, şi prezenţa lor este semnificativă şi deosebit de vizibilă, conform lui Allievi.


42

Lumea Catholica, ianuarie 2010

În Regatul Unit, numărul de moschei este destul de relevant, dacă se ţine cont că populaţia musulmană de circa 2,4 milioane dispune de peste 1.000 de moschei, notează raportul. În afară de aceasta, multe din aceste moschei au fost construite de la zero, mai ales în marile comunităţi etnice din ţară. De fapt, există 116 moschei la Birmingham, dintre care 10 construite ex novo, pentru o populaţie musulmană de 140.000 de persoane. La Bradford sunt 44, dintre care 6 construite ex novo, pentru un total de 75.000 de musulmani. În timp ce la Manchester sunt 31, dintre care 5 construite ex novo, pentru 125.000 de musulmani. În ansamblu, raportul moschei/musulmani este circa dublu faţă de media europeană, existând aproape o moschee pentru fiecare 1.000 de musulmani. În plus se găsesc adesea locuri de rugăciune islamice şi alte forme de structuri religioase în diferite tipologii de locuri: aeroporturi, centre comerciale şi locuri de întâlnire de diferite tipuri, între care stadioanele de fotbal. Tot în raport, autorul notează că minaretul "se pare că a devenit simbolul prin excelenţă al conflictului referitor la islam, sau mai bine zis, vizibilitatea lui în sfera publică". Allievi nozează că, din punct de vedere istoric, construcţia turnurilor a fost mereu un semn de putere şi de dominare. De exemplu, în oraşele medievale italiene, victoria unei familii sau a unui oraş asupra altuia era întotdeauna legată de distrugerea turnurilor părţii învinse. În concluzie autorul afirmă că moscheile în ele însele nu sunt o problemă. Problema se află în schimb în relativismul cultural şi religios care se răspândeşte şi care duce acum la o schimbare nu numai cantitativă ci şi calitativă în statele europene. Modul în care Europa va trebui să înfrunte această situaţie va continua să fie o temă de mare interes pentru anii care vor veni. (Apărut iniţial în traducere pe ITRC.ro)


Lumea Catholica, ianuarie 2010

43

Sfântul Grigore din Nazianz Autor: Enrico Pepe Traducător: pr. Ioan Bişog Sursa: Editura Sapientia În Anul Preoţiei, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoinţa Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, director pr. Ştefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman", de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii. Sfântul Grigore din Nazianz episcop, învăţător al Bisericii (329/330-389/390) 2 ianuarie la latini 25 ianuarie la bizantini "Întăreşte-mă, o, Cristoase! Slujitorul tău este istovit de moarte. Vocea mea, care ţi-a cântat, acum tace. Cum poţi să suporţi asta? Dă-mi tărie, nu-l abandona pe preotul tău. Aş vrea să fiu din nou sănătos, să cânt laudele tale şi să purific poporul tău. Te rog, tu, tăria mea, nu mă lăsa. Dacă în furtună te-am trădat, vreau acum să mă întorc la tine" [1]. Cu aceste cuvinte, Grigore din Nazianz exprimă personalitatea sa cu totul orientată spre Dumnezeu şi aproape incapabilă de a se adapta în faţa obstacolelor şi surprizelor vieţii. Sufletul său de poet nu găsea pace într-o lume aşa de îndepărtată de armonia pe care el o visa. Înţelegea că trebuie să înfrunte circumstanţele potrivnice şi să se cufunde în soluţionarea problemelor concrete, dar, spre deosebire de prietenul său, Vasile, nu prea reuşea acest lucru. Îi rămânea însă


44

Lumea Catholica, ianuarie 2010

întotdeauna o portiţă deschisă, rugăciunea către Dumnezeu căruia i se încredinţa cu candoarea unui copil. Perioada cea mai frumoasă Se născuse la Arianzo, un târg aproape de Nazianz, în Capadocia, spre anul 330. Tatăl său, care purta acelaşi nume, patru ani după convertirea la creştinism, fusese ales episcop al oraşului. Mama sa, nobila Nona, era creştină dintotdeauna şi se bucura de stima tuturor pentru fidelitatea ei faţă de evanghelie. Grigore s-a născut tocmai atunci când părinţii lui se gândeau că nu mai pot avea alţi fii şi a fost primit ca pe un mare dar al lui Dumnezeu. Nona l-a consacrat îndată lui Dumnezeu şi l-a făcut conştient de acest lucru şi pe copil, când acesta abia ajunsese la uzul raţiunii. Conform uzanţelor timpului şi pentru a-i da posibilitatea unei alegeri personale, Botezul i-a fost administrat la o vârstă adultă. Între timp, el a fost format pentru viaţa creştină în climatul care se respira în casă. Pentru creşterea sa culturală, părinţii i-au ales cele mai bune şcoli, fără să se uite la cheltuieli. Şi-a început studiile la Cezareea împreună cu Vasile, care, din acel moment, devine cel mai bun prieten al său, apoi a continuat la Cezareea Palestinei, apoi la Alexandria, în şcoala unde încă mai răsuna ecoul glasului lui Origene, şi, în sfârşit, a ajuns la Atena, capitala culturii greceşti. Aici a ajuns şi prietenul său, Vasile, şi aceia au fost anii senini ai unei convieţuiri fraterne. La Atena, a avut ocazia de a-l cunoaşte pe Iulian, viitorul împărat apostat, care deja de tânăr nu prevestea nimic bun. Prin capacitatea sa oratorică, Nanzianzenul, în ultimii ani ai şederii sale în această capitală a ştiinţei, a dovedit că învăţase ce înseamnă elocinţa. Între pacea mănăstirii şi lupta pentru Biserică Spre anul 335, poate şi datorită sugestiilor primite din partea prietenului său, Vasile, care primise Botezul şi se retrăsese în viaţa monastică pe ţărmul Irisului, s-a întors în patrie, a primit Botezul şi s-a dedicat învăţăturii în oraşul Nazianz. Acolo nu a rămas pentru mult timp. Atracţia pentru viaţa contemplativă era foarte puternică şi, de aceea, a mers la Vasile, în mănăstirea pe care o fondase aproape de Neocezareea. "Nimic nu mi se părea mai minunat - scria el - decât să fac simţurile să tacă şi, răpit, departe de ele, de carne şi de lume, să intru din nou în mine însumi


Lumea Catholica, ianuarie 2010

45

şi să dialoghez cu Dumnezeu dincolo de lucrurile vizibile". Amândoi au lucrat pentru compunerea Filocaliei, o antologie de texte alese de Origene pentru uzul călugărilor. Dar şi de această dată, pacea a fost întreruptă de chemarea tatălui care, în 361, l-a voit alături de sine în conducerea Diecezei de Nazianz. Împotriva voinţei sale, a acceptat să fie hirotonit preot, dar cât mai curând a dorit să se întoarcă în mănăstire. Tatăl său, însă, fiind deja în vârstă şi nu prea expert în controversele teologice, a dovedit naivitatea de a semna o formulă ariană, provocând o schismă în Biserica sa. Fiul a trebuit să alerge din nou în ajutorul său şi, după ce l-a determinat pe tatăl său să semneze public o profesiune de credinţă ortodoxă, a reuşit să reinstaureze pacea în comunitatea sa. În acest timp, Vasile a ajuns episcop de Cezareea şi, trebuind să lupte împotriva episcopilor arieni, s-a gândit să-l numească episcop de Sasima. Sub presiunile tatălui şi ale prietenului, s-a lăsat consacrat episcop, dar a rămas la Nazianz şi nu s-a dus niciodată la Sasima, care nu era decât un mic târg cu puţini cetăţeni, care nu aveau nevoie de un episcop. Din acest motiv, la moartea tatălui său, în 374, a crezut că este oportun să se retragă în Mănăstirea "Sfânta Tecla", la Seleucia Isauriei, cu gândul de a spune pentru totdeauna "adio" sarcinilor episcopatului. În scaunul cel mai prestigios şi mai râvnit Stătea liniştit în locul său retras, când, în 378, a primit vizita unei delegaţii de la Constantinopol. După patruzeci de ani de schismă ariană, puţinii catolici, cu sprijinul împăratului Teodosiu, veneau să caute un adevărat episcop. Ce era de făcut? Putea să le refuze ajutorul celor care voiau să mărturisească adevărata credinţă? Vasile l-a îndemnat cu tărie să nu şovăie, deoarece mergea în inima credinţei ortodoxe. Grigore şi de această dată a spus da pentru că a fost convins de alţii, dar nu aceasta era voinţa sa. Când, în 379, a ajuns în cetatea imperială, nu a avut nici o primire triumfală, ba chiar a fost împiedicat să intre în "Sfânta Sofia". A trebuit să se mulţumească cu o capelă înfiinţată într-o locuinţă privată, pe care el a numit-o Anastasis, adică Înviere, unde a început să adune puţinii creştini rămaşi fideli credinţei niceene şi în faţa cărora a


46

Lumea Catholica, ianuarie 2010

rostit celebrele predici despre Sfânta Treime. Încetul cu încetul, însă, situaţia s-a schimbat în aşa fel încât însuşi împăratul a voit să-l însoţească solemn în "Sfânta Sofia", cu o mulţime de popor care îl aclama. În 381, se ţinea la Constantinopol un conciliu, şi Grigore, ştiind că unii episcopi puneau în discuţie legitimitatea transferului său la noul scaun episcopal, s-a supus cu umilinţă părerii părinţilor conciliari, care, în unanimitate, l-au confirmat ca episcop legitim al capitalei imperiului şi, puţin după aceea, la moartea episcopului Meleţiu al Antiohiei, a fost ales chiar preşedintele conciliului. Dar în timpul desfăşurării conciliului, o dată cu participarea unor noi episcopi, unii dintre ei au ridicat din nou problema privind legitimitatea transferului său la Constantinopol. În acest moment, nu a mai suportat să fie motivul intrigilor şi al certurilor. Obosit de faptul că până şi "cei mai tineri ciripeau ca un stol de gaiţe şi se înverşunau ca un roi de viespi" şi "cei în vârstă se fereau să-i modereze", în mod spontan, a renunţat la misiunea sa, le-a adresat un "adio" solemn episcopilor şi poporului din Constantinopol, "unde a adus din nou la viaţă crezul din Niceea". S-a întors la Nazianz şi, într-un moment de descurajare, a lăsat să-i scape această plângere care arată un suflet profund sfâşiat de răutatea umană: "Există o singură cale de ieşire din nenorocirile mele: moartea; dar şi lumea de dincolo mă sperie, dacă trebuie s-o judec de aici". A avut totuşi tăria să accepte conducerea acelei dieceze care fusese încredinţată tatălui său şi care rămăsese vacantă, când poporul era în căutarea unui nou episcop. După doi ani, a putut să se retragă definitiv în viaţa privată, în casa natală din Arianzo, unde a murit în 389 sau 390. A construit Biserica cu inima şi cu condeiul Grigore nu era făcut pentru politică şi pentru guvernare într-un ambient unde intriga şi interesul personal depăşeau cu mult angajarea pastorală pentru adevăratul bine al Bisericii. El considera că aveau dreptate călugării că se retrăgeau din lume: era unicul mod de a duce o viaţă conformă cu principiile evanghelice şi de a le putea spune cu tărie tuturor de ce parte se află bunul Dumnezeu.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

47

Dacă el nu a reuşit, asemenea prietenului său, Vasile, să fie un om de conducere, a lăsat, în schimb, Bisericii o bogăţie inestimabilă prin scrierile sale, devenind unul dintre maeştrii cei mai citiţi şi iubiţi în Orient şi în Occident. A fost un îndârjit apărător al divinităţii Duhului Sfânt şi a descris efectele pe care el le produce în viaţa celui care i se încredinţează. A fost, de asemenea, un cântăreţ al fecioriei, pe care el a practicat-o de-a lungul întregii sale vieţi. Scria cu privire la acest lucru: "Nu înseamnă puţin a fi feciorelnic: înseamnă a fi numărat printre îngeri, printre naturile simple; ba chiar aş îndrăzni să spun că înseamnă a fi împreună cu Cristos care, chiar dacă a voit să se nască, pentru a se asemăna nouă, celor care ne naştem, s-a născut, totuşi, dintr-o fecioară, şi a stabilit astfel legea fecioriei pentru a ne atrage cu sine departe de această viaţă, pentru a ne detaşa de această lume şi, mai mult, pentru a ne transfera încă de pe acum într-o altă lume, de la viaţa prezentă la cea viitoare" [2]. Grigore avea un foarte înalt concept despre preoţie şi a acceptat să fie hirotonit numai pentru a veni în întâmpinarea nevoilor urgente ale Bisericii şi la sfaturile presante ale prietenilor, fugind de orice sentiment de glorie deşartă sau de putere. El se considera nedemn, deoarece preoţia cere curăţia inimii şi dăruirea totală de sine. Pentru aceasta, el scria: "Nimeni nu este vrednic de măreţia lui Dumnezeu, de Victimă şi de Preot, în afara cazului că s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu ca Ostie vie şi sfântă... că i-a adus lui Dumnezeu un sacrificiu de laudă şi o inimă zdrobită, singurele lucruri pe care ni le cere spre oferire autorul oricărui dar" [3]. Întreaga viaţă a lui Grigore din Nazianz a fost un sacrificiu de laudă, exprimat în strigătul unei rugăciuni sincere, în solemnitatea minunatelor sale omilii prezentate poporului, în mişcătoarele sale cântări poetice şi în toate celelalte numeroase scrieri ale sale; el a fost şi un spirit zbuciumat în căutarea continuă a păcii, zbătându-se între dorinţa de singurătate şi ascultarea faţă de Duhul care îl împingea să vină în ajutorul unei Biserici atât de încercate. Imnul către Dumnezeu atribuit lui, chiar dacă s-ar putea să nu fie aşa, exprimă foarte bine continua căutare care l-a condus la contemplarea naturii şi la studierea Scripturii, la iubirea Bisericii şi la apărarea


48

Lumea Catholica, ianuarie 2010

adevăratei credinţe şi, în sfârşit, la a spune, prin cuvinte diferite de cele ale lui Augustin, că inima omului este făcută pentru Dumnezeu: "Dorinţa şi suspinul oricărei creaturi tind spre tine; toate cele ce există se roagă şi ţi se închină; ţie, orice fiinţă capabilă să înţeleagă creaţia ta, îţi cântă un imn tăcut". Note [1] Din Imn către Dumnezeu, atribuit lui Grigore din Nazianz. Cit. în P . MANNS, I santi, I, Jaca Book, Milano 1989, 192. [2] Or., 43, 62. [3] PG 35, 497 A.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

49

Învăţarea tinerilor: Riscul educaţiei Autor: pr. Dwight Longenecker Traducător: Radu Capan Sursa: InsideCatholic.com Conduceam maşina spre casă, venind de la Liturghie, când fata mea din clasa a VII-a a exclamat: "De ce trebuie să cânte în fiecare săptămână cântecele acelea plictisitoare?" Tonul ei era provocator, de ceartă chiar. Faţa îi era încruntată iar braţele încrucişate cu nerv peste piept. Soţia mea i-a răspuns: "Nu eşti tu în poziţia să critici ce se cântă la Liturghie." Am intervenit atunci: "Stai puţin. Ea are o întrebare legată de credinţa ei. Hai să o ascultăm." Şi mam adresat fetei mele: "Cântările la Liturghie fac parte din tradiţie. Este adevărat că nu sunt mereu cântece care îţi plac sau care le ştii, dar avem noroc cu organistul şi cu dirijorul din parohie. De ce nu le dai o şansă? Poate vei ajunge să îi cunoşti şi să îţi placă să cânţi cu ei." Tonul ei s-a schimbat imediat pentru că a simţit că este luată în serios. Am continuat: "Este în regulă să pui întrebări despre credinţa ta. De fapt este chiar un lucru bun. Dar ai putea să formulezi întrebările într-un mod mai pozitiv - chiar dacă ceea ce simţi tu e negativ. Sentimentele negative îţi dau impulsul să pui întrebarea. Opreşte-te însă, gândeşte-te care este cu adevărat întrebarea şi pune-o în mod inteligent şi pozitiv. Atunci imboldul de a pune întrebarea devine un mod de învăţare." După şase luni fata noastră s-a alăturat corului de la parohie. Mai mult, profesorul ei de religie a sesizat o schimbare: la sfârşitul anului mi-a spus că a început să pună cele mai bune întrebări din clasă. Este semn că a început să îşi confrunte credinţa într-un mod inteligent şi pozitiv.


50

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Învăţătura Mons. Giussani În loc să zdrobesc nelămurirea de ordin religios a fiicei mele, am încurajat-o - chiar dacă modul ei de exprimare era negativ. Mi-ar place să spun că această reacţie s-ar datora aptitudinilor mele parentale. De fapt, meritele merg spre un preot italian. Pe când activam la Şcoala catolică Sf. Iosif din Greenville, Carolina de Sud, mi s-a cerut să citesc "Riscul educaţiei", scrisă de Mons. Luigi Giussani. Pentru cine nu ştie, Mons. Giussani s-a născut lângă Milano, intrând în seminar de tânăr şi fiind hirotonit în 1945. A devenit foarte interesat de teologia creştină răsăriteană şi de protestantismul american. La începutul anilor 1950, a cerut permisiunea să lucreze în licee, predând acolo timp de zece ani. În acest timp a fost implicat în ramura pentru studenţi a Acţiunii Catolice. În lucrările sale "Viaţa creştină şi prezenţa în lume" şi "Experienţa", el şi-a prezentat ideile privind formarea tinerilor. Mons. Giussani a mers apoi să preda la nivel universitar, iar în anii 1960 şi-a petrecut un timp în Statele Unite, cercetând protestantismul american. Rezultatul a fost lucrarea "O scurtă prezentare a teologiei protestante americane". În 1969 s-a întors să conducă un grup de studenţi care s-au dezlipit de Acţiunea Catolică pentru a deveni Communione e Liberazione. Grupul a ajuns apoi o mişcare eclezială, pe care a condus-o până la moartea sa, în 2005. În "Riscul educaţiei", Mons. Giussani prezintă problema care exista în Italia anilor 1950. La suprafaţă, situaţia Bisericii părea pozitivă: parohiile mergeau bine; exista un număr mare de preoţi şi persoane consacrate; tradiţiile religioase erau păstrate vii în familii; religia se preda în şcoli; iar participarea la Liturghia de duminică era chiar satisfăcătoare. Dar Mons. Giussani constata între liceeni unele semne îngrijorătoare. Mai întâi a observat că nu mai exista o motivaţie profundă pentru credinţă: exista o cunoaştere cu mintea, dar nu şi una cu inima. În al doilea rând, observa faptul că credinţa nu afecta comportamentul liceenilor. Nu părea să existe o conexiune reală între credinţă şi vieţile lor. În al treilea rând, domnea o atmosferă generală de scepticism. Tinerii catolici ajungeau să privească credinţa ca pe o tradiţie irelevantă, dacă nu chiar ca pe o superstiţie demodată.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

51

Mons. Giussani conchidea că exista o problemă în transmiterea credinţei creştine. Credinţa trebuia să fie comunicată nu doar ca o tradiţie care se transmite mai departe prin intermediul unor persoane cu autoritate, ci ca o filozofie de viaţă raţională şi relevantă. Mai mult, credinţa trebuie să poată fi verificată, trebuie să fie pusă în acţiune şi experimentată pentru ca să fie reală. Acesta este un risc din două motive. În primul rând, credinţa nu poate să fie demonstrată matematic. În timp ce este raţional să credem, credinţa nu poate să fie demonstrată prin raţiune, şi încercările de a-i ajuta pe tineri să îşi trăiască credinţa pe căi raţionale pot să eşueze şi să îi facă să îşi piardă credinţa. Mai mult, a pretinde că experienţa religioasă este necesară e de asemenea riscant. Experienţele religioase sunt în mod evident subiective şi instabile. Ele pot fi simulate atât de educator cât şi de elev. Experienţa religioasă trebuie să fie autentică, iar aceasta înseamnă că va fi impredictibilă. Educatorul religios trebuie de aceea să fie dispus să accepte "nisipurile mişcătoare ale libertăţii". Dacă acest risc este asumat, atunci educaţia religioasă devine mai mult o aventură a credinţei decât un simplu itinerar de acceptare a dogmei şi practicii religioase. Pentru Mons. Giussani deci, educaţia religioasă este o căutare în care educatorul şi elevul se îmbarcă împreună, în misterul lui Dumnezeu. Despachetarea rucsacului Cam până la vârsta de zece ani, un copil primeşte cunoştinţele despre lume de la persoane cu autoritate. Copiii acceptă versiunea despre lume prezentată lor de părinţi, de profesori, de adulţi. Mons. Giussani afirmă că această etapă a procesului educaţional este asemenea pregătirii rucsacului pentru călătoria vieţii. La adolescenţă însă, elevul începe să conştientizeze că lumea adultă este la o aruncătură de băţ de el. Aceasta îl face să se uite în bagaj pentru a afla ce echipament are acolo şi dacă e funcţional sau nu. Cuvântul grec pentru această "percheziţie"


52

Lumea Catholica, ianuarie 2010

este krinein sau krisis, de la care avem cuvintele "criză", "critică" şi "criticism". Mons. Giussani insistă că o "criză a credinţei" nu este neapărat un lucru rău, şi nici "criticismul" nu este ceva negativ. Am văzut acest proces în desfăşurare la liceeni de astăzi. Într-o discuţie, unul dintre ei a spus: "Mulţi copii nu cred că credinţa funcţionează pentru că au încercat-o şi i-a dezamăgit". L-am întrebat ce înţelege prin aceasta, şi a spus: "Poate s-au rugat şi i-au cerut lui Dumnezeu ceva ce doreau şi nu au primit". Acest instinct de a critica este natural, şi sistemul educaţional nu trebuie doar să îi facă faţă, ci trebuie să fie construit în jurul lui. Mons. Giussani insistă aşadar asupra faptului că credinţa trebuie să fie predată cu o metodă "critică". Cu alte cuvinte, educatorul trebuie nu doar să propună adevărul, ci şi să îl însoţească pe elev atunci când acesta caută să verifice adevărul. Trei moduri de a reacţiona Instinctul de a testa adevărul este dat de Dumnezeu. Dar educatorii, în special educatorii religioşi, au acţionat adesea fie în ignoranţă fie în opoziţie directă faţă de acest proces. Ca rezultat, instinctul critic la adolescenţi ia trei forme. Prima este rebeliunea. Elevul reacţionează împotriva formării lui religioase într-o manieră instinctiv critică, dar în loc să încurajeze un mod adecvat de a fi critic, educatorul vede criticismul ca pe ceva negativ şi îl înăbuşă. Logica interioară a elevului este atunci următoarea: "Mi s-a oferit această religie despre care mi s-a spus că este cel mai măreţ lucru din univers, dar când încerc să o investighez, mi se spune să tac şi să o accept pur şi simplu. Aşadar nu poate fi atât de măreaţă pe cât o laudă ei. Dacă adulţii nu pot suporta puţin criticism, înseamnă că nici nu pot să îşi apere convingerile, sau trebuie să fie speriaţi că totul nu este decât apă de ploaie. De aceea încearcă să mă reducă la tăcere. Totul trebuie să fie o prostie. Trebuie să găsesc o filozofie pentru viaţă care să funcţioneze, şi dacă aceasta nu poate suporta puţin criticism, înseamnă că e greşită". Rezultatul practic al acestui proces de gândire este rebeliunea adolescentină, nu doar în convingeri ci şi în comportament. Rebeliunea îl face pe adolescent nefericit, deoarece acum viitorul îl sperie. Pentru a extinde metafora, rucsacul lui se dovedeşte a fi plin cu echipament de


Lumea Catholica, ianuarie 2010

53

mâna a doua. El are nevoie de un echipament serios pentru provocarea vieţii, şi simte că i s-a dat sfoară şi pioneze. Adolescentul rebel caută cu disperare securitate, călăuzire sigură şi un îndrumător de încredere pentru viaţă. Dacă simte că ceea ce a primit l-a dezamăgit, atunci rebeliunea se transformă în respingere, şi viaţa lui poate să coboare în spirală spre disperare. Al doilea răspuns la instinctul critic pare a fi mai pozitiv. Când are în faţă ocazia de a critica, elevul refuză să facă aceasta. Disciplinat, el acceptă tot ceea ce au spus adulţii, şi rămâne băiatul de aur pentru toţi. Acest răspuns poate fi numit conformism din politeţe. Elevul nu şi-a implicat deloc capacităţile critice; el a mers doar pe calea rezistenţei minime. Se conformează exterior credinţei dar nu se relaţionează cu ea sub nici o formă practică. Din păcate, majoritatea educatorilor nu doar că au fost perfect mulţumiţi de un astfel de răspuns, ci l-au şi încurajat. Problema cu conformismul din politeţe este că e artificial. Elevul devine ipocritul religios tipic - punându-şi o mască falsă pentru a face pe plac figurilor autoritare, în timp ce se comportă într-un mod necreştin. Această reacţie este de fapt mai gravă decât rebeliunea pe faţă, deoarece elevul cade adesea în plasa propriei măşti. El ajunge să creadă că datul din buze şi conformismul exterior rezumă tot ce este necesar, şi dacă nu este provocat să îşi folosească pozitiv instinctul critic, fie va stagna în privinţa dezvoltării sale religioase, fie va merge înapoi. Al treilea răspuns este cel mai dificil, dar şi cel mai autentic: încurajarea instinctului critic al elevului. Într-adevăr, metoda educaţională de la liceu în sus este construită în jurul acestui instinct şi îl foloseşte ca motor pentru întreaga lucrare educaţională. În acest răspuns, instinctul critic este văzut ca un element pozitiv, iar elevul este încurajat să scotocească în rucsac şi să îi testeze conţinutul pentru a vedea dacă este adevărat şi de încredere. Raţiune şi responsabilitate Dacă educatorul însoţeşte elevul în timp ce acesta verifică adevărul, în procesul educaţional se deschide o nouă perspectivă. Într-o şcoală catolică, misiunea nu mai este aceea de a obţine rezultate bune la examene, pentru ca elevii să intre la facultăţi bune. Nici aceea de a


54

Lumea Catholica, ianuarie 2010

produce pur şi simplu "catolici buni", care învaţă "să se roage, să cotizeze şi să asculte" (expresie ce descria, cândva, viziunea unor clerici despre laici). În schimb, fiecare subiect este predat implicând pe deplin instinctul critic. Fiecare subiect este verificat de elev, dacă este raţional şi dacă este necesar, şi astfel are loc cu adevărat educarea lui, mai mult decât transmiterea unor simple cunoştinţe. Când o întreagă şcoală îmbrăţişează viziunea "verificării adevărului", elevii primesc un principiu cheie al educaţiei, ce le permite să împletească diferitele "fire" ale educaţiei şi experienţei pentru a-i pregăti pentru aventura vieţii Implicarea instinctului critic în educaţie îi ajută pe adolescenţi să ajungă la un nou nivel de responsabilitate. Dacă învaţă pur şi simplu date, elevul nu îşi asumă responsabilitatea pentru cele învăţate. Dar dacă îşi foloseşte instinctul critic, devine automat responsabil de ceea ce învaţă. În timp ce acesta devine modul său normal de a răspunde la şcoală, elevul învaţă în mod natural cum să aplice instinctul critic la orice alt aspect al vieţii sale. Învaţă astfel să îşi asume responsabilitatea pentru gândurile, cuvintele şi acţiunile lui. Tineri cu o misiune Când eram în ultimii ani de liceu, am fost invitat să merg într-o tabără misionară cu o echipă de evanghelişti, care duceau pe ascuns Biblii în Europa de Est. M-am rugat şi am muncit din greu pentru banii cu care să îmi plătesc călătoria, iar acea vacanţă a însemnat foarte mult pentru credinţa mea. A fost o provocare pentru mine şi vara aceea mi-a schimbat viaţa. L-am văzut pe Dumnezeu în acţiune, iar credinţa mea a făcut un salt incredibil. Drept urmare, în primul meu an de capelan la Şcoala Catolică Sf. Iosif, am iniţiat o tabără misionară în El Salvador. Şase elevi s-au oferit ca voluntari: s-au rugat să vină banii pentru tabără, au redactat scrisori în căutarea de sponsori şi apoi au pornit în aventura credinţei. Aceste tabere misionare sunt o parte a numeroaselor proiecte pe care şcoala le organizează pentru a-i ajuta pe elevi să îşi testeze credinţa într-un mod pozitiv. Astfel de proiecte scot credinţa în afara claselor, a capelelor şi a bisericilor. Prin astfel de oportunităţi, ei văd credinţa în acţiune, în lumea reală. Experimentează viaţa de credinţă lucrând cu persoane consacrate şi


Lumea Catholica, ianuarie 2010

55

cu membrii ai serviciilor de caritate, dar cel mai important este faptul că conştientizează că credinţa lor poate fi reală doar într-o comunitate. Proiectele de slujire şi taberele misionare îl inserează pe adolescentul aflat într-o fază critică într-o comunitate de credinţă, iar adevărul - că creştinismul autentic nu este niciodată individualist - devine real pentru el. Această experienţă adevărată de credinţă trăită în comunitate este vitală pentru dezvoltarea adolescenţilor creştini. În apropierea momentului în care vor intra pe propriile picioare în lumea adulţilor, ei au nevoie de experienţe reale prin care să testeze terenul. Iniţierea în viaţa adultă poate intimida, dar tranziţia este mai uşoară dacă înţeleg nu doar că acolo există o comunitate iubitoare şi dinamică ce îi aşteaptă, ci şi că factorul comunitate este necesar atât pentru succesul în viaţă cât şi pentru dezvoltarea propriei credinţe. Să mergem şi acasă Principiile Mons. Giussani dau un principiu dinamic de călăuzire pentru educaţia catolică. Şcoala noastră este norocoasă să fie recunoscută ca una dintre cele mai bune şcoli catolice din ţară, dar aceasta înseamnă mai mult decât obţinerea celor mai mari note şi a procentului cel mai bun de intrare la facultate. Principalul nostru scop este să producem bărbaţi şi femei care să se îmbarce în aventura credinţei. Unul dintre pilonii actualului pontificat, al Papei Benedict al XVI-lea, este accentuarea nevoii unei întâlniri autentice cu Cristos. Principiile Mons. Giussani ne ajută să înţelegem cum se poate întâmpla aceasta. Aceste principii nu pot să dea rezultate la şcoală decât dacă sunt folosite şi acasă. Mulţi părinţi văd anii adolescenţei copiilor lor ca nişte ani dificili. Aşa şi sunt dacă părinţii nu înţeleg cât de crucial este instinctul critic pentru dezvoltarea pozitivă a adolescentului. Părinţii opresivi continuă să folosească metode care erau potrivite pentru copiii mici; ei aşteaptă ca adolescenţii să asculte fără să pună întrebări şi să accepte orbeşte autoritatea lor. Aceasta este calea directă spre dezastru. Un bun prieten îmi spunea ce probleme avea el şi soţia lui atunci când fiul lor mai mare a ajuns la vârsta adolescenţei. Încercau să controleze totul în viaţa lui, iar băiatul răspundea în mod evident negativ la orice chingi simţea că îi erau puse. Un preot, membru al Mişcării Comunione e Liberazione, i-a sfătuit să pregătească băiatul pentru libertate, să facă un


56

Lumea Catholica, ianuarie 2010

pas în spate şi să îi dea drumul. Au discutat despre principiul instinctului critic şi împreună au încercat să facă din criticismul băiatului o experienţă pozitivă. Ca prin magie, atitudinea băiatului s-a schimbat şi a început să devină raţional şi responsabil. Şi-a dezvoltat propria disciplină privind viaţa de rugăciune, a început să discute despre vocaţia sa şi în cele din urmă s-a înscris la o universitate catolică. Mare parte din viziunea Mons. Giussani se regăseşte în străvechea parabolă a fiului risipitor. Tatăl înţelept îşi lasă fiul cel mic liber. Libertatea este un risc pentru toţi, dar doar prin această libertate a putut fiul să se regăsească pe sine. Fiul cel mare reprezintă în schimb copilul care răspunde cu conformismul din politeţe. Dacă suntem în postura de ai învăţa pe adolescenţi, atunci trebuie să învăţăm să fim în poveste taţii fideli. Le dăm moştenirea, credinţa catolică, iar apoi le dăm libertatea, şi în timp ce ei caută să verifice adevărul primit, noi îi însoţim, pentru ca aventura lor să devină o autentică întâlnire cu Domnul Vieţii.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

57

Arta de a trăi: Despre virtuţi Autor: Edward P. Sri Traducător: Radu Capan Sursa: Lay Witness Magazine, ian/feb 2009 Nu am să uit niciodată cuvintele de final ale instructorului: "Şi dacă se întâmplă cumva să cădeţi din caiac, nu încercaţi să staţi drepţi în picioare în râu". Se întâmpla acum câţiva ani, când împreună cu soţia am mers pe râul Arkansas, în Munţii Stâncoşi. Nu mai fusesem cu caiacul până atunci, aşa că am mers cu un grup ce avea un ghid. Acesta ne-a spus să nu ne ridicăm în apă. "Râul nu este foarte adânc. Dar este foarte puternic. Dacă veţi cădea în apă, nu vă ridicaţi în picioare, deoarece râul vă va dărâma imediat. Ţineţi-vă bine de vesta de salvare şi trageţi-vă înspre mal." Ne-am început aventura în ape liniştite, eu în faţa caiacului iar soţia în spate. Totul era minunat: ne bucuram de cerul senin de deasupra, de peisajul minunat înconjurător, de munţii ale căror vârfuri erau acoperite de zăpadă. Dar ştiam că apele mai repezi urmau să vină, şi că cu ele vom da primele teste cu caiacul. Deodată le-am auzit: parcă răgeau. Adrenalina a început să pompeze în noi în timp ce ne pregăteam de confruntare. Şi am intrat în vâltoare. Caiacul s-a înclinat spre stânga şi a început să intre apa în el. Ne-am înclinat spre dreapta dar ne-am udat din nou. Ne-am smucit brusc spre stânga şi ne-am îndreptat apoi poziţia, reuşind să trecem la fix printre stânci. Trecuserăm de apele învolburate şi eram din nou în ape line. Primul test îl trecuserăm cu succes! M-am întors zâmbind spre soţia mea, dorind să celebrăm victoria printrun "Am reuşit!" Dar pe faţa lui Beth am citit doar groază. Îmi arăta în faţă şi striga: "Înainte, ţine-o tot înainte!" Ea vedea că în timp ce eu mă întorceam să sărbătoresc prematur reuşita, caiacul se înclina cu mine. În


58

Lumea Catholica, ianuarie 2010

doar câteva secunde s-a răsturnat, a făcut 180 de grade, iar noi am început să plutim cu capul în apă şi cu picioarele în sus pe Arkansas... A merge împotriva curentului În cele din urmă ne-am revenit cu capul la suprafaţă, dar era prea târziu. În mijlocul apei era căzut un trunchi de copac. În timp ce toţi ceilalţi din grup au trecut pe lângă trunchi, noi am nimerit drept în el. Caiacul ni s-a rupt şi a fost imediat supt sub ape. Am rămas agăţaţi cu disperare de copac, curentul trăgându-ne cu forţă sub ape. Şi în cele din urmă am fost luaţi de val. Ba peste apă ba sub apă, eram dus de curent, iar fundul meu părea a lovi fiecare piatră. Nu îmi plăcea şi ghiciţi ce am făcut: da, am încercat să mă ridic în picioare. Şi imediat... buf. Râul m-a secerat. Panicat am încercat a doua oară să mă ridic în picioare, dar imediat am fost din nou tras sub ape. După o a treia încercare eşuată mi-am amintit ce ne spusese instructorul: "Nu încercaţi să staţi în picioare în râu". M-am prins de vesta de salvare, am ridicat-o la suprafaţă şi în cele din urmă am ajuns la mal. Soţia mea a supravieţuit şi ea. Am găsit-o vie mai jos cu un kilometru. Şi de atunci nu am ne-am mai dat cu caiacul! Este greu să stai împotriva unui râu puternic. Şi, similar, este greu să stai împotriva curentului culturii noastre. Nu există prea multe puncte de sprijin în societatea noastră seculară şi relativistă pentru a duce o viaţă de bun catolic. În mass-media, la locul de muncă, uneori chiar şi în propriile noastre familii, nu găsim prea multă încurajare să ne aprofundăm credinţa catolică, să ne construim o căsnicie solidă şi să creştem copii plăcuţi Domnului. Dimpotrivă chiar. Sunt numeroase forţele care lucrează împotriva noastră, care ne abat atenţia de la ce este mai important în viaţă şi care ne pun piedici, dacă nu chiar ne dărâmă, în drumul nostru spre Cristos. Virtuţile - aptitudini pentru viaţă Dacă dorim să înotăm împotriva curentului culturii noastre, avem nevoie absolută de ceva. Dacă dorim încredere profundă şi intimitate în căsniciile noastre, dacă dorim să construim familii puternice pentru copiii noştri,


Lumea Catholica, ianuarie 2010

59

dacă dorim să avem între noi o relaţie creştinească de prietenie, dacă dorim să ne trăim cu adevărat credinţa catolică şi să nu fim absorbiţi de modelele lumeşti de viaţă, atunci există ceva absolut indispensabil. Este vorba de virtute. Nu contează cât de sincer îmi doresc să trăiesc credinţa catolică şi să cresc în relaţia mea cu Cristos; nu contează cât de sincer doresc să fiu un soţ bun pentru soţia mea, un tată bun pentru copiii mei şi un prieten bun pentru oamenii din viaţa mea, fără virtute voi eşua în oricare dintre aceste relaţii. Voi fi luat de valul culturii actuale şi de dorinţele mele egoiste... doar dacă nu aleg în mod proactiv să înot împotriva curentului prin cultivarea virtuţilor în viaţa mea. Catehismul Bisericii Catolice defineşte virtutea ca "o dispoziţie firească şi fermă de a face binele" (nr. 1803). Gândiţi-vă la virtute ca la o aptitudine ce ne permite să facem binele cu uşurinţă şi să îi iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele cu o extraordinară naturaleţe. Aşa după cum anumite meserii cer anumite aptitudini, şi arta de a trăi cere dobândirea virtuţilor. Virtuţile sunt deprinderile cruciale ale vieţii de care avem nevoie pentru a ne trăi la înălţime relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii. Zburând la înălţime Când le vorbesc studenţilor despre virtuţi îmi place să îmi depăn amintirile despre avioane. De când eram mic copil am fost fascinat de zbor. Îmi plăcea să merg la aeroport să văd cum decolează şi aterizează avioanele. Când eram în avion doream tot timpul să stau la geam, ca să pot să văd bine cerul, să mă uit la nori când treceam pe deasupra lor. Şi astăzi, când majoritatea oamenilor preferă locurile dinspre culoar, eu prefer tot locul la fereastră, pentru că sunt încă fascinat de zbor. Acum să vă întreb ceva: după ce aţi auzit de pasiunea mea pentru zbor, aţi fi gata să vă urcaţi într-un avion pilotat de mine? Nici gând! Îmi place ideea de zbor şi privesc cu admiraţie avioanele, dar nu am aptitudineade a pilota un avion şi atunci sunt sigur că nu doriţi să conduc eu avionul în care vă aflaţi. Tatăl meu a fost medic chirurg şi mergeam adesea la el la spital, privind cărţile şi planşele de anatomie şi diferitele proceduri chirurgicale. Am amintiri extraordinare cu tatăl meu ca şi chirurg şi tocmai de aceea îi


60

Lumea Catholica, ianuarie 2010

preţuiesc mult pe aceşti medici. Dar nu cred că v-aţi aşeza pe masa de operaţie cu mine ca şi chirurg doar pentru că apreciez ce fac aceştia, nu? Nu am urmat nici o şcoală de medicină şi nu posed aptitudinile necesare pentru astfel de operaţii, aşa că sigur nu mă doriţi ca şi chirurg al Dvs. Tot ce am spus până acum ţine de bunul simţ. Nimeni nu s-ar urca într-un avion pilotat de cineva nepriceput în ale zborului. Şi nimeni nu s-ar grăbi să fie operat de cineva care habar nu are de chirurgie. Şi totuşi astăzi atâţia oameni se aruncă cu capul înainte în relaţii de afacere, în întâlniri amoroase sau chiar căsătorii, fără să se întrebe cum stă celălalt cu aptitudinile pentru viaţă: are el virtuţile necesare pentru această relaţie? Are răbdarea, generozitatea, prudenţa, auto-controlul, umilinţa, disciplina şi atâtea alte virtuţi importante în viaţă? Şi, dincolo de a le aştepta de la ceilalţi, trebuie să le avem noi înşine pentru a ne putea angaja în relaţii. Nu doar pentru mine Când vorbesc la conferinţe despre căsătorie şi familie, le pun adesea soţilor două întrebări. Prima: "Câţi vă iubiţi soţia/soţul şi îi doriţi tot binele din lume?" Toţi ridică mâna. A doua: "Câţi faceţi lucruri care o/îl rănesc?" Toţi ridică din nou mâna. Este uşor să spui că îţi iubeşti soţia, copiii, prietenii şi pe Dumnezeu. Şi poţi sincer să doreşti să îi iubeşti. Dar necesită mult efort, multă practică şi harul de a dobândi virtuţile necesare pentru ca să şi fii în practică un bun soţ, tată, prieten şi creştin. Virtuţile sunt ca nişte puteri interioare care ne ajută să îi iubim pe ceilalţi. Virtuţile ne pot da libertatea de a iubi, iar fără virtuţi nu suntem capabil să iubim aşa cum ar dori Dumnezeu să o facem. Aş dori în acest moment să subliniez un lucru important. Când eram tânăr şi auzeam oamenii vorbind la biserică despre virtuţi, aveam o viziune individualistă asupra vieţii virtuoase. Aveam impresia greşită că virtuţile sunt ceva ce îţi foloseşte doar sufletului tău: sunt pentru dezvoltarea mea spirituală şi atât. Umilinţa, pietatea, bunătatea, prudenţa, cumpătarea şi alte virtuţi mi se păreau a fi o serie de calităţi de care fiecare catolic are nevoie pentru ca să fie un bun creştin. Un fel de insigne de colecţionat ca să ajungi un bun "cercetaş" în ochii lui Dumnezeu. Dar virtuţile trebuie înţelese relaţional. Virtuţile nu sunt importante doar pentru viaţa proprie; ele sunt dispoziţii naturale, sunt aptitudini de care


Lumea Catholica, ianuarie 2010

61

avem nevoie pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi pe oamenii pe care El i-a hărăzit în viaţa noastră. Dacă îmi lipseşte o anumită virtute nu am de suferit doar eu - suferă şi oamenii care sunt aproape de mine. Vor simţi şi ei consecinţele lipsurilor mele la capitolul virtuţi. De exemplu, dacă îmi lipseşte virtutea generozităţii, voi face gesturi egoiste care îmi vor răni soţia. Lipsa de prudenţă mă va face să pierd ore în şir cu munca şi să nu aloc suficient timp copiilor mei, iar aceştia vor simţi efectele modului meu imprudent de organizare a timpului. Dacă mă las adesea copleşit de dificultăţile vieţii şi cu uşurinţă mă irit, stresez sau devin nervos, oamenii din viaţa mea vor suferi primii consecinţele lipsei mele de răbdare şi de perseverenţă. În aceasta stă tragismul acestor deficienţe: cu cât îmi lipsesc mai mult virtuţile, cu atât sunt mai puţin liber să iubesc cu adevărat. Oricât de mult aş dori să fiu un bun fiu al lui Dumnezeu, un bun soţ şi un bun tată, fără virtuţi nu voi putea fi consecvent în dăruirea faţă de Domnul, nu îmi voi cinsti şi sluji efectiv soţia şi nu voi creşte copiii aşa cum aş dori. Lipsurile mele vor afecta vieţile altora. Cardinalul Joseph Ratzinger (acum Papa Benedict al XVI-lea) spunea cândva că, în această lume tot mai seculară şi mai de-creştinată, am pierdut "arta de a trăi". Într-adevăr, într-un timp al confuziei morale, când moştenirea virtuţilor şi formarea caracterelor nu se mai transmite mai departe, nu mai ştim cum să trăim bine. Această nouă serie de articole va explora tradiţia catolică privitoare la virtuţi într-un mod practic, pentru a ne ajuta să redescoperim "arta de a trăi". (Va continua...)


62

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Sfinţii, prietenii noştri (lunile decembrie-ianuarie) Autor: Manastur1Vest.cnet.ro În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul "Coborârea Spiritului Sfânt", din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat "Sfinţii, prietenii noştri". În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna decembrie 2009 şi ianuarie 2010. Sfântul Nicolae (270-350) 6 decembrie (calendar latin şi bizantin) Biografie Figura acestui Episcop sfânt, atât de iubit şi de celebrat în întreaga lume, pare a ţine mai mult de legendă. Dar faima sa, care, din oraşul Mira, din Licia, s-a răspândit în întreaga lume, are un fundament istoric. Nicolae se pare că s-a născut la Patara, în Licia, în Turcia de astăzi, spre anul 270, într-o familie foarte bogată. De mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. Rămas orfan şi fiind singurul copil, şi-a folosit bunurile pentru a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi prizonieri. Episcopul de Mira, văzând viaţa tânărului Nicolae, a dorit să îl aibă printre preoţii săi. Mai apoi, Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al Episcopului de aici decedat, nereuşind să cadă de acord


Lumea Catholica, ianuarie 2010

63

asupra persoanelor propuse, au hotărât să îl aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, el a fost ales Episcop. La început sa împotrivit, dar înţelegând că este voia lui Dumnezeu a primit, şi, după cuvenita pregătire, a fost consacrat Episcop. Nicolae şi-a continuat cu cea mai mare fervoare opera caritativă, folosindu-se nu numai de bunurile familiei sale, dar şi de resursele Bisericii. Relatarea despre ajutorul dat în ascuns la trei tinere aparţinând unei familii nobile sărăcite a dat în multe locuri origine la tradiţia de a oferi zestre tinerelor sărace cu ocazia sărbătorii sale. Marinarii îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că a fost invocat în gând de marinarii aflaţi într-o mare primejdie şi el s-a arătat în mijlocul lor şi a liniştit uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor. Fidel credinţei părinţilor, nu s-a lăsat contaminat de erezia ariană şi a luat parte, în 325, la Conciliul din Niceea, unde a fost proclamată divinitatea lui Cristos. Se pare că a murit la 6 decembrie, între anii 345 şi 350. Înmormântat în Catedrala din Mira, a fost îndată venerat ca sfânt. Când regiunea Asiei Mici a căzut în mâinile sarazinilor, un grup de marinari din Bari, în 1087, a reuşit să sustragă rămăşiţele sale pământeşti şi să le transporte la Bari, unde avea să fie construită pentru el o minunată bazilică. Rugăciune Sfântul Andrei Cretanul spune atât de frumos într-o rugăciune adresată Sfântului Nicolae: "În fericitul tău suflet ai adunat tot felul de preţioase virtuţi, ca tot atâtea strălucitoare pietre într-o preţioasă comoară, în aşa fel încât aproape tuturor celor care se află sub soare, le-ai devenit foarte cunoscut prin faima ta." Cu adevărat, viaţa sfântă pe care a dus-o l-a făcut să fie unul dintre cei mai populari sfinţi din istoria creştinismului. În special în această "lună a cadourilor", el ne arată care sunt adevăratele daruri pe care trebuie să ni le dorim: virtuţile creştine. Cu mijlocirea Sfântului Nicolae să îi cerem Spiritului Sfânt să ne dea aceste daruri şi să le preţuim cum se cuvinte. Sfinte Nicolae, roagă-te pentru noi!


64

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Sfântul Juan Diego Cuauhtlatoatzin (1474-1548) 9 decembrie (calendarul latin) Biografie La 9 decembrie 1531, la 10 ani după cucerirea spaniolă a capitalei aztece, un indian mexican, pe numele său Juan Diego, s-a sculat înainte de răsăritul soarelui pentru a străbate un drum de 15 de kilometri ca să ajungă la Liturghie în oraşul care acum poartă numele Mexico. Pe când trecea pe lângă dealul numit Tepeyac, a auzit o muzică şi a văzut un nor alb strălucitor înconjurat de un curcubeu. Apoi a auzit o voce de femeie care îl chema pe vârful dealului. Aici a văzut o tânără şi frumoasă doamnă îmbrăcată asemenea prinţeselor aztece. Ea s-a prezentat ca fiind Fecioara Maria şi i-a cerut lui Juan să meargă la Episcopul locului cu un mesaj: "Doresc din toată inima să se construiască o biserică pe acest loc, pentru ca să pot fi prezentă în ea şi să ofer iubire, mângâiere, ajutor şi apărare, să ascult plângerile voastre şi să vindec toate durerile şi suferinţele voastre, deoarece sunt mama voastră devotată." Episcopul a fost amabil, dar sceptic, şi i-a cerut indianului să aducă o dovadă a identităţii Fecioarei. Fecioara i-a apărut din nou lui Juan şi i-a spus să se urce pe vârful dealului unde s-au întâlnit pentru prima oară. Acolo, spre marea lui mirare, deşi era luna decembrie decembrie, Juan a văzut o mulţime de flori crescând pe solul îngheţat. Le-a strâns în haina sa şi s-a dus cu ele imediat la Episcop, desfăcându-şi haina. Florile care au căzut pe podea erau trandafiri de Castilla (Castilia), care nu creşteau în Mexic. Dar ochii Episcopului s-au oprit asupra imaginii strălucitoare a Fecioarei imprimate pe interiorul hainei lui Juan. La puţin timp după această minune, pe locul apariţiei Mariei a fost construită o biserică, mii de mexicani convertindu-se apoi la creştinism, punându-se astfel capăt închinării la zei şi sacrificiilor umane. Fecioara de Guadalupe a fost declarată patroana indienilor americani. Astăzi Bazilica de Guadalupe primeşte între 12 şi 17 milioane de pelerini anual, fiind cel mai vizitat centru de pelerinaj din lume, înregistrându-se aici un şir de vindecări şi miracole. Haina lui Juan Diego, cu imaginea Fecioarei, la fel de frumoasă după atâta timp, este păstrată în Bazilică, în


Lumea Catholica, ianuarie 2010

65

spatele unui geam blindat, într-un cadru de bronz, aur şi argint. În imagine, Fecioara Maria este înconjurată de raze. La picioare are o lună şi un înger care o susţine. Părul ei este negru ca al indienilor mexicani, şi poartă o mantie verde azur împodobită cu stele. Rugăciune În această lună în care sărbătorim naşterea Pruncului Isus şi ne amintim cu tristeţe de copiii ucişi de Irod, să o invocăm pe Fecioara de Guadalupe, patroana copiilor nenăscuţi, pentru convertirea inimilor celor care practică sau susţin avortul. Iar Sfântului Juan Diego să îi cerem să mijlocească pentru noi umilinţa bineplăcută lui Dumnezeu, conştienţi fiind că şi noi, în simplitatea noastră, putem fi, asemenea acestui ţăran mexican, instrumente ale planului divin de mântuire. Sfinte Juan Diego, roagă-te pentru noi! Sfânta Lucia (?-304) 13 decembrie (calendarul latin şi bizantin) Biografie Lucia s-a născut într-o familie bogată din Siracuza, Sicilia. La şapte ani şi-a pierdut tatăl şi a rămas doar cu mama ei, Eutichia. Amândouă erau creştine, iar Lucia se hotărâse să se dedice lui Cristos ca fecioară. Tatăl ei, înainte să moară, o promisese însă ca soţie unui tânăr bogat din acelaşi oraş, iar mama ei ţinea să se respecte această promisiune. Lucrurile s-au schimbat după un pelerinaj făcut de cele două în Catania, cu ocazia sărbătorii Sfintei Agata. Aici mama ei a fost vindecată de Dumnezeu de o boală de care suferea de mulţi ani. Lucia i-a cerut ca, în semn de recunoştinţă pentru darul primit, să fie lăsată să rămână fecioară. Mai mult, Lucia i-a cerut mamei ei să îi dea zestrea care i-ar fi revenit soţului ei la nuntă, dacă s-ar fi căsătorit. Aceşti bani i-a împărţit săracilor. Tânărul cu care ar fi trebuit să se căsătorească a considerat că Lucia risipeşte averea care i se cuvine lui, aşa că a depus plângere la prefectul oraşului. Cum plângerea i-a fost respinsă a recurs la o altă cale: a acuzat-o


66

Lumea Catholica, ianuarie 2010

că este creştină. Era în vremea împăratului Diocleţian, când creştinismul era persecutat. Astfel, Lucia a ajuns în faţa prefectului Pascasius, care a ameninţat-o cu pângărirea trupului ei, iar apoi cu moartea. "Trupul nu poate fi pângărit dacă mintea nu-şi dă consimţământul", a fost răspunsul ei. "Nu mă vei putea constrânge niciodată să accept păcatul. Iată, sunt gata pentru orice chin", i-a mai spus ea prefectului. Acesta a condamnat-o la moarte, sentinţă care a fost executată cu cruzime. Faima sfinţeniei acestei fecioare s-a răspândit rapid dincolo de Sicilia. Pe vremea Sfântului Grigore cel Mare existau deja două mănăstiri care o aveau ca sfântă patroană. Dată fiind dărnicia pe care a manifestat-o împărţindu-şi averea săracilor, ziua ei de sărbătoare este în unele locuri însoţită de obiceiul de a da cadouri copiilor. Rugăciune Numele Lucia vine de la lux, lucis, care înseamnă lumină. Iar Lumina pe care a indicat-o această fecioară nu este alta decât Cristos, Soarele Dreptăţii. Datorită martiriului ei, e considerată patroana orbilor şi a celor care au probleme cu vederea. Chiar dacă vederea noastră fizică este bună, ştim că păcatul ne întunecă vederea spirituală. Să o invocăm în rugăciune pentru a ne curăţa privirea, în special acum, când călătorim cu steaua spre Betleem, în aşteptarea Naşterii lui Cristos. Să îi cerem să ne dea şi nouă din tăria pe care a avut-o în faţa persecutorilor, pentru a respinge şi noi cu fermitate păcatul de orice fel. Sfânta Lucia, roagă-te pentru noi! Sfântul Ştefan 26 decembrie (calendarul latin) 27 decembrie (calendarul bizantin) Biografie Cine a fost Sfântul Ştefan? Nu ştim nimic despre originea lui. Se poate să fi fost grec, sau poate era un evreu educat în cultura greacă, aşa cum


Lumea Catholica, ianuarie 2010

67

adeseori se întâmpla în familiile ebraice mai bogate. Ceea ce ştim cu siguranţă e că era foarte stimat în comunitatea creştină, într-atât încât e menţionat pe primul loc pe lista diaconilor. Al şaselea şi al şaptelea capitol din Faptele Apostolilor ne oferă istoria ultimilor ani ai lui Ştefan. Nu trecuse mult timp de la Rusalii şi comunitatea creştină crescuse în număr. Creştinii împărtăşeau bunurile lor: totul era pus, în mod liber, la picioarele apostolilor, şi aceştia trebuiau apoi să distribuie conform cu nevoile fiecăruia. O muncă nu numai delicată, dar care cerea şi mult timp. Apostolii au adunat comunitatea şi au propus să fie aleşi "şapte bărbaţi cu bună reputaţie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, cărora să le încredinţeze această sarcină". Primul a fost ales Ştefan, "bărbat plin de credinţă şi de Spiritul Sfânt", care a devenit astfel diacon. Ştefan nu se limita numai la munca administrativă, ci era foarte activ şi în predicare, câştigând mulţi evrei la credinţa în Isus cel răstignit şi înviat. Din această cauză a fost arestat şi condus în faţa Sinedriului, unde a fost acuzat de martori mincinoşi de "rostirea unor cuvinte blasfemiatoare împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu". Ştefan a răspuns printr-un discurs, cel mai lung prezentat de Faptele Apostolilor, parcurgând întreaga istorie a mântuirii până la Isus, "Cel Drept, pe care voi acum l-aţi trădat şi l-aţi ucis". Citim deci în Biblie: "La auzul acestor lucruri, fremătau de mânie în inima lor şi strângeau din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, fixându-şi ochii spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta sa şi a spus: 'Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!' Atunci au început să strige puternic, acoperinduşi urechile; apoi s-au năpustit împotriva lui, l-au scos afară din oraş şi au început să arunce asupra lui cu pietre." Sub ploaia de pietre, Ştefan "se ruga şi spunea: 'Doamne Isuse, primeşte sufletul meu'". Când nu a mai reuşit să se ţină pe picioare, "s-a aplecat în genunchi şi a strigat puternic: 'Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta'. Spunând acestea, a murit." Creştinii i-au luat trupul şi l-au înmormântat cum se cuvinte. Rugăciune Diaconul Ştefan a fost primul martir al Bisericii creştine. Asemenea lui Cristos, a murit iertându-i pe cei care l-au omorât, subliniind astfel


68

Lumea Catholica, ianuarie 2010

perseverenţa în iubire chiar şi în faţa răului şi a violenţei. Suferinţele sale ne amintesc că şi astăzi, în diferite părţi ale lumii, mulţi creştini mai îndură persecuţii pentru credinţa lor. Ne rugăm pentru ei şi îi cerem Sfântului Ştefan să le mijlocească tăria de a nu abandona credinţa cea adevărată. Iar noi învăţăm de la acest prim martir că trebuie să fim diaconi între semenii noştri, mereu dispuşi la slujire, ştiind că prin semeni îi slujim de fapt lui Cristos. Sfinte Ştefan, roagă-te pentru noi! Sfântul Vasile (330-379) Episcop, Părinte şi Învăţător al Bisericii 2 ianuarie (calendarul latin) 1 ianuarie (calendarul bizantin) Biografie Familia Sfântului Vasile cel Mare numără un frumos mănunchi de sfinţi: bunica, mama, sora şi fraţii săi au fost sfinţi asemenea lui. Vasile s-a născut la Cezareea, în Capadocia, în anul 330, şi de la o vârstă fragedă a fost încredinţat bunicii Macrina din partea tatălui. O femeie nobilă şi o bună creştină, ea a ştiut să strecoare în inima micuţului Vasile toată bogăţia Evangheliei. La vârsta de 26 de ani a fost botezat şi, admirând mult viaţa călugărilor, a devenit şi el călugăr, asemenea prietenului său, Grigore de Nazianz. Sfântul Vasile este considerat pionierul vieţii mănăstireşti în Biserica Răsăriteană. Regulile de viaţă călugărească scrise de el şi de Grigore stau la baza Ordinului - numit după el - Bazilitan, existent şi în Biserica noastră. În anul 364, a trebuit să îi părăsească pe numeroşii monahi ce îl urmau deja, fiind hirotonit preot de Episcopul Eusebiu de Cezareea, căruia i-a fost succesor, la moartea acestuia. Episcopul Vasile, din iubire faţă de aproapele, în special pentru săraci şi bolnavi, a construit multe case de îngrijire pentru aceştia. La marginea oraşului Cezareea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţă o adevărată cetate a carităţii, cu sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Găsea mereu resursele economice


Lumea Catholica, ianuarie 2010

69

necesare, pentru că ştia să convingă prin predicile sale: "Cui i-am făcut vreo nedreptate - spui tu - păstrând ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer, ce îţi aparţine? De la cine ai primit ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi numai cu necesarul şi ar dona săracilor ceea ce are de prisos, nu ar mai exista nici bogaţi, nici săraci." Iar ceea ce predica şi trăia, bunurile sale fiind puse întotdeauna în slujba săracilor. Sfântul Vasile a fost de asemenea un puternic apărător al adevărurilor creştine împotriva greşelilor susţinute de erezia ariană. Din cauza sănătăţii şubrede, Episcopul Vasile a murit la 1 ianuarie 379. El a lăsat Bisericii un foarte bogat patrimoniu de comori spirituale: monahismul pe care l-a reînnoit prin celebrele sale Reguli; scrieri teologice, pline de înţelepciune, care i-au adus şi binemeritatul titlul de "cel Mare" şi Învăţător al Bisericii; şi, nu în ultimul rând, solemna Liturghie, numită a Sfântului Vasile, care şi astăzi este celebrată în ritul nostru bizantin de zece ori într-un an. Rugăciune Sfântul Vasile cel Mare spunea: "rugăciunea însăşi, dacă e lipsită de elementul comunitar, e mult mai puţin eficace faţă de cum ar putea fi; şi Domnul a promis că El este prezent în mijlocul a doi sau trei atunci când aceştia îl invocă în spirit de comuniune". Cuvintele sale ne amintesc şi nouă, astăzi, că trăirea creştinismului are două dimensiuni: una personală şi una comunitară. Să îi cerem Sfântului Vasile să mijlocească pentru noi harul de a înţelege importanţa şi de a practica rugăciunea în familia de acasă precum şi în familia extinsă de la biserică, din cadrul Sfintei Liturghii, al celorlalte servicii liturgice şi devoţiuni. Sfinte Vasile cel Mare, roagă-te pentru noi!


70

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Sfântul Efrem Sirul (306-373) Învăţător al Bisericii 9 iunie (calendarul latin) 28 ianuarie (calendarul bizantin) Biografie Efrem s-a născut la Nisibi, în Mesopotamia, în anul 306, dintr-o familie creştină, şi a fost educat la şcoala Episcopului locului, Sfântul Iacob. Acesta s-a ocupat ca Efrem să aibă o educaţie creştină solidă, iar la 18 ani l-a botezat şi mai apoi l-a făcut diacon, care să îl ajute atât în administrarea bunurilor cât şi la cateheză. Întors de la Conciliul din Niceea, Sfântul Iacob a înfiinţat o şcoală pentru toţi cei care doreau să aprofundeze credinţa creştină, iar Efrem a fost pus să conducă şcoala. În 364 Nisibi a căzut în mâna perşilor, aşa că majoritatea creştinilor de aici, inclusiv Efrem, s-au refugiat la Edessa. Şi aici Efrem s-a ocupat de şcoala de cateheză. În acele timpuri, când credinţa era încercată de multe erezii, unele pătrundeau în popor prin imnuri pe care credincioşii le cântau în mod repetat, fixându-şi în minte învăţături greşite. Efrem a compus o serie de imnuri şi mai frumoase, dar corecte teologic, care au plăcut şi mai mult credincioşilor. Astfel el a reuşit să alunge din minţile oamenilor ereziile cu versuri compuse cu multă măiestrie. Se spune că de-a lungul vieţii sale a compus peste trei milioane de versuri! Peste 400 dintre imnurile compuse de el s-au păstrat şi astăzi. S-au păstrat şi câteva predici versificate de-ale sale. Efrem Sirul a scris apoi comentarii la aproape toate cărţile Sfintei Scripturi şi diverse tratate împotriva ereziilor vremii. Opera sa bogată şi foarte valoroasă din punct de vedere teologic l-a făcut pe Papa Benedict al XV-lea, în anul 1920, să îl declare Învăţător al Bisericii. Ca diacon s-a preocupat şi de slujirea celor mai săraci din comunitatea din Edessa. Anul 372 a fost unul de mare foamete, Efrem ocupându-se de administrarea bunurilor şi alimentelor. El i-a convins pe oameni să împartă creştineşte între ei, ajutându-i astfel pe mulţi să supravieţuiască încercării. În anul următor, trecând foametea, a putut doar pentru câteva


Lumea Catholica, ianuarie 2010

71

luni să se bucure de o viaţă călugărească, aşa cum îşi dorise de mult timp. La 9 iunie 373, la aproape 70 de ani, Efrem Sirul, pomenit în liturgie ca "stâlp al Bisericii, gură plină de elocvenţă, profet al sirienilor, harpă a Spiritului Sfânt", a adormit întru Domnul. Prin testament a cerut să fie înmormântat cu simplitate şi în loc de flori credincioşii să îi ofere rugăciunile lor. Rugăciune "Doamne şi Stăpâne al vieţii mele, nu-mi da mie spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de domnie şi al grăirii în deşert. Iară spiritul curăţiei, al umilinţei, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău! Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi mie ca să îmi văd greşelile mele, şi să nu osândesc pe fratele meu. Că bine eşti cuvântat în vecii vecilor. Amin." Inspiraţi de această minunată rugăciune a lui Efrem, să preţuim umilinţa şi iubirea aproapelui. Şi, asemenea lui, să păstrăm cele mai frumoase cuvinte pentru Dumnezeu, pe care să îl lăudăm mereu nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, cu viaţa noastră. Sfinte Efrem Sirul, roagă-te pentru noi! Sfântul Antonie cel Mare (251-356) 17 ianuarie (calendarul latin şi bizantin) Biografie Antonie s-a născut în jurul anului 251 într-o familie înstărită de agricultori, în localitatea egipteană Coma. A rămas orfan de ambii părinţi la 18 ani, cu multe pământuri şi o soră de îngrijit. Asistând într-o zi la Liturghie, a fost profund mişcat de cuvintele Evangheliei: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi, vino şi urmează-mă". Nu era prima oară când auzea această invitaţie a lui Isus, dar acum o simţea ca fiindu-i adresată în mod personal. Şi-a vândut bunurile, şi-a încredinţat sora unei comunităţi de fecioare, iar el s-a retras să ducă o viaţă ascetică, detaşat de lume.


72

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Înaintea sa au mai fost călugări care au ales o astfel de viaţă retrasă, în pustiu, dedicată rugăciunii, dar Antonie a devenit cel mai cunoscut, exemplul său dând un impuls deosebit vieţii monastice. Şi-a schimbat de mai multe ori locul de vieţuire ascetică, de fiecare dată în jurul său strângându-se mai mulţi discipoli, care trăiau în peşteri sau chilii separate, dar sub îndrumarea sa spirituală. Trăiau din hrana ce le-o aduceau unii credincioşi, sau din banii obţinuţi pe coşurile pe care le împleteau, pentru că, anticipând regula Sfântului Benedict, Antonie cerea îmbinarea rugăciunii cu munca. Viaţa sa, bineplăcută lui Dumnezeu, îi displăcea Satanei, care l-a supus la multe încercări şi ispite, ilustrate de-a lungul timpului de diverşi pictori, după imaginaţia lor. Antonie, asemenea atâtor călugări din acele vremuri, a ales să trăiască în deşert pentru a repeta experienţa lui Isus, a confruntării cu diavolul. Prin acest mod de viaţă, călugării căutau să se purifice de toate tendinţele rele, să se înnoiască în Isus Cristos. Nu a fost vorba de un dezinteres faţă de semenii lor, după cum a demonstrat Antonie revenind în câteva rânduri între credincioşii din Alexandria, pentru a-i ajuta în lupta împotriva ereziilor vremii şi pentru a-i întări în credinţă. A murit în anul 356, la venerabila vârstă de o sută şi cinci ani. În urma sa au rămas câteva scrisori, predici şi diverse cugetări. Rugăciune În Liturghia ambroziană se spune într-o rugăciune: "Sfântul abate Anton, înflăcărat de iubirea Ta, Doamne, a ştiut să primească invitaţia Evangheliei cu o angajare totală şi cu o bucurie profundă. Impulsionat de harul Tău în a-l urma pe Cristos cu o inimă liberă şi curată, a împărţit toate darurile sale săracilor. Învingând cu tăria sufletului slăbiciunea trupului, a trăit în perfectă comuniune cu Tine, o, Părinte, în aspra singurătate a pustiului!" Să căutăm, după exemplul Sfântului Antonie, să ascultăm şi să răspundem invitaţiilor pe care Cristos, în Evanghelie, ni le adresează duminica la Sfânta Liturghie. Să învăţăm să preţuim şi noi retragerea în deşert, nu la modul fizic, ci căutând perioade în fiecare zi în care să ne retragem în singurătate pentru a vorbi în rugăciune cu Dumnezeu şi pentru a înţelege voia Sa pentru vieţile noastre. Sfinte Antonie, roagă-te pentru noi!


Lumea Catholica, ianuarie 2010

73

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) 24 ianuarie (calendarul latin) Biografie La sfârşitul secolului al XVI-lea, Biserica Catolică se confrunta cu pierderea din sânul ei a multor credincioşi, care treceau la confesiunile reformate. În acest context istoric se năştea Francisc în 1567, într-o familie nobilă din Savoia, regiune din sud-estul Franţei. Şi-a făcut studiile la Paris şi Padova, în faţa sa aflându-se o frumoasă carieră de avocat. Dar starea în care se aflau credincioşii catolici, cu credinţa slăbită de curentele teologice ale vremii, l-a făcut să aleagă preoţia, punându-se la dispoziţia Episcopului de Geneva. La 26 de ani, tânărul preot îl predica cu dăruire pe Cristos în Savoia, dar roadele nu se vedeau, iar numărul catolicilor ce treceau la calvinism creştea tot mai mult. S-a hotărât atunci să încerce ceva nou: să publice foi volante cu învăţături creştine, pe care le strecura pe sub uşile caselor sau le punea pe porţi, stâlpi şi pereţi. Această practică i-a adus titlul de patron al jurnaliştilor şi al tuturor celor care vor să răspândească adevărul creştin slujindu-se de mass-media. Duşmanii catolicismului au fost iritaţi de metodele sale şi au căutat chiar să îi ia viaţa. Francisc de Sales a răspuns mereu cu iubire, ceea ce i-a întors pe mulţi înapoi la credinţa adevărată. La 32 de ani, Francisc de Sales a ajuns Episcop de Geneva, cu sediul la Annecy, dar aceasta nu i-a schimbat preocupările: mai departe l-a predicat pe Cristos, i-a vizitat pe bolnavi şi a scris lucrări de spiritualitate. De asemenea, s-a preocupat de formarea preoţilor şi de vizitarea parohiilor, pentru a-i întări pe credincioşi în credinţă. Printre prietenii săi s-au numărat mari sfinţi precum Filip Neri, Vincenţiu de Paul şi Ioana Francisca de Chantal. La 55 de ani, într-o zi de decembrie, a adormit întru Domnul la Lyon, unde a şi fost înmormântat. Este sărbătorit la 24 ianuarie, data când trupul său a fost mutat înapoi la Annecy. Faima de sfinţenie a făcut să fie canonizat la doar 33 de ani de la moarte. După două secole a fost declarat Învăţător al Bisericii.


74

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Rugăciune Sfântul Francisc a fost convins că sfinţenia nu se limitează la preoţi şi la călugări. Prin lucrările sale de spiritualitate, a căutat să îi convingă pe credincioşi că şi pentru ei sfinţenia este un ideal care trebuie urmărit cu convingere. Într-una din cărţi explica: "Adevărata sfinţenie nu aduce nici un prejudiciu nici unui tip de vocaţie şi de ocupaţie, ci, dimpotrivă, adaugă acestora frumuseţe şi prestigiu. E o eroare, ba chiar o erezie", spunea el, "să vrei să excluzi trăirea sfinţeniei din mediul militar, din prăvăliile comercianţilor, din casele celor căsătoriţi. Oriunde ne-am găsi, putem şi trebuie să aspirăm la viaţa desăvârşită." Şi astăzi sunt credincioşi care cred că doar unii sunt chemaţi la sfinţenie. Sfântul Francisc ne aminteşte că Isus nu a pus nici o limitare când ne-a îndemnat "fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit". Să îi cerem să mijlocească pentru noi harul pentru a înţelege această înaltă chemare la sfinţenie şi de a o trăi, fiecare după starea sa de viaţă. Sfinte Francisc de Sales, roagă-te pentru noi! Notă: Textele de mai sus reprezintă adaptări după diverse surse, precum "Vieţile sfinţilor" (ARCB), "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman" (Sapientia), Wikipedia, alte cărţi şi situri.


Lumea Catholica, ianuarie 2010

75


76

Lumea Catholica, ianuarie 2010

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro


Lumea Catholica, ianuarie 2010