Page 1


2

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Sumar: Ce poate învăţa familia voastră de la Sfânta Familie .......................... 3 Mike Sullivan Adventul: un timp de aşteptare.......................................................... 11 pr. Peter deSousa Decoraţiuni de Crăciun cu o întorsătură creştină ............................. 15 pr. William P. Saunders Cardinalul martir al Angliei ................................................................ 19 Matthew E. Bunson Faţa lui Cristos şi un Giulgiu misterios .............................................. 25 Robert Moynihan Crucea în documentaţia epigrafică .................................................... 30 Carlo Carletti Sunt icoanele şi statuile idoli? ............................................................ 37 Dwight Longenecker Mitul suprapopulării ........................................................................... 40 pr. Frank Pavone Tinerii care nu merg la biserică ......................................................... 49 pr. John Flynn Sfinţii, prietenii noştri (luna noiembrie) ........................................... 54 Manastur1Vest.cnet.ro.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

3

Ce poate învăţa familia voastră de la Sfânta Familie Autor: Mike Sullivan Traducător: Nora Dănilă Sursa: This Rock, decembrie 2006 Societatea noastră pare hotărâtă se distrugă familia. Căsătoria este ameninţată de plaga divorţului, relativizare şi secularizare. Uniunile dintre persoane de acelaşi sex şi "de facto" au subminat înţelesurile căsătoriei, punând la îndoială însuşi sensul său. De fapt, divorţul nu numai că este mai mult decât obişnuit, dar este şi de aşteptat în jumătate dintre căsătoriile din ziua de astăzi. Mulţi copii sunt crescuţi fără disciplină, iar potenţialul lor este înăbuşit de abuz sau neglijare. Pe de altă parte, de-a lungul istoriei, există numeroase exemple de familii puternice care au format adevărata temelie a societăţii. Aceste familii au ajutat la corectarea societăţii prin creşterea noilor generaţii de lideri şi sfinţi. Să ne gândim numai la Sfântul Thomas Morus, martirul care a trăit o viaţă de virtute eroică şi care, chiar şi după moartea primei sale soţii, şi-a crescut copiii învăţându-i să cunoască şi să iubească propria credinţă. Să nu uităm nici de familia Sfintei Tereza de Lisieux, Martin, care, de asemenea, a suferit pierderea mamei, dar a continuat să ducă o viaţă în sfinţenie. Există sute de asemenea exemple. Căsătoria şi familia pot funcţiona. Ele pot oferi posibilitatea de a creştere în sfinţenie, de întărire a culturii în care trăim, de depăşire a celor mai mari obstacole şi de reuşită. Însă exemplul Sfintei Familii ne învaţă cel mai bine cum să ne clădim propriul nostru mic "Nazaret" şi cum să creştem sfinţi care să Îl slujească pe Dumnezeu şi lumea întreagă. Este dificil să faci comparaţie între Sfânta


Lumea Catholica, noiembrie 2009

4

Familie şi familiile de astăzi, dar reflectând asupra rolului de Mamă al Mariei, al lui Iosif ca tată şi al lui Isus ca şi copil dobândim o perspectivă spirituală care ne poate influenţa înţelegerea rolurilor în propriile noastre familii. Şcoala din Nazaret În timpul pelerinajului la Nazaret, în anul 1964, Papa Paul al VI-lea a spus: "Nazaretul este un fel de şcoală. Cât de mult mi-aş dori să mă întorc în copilărie şi să merg la simpla, dar în acelaşi timp profunda şcoală care este Nazaretul!" Papa a explicat că sunt trei lecţii pe care le putem învăţa din copilăria lui Cristos: • •

A oferit tăcerea. "Avem nevoie de această minunată stare de spirit", a spus Papa, pentru a combate tensiunea şi zgomotul lumii. A fost o "comunitate a dragostei şi a împărtăşirii". Nazaretul serveşte drept "model pentru cum ar trebui să fie o familie... frumoasă datorită problemelor pe care le pune şi a împlinirilor pe care le aduce, într-un cuvânt cadrul perfect pentru educarea copiilor - iar pentru aceasta nu există înlocuitor". Ne-a învăţat disciplina: "În Nazaret, în casa fiului unui tâmplar, am învăţat despre muncă şi despre disciplina pe care o aduce aceasta" (Oficiul lecturilor, 26 decembrie).

Ca părinţi creştini, suntem chemaţi să ne modelăm viaţa propriei noastre familii după viaţa Sfintei Familii din Nazaret. Prin modelarea căminelor noastre după exemplul tăcerii, al comunităţii de dragoste şi al disciplinei, ne asigurăm că ne facem partea noastră în crearea unui mediu propice în care se nasc sfinţii. Preţuiţi tăcerea Papa Paul al VI-lea a menţionat în primul rând tăcerea, pentru că în tăcere învăţăm să ne rugăm. O viaţă interioară în care există tăcere este liberă de zbucium şi distragere; este o viaţă a stabilităţii, în timp ce zgomotul lumii este distrugător şi distrage. În tăcerea interioară îl contemplăm pe Dumnezeu şi suntem în comuniune cu El. Nu cunoaştem foarte mult din Scriptură despre viaţa lui Isus ca şi copil, dar ştim că locuinţa Sfintei


Lumea Catholica, noiembrie 2009

5

Familii din Nazaret a fost un sanctuar departe de distragerea şi influenţa lumii. Copilăria lui Isus a fost un timp ascuns de educare şi pregătire pentru misiunea Lui. Pregătirea în liniştea din Nazaret a fost atât de importantă pentru Isus încât reprezintă treizeci dintre cei treizeci şi trei de ani petrecuţi pe pământ. Casele noastre ar trebui să fie sanctuare în lume. Cu cât lăsăm mai multe influenţe negative să ne pătrundă în casă, cu atât avem mai puţin control asupra la ceea ce formează caracterele copiilor noştri. O casă marcată de tăcere este un cămin în care priorităţile sunt puse în ordine şi în care există o concentrare asupra binelui spiritual al copiilor. Cultivând tăcerea în casă, ne învăţăm copiii să evite distragerea. Ei învaţă să se concentreze mai bine şi astfel reuşesc mai bine să îşi dezvolte credinţa. Fericita Tereza de Calcutta explica felul în care ea şi surorile ei erau conştiente de planurile Domnului şi spunea: "Înainte să vorbeşti, trebuie să asculţi, pentru că Dumnezeu vorbeşte în liniştea inimii". În tăcere, copiii noştri vor învăţa să se roage şi să dezvolte o relaţie de iubire cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu noi. Dar acest ideal este foarte dificil de realizat. În Evanghelia după Luca, vedem mai multe ipostaze ale inimii meditative a Mariei. Nu era sigură cum să interpreteze evenimentele extraordinare din viaţa ei, aşa că s-a încredinţat total providenţei lui Dumnezeu şi a analizat aceste lucruri în tăcerea inimii ei (Luca 1,28; 2,19.51). Ca şi părinţi, nu înţelegem multe lucruri în timp ce ne străduim să ne creştem copiii după voinţa lui Dumnezeu. Dar dacă analizăm aceste întrebări şi le înălţăm la Dumnezeu în rugăciune, vom înţelege curând ceea ce ne cheamă El să facem. În casa mea este puţină "tăcere". Imaginaţi-vă şapte copii sub vârsta de unsprezece ani rugându-se, jucându-se, învăţând, muncind şi, ocazional, certându-se. Dar împreună cu soţia mea facem tot posibilul să limităm influenţele exterioare. Nu ne uităm la televizor, dar din când în când ne uităm la filme cu un conţinut pozitiv. Copiii au voie să asculte muzică doar dacă aceasta îi edifică. Timpul de joacă împreună cu prietenii este, de asemenea, limitat. Facem tot posibilul să formăm o cultură de familie care să se concentreze pe formarea şi educarea caracterelor copiilor noştri.


6

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Timpul pe care îl avem la dispoziţie pentru a clădi virtutea în copiii noştri este limitat. Trebuie să îl utilizăm cât mai bine. Ei vor pleca de acasă şi vor urma voinţa Tatălui, şi pentru aceasta au nevoie de grija şi protecţia noastră pentru a se dezvolta în sfinţii care sunt chemaţi să fie. Clădiţi o comunitate de iubire Papa Paul al VI-lea spunea că felul în care clădeşti o "comunitate de iubire şi împărtăşire" este crucial pentru a-i învăţa pe copii virtuţile. Această comunitate este, de asemenea, necesară pentru a forma în copil materialul brut pentru o relaţie altruistă, de iubire cu Dumnezeu şi cu viitorii soţi şi copii. Clădirea unei comunităţi de iubire şi împărtăşire începe cu disponibilitatea fiecărui membru al familiei de a se dărui pe sine însuşi pentru binele celuilalt. Părinţii sunt chemaţi să fie primele exemple de dăruire de sine. Vieţile noastre trebuie să fie dăruite în slujba celorlalţi. Maria a înţeles acest lucru. Gândiţi-vă cum a lăsat totul pentru a pleca să o viziteze pe ruda ei, Elisabeta. Chiar dacă ştia că este însărcinată ea însăşi, Maria a ales să slujească de bună voie nevoilor rudei ei mai în vârstă (cf. Luca 1,39-56). Gândiţi-vă, de asemenea, la suferinţa ei în timp ce Fiul său divin era torturat şi a murit pe cruce. Ea a ştiut dintotdeauna că, împreună cu Fiul său, va îndura mari suferinţe, dar a îmbrăţişat cu umilinţă şi dragoste chemarea şi a rămas lângă El până la moarte. La fel şi Sf. Iosif care a oferit un exemplu de totală abandonare atunci când a acceptat cu umilinţă voinţa lui Dumnezeu şi şi-a scos familia din pericol, în Egipt. Ei s-au refugiat, în sărăcie, dar acest lucru trebuiau să îl facă pentru a proteja Copilul divin. Ca părinţi, trebuie să fim pregătiţi să renunţăm la tot şi să fugim pentru a ne proteja familiile. Acest lucru se aplică nu numai protejării fizice, ci, cel mai important, protejării sufletelor lor. Când ne dăm seama de o ameninţare la adresa vieţii morale a familiei noastre, trebuie să fugim de ea sau să o îndepărtăm din casele noastre. Într-o comunitate de iubire şi împărtăşire, trebuie să avem prima dată grijă de cei care ne sunt încredinţaţi şi să le oferim un mediu protejat în care să se dezvolte.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

7

Îndrăzniţi să disciplinaţi Maria şi Iosif l-au educat pe Isus, iar Iosif l-a învăţat meseria de tâmplar. Trăim în timpuri diferite, în care se întâmplă foarte rar ca ambii părinţi să îşi educe copiii lucrând cu ei pe parcursul fiecărei zile. Dar lecţiile despre munca grea şi disciplină pot fi învăţate când părinţii fac un efort şi permit copiilor să îi ajute în îndatoririle zilnice de acasă. Ajutâdu-şi părinţii, copiii învaţă virtutea supunerii, a disciplinei şi responsabilităţii, precum şi valoarea muncii. Copiii vor învăţa, de asemenea, şi supunerea faţă de voinţa părinţilor, un exerciţiu de supunere faţă de voinţa Tatălui lor. Aşa cum ne spune Sf. Luca, chiar şi Isus "le era supus" şi " sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni" (Luca 2,51-52). În supunere sălăşluieşte virtutea umilinţei, care este temelia tuturor virtuţilor şi care, împreună cu iubirea, formează miezul sfinţeniei. Suntem conştienţi de faptul că nu avem copii perfecţi. Sufletele lor, ca şi ale noastre, au fost pătate de păcatul originar.De aceea disciplina este critică în a primi sfinţenia în familie. Cuvântul disciplină provine din latinescul disciplina, care înseamnă "instrucţie sau cunoaştere", de la discipulus sau discipol. Dumnezeu a dat părinţilor datoria să îşi disciplineze copiii şi sunt responsabili în faţa Lui pentru sufletele şi formarea acestora. Copiii nu pot învăţa virtutea fără călăuzirea şi exemplul unui părinte altruist. Periodic, este bine să li se dea copiilor posibilitatea să aleagă, pentru a învăţa nu numai cum să gândească pentru ei înşişi, ci şi despre responsabilitatea faptelor lor. Însă niciodată nu trebuie să li se permită copiilor să aleagă ceva care le-ar pune sufletul în pericol. Dedicaţi-vă rugăciunii Rugăciunea reuneşte tăcerea, familia ca şi comunitate de iubire şi împărtăşire, şi disciplina - trăsăturile distinctive ale Sfintei Familii. Este înrădăcinată în tăcerea interioară, este miezul comunităţii de iubire şi împărtăşire, şi clădeşte disciplina. Dacă avem o relaţie cu Dumnezeu, ne rugăm. Este simplu. În modelarea familiilor noastre după Sfânta Familie, rugăciunea trebuie să fie centrul şi prioritatea vieţilor noastre. Dacă


8

Lumea Catholica, noiembrie 2009

dorim să fim familii sfinte, trebuie să ne rugăm. O familie sfântă este cea mai puternică armă a noastră împotriva influenţelor lumii şi cel mai eficient mod al nostru de a influenţa lumea. Conciliul Vatican II a numit familia "începutul şi temelia societăţii umane" (Apostolicam Actuositatem, nr. 11). Mulţi Papi, Episcopi şi îndrumători vocaţionali au spus că o familie care se roagă este solul fertil în care sunt hrănite vocaţiile la preoţie şi viaţa religioasă. Participăm la clădirea Bisericii prin creşterea de oameni sfinţi care să plece şi să lucreze în lume, aducând lumina lui Cristos asupra tuturor lucrurilor pe care le ating, şi prin încurajarea copiilor noştri să exploreze şi să fie deschişi la o posibilă vocaţie religioasă. Viaţa Sfintei Familii a fost strâns legată de Scriptură. Magnificat-ul Mariei (Luca 1,46-55), de exemplu, arată o cunoaştere riguroasă a Scripturii. Ea face referire la mai multe cărţi din Biblie, iar spontaneitatea şi frumuseţea discursului denotă faptul că Maria avea o profundă cunoaştere a cuvintelor pe care le zicea. Cristos, de asemenea, a citat constant din Scriptură, de-a lungul Noului Testament. Lecturări zilnice din Scriptură şi participarea la Liturgia Orelor trebuie să fie o obişnuinţă în căminele catolice. De fapt, Sfântul Scaun ne învaţă că rugăciunea din timpul Liturgiei Orelor ajută familiile să trăiască deplin viaţa Bisericii: "Este potrivit... ca familia, ca sanctuar domestic al Bisericii, nu numai să ofere rugăciuni împreună Domnului ci şi, în funcţie de circumstanţe, să recite părţi din Liturgia Orelor spre a fi mai intim legată cu Biserica" (Institutio Generalis de Liturgia Horarum, 118). Îmbrăţişaţi provocarea În familia noastră, Scriptura stă la baza credinţei copiilor noştri. Povestirile din Scriptură sunt adânc întipărite în minţile lor. Pe parcursul anului liturgic facem ca fiecare sărbătoare mare să fie specială. Încercam să îmbrăţişăm cuvintele Sf. Paul către Coloseni: Cuvântul lui Cristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti (Coloseni 3,16).


Lumea Catholica, noiembrie 2009

9

Având atâţia copii mici, este destul de dificil să le captăm atenţia în timp ce citim din Scriptură, dar ne dăm silinţa să compensăm acest lucru prin cântece şi prin rugăciunea Rozariului. Am descoperit că meditarea în rugăciune a misterelor Rozariului îi învaţă pe copii să se roage şi le deschide minţile spre povestirile din Scriptură. Conform Papei Paul al VIlea, "nu există nici o îndoială că... Rozariul trebuie să fie considerat ca una dintre cele mai bune şi eficace rugăciuni în comun pe care familia creştină este invitată să o recite" (Marialis Cultus, nr. 54). Poate fi considerată şi ca un instrument de cateheză. Invităm deseori misionari din uşă în uşă sau martori ai lui Iehova în casa noastră pentru discuţii. O dată am avut ca invitaţi la cină un cuplu de tineri misionari mormoni. Ne-am rugat împreună şi am discutat şi, după masă, au stat cu copiii noştri şi au vorbit despre Isus. Unul dintre misionari a întrebat-o pe fetiţa noastră de patru ani, Molly, dacă îl iubeşte pe Isus. "O, da", a răspuns ea, şi a început să vorbească despre viaţa lui Isus. A povestit cum "mămica lui Isus a vorbit cu un înger" şi apoi a devenit "Mămica lui Dumnezeu". A povestit încântată cum Maria a vizitato pe Elisabeta, "pentru că şi ea avea un bebeluş în burtică, şi Maria a ajutat-o. Bebeluşul ei era Ioan Botezătorul". Molly a mai povestit cum Isus s-a născut într-o iesle în Betleem, cum Simeon i-a spus Mariei că va fi tristă când Isus va muri şi că "prin inima ei va trece o sabie", şi cum Maria şi Iosif l-au găsit pe Isus în Templu "învăţându-i pe învăţători". Misionarii mormoni au rămas uimiţi. Noi am rămas uimiţi. Fetiţa noastră de patru ani tocmai explicase evenimentele majore ale începutului vieţii lui Isus cu profundă limpezime şi înţelegere. Am înţeles atunci că Rozariul este mai mult decât o rugăciune: este o modalitate de a bea din frumuseţea Scripturii pe care până şi un copil de patru ani o poate înţelege. Copiii învaţă cel mai bine din poveşti şi din experienţa personală. Dacă părinţii le spun copiilor povestiri din vieţile sfinţilor şi le dau oportunitatea să experimenteze frumuseţea credinţei lor, aceste momente formative vor fi adânc înrădăcinate în memoria lor. Din povestirile cu Pruncul Isus ei vor învăţa cum să se comporte şi să fie ascultători, cum să iubească şi să se roage. Creând micul vostru Nazaret, familia voastră va


10

Lumea Catholica, noiembrie 2009

putea asimila lecţiile Sfintei Familii şi va fi puternic înrădăcinată în virtuţile care clădesc atât familia cât şi lumea. Este dificil de rămas pe calea trăirii unei vieţi creştine într-o lume care este atât de ruptă de simplitatea Sfintei Familii, dar nu este imposibil. Suntem chemaţi să fim în lume, nu ai lumii. Dacă privim la Sfânta Familie ca un exemplu pentru familiile noastre, nu numai că vom învăţa cum să trăim vieţi sfinte, dar vom şi începe să schimbăm cultura în care trăim. Micul nostru Nazaret poate fi sanctuarul tăcut şi reconfortant în care căutăm să intrăm în fiecare zi în timp ce lucrăm la îndeplinirea scopului nostru comun.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

11

Adventul: un timp de aşteptare Autor: pr. Peter deSousa Traducător: Mariana Cristina Păşind în timpul sfânt al Adventului, timp de aşteptare plină de nerăbdare a Naşterii Domnului, ne întrebăm ce însemnătate are această aşteptare pentru familia noastră. Este o aşteptare pentru a celebra o zi de sărbătoare, ziua de 25 decembrie, naşterea lui Isus? Punem accentul pe sărbătoare sau pe sosirea lui Isus în inimile, în casele şi în relaţiile noastre? Copiii aşteaptă dulciurile de Crăciun, venirea lui Moş Crăciun, cadourile, bradul, petrecerea, împodobirea casei, noile haine şi mâncarea specială. Toţi suntem copii în străfundul inimii. Desigur, mergem de asemenea să ne spovedim, mergem la slujba solemnă de Crăciun, vizităm ieslea, cântăm colinde şi trimitem felicitări de Crăciun. Ziua vine şi trece într-un torent de activităţi şi, apoi, aşteptăm sărbătorile de anul viitor. Cum l-am împărtăşit pe Isus unii altora? Aşteptăm şi multe alte lucruri şi poate facem novene, rugăciuni prin mijlocirea sfinţilor, sperând că Dumnezeu ne va asculta cererile şi va face o minune pentru a ne da ceea ce dorim. De ce să nu fie El un Moş Crăciun care ne îndeplineşte toate dorinţele?! Sunt toate aceste lucruri pe lista ta secretă pentru Moş Crăciun - Dumnezeu? Dorim ca ai noştri copii să studieze cu seriozitate, să treacă cu bine de examene, să fie sănătoşi, responsabili ca adulţi, să ne asculte şi să sară peste valurile adolescenţei. De ce este atât de distrat? De ce este atât de egoistă? De ce nu pot fi asemenea acelor modele de copii pe care îi întâlnim sau despre care citim? Dorim ca soţii noştri să muncească din greu, să câştige bine, să fie buni, iubitori, atenţi, înţelegători, altruişti, generoşi şi cumpătaţi, avându-l pe Sf. Iosif ca model. Când se vor ridica la aşteptările noastre? Dorim ca soţiile


12

Lumea Catholica, noiembrie 2009

noastre să fie blânde, să vorbească duios, să fie liniştite, harnice, bine organizate, răbdătoare şi evlavioase asemenea Mariei. Şi am dori ca ele să fie disponibile şi cooperante ori de câte ori noi, soţii, avem nevoie de iubire. Ne dorim tot confortul şi siguranţa de care alţii par să se bucure. Dorim să nu mai auzim de boală, durere şi nesiguranţă. Desigur, Isus ne-a spus să cerem şi vom primi, să căutăm şi vom găsi, să batem şi uşa ni se va deschide. Rugăciunile de mijlocire şi novenele sunt forme de rugăciune întru totul acceptate. Dar oare ne supărăm şi devenim nerăbdători atunci când rugăciunile nu ne sunt ascultate imediat şi în modul în care dorim? Aţi auzit despre bambusul chinez miraculos din cartea lui Stephen Covey "The 7 Habits of Highly Effective Families"? "După ce sămânţa pentru acest uluitor copac este plantată, nu vezi nimic, absolut nimic, timp de patru ani, cu excepţia unei mici mlădiţe ieşite din bulb. În aceşti patru ani, toată creşterea are loc sub pământ, într-o rădăcină enormă, fibroasă, care se răspândeşte adânc şi în toate părţile. Dar apoi în al cincilea an, bambusul creşte până la 24 m! Multe lucruri din viaţa de familie sunt asemenea acestui copac. Munceşti şi investeşti timp şi efort, faci tot ce poţi pentru a favoriza dezvoltarea, iar câteodată nu observi nimic timp de săptămâni, luni, chiar ani de zile. Dar dacă ai răbdare şi continui să lucrezi şi să educi, acel 'al cincilea an' va veni, şi vei fi uimit de creşterea şi schimbările care vor avea loc." De cele mai multe ori nu primim ceea ce aşteptăm. Se aştepta Iosif ca Maria, logodnica lui, să rămână însărcinată înainte de căsătorie prin puterea Duhului Sfânt? Se aştepta Maria ca Iosif să o înţeleagă? Se aşteptau Maria şi Iosif ca Isus să se nască într-un grajd? Se aşteptau ca El, la vârsta de 12 ani, să fie în templu învăţându-i pe cărturari? Se aşteptau ca El să petreacă 30 de ani în Nazaret lucrând ca tâmplar? Se aştepta oare Maria ca Isus să moară răstignit pe cruce după trei ani de activitate publică glorioasă? Ei erau oameni sărmani care au învăţat să aştepte ca Dumnezeu să îşi facă cunoscută voinţa, în timp ce ei făceau ceea ce puteau. Credem noi că El are un timp şi un plan pentru toate? Are o nesfârşită răbdare cu fiecare dintre copiii Săi. Privind la trecutul nostru, putem vedea cât de răbdător a fost Dumnezeu cu creşterea noastră înceată. Isus a fost foarte răbdător cu discipolii Săi! Chiar dacă era tot timpul cu ei,


Lumea Catholica, noiembrie 2009

13

arătându-le prin exemplul şi prin îndemnurile sale planul lui Dumnezeu, ei au fost înceţi în a-l înţelege, a-l accepta şi a-l urma. Nu suntem nici noi foarte diferiţi, iar dacă ei au putut deveni mari sfinţi, sperăm că vom putea deveni şi noi, în timp. Asemenea cafelei instant şi tehnologiei de mare viteză, ne aşteptăm poate ca orice lucru şi orice persoană să se plece în faţa controlului nostru, dar în zadar. Adventul este un timp de aşteptare cu răbdare. Viaţa înseamnă aşteptare. Anul are anotimpuri. Există legi de creştere. Persoanele umane se dezvoltă într-o atmosferă de credinţă şi iubire. Este o astfel de atmosferă în casele noastre? Să facem din căminele noastre Biserici domestice unde Dumnezeu este prezent prin iubirea noastră reciprocă. Această iubire trebuie constea în fapte, nu numai în cuvinte. Să ne pregătim pentru Crăciunul din acest an rugându-ne, participând la Euharistie, ascultând Cuvântul Lui Dumnezeu, primind şi trăind sacramentele în fiecare zi. Botezul Să trăim ca fii ai lui Dumnezeu şi să ne respectăm pe noi înşine şi unii pe alţii ca fii ai lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Să îl vedem pe Isus în ceilalţi, în special în cei mai sărmani. Mirul Să fim conştienţi de ungerea Duhului Sfânt în viaţa noastră şi să îi permitem să ne îndrume, să ne vindece, să ne conducă şi să ne ocrotească. Să îl lăsăm să se roage "Abba Tată" în inima şi în viaţa noastră. Spovada Să fim împăcaţi unii cu alţii şi să ne iertăm unii pe alţii din toată inima. Euharistia Să fim gata să ne jertfim din iubire, pentru a da viaţă altora.


14

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Căsătoria Să fim izvoare de viaţă şi de iubire unul faţă de celălalt, ca mire şi mireasă în fiecare zi, şi faţă de copiii noştri. Vindecarea Să fim unii pentru alţii agenţi ai iubirii vindecătoare a lui Dumnezeu, prin cuvânt şi atingere. Coroana de Advent, bradul de Crăciun, ieslea, colindele, prăjiturile şi lumânările sunt simboluri ale lui Isus care intră în vieţile noastre risipind întunericul păcatului. Împărtăşim bucuria, iubirea şi pacea pe care El le aduce în ziua naşterii Sale. Ne vedem unii pe alţii prin ochii Săi ca pe alţi Isuşi. Ne rugăm cu răbdare: "Deschide-mi ochii, Doamne, vreau să Îl văd pe Isus; Să întind mâna şi să Îl ating; să Îi spun că Îl iubesc. Deschide-mi urechile, Doamne; ajută-mă să ascult. Deschide-mi ochii, Doamne; vreau să Îl văd pe Isus." Fie ca noi să îl întâlnim nu numai în Euharistie, ci şi în ceilalţi membri ai familiei noastre, aşa cum păstorii L-au întâlnit pe Mântuitorul lumii în Pruncul din Betleem.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

15

Decoraţiuni de Crăciun cu o întorsătură creştină Autor: pr. William P. Saunders Traducător: Diana-Brigitte Schin Sursa: CatholicHerald.org Un prieten de-al meu care e fundamentalist spune că multe dintre decoraţiunile noastre de Crăciun sunt păgâne, precum plantele decorative ca vâscul, ilexul, iedera, dafinul, poinsettia sau Steaua Crăciunului... Să fie oare adevărat? Este adevărat că unele dintre decoraţiunile creştine pentru Crăciun au origini păgâne. Dar odată cu evanghelizarea popoarelor păgâne de către misionari acestea au fost "botezate", obţinând astfel o nouă semnificaţie creştină. Să luăm aşadar în considerare cele cinci decoraţiuni, aşa numite comune, menţionate anterior. Primele patru plante sunt verzi întreg anul: vâscul, ilexul, iedera şi dafinul. Încă din cele mai vechi timpuri, fie în cultul păgân fie în cel creştin, verdele a simbolizat întotdeauna eternitatea şi viaţa fără de sfârşit. Pentru creştini, în particular, verdele are ca simbolism de bază divinitatea şi eternitatea Domnului nostru, şi dorinţa Lui de-a împărtăşi cu noi viaţa Sa, cea fără de sfârşit, în Împărăţia Cerului. Druizii - preoţii păgâni celţi din vechime - au considerat vâscul o plantă magică vindecătoare, numind-o chiar "vindecă tot". Creştinii au "adoptat" această plantă, astăzi fiind considerată un simbol al lui Cristos, vindecătorul divin al tuturor neamurilor. O veche legendă scandinavă asociază vâscul cu sărutul. În ea se spune că Freya, zeiţa iubirii, a aşezat vâscul într-un copac, între Cer si Pământ, şi a decis că toţi oamenii care trec pe acolo trebuie să se sărute. De atunci, planta a devenit simbolul iubirii şi al prieteniei. În timp ce iubirea şi prietenia sunt, în mod


16

Lumea Catholica, noiembrie 2009

categoric, virtuţi ale creştinismului demne de practicat, nu cred că sărutul la întâmplare este intenţia acestei decoraţiuni de Crăciun. Unele surse spun că romanii păgâni, în timpul celebrărilor de anul nou, trimiteau crenguţe de ilex ca simbol al urărilor de bine la început de an. Primii creştini au văzut cu uşurinţă în el un simbol mai profund: vârful ascuţit al frunzelor simboliza coroana de spini sau chiar cuiele crucificării, în timp ce fructele roşii simbolizau sângele care a curs din rănile Mântuitorului. Ca decoraţiune de Crăciun, ilexul ne reaminteşte că Isus s-a născut spre a suferi şi a muri pentru păcatele noastre, păcate ce au fost şterse prin sângele Său Sfânt. Din acest motiv, în Norvegia şi Suedia ilexul este numit "Spinul lui Cristos". Există câteva poveşti tradiţionale despre ilex. Spre exemplu, atunci când Sfânta Familie încerca să scape de soldaţii lui Irod, s-au refugiat sub un copac de ilex, care şi-a întins crengile, pline cu frunze, pentru a-i proteja. Frunzele ascuţite i-au alungat pe toţi cei care îi căutau, ascunzând astfel în siguranţă Sfânta Familie. Pentru aceasta, Maica noastră Preasfântă l-a binecuvântat şi i-a spus că va fi veşnic verde. O altă legendă spune că şi crucea ar fi fost făcută din lemn de ilex. Datorită legăturii sale cu Patima şi Moartea Domnului nostru, copacul a rămas în mintea tuturor datorită frunzelor ascuţite şi fructelor sale roşii. Colinda "The holly and the ivy" (Ilexul şi Iedera) exemplifică alte două simboluri: primul se referă la floarea care, atunci când înfloreşte, este albă ca şi cea de crin, simbolizând puritatea Preasfintei Fecioare Maria, din care s-a născut Isus, iar al doilea priveşte scoarţa copacului, "amară ca fierea", ceea ce ne duce cu gândul la "băutura" oferită Domnului pe cruce. Bachus, zeul roman al vinului, purta iederă în coroana sa. Din acest motiv, primii creştini nu au folosit iedera pentru decorarea interioară a bisericii, însă au folosit-o în exterior ca decoraţiune pentru Crăciun. Iedera creşte agăţându-se de un zid sau un grilaj. Lujerii săi sunt fragili şi se pot rupe uşor. Pe creştini, această imagine îi duce cu gândul la fragilitatea noastră, datorită păcatului strămoşesc, dar şi la faptul că nu ne putem mântui singuri. Cristos a venit să ne mântuiască. Trebuie să ne agăţăm cu credinţă de Domnul nostru, bazându-ne pe puterea Lui de a ne sfinţi şi a ne mântui.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

17

În fine, împăraţii romani foloseau frunzele de laur sau dafin, din care se făceau cununi ce erau purtate pe cap ca semn al victoriei. Astfel de coroane de dafin erau acordate şi liderilor militari învingători în luptă dar şi atleţilor ce câştigau competiţiile. Vestalele - fecioarele ce slujeau în templul zeiţei Vesta, veche divinitate romană considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului în general - considerau de asemenea dafinul sfânt şi un semn al virtuţii. De Crăciun, dafinul ne reaminteşte de victoria lui Cristos asupra păcatului şi a morţii, dar şi de chemarea noastră la sfinţenie. Toţi sperăm să primim cununa victoriei asupra păcatului şi să domnim cu Domnul nostru în Ceruri. Sf. Paul ne învaţă: "Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare însă noi pentru una nepieritoare" (1Corinteni 9,24-25). În scrierile sale către Sf. Timotei, înainte de sfârşitul vieţii sale, Sf. Paul foloseşte din nou aceeaşi imagine: "Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel Drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea Lui" (2Timotei 4,7-8). Steaua Crăciunului, o plantă originară din America Centrală, este foarte populară. Frunzele de culoare roşu aprins simbolizează iubirea arzătoare, divină a Răscumpărătorului nostru. Forma mănunchiului de frunze şi contrastul dintre roşu şi verde ne amintesc de steaua din Bethleem, care strălucea intens în noaptea în care s-a născut Mântuitorul nostru, şi care ia îndrumat pe magi spre a ajunge la El. Există o legendă populară despre Steaua Crăciunului. Cu mult timp în urmă, în noaptea de Ajun, o fetiţă indiancă, din Mexic, a dorit să îi dăruiască un cadou Micuţului Isus ce era aşezat în iesle la biserică. Fiind foarte săracă, nu a putut cumpăra nimic, aşa cum făcuseră ceilalţi copii din oraş. În drum spre biserică, a cules câteva buruieni verzi de la marginile pajiştilor. Ca şi ceilalţi, a mers şi a aşezat buchetul lângă ieslea lui Isus. Deodată, frunzele verzi s-au transformat în roşu aprins, deoarece ea dăruise cel mai frumos dar cu putinţă, darul iubirii pure. De atunci,


18

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Steaua Crăciunului este cunoscută în Mexic ca şi "Florile din Noaptea Sfântă". Aceste decoraţiuni, deşi îşi au poate originea în timpuri păgâne, au o semnificaţie mult mai profundă pentru Naşterea Domnului. Când vom decora şi în acest an casele noastre, să privim la ele ca un ajutor în a înţelege adevărata semnificaţie a Crăciunului.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

19

Cardinalul martir al Angliei Autor: Matthew E. Bunson Traducător: Antonia Dejeu Sursa: This Rock, decembrie 2008 Unul dintre obiceiurile deosebite ale Colegiului Cardinalilor este acela că membrii săi se îmbrăcă în purpură. Tradiţia s-a născut în mod oficial în anul 1245, când Papa Inocenţiu al IVlea a fost primul care a dăruit faimoasa pălărie roşie Cardinalilor. Purpura trebuie să le reamintească acestora că trebuie să fie dispuşi să se sacrifice pentru Biserică, chiar şi până la vărsarea propriului sânge. De-a lungul secolelor, Cardinalilor li s-a cerut de multe ori să sufere pentru credinţă, dar numai unul a fost martirizat în timp ce era prinţ al Bisericii: Sf. John Fisher, care a fost decapitat de regele Henry VIII-lea al Angliei la 22 iunie 1535. El a fost o victimă a rupturii lui Henry de Biserică, martirizat la începutul Reformei Anglicane pentru că era unul dintre apărătorii cei mai puternici ai Sacramentului Căsătoriei şi ai supremaţiei Sfântului Scaun. O avansare rapidă John Fisher s-a născut în Beverley, East Yorkshire, Anglia, în 1469. La 13 ani a fost trimis la Universitatea Cambridge. El a obţinut mai multe diplome şi a fost hirotonit preot la 17 decembrie 1491. Curând după aceea, a fost numit Vicar la Northallerton în Yorkshire. Trei ani mai târziu, la numai 25 de ani, pr. Fisher a fost numit Proctor Senior al Universităţii din Cambridge. Progresele au urmat rapid: capelan şi duhovnic al mamei regelui Henry al VII-lea, Lady Margaret Beaufort; doctor în teologie; vicecancelar la Cambridge în 1501 şi cancelar, în 1504. În 1514, Fisher şi-a dat demisia şi a sugerat că succesorul său ar trebui să fie Thomas Wolsey. Viitorul Cardinal a refuzat postul, iar Fisher a fost ales cancelar pe viaţă, o numire fără precedent.


20

Lumea Catholica, noiembrie 2009

În timp ce lucra la Cambridge, pr. Fisher a primit o altă misiune. Pe 24 noiembrie 1504, la vârsta de 35 de ani, a fost hirotonit ca al 65-lea Episcop de Rochester, Eparhia cea mai săracă şi mai mică a regatului. Episcopul Fisher a câştigat curând iubirea oamenilor pentru devotamentul său pastoral intens. În 1512, a luat parte la Conciliul al V-lea din Lateran, care a avut ca obiectiv principal reforma Bisericii. Ulterior, a fost unul dintre principalii susţinătorii englezi ai reformei autentice. În 1509, Episcopului Fisher i-a fost acordată marea onoare de a predica la înmormântarea regelui Henry al VII-lea. În epoca noului rege, Henry al VIII-lea, a fost o figură admirată atât pentru sfinţenia cât şi pentru geniul său, şi chiar regele vorbea despre el ca "Rochester-ul meu". Apărător al căsătoriei Episcopul Fisher a fost valoros pentru rege în primele zile ale reformei protestante. În 21 mai 1521, la St. Paul's Cross, el a predicat pentru două ore împotriva lui Luther. Se pare că l-a ajutat, de asemenea, pe regele Henry la scrierea "Assertio Septem Sacramentorum", apărarea celor şapte Sacramente împotriva lui Luther, care i-a adus tânărului domnitor titlul de "Apărător al Credinţei" din partea Papei Leon al X-lea. Deşi primită foarte bine, Assertio a fost relativ simplistă în comparaţie cu apărarea doctrinei catolice făcută de Episcopul Fisher, care a inclus o respingere a operei lui Luther "De Captivitate Babylonica" şi o strălucită apologetică în ceea ce priveşte Trupul şi Sângele lui Cristos în Euharistie. Cu toate acestea, serviciul adus regelui nu a fost suficient pentru a-l salva. Când perspectiva divorţului regal a ajuns pe buzele întregii Anglii, oamenii au căutat îndrumare de la Episcopul Fisher. La început, aşadar, Cardinalul Wolsey, principalul intermediar al regelui în asigurarea unei separări legale de Catherine - a dorit binecuvântarea Episcopului sau, cel puţin, tăcerea lui. Cardinalul a stat cu Episcopul Fisher la Rochester, în iulie 1527, dar acesta a rămas contrar divorţului. El a declarat public faptul că, la fel ca Ioan Botezătorul, era dispus să moară pentru apărarea caracterului indisolubil al căsătoriei. În anul următor, a acceptat să fie consilierul reginei în procesul iminent. În cadrul acestei proceduri, la Blackfriars, Arhiepiscopul Warham de Canterbury a citit numele Episcopilor care împărtăşeau poziţia regelui, şi


Lumea Catholica, noiembrie 2009

21

numele Episcopului Fisher a fost printre ele. Auzindu-şi numele, acesta sa ridicat şi a negat vehement faptul că lista ar conţine numele sau sigiliul său. Ulterior, a îndemnat-o pe regina Catherine să facă apel la Roma. Cardinalul Lorenzo Campeggio, legatul papal trimis în Anglia în 1529 de către Papa Clement al VII-lea, a fost nevoit să accepte cererea ei. Episcopul Fisher se remarcase aşadar până acum ca una dintre cele mai importante ţinte politice şi religioase ale răutăţii regelui, şi în lunile ulterioare, a scris cel puţin şapte cărţi împotriva divorţului. O poziţie izolată Văzând că perspectiva obţinerii unei anulări papale [a căsătoriei] părea fără speranţă, Henry l-a destituit Wolsey şi l-a numit pe Thomas Morus drept cancelar al Angliei. În ciuda eforturilor lui Morus, în adunarea Parlamentului în 1529, Henry a continuat acţiunea de a rupe, una câte una, legăturile cu papalitatea. Episcopul Fisher a luat parte la aceste deliberări în calitate de membru al Camerei Lorzilor. Plin de curaj, şi-a păstrat poziţia şi a avertizat membrii Camerei că drumul pe care au pornit va duce la ruina totală a Bisericii din Anglia. La îndemnul secret al lui Henry, Camera Comunelor a depus o plângere oficială în faţa tribunalului regal, acuzându-l pe Episcopul Fisher de defăimarea Parlamentului. Regele l-a chemat în faţa sa şi a solicitat o explicaţie. Răspunsurile lui au fost acceptate şi Henry s-a declarat mulţumit. Rămânea sarcina Parlamentului să declare că afirmaţiile Episcopului Fisher erau nepotrivite. În anul următor, Henry a continuat presiunile împotriva Bisericii cu atât de multă vigoare încât Episcopul Fisher, căruia i s-au alăturat Episcopii din Bath şi Ely, a făcut apel direct la Sfântul Scaun. La cererea urgentă a necruţătorului Thomas Cromwell, favoritul lui Henry după plecarea lui Wolsey, Parlamentul a decretat toate aceste apeluri ilegale. Cei trei Episcopi au fost arestaţi şi închişi pentru mai multe luni. Episcopul Fisher a fost eliberat în februarie 1531, la timp pentru a participa la sumbra convocare a clerului. Henry a forţat clerul la plata a 100.000 de lire sterline pentru a-şi cumpăra iertarea pentru recunoaşterea autorităţii Cardinalului Wolsey ca legat papal în Anglia. În acelaşi timp, regele a cerut ca aceştia să îl recunoască ca auto-proclamatul şef suprem al Bisericii din Anglia. Prin eforturile Episcopului Fisher, a fost adăugată clauza: "În


22

Lumea Catholica, noiembrie 2009

măsura în care o permite legea lui Dumnezeu". În acelaşi an, au existat cel puţin două atentate la viaţa Episcopului. Una dintre încercări a lăsat în urma sa două victime şi el grav bolnav datorită intoxicaţiei cu alimente otrăvite. Persecuţie şi consolare În luna mai a anului 1532, Thomas Morus a demisionat din funcţia de cancelar, iar în iunie Episcopul Fisher a predicat împotriva divorţului şi în apărarea independenţei Bisericii. În luna august, Arhiepiscopul Warham de Canterbury a murit, şi Thomas Cranmer, unul dintre linguşitorii lui Henry, a fost numit pur şi simplu pe post. În ianuarie 1533, Henry s-a căsătorit în secret cu Anne Boleyn, pentru a asigura legitimitatea copilului pe care ea îl aştepta. Cranmer a fost consacrat Arhiepiscop în martie. O săptămână mai târziu, Episcopul Fisher a fost arestat din nou, în principal pentru a fi ţinut departe de ochii publicului, în timp ce regele divorţa de Catherine. Acestea se întâmplau în luna mai, şi încoronarea Annei ca regină a avut loc la 1 iunie 1533. Episcopul Fisher a fost eliberat două săptămâni mai târziu, fără a fi acuzat de nimic. În toamna acelui an, a fost arestat din nou ca prieten al Fecioarei din Kent, Elizabeth Barton, o tânără servitoare care a afirmat că a avut viziuni şi care a vorbit împotriva regelui în timpul uneia dintre transele ei. Barton a fost executată la Tyburn, în aprilie 1534, dar procesul Episcopului a fost amânat, deoarece el s-a îmbolnăvit grav. Cu toate acestea, în martie 1534, Parlamentul a adoptat o lege specială de pierdere a drepturilor civile şi de proprietate de către Episcopul Fisher şi alte persoane, pentru complicitate în afacerea Fecioarei din Kent. Episcopul şi-a pierdut averile personale, dar i-a fost acordată iertarea după plata unei amenzi de 300 de lire sterline. Aceeaşi sesiune a Parlamentului care l-a condamnat pe Episcopul Fisher a aprobat actul de succesiune, care îl recunoştea pe Henry ca şef suprem al Bisericii engleze, iar pe urmaşii lui Henry şi Anne ca succesori la tron. Supuşii au fost chemaţi să depună un jurământ de recunoaştere a succesiunii, şi cei care nu o făceau riscau să fie arestaţi pentru trădare. Episcopul a refuzat să depună jurământul şi a fost arestat şi trimis în


Lumea Catholica, noiembrie 2009

23

Turnul Londrei pe 26 aprilie 1534. La scurt timp a fost urmat de prietenul său Thomas, care refuzase, de asemenea, să îl depună. În închisoare s-au făcut mai multe încercări pentru a-l convinge pe Episcopul Fisher să depună jurământul. Confraţi ai săi Episcopi au fost trimişi să îl convingă, inclusiv Episcopul John Stokesley din Londra. Pe patul de moarte în 1539, Stokesley regreta: "O, dacă aş fi rămas ferm alături de Fisher, fratele meu, şi nu l-aş fi abandonat în acel moment!" (R. Bayne, "Viaţa lui John Fisher", 108). Episcopul Fisher a îndurat cu răbdare foamea, frigul, şi ameninţările constante ale lui Cromwell; a scris un tratat despre rugăciune ca o "consolare spirituală pentru sora sa Elizabeth", care era călugăriţă. Cartea "Consolarea spirituală" a fost publicată în jurul anului 1578 şi a devenit dragă catolicilor care şi-au păstrat în secret credinţa. Un exemplu pentru alţii Profund îngrijorat pentru siguranţa Episcopului Fisher, Papa Paul al IIIlea l-a numit Cardinal în luna mai a anului 1535, în speranţa că Henry nu ar îndrăznit să execute un prinţ al Bisericii. Regele a refuzat intrarea delegaţiei ce aducea pălăria roşie în Anglia şi a promis în schimb că va trimite capul Cardinalului Fisher la Roma, pentru o măsurare adecvată. Judecat în grabă, ca un om de rând, la Westminster Hall, pe 17 iunie, CardinalulFisher a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la moarte prin spânzurare, înec, şi tăiere în patru. Sentinţa a fost redusă la decapitare, deoarece se credea că nu va supravieţui la a fi târât de un cal pentru patru mile, până la Tyburn. Un contemporan scria că în acel moment, Cardinalul Fisher avea "un corp lung, slab, nimic în afară de piele şi oase, astfel încât cei mai mulţi s-au mirat văzând un om atât de consumat" (Garrett Mattingly, "Catherine de Aragon"). Execuţia a avut loc în dimineaţa zilei de 22 iunie 1535. Pe Tower Hill, Cardinalul a vorbit cu calm mulţimii numeroase şi a proclamat că moare pentru "credinţa Bisericii Catolice şi a lui Cristos". După decapitare, trupul său gol a fost lăsat expus pentru restul zilei, iar capul i-a fost înfipt pe o ţeapă pe Podul Londrei. Craniul a rămas acolo timp de două săptămâni, dar a fost aruncat în râu după ce a început să se spună că părea viu, în mod miraculos. Craniul Cardinalului Fisher a fost


24

Lumea Catholica, noiembrie 2009

înlocuit cu cel al lui Thomas Morus, care a fost decapitat pe 6 iulie. Trupul Cardinalului Fisher a fost înmormântat în curtea bisericii din Allhallows, Barking; a fost mutat mai târziu la Sf. Peter ad Vincula din Turn, unde se crede că s-ar afla şi trupul lui Thomas Morus. Cardinalul John Fisher nu a fost uitat niciodată, şi nici oroarea care a înconjurat moartea sa. Beatificat la 29 decembrie 1886, de către Papa Leon al XIII-lea, împreună cu 54 martiri englezi, Cardinalul Fisher a primit primul loc de onoare. El şi Thomas Morus au fost canonizaţi la 19 mai 1935, de către Papa Pius al XI-lea.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

25

Faţa lui Cristos şi un Giulgiu misterios Autor: Robert Moynihan Traducător: Bianca Cigher Sursa: Inside the Vatican (flash) Unul dintre cele mai misterioase veşminte din lume, purtând imaginea unui om torturat, crucificat, este conservat în Capela Regală a Sf. Ioan Botezătorul din Catedrala din Torino, Italia. Este numit Giulgiul din Torino. Tradiţia creştină susţine că este veşmântul de înmormântare al lui Isus, folosit pentru a fi înfăşurat şi depus în mormânt după răstignirea lui din anul 33 dC, cu aproape 2000 de ani în urmă, şi că figura de pe veşmânt este efectiv "imaginea" lui Isus însuşi aşezat în mormânt. Papa Benedict al XVI-lea va merge la Torino anul viitor, în 2 mai, pentru a vedea personal Sfântul Giulgiu. În anunţul privind vizita, făcut de Vatican şi de Arhidieceza din Torino, se spunea: "Ca prim act al vizitei sale, Sfântul Părinte se va reculege în rugăciune personală în faţa Sfântului Giulgiu". Papa va vizita Sfântul Giulgiu împreună cu milioane de credincioşi, deoarece atunci va fi expus public timp de 54 de zile, din 10 aprilie până în 23 mai 2010. (Arhidieceza de Torino are un sit web - www.sindone.org - unde se pot face rezervări pentru a vedea Giulgiul în timpul perioadei de expunere). Prin vizitarea Giulgiului, şi prin rugăciunea înaintea lui, Papa îşi arată respectul şi veneraţia pentru această misterioasă pânză. Dar este Giulgiul cu adevărat autentic? Să aruncăm o privire asupra dovezilor. Cu peste un secol în urmă, în 1898, imaginea de pe Giulgiu a fost fotografiată pentru prima dată. Fotograful era un amator, italianul Secondo Pia, căruia i s-a permis să îl fotografieze în timp ce era expus în Catedrala din Torino.


26

Lumea Catholica, noiembrie 2009

În seara zilei de 28 mai 1898, uitându-se la planşa fotografică, a văzut imaginea mult mai clar decât poate fi văzută în realitate, deoarece ea este o imagine negativă. Acest lucru nu a fost remarcat anterior începuturilor fotografiei. Înseamnă că doar în ultimii 110 ani am început să realizăm cât de misterioasă este cu adevărat această imagine. De-a lungul secolului XX, au fost tot mai multe cereri adresate Bisericii pentru a se "testa" vârsta Giulgiului folosindu-se datarea cu carbon-14, şi pentru a se stabili odată pentru totdeauna dacă este o pânză străveche, sau din timpuri mai recente. Ştiinţa vorbeşte Eu însumi am jucat un rol în aceasta - unul aproape nesemnificativ, dar totuşi un rol - fiind reporter la revista Time, în 1987 şi 1988, când a fost efectuată datarea Giulgiului cu carbon-14. Am fost prezent la conferinţa de presă din 13 octombrie 1988, când Cardinalul Anastasio Ballestrero, pe atunci Arhiepiscop de Torino, şi alţii, au prezentat descoperirile laboratoarelor - cum că Giulgiul data din perioada 1260-1390. Cu alte cuvinte era originar din perioada medievală, şi astfel nu era cu putinţă să fie autentic. Am relatat atunci acele rezultate, şi pot confirma şocul multora dintre cei prezenţi, care credeau că Giulgiul este autentic, şi erau încrezători că rezultatele aveau să indice perioada "50 îC - 50 dC". Dar dovezile ştiinţifice păreau clare: veşmântul avea o vechime de doar 650 de ani, nu de 2000 de ani. "Verdictul ştiinţei" fusese dat. Şi de aceea mulţi credeau, şi încă mai cred, că povestea Giulgiului a fost rezolvată. Cum că este o misterioasă pictură medievală, sau arsură, dar nu veşmântul de înmormântare a lui Cristos. Este însă cazul cu adevărat rezolvat? Ei bine, nu. Au apărut serioase semne de întrebare privind procesul de datare din 1988 - nu despre însăşi calitatea datării cu radiocarbon, ci despre identitatea şi posibila contaminare a bucăţii de material testat. Tehnicile de datare cu carbon au fost continuu îmbunătăţite de-a lungul mai multor decenii. La început, cu 50 de ani în urmă, solicitau mari cantităţi de material. Dar în timpul anilor 1980, procesul de datare a început să necesite cantităţi mult mai mici din materialul sursă.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

27

Proiectul de cercetare a Giulgiului din Torino (S.Tu.R.P.) a fost înfiinţat în 1978 pentru a studia Giulgiul. A fost alcătuit din aproximativ 30 de oameni de ştiinţă de diferite convingeri religioase, incluzând şi atei. Grupul S.Tu.R.P. a planificat diferite studii asupra pânzei, incluzând datarea cu radiocarbon. O comisie condusă de chimiştii Robert H. Dinegar şi Harry E. Gove au consultat numeroase laboratoare capabile deja în 1982 să dateze cu carbon mostre mici de material. Şase laboratoare s-au arătat interesate să realizeze procedura: Brookhaven National Laboratory, Upton, New York, USA; Atomic Energy Research Establishment, Harwell, Oxfordshire, UK; Rochester laboratory, New York, USA; Universitatea din Oxford, UK; Universitatea din Arizona, Tucson, Arizona, USA; ETH Zurich, Elveţia. Dar, conştiente de marea publicitate pe care ar aduce-o experimentele, laboratoarele au rivalizat puternic. Mai apoi, s-a produs o ruptură între grupul S.Tu.R.P. şi laboratoarele candidate. În timpul unei conferinţe despre datarea cu radiocarbon din Trondheim, în 1985, reprezentanţi ai tuturor laboratoarelor candidate au anunţat în comun sfârşitul colaborării cu grupul S.Tu.R.P., propunând ca British Museum să conducă proiectul. Carlos Chagas Filho, preşedintele Academiei Pontificale de Ştiinţe, a aprobat refractar această propunere. În 1986 a avut loc o întâlnire cu autorităţile eclesiale, pentru a stabili cum să se procedeze. Noul plan În 10 octombrie 1987, Cardinalul Ballestrero a anunţat cele şapte laboratoare că doar trei dintre ele, şi anume Oxford, Tucson şi Zurich, vor participa la testări. Unica instituţie care va superviza va fi British Museum, condus de Michael Tite. Mostrele au fost luate în 21 aprilie 1988, în catedrală. Au fost prezenţi Cardinalul Ballestrero, patru preoţi, purtătorul de cuvânt al Arhidiecezei, Luigi Gonella, fotografi, un cameraman, Michael Tite şi reprezentanţii laboratoarelor. Originalele şi bucăţile de control au fost aşezate în 12 cilindri metalici identici. Datarea bucăţilor de control, deşi iniţial s-a stabilit să rămână necunoscută, a fost publicată de Vatican în cotidianul L'Osservatore Romano din 23 aprilie. Această "scurgere de informaţii", împreună cu


28

Lumea Catholica, noiembrie 2009

încălcările de protocol, au redus din credibilitatea acestei faze pocedurilor şi au alimentat suspiciuni de falsificare. Laboratoarele nu au lucrat separat şi simultan. Tucson a realizat testele în mai, Zurich în iunie şi Oxford în august, schimbând informaţii între timp. Ziarul Avvenire a publicat în 14 octombrie o relatare potrivit căreia directorii celor trei laboratoare s-au întâlnit în secret în Elveţia, afirmaţie confirmată mai târziu de către directori. În 28 sept. 1988, directorul British Museum şi coordonatorul studiului, Michael Tite, a comunicat rezultatele oficiale Arhidiecezei de Torino şi Sfântului Scaun. În 13 octombrie, Cardinalul Ballestrero a anunţat rezultatele oficiale, cele prezentate mai sus. Filmul documentar italian din 2008, "Sindone, Prove a Confronto" (Giulgiul, compararea dovezilor), realizat de David Rolf, sugerează că proba aleasă pentru testări s-ar putea să nu fi dat un rezultat corect. Filmul sugerează că clima, metodele de conservare folosite de-a lungul secolelor, şi carbonul generat de focul ce a deteriorat Giulgiul ar fi putut afecta semnificativ cantitatea de carbon-14 găsită în mostră. Cardinalul Ballestrero, cu puţin timp înainte de moartea sa din 1998, a spus într-un interviu publicat în 5 septembrie 1997, în ziarul german Die Welt: "După părerea mea, Giulgiul din Torino este autentic. Măsurătorile cu radiocarbon, care plasau Giulgiul în Evul Mediu, par a fi fost executate fără atenţia cuvenită". Tradiţia Bisericii, deşi ne-"ştiinţifică", susţine că Toma şi Iuda Tadeul (Tadeul dintre cei 70, Tadeul din Edessa) au mers la Edessa în anul 33 dC. Există o legendă potrivit căreia duceau cu ei o pânză care purta imaginea lui Isus. În anul 544 dC, o pânză cu o imagine care se credea a fi a lui Isus, a fost găsită deasupra uneia dintre porţile Edessei, în zidurile oraşului, pânză pe care Gregory Referendarius din Constantinopol o va descrie mai târziu ca având o imagine pe toată lungimea, cu pete de sânge. Marama Veronicăi Problema este simplă: dacă testele din 1988 au fost făcute pe o probă care fie nu a fost din Giulgiul original, fie a fost contaminată de-a lungul secolelor, atunci datarea este fără sens. Între timp, o imagine aproape la


Lumea Catholica, noiembrie 2009

29

fel de misterioasă, mult mai puţin cunoscută, există în orăşelul Manoppello. Este o mică bucată de material despre care multă lume crede că este adevărata "Năframă a Veronicăi". Am fost la Manoppello pentru a o vedea. Dacă te uiţi direct la ea, pare transparentă. Dar dacă stai la o anumită distanţă, poţi vedea faţa unui bărbat tânăr, cu ochii deschişi. Unii cred că acest material este chiar mai impresionant decât Giulgiul din Torino. Ei cred că acesta a fost materialul care a acoperit faţa lui Isus în mormânt, şi că ceea ce vedem în imagine este faţa lui Cristos în momentul Învierii, când şi-a deschis ochii. Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Manoppello în septembrie 2006. Pontiful a intrat în sanctuar şi s-a rugat înaintea altarului timp de aproximativ cinci minute, apoi a mers în spatele lui şi s-a rugat înaintea relicvei, care este cunoscută ca "Sfânta Faţă" şi "Năframa Veronicăi". Papa Benedict al XVI-lea nu a vorbit despre originile vălului. "Aceasta este semnificaţia vizitei mele. Ca împreună să încercăm să cunoaştem mai bine faţa Domnului nostru, pentru ca din ea să putem găsi putere în iubire şi pace care să ne arate calea", a spus Sfântul Părinte. Oricare ar fi adevărul despre aceste imagini, faptul fundamental este că ele ne duc înapoi la faţa lui Isus. Isus însuşi ne-a spus să îl căutăm pe chipurile celor de lângă noi, în cel mai neînsemnat dintre fraţii săi. Aceasta este faţa pe care trebuie să o căutăm.


30

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Crucea în documentaţia epigrafică Autor: Carlo Carletti Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore romano, 20 noiembrie 2009 Practica de a trasa, a zgâria, a picta, a marca o cruce îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat, de acum bimilenar. Deja în vechime, şi mai ales începând din secolul al IVlea, signum crucis este documentat în multiple forme şi funcţionalităţi, într-un cadru nemărginit de contexte: de la cel propriu-zis liturgic şi devoţional la cel funerar, la cel juridic şi autoritar - crucea care precede numele subsemnaţilor în actele publice şi private sau cel al pelerinului care lasă scris propriul nume într-un sanctuar - până la cel al cotidianităţii în activităţile domestice, comerciale, artizanale, aşa cum se poate observa în miile de semne cruciforme imprimate pe obiectele de uz comun, aşanumitul instrumentum. Se poate spune că acest semn - înainte imagine lugubră de supliciu infamant şi apoi reprezentare a unei iubiri universale gratuite - a avut o extraordinară capacitate invadatoare, fie în dimensiunea verticală a pluralităţii de semnificaţii, fie în cea orizontală a "duratei lungi". Această folosire cu spectru foarte amplu a dus - aşa cum era inevitabil - şi spre deriva apotropaică, profilactică, uneori în mod sincretist magică: este preţul pe care-l plăteşte simbolul religios atunci când de la sfera specificului misterico-religios trece şi se sedimentează într-o cultură determinată, mai ales dacă este încărcată cu multiple şi suprapuse tradiţii seculare cum este cea greco-romană. În actualul şuvoi de intervenţii care s-a abătut în ultimele săptămâni în mijloacele mass-media s-a vorbit practic despre orice, dar - aşa s-ar părea


Lumea Catholica, noiembrie 2009

31

- s-a neglijat aspectul concret imediat al istoriei, cel vehiculat de cultura materială, care prin natura sa poate permite mai bine să se răspundă la întrebările fundamentale despre unde, când, cum, pentru ce. Aşadar în aceşti parametri se poate încerca tratarea problemei nevralgice a originilor, care desigur nu este uşor descifrabilă şi pentru că nu este întotdeauna documentată pe deplin, uneori ascunsă de suprapunerile succesive, adesea alterată de modelele istoriografice vătămătoare. Terenul privilegiat de cercetare, ca şi pentru alte manifestări devoţionale şi cultuale ale creştinismului antic, este cel al documentării epigrafice. În această direcţie, în trecut, dar uneori şi astăzi, nu rareori s-a dat frâu liber căutării până la ultima limită a mărturiilor cât mai mult posibil antice despre signum crucis. Însă aceste cercetări - făcute şi de cercetători de marcă - s-au dovedit de cele mai multe ori dezamăgitoare şi uneori complet anacronice, mai ales pentru că nu au fost conduse de două elemente fundamentale incontestabile. În primul rând, că pe planul formal figura derivată din intersectarea a două segmente rectilinii, adică semnul cruciform, este, cum se obişnuieşte să se spună, veche cât lumea şi deja în perioada precreştină culturi de origine şi istorie diferită au asumat-o pentru a indica în mod simbolic o sumă de valori multiple - axă a lumii, viaţă, soare, divinitate - atât în aria occidentală cât şi în cea orientală. În al doilea rând, că în antichitatea creştină, numai în cursul perioadei constantiniene începe să se dezvolte o adevărată practică răspândită şi pe larg împărtăşită a semnelor cruciforme grafico-figurative, cu referinţă imediată la sfera cristologică. Motivul acestei "întârzieri" trebuie căutat în repulsia instinctivă a primelor comunităţi de a primi printre semnele lor identitare semnul care în primele trei secole încă mai indica cel mai infamant şi ruşinos dintre suplicii, rezervat sclavilor şi străinilor, şi nu întâmplător definit de Cicero şi Tacitus crudelissimum teterrimum supplicium (In Verrem, 2, 5, 165), respectiv supplicium servile (Historiae, 2, 72). În această direcţie, cea mai atentă critică a expulzat astfel din virtualul dosar de cruci creştine precoce şi foarte precoce aşa numita cruce a lui Hercolano - un cui cruciform pe peretele unei case, care trebuia să susţină un suport de lemn pentru a agăţa obiecte sau haine -; crucile echilatere şi încrucişate imprimate pe inscripţiile din Palmira, printre care (ca demonstraţie a faptului că prejudecăţile duc uneori la orbire) una cu data din anul 9 înainte de era creştină şi alta dedicată divinităţii Baal Shamin;


32

Lumea Catholica, noiembrie 2009

semnele cruciforme echilaterale trasate pe gâtul amforei din Dura Europos (semne pure de identificare comercială), pe câteva osuare din Ierusalim de altfel cu datare nedefinită, pe câteva inscripţii din Medula, datate din simplă presupunere între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea. Exemplare "precoce" şi credibile din punct de vedere istoric au fost însă realmente produse şi sunt încă documentate în mod incontestabil. În primă instanţă, la Roma se poate găsi una dintre cele mai vechi reprezentări a unei cruci, în cazul specific cu atât mai semnificativ pentru că este inserată într-un context "literal" cu caracter cristologic neîndoielnic. Este vorba de o gravură, în perfectă stare de conservare - şi încă vizibilă - trasată de un scriitor anonim, între sfârşitul secolului al IIlea şi începutul secolului al III-lea, pe unul din pereţii interni ai unui mausoleu păgân, cel aşa numit al Innocentiores, situat sub memoria apostolorum pe via Appia. Acest mausoleu, la jumătatea secolului al III-lea - o tradiţie înrădăcinată vorbeşte despre anul 258, Tusco et Basso consulibus - s-a suprapus peste monumentul funerar care se află dedesubt (tocmai cel care păstrează gravura) sigilându-l definitiv în timp (Inscriptiiones Christianae Urbis Romae, V 12889). Tipologia reprezentată aici este cea arhetipică pentru crux commissa sau patibulata, instrumentul de execuţie pe care a fost pironit Isus din Nazaret, diferit de celălalt tip crux immissa (sau latină) - popularizat de tradiţia patristică şi de succesivele formulări iconografice care s-au afirmat în timp, probabil pentru a explica expunerea şi vizibilitatea publică a unui titulus, în care se expunea în trei limbi capul de acuzare care justifica acea condamnare şi ucidere a lui Isus, aşa cum este relatat în detaliu în Evanghelia după sfântul Ioan (19,19-20): "Pilat a scris şi o inscripţie şi a pus-o pe cruce. Era scris: Isus Nazarineanul, regele iudeilor. Mulţi dintre iudei au citit această inscripţie, pentru că locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate şi era scris în ebraică, latină şi greacă". Autorul anonim al acestei gravuri, în sintonie cu textul evanghelic şi cu practica romană a timpului, nu s-a limitat să traseze o cruce commissa, ci, nu întâmplător, a dorit să o insereze între literele iota şi chi din cuvântul grec ichthys("peşte"), care în ambientul creştin deja din secolul al II-lea circula ca o siglă ingenioasă - fiecare literă a unui cuvânt constituia începutul altor cuvinte - pentru a dezvolta secvenţa I(esus) ch(ristos) th(eu) y(ios) s(oter), "Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor". În


Lumea Catholica, noiembrie 2009

33

spatele acestei mărturii epigrafice improvizate şi minimale se poate întrevedea ecoul proxim al unui imn conţinut în cartea a opta din Oracula Sybillina, o operă eterogenă de texte ebraice şi creştine redactată prin ultimii treizeci de ani din secolul al II-lea (VIII, 217-250: "Die Griechischen Christlichen Schriftsteller" 8, pag. 153-157). Compoziţia - în greacă - se împarte în 34 de versuri hexametri şi literele iniţiale ale fiecărui vers, citite în ordine verticală, prezintă expresia I(esus) ch(ristos) th(eu) y(ios) s(oter), S(tauros), "Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, Mântuitor, Cruce". Cuvântul care încheie această siglă (stauros "cruce"), ca sinteză de rugăciune a ceea ce precede, are în gravură "traducere" coerentă în semnul figural al crux commissa. Oracula Sybillina - la ora actuală cea mai veche mărturie a folosirii lui ichthys în cheie de siglă cristologică - între secolele II-IV au avut răspândire foarte mare: de fapt sunt cunoscute de Hermas, care a activat la Roma în secolul al II-lea, şi au fost citate de mai multe ori de Iustin, Atenagora, Tertullian, Clement din Alexandria, Commodianus, Lactanţiu, Eusebiu. De un cu totul alt ton, editare şi funcţie este o mărturie din aceeaşi perioadă (sfârşitul secolului al II-lea - începutul secolului al III-lea) care reprezintă un crucifix însoţit de o inscripţie didactică în greacă. Este celebra gravură sacrilegă ce provine din Paedagogium, şcoala de la Palatin unde erau formaţi sclavii destinaţi pentru domus imperială. O imagine nepotrivită propune un răstignit cu cap de măgar în haină de sclav şi la picioarele sale figura unui tânăr în atitudine de rugăciune: inscripţia de dedesubt "explică": Alexamenos sebete theon "Alexamen îl adoră pe dumnezeul (său)" (Inscriptiones Graecae Christianae Veteres Occidentis, 402). O imagine şi un text cu puternic impact provocator adresate în mod expres spre tânărul sclav Alexamen, desigur pentru a-şi bate joc de credinţa lui creştină. Dincolo de semnificaţia şi de funcţia sa contingentă, această singulară reprezentare epigrafică documentează că între secolele II-III cunoaşterea legăturii indisolubile dintre Isus Cristos şi Cruce depăşise graniţele comunităţii creştine şi, cel puţin la nivel de pură informaţie, ajunsese şi într-un loc instituţional în aparenţă nesuspectabil, cum este cel frecventat de învăţăceii servitori ai casei imperiale. Însă documentaţia romană nu se epuizează în gravurile amintite acum. Şi catacombele au dat câteva mărturii epigrafice despre folosirea crucii, desigur anterioare perioadei constantiniene. E vorba de inscripţii funerare în care numele răposatului este însoţit de o crux quadrata, aşa


34

Lumea Catholica, noiembrie 2009

cum se observă în nucleele originare - deci datând din secolul al III-lea din catacombele lui Domitilla, Calixt, Priscilla, Pamfil (Inscriptiones Christianae Urbis Romae III, 7619; IV, 9499; VII, 20579; IX, 26022, 26070; X, 26501). În acest domeniu o atenţie deosebită merită pe de altă parte două inscripţii în formă de cruce păstrate în catacomba sfinţilor Marcelin şi Petru, care repropun pe planul formal structura arhaizantă a gravurii de pe via Appia: revine crux commissa, inserată chiar în numele răposaţilor, care răspund la numele de Dionisios şi Kyrillos (Inscriptiones Christianae Urbis Romae V, 16.822, 16.854). Răspândirea publică a signa Christi este legată prin tradiţie înrădăcinată de numele lui Constantin. Prin iniţiativa împăratului începe cutuma de a reprezenta numele lui Cristos prin forme monogramatice, anterior necunoscute, care explică nomen Chri(istos) şi în acelaşi timp fac aluzie, pe planul figural, la o cruce încrucişată, exprimată în litera "X". Sunt aşanumitele "monograme constantiniene", construite din fuziunea într-un semn unic a celor două litere iniţiale (chi şi rho) din Christos. Au fost folosite în funcţia dublă de simbol (ideogramă) şi de adevărat compendium scripturae, adică de abreviere, ca de exemplu în formele vivas in Chr(isto). Pe planul formal se deosebesc două tipuri fundamentale: cel încrucişat - probabil cel mai vechi, deci care trebuie considerat prototipic - documentat pentru prima dată pe o monedă din anul 315 din Ticinum unde apare ca emblemă pe coiful lui Constantin şi după aceea între anii 318-327 pe emisiunile din Aquileia, Siscia şi Tesalonic, unde împăratul ţine în mână un steag care are o cristogramă. Nu este fără semnificaţie sincronia substanţială între aceste prototipuri monetare şi cristogramele trasate cu funcţia decompendium scripturae pe foarte celebrul zid G - adică de gravuri - din aria petrină sub confessio vaticana. În cadrul mărturiilor epigrafice propriu-zise gravurile din Vatican sunt la ora actuală mărturiile cele mai vechi despre folosirea privată devoţională a unei monograme cristologice. Cealaltă formă rezumată a numelui lui Cristos, în care se percepe o evidenţiere mai mare a crucii, este aşa-numita "monogramatică", derivată sau inspirată din cea originară constantiniană, şi realizată ca o crux latina (tehnic immissa sau capitata) cu partea verticală constituită din caracteristica verticală a literei rho. Cele două tipologii monogramatice, începând de la jumătatea secolului al IV-lea, potenţează şi lărgesc încărcătura lor evocativă îmbogăţindu-se cu


Lumea Catholica, noiembrie 2009

35

elemente ulterioare, cum sunt literele apocaliptice alpha şi omega, cercuri şi coroane, sau inserându-se în compoziţii în schemă simetrică, în care signum Christi devine element focal spre care converg doi porumbei, doi miei, busturile lui Petru şi Paul. Acestor semne care, în mod expres sau metaforic, făceau trimitere la Isus Cristos, creştinii antici, fie ei laici sau ecleziastici, le-au rezervat mereu un respect scrupulos şi ocrotire şi prin măsuri legislative. Datează din anul 427 o constituţie imperială, care impunea o limită precisă folosirii nediscriminate a signa Christi: dispoziţia interzicea în mod expres să se înscrie sau să se picteze pe pământ, fie pe piatră fie pe marmură "semnul lui Cristos Mântuitorul". Scopul era acela de a evita ca în inscripţiile de pe paviment semnele cristologice să fie de fapt călcate în picioare de trecerea vizitatorilor cimitirelor şi bazilicilor din cimitire: nemini licere signum Salvatoris Christi humi vel in silice vel in marmore aut insculpere aut pingere (Codex Iustiniani I, VIII, ed. P. Krueger, pag. 61). Aşadar, din cauza acestei măsuri, unele inscripţii funerare de pe pavimente prezintă cruci şi cristograme şterse cu atenţie cu dalta, cum se mai poate observa în câteva exemplare care acopereau mormintele săpate în pavimentul cimitirelor (Inscriptiones Christianae Urbis Romae V, 14223, 14332, 14333, 15182c, 15182d, 15182e, 15182n, 15185; VII, 18585): una din aceste inscripţii este datată în mod semnificativ în anul 433 (VII, 19985). Formele mai direct reevocative ale pătimirii şi morţii lui Isus, adică crucea latină ca reinterpretare a formei prototipice commissa şi, în acelaşi timp, crux quadrata, după manifestările sporadice ale începuturilor, reintră în uz prin secolul al V-lea şi progresiv marginalizează formele cristologice monogramatice care erau predominante înainte. Încă o dată documentaţia care permite să se urmărească în detaliu acest nou parcurs este cea epigrafică, în cadrul căreia se observă mai întâi inserarea crucii greceşti ca semn introductiv al epitafelor legat cu formele prezente pe morminte (de exemplu + hic requiescit); după aceea - începând cam din secolul al VI-lea - cu aceeaşi funcţie intră crux latina (de exemplu + hic requiescit in somno pacis). În aceste contexte, aşa cum era deja în iconografiile grupului de sarcofage aşa-numite ale Anastasis (adică în mod simbolic reevocative ale Învierii), crucile sunt mereu şi peste tot aniconice: prevalează clar în ele valoarea de signum salutis, deci de victorie, aşa cum era deja în intenctio care se află sub semnele monogramatice de pe steagurile constantiniene, care fără îndoială au fost


36

Lumea Catholica, noiembrie 2009

propuse nu numai ca instrument de propagandă, ci şi ca element-vector constitutiv al unei mentalităţi colective. Nu din simplă întâmplare niciodată în cursul întregii antichităţi creştine nu a fost concepută, deci niciodată n-a fost realizată o reprezentare care să se propună în funcţia sa de instrument de moarte: cu alte cuvinte este complet absentă o iconografie a răstignirii. Aceasta este o temă care apare numai cu două exemplare "precoce" în decursul secolului al V-lea: întruna dintre formele ornamentale ale porţii de la biserica romană Sfânta Sabina şi într-o capsulă de fildeş din 420-430 păstrată în British Museum din Londra. Răstignirea ca scenă dramatică aparţine mentalităţii şi culturii religioase din Evul Mediu târziu care, aşa cum se poate observa deja într-un prototip important cum este cel reprezentat în Evangheliarul lui Rabbula (sfârşitul secolului al VI-lea), inserează şi subliniază în figurile de la răstignire suferinţa trupului, deci sângele, coroana de spini, suliţa care străpunge coasta, capul lui Cristos aplecat fără viaţă: toate sunt iconografii care în decursul secolelor au avut un succes extraordinar şi care fără îndoială au stimulat forme devoţionale, uneori greşite şi nu întotdeauna edificatoare. Forme, moduri, concepţii, cultuale şi devoţionale îndepărtate de acum de viziunea din primele secole, în care crucea, în multiplele sale manifestări, era în definitiv propusă şi receptată în dimensiunea a ceea ce s-a voit să se semnifice în sigla cristologică antică: "Isus Cristos fiul lui Dumnezeu, Mântuitor". La Ravenna, în perioada iustiniană, se proiectează decorarea nişei absidale de la Sant'Apollinare in Classe: rezultatul figurativ este o mare cruce bătută cu pietre scumpe care stă izolată, însoţită de două mici inscripţii exegetice în care se citeşte: Ichthys - salus mundi. (Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)


Lumea Catholica, noiembrie 2009

37

Sunt icoanele şi statuile idoli? Autor: Dwight Longenecker Traducător: Melinda Bica Sursa: DwightLongenecker.com Am fost crescut într-o Biserică Evanghelică independentă din SUA, prin urmare primul meu contact cu Biserica Catolică a fost un şoc puternic, care mi-a confirmat tot ce mi s-a spus despre catolici. În faţa statuilor erau suporturi cu lumânări care se topeau în jgheaburi. Imagini cu Isus pe cruce, Isus cu inima Sa în exterior, Maria cu Pruncul Isus, şi multe statui ale unor călugăriţe, călugări şi preoţi, în diferite atitudini reverenţioase. Nu numai că am văzut oameni rugându-se în faţa statuilor, dar şi aprinzând lumânări şi punând bani în cutii mici. "Deci este adevărat! Catolicii se închină într-adevăr la idoli!", m-am gândit eu. Era o greşeală uşor de făcut. Profesorii mei creştini mi-au spus despre catolici că se închină la idoli, şi ceea ce am văzut în acea biserică părea să corespundă spuselor lor. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla dacă unui copil catolic i s-ar spune că protestanţii venerează Biblia. Apoi, când ar intra într-o biserică evanghelică, ar vedea altarul mare ca punct principal de referinţă şi ar auzi o predică puternic ancorată în Biblie, de patruzeci şi cinci de minute. Ar ajunge la concluzia că învăţătorii săi au avut dreptate şi evanghelicii într-adevăr venerează Biblia! Prejudecăţile sunt puternice pentru că par să fie adevărul, dar ambele prejudecăţi, invocate mai sus, sunt total greşite. Aşa cum un evanghelic ar fi pe de o parte amuzat, pe de altă parte ofensat, să audă că cineva l-ar suspecta de faptul că venerează Biblia, la fel şi un catolic ar fi amuzat şi ofensat în acelaşi timp dacă cineva ar crede despre el că se închină statuilor în loc lui Dumnezeu. Aşa cum între evanghelici există unele exemple cam duse dincolo de limite, la fel sunt în catolicism unele forme de devoţiune cam extreme, şi


38

Lumea Catholica, noiembrie 2009

poate că prima reacţie a unui evanghelic este oarecum de înţeles. Când el vede catolici care poartă imaginea Mariei într-o procesiune i se pare că ei încalcă a doua poruncă: "Să nu îţi faci chip cioplit". Iar a doua poruncă este legată de prima poruncă: "Să nu ai alt Dumnezeu". Dar interdicţia de a ne face imagini înseamnă pur şi simplu că nu avem voie să ne facem imagini cu Dumnezeu. Nu a putut fi o interdicţie împotriva tuturor imaginilor, pentru că mai târziu Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un şarpe de bronz şi să îl pună pe un stâlp, pentru ca oamenii să îl privească pentru a fi salvaţi (Numeri 21,8) Apoi când i-a dat instrucţiuni pentru chivot, Dumnezeu i-a spus lui Moise să ţese imagini cu îngeri pe perdele (Ieşirea 26,1) şi să facă doi heruvimi din aur care să fie puşi pe capacul Chivotului Legământului (Ieşirea 25,18) Disputa dacă creştinii ar trebui sau nu să folosească imagini în cultul religios a început cu mult timp în urmă. Creştinii au folosit picturi şi statui religioase în cultul lor încă de la început. În catacombe şi biserici se găsesc mozaicuri şi picturi cu Isus şi cu sfinţi datând din vremea romanilor. Dar pe la jumătatea secolului al VIII-lea lucrurile au început să se complice. În limba greacă "icoană" înseamnă "imagine", motiv pentru care un grup de creştini au început să fie împotriva folosirii icoanelor în cult. Cu aproximativ cincizeci de ani înainte de aceasta, unele grupuri de creştini au fost influenţate de două erezii - monofizismul, care desconsidera partea fizică a naturii lui Isus, şi maniheismul, care susţinea că lumea fizică este rea. Ambele erori tratau lucrurile materiale ca inferioare, deci se înţelege uşor cum această gândire i-a făcut pe oameni suspicioşi în legătură cu lucrurile materiale precum icoanele şi statuile. Curând controversa s-a transformat în violenţă. Regina a trimis trupe armate pentru a invada bisericile şi pentru a distruge operele de artă religioasă. Apărătorii icoanelor s-au scandalizat de aceste acte de vandalism. Oamenii au început să se revolte, în timp ce teologii îi scriau Papei şi îi cereau ajutor. Cearta a durat timp de mai bine de o sută de ani, uneori intensificându-se, alteori diminuându-se. Teologul Ioan Damaschinul (676-749) a fost unul dintre cei mai influenţi scriitori pe aceasta temă. El susţinea că imaginile materiale ale lucrurilor sfinte ar fi acceptabile pentru că Dumnezeu a luat formă materială atunci când şi-a luat natură umană în Isus, prin întrupare. Într-adevăr, în


Lumea Catholica, noiembrie 2009

39

Coloseni 1,15 Pavel îl numeşte pe Isus "imaginea Dumnezeului nevăzut". Înainte de întrupare nici o imagine a lui Dumnezeu nu a fost permisă pentru că aşteptam ultima "icoană" a lui Dumnezeu - omul Isus Cristos. Cum Dumnezeu ne-a dat imaginea sa adevărată în Cristos, imaginile pe care le facem îl reflectă pe El. Prin urmare, imaginile noastre cu Cristos ne reamintesc de El, iar imaginile cu sfinţi ne reamintesc că ei au fost imagini vii ale lui Isus Cristos în lume. Deci, cu alte cuvinte, folosim imagini fizice pentru a ne aminti că Dumnezeu a luat o formă fizică în Cristos şi că noi suntem creaţi pentru a fi imaginea Sa în lume. Aceasta subliniază diferenţa dintre idolii păgâni şi imaginile catolice. Un idol păgân este întotdeauna o imagine a unui demon. Imaginea păgână funcţionează ca un canal de transmitere sau o gazdă fizică pentru un spirit demonic. În schimb, o imagine catolică este doar o reprezentare a unei persoane reale creştine precum Isus, Maria, Iosif, sau unul dintre sfinţi. Este ca o poză de familie. Preţuim pozele tuturor membrilor familiei care au decedat înaintea noastră. Dacă păstrăm o poză cu bunica sau cu bunicul pe şemineu nu înseamnă că ne închinăm ei/lui - este doar cea mai bună modalitate de a ne aminti de ei acum când sunt morţi. Uneori catolicii şi ortodocşii cinstesc icoane la care oamenii s-au rugat timp îndelungat. Venerarea unei imagini sfinte nu este acelaşi lucru cu închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu. Când un catolic venerează o icoană sau o statuie, el doar recunoaşte că acest lucru material - dat de Dumnezeu şi făcut de mâini omeneşti - a devenit un canal de transmitere a bunătăţii şi harului în lume. Când venerează o icoană, acest fapt este pentru el un mod de a-şi exprima iubirea şi devotamentul pentru persoana reprezentată de imagine. Sculptura sau pictura devine ca o fereastră care îi fixează privirea asupra lui Dumnezeu. Poate că unii catolici mai simpli acordă într-adevăr prea multă atenţie imaginilor. Dar abuzurile nu ar trebui să anuleze folosirea corectă. Încă din secolul al VIII-lea catolicii şi-au dat seama de aceste probleme, însă nu au considerat oportună respingerea părţii fizice a vieţii. Pentru că Dumnezeu a luat o formă materială în Isus, noi continuăm să folosim lucruri materiale în cultul nostru. Deoarece El este Dumnezeul Creator, iar noi suntem creaţi după chipul Său, noi producem lucruri materiale care reflectă gloria Lui. Deci imaginile, atunci când sunt folosite corect, devin indicii vizibile ce indică spre Cristos - imaginea Dumnezeului nevăzut, cel prin care Dumnezeu a creat lumea fizică şi prin care toate lucrurile materiale există.


40

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Mitul suprapopulării Autor: pr. Frank Pavone Traducător: Antonia Dejeu Sursa: This Rock, decembrie 2008 Nu s-a întâmplat tocmai după cum se temeau unii. În 1798 rev. Thomas Malthus, un teoretician al suprapopulării, a prezis că în anul 1890 oamenii ar fi avut loc pe planetă doar stând în picioare. Cu aproape două secole mai târziu, în anii 1970, mass-media avertiza că în jurul anilor 1990 vom fi nevoiţi să construim imense insule artificiale în mijlocul oceanelor pentru a face loc întregii populaţii terestre. Se pare că nu există acest pericol. Cu toate acestea există persoane care nu vor să înveţe din experienţă, şi auzim şi astăzi vorbindu-se despre problema "suprapopulării". Această aşa-zisă problemă, care, aşa cum vom vedea mai jos, este falsă, este folosită drept justificare pentru uciderea unor persoane prin avort şi pentru intervenţia statului în libertatea autentică de a se reproduce, dată de Dumnezeu familiilor, cuplurilor. Mitul "nemuritor" al suprapopulării are la bază de fapt o mulţime de mituri, unele statistice, altele filosofice, altele spirituale. "A avea copii este egoist" Toni Vernelli din Somerset, Anglia, şi-a avortat copilul şi apoi a făcut o operaţie de sterilizare la vârsta de 27 de ani. De ce? Vroia să reducă "urma de carbon" şi să dea o mână de ajutor la salvarea planetei. Logodnicul, actualul ei soţ, era de aceeaşi părere, şi i-a făcut cadou o felicitare. "A avea copii e egoist", spunea Toni. "Menţinerea unei descendenţe genetice se face pe cheltuiala planetei... Fiecare persoană care se naşte are nevoie de mai multe alimente, mai multă apă, mai mult pământ, mai mult combustibil fosil, mai mulţi copaci şi produce mai mult gunoi, mai multă


Lumea Catholica, noiembrie 2009

41

poluare, mai multe gaze cu efect de seră, şi înrăutăţeşte problema suprapopulării." Sarah Irving este de aceeaşi părere. "Mi-am dat seama că un copil ar polua planeta - şi faptul de a nu avea nici un copil este cel mai ecologic lucru pe care pot să îl fac." Nu toate persoanele au aderat cu atât de mult entuziasm la miturile suprapopulării precum aceste două entuziaste, dar ele ne amintesc că miturile au un impact asupra culturii noastre şi este nevoie să fie contracarate. Înşelătoria De-a lungul secolelor s-a dus un adevărat război al ideilor asupra suprapopulării. În jurul anului 1970 o publicaţie a rev. Malthus a fost primită cu interes reînnoit. Malthus, un economist britanic, a scris Essay on the Principle of Population (Eseu asupra Principiului Populaţiei) în 1798. Pe scurt, îl alarma diferenţa între progresia aritmetică (2 - 4 - 6 - 8) şi progresia geometrică (2 - 4 - 8 - 16). Iată teza sa centrală: "Puterea populaţiei este mult mai mare decât capacitatea Pământului de a produce cele necesare supravieţuirii omului. Populaţia, dacă nu este controlată, creşte în progresie geometrică. Cele necesare supravieţuirii, doar în progresie aritmetică. Prin legea naturii noastre, pentru care mâncarea este necesară vieţii, efectele celor două puteri inegale trebuie să devină egale. Aceasta implică un control al populaţiei decis şi constant pentru evitarea dificultăţilor supravieţuirii." Alţi alarmişti ai populaţiei s-au alăturat acestei viziuni în momente diferite. În 1972 Paul Erlich, autorul cărţii The Population Bomb (Bomba Populaţiei), a avertizat că 65 de milioane de americani ar putea muri de foame înainte de 1985. În acelaşi an Planned Parenthood World Population a lansat un articol intitulat "Rasa umană mai are de trăit 35 de ani: după aceea oamenii vor începe să mănânce plancton. Sau oameni." Premiul pentru previziuni isterice este însă câştigat de demograful de la Princeton, Ansley Coale, care a spus că trecem printr-un "proces de creştere care, în 65 de secole, în absenţa unor limitări impuse de mediu, ar putea genera o sferă solidă de corpuri vii a cărei rază ar creşte, dacă


42

Lumea Catholica, noiembrie 2009

ignorăm relativitatea, cu o viteză egală vitezei luminii" (Increases in Expectation of Life and Population Growth, Proceedings of the International Population Conference, pg. 36). Realitatea Realitatea, însă, este alta. Populaţia globului s-a dublat, de la 3 miliarde în 1960, la 6 miliarde în 2000. Această creştere, însă, nu s-a datorat reproducerii prea rapide, ci morţii întârziate. Datorită progreselor medicinii moderne, rata mortalităţii a scăzut în mod dramatic în această perioadă. Rata mondială a fertilităţii a scăzut în întreaga perioadă. În 1960 media era de 6 copii pentru fiecare femeie; în 2002 era doar de 2,6. Nivelul reînnoirii populaţiei este în jur de 2,1, mai bine zis este numărul de copii pe care trebuie să îi aibă fiecare familie pentru a menţine constant numărul populaţiei. (Cei 0,1 suplimentari sunt pentru compensarea familiilor care nu au copii). Un alt mod de a descrie această modificare a ratei fertilităţii în perioada în care populaţia mondială s-a dublat este: am adăugat în fiecare an 2,1% din populaţia mondială, dar până în 2002, creşterea a coborât la doar 1,2 procente. Naţiunile Unite publică analize ale populaţiei. În previziunile asupra creşterii populaţiei în viitor, Naţiunile Unite descriu diferite versiuni ale acesteia, numite "variante". Potrivit "variantei medii", ONU presupune o creştere a populaţiei mondiale până la 8,9 miliarde până în 2050, urmată de o stabilizare la 10 miliarde. În schimb "varianta modestă" - care este, de obicei, cea corectă - arată o echilibrare la 7,3 miliarde în 2040. Odată ce populaţia se stabilizează în acest mod, începe să scadă. Nu se mai dublează în nici un caz. După cum subliniază expertul demograf Steven Mosher, "varianta modestă" a Naţiunilor Unite nu este evidenţiată în rapoartele ONU; dimpotrivă, este îngropată între detalii. Mai mult, "varianta medie", care prevede un număr mai mare al populaţiei, se bazează pe o presupunere care nu este de loc explicată (şi nerealistă), mai precis aceea că toate ţările, în următorii 50 de ani, vor atinge un nivel al fertilităţii de 1,85 copii pentru fiecare femeie. Presupunerea, cu alte cuvinte, este aceea că rata fertilităţii nu va coborî mai jos de atât. De fapt, însă, rata fertilităţii în multe ţări a scăzut şi mai mult decât acest prag imaginar. Având în vedere


Lumea Catholica, noiembrie 2009

43

că societăţile moderne au rate a fertilităţii care se situează între 1,1 şi 1,6, pragul de 1,35 pare mult mai credibil. Rata creşterii populaţiei mondiale a scăzut deci în mod constant din 1960. Tehnologiile medicale, reducerea mortalităţii infantile, au schimbat părerea familiilor de agricultori cum că au nevoie de un număr mare de copii. Creşterea bunăstării a dus la scăderea numărului de naşteri şi la creşterea vârstei celor care se căsătoresc. A crescut speranţa de viaţă, şi, ca urmare, creşte populaţia. Dar în cele din urmă cu toţii mor. În ţările în care rata natalităţii este sub nivelul de reînnoire, populaţia poate să crească şi datorită imigraţiei, aşa cum s-a întâmplat în SUA, Canada şi Australia. Foametea din lume nu se datorează lipsei alimentelor. Studiile arată în mod consistent că planeta a produs şi poate produce destule alimente pentru populaţia prezentă şi viitoare. După cum observă Randy Alcorn, foametea apare datorită combinării mai multor factori, care includ dezastre naturale, războaie, lipsa unor tehnologii, folosirea iresponsabilă a resurselor, risipa, lăcomia, ineficienţa guvernelor, o distribuire necorespunzătoare a alimentelor. Problema care ni se prezintă în multe locuri nu este suprapopularea, ci supraconcentrarea populaţiei. Niciodată scăderea ratei fertilităţii în lumea întreagă nu a mai fost atât de intensă pentru o perioadă de timp atât de lungă. Cele mai multe ţări din Europa occidentală trec prin probleme economice pe care guvernele lor le atribuie reducerii populaţiei. Experţii demografi ai ONU au declarat că însăşi existenţa unor naţiuni este în pericol, datorită scăderii numărului de copii care se nasc în familii. Potrivit Dr. Joseph Chamie, fostul director al Diviziei Populaţiei al Departamentului ONU al Afacerilor Economice şi Sociale: "Niveluri foarte scăzute ale fertilităţii duc nu doar la scăderea numărului populaţiei, ci şi la o îmbătrânire rapidă a acesteia. Aceste modificări ale dimensiunii şi ale structurii au semnificative consecinţe sociale, economice şi politice, în aceste ţări şi regiuni. Aceste consecinţe trebuiesc abordate astăzi, nu mâine (Statement to the Commission on Population and Development, sesiunea a 32-a, martie 1999)."


44

Lumea Catholica, noiembrie 2009

(Anti)antropologie Brian Clowes, director al departamentului de cercetare al Human Life International, subliniază că suporterii controlului populaţiei nu doresc ca populaţia să se oprească la un nivel de creştere zero. Ei doresc ca aceasta să continue să crească cu unul sau două miliarde, iar apoi să se aplice la nivel mondial politica fiului unic. Sâmburele gândirii lor nu este doar matematica, ci o antropologie eronată, o viziune deformată asupra speciei umane. Potrivit acestei viziuni, specia umană nu are nimic special, nimic care să o deosebească de animale. De aceea orice decizie privind bunăstarea noastră implică luarea în calcul a bunăstării "celorlalte" animale. Unii ne văd ca fiind inferiori animalelor, un fel de cancer al pământului. "Trebuie să oprim cancerul creşterii populaţiei," spune Paul Ehrlich în The Population Bomb. Susţinătorul avortului Warren Hern exprimă această viziune în modul următor: "Specia umană este un răpitor, un organism prădalnic cu toate caracteristicile unei tumori maligne... Una dintre principalele caracteristici ale creşterii canceroase este rezistenţa la reglementare. Creşterea nu este controlată... Ideile care furnizează bazele filosofice ale distructivităţii omeneşti pot fi găsite în mod deosebit în etica iudeocreştină, care îşi propune să sfinţească stăpânirea naturii din partea omului. Această tradiţie a eliminat şi a nesocotit faptul biologic semnificativ că omul este un animal ca multe altele, susţinând că este darul lui Dumnezeu pentru creaţie - floarea universului" (Discurs la Universitatea Colorado, Boulder, februarie 1990). Margaret Sanger, fondatoarea Planned Parenthood, are o problemă similară cu etica creştină a carităţii, deci se opune ajutării săracilor. Din când în când primesc prin poştă materiale pro-avort, care exprimă satisfacţia sau chiar bucuria provocată de numărul ameţitor de avorturi chirurgicale şi chimice din întreaga lume, deoarece reduc numărul populaţiei. Îţi vine să te întrebi dacă aceştia simt aceeaşi satisfacţie şi bucurie când aud ştiri despre tsunami sau cutremure. Dacă ne gândim bine, şi acestea reduc numărul populaţiei. Alarmiştii pot fi foarte rar auziţi declarând că sunt pregătiţi să renunţe la viaţă pentru binele planetei. Mai curând ceilalţi sunt cei care trebuie să


Lumea Catholica, noiembrie 2009

45

moară. G. K. Chesterton s-a exprimat în mod fericit, zicând: "Persoanelor care vorbesc despre populaţia în exces trebuie să li se răspundă prin întrebarea dacă se consideră ca făcând parte din acest surplus; dacă nu este aşa, de unde ştie aceasta?" (Introducere la "O colindă de Crăciun"). Mitul moral şi spiritual După cum am văzut, problema populaţiei în zilele noastre nu este suprapopularea, ci mai degrabă populaţia în scădere, precum şi distribuirea inegală a resurselor. Dar chiar dacă ar exista o problemă alarmantă a suprapopulării, adepţii controlului populaţiei au comis o eroare morală gravă, aceea că este permis să omori oameni pentru a rezolva problema. Dar scopul niciodată nu scuză mijloacele, şi pentru că uciderea unor nevinovaţi este un rău intrinsec, nici o împrejurare nu ar putea justifica vreodată uciderea oamenilor - născuţi sau nenăscuţi pentru a reduce problema suprapopulării, chiar dacă scenariul ar fi cel pe care încearcă să ni-l impună unele dintre citatele "extraterestre" pe care le-am văzut mai sus. Mai mult decât atât, mentalitatea adepţilor controlului populaţiei reflectă un mit spiritual: că fericirea umană şi împlinirea pot fi găsite prin înlăturarea celorlalţi. Aceasta este mentalitatea care hrăneşte avortul şi eutanasia, precum şi controlul populaţiei. Celălalt este văzut ca o ameninţare care trebuie să fie eliminată, şi nu o oportunitate de a se dărui pe sine în dragoste, ca celălalt să poată creşte. Tocmai în dăruirea de sine ("Acesta este trupul meu, dat pentru voi...") creştinul îşi găseşte împlinirea, mai degrabă decât în mitul eliberării atunci când este ucis celălalt ("Acesta este trupul meu, pot să fac ce vreau"). În mod ironic, de multe ori oamenii pe care elita adepţilor controlului populaţiei îi dispreţuiesc sau, în alternativă, mărturisesc că doresc să îi ajute, ne arate calea spre împlinire. În discursul său, la Dejunul de Rugăciune Naţională din Washington, la 3 februarie 1994, Sf. Tereza de Calcutta a povestit învăţămintele pe care le-a tras de la cei săraci şi înfometaţi: "Am trăit experienţa cea mai extraordinară de iubire faţă de aproapele, cu o familie de hinduişti. Un domn a venit la casa noastră şi a spus: 'Maică


46

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Tereza, este o familie care nu a mâncat de mult timp. Fă ceva.' Aşa că am luat nişte orez şi m-am dus imediat la ei. Şi i-am văzut pe copii - ochii le străluceau de foame... Şi mama familiei a luat orezul pe care i l-am dat-o şi a ieşit. Când s-a întors, am întrebat-o: 'Unde ai fost? Ce-ai făcut?' Şi ea mi-a dat un răspuns foarte simplu: 'Şi lor le este foame.' Ceea ce m-a frapat a fost că faptul că ştia - cine erau ei? O familie de musulmani - şi ea ştia. Nu am mai dus alt orez în acea seară pentru că am vrut ca ei, hinduşi şi musulmani, să se bucure de bucuria împărtăşirii." Libertatea de a se reproduce Reducerea populaţiei prin avort, contraceptive, şi recursul la sterilizare a făcut lume mai bună? Nu. Am devenit, după cum subliniază Steven Mosher, semnificativ mai săraci, mai puţin avansaţi din punct de vedere economic, mai uniformizaţi cultural, şi afectaţi de boli incurabile şi multe boli curabile, dar ignorate. Siguranţa nu a crescut, nici mediul nu este protejat mai bine. Industria avortului este singurul sector al economiei, care nu creează bogăţie, ci o distruge, lăsându-ne tot mai săraci. Avortul distruge capitalul uman, resursa fundamentală. Cu toate acestea, adepţii controlului populaţiei propun o ordine de zi care caută să reducă populaţia lumii la un nivel dramatic de scăzut. Încercarea de a face acest lucru duce la politicile guvernamentale, cum ar fi o "politica copilului unic" în China, care pedepseşte cuplurile care concep un al doilea copil. Părinţii au dreptul fundamental de a-şi controla sistemul de reproducere şi de a stabili numărul şi distanţa dintre copii. Grupurile pro-avort ar fi surprinse să ştie care sunt învăţămintele Bisericii în această privinţă. Ei au deturnat termenul de "dreptul de reproducere", dar Biserica crede cu adevărat în acest drept, care, desigur, trebuie să fie exercitat într-un mod prin care cuplurile să nu denatureze sensul sexualităţii umane prin degradarea fertilităţii lor, şi în nici un caz prin uciderea descendenţilor, născuţi sau nenăscuţi. Prin urmare, Biserica se opune oricărui plan guvernamental care încearcă să controleze fertilitatea prin stabilirea unor limite dreptului dat de Dumnezeu părinţilor, de a procrea şi a-şi educa copiii. Politicile de control a populaţiei, în cuvintele lui Mosher, arată un paternalism "tehnocratic", care supun fertilitatea individuală şi a familiilor dorinţelor statului.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

47

Ne putem reveni? Multe ţări europene au menţinut aceleaşi politici de stimulare a natalităţii pentru o lungă perioadă de timp. Pe când lucram la Consiliul Pontifical pentru Familie din Vatican, la sfârşitul anilor 1990, deseori ajungeau pe biroul meu documente elaborate de Naţiunile Unite cu privire la criza diminuării populaţiei şi diverse propuneri de a inversa rata fertilităţii în multele ţări în care este în scădere. Aceste propuneri includ, de exemplu, un ajutor financiar lunar din partea guvernului pentru familiile cu un anumit număr de copii. Însă Mosher subliniază faptul că multe dintre aceste politici ignora dinamica familiei naturale, şi în schimb favorizează politici de gen şi de căsătorie neutre (de exemplu, politici care ar da taţilor un stimulent pentru a părăsi munca, permiţându-le un timp îndelungat departe de locul lor de muncă). În schimb, spune el, statul ar trebui să dea libertatea de a decide cuplurilor, pentru a avea numărul de copii dorit, reforma impozitelor fiind un element cheie al soluţiei. Impozitele mari stresează familiile, redirecţionând resursele spre alte contexte, nu spre cele în care sunt necesare pentru a încuraja creşterea economică a familiei. Papa Ioan Paul al II-lea rezuma în Evangelium Vitae atât problemele programării populaţiei cât şi unele soluţii mai rezonabile: "Astăzi o parte importantă a politicilor favorabile vieţii este problema creşterii populaţiei. Desigur, autorităţile publice au responsabilitatea să intervină pentru a orienta demografic populaţia. Dar astfel de intervenţii trebuie să ia întotdeauna în considerare şi să respecte responsabilitatea primară şi inalienabilă a cuplurilor căsătorite şi a familiilor, şi nu pot folosi metode care nu respectă persoana şi drepturile fundamentale ale omului, începând cu dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe umane nevinovate. Prin urmare, este inacceptabil din punct de vedere moral să se încurajeze, să nu mai vorbim să se impună, utilizarea unor metode de contracepţie, cum ar fi sterilizarea şi avortul, în scopul reglementării naşterilor. Modalităţile de soluţionare a problemei populaţiei sunt altele. Guvernele şi diferitele agenţii internaţionale trebuie, mai presus de toate, să depună eforturi pentru a crea condiţii economice, sociale, de sănătate publică, culturale, care să permită cuplurilor căsătorite să aleagă în materie de procreare în deplină libertate şi cu responsabilitate autentică. Aceste organisme


48

Lumea Catholica, noiembrie 2009

trebuie să facă apoi eforturi pentru a asigura oportunităţi mai mari şi o distribuţie mai echitabilă a bogăţiei, astfel încât toată lumea să poată să împărtăşească mai echitabil bunurile create. Soluţiile trebuie să fie căutate la nivel global, prin stabilirea unei economii reale de comuniune şi schimburi de mărfuri, la nivel naţional şi internaţional. Aceasta este singura modalitate de a respecta demnitatea persoanelor şi a familiilor, precum şi patrimoniul cultural autentic al persoanelor" (nr. 91). Către o etică a speranţei Am menţionat rapoartele cu privire la de-populare care au ajuns pe biroul meu atunci când am lucrat la Vatican. Adesea ele conţineau propunerile naţiunilor pentru a creşte rata fertilităţii. Una din aceste propuneri s-a remarcat dintre toate celelalte: insuflă oamenilor speranţă. Speranţa se află în centrul culturii vieţii, pentru că este în centrul evangheliei. Este cheia pentru dezminţirea tuturor miturilor despre "suprapopulare". Speranţa este ceea ce ne dă puterea de a spune "Da" vieţii. Speranţa se adresează lumii şi se îndreaptă către viitor şi spune: "Da, putem primi mai mulţi copii aici", pentru că, aşa cum a scris Papa Ioan Paul al II-lea, "viaţa este întotdeauna un bine" (EV 31). La trecerea în mileniul III, populaţia lumii a ajuns la 6 miliarde. Alarmiştii problemei populaţiei deplâng acest fapt. Dar un grup internaţional de lideri a emis o declaraţie care reflectă, dimpotrivă, speranţa plină de bucurie pe care ar trebui să o împărtăşim noi toţi: "Suntem recunoscători bebeluşului cu numărul şase miliarde pentru că a venit pe lume. Bebeluşul Şase Miliarde, băiat sau fată, roşu sau galben, negru sau alb, nu este o îndatorire, ci un bun inestimabil. Nu este un blestem, ci o binecuvântare. Pentru noi toţi" (Declaraţia Institutului de Cercetări a Populaţiei, 11 octombrie 1999).


Lumea Catholica, noiembrie 2009

49

Tinerii care nu merg la biserică Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Cigher Sursa: Zenit, 25 octombrie 2009 Cum să atragi tinerii către creştinism este o temă ce îi preocupă aproape fără excepţie pe liderii religioşi din ziua de astăzi. Nu este un secret că un mare număr de tineri nu aparţin niciunei Biserici, dar aceasta nu înseamnă că sunt insensibili la religie, conform unei cărţi recente. În "Pierdut şi Găsit: Tinerii care nu merg la biserică şi bisericile care ajung la ei" (B and H Publishing Group), Ed Stezzer, Richie Stanley şi Jason Hayes aruncă o privire asupra tinerilor de douăzeci şi ceva de ani şi asupra modului în care anumite biserici fac eforturi să stabilească contactul cu o generaţie în mod notoriu refractară la a face parte dintr-o religie instituţională. În studiul lor i-au luat în considerare pe cei care nu merg la biserică, împărţindu-i în diferite categorii, în scopul analizei lor. Există unii care nu au fost implicaţi în nicio Biserică, aceia care nu au mai practicat religia după perioada copilăriei, şi aceia care sunt fie apropiaţi de Biserică, fie ostili. Nu este un studiu legat de o Biserică creştină anume, ci mai degrabă o privire asupra modului în care tineretul interacţionează cu creştinismul. Datele din carte provin din câteva sondaje de opinie realizate între anii 2006-2008. A fost o proporţie de 40/60 între cei cu vârsta cuprinsă între 20-24 de ani şi cei cu vârsta cuprinsă între 25-29 de ani. Mai mult de jumătate erau absolvenţi de colegiu, şi opt din nouă persoane au urmat o formă de învăţământ post-liceală. Ca şi în alta studii privind tinerii, respondenţii au afirmat adesea că au o spiritualitate, chiar dacă nu întotdeauna religioşi. Astfel, 43% dintre cei care nu merg la biserică au declarat că au o spiritualitate, şi alţi 31% au susţinut că sunt şi religioşi în ciuda lipsei frecventării regulate a unei biserici anume.


50

Lumea Catholica, noiembrie 2009

De asemenea, mai mult de 60% dintre eu au declarat că mergeau la biserică săptămânal în perioada de creştere. Astfel, se dovedeşte că despre mulţi dintre cei care nu merg la biserică s-ar putea mai degrabă spună că s-au îndepărtat de biserică, comentează autorii. Cartea detaliază mai apoi unele convingeri pe care le au cei care nu merg la biserică. Patru din cinci cred că există o fiinţă supremă şi trei din patru afirmă că existenţa lui Dumnezeu are sau ar avea un impact asupra vieţilor lor. Această descoperire iniţială, totuşi, trebuie să fie calificată înţelegând în ce fel de Dumnezeu cred cei care nu merg la biserică. Majoritatea au răspuns că cred în Dumnezeul descris în Biblie, dar în acelaşi timp 58% au răspuns că Dumnezeul biblic nu este diferit de dumnezeii sau făpturile sacre venerate de alte religii cum ar fi islamismul şi budismul. De fapt, tema care a întrunit cel mai mare consens între tinerii cu o spiritualitate şi cei fără a fost faptul că Dumnezeul din Biblie nu este diferit de alţi zei. "O abundenţă de confuzie spirituală pătrunde în sistemul de credinţe al tinerilor care nu merg la biserică", notează autorii. O privire mai îndeaproape Când vine vorba de o clasificare pe criterii etnice, 98% dintre tinerii afroamericani care nu merg la biserică sunt de acord că Dumnezeu există, în timp ce 84% dintre hispanici au afirmat acest lucru. Aceasta comparativ cu 76% dintre anglo-saxonii care nu merg la biserică şi care cred în Dumnezeu. Rezultate şi mai interesante ies la iveală când se compară efectul educaţiei asupra convingerilor. E mai puţin probabil ca aceia care au făcut colegiul să creadă în existenţa lui Dumnezeu - 79% comparativ cu 94% dintre aceia care au absolvit liceul sau chiar mai puţină educaţie. De părere că numai Dumnezeul din Biblie există au fost doar 53% dintre cei cu mai multă educaţie; şi 85% dintre cei cu mai puţină educaţie. Educaţia mai puţină a condus la o mai puternică convingere că existenţa lui Dumnezeu le-a influenţat viaţa. Sondajul de opinie a continuat apoi cu examinarea a ceea ce cred ei despre Isus. Li s-au adresat două întrebări: dacă cred în Înviere; şi dacă credinţa în Isus are o influenţă pozitivă asupra viaţa unei persoane. În jur de două treimi dintre cei care nu merg la biserică au fost de acord că Isus a murit şi a înviat. Şi 77% au răspuns afirmativ la a doua întrebare.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

51

Astfel, cercetătorii au concluzionat că majoritatea tinerilor care nu frecventează biserica nu au o problemă legată de credinţa în Dumnezeu sau în Isus. Când a venit vorba despre păreri legate de Biserică, reacţiile nu au fost atât de favorabile. În timp ce 73% au fost de acord că Biserica Creştină este în general un lucru pozitiv pentru societate, în jur de două treimi i-au acuzat pe cei care merg la biserică de ipocrizie şi 90% au afirmat că pot avea o relaţie bună cu Dumnezeu fără să aparţină de vreo Biserică. Nu este surprinzător faptul că cei care nu merg la biserică sunt ostili când vine vorba despre aceasta, au observat autorii, dar sondajele de opinie au dezvăluit faptul că majoritatea sunt deschişi să îi audă pe prietenii lor vorbind despre creştinism. De fapt, 89% au declarat că sunt dispuşi să lase pe cineva să le vorbească despre creştinism. Ba mai mult, puţin sub jumătate au spus că dacă un prieten de-al lor ar deveni creştin, acest lucru ar avea un efect pozitiv asupra relaţiei lor. Nu este însă totul pozitiv, din moment ce 46% au fost de acord cu afirmaţia: "Creştinii mă calcă pe nervi." Stabilirea de contacte Ultima parte a cărţii examinează ceea ce fac unele biserici pentru a-i atrage pe cei care nu merg la biserică. Autorii au identificat nouă caracteristici comune acestor variate eforturi. - Creând o comuniune mai profundă printr-un sistem sănătos de grupuri mici care le permite oamenilor să intre în contact unii cu alţii. - Permiţându-le să îşi aducă propria contribuţie prin încurajarea tinerilor să slujească în activităţi de voluntariat. - Punând la dispoziţie oportunităţi de manifestare a cultului care să reflecte atât cultura cât şi respectul faţă de Dumnezeu. - Stabilind o comunicare eficientă care variază ca stil, dar care este mai mult un dialog decât o predică moralizatoare.


52

Lumea Catholica, noiembrie 2009

- Manifestând disponibilitatea de a utiliza limbajul tehnologic familiar tinerilor. - Construind relaţii între generaţii, punându-i pe tineri în legătură cu adulţii care îi provoacă la maturizare. - Conducând în mod onest şi autentic. - Conducând în mod transparent şi cu un simţ personal al umanităţii. - Adoptând o mentalitate a slujirii în echipă. Explicând mai detaliat sensul la a acorda oamenilor ocazia de a face muncă de voluntariat, autorii comentează că prin asemenea activităţi caritabile nu sunt ajutaţi doar beneficiarii, ci şi vieţile voluntarilor sunt schimbate. Tinerii din ziua de astăzi au o dorinţă puternică de a schimba lumea, au adăugat ei, şi vor să participe din proiecte. În trecut, multe Biserici protestante cereau ca oamenii să aibă statutul de membru al lor pentru a participa la munca de voluntariat. Din ce în ce mai mult, însă, cartea explică faptul că Bisericile dau oamenilor oportunitatea de a sluji înainte de a deveni membri ai Bisericii. Mulţi dintre aceşti nou-veniţi continuă apoi să facă parte din Biserică după ce au stabilit legătura iniţială prin activităţile lor de voluntariat. Comunicarea Autorii au detaliat de asemenea utilizarea tehnologiei moderne de comunicare pentru a-i atrage pe tineri. Până nu demult puţine Biserici, argumentează ei, au apreciat suficient impactul schimbărilor din comunicare. A avea o prezenţă online poate schimba modul în care oamenii gândesc despre Biserică, risipind miturile şi conducându-i să devină membri ai ei. Prin folosirea de videoclipuri, reţele sociale şi alte instrumente, li se permite celor care nu merg la biserică să vadă credincioşi adevăraţi, să vadă ceea ce fac ei cu vieţile lor şi rolul pe care îl joacă credinţa lor. Tehnologia trebuie să slujească Evanghelia, avertizează autorii, aşadar trebuie să fie folosită pentru a transmite un mesaj şi nu în interesul


Lumea Catholica, noiembrie 2009

53

propriu. În concluzie, autorii îndeamnă la un efort mai mare pentru a-i pune pe tineri în contact cu Dumnezeu şi cu Biserica. Dacă acest lucru poate fi realizat, atunci lumea poate fi schimbată. Ceea ce caută tinerii se găseşte în creştinism, şi deci trebuie să descoperim un mod de a-i refamiliariza cu Biserica.


54

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Sfinţii, prietenii noştri (luna noiembrie) Autor: Manastur1Vest.cnet.ro În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul "Coborârea Spiritului Sfânt", din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat "Sfinţii, prietenii noştri". În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna noiembrie 2009. Sfântul Martin de Porres 3 noiembrie (calendarul latin) Biografie Martin s-a născut în anul 1579, la Lima, Peru, ca fiu al unei negrese. Tatăl lui, cavaler spaniol şi apropiat al regelui Spaniei, pentru a nu-şi compromite cariera, şi-a recunoscut fiul abia când acesta avea opt ani. L-a luat cu el câţiva ani, dar apoi l-a abandonat din nou. La vârsta de 15 ani, Martin a bătut la uşa unei mănăstiri dominicane din Lima. Situaţia lui familială neclară a făcut să fie acceptat doar ca terţiar, cu perspectiva de a nu fi niciodată călugăr. Dar pe Martin îl interesa să îl slujească pe Cristos, nu să obţină titluri, aşa că a acceptat cu umilinţă. În mănăstire a primit cele mai de jos sarcini, în scurt timp fiind cunoscut ca "fratele mătură". Martin, care petrecea multe nopţi adorându-l pe Cristos Euharisticul, a înţeles de mic că în cei flămânzi, săraci şi bolnavi se află Isus care trebuie ajutat. Cunoştinţele sale medicale le-a pus în slujba lor. A căutat să îi ajute de fiecare dată material, dar mai ales spiritual. La chilia sa au ajuns să vină


Lumea Catholica, noiembrie 2009

55

pentru îndrumare spirituală mulţi credincioşi, oameni simpli, dar şi personalităţi. Darul de a pătrunde adevărurile credinţei a făcut să fie consultat chiar şi de teologi şi Episcopi. În cele din urmă, datorită faimei dobândite, Martin a primit dispensele necesare pentru a deveni călugăr dominican. Aceasta nu i-a schimbat stilul de viaţă, trăind mai departe cu umilinţă, în slujba tuturor. Viaţa sa a fost presărată cu multe minuni. Se putea înţelege cu animalele, iar când se ruga camera se lumina. În contextul unei epidemii de ciumă i-a vindecat pe toţi bolnavii care veneau la el. În fine, se spune că avea darul bilocaţiei. Mulţi misionari îl vizitau pentru a primi de la el cuvinte de încurajare; ei declarau apoi că în misiuni, în momentele de grea încercare, Martin însuşi apărea lângă ei să îi întărească, fie că erau în Japonia, în Africa sau în alte locuri din lume. A murit la 3 noiembrie 1639, la vârsta de 60 de ani. Rugăciune În 1962, Sf. Martin de Porres a fost declarat sfânt de Papa Paul al VI-lea, care îl descria astfel: "Martin îi iubea pe oameni din toată inima, deoarece era adânc convins că sunt fiii lui Dumnezeu şi fraţii săi. Îi iubea chiar mai mult decât pe el însuşi, căci, în umilinţa sa, îi considera pe toţi mai drepţi şi mai buni decât el." Urmându-i exemplul, să creştem în iubire prin Adoraţie şi rugăciune. Să îi cerem să mijlocească pentru noi harul umilinţei, pentru a fi mereu gata să ne slujim semenii cu bucurie. Sfinte Martin de Porres, roagă-te pentru noi! Sfântul Martin din Tours 11 noiembrie (calendarul latin) Biografie În anul 316, undeva pe teritoriul Ungariei de astăzi, se năştea într-o familie păgână un băiat pe numele lui Martin. La 10 ani, l-a descoperit pe Cristos şi a început să frecventeze întrunirile creştinilor. Dar tatăl lui, tribun roman, avea alte planuri pentru el: să îşi facă o carieră strălucită ca


56

Lumea Catholica, noiembrie 2009

militar. La 15 ani nu a avut ce face şi a intrat ca ofiţer în armată. Din această perioadă de militar, istoria a păstrat un episod ce vorbeşte grăitor despre bunătatea lui. Pe când trecea cu soldaţii printr-un oraş, Martin a văzut un cerşetor care tremura de frig. Şi-a rupt mantia în două, dându-i o jumătate cerşetorului ca să se învelească. Ceilalţi ofiţeri care erau cu el au început să râdă de acest gest. Peste noapte Martin a avut un vis în care l-a văzut pe Cristos învelit cu jumătatea de mantie pe care el o dăruise săracului, şi spunând cu bucurie îngerilor: "Martin m-a îmbrăcat cu veşmântul acesta". La 18 de ani a primit Botezul, iar după câţiva ani a reuşit să scape în sfârşit de armată. S-a întors acasă, vestindu-le credinţa părinţilor săi. Mama lui s-a convertit, dar tatăl lui a rămas până la moarte cu regretul că fiul său a abandonat cariera militară. Martin s-a dus apoi în Franţa, unde a devenit discipolul Episcopului Ilarie de Poitiers. Când acesta a fost exilat, Martin a intrat într-o mănăstire, unde s-a dedicat rugăciunii dar de unde şi pornea în acţiuni de evanghelizare. Între timp faima sfinţeniei lui se răspândea în regiune. Într-o zi a fost păcălit să meargă la o doamnă bolnavă, dar pe drum a fost luat cu forţa şi dus în Tours: creştinii trimiseseră după el, pentru că rămăseseră fără Episcop. Era vremea în care Episcopii erau aleşi de credincioşi, iar aceştia îl vroiau pe Martin pentru că îl ştiau ca un om al rugăciunii şi al acţiunii. Astfel, la 54 de ani Martin a ajuns Episcop de Tours. În noua sa funcţie el s-a îngrijit să aibă preoţi bine formaţi, care să poată să îl propovăduiască pe Cristos. A dorit să se îngrijească de toţi credincioşii şi pentru aceasta a mers foarte des în mijlocul lor. Se spune că el a inventat de fapt vizitele pastorale, care mai apoi au devenit practică obligatorie pentru toţi Episcopii. A murit la 8 noiembrie 397, înmormântarea sa având loc la 11 noiembrie, cu mare fast. Iubit de popor şi cunoscut pentru trăirea creştinească deosebită, Martin din Tours a devenit primul creştin din Occident declarat sfânt fără să fi murit ca martir. Rugăciune "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut", ne-a spus Isus Cristos. Sf. Martin din Tours a experimentat aceste cuvinte dându-şi jumătate din mantie unui cerşetor pe care nu îl cunoştea, dar pe


Lumea Catholica, noiembrie 2009

57

care îl vedea îndurând frigul. Şi noi putem experimenta cuvintele lui Isus zi de zi, ajutându-i pe cei săraci, pe cei bolnavi, pe toţi cei care au nevoie de cuvântul, de gestul sau de rugăciunea noastră. Prin ei îl ajutăm de fapt pe Cristos, care nu va lăsa nerăsplătit nici un pahar cu apă. Sfinte Martin din Tours, roagă-te pentru noi! Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei 16 noiembrie (calendarul bizantin) 21 septembrie (calendarul latin) Biografie Despre Matei se ştie că era fiul lui Alfeu şi a fost vameş de meserie, în Capernaum. El strângea taxele de la evrei, ceea ce făcea să fie urât şi dispreţuit de conaţionalii săi. Într-una din zile, trecând Isus prin acea zonă, l-a zărit şi i-a spus "Urmează-mă!" Matei i-a răspuns prompt, urmându-l şi primindu-l apoi în casa sa: în locuinţa sa, dar mai ales în sufletul său. Atunci a renunţat la primul său nume, Levi, care înseamnă "stăpân, proprietar", folosind numele de Matei, care înseamnă "dar de la Dumnezeu". El a dorit astfel să arate că domnia asupra sufletului său nu o mai are banul, ci Fiul lui Dumnezeu, pe care l-a urmat fără a mai privi înapoi. Matei a fost primul dintre cei patru Evanghelişti care a pus în scris viaţa lui Isus. A scris Evanghelia în aramaică, pentru a le arăta evreilor că Isus Cristos este Mesia cel aşteptat. Cel mai probabil a scris-o în Palestina sau în Siria. Originalul s-a pierdut însă, păstrându-se o traducere în greacă, redactată probabil tot de el, cândva înainte de distrugerea Ierusalimului (anul 70). Simbolul Evanghelistului Matei este omul sau îngerul pentru că Evanghelia sa începe prin prezentarea genealogiei umane a lui Isus, a cărui naştere a fost vestită de un înger. Despre activitatea lui Matei după moartea, învierea şi înălţarea la cer a lui Isus Cristos nu se ştiu cu exactitate prea multe. Conform tradiţiei, a predicat Evanghelia şi altor popoare decât celui evreu. Dacă a murit sau nu ca martir este neclar.


58

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Una dintre istoriile vieţii Apostolului Matei spune că acesta ar fi mers în Etiopia, unde ar fi convertit la creştinism pe Ifigenia, fiica regelui. După exemplul ei, regele şi apoi întreaga ţară au îmbrăţişat de asemenea creştinismul. După moartea acestui rege, cel care i-a urmat la conducerea Etiopiei, Hirtacus, a dorit să o ia pe Ifigenia ca soţie. Aceasta se dedicase însă întru feciorie Domnului şi l-a refuzat. Hirtacus i-a cerut lui Matei să o convingă pe Ifigenia, şi cum acesta a refuzat, l-a ucis la sfârşitul unei Liturghii. Relicvele Apostolului şi Evanghelistului Matei sunt păstrate şi astăzi în oraşul italian Salermo. Rugăciune Sf. Ambroziu scrie despre Matei: "Acest om, care până atunci îşi strângea averea din veniturile câştigate cu greu de pescarii evrei, chemat printr-un singur cuvânt de Isus, a abandonat - el, care fura bunurile altora propriile sale bunuri. Părăsind josnica sa funcţie de vameş, a plecat să îl urmeze pe Domnul cu toată ardoarea inimii sale." Matei însuşi nu se ferea de supranumele "vameşul", pentru a da mărturie, după cum explica Sfântul Ieronim, "că nimeni nu trebuie să se teamă că nu se va mântui, dacă se întoarce la o viaţă mai bună". Matei ne oferă o lecţie de speranţă şi de încredere: oricât de îndepărtaţi ni se pare că suntem de calea cea dreaptă, întoarcerea este mereu posibilă. Trebuie doar să răspundem acelui "Urmează-mă" adresat în mod personal de Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Să îl imităm, urmându-l pe Cristos şi amintindu-ne mereu că "unde este comoara noastră acolo va fi şi inima noastră" (Matei 6,21). Sfinte Apostol şi Evanghelist Matei, roagă-te pentru noi! Sfântul Columban 23 noiembrie (calendarul latin) Biografie Columban s-a născut în Irlanda, în jurul anului 540, singurul fiu într-o familie înstărită. Ar fi putut să rămână pe veci pe domeniile familiei sale şi


Lumea Catholica, noiembrie 2009

59

să ducă o viaţă îndestulată, dar a fost atras de călugărie. A intrat mai întâi într-o mănăstire din apropiere, unde şi-a început formarea. A ales apoi o mănăstire mai îndepărtată, tot din Irlanda, unde a continuat să ducă o viaţă exemplară, îmbinând zilnic rugăciunea şi studiul. În jurul vârstei de 40 de ani, Columban se hotărăşte să vină în Europa: nivelul credinţei scăzuse în continentul nostru datorită diferitelor invazii barbare. Deşi iniţial superiorul lui Columban s-a opus, în cele din urmă i-a dat drumul, acesta îmbarcându-se spre Europa cu 12 însoţitori. Această mică echipă pornită să reîntărească creştinismul de pe bătrânul continent s-a oprit mai întâi în Franţa. Columban a cerut regelui un pământ unde să îşi înalţe mănăstirea. L-a obţinut, la Annegray, şi, împreună cu cei 12, s-a apucat imediat de construit. Începuturile au fost grele, mai ales că în jurul lor erau barbari, animale sălbatice şi prea puţine resurse de hrană şi apă, dar cu stăruinţă călugării au reuşit. Nu după mult timp oamenii din satele apropiate au început să îi respecte pentru viaţa lor simplă, umilă, bazată pe învăţătura Evangheliei. Unii li s-au alăturat în mănăstire, inclusiv foşti tâlhari, care căutau să îşi petreacă măcar restul de viaţă în comuniune cu Dumnezeu. Credinţa călugărilor a întărit credinţa francezilor din acea regiune, şi în curând Columban a mai înfiinţat încă două mănăstiri, la Luxeuil şi Fontaine, extinzând mărturia lor creştină, atât de necesară acelor vremuri. Uneltirile politice au dus la expulzarea lui Columban din Franţa, pentru o perioadă. Când ar fi putut să se întoarcă acolo, Franţa nu îl mai interesa. Pusese acolo deja bazele la trei mănăstiri care lucrau cu folos pentru reîntoarcerea oamenilor la credinţă. După diverse opriri în alte părţi ale Europei, Columban a ales să meargă în Italia, măcinată de asemenea de păgânism şi erezii, şi a înfiinţat ultima sa mare mănăstire, la Bobbio. Când a murit, în 23 noiembrie 615, în urma a rămas o reţea de mănăstiri prin diverse regiuni europene, care a contribuit în mod deosebit la reînflorirea civilizaţiei creştine. Mănăstirea fondată de el la Luxeuil a dat în timp numeroşi sfinţi şi Episcopi. Discipolii lui Columban au întemeiat la rândul lor alte zeci de mănăstiri. Iar ultima sa mănăstire, de la Bobbio, a fost multă vreme o puternică şcoală a credinţei.


60

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Rugăciune După un mileniu şi jumătate, istoria de astăzi a Europei nu pare foarte diferită de cea de pe vremea lui Columban. Ereziile circulă iarăşi printre noi, propulsate de mass-media. Diverse curente de gândire şi decizii politice îndepărtează tot mai mult Europa de rădăcinile ei creştine. Şi se găsesc atâţia idoli care concurează pentru a câştiga primul loc în viaţa oamenilor, pentru a-l detrona pe Dumnezeu. Ţine de noi să urmăm exemplul Sfântului Columban, pentru ca, printr-o viaţă care să dea mărturie despre credinţa noastră creştină, semenii noştri să redescopere Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfinte Columban, roagă-te pentru noi! Sfântul Francisc Xaveriu 3 decembrie (calendarul latin) Biografie Francisc Xaveriu s-a născut în 1506 în Spania, într-o familie înstărită. A întors spatele carierei militare şi oricăror demnităţi lumeşti, alegând să se consacre lui Dumnezeu, alături de Ignaţiu de Loyola şi prietenii lor, devenind astfel primii membri ai Ordinului Iezuit. Misiunea pe care a primit-o a fost să ducă Evanghelia în Orient. Xaveriu s-a îmbarcat în ziua când împlinea 35 de ani. După o călătorie lungă şi plină de peripeţii, a sosit la Goa, pe coasta vestică a Indiei, unde a trecut imediat la lucru. A scris un catehism de bază, în portugheză, şi, în acelaşi timp, a început să predice şi să îi asiste pe cei bolnavi. Mai apoi s-a îndreptat spre India meridională, mergând printre paravi, o populaţie indigenă săracă. Francisc şi-a însuşit limba locului, pentru a-i putea învăţa Crezul, Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, Cele Zece Porunci şi pentru a le putea predica. S-a adaptat la stilul de viaţă al indigenilor, îmbrăcându-se în veşmintele lor sărace şi mergând desculţ din sat în sat. În numeroasele lui călătorii misionare, a lăsat în urmă comunităţi creştine înflăcărate.


Lumea Catholica, noiembrie 2009

61

La Malacca a avut o întâlnire providenţială cu un japonez, Anjiro, care dorea să cunoască creştinismul. Acesta punea în scris în propria limbă tot ceea ce auzea, pentru a aprofunda şi pentru a putea povesti şi celor din poporul său. A fost pentru Francisc semnul evident că Dumnezeu îl chema să evanghelizeze şi Japonia. Ajunşi în satul lui Anjiro, acesta a povestit rudelor şi prietenilor săi despre întâlnirea sa cu creştinismul şi circa o sută de japonezi au cerut să îi urmeze exemplul. După mai puţin de doi ani de muncă intensă, Francisc lăsa în Japonia trei comunităţi creştine înfloritoare, cu 1.500 de membri. Întors la Goa, Ignaţiu l-a numit provincial pentru toate misiunile din Orient, cu excepţia Etiopiei. Acceptând numirea, Francisc a început călătoria care trebuia să îi încoroneze toate visele: evanghelizarea Chinei. Dar abia ajuns în sudul Chinei s-a îmbolnăvit şi, la 3 decembrie 1552, la vârsta de 45 de ani, a murit. Chiar în acel an s-a născut Matteo Ricci, iezuitul care avea să pună bazele misiunilor creştine în China, înfăptuind ceea ce Xaveriu nu a reuşit. Rugăciune Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii lui Isus (Ordinul Iezuit), i-a spus într-o zi prietenului său Xaveriu: "O inimă aşa de mare şi un suflet aşa de nobil nu se poate mulţumi cu plăceri efemere, pământeşti. Ambiţia ta trebuie să fie gloria care durează pentru viaţa cea veşnică." Aceasta trebuie să fie şi ambiţia noastră: nu gloria pământească, ci gloria cerească. Iar aceasta nu poate fi dobândită decât slujindu-l pe Dumnezeu şi pe copiii Săi, semenii noştri. Vocaţia de misionar a Sfântului Francisc Xaveriu o împărtăşim cu toţii, fiecare după starea sa de viaţă. Unii merg să îl vestească pe Cristos în tărâmuri îndepărtate; noi suntem chemaţi să îl vestim pe Cristos aici aproape: rudelor, prietenilor, colegilor, concitadinilor şi conaţionalilor noştri. Fiecare om, în special cel îndepărtat de Biserică, este un teritoriu de misiune care ne aşteaptă. Sfinte Francisc Xaveriu, roagă-te pentru noi! Notă: Textele de mai sus reprezintă adaptări după diverse surse, precum "Vieţile sfinţilor" (ARCB), "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman" (Sapientia), Wikipedia, alte cărţi şi situri.


62

Lumea Catholica, noiembrie 2009

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro

Lumea Catholica, noiembrie 2009  

Revista electronica Lumea Catholica. Numarul pe luna noiembrie a anului 2009.