Issuu on Google+


2

Lumea Catholica, octombrie 2009

Sumar: Bateţi şi vi se va deschide (dacă menţineţi tradiţia)................................ 3 Sandro Magister Pe calea corectă. Dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi ............ 9 Mons. Eleuterio F. Fortino Biserica din Vietnam, o Biserică în creştere ............................................ 14 Gianni Valente Sfântul Ioan Leonardi ....................................................................................... 19 Enrico Pepe Cum a fost executat un preot al muncitorilor.......................................... 24 Wlodzimierz Redzioch Dar dacă preotul nu crede în transsubstanţiere? .................................. 28 pr. Williams P. Saunders Sfântul Paul a inventat creştinismul? ......................................................... 34 Carl E. Olson Zece motive contra avortului chimic .......................................................... 40 Mons. Giampaolo Crepaldi Sfinţii patroni ai Bătrânului Continent....................................................... 44 Sandro Magister Sfinţii, prietenii noştri (luna octombrie) ................................................... 51 Manastur1Vest.cnet.ro


Lumea Catholica, octombrie 2009

3

Bateţi şi vi se va deschide (dacă menţineţi tradiţia) Autor: Sandro Magister Traducător: Radu Capan Sursa: www.chiesa Diecezele şi parohiile anglicane anti-moderniste pot intra acum cu uşurinţă în Biserica Catolică. Până nu demult, intrarea se făcea pe rând câte unul pentru fiecare preot sau Episcop al Comuniunii Anglicane ce se simţea mai în linie cu Papa de la Roma decât cu noile tendinţe anglicane. În SUA, aceste treceri se desfăşurau în baza unor "dispoziţii pastorale" intrate în vigoare în anii '80, redactate fiind de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea. Mulţumită acestor dispoziţii, aproximativ 80 de preoţi anglicani, majoritatea cu soţii şi copii, au intrat în Biserica Catolică. Iar acum doi ani, Episcopul Jeffrey Steenson a fost primit în Biserica Catolică printr-o ceremonie celebrată în Bazilica romană Santa Maria Maggiore. Steenson, de 57 de ani, căsătorit şi având trei copii, a fost hirotonit preot şi încardinat în Dieceza de Santa Fe, unde predă patristică la seminar. Aceşti preoţi şi Episcopi au fost urmaţi de grupuri de credincioşi, prin decizia lor personală. Singurul caz al unei întregi Dieceze care a intrat în Biserica Catolică a fost, până acum, cel al Diecezei de Amritsar, din regiunea indiană Punjab. Evenimentul a avut loc în 1975. Recent s-au schimbat însă lucrurile: de acum migrările colective din anglicanism la catolicism nu vor mai fi evenimente excepţionale ci normale, mulţumită unei constituţii apostolice pe care Papa Benedict al XVI-lea se pregăteşte să o publice (şi al cărei nume nu este cunoscut la momentul apariţiei acestui articol). Această constituţie apostolică mai trebuie finalizată. S-ar


4

Lumea Catholica, octombrie 2009

putea să apară în câteva săptămâni. Dar anunţarea ei publică a avut loc deja, în dimineaţa zilei de 20 octombrie 2009, prin două conferinţe de presă simultane: una la Roma, cu Cardinalul William Levada, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, şi alta la Londra, cu primatul Bisericii Catolice din Anglia şi Ţara Galilor, Arhiepiscopul Vincent G. Nichols, şi primatul Comuniunii Anglicane, Arhiepiscopul Rowan Williams. Cei doi Arhiepiscopi, catolic şi anglican, au dat la Londra o declaraţie comună. Un alt element nou, fără îndoială. Atunci când cineva trece de la o confesiune creştină la alta, te aştepţi la supărare şi la uşi trântite. Dar acum tranziţia pare a avea binecuvântarea ambelor părţi. Armonia pe care o vedem ne face să ne gândim cât de aproape ar fi fost reconcilierea dintre Biserica Catolică şi Comuniunea Anglicană dacă aceasta din urmă nu ar fi permis accesul la preoţie şi episcopat pentru femei şi pentru homosexualii activi. Din momentul în care constituţia apostolică va fi publicată, parohiile şi Diecezele anglicane care în ultimii ani au bătut la poarta Romei pentru primirea în Biserica Catolică - din Marea Britanie până în SUA, din Australia până în alte ţări - vor putea să o facă mai uşor, în modurile indicate de document. Preoţii şi Episcopii, chiar şi căsătoriţi, vor putea să primească hirotonirea şi să reia slujirea ca preoţi. Comunităţile lor vor fi structurate în "Ordinariate personale", conduse de Episcopi care nu sunt căsătoriţi, ci celibatari (în mod similar Bisericilor Răsăritene, inclusiv catolice, unde preoţii pot fi căsătoriţi, dar Episcopii nu). Slujbele lor vor continua să urmeze cărţile liturgice anglicane, având în vedere marea similitudine cu cărţile liturgice catolice. Conform estimărilor, pe lista de aşteptare ar fi aproximativ patruzeci de Episcopi şi sute de preoţi, alături de comunităţile lor. Marele test al convertirii va fi acceptarea primatului papal şi acceptarea învăţăturii exprimate în Catehismul Bisericii Catolice. Majoritatea comunităţilor care se pregătesc să intre în Biserica Catolică fac parte din aripa tradiţionalistă a Comuniunii Anglicane. Tradiţionaliste sunt şi comunităţile lefebvriste, pentru a căror întoarcere la comuniunea cu Roma Papa Benedict al XVIlea depune mari eforturi. Ataşate de tradiţie sunt şi Bisericile Ortodoxe, cu care dialogul ecumenic pare a înregistra în ultima vreme mai multe progrese. Între 16 şi 23 octombrie, în Cipru, a avut loc a doua rundă de dialog catolico-ortodox - prima având loc la Ravena, în 2007 - pe marginea primatului papal, în lumina exercitării lui în primul mileniu. Şi


Lumea Catholica, octombrie 2009

5

astfel, cu Joseph Ratzinger ca Papă, drumul ecumenismului, în timp ce indică spre viitor, apelează tot mai mult la întoarcerea la terenul comun al tradiţiei. În continuare este inclusă declaraţia comună dată la Londra la 20 octombrie de primatul Bisericii Catolice din Anglia şi Ţara Galilor, respectiv primatul Comuniunii Anglicane, precum şi prezentarea contextului din nota publicată în aceeaşi zi de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (textul integral al notei se găseşte publicat la Documente.Catholica.ro). * ** Declaraţia comună de la Londra Anunţarea de astăzi a constituţiei apostolice este răspunsul pe care Papa Benedict al XVI-lea îl dă cererilor primite în ultimii ani de către Sfântul Scaun, din partea mai multor grupuri de anglicani care doresc să intre în comuniune deplină şi vizibilă cu Biserica Catolică, şi sunt dispuşi să declare că împărtăşesc credinţa catolică şi acceptă ministerul petrin aşa cum l-a dorit Cristos pentru Biserica Sa. Papa Benedict al XVI-lea a aprobat prin această constituţie apostolică o structură canonică ce prevede Ordinariatele personale, ce vor permite foştilor anglicani să intre în comuniune deplină cu Biserica Catolică, păstrându-şi în acelaşi timp elementele distinctive ale patrimoniului spiritual anglican. Anunţarea acestei constituţii apostolice pune capăt unei perioade de nesiguranţă pentru astfel de grupuri care au nutrit speranţa pentru găsirea de noi forme de îmbrăţişare a unităţii cu Biserica Catolică. Ţine acum de aceste grupuri care au înaintat cereri Sfântului Scaun să răspundă constituţiei apostolice. Acest document oferă o recunoaştere suplimentară a substanţialului patrimoniu comun de credinţă, doctrină şi


6

Lumea Catholica, octombrie 2009

spiritualitate dintre Biserica Catolică şi tradiţia anglicană. Fără dialogurile ultimilor patruzeci de ani, această recunoaştere nu ar fi fost posibilă şi nu ar fi fost încurajate speranţele pentru unitatea deplină şi vizibilă. În acest sens, constituţia apostolică este una dintre consecinţele dialogului ecumenic dintre Biserica Catolică şi Comuniunea Anglicană. Acest dialog oferă baza continuării cooperării. Acordurile Comisiei Internaţionale Anglicano-Catolice (ARCIC) şi ale Comisiei Anglicano-Catolice pentru Unitate şi Misiune (IARCCUM) indică cu claritate calea pe care o vom parcurge împreună. Cu harul lui Dumnezeu şi prin rugăciune suntem hotărâţi ca angajamentul reciproc şi consultările pe aceste probleme să continue şi să fie întărite. La nivel local, în spiritul IARCCUM, privim înainte spre întâlnirile dintre Conferinţa Episcopilor Catolici de Anglia şi Ţara Galilor şi Casa Episcopilor Bisericilor Angliei, cu accent pe misiunea noastră comună. În 2006, la Leeds, au început zile comune de reflecţie şi rugăciune, continuate la Lambeth în 2008, iar alte întâlniri sunt în curs de pregătire. Această cooperare strânsă va continua în timp ce creştem împreună în unitate şi misiune, în mărturisirea Evangheliei în ţara noastră şi în întreaga Biserică. (Semnată la Londra, la 20 octombrie 2009, de Arhiepiscopul catolic Vincent Gerard Nichols de Westminster şi Arhiepiscopul anglican Rowan Williams de Canterbury) * ** Prezentarea contextului Încă din secolul al XVI-lea, când regele Henric al VIII-lea a declarat independenţa Bisericii din Anglia faţă de autoritatea Papei, Biserica din Anglia a creat propriile viziuni doctrinale, uzanţe liturgice şi practici pastorale, încorporând adesea idei din Reforma care a avut loc pe continentul european. Expansiunea regatului britanic, unită cu apostolatul misionar anglican, a condus după aceea la naşterea unei Comuniuni Anglicane la nivel mondial. În decursul celor peste 450 de ani ai istoriei sale, problema reunirii dintre anglicani şi catolici nu a fost pusă deoparte niciodată. La jumătatea secolului al XIX-lea, Mişcarea din Oxford, Anglia, a arătat un reînnoit interes faţă de aspectele catolice ale


Lumea Catholica, octombrie 2009

7

anglicanismului. La începutul secolului al XX-lea, Cardinalul belgian Mercier a întreprins colocvii publice cu anglicanii cu scopul de a explora posibilitatea unei uniri cu Biserica Catolică sub drapelul unui anglicanism "reunit, dar nu absorbit". Conciliul Vatican II a nutrit ulterior speranţa pentru o unire, îndeosebi odată cu "Decretul despre ecumenism" (nr. 13), care, făcând referinţă la comunităţile despărţite de Biserica Catolică în timpul Reformei, afirma: "Între acele [comuniuni] în care continuă să subziste în parte tradiţiile şi structurile catolice, ocupă un loc special Comuniunea Anglicană". Încă de la Conciliu, raporturile dintre anglicani şi catolici au creat un climat mai bun de înţelegere şi cooperare reciprocă. Comisia Internaţională Anglicano-Catolică (ARCIC) a dat o serie de declaraţii doctrinale în decursul anilor, în speranţa creării unei baze pentru o unire deplină şi vizibilă. Pentru mulţi dintre membrii celor două comuniuni, declaraţiile ARCIC au pus la dispoziţie un instrument în care poate să fie recunoscută o expresie comună a credinţei. În acest cadru trebuie văzută noua măsură. În anii care au urmat Conciliului, unii anglicani au abandonat tradiţia de a conferi ordinele sacre numai bărbaţilor, chemând la preoţie şi la episcopat inclusiv femei. Mai recent, unele părţi din Comuniunea Anglicană s-au îndepărtat de învăţătura biblică comună despre sexualitatea umană - exprimată deja în mod clar în documentul ARCIC "Viaţa în Cristos" - conferind hirotonirea homosexualilor şi binecuvântând unirile dintre persoane de acelaşi sex. Totuşi, în timp ce Comuniunea Anglicană trebuie să înfrunte aceste noi şi dificile provocări, Biserica Catolică rămâne pe deplin angajată în dialogul său ecumenic cu Comuniunea Anglicană, îndeosebi prin activitatea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Între timp, mulţi anglicani au intrat individual în comuniunea deplină cu Biserica Catolică. Uneori au intrat şi grupuri de anglicani, păstrând o anumită structură de grup. Acest lucru s-a petrecut, de exemplu, pentru Dieceza anglicană de Amritsar din India şi pentru câteva parohii din Statele Unite care, deşi menţinând o identitate anglicană, au intrat în Biserica Catolică în cadrul unor aşanumite "dispoziţii pastorale", adoptate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1982.


8

Lumea Catholica, octombrie 2009

În aceste cazuri, Biserica Catolică a dispensat frecvent de condiţia celibatului, admiţând ca acei clerici anglicani căsătoriţi care doresc să continue slujirea ministerială ca preoţi catolici să fie hirotoniţi în Biserica Catolică. În acest context, Ordinariatele personale instituite conform constituţiei apostolice amintite mai sus pot fi văzute ca un pas înainte spre realizarea aspiraţiei pentru unirea deplină şi vizibilă în unica Biserică, conform unuia dintre scopurile principale ale mişcării ecumenice. (Din nota Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, din 20 octombrie 2009)


Lumea Catholica, octombrie 2009

9

Pe calea corectă. Dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi Autor: Mons. Eleuterio F. Fortino Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 26-27 octombrie 2009 În Cipru, în oraşul istoric Paphos, unde a predicat Sfântul Paul, s-a ţinut a XI-a sesiune plenară a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în ansamblul ei. Noua fază, iniţiată cu a IX-a sesiune de la Belgrad (2006), înaintează cu pas lent pe o cale presărată cu piedici în cadrul tematicii decisive a acestei faze despre "Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: catolicitatea şi autoritatea în Biserică". Bazându-se pe documentul care a fost publicat despre această temă la Ravenna la a X-a sesiune plenară (2007) şi primind mandat de la aceasta, actuala sesiune plenară (Paphos, 16-23 octombrie) a început să trateze tema "Episcopul de Roma în comuniunea Bisericii în primul mileniu". Comisia a început, astfel, să discute problema centrală a contenciosului istoric dintre Orient şi Occident. În momentul actual se încearcă să se găsească o identificare obiectivă a problematicii implicate în temă pentru a putea încerca o hermeneutică comună, care să ajute la dobândirea unei convergenţe substanţiale, cu privire la consecinţele doctrinale. Comisia a lucrat în Cipru pe un proiect elaborat după sesiunea de la Ravenna, urmând metoda de pregătire concordată la începutul activităţii acestei comisii (Patmos-Rodi, 1980). În prima parte a anului 2008 au lucrat două subcomisii mixte, cu misiunea de a aduna elementele istorice care ţin mai mult de perioada examinată. Apoi s-a întâlnit comitetul mixt


10

Lumea Catholica, octombrie 2009

de coordonare (Elounda, Creta, 27 septembrie - 4 octombrie 2008), care a elaborat sinteza organică în formă de proiect de discuţie, supus sesiunii plenare din Cipru. Atât cercetarea din subcomisii cât şi sinteza comitetului de coordonare au ţinut cont de orientarea concordată la Ravenna care afirma că "autoritatea şi conciliaritatea sunt interdependente", şi că atât la nivel diecezan, regional, cât şi la nivel universal există un protos, primus (Episcop, Mitropolit sau Patriarh, Episcop de Roma). Documentul, intrând mai direct în problematica despre protos la nivel universal, afirmă că "ambele părţi (catolicii şi ortodocşii) sunt de acord cu privire la faptul că Roma, ca Biserică ce prezidează în caritate, ocupa primul loc în taxis şi că Episcopul de Roma era, de aceea, protos între Patriarhi" (Ravenna, nr. 41). La sfârşitul acelui document, se subliniază importanţa acestui rezultat obţinut, şi membrii comisiei se consideră convinşi că declaraţia citată "furnizează o bază solidă pentru discuţia viitoare despre problema primatului la nivel universal" (Ravenna, nr. 46). Sesiunea a XI-a pe tema "Rolul Episcopului de Roma în comuniunea Bisericii în primul mileniu" s-a concentrat pe examinarea câtorva mărturii istorice semnificative, cu privire la rolul avut de Episcopul de Roma în acea epocă. În realitate, aceste două elemente sunt la baza declaraţiei din documentul de la Ravenna şi ating diferite tematici cum ar fi: Biserica de Roma în comuniunea Bisericilor, raportul Episcopului de Roma cu Sfântul Petru, rolul exercitat de Episcopul de Roma în timpuri de criză (arianism, monofizism, monotelism, iconoclasm), dar şi câteva decizii ale conciliilor ecumenice atât faţă de Roma, cât şi faţă de Patriarhia de Constantinopol. Vor trebui trataţi şi factorii non-teologici care au influenţat mentalitatea şi structurile ecleziale, cum ar fi ideea de imperiu roman, transferarea capitalei la Constantinopol şi declinul imperiului în Occident, dificultăţile de comunicare între est şi vest create de islam, crearea imperiului lui Carol cel Mare, ignorarea reciprocă progresivă, îndepărtarea practică reciprocă şi câteva atitudini polemice. Examinarea materiei implicate va cere un studiu prelungit. Pentru moment, comisia a tratat elementele iniţiale pornind de la predica Sfinţilor Petru şi Paul la Roma, de la martiriul lor şi de la mormintele lor şi continuând prin intermediul părinţilor apostolici: mărturii importante


Lumea Catholica, octombrie 2009

11

sunt Scrisoarea Bisericii din Roma adresată creştinilor din Corint, scrisoare atribuită Papei Clement pentru reconcilierea credincioşilor din Corint cu preoţii lor; Scrisoarea Sfântului Ignaţiu din Antiohia care indică Roma ca Biserica ce "prezidează în caritate" (prokathemene tes agapes); afirmaţia Sfântului Irineu conform căreia orice Biserică trebuie să concorde (convenire) cu ea, din cauza originii sale şi a autorităţii sale (propter potentiorem principalitatem); precum şi controversa cu privire la data Paştelui dintre Anicet şi Policarp, Victor şi Episcopii din Asia, gândirea lui Ciprian şi aşa mai departe. Pentru toate elementele care se referă la temă şi care sunt examinate trebuie concordată identificarea exactă şi o dorită şi posibilă interpretare comună. De aceea, studiul este exigent şi delicat şi va fi continuat la următoarea sesiune plenară de anul viitor. Discuţia care a fost la sesiunea din Cipru ar trebui să faciliteze un parcurs mai vioi în stadiul următor. Au fost prezenţi douăzeci de delegaţi din partea catolică, cu câteva absenţe din cauza activităţilor în Sinodul Episcopilor pentru Africa sau din motive de sănătate. Douăzeci şi patru de delegaţi ortodocşi reprezentau toate Bisericile Ortodoxe, cu excepţia Patriarhiei de Bulgaria. Comunicatul dat la încheierea reuniunii prezintă lista conform taxis a Bisericilor Ortodoxe: Patriarhia Ecumenică, apoi Patriarhiile de Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Moscova, Serbia, România, Georgia, Bisericile autocefale din Cipru, Grecia, Polonia, Albania, şi din Cehia şi Slovacia. A fost recompusă în mod substanţial integralitatea reprezentanţei ortodoxe, cu participarea Patriarhiei de Moscova, care la Ravenna a părăsit sesiunea din cauza prezenţei reprezentanţilor Bisericii din Estonia, invitată ca Biserică autonomă de Patriarhia Ecumenică, însă nerecunoscută de Patriarhia de Moscova. Controversa a fost rezolvată la întâlnirea primaţilor Bisericilor Ortodoxe care, la invitaţia Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, a avut loc la Fanar (12 octombrie 2008), în care s-a concordat să fie invitate doar toate Bisericile autocefale. Lucrările comisiei mixte au fost conduse de doi co-preşedinţi, Cardinalul Walter Kasper, din partea catolică, şi Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, din partea ortodoxă. Sâmbătă, 17 octombrie, delegaţia catolică a concelebrat Liturghia în biserica catolică Sfânta Cruce, din Nicosia. A luat parte şi parohul şi secretarul nunţiaturii apostolice din Cipru, pr. Paolo Borgia. Ca de obicei, a fost prezentă întreaga delegaţie ortodoxă. Concelebrarea a fost prezidată de Cardinalul Walter Kasper, care a ţinut


12

Lumea Catholica, octombrie 2009

omilia despre pericopa evanghelică a zilei. A adăugat o mulţumire călduroasă Bisericii Ortodoxe din Cipru, pentru ospitalitatea oferită comisiei, şi a cerut rugăciune pentru lucrările comisiei, făcând referire la tema aflată în discuţie în următorii termeni: "În ultimul document publicat de comisia noastră în urmă cu doi ani, am afirmat că poate să existe un prim, un protos cum se spune în greacă, sau cum spunem noi în latină primas, la orice nivel al vieţii Bisericii. De aceea, primatul nu este ceva interzis sau impropriu în viaţa Bisericii. La această întâlnire noi ne vom întreba ce înseamnă aceasta pentru Episcopul de Roma". Biserica Sfânta Cruce este la demarcaţia între partea greacă a insulei şi partea ocupată de turci (37% din teritoriul total al insulei). Exigenţa de a pune capăt împărţirii insulei a fost reafirmată de mai multe ori de autorităţile Bisericii Ortodoxe, şi în mod puternic de însuşi Arhiepiscopul Chrysostomos. Duminică, 18 octombrie, a avut loc concelebrarea membrilor ortodocşi ai delegaţiei. Dumnezeiasca Liturghie, în biserica "Phaneromeni", tot la Nicosia, a fost prezidată de Arhiepiscopul Chrysostomos, primat al Bisericii din Cipru. A fost prezentă, în totalitate, delegaţia catolică a comisiei. Arhiepiscopul, referindu-se "cu simţ de responsabilitate faţă de lumea creştină" la faptul că "Biserica din Cipru, cea mai veche din Europa", găzduieşte anul acesta dialogul dintre ortodocşi şi catolici, a afirmat: "Acest dialog teologic este cel mai important în contextul dialogurilor teologice oficiale dintre Biserica Ortodoxă şi ceilalţi creştini, care sunt coordonate de Patriarhia Ecumenică". A amintit de importanţa rugăciunii pentru dialog şi, adresându-se direct, a contestat "acel mic segment de ortodocşi" care, bazându-se greşit pe canoane citite în afara contextului, refuză rugăciunea comună. L-a invocat pe Duhul Sfânt asupra lucrărilor comisiei. Sesiunea a fost închisă cu vesperele din sărbătoarea Sfântului Apostol Iacob, în catedrala din Paphos, celebrate de acelaşi Arhiepiscop. Comisia a fost găzduită, cu mare generozitate şi spirit de fraternitate călduroasă, de Biserica Ortodoxă din Cipru. A fost primită în palatul arhiepiscopal, unde Arhiepiscopul Chrysostomos a oferit un prânz. Comisia a vizitat muzeul arhiepiscopal, bogat în icoane extraordinare. O delegaţie l-a vizitat pe preşedintele republicii. Toţi membrii au fost însoţiţi ca să viziteze câteva mănăstiri cu icoane vechi şi fresce bizantine.


Lumea Catholica, octombrie 2009

13

S-a înregistrat şi un mic episod contrar. Un grup limitat de circa zece persoane, în prima zi a întâlnirii, s-a postat în faţa hotelului cu pancarte de protest împotriva dialogului considerat ca un risc de trădare din partea membrilor ortodocşi şi de cedare în faţa pretenţiilor catolicilor. Autorităţile ortodoxe, Arhiepiscopul de Cipru şi Mitropolitul din Paphos, au condamnat dur evenimentul şi au ameninţat cu sancţiuni canonice pe clericii care au luat parte la eveniment. Comunicatul sesiunii, dat la încheierea întâlnirii, afirmă că membrii ortodocşi, la întâlnirea lor din prima zi, "au discutat, printre altele, despre reacţiile negative faţă de dialog din partea câtorva segmente ortodoxe şi în unanimitate le-au considerat total nefondate şi inacceptabile, dând informaţii false şi înşelătoare. Toţi membrii ortodocşi ai comisiei reafirmă că dialogul continuă cu hotărârea tuturor Bisericilor Ortodoxe şi va fi continuat cu fidelitate faţă de adevăr şi faţă de Tradiţia Bisericii". Aproape în acelaşi timp, Biserica din Grecia lua poziţie împotriva segmentelor critice faţă de ecumenism. Adunarea ierarhiei, la reuniunea din 16 octombrie 2009, a declarat: "Dialogul trebuie să fie continuat, însă în cadrul normativei ecleziologice şi canonice ortodoxe, apoi mereu în acord cu Patriarhia Ecumenică, aşa cum a fost stabilit cu decizie panortodoxă. Reprezentanţii Bisericii noastre în acest dialog au cunoştinţă clară despre teologia ortodoxă, despre ecleziologie şi despre Tradiţia ecleziastică". Discuţia despre schema pregătită de comitetul mixt de coordonare va fi continuată la următoarea sesiune plenară de anul viitor. S-a decis ca sesiunea să aibă loc între 20-27 septembrie 2010 la Viena, găzduită de Arhiepiscopul de Viena, Cardinalul Christoph Schonborn. Astfel, acest important dialog înaintează, cu pas lent, dar mereu orientat spre ţinta comuniunii depline, aşa cum s-a concordat în documentul pregătitor pentru începerea dialogului dintre catolici şi ortodocşi.


14

Lumea Catholica, octombrie 2009

Biserica din Vietnam, o Biserică în creştere Autor: Gianni Valente Traducător: Oana Capan Sursa: 30Giorni, iunie/iulie 2009 Mons. Pierre Nguyen Van Nhon, Episcop al Diecezei de Da Lat, este aproape sigur: 2010 va fi anul primei vizite a unui Papă în Vietnam. Preşedintele Conferinţei Episcopale Vietnameze a punctat circumstanţele care, în opinia sa, au mărit acum posibilitatea unei vizite a Papei Benedict al XVI-lea în ţara comunistă din sudestul Asiei. "Ar fi un lucru bun pentru toţi. Pentru noi, catolicii, desigur, căci vom fi întăriţi în credinţă. Dar şi pentru guvern, care nu este împotrivă: vizita Papei ar fi un semn evident că Vietnamul acceptă diversitatea şi libertatea". Ocazia oficială a fost deja identificată: în 2010 are loc a cincizecia aniversare a stabilirii ierarhiei catolice în Vietnam, de către Papa Ioan al XXIII-lea, prin decretul din 24 noiembrie 1960, şi a 350a aniversare a constituirii primelor două vicariate apostolice ale ţării. - Dacă Papa va merge în Vietnam, ce situaţie va găsi în acest moment al istoriei? - Vedem că criza economică globală apasă şi asupra celor mai private sfere ale vieţii. Aici 90% din populaţie lucrează pământul, dar din cauza crizei economice, producţia agricolă nu mai asigură traiul. Aşadar oamenii părăsesc satele şi se înghesuie în oraşe. Îşi părăsesc familiile, locurile dragi, obiceiurile. Ca imigranţi, mulţi sunt tulburaţi de problemele cu care trebuie să se confrunte. Într-o perioadă scurtă, două milioane de imigranţi au sosit în Saigon, între care şi o sută de mii de catolici, care se simt neglijaţi şi lipsiţi de ajutor. Mulţi ajung să nu mai meargă la biserică, să nu se mai roage. Acesta este un alt efect crizei.


Lumea Catholica, octombrie 2009

15

- Dumneavoastră cum aţi devenit creştin şi apoi preot? - Familia mea a fost catolică de generaţii. În fiecare familie catolică a existat cel puţin o vocaţie religioasă. În familia mea, din şase copii, două dintre surorile mele au intrat în mănăstire şi eu am mers la seminar. Noi am crescut în simplitate. Mergeam la Liturghie aproape zilnic. Ne împărtăşeam. Ne rugam seara, şi înainte şi după masă. Acelaşi lucru se întâmpla în multe familii catolice vietnameze. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt fericit că mi-am păstrat vocaţia. - Şi acum este la fel? - Multe lucruri s-au schimbat. Pentru mulţi viaţa este acum plină de angajamente şi muncă, se merge mai puţin la Liturghie. Îi mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu, deoarece în general în familiile creştine există evlavie şi devoţiune şi astăzi. Cu o credinţă simplă, alimentată de rugăciune şi sacramente. Şi sunt mulţi oameni care devin creştini la vârsta adultă. - Cum se întâmplă de obicei acest lucru? - Mulţi devin membri ai Bisericii când se căsătoresc cu un catolic sau o catolică. Unii, mai intelectuali, trăiesc vieţi neliniştite, îşi pun întrebări, şi apoi poate se întâmplă să întâlnească pe cineva - preot, laic, călugăr - care îi ajută să găsească răspunsuri. - Este uşor să fii botezat? - Pregătirea neofiţilor necesită doi ani de catehism. Dar de obicei se pregătesc şase luni sau un an. În Dieceza mea, în fiecare an avem opt-nouă mii de botezaţi, dintre care trei mii sunt adulţi, şi cinci până la şase mii de copii din familii creştine. În Diecezele mari, sunt patru-cinci mii de botezuri la adulţi pe an. - A fi botezat pare în continuare alegerea exotică a celor care aleg o "religie apuseană"?


16

Lumea Catholica, octombrie 2009

- Cei care folosesc aceste argumente o fac din motive de propagandă sau pentru a stârni vechi controverse. Isus Cristos s-a născut în Asia. Parabolele lui sunt pline de referinţe la modurile de comportament ale popoarelor asiatice. Apoi Evanghelia a ajuns în Vietnam cu misionarii francezi şi portughezi, şi astfel unii oameni spun că este ceva străin. Alţii spun că nu, creştinismul este o religie a Orientului. Pentru mine, este probabil mai bine să nu ne pierdem timpul cu aceste dispute. Sau să nu le dăm prea mare amploare. Catolic înseamnă pentru toţi. Desigur, misiunea apostolică trebuie să ţină cont întotdeauna de natura civilizaţiei în diferitele contexte. Într-o recentă întâlnire în Thailanda, în care a fost discutată misiunea în Asia, s-a repetat faptul că este potrivit să vorbim despre viaţa lui Isus într-un mod mai în conformitate cu felul în care El însuşi a predicat în urmă cu două mii de ani, prin parabolele Sale. - Relatările despre recentele dezacorduri cu guvernul vietnamez în ceea ce priveşte restituirea proprietăţii Bisericii au primit şi ele o prea mare amploare? - Această problemă trebuie văzută în contextul istoriei ţării noastre. La un moment dat, proprietatea privată caracteriza modul de viaţă de aici. Apoi a fost introdus un sistem bazat pe proprietatea colectivă. Cu siguranţă, lumea aparţine tuturor, ceea ce Dumnezeu a creat, a creat pentru toţi. Dar a spune acest lucru poate fi abstract. Există indivizi, grupuri sociale cu drepturile lor. Dacă aceste drepturi sunt date la o parte pentru un bine mai mare, putem înţelege acest lucru. Dar dacă proprietatea este confiscată pentru a asigura că aparţine tuturor şi apoi este folosită în schimb într-un mod egoist, pentru a-i îmbogăţi doar pe unii, acest lucru nu este corect, şi nu se poate aduce ca argument binele comun. - Acest lucru s-a întâmplat cu proprietăţile care au aparţinut Bisericii? - Uneori aceste bunuri confiscate nu au fost folosite în beneficiul binelui comun. Biserica cere să îi fie restituite nu pentru sine, din dorinţa de a acumula şi a deveni bogată, ci pentru a se asigura că ele sunt folosite în beneficiul întregului popor.


Lumea Catholica, octombrie 2009

17

- Ca rezultat al disputei, au existat proteste publice în ultimele luni, în principal în Hanoi, cu Rozarii recitate în pieţe publice, şi de asemenea momente de tensiune cu poliţia. - Ştim că trebuie să negociem şi să slujim. Să negociem chiar şi atunci când este dificil, şi acest lucru cere răbdare. Negociere pentru a căuta dreptatea, şi caritate pentru a sluji binele tuturor. Există acum o oarecare libertate de acţiune, ne înţelegem unii pe alţii puţin mai bine, dar ştim că lupta continuă şi confruntarea nu ajută pe nimeni. - Relatând această situaţie, unele persoane din mass-media din occident au subliniat faptul că regimul comunist vietnamez se teme de Biserica locală. - Noi suntem Biserica. Biserica merge întotdeauna pe calea dialogului. Şi respectă autorităţile civile. Papa tocmai a spus că Biserica îi cheamă pe fiii ei să lucreze la edificarea unei societăţi juste şi unite. Biserica - a spus Papa Benedict al XVI-lea când s-a întâlnit cu noi în recenta noastră vizită ad limina - "nu intenţionează în nici un caz să îi înlocuiască pe cei de la conducere, ea doreşte doar, într-un spirit de dialog şi cooperare pline de respect, să participe în mod adecvat la viaţa naţiunii, pentru a sluji întregul popor". - În actuala situaţie istorică delicată, este recuperarea proprietăţii, aflată în centrul disputei, o prioritate atât de mare pentru Biserică? - Noi nu încercăm să dobândim proprietăţile pentru a deveni bogaţi şi puternici. Noi cerem doar minimul pentru a continua să lucrăm şi să slujim poporul nostru. Biserica creşte, şi are nevoie de un minim de mijloace pentru a-şi îndeplini misiunea apostolică şi a-i ajuta pe săraci. În vederea acestei munci pot fi utile mijloacele materiale. - Evoluţia relaţiilor dintre Biserică şi guvern în Vietnam este un model la care se poate lua aminte în depăşirea anormalităţilor trăite de comunitatea catolică din China? - Cred că în viaţa Bisericii nu este vorba de a exporta modele. Biserica vietnameză trăieşte situaţia din Vietnam. China este atât de mare, atât de complexă. Nu ştiu dacă ceea ce s-a făcut în Vietnam poate fi făcut în China.


18

Lumea Catholica, octombrie 2009

Dar dacă privim la Isus şi la Biserica aşa cum a fondat-o El, acesta este modelul pentru toţi. Isus a construit Biserica Sa pe Petru şi succesorii lui. Şi acesta este modelul care se aplică la toţi, în Vietnam, în China, în America şi oriunde altundeva. - Există însă şi diferenţe. Biserica vietnameză, de exemplu, este o Biserică umilă, nu în ultimul rând datorită istoriei prin care a trecut. - Această condiţie de umilinţă este o vocaţie pentru toţi. Întreaga Biserică trebuie să fie umilă, simplă, caritabilă, imitându-l pe Isus. Acest lucru se aplică la întreaga Biserică, chiar şi la Biserica din America, dacă este Biserica lui Cristos. - Chiar şi pe calea normalizării relaţiilor dintre Sfântul Scaun şi guvernul vietnamez alegerea răbdării umile a adus rezultate bune. Mulţi au semănat bine până acum, în tăcere, fără a dori să fie în centrul atenţiei. - Primul pas a venit de la Cardinalul Etchegaray, în 1989. De atunci, au existat vizite oficiale. Mons. Pietro Parolin, subsecretar în cadrul Secretariatului de Stat, care urmăreşte actualmente evenimentele din Vietnam, a venit să ne vadă deja de patru ori în ultimii ani. Şi s-au înregistrat rezultate tot mai bune. Ne rugăm mult, deoarece deschiderea relaţiilor diplomatice dintre Sfântul Scaun şi guvernul vietnamez ar însemna să avem un reprezentant al Papei care să fie permanent aici, nu doar o dată pe an. Încetul cu încetul acest lucru se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.


Lumea Catholica, octombrie 2009

19

Sfântul Ioan Leonardi Autor: Enrico Pepe Traducător: pr. Ioan Bişog Sursa: Editura Sapientia În Anul Preoţiei, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoinţa Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, director pr. Ştefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman", de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii. 9 octombrie Sfântul Ioan Leonardi preot, fondator (1541/1543-1609) "Nu trebuie căutat în trup ceea ce nu se poate găsi în cap; să începem cu primii - cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi parohi, cărora le-a fost încredinţată direct grija sufletelor - şi să coborâm până la ultimii, adică de la capi la copii, deoarece aceştia nu trebuie să fie neglijaţi de aceia de la care trebuie să înceapă reforma moravurilor în Biserică" (dintr-o scrisoare a sfântului către Papa Paul al V-lea, păstrată în arhiva ordinului). Carisma acestui reformator post-tridentin cu vederi foarte largi opera pentru asanarea tuturor componentelor Bisericii, în sintonie cu ceilalţi sfinţi contemporani lui, ca Filip Neri, Carol Borromeu, Iosif de Calasanz.


20

Lumea Catholica, octombrie 2009

Suflecarea mânecilor Născut la Diecimo di Borgo, la Mozzano, în provincia di Lucca, în 1541 sau 1543, a fost trimis să studieze farmacia, în acel oraş în plină agitaţie din cauza fermentului Renaşterii şi datorită predicii lui Ochino. Tânărul Leonardi nu s-a lăsat antrenat în protestul capucinului, nici în viaţa liberă a neopăgânismului ci, strălucit şi curajos cum era, a reuşit să-şi câştige stima altor tineri şi, sub conducerea unui părinte dominican, a fondat asociaţia numită a columbinilor, cu scopul de a-şi sufleca mânecile, şi, în loc să piardă timpul în discuţii, a se pune în slujba săracilor, a bolnavilor, a pelerinilor şi, mai presus de toate, a preda copiilor doctrina catolică. Între timp, creştea în el dorinţa de a se consacra total lui Dumnezeu, şi astfel a cerut să intre la franciscani, dar aceştia nu l-au primit. Confesorul său l-a sfătuit atunci să se pregătească pentru preoţie. Ioan a lăsat deoparte studiile de farmacie şi le-a început pe cele teologice. Un reformator în toate domeniile Sfinţit preot în 1571, Episcopul i-a încredinţat biserica San Giovanni della Magione, din Lucca. Ajutat de columbinii săi, a instituit o şcoală de cateheză pentru copiii din cartier, care a avut un aşa succes, încât Episcopul i-a încredinţat învăţarea doctrinei creştine mai întâi în toate bisericile din Lucca, şi apoi în cele din întreaga Dieceză. Pentru a-şi împlini această misiune, el a fondat Societatea Doctrinei Creştine, care primea laici şi laice dornici de a se dedica predării catehezei copiilor şi celor mari. Aprobată de Episcopul diecezan şi apoi de Papa Clement al VIII-lea, ea s-a răspândit foarte rapid, mai întâi la Lucca şi apoi chiar şi la Roma şi Napoli. Pentru aceşti cateheţi şi pentru parohi, Leonardi a scris un opuscul care a avut multe ediţii: Doctrina creştină învăţată de parohi în parohiile lor copiilor oraşului Lucca şi Diecezei sale. A ţinut cont, însă, de faptul că în timp ce cateheţii, prin exemplul şi învăţătura lor, nu numai că formau pentru viaţa creştină grupuri numeroase de copii şi tineri, dar operau în acelaşi timp şi multe convertiri printre cei adulţi, nu existau preoţi pregătiţi să culeagă asemenea roade în ministerul Spovezii şi al direcţiunii spirituale. A fondat atunci


Lumea Catholica, octombrie 2009

21

"Confraternitatea Preoţilor Reformaţi" (1574), care mai târziu (1614) a fost aprobată de Papa Paul al V-lea, sub numele de "Clericii Regulari ai Maicii lui Dumnezeu". Vântul persecuţiei Când tânăra congregaţie era în plină afirmare şi număra între membrii ei chiar şi persoane ilustre, s-a iscat persecuţia. Unii clerici laxişti şi alţi laici care deţineau puterea politică în oraş, simţindu-se ameninţaţi de opera de reformă şi de ascendentul pe care sfântul îl dobândea înaintea poporului, s-au coalizat împotriva lui Leonardi. I-au declarat război deschis, ajungând până acolo încât l-au privat pe el şi comunitatea sa de alimentarea cu cele necesare pentru existenţă şi l-au constrâns astfel să ceară de pomană. Leonardi, deşi constrâns să se mute într-o biserică mai puţin centrală, nu s-a dat bătut, şi pentru că se bucura de sprijinul Episcopului care, între timp, a aprobat tânăra congregaţie. Încurajat de acest decret diecezan, s-a dus îndată la Roma, pentru a obţine aprobarea pontificală. Adversarii, profitând de absenţa sa, au obţinut două succese împotriva lui: magnaţii oraşului, printr-un decret, l-au expulzat pentru totdeauna din Lucca, pe motiv că a tulburat ordinea publică; în afara unor vorbe rele, ei au reuşit să semene dezbinare nu numai între credincioşi, ci chiar şi în comunitatea sfântului. Leonardi nu s-a mirat de sentinţa nedreaptă a judecătorilor din Lucca. Lea cerut în zadar să dovedească acuzele aduse împotriva lui, dar a fost profund îndurerat de rana provocată în congregaţia sa în formare de infidelitatea unora dintre fiii săi; o rană pe care de mai multe ori a încercat să o vindece printr-o generoasă caritate, dar fără succes. La Roma, pentru întreaga Biserică Să se întoarcă la Lucca, în acel moment, nu era un lucru prudent, şi a rămas astfel la Roma. Oraşul toscan pierdea pe unul dintre cei mai buni apostoli ai săi şi Roma câştiga unul dintre cei mai valizi colaboratori în reforma bisericească deja în act. De fapt, Papii timpului apreciau nu numai


22

Lumea Catholica, octombrie 2009

sfinţenia lui Leonardi, ci şi calităţile sale diplomatice, astfel încât i-au încredinţat misiuni foarte delicate şi dificile, unde alţi prelaţi nu reuşiseră. A fost trimis în Regatul de Napoli, pentru a rezolva o problemă spinoasă legată de sanctuarul Madonna dell'Arco, în Dieceza de Nola. Odată rezolvată controversa, a trebuit să se oprească mai mult timp în oraşul napolitan, deoarece a contractat o boală. Întors la Roma, a obţinut din partea Senatului din Lucca, prin medierea Colegiului Cardinalilor, să se poată întoarce în oraşul său natal, unde însă nu a rămas mult timp, deoarece Papa Clement al VIII-lea, după ce a aprobat congregaţia sa, l-a însărcinat cu o altă dificilă misiune: reforma abaţiei Montevergine, de lângă Benevento. Printr-o muncă lungă şi răbdătoare de câţiva ani, Leonardi a readus ordinea în această veche şi glorioasă abaţie, cu care erau în legătură numeroase alte mănăstiri benedictine din zonă. După ce a suspendat unele mănăstiri lipsite de numărul canonic al membrilor şi a restabilit ordinea în celelalte, înlocuind diferiţi superiori şi chiar pe abate, a readus Montevergine la adevărata sa menire de centru de spiritualitate benedictină. Lucca era între timp în continuare în război. Abia ales superior al congregaţiei pentru a doua oară, s-a produs o adevărată revoltă în oraş, şi el, de dragul păcii, a trebuit să renunţe. Papa, pentru a le arăta celor din Lucca cât de mult îl preţuia, l-a numit vizitator apostolic în oraşul rebel. Situaţia, în loc să se îmbunătăţească, s-a înrăutăţit şi mai mult, deoarece Leonardi era privit ca un inchizitor şi călugării săi ca nişte spioni. Viaţa lor devenise imposibilă şi unii, în intenţia de a salva această congregaţie în formare, s-au îndepărtat de directivele fondatorului. Acesta, după ce a făcut tot ce era cu putinţă, cu dragostea care îl ajuta să uite orice nedreptate suferită, fără a reuşi să readucă armonia între ai săi, s-a întors la Roma cu inima îndurerată. Aici îl aştepta misiunea de a reforma Ordinul Valombrosan şi de a-l conforma exigenţelor tridentine pe acela al slujitorilor şi al Şcolilor Pioase. În această perioadă, l-a cunoscut pe Sfântul Iosif de Calasanz şi a stabilit cu el o prietenie atât de profundă încât, timp de mai mulţi ani, cele două ordine călugăreşti fondate de ei au rămas unite.


Lumea Catholica, octombrie 2009

23

Ajutorul frăţesc al Sfântului Filip Neri Chiar dacă Leonardi nu a pierdut niciodată speranţa de a face pace cu oraşul Lucca, el a fost sfătuit să deschidă o casă la Roma, unde se bucura de respectul Papei şi avea atâţia prieteni. Comunitatea preoţilor reformaţi, cei mai credincioşi fondatorului, s-a stabilit la Santa Maria in Portico, şi noua congregaţie a fost pusă sub protecţia Cardinalului Baronius. Acesta, urmând sfatul lui Filip Neri, a voit ca Leonardi să fie din nou ales superior general, în ciuda protestelor continue ale celor din Lucca, şi s-a străduit în toate felurile să favorizeze dezvoltarea noii fundaţii. Erau timpuri de mare fervoare misionară şi Leonardi dorea şi el să îi trimită pe unii dintre fiii săi în ţări îndepărtate, dar Sfântul Filip Neri l-a descurajat, spunându-i că lucrul cel mai urgent pentru acel moment era să aştepte consolidarea congregaţiei sale la Roma. Sfatul s-a dovedit a fi providenţial, deoarece acolo, peste puţin timp, Leonardi avea să-l întâlnească pe preotul spaniol G.B. Vives şi, împreună cu el, a fondat seminarul ce va pregăti la Roma preoţi pentru misiuni. A luat astfel fiinţă ceea ce mai târziu a devenit Collegio Urbano de Propaganda Fide. Aceasta a fost ultima operă ieşită din inima şi din mintea Sfântului Ioan Leonardi. În 1609, îngrijind oameni bolnavi de ciumă, a contractat boala şi a murit la 8 octombrie în acelaşi an. Sfinţenia sa eroică a fost atestată prin profunda convingere a Sfântului Filip Neri, a Cardinalului Baronius, a Sfântului Iosif de Calasanz, a preotului Vives şi a atâtor altora care au împărtăşit cu el neliniştile şi bucuriile pentru reformarea Bisericii. A fost înmormântat în Santa Maria in Campitelli şi, în 1938, a fost declarat sfânt.


24

Lumea Catholica, octombrie 2009

Cum a fost executat un preot al muncitorilor Autor: Wlodzimierz Redzioch Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore romano, 19-20 octombrie 2009 La 19 octombrie 1984, pr. Jerzy Popieluszko, un preot tânăr din Varşovia, din parohia Sfântul Stanislav Kostka, a fost invitat în oraşul Bydhoszcz, pentru a participa la întâlnirea de rugăciune a cercului local al pastoraţiei muncitoreşti. Mai întâi a celebrat Sfânta Liturghie, apoi a comentat misterele de durere ale Rozariului. A terminat cu următoarele cuvinte: "Să ne rugăm pentru a fi liberi de spaimă, însă, înainte de toate, pentru a fi liberi de dorinţa de răzbunare şi de violenţă". După întâlnire, pr. Jerzy a hotărât să se întoarcă acasă, deşi ora era târzie. Călătorea cu maşina condusă de un anume Waldemard Chrostowski. În apropierea unui sătuc numit Gorsk, maşina lor a fost oprită de poliţia rutieră - dar erau agenţi ai serviciilor de securitate poloneze. Aceştia din urmă, după ce i-au pus cătuşe şoferului, lau doborât pe preot cu un lovitură în cap, i-au pus căluş în gură, l-au aruncat în portbagaj şi au plecat imediat. Chrostowski a reuşit într-un fel să scape din maşină fugind şi a dat alarma despre răpire. Fuga şoferului pr. Popieluszko nu a făcut să se schimbe planul criminal al serviciilor de securitate. Mai întâi l-au legat în aşa fel încât orice mişcare făcea îi strângea funia din jurul gâtului. În cele din urmă l-au aruncat în Vistula cu un sac plin de pietre legat de un picior. Medicul care avea să facă, după aceea, autopsia pe cadavrul pr. Popieluszko a mărturisit că niciodată nu a văzut un om cu asemenea leziuni ale organelor interne. Telejurnalul din seara zilei de 20 octombrie a dat o scurtă ştire despre răpirea preotului, iar imediat după aceea pentru cel răpit a fost celebrată o Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Stanislav Kostka şi a început


Lumea Catholica, octombrie 2009

25

privegherea perpetuă: mii de persoane s-au rugat zi şi noapte pentru a-l avea din nou teafăr pe pr. Jerzy. Din păcate, la 30 octombrie, a sosit vestea dramatică a găsirii trupului preotului, şi la 3 noiembrie s-au desfăşurat la Varşovia funeraliile victimei. Peste cinci sute de mii de persoane venite din toată Polonia au participat în tăcere absolută la funeraliile pr. Popieluszko, care a devenit pentru polonezi "simbolul luptei pentru adevăr", "simbolul luptei dezarmate a binelui împotriva răului sistemului totalitar comunist". Viitorul capelan al mişcării Solidaritatea s-a născut la 14 septembrie 1947, în satul Okopy, în nord-estul Poloniei (aproape de Bialystok), într-o familie profund religioasă. Climatul de spiritualitate creat de părinţii lui, Marianna şi Wladyslaw, l-a plăsmuit din copilărie şi aceasta a favorizat maturizarea vocaţiei sale preoţeşti. Astfel, după examenul de bacalaureat, a intrat în Seminarul mare din Varşovia şi a început să frecventeze cursurile de filozofie şi teologie. În acele timpuri, autorităţile comuniste încercau să creeze tot felul de obstacole în calea formării seminariştilor şi căutau în toate modurile să îi facă să renunţe la studiile teologice. Înainte de toate îi obligau să facă doi ani de dur serviciu militar obligatoriu, în unităţile speciale create anume pentru elevii din seminarii. Pentru aceasta, la începutul celui de-al doilea an de studiu, Popieluszko a fost chemat în armată şi a făcut stagiul militar în anii 1966-1968 la Bartoszyce. Acest aşa-numit serviciu militar consta în exerciţii inutile: militarii trebuiau să sape tranşee, pentru a le umple cu pământ imediat după aceea; trebuiau să se târască pe pământ, de preferinţă în noroi, dar, înainte de toate, erau obligaţi să participe la cursuri continue de îndoctrinare politică. Unii nu rezistau la aceste batjocuri şi cădeau psihologic renunţând la preoţie. Dar nu acesta a fost şi cazul lui Popieluszko. El nu îşi ascundea niciodată convingerile religioase, ci chiar se poate spune că în această situaţie dificilă a devenit un fel de lider spiritual, promovând iniţiative şi momente de rugăciune. Dar a plătit cu preţ mare această atitudine a sa. Adesea era pedepsit: una dintre pedepse consta în faptul de a rămâne mai multe ore în picioare cu tot harnaşamentul - care cântărea până la 30 de kilograme - şi cu picioarele goale chiar şi iarna; o altă pedeapsă umilitoare consta în a curăţa cu periuţa de dinţi băile din cazarmă. Doi ani de batjocuri de acest tip nu l-au slăbit psihologic şi moral pe Popieluszko, dar i-au ameninţat grav sănătatea.


26

Lumea Catholica, octombrie 2009

În seminar, a tratat cu mare seriozitate pregătirea sa la preoţie şi a cultivat viaţa de rugăciune. De altfel, trebuie spus că în privinţa studiului, la început îi era greu, şi numai în ultimii doi ani de studiu s-a îmbunătăţit în mod clar, îndeosebi în domeniul biblic şi dogmatic. Popieluszko a fost sfinţit preot în anul 1972 şi a început imediat slujirea pastorală pentru studenţi în biserica universitară Sfânta Ana. Din păcate, condiţiile lui de sănătate erau mereu precare şi în anul 1980 a fost acceptat ca rezident în parohia Sfântul Stanislav Kostka din capitală, de către pr. Teofil Bogucki, un paroh foarte dinamic şi cunoscut. Era un timp de mari schimbări politice şi sociale, timpul Solidarităţii. De vreme ce parohia nu era departe de marile oţelării, Popieluszko a început - ca urmare a mandatului dat de Episcopul său - să asigure asistenţă pastorală muncitorilor. Era o experienţă nouă, care la început îl lăsa perplex, pentru că nu cunoştea lumea muncitorească. Însă muncitorii l-au acceptat foarte bine pe acel preot mic şi bolnăvicios, cu voce slabă, care îi spovedea, celebra pentru ei Euharistia şi, uneori, boteza pe unii dintre ei care se converteau. La 13 decembrie 1981, când în Polonia a fost declarată legea marţială, pr. Jerzy a organizat în parohie celebrările euharistice numite "Liturghii pentru patrie". Deja cu câţiva ani înainte, parohul Bogucki introdusese în parohie tradiţia celebrării Liturghiei de seară din ultima duminică a lunii pentru intenţiile patriei. Pr. Popieluszko a continuat această tradiţie şi în "starea de război". La Liturghiile lui, masele de persoane erau atrase de bunătatea lui, de atitudinea lui deschisă spre ceilalţi, de modul său de a vorbi. Liturghiile lui pentru patrie au devenit cunoscute nu numai la Varşovia, ci în toată Polonia - la ele participau chiar şi 15-20 de mii de persoane -, de aceea pr. Jerzy a devenit un personaj cunoscut, şi din această cauză incomod, pentru autorităţile comuniste. Însă el nu era un activist social sau politic, ci un preot catolic fidel faţă de Evanghelie. Ceea ce proclama era conţinut în doctrina socială a Bisericii, în învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea şi ale defunctului primat polonez, Sardinalul Stefan Wyszynski. Dar pentru că orice sistem totalitar se sprijină pe frică şi pe intimidare, iar pr. Jerzy în schimb elibera mulţimea de frica sistemului, era considerat de comunişti un duşman de moarte.


Lumea Catholica, octombrie 2009

27

Cazul capelanului Solidarităţii este un exemplu elocvent pentru modul în care lupta cu religia prevedea şi eliminarea fizică a "duşmanilor". La 24 septembrie 1984, şefii serviciilor secrete poloneze au luat decizia de a închide definitiv "cazul Popieluszko". Au fost pregătite mai multe variante: primul atentat, făcut la 13 octombrie, în timpul călătoriei de la Danzica la Varşovia nu a reuşit, al doilea însă a reuşit. Şi la 19 octombrie preotul a fost răpit, torturat şi aruncat în Vistula. Asasinii - Piotrowski, Chmielewski, Pekala - făceau parte din echipele speciale ale Ministerului de Interne. Membri echipelor speciale - persoane profund îndoctrinate, convinse că acţionează pentru binele sistemului comunist şi al patriei erau destinate pentru acţiunile deosebit de "murdare" şi "delicate". Pentru ei a asasina un preot, duşman ideologic, era ceva normal şi - încă şi mai mult - lăudabil. Astfel au făcut-o cu o brutalitate nemaiauzită şi din ură faţă de credinţa pe care preotul o reprezenta. Trebuie să adăugăm că adevăraţii mandatari ai delictului, relatat cu detalii macabre de asasini în decursul unui proces dramatic, nu au fost niciodată judecaţi. Ucigaşii au fost condamnaţi, dar cu pedeapsă redusă. Acum deja au ieşit din închisoare. Începând din ziua găsirii trupului, a început să se răspândească faima de sfinţenie a martirului. Au început să vină veşti despre numeroase haruri atribuite mijlocirii sale şi, împreună cu ele, şi cererile de a deschide cauza canonică de beatificare. Acest proces, deschis de Cardinalul Jozef Glemp, Primat al Poloniei şi Arhiepiscop de Varşovia, a început la 8 februarie 1997. Faza diecezană a investigaţiei a durat patru ani şi apoi documentaţia a fost trimisă în Vatican, la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, şi deschisă la 3 mai 2001. După aceea, a fost redactată aşa-numita Positio super martyrio, un rezumat al tuturor dovezilor documentare privind martiriul pr. Popieluszko, pentru a fi discutat de Cardinalii şi teologii din Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. În octombrie 2008, Arhiepiscopul de Varşovia, Kazimierz Nycz, a dus Sfântului Părinte o copie de la Positio, împreună cu o scrisoare a întregului episcopat polonez, în care Episcopii atrag atenţia asupra importanţei beatificării pr. Popieluszko pentru Biserică şi pentru Polonia. Bineînţeles, această scrisoare poate avea ca rezultat doar examinarea de către Congregaţie a cauzei pr. Jerzy înaintea altora, fără a afecta verdictul final. (Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)


28

Lumea Catholica, octombrie 2009

Dar dacă preotul nu crede în transsubstanţiere? Autor: pr. William P. Saunders Traducător: Radu Capan Sursa: CatholicHerald.org Întrebare: Dacă un preot nu crede în transsubstanţiere, cei care se împărtăşesc la Liturghia celebrată de el primesc cu adevărat Trupul şi Sângele lui Cristos? Răspuns: Pentru a răspunde la această întrebare trebuie mai întâi să ne mirăm: cum ar putea un preot să nu creadă în transsubstanţiere? Desigur, miza nu este pur şi simplu cuvântul transsubstanţiere (folosit de al patrulea Conciliu de la Lateran pentru formularea Crezului, dar şi de Conciliul din Trento în "Decretul despre Preasfânta Euharistie"). Miza este semnificaţia extraordinară a acestui cuvânt: "Deoarece Cristos Răscumpărătorul nostru a spus că acesta este cu adevărat Trupul Său care se oferă sub speciile pâinii şi vinului, a fost mereu convingerea Bisericii lui Dumnezeu, iar acest Sfânt Conciliu o declară din nou, că prin consacrarea pâinii şi vinului are loc o schimbare a întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului Domnului nostru Cristos şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui Său. Această schimbare Sfânta Biserică Catolică a găsit de cuviinţă pe bună dreptate să o numească transsubstanţiere" (Trento). Pe scurt, a nega transsubstanţierea este o erezie. O astfel de necredinţă îl face pe preot eretic, dar este şi semnul unei crize de identitate. Să nu uităm că prin Sacramentul Hirotonirii preotul împărtăşeşte preoţia lui Cristos şi, de aceea, acţionează în persoana lui Cristos. Identitatea preotului devine foarte clară atunci când celebrează Jertfa Liturghiei. Liturghia face prezentă în mod sacramental jertfa veşnică şi mereu actuală a lui Cristos de pe cruce. Aşa după cum iubitul


Lumea Catholica, octombrie 2009

29

Papă Ioan Paul al II-lea scria: "Biserica trăieşte mereu din jertfa răscumpărătoare; [...] jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental, în fiecare comunitate care o oferă prin mâinile slujitorului hirotonit" (Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 112). Credinciosul nu trebuie să uite că fără preot nu poate exista Liturghie. Catehismul Bisericii Catolice subliniază foarte frumos în acest sens: "Slujitorul consfinţit prin Sacramentul Preoţiei este asemenea 'chipului' lui Cristos Preotul" (nr. 1142). Ce se întâmplă deci dacă un preot, deşi hirotonit în mod valid, nu crede în Preasfânta Euharistie? Ce se întâmplă dacă el crede că ceea ce se întâmplă la Liturghie are doar o valoare simbolică iar el este doar un actor într-o scenetă? În timp ce preotul conferă un Sacrament, oricare ar fi Sacramentul, Cristos însuşi este cel care acţionează. De exemplu, când un preot botează un copil, în realitate Cristos este cel care botează copilul: "(Sacramentele) sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează, El acţionează în sacramentele Sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică" (CBC, nr. 1127). De aceea, toate Sacramentele operează prin puterea ritului sacramental complet. Termenul tehnic teologic folosit pentru această înţelegere este ex opere operato, însemnând că atunci când un sacrament este celebrat în mod valid, folosindu-se materia şi forma adecvate, atunci acel sacrament conferă harul simbolizat. Problema atitudinii de credinţă a preotului este veche. La începutul secolului al IV-lea a apărut erezia donatistă, care susţinea că validitatea unui Sacrament depinde de dreapta credinţă a slujitorului şi de starea lui de har. Pentru donatişti, un preot care este eretic sau în păcat de moarte nu poate să ofere în mod valid un Sacrament; de aceea, un copil care a fost botezat de un astfel de preot trebuia după ei rebotezat. Sf. Augustin, unul dintre cei care s-au opus ereziei donatiste, face diferenţa - în lucrarea "In Ioannis evangelium tractatus" - între acţiunea lui Cristos şi acţiunea slujitorului în acordarea unui Sacrament: Cristos acţionează în virtutea puterii Sale, pe când slujitorul acţionează în virtutea puterii încredinţate lui de Cristos. De aceea "cei pe care Iuda i-a botezat, de fapt Cristos i-a botezat. La fel atunci, cei care au fost botezaţi de un beţiv sau de un ucigaş sau de un adulter, dacă a fost Botezul lui Cristos atunci însuşi Cristos i-a botezat" (5,18).


30

Lumea Catholica, octombrie 2009

Aceasta nu înseamnă că atitudinea de credinţă a preotului faţă de Sacramente poate fi bagatelizată. Sf. Augustin scria astfel despre preoţii care nu sunt în starea de har şi cu credinţa cuvenită când celebrează Sacramentele: "Cât îl priveşte pe slujitor, el trebuie pus în aceeaşi tabără cu diavolul. Darul lui Cristos nu este însă deloc profanat: ceea ce vine de la El îşi păstrează puritatea, iar ceea ce trece prin El rămâne pur şi atinge solul fertil. [...] Puterea spirituală a Sacramentului este comparabilă cu adevărat cu lumina: cei care sunt luminaţi o primesc în puritatea ei, şi dacă trebuie să treacă prin fiinţe pângărite, ea însăşi nu se pângăreşte" (5, 15). De aceea validitatea şi eficacitatea Sacramentului nu depinde de sfinţenia sau de credinţa preotului; validitatea şi eficacitatea sunt independente de natura subiectivă a slujitorului. Ca să răspundem în sfârşit întrebării, trebuie să subliniem două principii importante. În primul rând, Sacramentul trebuie să fie acordat valid, cu materia şi în forma cuvenită - pe care credincioşii ar trebui să le cunoască pentru fiecare Sacrament în parte, în virtutea catehezei pe care au primito. În al doilea rând, slujitorul trebuie să aibă intenţia de a face ceea ce Biserica intenţionează, fapt vizibil prin acordarea în mod valid a Sacramentului, de exemplu în cazul Euharistiei prin rostirea cuvintelor consacrării asupra pâinii şi vinului. De aceea, dacă preotul în cauză este eretic şi are o criză de identitate, dar celebrează valid Liturghia, atunci credincioşii vor primi cu adevărat Trupul, Sângele, Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos prin Preasfântul Sacrament. Fără această certitudine, dată de cele două principii tocmai enunţate, credincioşii rămân într-o stare de nesiguranţă privitor la primirea unui Sacrament. * ** Lectură suplimentară (din Catehismul Bisericii Catolice) IV. Celebrarea liturgică a Euharistiei 1346. Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. Ea se desfăşoară în două momente mari care formează o unitate originară:


Lumea Catholica, octombrie 2009

31

- adunarea, liturgia Cuvântului, cu lecturile, omilia şi rugăciunea universală; - liturgia euharistică, cu prezentarea pâinii şi a vinului, aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc împreună «un singur act de cult [2013]»; într-adevăr, masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu cât şi a Trupului Domnului [2014]. 1348. Se adună cu toţii. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. În fruntea ei este Cristos însuşi, protagonistul Euharistiei. El este marele preot al Noului Legământ. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. Reprezentându-l pe El, episcopul sau preotul (acţionând in persona Christi Capitis - «în persoana lui Cristos-Capul») prezidează adunarea, ia cuvântul după lecturi, primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. Toţi iau parte activă la celebrare, fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile, cei care aduc ofrandele, cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: Amin. 1349. Liturgia Cuvântului conţine «scrierile profeţilor», adică Vechiul Testament, şi «amintirile apostolilor», adică scrisorile lor şi Evangheliile; după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu [2016], şi la punerea lui în practică, urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii, după cuvântul Apostolului: «Vă îndemn deci, înainte de toate, să aduceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte» (1 Tim 2, 1-2). 1350. Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar, uneori în procesiune, pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot, în numele lui Cristos, în jertfa euharistică, în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină «luând pâinea şi potirul». «Numai Biserica poate aduce Creatorului, acest prinos curat, oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui [2017]». Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşează darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. În


32

Lumea Catholica, octombrie 2009

jertfa sa, El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. 1351. De la început, creştinii aduc, împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie, darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. Obiceiul colectei [2018], mereu actual, se inspiră din exemplul lui Cristos care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi [2019]. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare; ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează iar acesta ajută pe orfani şi văduve, pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai, pe cei închişi şi pe străinii care se află printre noi: într-un cuvânt, el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi [2020]. 1352. Anafora. Cu rugăciunea euharistică, rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare, ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă, Biserica aduce mulţumiri Tatălui, prin Cristos, în Duhul Sfânt, pentru toate lucrările lui, pentru creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească, îngerii şi toţi sfinţii, o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt; 1353. la epicleză, ea cere Tatălui să trimită pe Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale [2021]) asupra pâinii şi vinului, ca să devină, prin puterea lui, Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşează epicleza după anamneză); în relatarea instituirii, puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental sub chipul pâinii şi vinului Trupul şi Sângele lui, jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna; 1354. în anamneza care urmează, Biserica reaminteşte patima, învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus; ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său care ne împacă cu El;


Lumea Catholica, octombrie 2009

33

în rugăciunile de mijlocire, Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă, din cer şi de pe pământ, a celor vii şi a celor morţi, şi în comuniune cu Păstorii Bisericii - Papa, Episcopul diecezei, preoţii şi diaconii lui - şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. 1355. În împărtăşanie, precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii, credincioşii primesc «pâinea din cer» şi «potirul mântuirii», Trupul şi Sângele lui Cristos care s-a dat «pentru viaţa lumii» (In 6, 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost, conform expresiei vechi, «euharistizate»,«noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi, dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos [2022]».


34

Lumea Catholica, octombrie 2009

Sfântul Paul a inventat creştinismul? Autor: Carl E. Olson Traducător: Oana şi Radu Capan Sursa: This Rock, iulie-august 2009 Cine a fondat cu adevărat creştinismul? A fost Isus Cristos, aşa după cum cred majoritatea creştinilor? Sau Sf. Paul a inventat o mitologie elaborată - neruşinată şi căutând propriile interese, spun unii - care a denaturat învăţăturile autentice ale lui Isus? Dacă ideea vă pare nebunească, aruncaţi o privire pe JustGiveMeTheTruth.com, unde se spune că "Paul a fost întruparea lui Satana", că "Paul nu a fost niciodată recunoscut ca Apostol de Discipolii lui Isus" şi că "Paul a acţionat pentru distrugerea şi anularea a tot ceea ce a făcut Isus şi discipolii Săi". Iar pe BigIssueGround.com citim despre "Paul şi inventarea creştinismului", în care un Muhammed îl prezintă pe acesta ca fiind "un om care a pretins că a avut o viziune". Cu citate luate chiar din Scriptură, autorul încearcă să demonstreze că Paul a "fabricat" învăţături, şi încheie citând un profesor de teologie din Zurich, care afirmă: "Dacă acesta este creştinismul, atunci acest creştinism a fost fondat de Sf. Paul, nu de Domnul nostru" (în cartea "Isus sau Paul"). Un scurt istoric Dacă ar fi doar aceste situri web, nu ar merita să consumăm prea mult timp şi multă energie cu această teorie. Dar ea a fost adoptată de mulţi intelectuali ai zilelor noastre, printre care chiar şi biblişti. Rădăcinile teoriei ne întorc în timp în jumătatea secolului al XVIII-lea, în timpul influentei Şcoli Tubingen de critică istorică. Deşi David Strauss (18081874), autorul faimoasei "Vieţi a lui Isus" (1835), este mai faimos astăzi, lucrările hegelianului Ferdinand Christian Baur (1792-1860) au fost cele


Lumea Catholica, octombrie 2009

35

care au provocat separarea dintre Isus şi Paul. Baur s-a folosit de teoria dialectică a lui Hegel pentru a susţine că creştinismul primar a fost marcat de două teze opuse: "creştinismul paulin" şi "creştinismul petrin", şi că o sinteză a celor două a fost realizată în secolul al II-lea. În prefaţa la cartea sa "Paul: viaţa şi lucrarea sa", din 1845, Baur scria: "Avansez afirmaţia - pe care de-a lungul timpului am susţinut-o cu dovezi - că presupusa relaţie armonioasă dintre Apostolul Paul şi creştinii evrei, cu Apostolii lor în frunte, este neistorică, şi că acest conflict dintre cele două părţi, pe care trebuie să îl recunoaştem, a intrat mai adânc în viaţa Bisericii primare decât se vrea să se creadă." Mai mulţi teologi (în special germani şi protestanţi) au mers mai departe pe calea deschisă de Baur. Merită amintite în special două nume: filosoful Friedrich Nietzsche (18441900) şi teologul luteran Georg Friedrich Eduard William Wrede (18591906). Deşi Nietzsche, în "Anticristul" (1895), îl ridiculiza pe Isus, şi-a rezervat ura pentru "creştinismul lui Paul", care, afirmă el, este radical diferit de ceea ce a învăţat Isus. Pentru Nietzsche, Paul "reprezintă geniul urii, viziunea urii, logica neînduplecată a urii. Ce nu a sacrificat acesta pentru ură! În primul rând l-a sacrificat pe Mântuitor: l-a bătut în cuie pe propria sa cruce. Viaţa, exemplul, învăţătura, moartea lui Cristos, semnificaţia şi legea întregii Evanghelii - nimic nu a rămas neatins după ce acest falsificator al urii le-a redus pentru uzul personal. [...] Creştinismul este formula ce depăşeşte şi însumează toate cultele subterane de toate felurile, al lui Osiris, al Marii Mame, al zeului Mithra". Nietzsche recunoaşte un geniu al lui Paul, şi anume geniul de a fi sintetizat credinţe divergente în ceea ce noi astăzi numim creştinism. Wrede a fost un înfocat practicant al criticii istorice, argumentând în "Secretul mesianic" (1901) că Isus nu a pretins niciodată că ar fi Mesia. Evanghelia lui Marcu, credea Wrede, l-a prezentat pe Isus ca fiind un Mesia secret, deşi era un simplu învăţător şi făcător de minuni. În cartea sa "Paul" (1907), Wrede scria că a existat "o enormă prăpastie în acest Om (Isus) şi Fiul paulin al lui Dumnezeu", şi că credinţa lui Paul într-o "fiinţă celestă" şi într-un "mântuitor divin" înainte să creadă în Isus îl fac pe Paul "al doilea fondator al creştinismului". Mai departe el susţine că Paul, deşi evreu, a construit o teologie în esenţa ei elenistă.


36

Lumea Catholica, octombrie 2009

Noi variaţii pe aceeaşi temă Această linie de argumente a fost dusă mai departe în ultimele decenii de autori care intenţionează să demonstreze că dacă Paul a fost "fondatorul" sau "creatorul" creştinismului, atunci Isus nu a fost Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Un bun exemplu la nivel popular este lucrarea "Paul: mintea apostolului" (1997), a lui A.N. Wilson, care îl prezintă pe Paul ca fiind un mitologizator complicat şi enigmatic. "Geniul lui Paul şi geniul colectiv al 'Bisericii primare' a fost mitologizarea lui Isus", afirmă Wilson. Deoarece Paul nu doar era educat, ci şi a călătorit mult, el "avea un bagaj lingvistic mai bogat, o experienţă mitică mai bogată, în timp ce alţi scriitori ai Noului Testament aveau mitologiile limitate la folclorul evreiesc". Wilson afirmă că "nu se poate spune că Paul a inventat o nouă religie, ci că a fost capabil să se folosească de implicaţiile mitologice ale unei vechi religii şi de moartea unui practicant anume al acestei religii pentru a construi un mit cu reverberaţii mult mai largi decât limitatul iudaism palestinian". Şi continuă susţinând că pentru Paul, faptele şi detaliile istorice sunt de mic interes: "Istoricitatea lui Isus devine neimportantă din momentul în care Paul a avut propria apocalipsă". Cu alte cuvinte, Wilson este mai nuanţat şi mai sofisticat decât Dan Brown, dar împărtăşeşte la bază aceleaşi convingeri. (În paranteză fie spus, Wilson a revenit mai apoi la creştinism, renunţând complet la ideile expuse mai sus.) O abordare similară găsim în "Făcătorul de mituri: Paul şi inventarea creştinismului" (1986), de Hyam Maccoby, autor evreu. Teza centrală a lui Maccoby este că "Paul nu a fost niciodată un rabin fariseu, ci un aventurier cu un trecut neclar" şi că "Isus nu a avut intenţia să fondeze o nouă religie". Paul, insistă autorul evreu, "şi nu Isus, a fost fondatorul creştinismului", bazându-se pe "miturile păgâne cu zei care mor şi învie şi pe miturile gnostice ale răscumpărătorilor coborâţi din cer". În fine, mai recent avem o lucrare cu aceeaşi concluzie: "Paul, fondatorul creştinismului" (2002), semnată de Gerd Ludemann, teolog german care admite că actualmente nu mai este creştin.


Lumea Catholica, octombrie 2009

37

Unde sunt referinţele? Majoritatea celor care pretind că Paul a creat creştinismul bazându-se pe o figură mitică a lui Cristos, cu puţin, dacă nu chiar fără fundament în realitatea istorică, indică spre numărul mic de referinţe la învăţătura şi viaţa lui Isus din scrierile pauline. În timp ce Paul aminteşte des de moartea şi învierea lui Isus - evident teme centrale pentru el - nu spune aproape nimic despre familia, naşterea, botezul, miracolele, parabolele şi discursurile lui Isus. Paul spune în câteva locuri că transmite informaţii sau instrucţiuni primite "de la Domnul" (1Corinteni 7,10-11; 9,14; 11,2325; 14,37; 2Corinteni 12,9; 1Tesaloniceni 4,15-17), dar nu îl citează direct pe Isus. Criticii susţin că el îşi bazează presupusa autoritate apostolică aproape exclusiv pe pretinsele revelaţii personale. În plus, se întreabă de ce Paul nu îl citează pe Isus în locurile unde aceasta i-ar fi spre ajutor. De exemplu, când Paul afirmă "eu ştiu şi sunt convins în Domnul Isus că nici un lucru nu este necurat în sine însuşi, ci este necurat numai pentru cel care gândeşte că e necurat" (Romani 14,14), de ce nu se referă la învăţătura lui Isus despre mâncare şi curăţie (Marcu 7,17-23)? Scrierile şi activitatea lui Paul Se pot face câteva observaţii importante relativ la acuzele de mai sus. În primul rând, scrisorile lui Paul sunt cel mai adesea de natură ocazională; cu alte cuvinte, ele sunt scrise pentru a dezbate anumite probleme curente şi frământări ale Bisericilor fondate de el. Astfel, epistolele sale sunt în primul rând texte cu îndemnuri şi mai puţin cu argumentări. Nici una dintre ele, la urma urmelor, nu este adresată ne-credincioşilor; ele nu sunt evanghelizatoare prin natura lor, ci urmăresc să îndemne, să încurajeze, să corecteze, să păstorească. De aceea, mulţi biblişti cred că Paul nu avea nevoie să citeze din învăţăturile lui Isus, pe care, spune David Wenham în "Paul, urmaşul lui Isus sau fondatorul creştinismului?", "el şi cititorii săi le cunoşteau bine. În scrisorile sale, sarcina lui este să dezbată ceea ce este neclar, nu să repete ceea ce este deja foarte familiar." În timp ce acest argument pentru tăcere este neconvingător pentru numeroşi critici, el se intersectează cu o a doua observaţie, făcută de N.T. Wright în "Ce a spus cu adevărat Paul: a fost Paul din Tars adevăratul fondator al creştinismului?", şi anume că Isus şi Paul au avut roluri diferite în "drama escatologică" a istoriei mântuirii.


38

Lumea Catholica, octombrie 2009

Acest argument se bazează pe prioritatea şi validitatea Evangheliilor, susţinând că dacă Isus cu adevărat a fost Mesia, a proclamat şi a stabilit Împărăţia lui Dumnezeu, a murit şi a înviat din morţi, s-a înălţat la cer, atunci a fost complet unic. Prin urmare, învăţăturile şi viaţa lui trebuiau să fie primul lucru transmis prin învăţătură şi predicare orală, liturgie şi exemplu (vezi Catehismul Bisericii Catolice, 76-79). Paul s-a văzut pe sine a fi un "slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu" (Romani 1,1); prin urmare, argumentează Wright, el nu a repetat pur şi simplu "vestirea unică şi irepetabilă a lui Isus despre împărăţie, înaintea confraţilor săi evrei. Ceea ce căutăm nu este o paralelă între două mesaje abstracte. Este continuitatea corespunzătoare dintre două persoane care trăiesc, şi sunt conştiente că trăiesc, în momente diferite ale timpului escatologic" (181). Isus credea în faptul că a fost trimis de Dumnezeu pentru "a duce istoria lui Israel la apogeul său" şi Paul credea în faptul că Isus a reuşit în această misiune cerească, prin care a încheiat un legământ. Paul nu a fost interesat să înfiinţeze o nouă religie, un nou sistem etic sau un amestec sincretist de religii ale misterelor. El, subliniază Wright, "în mod deliberat şi conştient a transpus în viaţă realizările lui Isus" (181). Sau, cu propriile lui cuvinte: "După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra, dar fiecare să aibă grijă cum construieşte. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos" (1Corinteni 3,10-11). Şi parte a acestei munci - a acestei participări la ceea ce a realizat Isus prin moartea şi învierea Sa - a fost pună în aplicare şi să trăiască realitatea acestei mântuiri în multe contexte culturale diferite, incluzând Palestina, Grecia, Asia Mică şi Roma. În cuvintele biblistului James Dunn, specialist în Noul Testament, "tradiţia despre Isus" a fost "o tradiţie vie, o tradiţie evident adaptabilă la diferitele nevoi şi la diferitele contexte" (citat în Legenda Isus de Paul Rhodes Eddy şi Gregory A. Boyd, 229-30). Acea tradiţie a fost înrădăcinată în fapte istorice, dar a fost trăită în prezent, cu convingerea că Isus era Domnul Domnilor înviat şi viu. Autorii lucrării "Legenda Isus: Cazul credibilităţii istorice a tradiţiei sinoptice despre Isus" arată de asemenea că Paul scrie despre "blândeţea şi bunătatea lui Cristos" (2Corinteni 10,1), precum şi despre profunda Lui


Lumea Catholica, octombrie 2009

39

umilinţă (Filipeni 2,5-7), şi că Paul "în mod consecvent a prezentat viaţa lui Isus - şi propria lui viaţă, modelată după viaţa lui Isus - ca exemple de urmat (cf. 1Corinteni 11,1). În această lumină, nu poate fi privită ca o coincidenţă faptul că gândirea lui Paul, propria-i atitudine şi propriul lui comportament se aseamănă îndeaproape cu ceea ce găsim la Isus din Evanghelii" (209). Acest lucru este în special remarcabil deoarece arată că Paul l-a înţeles pe Isus ca o persoană reală, istorică, nu ca pe o figură a unui mântuitor mitic, cu puţină sau chiar fără legătură cu viaţa pământească. Pentru evreii şi grecii din primul secol deopotrivă, era evidentă posibilitatea pentru o comunitate sau un grup să imite caracterul şi comportamentul cuiva doar dacă acea persoană era reală şi viaţa sa cunoscută. Aceasta este în parte şi motivaţia pentru care au fost scrise Evangheliile: pentru a păstra şi prezenta cuvintele lui Isus, astfel încât, în cuvintele lui Paul, cititorii "să fie asemenea chipului Fiului său" (Romani 8,29; cf. 1Corinteni 11,1). Cristos cel viu Cardinalul Jean Danielou (1905-74), mare teolog, specialist în patristică, a scris despre cum îl înţelege Paul pe Isus în lucrarea "Cristos şi noi" (1961). El susţine că "era complet inutil să se insiste pe detaliile umane ale vieţii lui Isus; în primul rând pentru că ele nu erau puse în dubiu în cercul lui Paul, şi în al doilea rând pentru că nu ele contau cel mai mult". Danielou evident nu nega importanţa faptelor istorice, ci doar sublinia existenţa unor priorităţi. "Ceea ce conta era mărturia izvorâtă din suveranitatea lui Isus. De aceea, chiar dacă menţionează elemente din istoria lui Isus, Paul accentuează întotdeauna semnificaţia teologică". Danielou subliniază pericolul perceperii lui Isus ca o simplă figură istorică măreaţă, o figură a trecutului. "Evanghelia personală a lui Paul este proclamarea faptului că Isus trăieşte." Nu aceasta este Evanghelia criticilor care cred că Paul a fost fondatorul şi inventatorul creştinismului. În măsura în care ei recunosc vreo Evanghelie, nu o consideră decât un mit - poate însufleţitor, fascinant, şi chiar admirabil - dar numai un mit. Dar pentru Paul şi pentru toţi creştinii, Isus nu este un mit, ci este viu şi real, "o piatră de poticnire" pentru mulţi, "dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1Corinteni 1,2324).


40

Lumea Catholica, octombrie 2009

Zece motive contra avortului chimic Autor: Mons. Giampaolo Crepaldi Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 22 octombrie 2009 Problema vieţii este în centrul doctrinei sociale a Bisericii, aşa cum a indicat în mod clar Papa Benedict al XVI-lea în Enciclica Caritas in veritate. Este în centru pentru că se referă în mod radical la demnitatea persoanei şi pentru că de modul în care este tratată tema respectării vieţii umane depind toate celelalte probleme sociale. Pe ce se va construi viaţa comunitară dacă conştiinţa noastră este "de acum incapabilă să cunoască umanul" (Caritas in veritate, nr. 75) şi dacă noi cedăm în faţa "absolutismului tehnicii"? Observatorul internaţional Cardinal Van Thuân despre doctrina socială a Bisericii propune un decalog împotriva pilulei RU486, pe care o consideră expresie a unei culturi dezagregatoare, care distruge pasiunea pentru viaţă şi loveşte până la origini semnificaţia faptului de a fi împreună. 1. Un avort este întotdeauna un avort. Modalitatea - chimică sau chirurgicală - prin care se realizează nu schimbă natura sa de "delict abominabil", deoarece nu variază caracterul voluntar de a provoca eliminarea unei fiinţe umane nevinovate. 2. Avortul chimic nu este mai puţin periculos pentru sănătatea femeii. Ştirile demonstrate cu privire la 29 de morţi care fac referinţă directă la folosirea pilulei RU488 sunt o realitate care arată că această metodă este de zece ori mai periculoasă decât cea chirurgicală pentru sănătatea femeii. Desigur, ambele sunt la fel de letale pentru viaţa celui zămislit.


Lumea Catholica, octombrie 2009

41

3. Pare un medicament, dar este numai o otravă. Pilula Mifepriston, numită RU486 de industria farmaceutică Roussel-Uclaf care a studiat-o şi o produce, apare în literatură din 1982 şi este un hormon steroid sintetic care înlocuieşte progesteronul, hormonul care susţine sarcina, făcându-l ineficace: prin urmare embrionul moare sau, dacă supravieţuieşte, de cele mai multe ori are daune grave în dezvoltare şi handicapuri grave: acesta este motivul pentru care, în Franţa, femeile semnează un modul care le angajează să recurgă la avortul chirurgical dacă "pilula" nu ar ajunge să îşi facă efectul complet. Asocierea dintre mifepriston şi prostaglandin nu are nici o acţiune terapeutică, nu vindecă nici o boală, nu desfăşoară nici o acţiune benefică; are un singur scop: să elimine prin moartea sa un embrion uman. 4. "Pilula" pentru a avorta banalizează avortul. A folosi un produs chimic, în plus catalogat ca medicament, induce două erori dramatice: a considera că avortul este un lucru uşor şi că face parte din cadrul terapiilor medicale. Faptul că nu este uşor îl demonstrează experienţele relatate de femei, marile suferinţe care rămân necunoscute şi pot să se manifeste chiar după mulţi ani. Şi este o gravă minciună a induce să se creadă că sarcina este o "boală" care se poate "îngriji", adică să fie eliminată, printro opţiune medicală. O sarcină este prezenţa unei noi fiinţe umane, nu este o durere de cap sau o răceală: nu se tratează în acelaşi mod! 5. RU486 constrânge femeia la singurătate. Mifepristonul este dat femeii care îl ia personal; după câteva ore apar dureri şi hemoragie care trebuie să fie supravegheate şi monitorizate personal, şi apoi trebuie să fie prezentate la o vizită succesivă la medic, în timpul căreia este prescrisă o a doua "pilulă" care ajută expulzarea definitivă a embrionului. Perioada de timp în care se întâmplă toate acestea poate să dureze de la trei la cincisprezece zile, cu mare variabilitate individuală a simptomelor dureroase, pentru care oricum pot să fie prescrise calmante, care se iau tot personal. Nu este posibil ca tot parcursul să fie realizabil în spital, date fiind ar fi costurile foarte mari ale unei internări atât de prelungite: şi acest lucru face ca femeia să fie total singură în gestionarea avortului, aşa cum se întâmplă în avortul "clandestin". 6. Nu este mult timp pentru o reflecţie corespunzătoare. Pilulele sunt date femeilor în perioade în mod necesar scurte, trebuind să fie luate în


42

Lumea Catholica, octombrie 2009

primele 49 de zile ale sarcinii pentru ca să fie eficace, nepermiţând o reflecţie articulată cu privire la decizia definitivă. Legea 194/78, care reglementează în Italia avortul voluntar, prevede să fie lăsat un timp corespunzător pentru evaluarea situaţiilor, a posibilelor alternative şi ajutoare pe care femeia cu sarcină dificilă le poate primi. RU486 grăbeşte, scurtează termenele, apare şi prin tempoul său ca o "soluţie" rapidă, aproape un automatism: sunt însărcinată - nu vreau copilul - iau pilula. 7. Desfăşoară o acţiune care educă prost. Care poate să fie rezultatul educativ al unei mentalităţi de banalizare a acţiunilor, dacă nu deresponsabilizarea? Dacă este posibil din punct de vedere tehnic, şi necenzurabil din punct de vedere etic, acceptat cu dezinvoltură şi chiar numit "progres" şi "cucerire de civilizaţie" faptul că, în faţa unei dificultăţi în sarcină, modul cel mai simplu pentru a rezolva problemele este acela de "a lua o pastilă", cum este posibil să se educe la responsabilitate? 8. Reprezintă o ideologie. Speranţa, nici măcar prea ascunsă, este ca această modalitate chimică să devină calea normală pentru a avorta şi care chiar poate înlocui contracepţia, astfel încât să se poată recurge la ea în mod obişnuit. Mentalitatea de recurgere la avort de fiecare dată când contracepţia eşuează este unul dintre efectele colaterale cele mai periculoase ale aşa-numitului "control al naşterilor". Într-un viitor apropiat, dacă într-adevăr ar fi folosită RU486 la prima apariţie a sarcinilor, avortul ar deveni, încă mai mult decât astăzi, mijlocul obişnuit de planificare familiară, cu o pierdere foarte gravă a percepţiei demnităţii vieţii umane. 9. Nefiind un medicament, nu se poate impune medicilor să o prescrie. Adesea se asociază dreptul la obiecţia de conştiinţă a medicului şi a lucrătorului sanitar exclusiv cu o intervenţie directă. Administrarea de medicamente este văzută în mod tendenţial ca indiferentă în evaluarea etică, pentru că fiecare alege şi acţionează personal în luarea unui medicament; această "pilulă" nu este un medicament şi cu atât mai puţin nu "salvează viaţa", dimpotrivă: de aceea efectul său (avortul direct şi voluntar) cade pe deplin sub evaluarea conştiinţei fiecăruia. În mod deosebit, orice medic trebuie să fie liber să se disocieze şi să refuze prescrierea ei, care ar fi o cooperare activă şi conştientă la un act considerat nedrept şi ilicit.


Lumea Catholica, octombrie 2009

43

10. Un avort este mereu un avort şi numai avort. În pofida răspândirii, în pofida numerelor atât de impunătoare încât împiedică percepţia lui reală, în pofida înşelării semantice de a-i schimba numele (întrerupere voluntară a sarcinii), în pofida eforturilor pentru a-l face neobservat, banal, rutinar, avortul rămâne un act nedrept în mod grav, un doliu care trebuie depăşit, o rană care trebuie vindecată. A pierde conştiinţa acestui fapt nu schimbă realitatea faptelor: un fapt este un fapt. În ciuda tuturor ideologiilor. (Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)


44

Lumea Catholica, octombrie 2009

Sfinţii patroni ai Bătrânului Continent Autor: Sandro Magister Traducător: Radu Capan Sursa: www.chiesa O expoziţie extraordinară a fost deschisă în Roma cu sfinţii patroni ai Bătrânului Continent. Martiri şi confesori, călugări şi fecioare, îngeri şi regi, pictaţi de mari artişti. Alături de lucrări semnate de nume precum Van Eyck, Memling, Mantegna, Caravaggio, Tiziano, Veronese, Van Dyck, Murillo sau Tiepolo se află şi tabloul "Sf. Ludovic, Regele Franţei, şi un paj", pictat de El Greco în 1585, şi păstrat la Muzeul Louvre din Paris. Rege şi creştin exemplar, Ludovicul lui El Greco prezintă întâlnirea - uneori fericită, alteori problematică - dintre "civitas" şi "ecclesia", dintre putere şi har. Tocmai acesta este titlul expoziţiei inaugurate la 7 octombrie 2009 în Palazzo Venezia de către preşedintele Italiei şi secretarul de stat al Vaticanului: "Putere şi har. Sfinţii patroni ai Europei". Premierul Silvio Berlusconi a lansat ideea unei astfel de expoziţii în timpul audienţei avute la Papa Benedict al XVI-lea în iunie 2008. Sfântului Părinte i-a plăcut ideea, astfel că iniţiativa s-a întors la autorul ei, iar acum este realitate. Iniţiatorul expoziţiei este un tânăr preot dintr-un mic sat de trei sute de suflete din Illegio, Carnia. Numele lui este Alessio Geretti. Expoziţia despre sfinţii patroni ai Europei este cea mai recentă "creaţie" a sa, după expoziţii similare pe teme precum Revelaţia, Geneza, Apocrifele, expoziţii ce au adus în atenţia publicului opere de artă valoroase inclusiv prin mesajul bogat pe care îl transmit. În acest caz, apelul la sfinţii patroni ai naţiunilor Europei în viziunea unor mari artişti nu se reduce la oferirea unei viziuni despre istoria bimilenară


Lumea Catholica, octombrie 2009

45

a acestui continent, istorie marcată în mod profund de credinţa creştină. Mai mult decât să vorbească despre trecut, expoziţia este un strigăt către Europa contemporană care pare a-şi fi uitat rădăcinile şi afişează o atitudine de indiferenţă faţă de religie. Pr. Alessio Geretti spune în catalogul expoziţiei: "În Europa pluralismului şi democraţiei, sfinţenia este cea mai convingătoare formă pe care o poate lua religia. Vieţile sfinţilor conving fără să constrângă. Cred cu tărie că în aceste vremuri care, după cum afirma Papa Paul al VI-lea, nu au nevoie atât de mare de învăţători cât de mărturisitori - sfinţii sunt cei care au capacitatea de a vorbi inimilor oamenilor şi de a submina cultura dominantă, demascându-i lipsa de umanitate." În fine, expoziţia se adresează şi Bisericii, subliniază acelaşi pr. Geretti, unei Biserici "a cărei înnoire postconciliară a fost caracterizată de un curent nefericit de iconoclasm, care a golit bisericile, catehezele, predicarea, dar şi unele date din calendar de referinţele la sfinţi care timp de secole au hrănit viaţa de credinţă a creştinilor". Cu pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea, această tendinţă de "purificare" a catolicismului de devoţiunile faţă de sfinţi a cunoscut o răsturnare radicală. Defunctul Pontif a ridicat mai mulţi sfinţi şi fericiţi la cinstea altarelor decât toţi predecesorii săi de la Conciliul din Trento încoace puşi la un loc. Şi ce sfinţi! Două nume ies în mod special în evidenţă: Padre Pio de Pietrelcina şi Maica Tereza de Calcutta. Cu venirea Papei Benedict al XVI-lea, sublinierea acordată sfinţilor nu s-a diminuat. Congregaţia vaticană responsabilă de această problemă are pe rol peste 2.000 de cauze de beatificare şi de canonizare. Ultima călătorie a Papei în afara Italiei a avut punctul culminant în celebrarea din 28 septembrie de la Stara Boleslav, în ziua şi pe locul martiriului Sfântului Venceslau, sfântul patron al Cehiei. O naţiune în care decreştinarea Europei este în cel mai avansat stadiu, două treimi din populaţie declarându-se ca fiind fără vreo afiliere religioasă. Mărturie despre valoarea sfinţilor pentru creştinii de astăzi stă şi opţiunea Papei Benedict al XVI-lea pentru catehezele tradiţionale de miercuri: el explică mulţimilor "cine" este Biserica prin prezentarea vieţilor şi învăţăturilor sfinţilor ei. A început cu Apostolii. A continuat cu Părinţii Răsăritului şi Apusului. Iar acum se opreşte asupra marilor învăţaţi ai teologiei medievale.


46

Lumea Catholica, octombrie 2009

Mai jos aveţi lista completă a sfinţilor patroni ai Europei: mai întâi cei numiţi pentru întregul continent, de Papa Paul al VI-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea, iar apoi patronii pentru fiecare ţară în parte. * **

Sfinţii patroni ai Bătrânului Continent,conform Bisericii Catolice • • • • • • • • • •

Europa: Sf. Benedict de Norcia; Ss. Ciril şi Metodiu; Sf. Brigita a Suediei; Sf. Ecaterina de Siena; Sf. Tereza Benedicta a Crucii Albania: Preasfânta Fecioară Maria, Maica Bunului Sfat Andorra: Sf. Macarie; Preasfânta Fecioară Maria de Meritxell Armenia: Sf. Apostol Bartolomeu; Sf. Grigore Iluminătorul Austria: Sf. Leopold; Sf. Koloman; Sf. Florian; Sf. Severin, abate Bielorusia: Sf. Arhanghel Mihail Belgia: Sf. Willibrord; Sf. Lutgardis Bosnia Herţegovina: Sf. Ilie Bulgaria: Ss. Ciril şi Metodiu; Sf. Ivan de Rila Cehia: Sf. Adalbert; Sf. Venceslau; Ss. Ciril şi Metodiu; Sf. Procopie; Sf. Vitus; Sf. Ioan Nepomuk; Sf. Ludmila


Lumea Catholica, octombrie 2009 • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

• • •

47

Cipru: Sf. Apostol Barnaba Croaţia: Sf. Iosif Danemarca: Sf. Ansgar; Sf. rege Canute al IV-lea Elveţia: Sf. Nicolae de Flue Estonia: Sf. Meinhard Finlanda: Sf. Henric de Uppsala Franţa: Preasfânta Fecioară Maria a Înălţării; Sf. Martin de Tours; Sf. Ioana d'Arc; Sf. Tereza de Lisieux Georgia: Sf. Nino; Sf. Gheorghe Germania: Sf. Ansgar; Sf. Bonifaciu; Sf. Arhanghel Mihail Grecia: Sf. Apostol Paul; Sf. Andrei; Sf. Nicolae de Mira Liciei Irlanda: Sf. Patrick; Sf. Bridget de Kildare; Sf. Columba de Therryglass Islanda: Sf. Ansgar; Sf. Thorlak Italia: Sf. Francis de Assisi; Sf. Ecaterina de Siena Letonia: Sf. Meinhard Liechtenstein: Sf. Lucius de Chur Lituania: Sf. Cazimir; Sf. Gheorghe; Sf. Hyacinth; Sf. Stanislaus Kostka; Sf. Adalbert; Sf. Bruno de Koln; Fer. Kinga Luxemburg: Preasfânta Fecioară Maria, Mângâietoarea îndureraţilor; Sf. Willibrord; Sf. împărăteasă Cunegunda Macedonia: Ss. Ciril şi Metodiu; Sf. Clement de Ohrid Malta: Sf. Apostol Paul Marea Britanie: Sf. Gheorghe; Sf. Andrei Moldova: Preasfânta Fecioară Maria, Maica Bunului Sfat Monaco: Sf. Devota Muntenegru: Ss. Ciril şi Metodiu Norvegia: Sf. Olaf; Sf. Magnus de Orknei Olanda: Sf. Willibrord Polonia: Preasfânta Fecioară Maria, Regina Poloniei; Sf. Adalbert; Sf. Episcop Stanislaus; Sf. Stanislaus Kostka; Sf. Andrei Bobola; Fer. Kinga Portugalia: Neprihănita Zămislire; Sf. Anton de Lisabona; Sf. Francisc Borgia; Sf. Arhanghel Gabriel România: Sf. Apostol Andrei Rusia: Sf. Apostol Andrei; Sf. Vasile cel Mare; Sf. Nicolae de Mira Liciei; Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. Vladimir; Ss. Ciril şi Metodiu; Sf. Cazimir; Sfinţi Îngeri Păzitori; Sf. Tereza de Lisieux San Marino: Sf. diacon Marin; Sf. Agatha


48

• • • • • • • • •

Lumea Catholica, octombrie 2009 Serbia: Sf. Ştefan; Sf. Sabbas Slovacia: Preasfânta Fecioară Maria, Maica Durerilor; Sf. Ioan Nepomuk Slovenia: Preasfânta Fecioară Maria, Ajutorul Creştinilor Spania: Neprihănita Zămislire; Sf. Iacob Suedia: Sf. Brigita a Suediei; Sf. rege Eric Turcia: Sf. Apostol Ioan; Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. Gheorghe; Sf. Roch Ucraina: Sf. Vladimir; Sf. Iosafat Ungaria: Preasfânta Fecioară Maria, Magna Domina; Sf. Ştefan, rege Vatican: Sf. Apostol Petru * **

Lectură suplimentară după un material Radio Vatican Sfinţii Patroni ai Europei sunt şase. Cine sunt şi de ce era nevoie de atât de mulţi? Papii Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au proclamat 6 sfinţi Patroni ai Europei, trei sfinţi şi trei sfinte, dorind să sublinieze rolul creştinismului în construirea Europei şi, mai mult, să arate că dacă Bătrânul Continent are un suflet, atunci acesta este reprezentat de creştinism, în care un loc de primă importanţă îl ocupă sfinţenia. Până în 1964, Europa nu avea patroni cereşti. În acel an, la 24 octombrie, Papa Paul al VI-lea îi desemna primul: Sfântul Benedict din Norcia. El a trebuit să vegheze singur asupra Continentului până în 1980, când Papa Ioan Paul al II-lea i-a pus alături fraţii Ciril şi Metodiu, apostoli ai slavilor. Şi întrucât Casa-Europa nu putea fi reprezentată doar de bărbaţi, Papa însuşi în 1999 a desemnat alături de cei trei sfinţi tot atâtea sfinte: Brigita Suediei, Ecaterina din Siena şi Edith Stein - călugăriţa carmelitană Tereza Benedicta a Crucii. În felul acesta, Patronii au devenit şase. Dacă numărul lor este atât de mare, este de presupus că Europa noastră a ajuns într-o stare critică, şi are absolută nevoie de protectori... Dar adevărul e mai


Lumea Catholica, octombrie 2009

49

puţin banal. Papii, în proclamarea atâtor Patroni pentru ocrotirea unui Continent bătrân şi dezorientat, îşi propuneau cel puţin două obiective: să atragă atenţia creştinilor europeni asupra unor figuri valide şi diversificate nu doar de "făuritori" ai Europei de ieri, ci şi "modele" pentru europenii de astăzi. Studiind aceste figuri, creştinii sunt invitaţi să redescopere cum aceşti sfinţi au edificat Europa în timpurile lor şi să îi imite în timpurile noi. Prezentăm pe scurt profilul celor şase Sfinţi Patroni ai Europei. •

Benedict din Norcia (480-547) este părintele monahismului în Occident. Renumită este Regula sa cu insistenţa asupra echităţiiaequitas şi discreţiei-discretio, concentrate apoi de tradiţia benedictină în motoul "Ora et labora - Roagă-te şi munceşte". Trei sunt instrumentele, potrivit Papei Paul al VI-lea, folosite de Benedict şi călugării săi pentru evanghelizare: Crucea - legea lui Cristos, cartea - cultura şi plugul - munca manuală. Aceasta rămâne moştenirea benedictină pentru continentul european: cultura, agricultura, finanţele, bunele maniere, toţi egali şi fraţi. Ciril (827-869) şi Metodiu (825-885), fraţi din Salonic, traduc Biblia în limba paleoslavă şi în această limbă celebrează Liturghia. Trei sunt meritele acestor precursori ai ecumenismului: aportul la cultura lumii slave, angajarea pentru unitatea Bisericii, contribuţia la naşterea Europei. Brigita Suediei (1303-1373), din familie aristocratică, tânără soţie şi mamă a opt copii, întemeiază la Roma Ordinul Preasfântului Mântuitor. Este copatroană a Europei - potrivit Papei Ioan Paul al II-lea - datorită mai multor raţiuni: a fost model în viaţa laică, expertă a realităţii creştine europene, înzestrată cu forţă profetică. Ecaterina din Siena (1347-1380), la vârsta de 16 ani, intră în al Treilea Ordin al Sfântului Dominic şi începe să ducă în casa ei o viaţă austeră. Mica ei chilie devine cenaclu de artişti, intelectuali, călugări şi ea, deşi analfabetă, devine îndrumătorul lor spiritual. Se luptă pentru pace, pentru întoarcerea Papei la Roma de la Avignon, pentru reforma Bisericii. Învăţătura ei se concentrează în jurul a trei aspecte: drumul spiritual exemplar, angajarea pentru reforma moravurilor, intervenţia pe lângă cei puternici ai pământului pentru o societate inspirată din valorile creştine.


50

Lumea Catholica, octombrie 2009 Tereza Benedicta a Crucii (1891-1942), Edith Stein în starea civilă, evreică şi atee la vârsta de 15 ani, studiază filozofia cu Edmund Husserl, se converteşte la catolicism, în 1933 intră în Carmelul din Koln, Germania, şi moare în camerele de gazare din lagărul de exterminare de la Auschwitz. Personalitatea ei sintetizează drama europeană a secolului XX: prin viaţa sa de gânditoare, mistică şi martiră a stabilit o punte între rădăcinile ebraice şi adeziunea la Cristos, a susţinut dialogul cu gândirea filozofică contemporană, a înălţat stindardul respectului - al toleranţei - al primirii între oameni pentru o societate mai fraternă.

Aşadar, şase Patroni declaraţi astfel pentru că au contribuit la a construi Europa. Dar în ce sens pot fi imitaţi? În legătură cu ce ar putea face fiecare dintre noi pentru Europa, nu există sfaturi. Fiecare învaţă de la cei şase observându-i din punctul său de vedere, personal şi irepetabil. Eventual, toţi putem împărtăşi sugestia pe care Ecaterina din Siena o dădea ucenicilor ei spirituali, şi anume curajul aspiraţiilor şi proiectelor: "Să nu ne mulţumim cu ceea ce e mic, deoarece Dumnezeu aşteaptă lucruri mari".


Lumea Catholica, octombrie 2009

51

Sfinţii, prietenii noştri (luna octombrie) Autor: Manastur1Vest.cnet.ro În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul "Coborârea Spiritului Sfânt", din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat "Sfinţii, prietenii noştri". În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna octombrie 2009. Sf. Tereza de Lisieux 1 octombrie (calendarul latin) Biografie Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873; părinţii ei, Zelie şi Ludovic, au dorit să intre în mănăstire, dar, dându-şi seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut cinci fete, pe care leau crescut în spiritul valorilor creştine, încurajându-le pe fiecare în vocaţiile lor. Cea mai mică fată a lor a fost Tereza, care la doar 15 ani a intrat într-o mănăstire carmelitană. Deşi şi-a trăit tot restul vieţii între zidurile unei mănăstiri, în inimă a purtat mereu lumea întreagă, dorind să fie martiră, apostol, misionar, doctor pentru Cristos. Citind capitolul 12 din prima Scrisoare către Corinteni, în care Sf. Pavel arată o cale care le întrece pe toate, calea iubirii, ea a găsit răspunsul la aspiraţiile ei, exclamând: "Vocaţia mea este iubirea!" Şi-a pus vocaţia în practică semănând pretutindeni acte de iubire, deoarece înţelegea că, slujindu-i pe cei care erau în mănăstire, îi slujea şi iubea, de fapt, pe toţi oamenii de pretutindeni.


52

Lumea Catholica, octombrie 2009

În noaptea din Vinerea Sfântă a anului 1896, au început să îi apară primele semne ale tuberculozei, boală incurabilă pe timpul acela. A intrat în fericirea veşnică la 30 septembrie 1897, după o lungă perioadă de suferinţă, înconjurată fiind de surorile sale din Carmelul din Lisieux. A murit spunând: "Dumnezeul meu, te iubesc!" Manuscrisele Terezei au apărut sub forma unei cărţi intitulată "Istoria unui suflet", publicată în milioane de exemplare, în peste 60 de limbi. În această carte Tereza descrie calea care a condus-o la sfinţenie în doar 24 de ani: "Calea cea Mică", a încrederii depline şi a abandonării totale în braţele Bunului Dumnezeu. A fost canonizată de Papa Pius al XI-lea în 1925. Mai apoi a fost declarat Patroană a misiunilor şi Învăţătoare a Bisericii. Părinţii Terezei au fost beatificaţi împreună în 2008. Visul Sfintei Tereza de a merge în lumea întreagă s-a împlinit după moarte: relicvele ei sunt purtate în pelerinaj în lumea întreagă, în 2002 venind şi în România. Citat Isus a aşezat înaintea ochilor mei cartea naturii şi am înţeles că toate florile pe care le-a creat sunt frumoase... Am înţeles că dacă toate florile mici ar voi să fie trandafiri, natura şi-ar pierde podoaba ei de primăvară, câmpiile n-ar mai fi smălţuite cu floricele... La fel este şi în lumea sufletelor, care este grădina lui Isus. El a voit să creeze marii sfinţi care pot fi asemuiţi cu crinul sau cu trandafirul, dar i-a creat şi pe cei mici care trebuie să se mulţumească să fie păpădii sau violete, menite să înveselească privirile Bunului Dumnezeu atunci când şi le coboară pe pământ; perfecţiunea constă în a-i împlini voia, în a fi ceea ce vrea El să fim... Învăţătură Sfânta Tereza de Lisieux ne-a arătat că putem fi sfinţi şi fără fapte extraordinare, doar făcând voia lui Dumnezeu oriunde am fi, oricât de mici am fi. Viaţa ei ne provoacă să înţelegem că fiecare acţiune a noastră trebuie să fie un act de iubire. Urmându-i exemplul, să ne abandonăm cu încredere în Domnul, aşa cum un copil se aruncă cu încredere în braţele părinţilor săi. Sfântă Tereza a Pruncului Isus, roagă-te pentru noi!


Lumea Catholica, octombrie 2009

53

Sfântul Apostol Toma 3 iulie (calendarul latin) 6 octombrie (calendarul bizantin) Biografie Apostolul Toma, căruia pe nedrept îi adăugăm aproape întotdeauna supranumele de "necredinciosul", este celebru pentru scurta şi luminoasa lui mărturisire de credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Până atunci nici unul dintre Apostoli nu îi spuseseră lui Isus "Dumnezeu". Noul Testament ne mai oferă câteva informaţii despre Toma, puţine dar interesante. Când, spre sfârşitul vieţii sale publice, Isus a dorit să urce la Ierusalim, deşi ştia că acolo îl aşteaptă moartea, Apostolii nu înţelegeau această decizie a Învăţătorului lor. Toma a luat iniţiativa, spunând: "Să mergem şi noi să murim împreună cu el". El răspundea astfel la chemarea lui Isus: "Cine vrea să vină după mine, să îşi ia crucea şi să mă urmeze". Tot Toma a fost cel care, întrerupându-l pe Isus cu întrebarea "Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?", a obţinut de la Acesta binecunoscutele cuvinte: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă mă cunoaşteţi pe Mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl". Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, Toma a predicat învăţătura şi taina lui Cristos în ţinutul îndepărtat al Indiei, pe coasta Malabar, şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. În India există o comunitate creştină străveche, "Creştinii Sfântului Toma", comunitate ce foloseşte ritualul liturgic numit "siromalabar". Astăzi există aproape 4 milioane de catolici siro-malabarezi, majoritatea în statul Kerala. Moaştele lui Toma sunt însă păstrate în oraşul Edessa (Turcia). În virtutea meseriei care i-a fost atribuită, aceea de constructor, Toma este reprezentat uneori în artă cu o riglă şi un echer în mână. În evul mediu, el a fost considerat patronul arhitecţilor, al zidarilor şi al pietrarilor.


54

Lumea Catholica, octombrie 2009

Povestioară În timp ce predica în India, Toma a fost adus într-o zi în faţa maharajahului Gundafor, căruia i-a spus că îi poate construi un palat mai frumos decât cel pe care îl are în prezent. Maharajahul i-a dat bani în acest scop, bani pe care însă Toma i-a împărţit săracilor. Interesându-se într-o zi despre mersul lucrărilor la palat, maharajahul a aflat că nu i se construieşte nici un palat. A dispus atunci închiderea lui Toma. Într-o noapte, maharajahul a avut însă un vis: un înger l-a condus în cer, arătându-i acolo un palat foarte frumos şi spunându-i că este al lui. Maharajul a înţeles atunci cine este de fapt Toma şi s-a convertit la credinţa în Isus Cristos, propovăduită de el, şi l-a eliberat din închisoare. Rugăciune Toma a crezut când a văzut rănile lui Isus. Pentru el, rănile au fost cea mai mare dovadă a faptului că acesta era cu adevărat Isus, Isus care a suferit şi a murit, Isus care a înviat din mormânt. Cristos cel Înviat ne arată şi nouă urmele rănilor din palmele Sale şi din coasta Sa. Acestea ne vorbesc cel mai elocvent despre iubirea Lui pentru noi! Prea mult timp am fost duri cu Toma. El este de fapt purtătorul nostru de cuvânt. Văzând urmele rănilor, nu putem decât să spunem împreună cu Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Sfinte Toma, roagă-te pentru noi! Sfântul Ignaţiu de Antiohia, episcop martir 17 octombrie (calendarul latin) 20 decembrie (calendarul bizantin) Biografie Despre viaţa lui Ignaţiu, numit şi Teoforul, adică purtător de Dumnezeu, ştim puţine lucruri, dar felul în care a întâmpinat moartea ne descoperă un suflet plin de credinţă şi dragoste faţă de Cristos. S-a născut în jurul anului 50 în Siria. A avut legături cu unii dintre apostolii lui Isus şi a fost al treilea Episcop al Bisericii din Antiohia. S-a remarcat prin lupta împotriva


Lumea Catholica, octombrie 2009

55

numeroaselor erezii ale acelor vremuri, care negau divinitatea lui Cristos sau Taina Euharistiei. Ignaţiu a luptat şi pentru deosebirea mai clară a creştinismului de iudaism, susţinând printre altele înlocuirea sabatului evreilor cu ziua de duminică, Ziua Domnului. A compus mai multe scrisori către diferite comunităţi creştine, în care de regulă sublinia două idei: necesitatea unităţii în jurul Episcopului şi tăria în credinţă în faţa ideilor eretice. Se pare că în aceste scrisori Sf. Ignaţiu a folosit pentru prima oară expresia de Biserică Catolică, pentru a sublinia ideea de universalitate a Bisericii fondate de Cristos. Şi tot prin scrisori şia îmbărbătat credincioşii să fie soldaţi ai lui Cristos în contextul persecuţiilor vremii, desfăşurate la cererea împăraţilor romani Domiţian şi mai apoi Traian. Acesta din urmă, învingându-i pe sciţi şi pe daci, a dorit să uniformizeze cultul religios în Imperiul Roman, cerând tuturor să se închine la aceiaşi zei. Oricine nu respecta porunca urma să fie ucis. Evident, Ignaţiu a sfidat ordinul şi a continuat să se închine lui Dumnezeu şi să ceară acest lucru şi credincioşilor săi. Astfel, nu după mult timp a fost arestat şi trimis la Roma. În drumul său spre capitala imperiului roman, Ignaţiu a fost întâmpinat la fiecare oprire de creştinii de acolo, pe care i-a îmbărbătat şi care l-au îmbărbătat. "Vă aduc la cunoştinţă că voi muri cu bucurie pentru Dumnezeu", spunea el. "Pentru mine cereţi doar tăria interioară şi exterioară, să fiu creştin nu numai cu gura, ci şi cu inima; nu numai cu numele, ci şi cu fapta. Pentru că numai atunci voi putea fi numit creştin şi voi fi găsit fidel când voi dispărea din această lume." În jurul anului 110 a ajuns la Roma, unde Traian îşi sărbătorea victoriile în Coloseum prin aşazisele spectacole ce constau în luptele dintre gladiatori şi fiare sălbatice. La finalul lor, creştinii arestaţi din diversele părţi ale imperiului roman erau aruncaţi în scenă pentru a fi devoraţi de animale. Aceasta a fost şi soarta lui Ignaţiu. Rămăşiţele sale pământeşti au fost însă salvate şi mai apoi date Bisericii din Antiohia. Rugăciune "Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă însă moare, aduce roade multe", citim în Evanghelie. Sfântul Ignaţiu a arătat aceasta cu propria sa viaţă, ştiind că cine şi-o pierde pentru Cristos o


56

Lumea Catholica, octombrie 2009

câştigă cu adevărat. El ne oferă nu doar un exemplu de curaj, ci şi de speranţă creştină. Să ne rugăm să ne mijlocească tăria în credinţă în faţa smintelilor vremii şi atitudinea creştinească în faţa suferinţelor şi a morţii. Sfinte Ignaţiu din Antiohia, roagă-te pentru noi! Sfântul Papă Calist 14 octombrie (calendarul latin) Biografie Un sclav norocos, un bancher ghinionist şi un Papă bun - toate acestea trei se regăsesc în Calist. S-a născut se pare în anul 155, într-o familie de sclavi. Stăpânul său, Carpoforo, era creştin şi averile şi influenţa sa pe lângă împăratul de atunci le folosea pentru comunitatea creştină din Roma. Plăcându-i de Calist, acest stăpân bogat s-a ocupat de el, învăţândul carte şi instruindu-l în credinţă. În momentul în care Calist a primit Botezul, a fost eliberat de statutul de sclav, iar pentru că era atât de priceput la afaceri şi administraţie, a început să facă împrumuturi cu dobândă, adică, cum am spune noi astăzi, să fie bancher. Dar Calist tot ce câştiga prin afaceri cheltuia printr-o viaţă dedicată plăcerilor lumeşti. Aşa se face că în curând a rămas şi fără banii lui şi fără cei ai fostului lui stăp��n. A fost arestat şi adus în faţa lui Carpoforo, care s-a hotărât să îi mai acorde o şansă, aşa că fostul sclav a devenit pentru a doua oară bancher. Dar tot fără noroc: un scandal în care a fost implicat l-a aruncat la muncă silnică tocmai în minele din Sardinia. Aici a dus o viaţă foarte grea, mai grea decât cea de sclav la Roma. Într-un final a reuşit să scape din mine, convingând un preot să îl pună pe lista creştinilor care urmau să fie eliberaţi. Calist îşi învăţase însă lecţia din toţi aceşti ani agitaţi. Talentele sale le-a pus în slujba creştinilor din Anzio, iar faima câştigată a făcut ca Papa Zefirin să îl cheme să îi fie secretar, hirotonindu-l mai apoi preot. Stima câştigată între creştinii din Roma a făcut ca în anul 217, după moartea lui Zefirin, să fie ales Papă. Nu a fost uşor, dată fiind mai ales opoziţia preotului Hipolit, care susţinea un creştinism foarte exigent. Una dintre


Lumea Catholica, octombrie 2009

57

disputele vremii era, spre exemplu, legată de căsătoria între o persoană liberă şi una sclavă. Legile romane interziceau aşa ceva, iar mulţi creştini erau de aceeaşi părere. Papa Calist a binecuvântat însă şi astfel de căsătorii, subliniind egalitatea şi libertatea tuturor în Cristos. Şi în penitenţele pentru păcate, Papa Calist a insistat să nu se facă diferenţă între stăpâni şi sclavi şi să se folosească mereu măsura milosteniei. Printre preocupările lui s-a aflat şi cimitirul din Roma, care a fost îngrijit şi extins. Este vorba de "catacombele Sfântului Calist", cum sunt cunoscute astăzi, obiectiv foarte vizitat de creştinii care merg la Roma, dat fiind că acolo se găsesc relicvele multora dintre martirii primelor secole. După cinci ani şi câteva luni de pontificat, în timpul unei revolte romane, Papa Calist a fost aruncat de la fereastra apartamentului său şi ucis cu pietre. Rugăciune Papa Calist a gustat amarul sclaviei şi apoi bucuria înşelătoare dată de bani. În cele din urmă s-a alipit de Cristos, pe care l-a slujit cu fidelitate ca Vicar al Lui. Într-o vreme în care Biserica tindea, după mintea unora, să devină o adunare a elitelor, Calist le-a amintit tuturor că Isus Cristos a venit pentru toţi, în special pentru cei păcătoşi. Însufleţiţi de exemplul său, să avem încredere că Domnul ne iubeşte pe toţi are un plan pentru fiecare dintre noi, indiferent de nivelul social din care venim. Sfinte Papă Calist, roagă-te pentru noi! Notă: Textele de mai sus reprezintă adaptări după diverse surse, precum "Vieţile sfinţilor" (ARCB), "Martiri şi sfinţi din Calendarul roman" (Sapientia), Wikipedia, alte cărţi şi situri.


58

Lumea Catholica, octombrie 2009

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro


Lumea Catholica, octombrie 2009