Page 1


2

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Sumar: Criza economică văzută de la Roma..................................................... 3 Vladimiro Redzioch

Opus Dei: Sfântul Josemaria ............................................................... 12 dosar Fides

Opus Dei: Spiritul Operei .................................................................... 18 dosar Fides

Sfinţenia: paradoxul, încununarea şi fructul vieţii ........................... 24 Ecaterina Hanganu

'Lumina Clară' Badano, un exemplu pentru tinerii de astăzi........... 30 L`Osservatore Romano

Ecumenismul aşa cum este trăit în Biserica Catolică ....................... 34 Viorica Sabo

Fericitul Pius al IX-lea, un Papă al legendelor urbane ...................... 48 Robert P. Lockwood

Campionul reformei ............................................................................ 54 Matthew E. Bunson

Cum au schimbat primii creştini lumea............................................. 59 pr. Michael Giesler

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor ......................................... 66 pr. Mihai Kiss


Lumea Catholica, ianuarie 2009

3

Criza economică văzută de la Roma Autor: Vladimiro Redzioch Traducător: Cristina Ardelean Sursa: Inside the Vatican, decembrie 2008 Sistemul financiar mondial este în criză. Arhitectura financiară care stă la baza "modernităţii" pare că se clatină gata să se prăbuşească. Ce crede Vaticanul despre această situaţie? L-am întrebat pe Angelo Caloia, responsabilul cu ceea ce în mod obişnuit numim "Banca Vaticanului", sau mai precis, Institutul pentru Operele Religioase. "În primul rând este evident că în zilele noastre nu numai bogăţia este acumulată, dar şi o imensă putere şi o dominaţie economică despotică sunt concentrate în mâinile câtorva, care în marea lor majoritate nu sunt proprietarii, ci doar administratorii şi directorii fondurilor de investiţii pe care le gestionează după bunul lor plac... Această dominaţie este exersată extrem de puternic de cei care, datorită faptului că deţin şi controlează banii, gestionează şi creditele şi determină alocarea acestora. Astfel, ei furnizează esenţa vitală a întregului angrenaj economic, avizi să acapareze sufletul însuşi al producţiei, astfel ca nimeni să nu respire împotriva voinţei lor..." Papa Pius al XI-lea Chiar în interiorul Porţii Sfânta Ana, una dintre intrările principale ce duc în Cetatea Vaticanului, remarcăm un turn rotund şi masiv numit Turnul lui Nicolae al V-lea. Construit în secolul al XV-lea, el făcea parte din zidurile Vaticanului ce protejau mormântul Apostolului Petru şi reşedinţa succesorilor lui, Papii Romei. Câteva decenii mai târziu, noul Palat Apostolic unde Papa locuieşte astăzi, Palatul lui Sixt al V-lea, mai masiv şi mai impresionant, a fost construit chiar după turn. În interiorul Turnului lui Nicolae al V-lea se află sediul central al Institutului pentru Operele Religioase (prescurtat IOR).


4

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Scopul IOR este de "a păstra şi administra fondurile şi patrimoniul transferat sau încredinţat Institutului pentru a desfăşura activităţi religioase sau caritabile". IOR este numit adesea în mod eronat "Banca Vaticanului". Este mai mult o fundaţie filantropică decât o bancă, investindu-şi valorile şi folosind fondurile pentru a sprijini operele religioase din întreaga lume. Ea trebuie diferenţiată de o altă instituţie economică importantă a Vaticanului, Administraţia Patrimoniului Sfântului Scaun (APSS), care supervizează numeroasele proprietăţi deţinute de Vatican în Italia. IOR este administrat de trei grupuri - (1) o comisie de cardinali numită de Papa, (2) un consiliu de supraveghere alcătuit din bancheri de renume din lumea întreagă, (3) o direcţie generală alcătuită din angajaţi ce asigură activitatea cotidiană a Institutului. Conducătorul comisiei de cardinali este cardinalul Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului şi mâna dreaptă a Papei Benedict al XVIlea. Ceilalţi patru membri ai comisiei sunt: Cardinalul Attilio Nicora, italian, preşedintele APSS; Cardinalul Jean-Louis Tauran, francez, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios;Cardinalul Telesforo Toppo, indian, Arhiepiscop de Ranchi; şi Cardinalul Odilo Pedro Scherer, brazilian, Arhiepiscop de Sao Paolo, Brazilia. Angelo Caloia, italian, profesor de economie politică la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Catolice a Preasfintei Inimi din Milano, este preşedintele consiliului de supraveghere. Paolo Cipriani ocupă postul de director general al IOR. Am ajuns la Turnul medieval al lui Nicolae al V-lea pentru a mă întâlni cu profesorul Caloia. În acest loc istoric nu aveam de gând să vorbesc cu el despre istorie, ci despre timpurile noastre, despre profunda criză financiară care ne-a afectat şi ne va afecta pe noi toţi în diferite moduri. - Actuala criză este atât de serioasă şi de extinsă,


Lumea Catholica, ianuarie 2009

5

încât este adesea comparată cu Marea Depresie care a urmat crahului din 1929 şi a continuat în anii '30. Cât sunt de similare şi de diferite aceste două crize? - Nici o criză financiară nu a fost vreodată identică cu cea anterioară. Acest fapt este cu atât mai adevărat când se referă la crize de o mare amploare, ca cea din 1930, şi actuala. Există diferenţe precise între aceste două crize. Ele pot fi enumerate în felul următor: (1) Aspectul geografic. Criza curentă afectează direct fiecare ţară din lume, industrializată sau neindustrializată, ţări în dezvoltare, ţări în tranziţie etc., din cauza fenomenului de "contaminare", care în 1930 era limitat la câteva ţări dezvoltate şi la colonii (sau semicolonii) ce au fost afectate în mod indirect. (2) Instrumentele financiare şi intermediarii. Astăzi, instrumentele ce stau la dispoziţia finanţelor sunt multiple şi extraordinar de sofisticate, ca şi instituţiile care le folosesc. În aceste condiţii, o regularizare efectivă devine destul de dificilă, în contrast cu 1930 când instrumentele erau rudimentare, iar numărul băncilor era relativ mic. (3) Intervenţia forţelor guvernamentale. Astăzi, partidele politice, forţele sociale, opinia publică şi experţii economici sunt cu toţii favorabili unei intervenţii a autorităţilor naţionale şi internaţionale, în special pentru a stabiliza situaţia prezentă şi apoi pentru a reorganiza sistemul financiar mondial. În anii 1930, până la intervenţia lui Roosevelt (1933), activitatea privată autonomă a fost privilegiată cu orice preţ şi exista o încredere deplină în mecanismele de piaţă. (4) Numărul de ţări participante în procesul de redresare. În 1930 ajungerea la o înţelegere era mai simplă, măcar sub aspect tehnic, pentru că erau implicate ţări industrializate cu un model cultural similar şi cu un sistem financiar comparabil. Astăzi, când marile puteri sunt mai numeroase şi au interese foarte diverse şi caracteristici productive diferite, înţelegerile sunt mai dificile şi mai complexe. Având aceste diferenţe în minte, este totuşi posibil să găsim similitudini. În ambele cazuri găsim grave denaturări ale pieţii de materii prime (pe


6

Lumea Catholica, ianuarie 2009

atunci era piaţa grânelor). În ambele situaţii, lumea a trecut anterior printr-o perioadă în care Statele Unite au condus o politică monetară expansionistă, care, chiar dacă prin mecanisme diferite, a deschis calea unor procese de degradare. Primul semnal al crizei a fost identic: lipsa de lichidităţi din sistemul bancar, aflarea într-o situaţie de incapacitate de plată a datoriilor în sectoarele agricole şi imobiliar. În ambele cazuri, aceasta a fost prima etapă dintr-un lanţ care a condus inevitabil la o criză în întreaga economie, cu posibile analogii în privinţa consecinţelor şi a impactului asupra societăţii civile. Creşterea modernă a contractelor derivate a depăşit pragul unei gestiuni echilibrate a riscurilor proprii unei reale activităţi economice şi financiare. Băncile au renunţat să mai distribuie creditele într-un mod prudent, pierzându-şi legitimitatea etică şi economică din această cauză. Înaintea crizei, băncile au căutat câştiguri sub iluzia diminuării riscurilor prin oferirea de pachete de împrumuturi riscante şi au plătit consecinţele. - În 1933, noul preşedinte american Franklin Delano Roosevelt a implementat un program de reformă numit "Noua Înţelegere" (New Deal) pentru a depăşi criza. Care au fost aceste măsuri, şi pot fi ele adoptate astăzi? - Reformele lui Roosevelt, preşedinte din 1933 până în 1945, au fost eficiente şi orientate pe termen lung, datorită unei echipe excepţionale de experţi pe care i-a consultat pentru a combate marea criză din 1930. Această "Nouă Înţelegere" s-a desfăşurat în două mari faze: (1) Faza celor 100 de zile din 1933, care a inclus întărirea băncilor sănătoase şi închiderea celor slabe; devalorizarea dolarului; interzicerea exportului de aur şi de monedă străină; sprijin pentru agricultură şi pentru proprietarii de case. Au fost adoptate trei măsuri legislative pentru a ajuta agricultura, industria şi infrastructura: Legea Ajustării Agriculturii, Legea Industriei Naţionale şi crearea Tennessee Valley Authority (o corporaţie deţinută de guvernul federal american, activă în industria energetică - n. trad.). (2) În faza a doua, începând cu 1935, au fost luate măsuri împotriva şomajului şi au fost lansate proiecte publice. A fost promulgată legea relaţiilor naţionale de muncă pentru a reglementa relaţiile dintre angajatori şi angajaţi şi legea asigurărilor sociale pentru a-i ajuta pe


Lumea Catholica, ianuarie 2009

7

şomeri, pe cei bolnavi şi bătrâni. Politica economică a lui Roosevelt poate fi rezumată în felul următor: deoarece sectorul privat nu a fost capabil să găsească forţa necesară să întrerupă cercul vicios pus în mişcare de creşterea şomajului şi reducerea cererii, sarcina a fost preluată de stat. Aceasta a deschis drumul unor serii de proiecte publice capabile să absoarbă mulţi lucrători şi să menţină cererea ajutând refacerea sectorului privat. Structura societăţii americane (fluidă şi care nu acordă importanţă diferenţei de clasă socială) precum şi începutul celui de-al doilea război mondial au favorizat sfârşitul definitiv al depresiunii, chiar dacă este greu de spus dacă aceasta se datorează acţiunilor guvernului american, şi mai ales dacă aceste acţiuni ar fi relevante în contextul economic modern. - Ministrul de finanţe italian alături de alte voci au cerut un nou Acord de la Bretton Woods. Ce a fost acest acord şi de ce nu mai funcţionează el astăzi? - Acordurile din 1944 elaborate de marile puteri aliate (inclusiv Uniunea Sovietică) la Bretton Woods, New Hampshire, pe când al doilea război mondial era încă în desfăşurare, au avut ca principal scop reorganizarea sistemului financiar şi monetar mondial. Acordurile au pus bazele creării Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (astăzi Banca Mondială) precum şi a Fondului Monetar Internaţional. Acordurile au produs un sistem monetar internaţional bazat pe aur şi pe dolar, cu rate de schimb relativ fixe şi cu împrumuturi pentru finanţarea temporară a balanţei de deficit de plată. Convertibilitatea dolarului în aur a garantat monedei americane o valoare intrinsecă, în timp ce reglementarea fluctuaţiilor ratelor de schimb au limitat fenomenul de devalorizare competitivă. Declinul intervenţiei guvernului în activităţi economice private, nemulţumirea faţă de superioritatea Statelor Unite (care au început să exporte inflaţie, sărăcind sistemul economic global) precum şi greutăţile Statelor Unite în a-şi menţine poziţia l-au condus pe preşedintele Nixon să anunţe în 1971 încetarea convertibilităţii dolarului în aur şi implicit sfârşitul modelului de organizare adoptat cu 27 de ani în urmă la Bretton Woods.


8

Lumea Catholica, ianuarie 2009

- În viziunea Dvs., este necesar un nou acord, şi cine ar trebui să participe la discuţii, ţinând cont că ţările participante în 1944 reprezentau 80% din bogăţia mondială, dar actualmente reprezintă doar 50%? - Repetarea unei conferinţe Bretton Woods în momentul de faţă este o ipoteză fascinantă. Criza actuală obligă statele să îşi asume încă o dată un rol activ în economie. Ar reprezenta o tentativă de a găsi o soluţie globală pentru actuala criză. Nu ar fi necesară prezenţa prea multor ţări la un nou Bretton Woods. Ar trebui să fie prezenţi aşa numiţii "protagonişti mondiali": Uniunea Europeană, Statele Unite, Japonia, Rusia, China, India, Arabia Saudită, Brazilia, Africa de Sud şi alţii câţiva. Restrângerea numărului de participanţi este impusă de complexitatea tehnică a misiunii, de nevoia de a ajunge rapid la o concluzie şi de a lăsa la o parte anumite cerinţe chiar dacă ele sunt legitime. Discuţiile ar trebui purtate în aşa fel încât ţările participante să reprezinte interesele lumii întregi şi deci şi ale numeroaselor ţări din Africa şi America Latină care nu ar fi prezente. Sunt multe puncte de introdus în agendă, dar unul ce trebuie discutat îl reprezintă noua cale de control a intermediarilor financiari la nivel global, deoarece acţiunile, instrumentele şi instituţiile din acest sector sunt complet globalizate. Alt aspect important îl reprezintă noul design al sistemului monetar mondial, întrucât sistemul ratelor de schimb flexibile nu a funcţionat. Un sistem de zone ţintă pare a fi mai acceptabil din momentul în care un nivel minim de încredere ar fi restabilit în comportamentul băncilor centrale. Un al treilea aspect interesant (care există deja la nivel regional) îl reprezintă cooperarea mai strictă în politica macroeconomică. - Ţările arabe producătoare de petrol au câştigat 1 trilion de dolari în ultimii ani, China, "atelierul lumii", 2 trilioane, rodul valurilor sale de export extraordinare, iar Rusia, de asemenea, cu o jumătate de trilion de dolari datorită vânzărilor de petrol şi gaze naturale, a devenit mai bogată. Bogăţia mondială s-a mutat de la


Lumea Catholica, ianuarie 2009

9

vest la est în ţări care sunt nedemocratice sau doar parţial democratice. Cum vedeţi această transformare? - Mutarea bogăţiilor mai vechilor economii industrializate (SUA, Europa şi Japonia) către cele mai noi a apărut la sfârşitul anilor '70 cu primul şi al doilea şoc petrolier, când preţurile la petrol au crescut abrupt. O schimbare şi mai mare s-a produs începând din 1995, cu specializarea anumitor ţări în curs de dezvoltare în anumite industrii manufacturiere, şi apoi alte şocuri petroliere. Sumele colosale câştigate s-au dus în ceea ce numim fonduri suverane de bogăţie, conduse de oficialităţi publice ce au obiective strategice în investiţiile lor. Până acum însă, în ciuda acestor enorme transferuri de bogăţie, ţările emergente sunt incapabile să înlocuiască sau să trăiască fără economia americană, care pare a fi motorul economiei mondiale. Rusia şi China suferă enorm în ultimele săptămâni datorită dificultăţilor financiare ale economiilor mature. China în mod special este în faţa unei situaţii sociale explozive. Dacă exporturile chineze încetinesc şi fabricile se închid, iar lucrătorii nu vor avea locuri de muncă, guvernul Chinei va fi pus în faţa unei explozii. - Să ne întoarcem la actuala criză. În ultimii ani, veniturile companiilor financiare au reprezentat mai mult de o treime din totalul profiturilor corporaţiilor. Companiile financiare au pierdut controlul în speculaţiile lor? - Fără îndoială, în ultimii ani finanţele au avut parte de excese. Acestea, cu anumite deosebiri, au fost aceleaşi care au caracterizat lumea financiară în lunile dinaintea crizei din 1929. Sistemul social şi firea umană au condus operatorii financiari să caute profituri nelimitate, iar sistemul capitalist lăsat liber permite excesele. - Dar ar trebui să existe controale în interiorul sistemului. Agenţiile de rating ale datoriei, ca Moody’s, Standard and Poors, Fitch etc. au catalogat multe agenţii de investiţie cu "AAA", ceea ce s-a dovedit a fi foarte riscant şi lipsit de valoare. Cum au putut să facă astfel de greşeli? - Sunt foarte multe motivele pentru care nu te poţi baza pe agenţiile de rating, care nu pot prevedea situaţii de criză ce ameninţă companiile pe


10

Lumea Catholica, ianuarie 2009

care le evaluează. Multe din aceste instrumente erau de o mare complexitate, dar şi cu o transparenţă limitată. Pe deasupra, mai este şi o posibilă complicitate, conflicte de interese precum şi interese ascunse ce leagă companiile de agenţiile de rating. - Actuala criză financiară i-a făcut pe mulţi să pună întrebări legate de etica sistemului financiar. Unele dintre acestea trimit la învăţătura socială a Bisericii. De exemplu, miliardul de dolari câştigat de George Soros prin speculaţii cu lira sterlină sau cele 500 de milioane de dolari câştigate de secretarul trezoreriei SUA în acţiuni de bursă la Goldman Sachs. Oamenii se întreabă: sunt aceste venituri excesive? - Există întotdeauna o stare de disconfort când auzim de asemenea câştiguri. Între altele - şi acesta este cazul planurilor acţiunilor la bursă aceste pachete de investiţii îl fac pe manager să se concentreze pe rezultate de scurtă durată şi să sacrifice strategii de lungă durată ce ar putea face compania să devină mai solidă şi probabil să dăinuiască. Totuşi întrebarea reală priveşte rolul finanţelor în societatea umană. Într-un sistem capitalist, orice bun are un preţ, care va fi plătit de cineva, şi acest lucru este valabil şi pentru capitalul uman. Deţinătorii de acţiuni sunt dispuşi să plătească o avere managerilor lor, deoarece se gândesc că persoanele alese au de asemenea interes să creeze valori pentru ei. În consecinţă, problema se află în structura capitalistă care justifică în sine excesele în absenţa mecanismelor de control. Şi numai dintr-o perspectivă diferită putem concepe o altă cale. Această perspectivă diferită este aceea a unei economii sociale a pieţii, în care etica nu este extrinsecă, ci face parte integrantă din toate activităţile economice. Într-o asemenea perspectivă, companiile nu sunt responsabile doar în faţa acţionarilor, dar şi faţă de mediul înconjurător precum şi faţă de toţi cei care sunt afectaţi de activitatea lor: muncitori, creditori, societatea civilă în general. Trebuie să gândim un sistem capabil de discernământ etic, un sistem capabil să recompenseze activitatea financiară într-un mod proporţional cu efectele reale pe care aceasta le produce. Soluţia nu stă în abandon, ci în maturizarea din punct de vedere etic şi social a sistemului economic prezent.


Lumea Catholica, ianuarie 2009

11

- Care este contribuţia pe care doctrina socială a Bisericii poate să o aibă în soluţionarea prezentei crizei şi în crearea unui sistem economic mai just şi mai solid? - În economie, lipsa disciplinei, o disciplină bazată pe o ordine etică solidă, poate cauza colapsul legilor pieţii. În ceea ce o priveşte, Biserica a fost întotdeauna vigilentă faţă de idoli. La începutul recentului Sinod al Episcopilor pe tema Scripturii, Papa Benedict al XVI-lea a reamintit că cine îşi construieşte viaţa pe lucruri materiale, pe succes, construieşte pe nisip. Mai presus de toate, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat întotdeauna că pentru a acţiona corect, raţiunea trebuie purificată, deoarece orbirea ei etică, ce apare când egoismul şi puterea se impun, este întotdeauna o tragedie. - Cum s-a comportat IOR în timpul crizei? - IOR, mai ales din cauza rolului pe care îl joacă în Biserica Catolică, nu a căutat să îşi maximizeze rezultatele financiare, ci mai degrabă să continue serviciile în numele comunităţii eclesiale răspândite în întreaga lume, în special în zonele cele mai sărace şi îndepărtate. A realizat aceasta printr-o politică de investiţii caracterizată prin prudenţă şi conservare de capital. Această abordare a fost realizată dintotdeauna prin folosirea de instrumente simple, şi aceste alegeri ne ajută în momentele dificile să evităm să fim traşi în jos de criză. - Sunteţi conducătorul aşa-numitei Bănci a Vaticanului, IOR, de 20 de ani. Înaintea dumneavoastră, conducătorul băncii a fost arhiepiscopul Paul Marcinkus. O "legendă neagră" a fost creată în jurul lui. Ce trebuie să ştie oamenii despre Banca Vaticanului? - În primul rând nu este o bancă. Nu împrumutăm niciodată. Nu am făcuto niciodată. De aceea, astăzi suntem capabili să rezistăm dezastrului ce are loc. Multe ordine religioase şi dioceze din toată lumea ne încredinţează banii lor. Prin investiţii prudente, evitând operaţiile speculative, am fost întotdeauna capabili să garantăm menţinerea capitalului şi lichiditatea imediată, precum şi o creştere mică dar demnă. Cât despre "legenda neagră" menţionată, ea supravieţuieşte, dar într-o formă mult atenuată, în acele cercuri care nu cunosc adevăratul serviciu oferit de IOR celor mai nevoiaşi şi marginalizaţi din întreaga lume.


12

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Opus Dei: Sfântul Josemaria Autor: dosar Fides Traducător: Radu Capan Sursa: CatholicCulture.org 1.1 Un om care a ştiut cum să iubească Dacă vrei să afli ceva despre o instituţie, trebuie să începi cu fondatorul ei. Există diferite mărturii ale celor care l-au cunoscut pe Sf. Josemaria Escriva şi toate au un punct în care sunt de comun acord: capacitatea lui de a iubi. A avut o abilitate înnăscută de a stima fiecare persoană pe care o întâlnea. În el, credinţa era ceva tangibil. În cuvintele lui, în gesturile lui, doctrina creştină devenea prindea viaţă. Există diferite înregistrări audio-video de mare interes şi care îl arată pe fondator conversând cu oameni din toate categoriile, la evenimente publice la care a participat prin anii '70 în diferite ţări europene şi latinoamericane. În aceste întâlniri, Sf. Josemaria răspundea întrebărilor oamenilor, explicând spiritul Operei şi oferind cateheze autentice. A fost până acum singurul Sfânt din Biserică explicându-şi mesajul pe video. Aceste filme transmit din personalitatea sa de preot cu o credinţă vibrantă, cu un caracter senin şi bucuros, cu un caracter captivant care nu era doar un simplu entuziasm trecător, ci un obicei stabil, mulţumită conştientizării profunde a faptului că era un copil al lui Dumnezeu. Într-una dintre aceste întâlniri filmate, răspunzând unei femei din audienţă, el a rezumat esenţa mesajului Operei astfel: "Poţi să transformi proza vieţii de zi cu zi în poezie epică. De aceasta sunt sigur. În fiecare zi vă faceţi un program potrivit şi în acest fel fiecare zi va avea un nou cântec. [...] Sunteţi de acord? Uneori va fi un ritm, alteori altul. Când soţul vă spune că vă iubeşte, există un ton diferit în fiecare zi şi


Lumea Catholica, ianuarie 2009

13

fiecare zi pare mai frumoasă decât cea care a trecut. Puneţi-vă faţă în faţă cu Dumnezeu, fiica mea. Trebuie să îl iubiţi pe Dumnezeu cu aceeaşi inimă cu care vă iubiţi soţul. Şi iubirea pe care o aveţi pentru soţ va creşte tot mai mult şi mai mult, şi apoi iubirea pentru copiii voştri, pentru casa voastră, pentru poporul vostru, pentru ţara voastră, pentru toată omenirea. Şi dacă faceţi totul din iubire, veţi fi capabilă de sacrificii tot mai mari în viaţa Dvs, cu trecerea timpului. Iubirea are aripi. Şi veţi vedea că uneori zburaţi aproape de sol iar alteori sus de tot, şi astfel perspectivele asupra zilelor Dvs, deşi par foarte similare, vor fi mereu diferite. Şi Dvs ştiţi aceasta, o puneţi în practică şi o trăiţi." A fost un om cu un caracter spiritual captivant, care a ştiut, cu simplitate şi amabilitate, cum să deschidă orizonturile celor care îl abordau. Probabil cea mai importantă dintre predicile lui a primit numele "Iubind cu pasiune lumea", în care se află pe lung şi pe scurt mesajul Opus Dei: viaţa de zi cu zi, activităţile cele mai comune, "proza" cotidianului, când este trăită din iubire pentru Dumnezeu şi din iubire pentru semenii noştri, devine "poezie epică". Din cuvintele şi exemplul său continuă să vină o abundenţă de roade: oameni de toate vârstele, rasele, condiţiile sociale şi amplasări geografice, care îşi asumă cu seriozitate vocaţia de copii ai lui Dumnezeu şi încearcă să îşi îmbunătăţească vieţile şi să contribuie la binele societăţii, ca şi creştini fervenţi. 1.2 Viaţa sa De unde vine acest ideal de sfinţenie în lume? Acest mod pentru creştinii muncitori de zi cu zi, în cursul vieţii lor obişnuite? Pentru a-l înţelege trebuie să mergem înapoi în timp, înapoi în viaţa sfântului, la momentele iniţiale ale Operei. Josemaria Escriva se năştea în 1902 în Barbastro, un mic oraş din nord-estul Spaniei, lângă Munţii Pirinei, al doilea din cei şase copii ai familiei sale. Tatăl lui, Jose Escriva, era vânzător de haine, iar mama lui, Dolores, îşi dedica întreg timpul familiei. Din tinereţe Josemaria a avut parte de o viaţă grea: trei dintre surorile lui au murit de mici, şi datorită unei acţiuni pe ascuns a unuia dintre colegii tatălui său, afacerea textilă a fost ruinată şi întreaga familie a trebuit să renunţe la stilul de viaţă confortabil pentru a face faţă provocărilor economice.


14

Lumea Catholica, ianuarie 2009

De la părinţii lui a învăţat ce înseamnă să trăieşti credinţa creştină cu simplitate, zi de zi. Cu un mare eroism trăit cu o remarcabilă simplitate, părinţii au oferit copiilor lor un exemplu de adevărată iubire între soţ şi soţie, trăind o viaţă plină de afecţiune, seninătate şi încredere în Dumnezeu, chiar şi în mijlocul încercărilor. După căderea economică a afacerii tatălui său, în 1915 familia s-a mutat la Logrono, unde Jose a găsit de lucru ca funcţionar. Umorul şi umilinţa tatălui, care a făcut faţă acelor vremuri cu demnitate şi spirit creştinesc, a fost pentru Josemaria un exemplu de credinţă trăită în normalitatea situaţiilor vieţii de zi cu zi. Într-o dimineaţă din 1918, înainte să împlinească 16 ani, Josemaria s-a trezit pentru a găsi oraşul acoperit de zăpadă. Mergând pe stradă, a observat nişte urme lăsate în zăpadă de nişte picioare desculţe. Mergând după urme şi-a dat seama că au fost lăsate de un carmelitan desculţ (din Ordinul Carmelitanilor Desculţi - n.t.) din mănăstirea de lângă casa lui. El s-a gândit: "Dacă acel carmelitan este capabil să facă un sacrificiu ca acesta pentru Dumnezeu, eu ce pot să fac?" Din acel moment, tânărul Josemaria a început o călătorie interioară ce avea să îl conducă la înţelegerea faptului că Dumnezeu cerea ceva de la el, dar încă nu ştia exact ce anume. Ştia că trebuie să se dedice total lui Dumnezeu şi s-a hotărât să devină preot, pentru a se pune mai bine la dispoziţia Lui. A început studiile teologice în Logrono şi în 1922 a intrat în Seminarul diecezan din Zaragoza, unde şi-a încheiat formarea ca seminarist. Cu permisiunea superiorilor săi, a studiat şi dreptul la universitate. În 1925, a fost hirotonit preot şi şi-a început slujirea pastorală care, de atunci înainte, avea să devină temelia întregii lui vieţi. Între timp a rămas deschis oricărei lumini care îi arăta cum să îşi îndeplinească misiunea pentru care îl chemase Domnul. În 1927 a fost transferat la Madrid, pentru a-şi lua doctoratul în drept. Mama şi surorile l-au însoţit - de la moartea tatălui său în 1924, el devenise capul familiei. Apoi, în capitala spaniolă, şi-a continuat slujirea preoţească, lucrând în special cu săracii, bolnavii şi copiii. Între timp se îngrijea şi de familia sa prin alte activităţi, în principal dând ore de drept. Apostolatul său includea acţiuni cu studenţi, cu artişti, cu muncitori, cu profesori care, venind în contact cu cei pe care pr. Josemaria îi ajuta, au învăţat să practice caritatea şi solidaritatea creştină, conştientizându-şi responsabilităţile pe care le aveau faţă de progresul societăţii. Din acest mic grup aveau să apară mai târziu primele vocaţii pentru Opus Dei. După


Lumea Catholica, ianuarie 2009

15

câţiva ani, această practică de a-i ajuta pe nevoiaşi a ajuns una dintre principalele activităţi apostolice ale Operei cu tinerii, ca şcoală prin excelenţă a învăţării practicării carităţii şi slujirii. În această perioadă de intensă activitate pastorală, de studiu şi de apostolat cu tinerii, Josemaria a primit lumină de la Dumnezeu pentru a fonda Opera. Trecuseră 10 ani de când văzuse acele urme de picioare goale în zăpadă şi simţise că Dumnezeu doreşte ceva mai mult de la el. Au fost ani petrecuţi în formare şi prin trăirea unei vieţi de pietate cu angajament şi dedicare. La 2 octombrie 1928, în sărbătoarea Îngerilor Păzitori, Sf. Josemaria participa la o reculegere în Madrid. Era în camera sa pregătindu-şi nişte notiţe spirituale, când s-a întâmplat ceva şi a primit o inspiraţie divină în suflet. Acela a fost momentul în care a "văzut" Opus Dei. A fost un moment de har, după cum explica el însuşi: "Am primit o viziune despre Operă în timp ce pregăteam aceste note. Profund mişcat, am îngenuncheat - eram singur în cameră - şi i-am mulţumit Domnului şi îmi amintesc cu emoţie sunetul clopotelor bisericii Fecioarei Maria a Îngerilor." "Am văzut" au fost cuvintele pe care le-a folosit mereu pentru a descrie acest moment. A înţeles atunci ceea ce Dumnezeu cerea de la el: să fondeze Opus Dei, o cale spirituală care avea să conducă bărbaţi şi femei din toate straturile sociale la un angajament personal de urmare a lui Cristos, de iubire a Bisericii, de căutare a sfinţeniei în viaţa de zi cu zi, în mijlocul activităţilor comune. Calea era atât nouă cât şi veche, veche cât însăşi Evanghelia, iar aceasta presupunea conducerea creştinilor spre redescoperirea semnificaţiei profunde a botezului şi spre trăirea credinţei în normalitatea vieţilor lor, în mijlocul activităţilor cotidiene. Era ca o pregustare a ceea ce avea mai apoi să fie afirmat într-o manieră mai solemnă, la Conciliul Vatican II, vorbindu-se despre chemarea universală la sfinţenie. Din acel moment a fost ca şi cum toate căile divine din lume ar fi fost dezgropate: fiecare persoană, fie tată de familie, student sau preşedinte de companie, fiecare e chemat să devină sfânt.


16

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Începând din 1928, Josemaria Escriva a investit eforturi spirituale şi materiale în îndeplinirea misiunii primite, fără să se considere vreodată un inovator sau reformator, bazându-se doar pe convingerea sa despre eterna noutate a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, care înnoiesc mereu Biserica, în a cărei slujbă pusese Dumnezeu Opus Dei. În 1930, mulţumită unei noi lumini primite, a înţeles că trebuie să înceapă lucrarea apostolică Opus Dei cu femei, care va colabora de asemenea în misiunea pe care o primise el de la Dumnezeu. De fapt, fondatorul a considerat mereu femeile la fel de responsabile ca bărbaţii în construirea societăţii civile şi în edificarea Bisericii. În 1934 a fost publicată prima ediţie a "Căii", pe atunci intitulată "Consideraciones espirituales" (Consideraţii spirituale), cea mai răspândită scriere a lui Josemaria Escriva, până acum vândută în peste patru milioane de exemplare. Alte lucrări binecunoscute ale sale sunt "Sfântul Rozariu", "Cristos trece pe aici", "Prietenii lui Dumnezeu", "Calea Crucii", "Forja" şi "Brazda". Războiul civil spaniol (1936-1939) a avut influenţa lui asupra Operei în prima ei etapă. Au fost ani plini de suferinţe pentru Biserică şi pentru catolici. Era o vreme de persecuţie religioasă, pe care fondatorul Opus Dei a trăit-o într-o manieră atentă şi personală. Dar au fost şi ani în care pr. Josemaria a crescut în credinţă şi speranţă, ca şi aceia care au apelat la el pentru asistenţă spirituală. La sfârşitul războiului, la cererea mai multor Episcopi, a început să susţină exerciţii spirituale pentru sute de preoţi din Spania. Sub conducerea sa, Opus Dei s-a răspândit rapid în toată Peninsula Iberică. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial (19391945) a oprit expansiunea apostolică a Operei în alte naţiuni europene. Anii '40 au fost de asemenea ani de neînţelegere şi critici, care vor avea ecou în viitor. Conştient de faptul că astfel de lucruri sunt normale la începuturile unei noi mişcări, în Biserică şi în societate, Josemaria Escriva a răspuns acestor provocări cu rugăciune şi cu umor. În 1943 a avut parte de încă un moment de har, care l-a făcut să înţeleagă cum poate să permită preoţilor să intre în colaborare cu Opera: astfel a fondat Societatea Preoţească a Sfintei Cruci. Apartenenţa deplină la Opus Dei atât a laicilor cât şi a preoţilor, precum şi cooperarea lor integrală la apostolat, este o trăsătură esenţială a instituţiei, ceva ce constituie o parte din însăşi carisma de bază, până la a forma, aşa cum Biserica a stabilit şi confirmat în repetate ocazii, o entitate specifică cu propria ei configuraţie juridică. Societatea Preoţească a Sfintei Cruci răspunde şi de activităţile de


Lumea Catholica, ianuarie 2009

17

formare spirituală la care pot participa toţi preoţii diecezani şi candidaţii la preoţie, promovând căutarea sfinţeniei în îndeplinirea slujirii preoţeşti, în armonie cu Episcopii din Diecezele lor. Conştient de faptul că misiunea sa a prins rădăcini şi s-a răspândit în toată lumea, Josemaria Escriva s-a mutat la Roma în 1946. Între 1945 şi 1975, sub călăuzirea fondatorului, activitatea apostolică s-a extins în alte 30 de ţări. Între 1946 şi 1950, Opus Dei a primit toate aprobările pontificale necesare, care i-au permis astfel să lucreze în mod activ la slujirea Bisericii Universale şi a Diecezelor locale, în fidelitate faţă de carisma originală şi anume: scopul pur supranatural al răspândirii ideii sfinţeniei în viaţa de zi cu zi; slujirea Bisericii şi Pontifului Roman; iubirea libertăţii şi a responsabilităţii personale; respectul pentru pluralism în probleme politice, sociale şi culturale. Din 1948, bărbaţii şi femeile căsătorite au putut de asemenea să fie membri deplini în Opus Dei, căutând sfinţenia în propria stare de viaţă. Sfântul Scaun a aprobat ca şi persoane de alte religii să se alăture ca şi colaboratori. Într-adevăr, un număr mare de creştini de alte confesiuni (ortodocşi, luterani, anglicani...) colaborează la activităţile Opus Dei, dar şi membri ai altor religii (evrei, musulmani, budişti, hinduşi...). În timpul Conciliului Vatican II (1962-1965), fondatorul Opus Dei a menţinut o relaţie intensă şi fraternă cu mulţi dintre Părinţii Conciliari, care i-au cerut sfatul asupra principalelor teme dezbătute, precum chemarea universală la sfinţenie şi rolul laicilor în misiunea Bisericii. A fost fidel învăţăturii Conciliului Vatican II şi, prin activitatea formativă condusă de Opus Dei, a promovat punerea în practică a acestor învăţături în lumea întreagă. Josemaria Escriva şi-a dedicat întreaga viaţă încurajării tinerilor, mamelor de familie, muncitorilor, oamenilor în poziţii de conducere, profesorilor, casnicelor să îşi ia în serios vocaţia creştină. În timpul vieţii lui, Opus Dei a crescut şi s-a răspândit în lume, aducând multe roade de apostolat. Escriva a murit la Roma la 26 iunie 1975. A stabilit aici sediul Operei, deoarece dorea ca instituţia să fie universală, catolică, în slujba Bisericii. Mii de oameni au ajuns să îl cunoască pe Cristos datorită slujirii lui, datorită vieţii şi scrierilor lui. La 6 octombrie 2002, 300.000 de pelerini au participat cu bucurie la ceremonia de canonizare, desfăşurată în Piaţa San Pietro şi prezidată de Papa Ioan Paul al II-lea.


18

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Opus Dei: Spiritul Operei Autor: dosar Fides Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: CatholicCulture.org Noutatea pe care a adus-o Sf. Josemaria constă în a conferi vieţii de zi cu zi suprema sa demnitate: aceea de a fi un mediu potrivit întâlnirii cu Dumnezeu. În celebra sa omilie "Iubind cu pasiune lumea", Sf. Josemaria exprima astfel spiritul Operei: "Vă asigur, dragii mei fii şi fiice, că atunci când un creştin împlineşte cu iubire cea mai umilă îndeletnicire zilnică, acea acţiune e inundată de transcendenţa lui Dumnezeu. Iată de ce v-am spus în repetate rânduri şi accentuez încă o dată ideea că vocaţia creştinului este de a face o poezie epică din proza fiecărei zile. Cerul şi pământul, dragii mei fii şi fiice, par să se unească la orizont. Dar locul unde cu adevărat cerul se uneşte cu pământul e în inima voastră, atunci când vă sfinţiţi viaţa de zi cu zi..." Opus Dei nu este nimic altceva decât Creştinismul trăit în absolută plenitudine, în mijlocul ocupaţiilor lumeşti. Inima mesajului Sf. Josemaria este că Domnul ne-a creat aşa cum suntem şi ne-a aşezat acolo unde suntem tocmai pentru că are de la început un plan anume pentru fiecare dintre noi. Iar vocaţia creştinului aceasta este: să descopere că Dumnezeu ne cere să-i slujim pe ceilalţi prin munca noastră bine făcută, prin relaţiile noastre de familie, prin grija pe care o manifestăm faţă de prietenii şi colegii noştri. Nu există aspect al existenţei care să nu fie o ocazie excelentă pentru a-L găsi şi iubi pe Dumnezeu. Întemeietorul Opus Dei le spunea studenţilor: "Dumnezeu vă aşteaptă acolo, în studiile voastre", iar soţilor şi soţiilor le spunea: "Calea ta spre Cer poartă numele soţului sau al soţiei tale". Aceasta este chemarea universală spre sfinţenie în esenţa sa: fiecare om - şi nimeni nu este exclus - care trăieşte provocările zilnice cu iubire faţă de Dumnezeu,


Lumea Catholica, ianuarie 2009

19

poate să ajungă la comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu, care este Sfinţenia. În acest mesaj se află convingerea intrinsecă, în mod absolut creştină, că lumea este bună fiindcă a fost creată de Dumnezeu. Noi, omenirea, suntem cei care, cu păcatele noastre, ne abatem de la planul originar al lui Dumnezeu şi facem din lumea aceasta un loc ostil. Sf. Josemaria repeta adeseori că lumea are nevoie de iubire. Nu lumea în sens "lumesc", opus credinţei, ci lumea ca sumă a circumstanţelor care caracterizează propria noastră viaţă, indiferent dacă suntem înalţi sau scunzi, dacă ocupăm o poziţie socială înaltă sau suntem printre cei mai săraci, dacă trăim mai la nord sau la sud, în caniculă sau ger etc. În lume, în aceste circumstanţe normale, îl găsim pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ni se arată şi ni se revelează tocmai în lucrurile şi evenimentele acestei lumi. Opera Sf. Josemaria nu este altceva decât un gigantic sistem de comunicare a învăţăturii Bisericii. Isus le spune discipolilor Săi: "fiţi desăvârşiţi precum Tatăl meu este desăvârşit" şi ne arată, prin exemplul Său, Calea: să cauţi şi să împlineşti în toate voinţa Lui. Ideea de sfinţenie nu este totuşi uşor de înţeles în vremurile noastre. Imaginea obişnuită a unui sfânt este a unei personalităţi absolut intangibile, distantă, imposibil de imitat. De fapt, acesta este rezultatul unei invenţii culturale care de-a lungul anilor a distorsionat conceptul de sfinţenie. În Evanghelie Isus cheamă la sfinţenie întreg poporul, nimeni nu e exclus. Iar mesajul Sf. Josemaria aminteşte tuturor celor botezaţi acest adevăr profund. 2.1 Modelul primilor creştini Prin munca şi învăţăturile sale, Sf. Josemaria aminteşte de modelul primilor creştini. Chiar de la începuturile Bisericii, rolul sfinţilor a fost să reînnoiască, să îmbunătăţească şi să dezvolte cunoştinţele şi conştiinţa aplicării în practică a aspectelor credinţei. Virtutea sărăciei, de exemplu, era deja cunoscută şi practicată chiar înainte de Sf. Francisc de Assisi. Totuşi, prin mărturia sa, Sf. Francisc a luminat şi clarificat pentru toţi oamenii semnificaţia profundă a sărăciei evanghelice. La fel, învăţăturile Sf. Josemaria, împreună cu documentele Conciliului Vatican II şi mărturiile altor mari sfinţi contemporani, au contribuit la redescoperirea


20

Lumea Catholica, ianuarie 2009

şi reînnoirea forţei acelei învăţături vechi şi mereu noi - asemenea Evangheliei - despre chemarea universală la sfinţenie. În zilele sale dintru început, Creştinismul s-a răspândit prin oameni obişnuiţi, care-şi trăiau credinţa cu fervoare, în chiar starea socială în care se aflau. Erau oameni de la ţară, negustori, soldaţi, văduve şi alţii. Nimic nu-i deosebea de ceilalţi, cu excepţia faptului că întreaga lor existenţă era pătrunsă de relaţia autentică şi directă cu Dumnezeu. Se străduiau neabătut să trăiască în curăţie şi erau în stare să poarte cu bucurie şi poverile altora. Iar lucrul acesta era atât de evident, încât păgânii erau impresionaţi cât de mult se iubeau unii pe alţii. Primii creştini răspândeau Evanghelia între colegii lor, între membrii familiei, între cunoscuţi etc. prin exemplul personal, calitatea prieteniei şi iniţiativa personală. Iată sfinţenia în "mijlocul lumii": a trăi credinţa prin intermediul ocupaţiilor pământeşti şi nu în ciuda lor. În timpul primilor creştini, era logic şi firesc ca în situaţii normale - la locul de muncă, în familie, în relaţiile obişnuite - să-ţi trăieşti propria relaţie cu Dumnezeu. Pentru Biserică, primii creştini reprezintă prin excelenţă exemplul de credinţă trăită în viaţa de zi cu zi. Atunci când un cuplu căsătorit, Aquila şi Priscilla, au întâlnit un intelectual al acelor vremuri care s-a arătat interesat de creştinism, ei nu l-au trimis la un preot sau un teolog, ci l-au format ei înşişi. I-au arătat astfel că sunt o parte vie a Bisericii şi cunosc bine mesajul ei fundamental. Acelaşi lucru îl promovează şi Opera: să transforme pe fiecare creştin întrun creştin fervent, în stare să acţioneze direct în societate şi să răspândească creştinismul prin exemplul propriu, prin munca şi prin viaţa sa. În felul acesta, fiecare devine apostol în mediul său: cu colegii, cu prietenii, cu familia sa. Iată un apostolat care devine asemenea unui ocean infinit, fiindcă orice activitate umană, de la cea profesionala la distracţie, poate deveni ocazia perfectă de a intra în contact cu Dumnezeu. 2.2 Sfinţirea muncii


Lumea Catholica, ianuarie 2009

21

Munca este centrul vieţii fiecărui creştin. Dumnezeu a creat lumea şi apoi i-a încredinţat-o omului să aibă grijă de ea şi s-o protejeze. Domnul îi cere omului să colaboreze cu El la opera Sa. Mesajul Opus Dei merge mână în mână cu această noţiune teologică. În timpurile moderne, conceptul de muncă a pierdut din vedere dimensiunea sa spirituală. Munca este privită astăzi drept lupta pentru propriul succes şi prestigiu sau ca modalitate care asigură supravieţuirea. Pentru creştin însă, munca e cu totul altceva. Dumnezeu, după ce a creat lumea, i-a încredinţat-o omului ca s-o îngrijească, s-o cunoască, s-o protejeze. Pentru om, a munci înseamnă a continua şi a colabora la opera creatoare a lui Dumnezeu. Din această perspectivă, munca nu mai e înţeleasă ca o activitate profesională pur şi simplu, ci ca suma tuturor activităţilor care caracterizează viaţa fiecărei persoane. În felul acesta, munca devine principalul mijloc pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, a fi cu El, a-i împlini voinţa. Sf. Josemaria a subliniat acest aspect al spiritului creştin: a sfinţi munca înseamnă a transforma munca de fiecare zi într-un dar plăcut Domnului. Şi încă nu e totul. A sfinţi munca înseamnă a te sfinţi pe tine şi pe ceilalţi prin propriile tale acţiuni. Cel care caută să-şi facă munca bine, complet, ordonat, simte nevoia să-şi amelioreze constant stilul: să fie mai bine pregătit, mai generos şi mai deschis la tot ceea ce trebuie făcut. Acest mod de acţiune este în mod necesar benefic pentru toţi ceilalţi şi-i face pe ceilalţi să fie la rândul lor mai atenţi la nevoile altora... şi totul într-un asemenea grad încât începem să trăim dorind în mod constant să facem mai plăcute vieţile celorlalţi. Astfel, în întreaga noastră viaţă, în curgerea vremii, fiecare acţiune devine o oportunitate pentru iubirea care ne sfinţeşte pe noi înşine, pe ceilalţi şi mediul în care ne ducem existenţa. Mesajul sfinţirii muncii, care e central în Opus Dei, nu poate fi înţeles decât prin această perspectivă a iubirii. Iubirea este centrul vieţii fiecărui creştin: mai presus de toate, iubirea faţă de Dumnezeu, care se revarsă în afară, ca să cuprindă tot ce e în jurul nostru, începând cu propria familie, cu familia colegilor de serviciu, cu


22

Lumea Catholica, ianuarie 2009

întreaga omenire. Creştinul devine astfel cel care seamănă şi răspândeşte pacea. În felul acesta, orice clipă de viaţă e o oportunitate de apostolat: de la simpla conversaţie până la serviciul făcut unuia sau altuia, de la un cuvânt spus în trecere până la momentul în care începi să vorbeşti despre Dumnezeu întregii lumi, apostolatul se face prin cuvinte şi muncă, întotdeauna şi pretutindeni, fără să oboseşti vreodată. Acesta e de fapt mesajul Opus Dei despre sfinţirea muncii: să faci ca fiecare persoană botezată să descopere că propria sa vocaţie este să răspândească fără încetare şi fără rezerve iubirea lui Dumnezeu, fiindcă nu există vreo dimensiune a vieţii omeneşti care să fie în afara acestei îndatoriri. Sf. Josemaria a învăţat neobosit oamenii cum să privească în mod pozitiv viaţa. Opera îl învaţă pe fiecare creştin autentic să nu urască pe nimeni, să nu aibă duşmani şi să nu se focalizeze pe cât de mult rău există în lume. Creştinul trebuie să înveţe să discearnă, cu ajutorul Milostivirii divine, binele de rău, care intră împreună în istoria omenirii. Discernământul nu trebuie să devină însă frică de păcat, ci mai degrabă inspiraţia de a răspândi şi a trăi mai fervent mesajul Evangheliei. Fiecare bun creştin e chemat să manifeste responsabilitate faţă de problemele sociale şi în felul acesta să contribuie prin efortul propriu la ameliorarea vieţii celorlalţi. "Răul poate fi anulat numai prin abundenţa binelui", obişnuia să spună întemeietorul Opus Dei. Fiecare e astfel chemat să-i înţeleagă pe cei din jur, să înveţe cum să se alăture celorlalţi. După cum spunea Sf. Josemaria: "În aceasta constă marea revoluţie creştină: a transforma durerea într-o suferinţă purtătoare de rod; a transforma răul în ceva bun. L-am despuiat pe diavol de arma lui... şi cu aceasta cucerim eternitatea". 2.3 A iubi libertatea Una dintre caracteristicile fundamentale ale Opus Dei este marea libertate a membrilor săi în domeniul profesional şi social. Opera este interesată de formarea şi îndrumarea spirituală creştină, în timp ce îl lasă pe fiecare liber să acţioneze în societate în raport cu înclinaţiile sale, profesia şi criteriile proprii. Opera are în vedere autonomia laicilor în interiorul Bisericii. Toate activităţile Opus Dei tind în esenţă spre acelaşi ţel: să ofere membrilor asistenţa spirituală de care au nevoie ca să trăiască în pietate, într-un climat adecvat spiritual, doctrinar şi uman. Aşa cum obişnuia să spună Sf. Josemaria: "În felul acesta, fiecare învaţă să înoate! Adică în ce


Lumea Catholica, ianuarie 2009

23

fel poţi acţiona ca un adevărat creştin ca să sfinţeşti cărările omenirii". Pluralismul este una dintre caracteristicile esenţiale ale Opus Dei. Credincioşii din Opus Dei sunt cetăţeni care se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri ca orice alt cetăţean. În problemele politice, economice, culturale acţionează în deplină libertate şi responsabilitate personală, fără a implica Biserica sau Opus Dei în propriile decizii şi fără a se considera drept singurii care merg neabătut pe calea credinţei. În acelaşi timp, ei respectă libertatea şi opiniile altora. Opus Dei îi cheamă pe credincioşi să-şi redescopere rolul în Biserică, rol care, aşa cum spune Papa Benedict al XVI-lea, este acela de a "contribui la purificarea raţiunii şi la trezirea forţei morale". Depinde astfel de fiecare credincios să îl aducă pe Cristos în toate segmentele societăţii, prin mărturia constituită de propria viaţă şi de iniţiativele proprii , din dorinţa de a aduce cât mai multe suflete la Cristos şi de a stabili o ordine justă în societate, participând la viaţa publică. Valorile creştine sunt valabile pentru toţi, fiindcă scopul final este binele comun. Dar valorile creştine pot fi adecvat reprezentate numai în măsura în care fiecare credincios învaţă să ofere societăţii propria contribuţie. Calitatea de cetăţeni implică a propune soluţii, a da un bun exemplu etc., pentru a contribui la creşterea dreptăţii şi bunăstării sociale. Nu există un ghid valabil pentru toţi; fiecare trebuie să-şi găsească propria cale. Opus Dei promovează atitudinea raţională şi plină de iubire faţă de pluralism a laicilor. Nu există nici o incompatibilitate între fidelitatea faţă de Magisteriu şi atitudinea deschisă faţă de diferite soluţii oferite în spiritul libertăţii de opinii. Dumnezeu însuşi e cel care a permis un anume registru de libertăţi, şi voinţa Sa este ca omul să ştie cum să le folosească bine.


24

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Sfinţenia: paradoxul, încununarea şi fructul vieţii Autor: Ecaterina Hanganu Sfinţenia - un paradox? Cu siguranţă, fiindcă prima imagine asociată mental cu termenul de "sfânt" este a martirilor sau/şi a sfinţilor pictaţi după canoane, a căror figură se apropie atât de mult de esenţa scânteii divine din om, încât existenţa umană autentică este prea îndepărtată pentru a fi receptată imediat de privitor. În acelaşi timp, caracteristica sfinţeniei pare să ţină fie de martiriu, fie de haruri cu totul speciale manifestate după dorinţă sau de orice altă modalitate de comunicare directă, excepţională cu Dumnezeu. Într-un anume fel, "sfinţenia" sugerează de asemenea ideea de refuz, respingere sau chiar de dispreţ al vieţii - idee falsă, fiindcă martiriul nu înseamnă a dispreţui propria viaţă, ci tocmai a o desăvârşi, cu orice preţ, în jurul unei idei-forţă care reprezintă însăşi esenţa sa. Sfinţenia nu reprezintă refuzul vieţii, ci asumarea ei plină de responsabilitate şi în totalitate. Altfel spus, idealul sfinţeniei pare de neatins. Şi totuşi, DomnulDumnezeu se adresează astfel poporului său: "voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" (Levitic 11,44-45 şi 19,2) - or aceasta înseamnă că idealul sfinţeniei nu este nici prea înalt, nici prea îndepărtat de om. Şi totuşi, cine este sfânt / ce este un sfânt? Există o definiţie a sfinţeniei ? Ca pentru tot ceea ce e de la sine înţeles (fiindcă ideea de sfinţenie evoluează odată cu societatea umană şi conceptul de om), definiţia mai mult se "simte" decât se poate exprima raţional. Şi totuşi : John A. Coleman S.J., profesor de religie şi sociologie la "Graduate Theological


Lumea Catholica, ianuarie 2009

25

Union", Berkeley [1], scria în 1987 că sfinţii, indiferent de cultura şi religia din care provin, aparţin unei familii spirituale comune, prin următoarele caracteristici: 1. sunt modele exemplare; 2. prezintă învăţături extraordinare; 3. împlinesc minuni sau sunt sursa unor puteri benefice; 4. sunt intermediari între om şi divin prin mijlocirea rugăciunii făcută pentru ceilalţi; 5. posedă o relaţie specială şi revelatorie cu divinul. În Biserica Catolică se consideră de asemenea ca semn de sfinţenie primirea stigmatelor. La aceeaşi întrebare: "Cine este un sfânt?", antropologul Lawrence Babb [2] răspunde că în infrastructura simbolică a unor religii, sfântul este persoana care exprimă puteri miraculoase extraordinare asociate cu o anumită conduită morală. Şi tot el continuă: "sfinţii sunt punctele focale ale unor câmpuri de forţă spirituale", care exercită o intensă putere de atracţie asupra celorlalţi, transformându-le astfel viaţa". Definiţii mai prozaice găsim în orice dicţionar: sfânt este cel care duce o viaţă cucernică şi curată, care se apropie cât mai mult de divinitate, aceasta întruchipând suprema puritate şi perfecţiune. În acest context, poate că expresia lui Pierre Teilhard de Chardin, SJ, exprimă mai puţin precis decât precedentele, dar mai adecvat motivul pentru care porunca din Levitic poate fi împlinită: "Noi nu suntem fiinţe umane cu experienţă spirituală, ci fiinţe spirituale cu experienţă umană". De fapt, Teilhard de Chardin, SJ (opera sa, preluată de filosofii transumanişti [3] şi de oamenii de ştiinţă [4], nu încetează a fi subiect de controversă) a dat o definiţie deopotrivă ştiinţifică şi filosofică dar în acelaşi timp profund creştină devenirii universului: el a considerat că materia avansează prin propria-i capacitate spre lumina cunoaşterii, ajungând în cele din urmă în "fenomenul om", la fel cum "un sâmbure din brazda reavănă încolţeşte, pentru ca apoi să tindă spre lumina soarelui; sau asemenea sevei care urcă din sol spre a ajunge în vârful arborelui". Iar urcuşul universului material spre viaţă şi cunoaştere înseamnă ascensiunea continuă spre cunoaşterea slavei lui Dumnezeu şi, ca atare, spre lauda Sa. Universul a trebuit să parcurgă un drum lung ca să ajungă până aici. Însă, odată ajuns până în acest punct, el aşteaptă ca şi omul să-şi facă datoria, care nu este alta decât a fi el însuşi "Slava lui Dumnezeu". Şi dacă în limba ebraică cuvântul "slavă" are şi înţelesul de "densitate maximă" , aşa cum era universul la naşterea sa, atunci omul îşi recunoaşte idealul în a deveni densitatea maximă a tot ceea ce e Bun şi Frumos în


26

Lumea Catholica, ianuarie 2009

univers: "Învăţătorule Bun (şi Frumos" - în textul gr.) - i se adresează lui Isus tânărul bogat (Marcu 10,17-31, Luca 18,18-30). Altfel spus, aceasta e definiţia şi calea sfinţeniei - manifestată de Cel care este El Însuşi "Calea, Adevărul şi Viaţa". A fi Bun şi Frumos Bunătatea şi Frumuseţea sunt manifestarea iubirii Lui Dumnezeu în şi faţă de creaţie. Din perspectiva omului, "Iubirea cuprinde toate vocaţiile, Iubirea este totul, este pentru toate timpurile şi pentru toate locurile, întrun cuvânt este veşnicie", aşa cum scria Sfânta Tereza de Lisieux. Nu trăise nici măcar un sfert de secol pe pământ ea, cea care avea să lumineze secolul XX şi să-şi trimită în continuare lumina asupra creştinilor secolului XXI (comenta Conrad De Meester [5]). "Semnificaţia iubirii este sacrificiul de sine", nota în jurnalul său Sf. Tereza de Lisieux. Cele trei daruri ale sale: o inteligenţă vie, cunoaşterea aprofundată a mesajului Evangheliei şi, mai ales, cunoaşterea plină de iubire şi prin iubire a lui Isus ca persoană au făcut ca viaţa Sf. Tereza de Lisieux să fie o parabolă profetică: propunându-şi "calea cea mică", ea a regăsit "însăşi inima Evangheliei, dar cu cât farmec şi prospeţime" - afirma Papa Pius al XII-lea. Mesajul său este simplu: "Dumnezeu e iubire; fiecare om este iubit de Dumnezeu; Dumnezeu aşteaptă să fie auzit şi iubit de fiecare". Şi comentându-l, Papa Ioan-Paul al II-lea scria: "Iată un mesaj pe care voi, tinerii de astăzi, sunteţi chemaţi să-l primiţi şi să-l strigaţi altor tineri: 'Omul este iubit de Dumnezeu!' Acesta este anunţul simplu şi mişcător pe care Biserica trebuie să-l facă cunoscut omului" ("Christifideles laici", nr. 34). Iar a fi bun şi frumos în şi pentru iubire este prin excelenţă harul tinereţii spirituale. Sfinţii printre noi? Într-o lume secularizată şi secularizantă, e mai uşor să ne imaginăm "extratereştrii printre noi" (cu sau fără semnul întrebării), decât sfinţii. De ce? Pentru că sunt tineri? Pentru că sunt în vârstă? Pentru că au gusturi şi expresii culturale diferite? Pentru că sunt altfel decât noi? Sau, mai degrabă, fiindcă nu ne putem imagina noi înşine sfinţi? E un fel de gelozie, ranchiună, invidie care întunecă realitatea şi ne împiedică să-i


Lumea Catholica, ianuarie 2009

27

recunoaştem pe sfinţi şi să ne recunoaştem noi înşine sfinţi. E sentimentul de neputinţă şi mâhnire care stăvileşte elanul minţii şi sufletului către Dumnezeu - sentiment izvorât nu din rebeliune, ci din ignoranţă şi neîncredere. Sau din prea puţină încredere în milostivirea Lui Dumnezeu. "Isuse, mă încred în tine" sunt cuvintele pe care Sf. Faustina Kowalska le-a făcut să se reverse asupra încercatului secol XX - şi chiar dacă scrierile ei [6] au fost trecute pentru un timp în Indexul Cărţilor Interzise, adevărul a învins. Cea care a fost aleasă de providenţă să răspândească cultul Divinei Îndurări s-a stins la 33 ani - în pragul celui de al doilea război mondial. O tânără, am putea spune - care vesteşte lumii iubirea divină într-o altă formă: aceea a iertării. De iertare are nevoie mai mult ca oricând lumea, astăzi - şi fiecare în parte. Şi iată de ce: răul poate îmbrăca multiple înfăţişări; una dintre ele este convingerea clamată sub diferite forme, în diferite domenii de activitate, că "lumea merge spre dezastru, noi toţi suntem păcătoşi, relele trecutului ne apasă, nimic şi nimeni nu iartă şi nu se iartă atât timp cât eu însumi nu mă pot ierta". Puţini dintre noi suntem conştienţi că această atitudine este suflul răului care otrăveşte încet dar sigur viaţa de zi cu zi: Demonul orgoliului! Dumnezeu iartă întotdeauna, oamenii uneori, natura niciodată - fiindcă natura întoarce spre noi fără greş ceea ce răspândim în jurul nostru. Iar cel mai greu lucru este să-i ierţi pe cei cărora le-ai făcut tu însuţi rău. Şi mai greu decât aceasta e să te ierţi pe tine însuţi. Dar aceasta înseamnă a avea conştiinţa naturii divine a omului şi a ta însuţi, implicit - fiindcă numai divinitatea nu poate greşi. Un paradox, nu-i aşa? Iertarea începe cu cel de lângă tine şi se roteşte în cercuri largi, până când, ajungând la ţărmul iubirii divine, se întoarce înapoi la tine, şi atunci iertarea pe care ai dăruit-o tuturor celorlalţi aduce şi spre tine conştiinţa iertării divine - a milostivirii divine. Iubirea şi iertarea - iată cele două aripi tandre şi puternice ale zborului spre sfinţenie. Exerciţiul constant al sfinţeniei De fapt, sfinţenia se manifestă conştientizând în fiecare clipă prezenţa lui Dumnezeu în noi şi în afara noastră. Astfel sfinţenia se manifestă în fiecare act al vieţii - dacă acesta este făcut cu iubire, din iubire, spre binele şi bucuria necondiţionată a aproapelui - conştientizând faptul că bucuria


28

Lumea Catholica, ianuarie 2009

din noi, iubirea din noi, bucuria şi iubirea pe care o dăruim nu vin din noi şi nu sunt ale noastre, ci sunt şi vin prin noi de la Dumnezeu. Sfinţenia nu este un act sau un moment festiv, făcut odată pentru totdeauna, ci continuitate în repetare: "viaţa spirituală ori are ritmicitatea şi constanţa exerciţiilor, ori nu există" [7]. Iar atunci când nu ne rămâne decât suferinţa - acea suferinţă dăruită lui Isus este un act de sfinţenie. Actualul proces de beatificare a Chiarei Luce Badano din Mişcarea Focolarelor o demonstrează. Sau, cum spunea Sf. Tereza de Lisieux: "când nu mi-a mai rămas nimic să dăruiesc, chiar şi acel nimic îl dăruiesc lui Isus". Fiindcă totul, de la prima respiraţie până la întreaga minune a vieţii şi, mai ales, minunea credinţei şi a înălţării sufletului către Dumnezeu, a zborului inimii în rugăciunea către El - totul ne-a fost dăruit de Dumnezeu. Iar sfinţenia nu este decât întoarcerea la Slava Lui, conştientizând şi mulţumindu-i pentru daruri. Cum? Simplu, iubind şi abandonându-ne total iubirii Lui. Undeva, în adâncul Golfului Mexic, există un crucifix scufundat. E din piatră, iar imaginea lui Isus este conturată, decupată în granitul dur. Are statura unui om. De o parte şi de alta, albastrul nesfârşit al mării. Razele soarelui îl străbat, închipuind umbre, lumini, figuri umane în apa albastră şi caldă, cu gust sărat. Gustul lacrimilor. Gustul vieţii. Gustul mântuirii. Putem trece prin acea imagine decupată în granit dintr-o parte în cealaltă. Cu o condiţie. Să acceptăm răstignirea. Numai aşa putem trece, cu braţele întinse în forma crucii. Ca să răstignim în apa sfântă răul din noi indiferent cum s-ar numi acel rău: orgoliu, dorinţă de acumulare, dorinţă de întâietate, delăsare, defetism, autoculpabilizare... Dar mai ales nepăsare. Sfârşitul lumii începe cu indiferenţa. După cum, la polul opus, Creaţia începe cu iubirea , viaţa - cu moartea în Cristos pentru a începe comuniunea de viaţă cu El, sfinţenia - cu "trăirea sacramentală a reamintirii, speranţei şi repetării în [...] 'liturghia lumii'...'' [8] . Uneori ne străduim să înţelegem. Şi să închidem în definiţii riguroase tot ce ne înconjoară. Dar ceea ce e cu adevărat important pentru viaţa noastră scapă oricărei definiţii: nu există o definiţie ştiinţifică pentru spaţiu, pentru timp, pentru lumină, pentru cer... Şi nici pentru sfinţenie, pentru că iubirea de Dumnezeu nu poate fi definită. Ea îşi ajunge sie înseşi. Şi nu poate fi înţeleasă decât trăind-o, constant şi ritmic, ca fluxul şi refluxul mării, ca răsăritul şi asfinţitul, ca respiraţia pădurii şi sărutul cerului trăind-o în bucuria ritmului etern al vieţii. Acolo, la pieptul lui Dumnezeu,


Lumea Catholica, ianuarie 2009

29

ca să poţi auzi bătaia inimii Lui, care-ţi răspunde ţie şi numai ţie atunci când îi şopteşti: "Tată!" Note 1. Coleman, John A. S.J.: "Conclusion: after sainthood" in Hawley, John Stratton, ed. Saints and Virtues Berkeley: University of California Press, 1987. pp 214-217 2. Babb, Lawrence A.: "Sathya Sai Baba's Saintly Play" in Hawley, John Stratton, ed. Saints and Virtues Berkeley: University of California Press, 1987. pp 168-170 3. Eric Steinhart: "Teilhard de Chardin and Transhumanism": Journal of Evolution and Technology - Vol. 20 Issue 1 –December 2008 - pgs 1-22 4. Tipler, F.J: "Fizica nemuririi", trad.: Roman Chirilă, Doina Ţimpău. Ed.Tehnică, Bucureşti, 2008 5. De Meester, Conrad: "En route avec Therese" - rev. trim. "Presence du Seigneur" no.15-16 - Louvain, 1996 6. Sf. Faustina Kowalska: "Mic Jurnal. Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu". Ed. ARCB, 2008 - trad. coord.: Pr. Tadeusz Rostworowski, SJ 7. Pr. Taloş Marius, SJ: "Gustul speranţei:speranţa între amintire şi repetare". Studia Univ. Babeş-Bolyai, Theol. Catholica, LIII, 4, 2008, pp. 81-85. 8. Ibidem.


30

Lumea Catholica, ianuarie 2009

'Lumina Clară' Badano, un exemplu pentru tinerii de astăzi Autor: L`Osservatore Romano Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: L`Osservatore Romano Eroismul este posibil chiar şi la 19 ani. Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut acest fapt când, la 3 iulie 2008, a aprobat decretul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, prin care se afirmă că tânăra Chiara Badano a practicat cu eroism virtuţile creştine. În acord cu procedura caracteristică pentru procesul de beatificare, tânăra de 19 ani a fost declarată "Venerabilă". Chiara (care, în traducere, înseamnă "clar, limpede; vesel, senin") şi-a sfârşit pelerinajul pe pământ la 7 octombrie 1990, după doi ani lungi de boală chinuitoare: o tumoră osoasă a stors-o de puteri, dar nu şi de bucuria vieţii. O bucurie pe care a câştigat-o cu eroism. "O persoană se comportă eroic atunci când conduita sa virtuoasă se desfăşoară de-a lungul timpului, deşi acest lucru devine din ce în ce mai greu, astfel încât atitudinea sa e cu mult superioară faţă de comportamentul normal, manifestându-şi astfel hotărârea constantă de a se supune întru totul voinţei lui Dumnezeu" - iată explicaţia dată de Episcopul emerit Livio Maritano de Acqui, Italia, care a iniţiat investigaţia diecezană de beatificare în 1999. Ceea ce a susţinut-o constant pe Chiara a fost Evanghelia şi credinţa sa vie, plină de bucuria tinereţii, pe care o datora în mare parte întâlnirii cu Chiara Lubich la vârsta de 11 ani. Chiara Badano s-a născut în Sassello, Savona, la 29 Octombrie 1971 - după ce părinţii ei aşteptaseră şi se rugaseră 11 ani pentru un copil. În 1981 a participat împreună cu părinţii la "Sărbătoarea familiei" - eveniment organizat la Roma de Mişcarea Internaţională a Focolarelor. Acesta a fost


Lumea Catholica, ianuarie 2009

31

începutul unei noi vieţi pentru toţi trei. La întoarcerea în orăşelul său, Chiara s-a implicat plină de iubire în comunitate, determinându-i pe colegii de şcoală şi pe toţi cei care se întâlneau cu ea să trăiască şi ei cu adevărat Biblia, care o fascinase atât de mult pe ea. Şi s-a înscris imediat în Mişcarea Focolarelor împreună cu alte tinere de vârsta ei. La 17 ani, în cursul unei meci de tenis, a simţit deodată o durere intensă în umăr, iar investigaţiile efectuate au decelat un cancer osos. Au urmat o serie de investigaţii şi la sfârşitul lunii februarie 1989 a fost supusă intervenţiei chirurgicale, dar nu prea mai erau speranţe. Spitalizările la Torino erau tot mai lungi, iar Chiara avea de înfruntat tratamente din ce în ce mai dureroase, cărora le făcea faţă cu mult curaj. "Pentru Tine, Isuse: dacă Tu vrei, atunci vreau şi eu" - spunea ea, cu hotărâre, oferind lui Isus fiecare din durerile ei, mereu altele, mereu noi, mai adânci, mai neaşteptate. Şi ori de câte ori îi permiteau puterile, Chiara lua parte personal cu bucurie şi entuziasm la acţiunile Mişcării Focolarelor - în ciuda stării generale grave. O nouă încercare avea să o lovească însă curând: nu şi-a mai putut mişca picioarele. A fost supusă altei intervenţii chirurgicale: dureri noi, chinuri noi - dar în zadar. Suferea cumplit. Se simţea ca într-un tunel întunecat. Şi încă o dată, Chiara a avut puterea să se dăruiască voinţei lui Dumnezeu, întorcându-se spre iubire şi lumină. "Dacă aş avea de ales între a merge şi a merge în Rai", spunea ea, "aş alege fără şovăire să merg în Rai. Asta-i tot ce mă interesează". Încă din copilărie se implicase în trăirea Evangheliei. Şi a trăit-o 100%. Iată ce scria Chiara în jurnalul său, adresându-se prietenilor: "Voi părăsi viaţa într-o clipă. Cum aş putea oare să opresc trenul acesta care m-a luat şi mă duce aşa de repede mai departe?! Dar totuşi e ceva ce nu înţeleg. Am fost absorbită de atât de multe ambiţii şi proiecte şi cine mai ştie de ce altceva (lucruri care mi se par acum atât de lipsite de importanţă, nesemnificative şi trecătoare). Mă aştepta cu totul altă lume şi tot ce aveam de făcut era să mă abandonez ei. Acum însă mă simt prinsă într-un plan minunat care se desfăşoară puţin câte puţin în faţa mea". Medicul Chiarei, care era lipsit de credinţă şi se manifesta extrem de critic la adresa Bisericii, a fost profund mişcat şi cucerit puţin câte puţin de


32

Lumea Catholica, ianuarie 2009

mărturia vie dată de Chiara şi de părinţii ei: "De când am cunoscut-o pe Chiara, ceva s-a schimbat în mine. În creştinism există într-adevăr substanţă şi consistenţă şi totul îşi află locul" - spunea el. Relaţia Chiarei cu Chiara Lubich era foarte apropiată şi tânăra o informa constant asupra stării ei de sănătate, asupra triumfului şi descoperirilor sale. La 30 decembrie 1989, Chiara Lubich îi scria: "Simt că tu faci absolut totul ca să răspunzi iubirii lui Dumnezeu şi să-i spui mereu "da"-ul tău. Sunt mereu cu tine cu rugăciunile mele şi cu iubirea mea. Aleg cuvântul vieţii care m-a condus: 'Cei care rămân în Mine şi Eu în ei, vor aduce rod îmbelşugat' La revedere, Chiara! Îl rog pe Duhul Sfânt să-ţi dăruiască harul puterii, astfel încât sufletul tău să poată întotdeauna "cânta" din iubire pentru Isus Părăsit". Deşi nu se putea mişca, tânăra era permanent activă: ţinea telefonic legătura cu grupul care se organiza la Savona: "Tineretul pentru o Lume Unită", îşi făcea simţită prezenţa la diferite congrese prin mesajele sale, cărţi poştale şi postere; continua să militeze pentru înscrierea prietenelor şi colegilor ei în Mişcarea Focolarelor. La începutul verii, medicii au decis sistarea tratamentului: boala nu mai putea fi oprită. Tânăra i-a scris imediat Chiarei Lubich, la 19 iulie 1990: "Doctorii au depus armele. Odată cu oprirea tratamentului, durerile din spate au crescut atât de mult că de-abia pot să mă mai întorc de pe o parte pe cealaltă. Mă simt atât de mică şi drumul e aşa de greu... Adesea mă sufocă durerea. Dar acesta-i Mirele care vine să mă întâmpine, nu-i aşa? Da, repet cu tine: 'Dacă vrei tu,atunci vreau şi eu'... Cu tine împreună sunt sigură că vom cuceri lumea!" Chiara Lubich i-a răspuns: "Nu te teme, Chiara, să-i spui 'da' în fiecare clipă. El o să-ţi dea putere, fii sigură de asta! Mă rog şi eu pentru asta şi sunt mereu cu tine. Dumnezeu te iubeşte nespus de mult şi vrea ca tu să pătrunzi în adâncul propriului suflet şi acolo să întâlneşti picături de cer. 'Chiara Luce' ('Lumina Clară') e numele la care m-am gândit pentru tine. Îţi place? Lumina Idealului e aceea care cucereşte lumea. Ţi-l trimit cu toată afecţiunea mea..."


Lumea Catholica, ianuarie 2009

33

Pe măsură ce lucrurile se înrăutăţeau, a fost necesară creşterea dozei de morfină, dar Chiara Luce a refuzat: "Mă face să nu mai fiu lucidă şi nu-i mai pot oferi altceva lui Isus decât durerea". Chiara Luce a plecat spre cer la 7 octombrie 1990. Se gândise la tot: alesese imnurile pentru înmormântare, florile, chiar şi cum avea să fie coafată şi dorea să fie îmbrăcată în alb, ca o mireasă. Şi a mai spus: "Mamă, când ai să mă pregăteşti, trebuie să spui mereu: 'Acum Chiara Luce îl vede pe Isus'. Fii fericită fiindcă şi eu sunt". Tata a întrebat-o dacă ar fi posibil să doneze corneea pentru transplant. Cel mai luminos surâs a fost răspunsul său. Îndată după plecarea la cer a Chiarei Luce, o telegramă a sosit din partea Chiarei Lubich pentru părinţii tinerei: "Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru capodopera lui de lumină!"


34

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Ecumenismul aşa cum este trăit în Biserica Catolică Autor: Viorica Sabo În perioada 9-15 decembrie 2008, a avut loc Sesiunea plenară a Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor (CPUC), care s-a desfăşurat la Roma, în noul sediu al Consiliului Pontifical de pe Via della Conciliazione. La această plenară au participat 16 Cardinali, 9 Arhiepiscopi, 14 Episcopi şi 10 consultori. Dintre participanţi, un număr de 12 sunt membri permanenţi ai CPUC şi 3 sunt invitaţi speciali. PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, a luat parte la eveniment, în calitate de membru al Consiliului. La încheierea sesiunii, Preasfinţia Sa ne-a prezentat momentele principale ale întâlnirii, evidenţiind trăsături ale ecumenismului aşa cum este trăit în Biserica Catolică şi în celelalte Biserici, stadiul dialogului ecumenic, precum şi perspective, propuneri pentru viitor. - Preasfinţia Voastră, cum a decurs programul sesiunii, care au fost momentele mai importante ale zilelor de lucru? - Zilele de lucru au fost împărţite metodologic pe mai multe tipuri de lucru. În ziua de 9 decembrie, după cuvântul de salut din partea Mons. Farrell, a urmat raportul de activitate şi câteva rapoarte regionale, iar apoi intervenţii şi discuţii pe marginea acestor rapoarte. Dupăamiază au fost discuţii şi rapoarte cu privire la dialogul catolico-ortodox; Mons. Fortino, subsecretar al CPUC, a făcut acest raport. Dialogul catolic oriental-ortodox a fost prezentat de către Mons. Boni, şi apoi situaţia despre comuniunea anglicană a fost prezentată de Mons. Bolen. După pauza de după-amiază a urmat raportul dialogului cu penticostalii, al Mons. Gomez, apoi un raport general cu privire la situaţia


Lumea Catholica, ianuarie 2009

35

credincioşilor în Statele Unite, prezentat de pr. Fairbanks, şi după aceea câteva momente de discuţii. În ziua de miercuri, 10 decembrie, am început prin celebrarea Sfintei Liturghii la mormântul Sfântului Petru, sub preşedinţia Cardinalului Kasper, care se întorsese chiar în noaptea precedentă de la Moscova, după înmormântarea Patriarhului Alexei al II-lea. La această celebrare liturgică au participat 16 preoţi şi 25 de Episcopi, dintre care 4 Cardinali. După micul dejun, a urmat introducerea la proiectul numit Harvest, făcută de Cardinalul Kasper, şi câteva intervenţii libere asupra acestei propuneri. După-amiază nu au mai fost alte lucrări, iar la ora 18 am participat la Concertul celebrativ susţinut cu ocazia aniversării a 60 de ani de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A fost un concert susţinut de către Brandenburgisches Staatsorchester Orchester în prezenţa Papei Benedict al XVI-lea. Concertul a fost foarte apreciat de către cei care au participat la el, în Aula de audienţe Paul al VI-lea. În ziua de 11 decembrie, în cursul dimineţii au continuat câteva intervenţii pe marginea proiectului şi apoi ne-am împărţit pe 4 grupuri de lucru: un grup de limbă italiană, unul de limbă engleză, unul de limbă germană, unul de limbă franceză. Toate aceste grupuri au avut la dispoziţie câte o sală şi, în continuarea zilei, atât dimineaţă cât şi în sesiunile de după-amiază, s-a lucrat numai pe grupuri, pe baza a 6 întrebări pe care le-am primit fiecare dintre noi. Aceste întrebări priveau atât proiectul care a fost prezentat, cât şi anumite linii de viitor pentru Consiliu. În ziua de vineri, 12 decembrie, în cursul dimineţii au fost rapoartele pe grupuri lingvistice. S-au ascultat 4 asemenea rapoarte ale reflecţiilor pe grupuri, şi apoi, la ora 11, ne-am deplasat cu două microbuze la audienţa cu Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în Piaţa San Damasco. A fost un moment emoţionant, un moment frumos, în care a luat cuvântul mai întâi Cardinalul Kasper, arătând care este rolul acestei întâlniri, şi apoi nea vorbit Sfântul Părinte. Prima parte a zilei s-a încheiat cu audienţa la Sfântul Părinte, după care după-amiază ne-am întâlnit din nou, am reluat discuţia în plen despre concluziile pe care le-am ascultat şi anumite măsuri concrete care ar trebui luate. A urmat un cuvânt al Cardinalului, care a formulat o concluzie generală de reflexie împreună şi, în final, am


36

Lumea Catholica, ianuarie 2009

participat cu toţii în spirit de comuniune la cina oferită în Grădinile Vaticane. Sâmbătă, după perioada de lucru, a fost numai întâlnirea consultorilor. O zi de lucru, după programul pe care l-am primit (majoritatea dintre noi am locuit la Casa del Clero din Via Traspontina), era astfel: fiecare zi a început cu o rugăciune (după o mică broşură), într-una dintre limbile utilizate, respectiv, o zi ne-am rugat în italiană, o zi în engleză şi o zi în limba franceză. De fiecare dată aceste rugăciuni au cuprins, desigur, începutul cu binecuvântarea, apoi un psalm cu un refren pe care-l repetam cu toţii, apoi Cuvântul lui Dumnezeu - o lectură din Vechiul sau din Noul Testament cu o scurtă meditaţie pregătită de către unul dintre membrii Consiliului, apoi o rugăciune pe care o făceam împreună, rugăciunea Tatăl Nostru şi binecuvântarea de încheiere. Lucrările începeau la ora 9.30 cu o rugăciune şi durau până la ora 11, când era o pauză în care ne puteam "completa" micul dejun, apoi lucrările erau reluate la ora 11.30. Pauzele erau foarte benefice şi pentru faptul că puteam să dialogăm cu alţi membrii din cadrul Consiliului, să facem şi alte schimburi de impresii, de idei, şi apoi, de la ora 11.30 până la ora 13, continuam lucrările. La ora 13 era pauza pentru prânz şi ne întorceam la Sediul Consiliului la ora 16, până la ora 19.30, când ne întorceam din nou la locul de cazare pentru cina şi programul de seară. A fost un program intens, care a avut şi momentele de relaxare, concertul despre care vorbeam, precum şi momentul de comuniune finală. - Vă rugăm să ne descrieţi viziunea modernă asupra ecumenismului, precum şi aspecte mai importante rezultate din părerile expuse în cadrul acestei sesiuni plenare. - Între ideile care au fost subliniate, mai cu seamă la început, în cadrul Raportului secretarului Consiliului Pontifical, voi aminti câteva: faptul că acest Consiliu a continuat cele 15 dialoguri la nivel internaţional pe care le are actualmente în funcţiune, dialoguri cu diferite alte confesiuni, Biserici sau mişcări ecleziastice. De asemenea, sunt şi două "conversaţii", adică nu au aspectul unui dialog, ci sunt doar nişte întâlniri, începute cu Armata Salvării şi cu Carismaticii fără denominaţiune. Vorbind despre ecumenism din punct de vedere catolic, s-a amintit despre alocuţiunea Cardinalului Kasper, prezentată tuturor Cardinalilor, în Roma, la 24 noiembrie 2007, în


Lumea Catholica, ianuarie 2009

37

care s-a arătat că "ecumenismul nu este o opţiune, ci este o obligaţie sfântă. Nu este un umanism care încearcă să se acomodeze la alţi creştini şi nu este nici un relativism ecleziologic, deci care tinde a spune că toate Bisericile sunt acelaşi lucru". Ecumenismul din partea noastră se bazează pe clara înţelegere, apoi pe ceea ce este Biserica Catolică, deşi bazându-se pe principiile comune de dialog stabilite cu fiecare dintre confesiuni. Dialogul este condus pe mai multe dimensiuni şi anume: dialogul vieţii, dialogul carităţii, dialogul adevărului. În cadrul dialogului carităţii se cuprinde şi ecumenismul spiritual şi comuniunea în rugăciune şi cult, aspectul spiritual constituind de fapt sufletul întregi mişcări ecumenice. Dialogul adevărului se bazează pe cercetarea teologică, pentru a încerca un consens sau o convergenţă asupra acelor aspecte care încă mai despart Bisericile creştine. După Conciliul Vatican II, dialogul în viaţă şi în caritate a căpătat o dimensiune nouă, în care catolicii şi alţi creştini se descoperă ca şi fraţi şi surori în Hristos, pe baza Sacramentului Botezului pe care l-am primit cu toţii, şi învaţă să aprecieze darurile pe care celelalte Biserici le au. Aceste dialoguri sunt o redescoperire a dimensiunii fraterne şi un acord al drumului pe care împreună vrem să-l facem spre deplina comuniune. Suntem conştienţi că această comuniune nu constă într-o uniformitate exterioară, ci într-o participare profundă la viaţa treimică în Dumnezeu. Am descoperit importanţa unei comuniuni reale, chiar dacă această comuniune dintre noi este încă incompletă. Chiar şi în "Dialogul adevărului" sunt multe rezultate pozitive, dar este încă mult de lucru pentru a putea descoperi noi puncte de convergenţă în problemele existente. Acestea sunt câteva idei generale din introducere, şi acum voi aminti câteva idei din discuţiile care au avut loc: după introducerea pe care a făcut-o Mons. Farrell, secretarul CPUC, s-a dat cuvântul altor Episcopi care au prezentat diferite rapoarte; între aceştia a luat cuvântul şi Episcopul Kim din Coreea de Sud. A vorbit despre situaţia politică în Peninsula Coreea de Sud şi implicaţiile ei religioase, arătând că în peninsulă există peste 260 de secte oficial înregistrate, cu care, fiind atât de multe, este dificil un dialog autentic. Există inclusiv unele iniţiative care unesc catolicii şi protestanţii, deşi se află într-o majoritate budistă. Având în


38

Lumea Catholica, ianuarie 2009

vedere problema dintre Coreea de Sud şi Coreea de Nord, sigur că încă nu este o unitate între cele două părţi ale peninsulei, ceea ce creează şi dificultăţi la nivel religios. Să amintim şi faptul că, în acest an, au redactat textul pentru întâlnirea din Ziua Bolnavilor şi pentru Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Apoi a luat cuvântul Beatitudinea Sa Cardinalul Lubomir Husar, care a prezentat situaţia din Ucraina, o situaţie complexă din cauza căderii URSSului; încă anumite consecinţe se mai simt. Este o societate pluriconfesională, sunt circa 70 de Biserici, mişcări ecleziale şi secte; 19 dintre ele formează un Consiliu al Bisericilor care a fost organizat de Stat, în dorinţa de a controla domeniul Bisericilor, şi ca urmare Biserica Catolică Ucraineană s-a retras din acest Consiliu. Există două Biserici Catolice, trei Biserici Ortodoxe, Biserici Protestante, cultul islamic şi cultul iudaic. Se încearcă o colaborare cu ceilalţi creştini la alcătuirea unei noi Comisii de lucru pentru probleme morale, cum este de exemplu avortul, pentru a face un studiu în comun. De asemenea, s-a propus, tot în Ucraina, un Comitet de dialog, Dialogul Cultură şi Religie. Practic nu există un dialog ecumenic la nivelul ierarhic, există doar un dialog local al clerului cu binecuvântarea ierarhilor. Despre situaţia din Polonia a vorbit Arhiepiscopul de Gniezno, Henryk Muszynski. În continuare, am luat cuvântul şi am prezentat câteva aspecte ale situaţiei ecumenice din România, evenimentele principale ale anului, şi momentul care s-a creat în urma cuminecării Mitropolitului Nicolae Corneanu la o Liturghie greco-catolică şi modalitatea în care a fost gestionată această problemă. Am arătat, de asemenea, că situaţia ecumenică actuală la noi în ţară nu prezintă dificultăţi semnificative faţă de ultimii ani, deci nu considerăm că există conflicte deschise şi sperăm să se meargă spre o normalitate, spre binele tuturor confesiunilor creştine din ţara noastră. - Un capitol important al ecumenismului este raportul cu Bisericile Orientale Ortodoxe; ce s-a spus referitor la desfăşurarea acestui dialog catolico-ortodox? - A fost prezentat şi raportul dialogului cu Bisericile Orientale Ortodoxe, respectiv sunt 8 Biserici Orientale, Biserica Coptă Ortodoxă din Etiopia şi


Lumea Catholica, ianuarie 2009

39

Eritreea, Biserica Filo-Ortodoxă, Bisericile Malankareze şi Bisericile Armene. S-a vorbit despre anumite sinteze tematice în care s-a ajuns la puncte comune, dar, din nefericire, aceste comunităţi ele între ele nu au întâlniri şi dialog. De asemenea, s-a vorbit şi despre dificultăţile pe care acest dialog le prezintă - de exemplu, unul dintre Episcopii cu care se discuta în acest dialog a avut dificultăţi şi a trecut la Biserica Caldeeană Catolică. A urmat raportul dialogului cu Bisericile Ortodoxe, prezentat de către Mons. Fortino, care, în cea mai mare parte, s-a referit la Documentele de la Belgrad şi Ravenna, alcătuite pe baza unui Document gândit la o Mănăstire din apropierea Moscovei, care vorbeşte despre comuniune eclezială, conciliaritate şi autoritate în Biserică. Programul dialogului merge bine, de la ultima întâlnire de lucru din Ravenna s-a trecut la lucrul pe comisii, care şi-au desfăşurat lucrările lor şi, cu voia Bunului Dumnezeu, în toamna anului 2009, în Cipru, va avea loc următoarea întâlnire a Comisiei Mixte de Dialog. Există câteva afirmaţii îmbucurătoare, cum este intervenţia Patriarhului Ecumenic la Sinodul din octombrie 2008, la Roma, când, în Capela Sixtină, între altele, Patriarhul a spus: "Împreună cu primatul, sinodalitatea constituie coloana vertebrală a Bisericii", ceea ce este un fapt îmbucurător; desigur, Papa a afirmat la o rugăciune Angelus: "sinodalitatea este fundamentul Bisericii". Vedem astfel cum de o parte şi de cealaltă există anumite afirmaţii care arată o apropiere. Desigur, încă este mult de lucru, este important însă a face cunoscute rezultatele care s-au obţinut în cadrul acestui dialog şi poporul să cunoască paşii care se fac. - Ne prezentaţi, vă rugăm, şi alte idei dintre cele expuse, care v-au atras atenţia şi le consideraţi importante? - A fost prezentat şi raportul Mons. Bolen, despre comuniunea anglicană. Sigur, este un dialog diferit de celelalte, care prezintă unele aspecte specifice, mai cu seamă pentru faptul că în Biserica Anglicană au survenit diferite diviziuni între Episcopi cu privire la moralitate. În America, anumite comunităţi au acceptat chiar hirotonirea unor Episcopi homosexuali, ceea ce a creat o mare diviziune în cadrul Bisericii Anglicane şi s-a pus problema: "care este rolul Arhiepiscopului de Canterbury?" Are Excelenţa Sa un rol în menţinerea unităţii Bisericii Anglicane? S-a propus intensificarea acţiunilor cu comunităţile anglicane şi, de asemenea, să se


40

Lumea Catholica, ianuarie 2009

creeze oportunitatea unor cercetări comune în probleme legate de morală, pentru a ajunge la anumite principii comune şi astfel să înceapă un dialog autentic. De asemenea, există anumite diviziuni, există câteva Dieceze care s-au despărţit de Biserică şi au format un fel de nouă Biserică, deci situaţia este foarte complexă. Sunt deja 14 episcopi-femei care au fost hirotoniţi, fapt care creează o dificultate la nivelul unor principii de succesiune apostolică, a unor principii de bază ale doctrinei Bisericii Catolice. Referitor la dialogul cu comunitatea penticostală, a vorbit Mons. Usma Gomez, arătând că, în Statele Unite, 19% dintre creştini sunt sau carismatici, sau neo-carismatici, sau penticostali. Există însă şi aşanumitele "comunităţi creştine fără denominaţiune", cu care este mai greu de dialogat, pentru că ei se feresc să fie cuprinşi într-o structură, să aibă o doctrină clară, să aibă o identitate clară şi atunci este destul de greu de discutat cu aceste comunităţi. A urmat raportul pr. Fairbanks, tot despre Statele Unite: 44% dintre americani au schimbat religiile lor; 92% dintre americani cred în Dumnezeu, 51% sunt protestanţi, 26% sunt evanghelici, 3% sunt din aceste comunităţi fără denominaţiune, 61% sunt neafiliaţi unei Biserici şi 1% nu cred nimic în particular. Sigur că aceste statistici trebuie şi ele interpretate. Uneori anumite afirmaţii din Bisericile protestante arată importanţa dialogului, şi anume cineva s-a exprimat aşa: "noi, protestanţii, avem mult mai mare nevoie de dialog cu voi, catolicii, pentru că noi trebuie să ne refacem identitatea". În primul rând, această exprimare a venit din partea unor comunităţi anglicane care simt nevoia unui dialog pentru a-şi defini mai bine identitatea lor. Aceasta nu înseamnă, desigur, că vor intra în comuniune catolică, ci, pentru a se putea exprima mai bine şi a-şi contura mai clar identitatea lor, au nevoie de acest dialog. De asemenea, Mons. Marchiori din Brazilia ne-a vorbit despre situaţia de aici, despre faptul că, la un moment dat, cineva a întrebat pe un Episcop: "De ce credincioşii părăsesc Biserica?" şi el a răspuns: "Credincioşii rămân credincioşi fideli. Aceia care sunt cu adevărat credincioşi nu părăsesc Biserica, o părăsesc numai aceia care nu sunt cu adevărat credincioşi". A vorbit apoi despre situaţia din Amazonia, unde există comunităţi creştine catolice care au o singură slujbă pe an! Există o muncă de evanghelizare,


Lumea Catholica, ianuarie 2009

41

dar pe care o fac în majoritate femeile, tocmai din cauza crizei şi a lipsei de preoţi. În continuare, a luat cuvântul Arhiepiscopul Bruno Forte, care a vorbit despre "societatea lichidă" în care trăim, această modernitate "lichidă", o cultură în care identitatea este mobilă, schimbătoare, o identitate care nu vrea să se lase cuprinsă în structuri şi de aici dificultatea unor profesiuni autentice, de aici dificultatea unor familii bine şi solid întocmite, precum şi tendinţa spre fundamentalism - această întâlnire între diferite civilizaţii care contrapune identităţile slabe cu identităţile tari, şi din care pot ieşi fenomene extremiste - lipsa identităţii sau o identitate fundamentalistă. De aceea, sublinia importanţa primei catehizări, în aşa fel încât toţi aceia care Îl caută autentic pe Dumnezeu să Îl poată găsi. Cardinalul Kasper ne-a vorbit despre vizita sa la Moscova, la momentul funeraliilor Patriarhului Alexei al II-lea; a arătat că au fost primiţi la aeroport cu multă cordialitate şi oficiul a început mai întâi cu Sfânta Liturghie, care a durat 3 ore, iar apoi oficiul funebru încă 3 ore, şi încă o oră rugăciunile la punerea în mormânt. Patriarhul defunct a preluat Biserica în anul 1990 şi a reuşit să aducă o renaştere în Biserica Ortodoxă. Problema principală de care s-a ocupat a fost aceea de a crea structuri şi unitate în Biserica Ortodoxă Rusă, Biserică actualmente majoritară în lume, cu peste 50.000.000 de credincioşi (după anumite statistici). Atmosfera a fost de reculegere, o atmosferă corespunzătoare unui asemenea moment funebru. Cel care va ţine locul Patriarhului Alexei până la noile alegeri, după cum se ştie, este Mitropolitul de Smolensk şi Kaliningrad, Mitropolitul Kiril. La ceremonial au participat şi alţi catolici, reprezentanţii Bisericii Catolice din Italia, din Germania, Polonia... - S-a realizat o privire spre trecutul dialogului între Biserici? Dacă da, se poate vorbi despre un rezultat, o apropiere între partenerii de dialog, care să dea temei şi încredere continuării procesului ecumenismului cu speranţa dobândirii reconcilierii depline? - Eminenţa Sa, Cardinalul Kasper, preşedintele CPUC, ne-a vorbit despre aşa-numitul Harvest Project, "proiectul de recolte", care-şi propune să vadă care sunt rezultatele obţinute în dialogul din ultimii ani, dar în mod particular cu privire la patru dialoguri: luterano-catolic, început în


42

Lumea Catholica, ianuarie 2009

1967;metodisto-catolic, început tot în 1967; anglicano-catolic din 1970 până astăzi, catolic-reformat, început tot în 1970 până astăzi. A făcut un scurt istoric al acestor dialoguri, a prezentat punctele principale ale dialogului, punctele de convergenţă, punctele de divergenţă şi concluziile modalităţilor în care ar putea să fie continuate aceste dialoguri cu cele 4 Biserici ieşite din reformă. Concluziile arată un bilanţ îmbucurător, un bilanţ care nu putea fi anticipat acum 40 de ani, şi sigur, sunt multe motive de bucurie, ceea ce însă nu înseamnă că s-au rezolvat toate problemele. De aceea, la sfârşitul acestui raport, Consiliul Pontifical a întocmit un chestionar format din 6 întrebări pe baza căruia s-a discutat apoi în grupurile restrânse. Dialogul cu Bisericile rezultate din reformă în anumite situaţii a prezentat şi dificultăţi, tocmai pentru că anumite fracţiuni din aceste Biserici s-au unit între ele şi au format alte Biserici. De asemenea, s-a subliniat faptul că aceste comunităţi cer dialogul de multe ori pentru a-şi verifica propriile identităţi. S-a propus să se discute pe probleme de etică, familie, divorţ, căsătorii homosexuale, eutanasie, bioetică, probleme comune, din care pot rezulta anumite elemente benefice. Se vorbeşte despre o aşa-numită "a treia undă de creştini": după creştinii tradiţionali, după noile mişcări ecleziale apărute, există acum "a treia undă de creştini" - aceste comunităţi fără denominare. S-a mai subliniat de către Arhiepiscopul Bruno Forte necesitatea unui studiu antropologic de bază, comun, din care apoi să rezulte anumite elemente etico-morale împărtăşite, pe baza cărora să se ajungă la un dialog în privinţa acestor Biserici ieşite din Reformă. Cardinalul Murphy O'Connor, Cardinalul de Canterbury, a vorbit despre aşa-numita affective theology, care ne va conduce spre effective theology, deci despre relaţiile de prietenie între ierarhi, care pot conduce apoi la abordarea unor probleme teologice. De asemenea, s-a vorbit despre actualitatea studierii Scripturii împreună: a citi Sfânta Scriptură împreună, fără intenţia de a da explicaţii cu pretenţia de adevăr şi a lăsa Cuvântul lui Dumnezeu să lucreze. S-a propus organizarea unor momente de întâlnire, de rugăciune, de lectură a Sfintei Scripturi împreună. De asemenea, s-a mai amintit cuvântul unui pastor reformat, care spunea că noi, actualmente, suntem o "comunitate de biserici pacific divizate", adică, arătând practic lipsa de sens a dialogului.


Lumea Catholica, ianuarie 2009

43

Sigur că, noi nu putem fi de acord cu o asemenea atitudine care se mulţumeşte doar să afirme diviziunea. O altă frumoasă afirmaţie s-a spus de către Mons. Bassetti, "Unitatea Bisericilor este, în germen, unitatea împărăţiei umane". Desigur, au fost multe alte cuvinte foarte interesante din partea participanţilor. S-a vorbit şi despre "formare ecumenică" (Mons. Paul Sayah din Liban), despre organizarea unor simpozioane, congrese împreună şi de asemenea o bază spirituală comună. S-a vorbit şi despre un schimb reciproc de daruri. De asemenea, Prof. Piero Coda a vorbit despre necesitatea de a ne întreba ce vrea Spiritul să ne ceară nouă, Bisericilor, astăzi, pentru ca să recuperăm dimensiunea dialogului spiritual, legile conversiunii. Conversiunea pentru toţi este fundamentală pentru identitatea creştină. Au existat propuneri pentru viitorul dialogului ecumenic? S-a propus colaborarea cu celelalte Biserici pentru a găsi mijloace de a studia împreună antropologie, ecleziologie, istoria Bisericii, istoria conflictelor dintre noi şi a le citi într-un context nou, a vedea dacă ele rămân în continuare la fel de "conflictuale". Arhiepiscopul Forte a propus trei nivele la care ar trebui considerat acest dialog: dialogul teologic-la nivel teologic, doctrinar, dialogul spiritual-la nivelul Sfintei Scripturi şi dialogul afectiv-în forme de prietenie, de întâlnire, de încredere reciprocă. Cardinalul Kasper a reluat ideea că ecumenismul nu este o opţiune ci este o poruncă de la Domnul, pe care trebuie să o continuăm chiar dacă ni se pare dificilă, să o continuăm atât ad intra, în interior, cât şi ad extra, în exterior, să vedem ceea ce ne separă între noi şi ceea ce ne separă de celelalte biserici. Noi trebuie să ajutăm celelalte biserici să rămână credincioase poziţiilor lor şi identităţii lor. De multe ori celelalte Biserici aşteaptă mult de la Biserica noastră. Această diviziune este de fapt o ruptură a cămăşii lui Hristos (a Bisericii), este o suferinţă pe care cu toţii trebuie să o împărtăşim. De aceea, trebuie să avem o mai mare dorinţă de unitate. Sigur, trebuie să purtăm discuţiile la nivel teologic pe baza adevărului, dar trebuie să existe şi dialogul spiritual, adică această dimensiune de întâlnire, care să creeze încredere, colaborare, prietenie şi care să poată deschide într-adevăr inimile spre dialog. A continuat,


44

Lumea Catholica, ianuarie 2009

spunând că, poate, prieteniile au fost cel mai bun rezultat din aceşti 40 de ani de dialog şi care ne-au ajutat să depăşim sau să calmăm numeroase situaţii dificile. Ne spuneaţi despre discuţiile purtate spre finalul sesiunii, pe grupuri de lucru lingvistice, pe baza celor 6 întrebări propuse. Ne enumeraţi câteva dintre ideile exprimate în cadrul acestor întâlniri? Au fost multe afirmaţii interesante. Voi oferi câteva exemple din cadrul grupului de limbă franceză, (în care am participat). S-a vorbit despre importanţa pastoralei, a învăţământului, aspectele social-caritative, culturale, care pot favoriza ecumenismul. De asemenea s-a propus a se avea în vedere şi problema emigranţilor. S-a vorbit şi despre viaţa monahală, ecumenismul spiritual, care poate să aibă o bază mai bună deoarece călugării sunt oameni de rugăciune şi pot aborda împreună anumite probleme. La rândul lor, şi celelalte grupuri, şi-au exprimat mulţumirea faţă de acest raport-proiect care a fost bine alcătuit; S-a propus ca, după discuţia cu partenerii ecumenici, raportul să fie publicat, pentru ca să prezinte mai bine rezultatele obţinute; S-a propus şi un simpozion cu aceştia, de asemenea să se continue ecumenismul spiritual, să se găsească teme comune de discuţie cu ceilalţi, să se abordeze alte teme cum ar fi: mariologia, sau sfinţenia Bisericii, sacramentalitate, colegialitate, sinodalitate, Scriptură şi tradiţie, ministerele în Biserică. S-a propus să fie două variante de publicare - o variantă pentru experţi şi o variantă pentru popor, sau chiar un catehism ecumenic. De asemenea, s-a propus din partea altor grupuri, să se organizeze un Sinod al Episcopilor despre ecumenism şi chiar un an al ecumenismului. S-a propus a se aborda în cadrul dialogului o temă despre dialog şi modul de a dialoga. În concluzia acestor alocuţiuni, Cardinalul Kasper a vorbit despre anumite contacte cu unele comunităţi evreieşti. Interesant este faptul că aceste comunităţi evreieşti, iudaice, nu au dorit să fie considerate ca "celelalte religii", ei au spus: "noi nu suntem o religie ca oricare pentru voi, noi avem cu voi o relaţie particulară. Din acest motiv, noi nu putem să fim consideraţi ca o altă religie", ceea ce este îmbucurător, deci există nişte porţi de legătură cu aceste comunităţi iudaice.


Lumea Catholica, ianuarie 2009

45

Vă rugăm să ne împărtăşiţi o concluzie generală a lucrărilor la care aţi participat. Această sesiune s-a desfăşurat sub un semn de speranţă şi înnoire a dialogului între Biserici în adevăr, sau s-a aflat, împreună cu lumea contemporană, sub semnul unei situaţii de criză? În concluzia acestei Sesiuni Plenare a Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Cardinalul Kasper şi-a exprimat bucuria şi gratitudinea pentru zilele de lucru, spunând că, personal, consideră că este o sesiune care a avut roade bogate şi utile. Chiar dacă acestea nu vor putea să fie imediat realizate, ele rămân ca şi ideal pentru noi proiecte. Este importantă percepţia viitorului dialogului ecumenic şi faptul că, în urmă cu 40 de ani nu se putea gândi nimeni că se va ajunge la acest punct. Există o reţea amplă de prietenii, de teme care se pot discuta şi, practic, multe neînţelegeri au fost depăşite. Sigur, noi trebuie să continuăm procesul de recepţie a documentelor şi a paşilor ecumenici care s-au făcut împreună cu partenerii de dialog, fiecare în biserica lui. De asemenea, Eminenţa Sa a spus: "nu este motivul unui triumfalism sau optimism exagerat, pentru că există multe probleme serioase încă în discuţie şi altele care trebuie tratate cu multă seriozitate". Cu Bisericile Orientale Ortodoxe, există o bază de discuţie ecleziologică, în care se poate trata problema primatului. Există o bază sacramentală de discuţie, care crează un alt cadru decât în cazul celorlalte Biserici. Pentru dialogul cu celelalte Biserici se poate aborda o linie hermeneutică pentru a vorbi despre raportul Scriptură-tradiţie, sau o linie de învăţământ pentru probleme de antropologie, moralitate, ecleziologie, ministere în Biserică, a răspunde la întrebarea: "unde se află de fapt Biserica?", teme care sunt destul de greu de abordat. Dincolo de temele clasice, sunt situaţiile noi pe care lumea le crează, noile ameninţări din societatea post-modernă, problema acestei societăţi "lichide", cum este denumită societatea în care trăim, problema relativismului, a noului fundamentalism, şi sigur, alte probleme deosebite actuale. Toate acestea pot constitui teme de dialog cu partenerii tradiţionali. În concluzie, trebuie continuate aceste acţiuni de dialog, trebuie participat la aniversările din anii următori (anul aniversării lui Calvin, apoi anul lui


46

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Luther, aniversarea declaraţiilor comune în 2010 şi multe alte asemenea acţiuni). S-a reluat şi ideea despre tema ecumenismului, precum şi ideea unui catehism despre ecumenism, ca şi contribuţia pe care o pot aduce mişcările ecleziale focolare, sau Sant Egidio, sau alte asemenea mişcări ecleziale, ecumenismului, prin acţiunile pe care ele le pot organiza. S-a subliniat, de asemenea, importanţa ecumenismului spiritual, importanţa grupurilor de rugăciune, importanţa acţiunilor de rugăciune. Dumnezeu este Cel care ne vrea împreună, ca urmare, rugăciunea ne pune împreună în faţa lui Dumnezeu. Iată câteva idei din acest moment de lucru care s-a petrecut la Roma şi se vrea, din tot sufletul, să fie un moment şi cu anumite influenţe la nivel practic, pozitive, pentru mersul înainte al Bisericii şi aş spune, în primul rând al comunităţilor creştine, spre acel ideal pe care, cu toţii îl ştim, "Ca toţi să fie una precum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine". Amin. În perioada petrecută în decembrie, 2008, la Roma, cu ocazia Sesiunii plenare CPUC, aţi avut ocazia de a hirotoni un nou preot, moment emoţionant despre care vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte. Totodată, mulţumindu-vă pentru cele împărtăşite, încredinţăm rugăciunilor Preasfintei Fecioare Maria, întreaga activitate a Consiliului Pontifical pentru Unitate, precum şi toate eforturile care se fac pentru dobândirea unităţii Bisericii, să putem fi cu toţii o turmă şi un Păstor, după voinţa lui Dumnezeu. Sâmbătă, 13 dec. 2008, în cadrul Sfintei Liturghii în limba română, la biserica "Sfântul Antonie Abate la Esquilino", dedicată Sfântului Antonie cel Mare, din Roma a fost hirotonit diaconul Claudiu Ciubotariu, SJ. S-a pus această hirotonire sub semnul Sfântului Antonie Abate, sub semnul smereniei Sfântului Ignaţiu de Loyola, care ne-a invitat ca tot ceea ce facem să facem spre mai mare mărirea lui Dumnezeu, şi sub semnul primului Cardinal al neamului românesc Iuliu Hossu, care a spus: "credinţa noastră este viaţa noastră". Euharistia se naşte, practic, din preoţie, pentru că preotul este cel care celebrează Liturghia, dar şi preoţia se naşte din Euharistie, pentru că


Lumea Catholica, ianuarie 2009

47

preotul este hirotonit în cadrul Sfintei Liturghii. Ca urmare, preotul este chemat să devină el însuşi Euharistie, adică jertfă vie, bine-plăcută, de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Este ceea ce-i dorim tânărului Claudiu, care a studiat în multe locuri din străinătate, a făcut un bogat apostolat: cu copiii străzii şi cu cei din închisori. Îi dorim ca viaţa lui preoţească întradevăr să poată reflecta credinţa lui, şi viaţa lui să devină o Sfântă Liturghie, adică o "operă pentru popor". Aşa să-i ajute Bunul Dumnezeu să slujească în sfinţenie Biserica! Amin. Aleluia.


48

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Fericitul Pius al IX-lea, un Papă al legendelor urbane Autor: Robert P. Lockwood Traducător: Nora Livadaru Sursa: This Rock, septembrie 2008 În anul 2000, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe predecesorul său, Papa Pius al IX-lea (1846-1878), reacţia mass-media a fost covârşitoare. Descrierea caricaturală, care provine din legendele catolice urbane, aşa cum le numesc eu, decisese deja că Fericitul Papă Pius al IXlea fusese orice de la reacţionar politic până la antisemit. În multe feluri, Papa Pius al IX-lea a fost primul Papă care apare în legendele catolice urbane moderne. El a devenit, în psihologia populară, o caricatură, o victimă a propagandei secolului al XIX-lea, care a creat propria realitate falsă. În 1792, Giovanni Maria Mastai-Ferretti, cel care avea să devină Papa Pius al IX-lea, se năştea ca al nouălea copil al unui mic conte din Senigallia, regiune care făcea parte din statele papale. Se năştea într-o lume agitată. Chiar înainte de a împlini 21 de ani, francezii invadau statele papale, încarcerau doi Papi şi aproape că făceau din papalitate marioneta Franţei revoluţionare. Statele papale erau teritorii din Peninsula Italică, conduse de către Nunţiul Papal. Aceste teritorii împărţeau Italia în două şi aveau centrul la Roma, oraşul istoric cel mai important al Italiei. Napoleon Bonaparte a anexat statele papale Imperiului Francez în 1809, dar, în urma reîmpărţirii Europei la Congresul de la Viena, din 1815, aceste state au fost redate papalităţii. La începutul secolului al XIX-lea, Biserica s-a convins de ceea ce istoria a arătat de-a lungul timpului: fără sprijinul statelor papale, Papa ar fi putut să devină o simplă marionetă a oricărui domnitor european care ar fi


Lumea Catholica, ianuarie 2009

49

condus Roma, în orice timp. Acesta era punctul central al percepţiei de sine a Bisericii începând din 1814, fapt aflat în directă opoziţie faţă de mişcarea de unificare a Italiei ca stat naţional. O nouă lume se prefigura în Europa de după anul 1815. Identitatea etnică şi naţională avea să devină o forţă conducătoare în percepţia pe care oamenii o aveau despre ei înşişi, precum şi în politică. Era o epocă în care identitatea rasială şi rasismul deveneau o tot mai importantă şi periculoasă parte a gândirii "moderne". Acest nou "rasism" va sta, de fapt, la temelia multora dintre tragediile cu care a trebuit să se confrunte Giovanni Mastai-Ferretti după alegerea sa ca Papă, în 1846. Omul neînţeles al Bisericii Când Papa Pius al IX-lea a fost ales, părea că este înţelegător cu noul naţionalism liberal. Noul Papă a ordonat imediat amnistierea prizonierilor şi a exilaţilor, mulţi dintre ei fiind foşti revoluţionari. A fost salutat ca un liberal şi Europa l-a proclamat erou. Percepţia eronată pe care oamenii o aveau în privinţa Papei Pius al IX-lea a creat imaginea unui Papă liberal timpuriu care va fi, însă, înlocuit de unul reacţionar, de îndată ce va fi pus faţă în faţă cu revoluţia din Roma. De fapt, din primele sale zile, Papa Pius al IX-lea nu a putut fi definit politic. Era moderat şi profund spiritual, dar, totuşi, un om simplu. Era, pe de-a-ntregul, un om al Bisericii. Deşi empatic cu mişcarea patriotică din Italia, preocuparea lui era ca, prin Biserică, să salveze suflete. A-i atribui Papei Pius al IX-lea o constantă şi puternică filosofie politică sau o agendă politică separate de Biserică ar însemna a nu-l înţelege. În 1848, revoluţiile făceau ravagii în Europa. Curând, Italia era în flăcări. Când războiul împotriva austriecilor a izbucnit în nordul Italiei, s-a sperat ca Papa să trimită trupe papale care să se alăture bătăliei. Nu a făcut aşa, ci, în 29 aprilie 1848, a anunţat că nu poate să trimită oameni care să poarte un război împotriva unei naţiuni catolice. A renunţat la orice tactică ce l-ar fi putut eticheta drept rege al Italiei unite şi a cerut oprirea violentei revoluţii. În toată Italia, se credea atunci că Papa a abandonat cauza libertăţii.


50

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Nicio revoluţie fără vărsare de sânge În următoarele luni, Papa Pius al IX-lea s-a zbătut să menţină integritatea - şi neutralitatea - statelor papale în faţa armatei austriece, concomitent cu eforturile sale de a menţine pacea în rândul civililor din sânul acestora. Roma însăşi era tulburată de violenţe şi de o posibilă revoluţie. În faţa reşedinţei papale, Palatul Quirinal, mulţimea cerea un nou guvern, iar un monsenior care stătea alături de Papa a fost ucis de un foc de armă. Când un guvern revoluţionar a fost impus Papei, acesta a decis să fuga din Roma şi a plecat la Gaeta, sub protecţia regelui Ferdinand de Napoli. Rebeliunea din Roma a luat amploare şi, chiar daca noul guvern a încercat să controleze mulţimile, preoţii au fost ucişi, iar bisericile profanate. Cinci Episcopi au fost arestaţi, iar proprietăţile Bisericii au fost confiscate de către guvern. Însă revoltele de pe întreg teritoriul Italiei au început să se domolească sub presiunea trupelor austriece. În acel moment, francezii au preferat să invadeze Roma pentru a instaura ordinea, decât să îi vadă pe austrieci ocupând oraşul. Nouă luni mai târziu Papa se întorcea. Abandona Palatul Quirinal pentru Vatican - o mutare simbolică de la palatul autorităţii sale temporare la acela al autorităţii sale spirituale. Timp de 20 de ani, Papa Pius al IX-lea avea să deţină putere temporară, dar doar datorită ocupaţiei trupelor austriece şi franceze în Roma. Era evident că Papa Pius al IX-lea devenea un simpatizant tot mai slab al unificării Italiei după 1848. Iar motivul era simplu: i-a fost arătat cât se poate de clar ce însemna o revoluţie în acele timpuri din istoria europeană, atunci când un preot care stătea lângă el a fost împuşcat. După revoluţiile din 1848 şi 1849 şi după înăbuşirea acestora, Statul Italian al Piemontului - cu un guvern constituţional sub monarhie - a devenit speranţa de unificare a Italiei. Statul a devenit preferatul Europei liberale şi protestante, în timp ce statele papale erau văzute ca o regresie medievală destinată coşului de gunoi al istoriei. Lumea împotriva Papei Piemontul va iniţia o serie de acte legislative anticatolice, ca să intre în graţiile Europei şi ca să menţină sprijinul în îndeplinirea scopului de a


Lumea Catholica, ianuarie 2009

51

obţine control asupra întregii Peninsule. Sub conducerea contelui Camillo de Cavour, o campanie importantă de subminare a credibilităţii Papei a fost dusă în întreaga lume. Impactul tot mai puternic al ziarelor asupra clasei de mijloc avea să devină o sursă uriaşă pentru a-i submina reputaţia, atât în Europa, dar mai ales în America. În acea perioadă, ziarele nu erau altceva decât foiţe de propagandă, fiind încă departe de apariţia celor mai mici responsabilităţi şi echilibru. Când Papa Pius al IX-lea a restabilit ierarhia britanică în 1850, a înteţit şi mai mult focul la cazanul anticatolic care fierbea în multe cercuri europene. După mai mult de 200 de ani de represiune socială, religioasă şi politică, în secolul al XIX-lea, Biserica Catolică din Anglia începea să îşi revină. În 1829, Actul de Emancipare Catolică le-a dat catolicilor dreptul la vot şi dreptul de a ţine slujbe religioase. Totuşi, pentru a putea ţine întruniri politice după "emancipare", un catolic era obligat să denunţe papalitatea şi să promită că va susţine "religia protestantă şi guvernul protestant" al Angliei. (Chiar şi în ziua de astăzi, un catolic nu are dreptul să fie monarh. Şi când fostul ministru Tony Blair a decis să se convertească la catolicism, a ales să o facă doar după ce şi-a încheiat mandatul.) Biserica Catolică din Anglia era, anterior, condusă de vicari care raportau direct Romei. La mijlocul secolului al XIX-lea, reorganizarea ierarhiei avea sens. Mişcarea de la Oxford, în cadrul Bisericii Anglicane - o încercare de a redobândi natura apostolică şi catolică a Bisericii - a dus la creşterea numărului de convertiri la catolicism, incluzând-o şi pe aceea a lui John Henry Newman. Populaţia catolică era în creştere prin imigraţia irlandeză de la Marea Foamete, iar acum Biserica era pregătită să îşi asume un rol important de conducere în societatea engleză. Însă englezii nu erau. Când Papa Pius al IX-lea a restabilit ierarhia, reacţia - de la liberali la conservatori - a fost de pură oroare. Vehemenţa anti-Pius a atins apogeul. Pe lângă tulburările de pe Continent, Anglia trecea printruna dintre periodicele sale crize "antipapistaşe". Parlamentul refuzase dreptul diecezelor catolice de a purta acelaşi nume ca şi cele anglicane şi, când a avut loc Marea Expoziţie din 1851, catolicii nu au fost invitaţi. În 1856, Anglia a declarat că statele papale au reprezentat un scandal


52

Lumea Catholica, ianuarie 2009

european şi a cerut ca Austria şi Franţa să îşi retragă trupele care le protejau. În acest timp, de cealaltă parte a Atlanticului, Statele Unite erau tot mai aproape de Războiul Civil. Aici, izbucnirea anticatolicismului englez a alimentat nativismul american, iar Papa Pius al IX-lea a fost cel mai afectat de către animozitate. Imaginea Papei Pius al IX-lea era cea a unui lord medieval care a măcelărit bravii revoluţionari italieni. Când Papa a donat o dală de marmură pentru făurirea Monumentului Washington, americanii au aruncat-o în Potomac. Alăturarea acestor forţe a avut un impact dramatic, nu doar asupra istoriei acelei ere, ci şi asupra modului în care istoria a fost zugrăvită ulterior. Propaganda făcută de către suporterii unificării Italiei, anti-catolicismul constant al Angliei şi un public receptiv în Statele Unite au ajutat la crearea imaginii unui Papă medieval de neclintit, care domina statele papale împovărate, dornice să scape de sub teocraţie. Toate aceste sentimente combinate au condus la anexarea, de către guvernul din Piedmont, a mai multor teritorii din multele prea lipsite de apărare state papale. Prizonier al Vaticanului... Contele de Cavour a sprijinit Franţa pentru a-i alunga pe austrieci de pe pământurile cucerite din Nordul Italiei şi, astfel, războiul a început în vara anului 1859. Sub pretextul războiului, Piemontul şi-a anexat o mare parte din teritoriile statelor papale. Acţiunea nu a fost decât o simplă lărgire a teritoriului deţinut, dar Papa Pius al IX-lea a reacţionat protestând dur. În 1861, după victoriile lui Garibaldi în Sicilia şi în sudul Italiei, Victor Emmanuel, regele Piemontului, a fost declarat regele unei Italii nu în totalitate unite. Teoretic, statele papale au încetat să existe, sub control papal rămânând doar Roma şi o fâşie îngustă din Italia de vest. În toată Italia, noul stat italian va purta un război împotriva Bisericii, refuzând sacramentele şi participarea la Liturghiile oficiale. Episcopii au fost încarceraţi, mănăstirile şi şcolile catolice interzise, şi abaţiile desfiinţate. Nu mai rămăsese decât cucerirea finală a Romei. În 1870, odată cu începerea războiului franco-prusac, trupele franceze au fost retrase din Roma, iar Victor Emmanuel şi-a trimis soldaţii să asigure oraşul. La ordinele Papei,


Lumea Catholica, ianuarie 2009

53

s-a opus doar o rezistenţă simbolică. Italia era acum unificată, iar Papa s-a autodeclarat "prizonier" şi s-a retras la Vatican. ... Dar iubit de credincioşi Nesfârşitele bătălii pe care Papa Pius al IX-lea le-a purtat de-a lungul întregului său pontificat cu noua Europă au afectat dramatic modul în care acesta va fi perceput de istorie. Apărarea statelor papale a întors Europa "gânditoare" împotriva sa. O mare parte din ceea ce oamenii ştiu despre pontificatul său este de-a pururi afectată de propaganda neîncetată a vechilor săi duşmani politici. Totuşi, când Papa Pius al IX-lea a murit, în 1878, s-ar putea spune că în conştiinţa colectivă - mai ales în rândul populaţiei catolice a lumii - el era un sfânt. În cele trei decenii în care a fost Papă, pentru catolicii din lumea întreagă Pius al IX -lea a fost un lider spiritual demn de urmat. În multe feluri, el a fost primul Papă al vremurilor moderne - foarte cunoscut şi iubit de către catolicii de pretutindeni. Aceştia l-au perceput mai degrabă ca pe un Papă care a salvat credinţa şi a apărat-o de atacurile brutale ale armatelor secolului al XIX-lea, ale propagandei şi ale revoluţionarilor violenţi, decât ca pe o relicvă medievală, aşa cum a fost descris de către mass-media timpului. La moartea sa, Biserica, aparent condamnată în timpul războaielor napoleoniene la începutul secolului al XIX-lea, creştea rapid, mai ales datorită haosului care pusese stăpânire pe continentul european. Ca nicicând înainte, Biserica a devenit o prezenţă internaţională, cu Papa Pius al IX-lea ca figură centrală, şi aceasta nu datorită înţelepciunii sale politice, ci mai degrabă datorită credinţei sale şi felului în care aceasta a rezonat cu cea a catolicilor din lumea întreagă. Vocaţiile la preoţie şi la viaţa religioasă atinseseră apogeul; devoţiunea faţă de Euharistie, la Fecioara Maria şi la Inima Preasfântă a lui Isus au însufleţit viaţa catolică sub tutela sa pastorală. Fericitul Papă Pius al IX-lea a fost un om al credinţei, ale cărui instincte pastorale l-au făcut iubit peste tot, exceptând cinicele cercuri politice ale Europei. În final, pretinsul iluminism al ştiinţei şi al determinismului economic a fost cel care a lăsat moştenire secolului XX rasismul, fascismul, comunismul şi oroarea celor două războaie mondiale.


54

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Campionul reformei Autor: Matthew E. Bunson Traducător: Mihai Floran Sursa: This Rock, noiembrie 2008 În interviul cu Vittorio Messori, cardinalul Joseph Ratzinger a exprimat o mare admiraţie pentru cardinalul şi arhiepiscopul de Milano din secolul al şaisprezecelea ca un model de reformă şi autentică reînnoire în Biserică. Viitorul papa a declarat: "Pentru mine, Carol Boromeul este clasic, expresie a unei reforme reale, adică, de o reînnoire care duce înainte tocmai pentru că învaţă cum să se trăiască permanent valorile într-o formă nouă, având în vedere totalitatea credinţei creştine şi totalitatea omului... el a fost în totalitate centrat pe Hristos." (Raportul Ratzinger, 3839) Un sfânt, reformator, cardinal, apologet, arhiepiscop şi neobosit păstor, Sf. Carol Boromeul a reconstruit Biserica de la Milano în secolul şaisprezecelea şi a fost una dintre cele mai mari figuri ale reformei catolice. Pentru catolicii care muncesc să reînnoiască astăzi Biserica din faţa unei culturi ostile, Boromeul stă ca un campion de reînnoire autentică, ca un blând, dar determinat sfânt şi ca un puternic purtător de cuvânt pentru revigorarea preoţiei prin zel, angajament în adevăr, precum şi atragerea de seminarişti credincioşi. Mai presus de toate, el este un motiv pentru catolicii de astăzi de a îmbrăţişa reforma catolică şi pe acei eroici bărbaţi şi femei care au condus-o. Legături puternice Născut în nobilimea italiană în 2 octombrie 1538, Carol Boromeul a fost fiul lui Gilbert Boromeu şi al Margaretei de 'Medici. Astfel, prin intermediul mamei sale, tânărul Carol a fost legat de puternica familie de


Lumea Catholica, ianuarie 2009

55

'Medici, care a fost influentă în Renaşterea italiană. Acest lucru s-a dovedit a fi o legătură semnificativă, atât pentru Carol, cât şi pentru Biserică. Intrând în serviciul Bisericii de la vârsta de 12 ani, tânărul Carol a fost trimis departe de casă pentru a studia limba latină şi apoi a început drumul lung al scolasticii teologice. Depăşind o bâlbâială timpurie, a mers în 1558 la Pavia şi s-a întâlnit cu unchiul său, Cardinalul Giovanni Angelo de 'Medici, care a fost impresionat de tânăr. Câteva săptămâni mai târziu, tatăl lui Carol a murit la Milano. În ciuda vârstei sale, lui Carol i-a fost cerut de către familie să îşi asume conducerea peste toate responsabilităţile şi interesele ei. Incredibil, chiar în mijlocul cererilor necontenite ale timpului său, el a terminat în 1559 dublul doctorat utroque iure (doctorat atât în materie de drept civil cât şi drept canonic). În aceeaşi vară, moartea Papei Paul al IV-lea i-a adus pe cardinali la Roma pentru un conclav. Cardinalul de 'Medici a fost ales papă în decembrie, luând numele de Pius al IV-lea. La scurt timp după începutul anului nou, Carol a fost citat la Roma, numit administrator al Statelor Papale şi Cardinal-Diacon. Acesta a fost, desigur, un caz de nepotism, însă pontiful nu a fost implicat în corupţie sau favoritism. El i-a recunoscut talentul lui Carol şi l-a vrut în apropierea sa. O altă numire dovedită semnificativă a urmat: Carol a fost numit administrator al Arhidiecezei de Milano care era vacantă şi, în 8 februarie 1560, Pius i-a cerut să servească oficial ca arhiepiscop al acesteia. Cardinalul devine preot La 22 de ani, Carol Boromeul era una dintre cele mai puternice figuri de la curtea papală. Pe lângă îndatoririle sale faţă de papă, Carol a fost implicat în educaţia catolică şi în continuarea reînnoirii autentice a Bisericii. El a fondat Almo Collegio Borromeo şi o academie în Vatican dedicată literaturii. Ca urmare a faptului că reuniunile sale se ţineau târziu, fructele muncii sale au fost cunoscute sub denumirea de noctes Vaticanae (nopţile Vaticane). Mult mai dificilă a fost, însă, îndatorirea de a reîncepe Conciliul de la Trento care nu s-a reunit din 1552, pentru că Papa Paul al IV-lea a decis să continue reforma după propriile sale iniţiative. Carol şi-a folosit toate


56

Lumea Catholica, ianuarie 2009

abilităţile sale diplomatice pentru a-i linguşi pe Filip al II-lea al Spaniei, pe prinţii catolici germani şi pe francezi să ia parte. În sfârşit, în 1562 conciliul a reuşit să reînceapă. Încă o dată, Carol a fost instrumental în păstrarea coaliţiei fragile a reprezentanţilor destul de mult timp, încât conciliul să îşi poată încheia munca. A 25-a şi ultima sesiune a Conciliului de la Trento a fost ţinută în decembrie 1563 şi decretele conciliului au fost confirmate în 26 ianuarie 1564 de către Pius al IV-lea. Carol a continuat să joace un rol cheie în schiţarea faimosului Catehism roman şi în formarea Confraternităţii Doctrinei Creştine (CCD). Chiar dacă reforma catolică avansa cu ajutorul lui Carol, tânărul cardinal a fost confruntat cu noi presiuni. În noiembrie 1562, fratele mai mare al lui Carol, Contele Frederic a decedat şi familia l-a presat să îşi abandoneze munca pentru Biserică şi să îşi asume întreaga conducere a multelor interese ale familiei. La porunca mamei sale (sora papei), Pius al IV-lea însuşi i-a sugerat lui Carol să plece de la Roma. Carol totuşi trecea printr-o conversiune personală şi acum lucra să se reînnoiască pe sine cu acelaşi zel cu care a adus reforma în Biserică. El a abandonat încercările lumeşti încet, de-a lungul anilor şi pentru a deveni un manifest adevărat, Carol a primit permisiunea de a fi hirotonit preot în magnifica bazilică Santa Maria Maggiore de la Roma, în 4 septembrie 1563. Cu bucurie a celebrat prima lui Sfântă Liturghie în sărbătoarea Mariei în Bazilica Sf. Petru. Decizia lui era acum finală - urma să trăiască şi să moară doar pentru Cristos. În 7 decembrie 1563, în sărbătoarea Sf. Ambroziu, Carol a fost consacrat episcop în Capela Sixtină. În decembrie 1565, popularul papă Pius al IV-lea a murit la Roma. Carol, în calitatea de cardinal, a luat parte în conclav pentru a alege un succesor. Determinat să aleagă un papă care ar duce mai departe reforma în Biserică, dejoacă orice plan al puterilor europene catolice de a influenţa votul şi salută cu plăcere alegerea cardinalului dominican AntonioMichele Ghislieri în 7 ianuarie 1566, care a luat numele de Pius al V-lea şi care va fi proclamat mai târziu sfânt de către Biserică. Boromeul face ordine în episcopie


Lumea Catholica, ianuarie 2009

57

Carol a fost credincios în munca sa faţă de nevoile Bisericii Universale. Ca arhiepiscop de Milano, a dorit de asemenea să servească credincios. Cea mai mare dieceză din lume la acea dată, scaunul de Milano a fost vacant de mai mulţi ani fără a avea un arhiepiscop rezident de aproape opt decenii la data când Carol este numit în funcţie. Milano a suferit de absenţa unui lider decisiv, unei discipline clericale, a unei vitalităţi liturgice şi unei adevărate spiritualitate laicală. Arhiepiscopul şi-a pus sarcina înaintea lui, cu aceeaşi fervoare cu care şi-a însoţit munca de la Trento, dar problemele de la Milano erau mult mai adânc înrădăcinate. În următorii ani, criza de credinţă în oraş a devenit o provocare nemiloasă pentru că se confruntă cu opoziţie puternică şi chiar încercări de asasinare. Unul dintre primele eforturi pe care Carol le-a făcut în calitatea de arhiepiscop a fost acela de a restaura aspectul ordinii liturgice. Acest lucru se realizează prin efectuarea de vizite la cele mai dezorganizate şi problematice parohii şi în timp vizitele au devenit o caracteristică permanentă a episcopatului său. O atenţie particulară a acordat-o propriei catedrale şi capitlului diecezan. A fost ferm convins că preoţii trebuie să îşi respecte jurămintele şi trebuie să fie exemple pentru credincioşi. Când nu erau, era atât de determinat încât ei trebuiau să fie înlăturaţi din serviciul preoţesc. (Precum a fost cazul propriului său confesor iezuit care s-a angajat în comportament sexual neadecvat.) Şocat de spiritualitatea laxă a propriilor preoţi, fără a menţiona ignoranţa lor pastorală şi teologică, arhiepiscopul s-a axat pe o formare bună preoţească. El a fondat colegii, seminarii şi alte instituţii pentru formarea noilor preoţi. Lui Carol i s-au opus cu vehemenţă mulţi preoţi, călugări şi lideri seculari care cădeau atacului datorită corupţiei şi viciilor lor. Adversarii lui l-au acuzat repede de intervenţia în probleme dincolo de jurisdicţia sa şi au trimis scrisori de plângere la curtea papală. Deloc surprinzător, acestea au avut parte de o primire mai degrabă proastă la Roma. Însărcinat de Papa Pius cu investigarea şi reformarea Humiliaţilor, o comunitate de fraţi ale căror practici au devenit uşoare, Carol a dovedit atâta concentrare cu privire la sarcina lui încât mai mulţi membri au plănuit uciderea sa. Complotul aproape a reuşit. Carol i-a iertat pe atacatorii săi, dar posibilii asasini au fost executaţi de autorităţile civile şi ordinul a fost suprimat.


58

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Totul pentru Cristos Cinci ani mai târziu, Milano a fost devastat de ciumă. Carol a fost neobosit în conducerea oraşului prin această criză teribilă. În timp ce conducerea oraşului a fugit pentru viaţa lor, el a deschis palatul episcopal pentru cei bolnavi, a îngrijit victimele cu propriile mâini, a celebrat ultimele rituri, a ajutat la înmormântarea celor decedaţi şi i-a consolat pe supravieţuitori. De asemenea, arhiepiscopul a cerut cu înverşunare ca preoţii să îi urmeze exemplul. Carol şi-a petrecut ultimii ani ferm ataşat de dieceza sa până când a sfârşit din cauza extenuării. Când moartea sa la vârsta de 45 de ani, în 3 noiembrie 1584, a fost anunţată de Papa Grigore al XIII-lea, pontiful a strigat "O lumină a dispărut în Israel!" Moartea lui a adus un val de durere în oraş şi cereri imediate de canonizare. La 1 noiembrie 1610, Papa Paul al V-lea l-a canonizat. Sărbătoarea Sf. Carol Boromeul este celebrată în 4 noiembrie. Contrar dorinţelor lui, milanezii recunoscători i-au dat o criptă ornată în Dom şi nepotul său, Frederic Boromeul (arhiepiscop de Milano din 1595 până la moartea sa în 1631) a aşezat o statuie. Colosalul memorial a fost completat de Giovanni Battista Crepsi care a întreprins plasarea unei serii de picturi în Dom, aşa-numitele Quadroni, două cicluri despre viaţa şi miracolele lui Carol ca arhiepiscop. Pentru catolicii de pretutindeni, Carol Boromeul rămâne un scut împotriva celor care pun în discuţie faptul că reforma catolică a atins doar câteva aspecte şi că liderii reformei au fost mai preocupaţi de vânătoarea ereticilor decât de proclamarea lui Cristos. Cardinalul Ratzinger oferă secretul pentru care acestea sunt false şi de ce moştenirea lui Carol Boromeul merită studiul nostru: "Carol a putut să îi convingă pe ceilalţi pentru că el însuşi a fost un om al convingerii. El a putut să existe cu certitudinile sale între contradicţiile timpurilor sale pentru că le-a trăit. Şi le-a putut trăi pentru că a fost un creştin în cel mai adânc sens al cuvântului; cu alte cuvinte, a fost cu totul centrat pe Cristos. Ceea ce contează cu adevărat este restabilirea acestei relaţii atotcuprinzătoare cu Cristos. Nimeni nu poate fi convins de această relaţie atotcuprinzătoare cu Cristos doar prin argumentare. Cineva poate să o trăiască, totuşi, şi aşadar să o facă credibilă celorlalţi şi să îi invite pe aceştia să o împărtăşească." (Raportul Ratzinger, 39)


Lumea Catholica, ianuarie 2009

59

Cum au schimbat primii creştini lumea Autor: pr. Michael Giesler Traducător: Oana Capan Sursa: This Rock, octombrie 2008 Un grup mic de bărbaţi şi femei au contrapus odinioară principiile creştinismului de iubire şi cumpătare valorilor prevalente ale epocii - şi făcând astfel au schimbat cursul civilizaţiei. Deoarece credinţa primilor creştini avea un conţinut specific de adevăr şi moralitate bazat pe viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos, ei nu puteau pur şi simplu să meargă cu curentul majorităţii civilizaţiei. Isus a fost atât Dumnezeu cât şi om. Ei nu puteau aduce cult unei simple fiinţe umane care pretindea că este Dumnezeu numai pentru că era Cezarul. Şi acest lucru li se părea necreştinilor a fi o rebeliune de neiertat. Căsătoria şi problemele de familie Această "revoltă" nu se limita doar la problemele de cult. Obiceiurile familiei creştine constituiau un afront la adresa vecinilor lor păgâni. Ei nu practicau controlul artificial al naşterilor sau avortul (grecii şi romanii avea forme primitive din acestea) deoarece credeau în sfinţenia atât a vieţii cât şi a procesului prin care era dăruită viaţa. Cuplurile creştine nu divorţau şi nu întreţineau relaţii sexuale înainte de căsătorie, deoarece considerau că actul sexual era doar pentru căsătorie, şi că unitatea dintre bărbat şi femeie în căsătorie este sacră şi indisolubilă: este o reflectare a unităţii dintre Cristos şi Mireasa Lui, Biserica (cf. Efeseni 5,25). Într-o epocă în care orice tată putea cere omorârea copilului lui nounăscut, creştinii acceptau toţi copiii, inclusiv pe aceia care erau slabi sau


60

Lumea Catholica, ianuarie 2009

cu dizabilităţi. Cu cuvintele unei străvechi mărturii creştine, scrisă probabil în secolul al II-lea: "Creştinii... se căsătoresc ca şi ceilalţi, şi au copii; dar nu îşi vatămă odraslele. Masa lor o împart cu toţi, dar nu şi patul. Ei sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi petrec zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului" (Scrisoare către Diognetus). Creştinii mergeau chiar la colţurile străzilor din oraşe precum Roma şi Corint şi luau la ei acasă copiii care fuseseră abandonaţi acolo. Nu este de mirare faptul că numărul creştinilor creştea atât de rapid, în timp ce numărul familiilor păgâne scădea. Creştinii se căsătoreau în ceremonii civile romane, dar erau convinşi că primesc un sacrament care îi lega unul de altul în fidelitatea pentru întreaga lor viaţă. În cuvintele lui Tertulian, cuplurile de soţi creştini sunt persoane "care se sprijină unul pe altul pe calea Domnului, care se roagă împreună, care merg împreună la masa Domnului, şi care trec prin toate încercările lor împreună". Anumite grupuri eretice, cum ar fi gnosticii, dispreţuiau căsătoria şi copiii, pe care le considerau lucruri rele şi opuse libertăţii lor intelectuale. Ei au fost condamnaţi de prima generaţie de scriitori creştini care erau loiali Bisericii, în particular de Sfinţii Irineu de Lyon şi Clement de Alexandria. Multe femei creştine erau măritate cu bărbaţi păgâni; aceste femei aveau un enorm efect capilar asupra societăţii păgâne, pentru că îşi creşteau copiii în credinţă şi pentru că adesea soţii lor se converteau. Să ne gândim la imensa influenţă pe care Sf. Monica a avut-o asupra soţului şi asupra fiilor săi, în special asupra lui Augustin. Povestea Monicăi a fost trăită de mii de femei în timpuri şi locuri diferite timp de cinci secole. Ca rezultat, căsătoria creştină a produs literalmente o nouă rasă de oameni, cu o viziune complet diferită asupra vieţii şi a iubirii, care au revoluţionat lumea străveche. Rugaţi-vă fără încetare Viaţa de rugăciune a primilor discipoli creştini a fost continuă şi intensă. În parte acest lucru era comun cu toţi cei din antichitate, care în general aveau o conştiinţă mult mai mare a sacrului şi a supranaturalului decât oamenii din lumea modernă, care au devenit insensibili după secole de raţionalism şi empirism. Creştinii au moştenit credinţa iudaică în îngeri şi


Lumea Catholica, ianuarie 2009

61

vorbeau despre ei într-un mod foarte spontan, ca acţionând frecvent asupra pământului şi asupra indivizilor (cf. Faptele apostolilor 12,15). Aceste fiinţe spirituale asigurau o continuă şi adesea ascunsă slujire pentru trăirea unei vieţi de virtute. De exemplu, Păstorul lui Hermas, un document de la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre "îngerul dreptăţii" care călăuzeşte fiecare persoană. Creştinii se rugau la sfinţi şi venerau relicvele şi locurile lor de înmormântare, crezând în puterea lor mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu. Ei făceau acest lucru cu convingerea fermă că toţi, vii sau morţi, sunt uniţi în Trupul unic al lui Cristos. Dorinţa după prezenţa constantă a lui Dumnezeu se aplica şi la munca lor zilnică şi la alte activităţi. Sf. Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, a descris convertirea unei lucrări creştine în rugăciune în acest fel: "O femeie ocupată în bucătăria ei, sau cosând vreo haină, poate întotdeauna să îşi înalţe gândurile la cer şi să îl invoce pe Domnul cu fervoare. Cel care merge la piaţă sau călătoreşte singur poate cu uşurinţă să se roage cu atenţie. Altul în pivniţa lui de vinuri, ocupat să coasă burdufuri pentru vin, este liber să îşi înalţe inima la Domnul... Nici un loc nu este nepotrivit pentru Dumnezeu (a IV-a Predică despre Ana, mama profetului Samuel, 6). Rădăcina istorică şi spirituală a acestei atitudini o constituie viaţa lui Cristos, care a vorbit de multe ori în parabolele Sale despre viaţa obişnuită şi despre legătura ei intimă cu împărăţia lui Dumnezeu. Isus însuşi a dus o viaţă de muncă umilă. În oraşul în care a locuit cu părinţii lui, Nazaret, era cunoscut simplu ca "lemnarul, fiul Mariei" (Marcu 6,3). Să fiţi în lume, dar nu ai lumii Nu avem nici o dovadă din primele secole ale creştinismului cu privire la dorinţa de a părăsi lumea. În schimb, creştinii considerau o poruncă a lui Cristos aceea de a schimba societatea din jurul lor. Isus a spus despre discipolii Săi: "Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău" (Ioan 17,15). Creştinii trăiau porunca dată de Cristos apostolilor Săi: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile" (Matei 28,19). După convertire, ei rămâneau acolo unde erau, cu familiile şi cu ocupaţiile lor, iar dacă erau sclavi, cu stăpânii lor. Cu excepţia vieţii curate şi a carităţii, nu se deosebeau în nici un fel de vecinii lor.


62

Lumea Catholica, ianuarie 2009

După cum arată un document din secolul al II-lea: "Creştinii nu se deosebesc de restul lumii nici prin ţară, nici prin limbă sau obiceiuri; de fapt, ei nu au nicăieri oraşe ale lor; nu folosesc o limbă anume; nu cultivă un mod excentric de viaţă... Pe scurt: ceea ce este sufletul pentru trup, sunt creştinii pentru lume. Sufletul este răspândit în toate membrele trupului, şi creştinii în toate oraşele lumii" (Scrisoare către Diognetus). Doar la sfârşitul secolului al III-lea vedem începuturile monahismului în rândul unor oameni din Biserică: a părăsi lumea în mod permanent pentru a se ruga sau a se dărui pe sine lui Dumnezeu. Vedeţi cum se iubesc unii pe alţii! Mai presus de toate, primii discipoli ai lui Cristos manifestau o înţelegere şi o bunătate unii faţă de alţii şi faţă de necreştini care uimea lumea antică - o lume construită adesea pe putere, bani şi cruzime. Deşi existau nobili păgâni care credeau în disciplina personală şi în acceptarea stoică a dificultăţilor, virtutea lor se baza doar pe eforturi umane şi adesea ducea la un sentiment de goliciune interioară şi neajutorare. Tăria sufletească a creştinilor avea însă un izvor dublu. În primul rând, ei erau conştienţi de harul pe care l-au primit prin Botez, un har care i-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi le-a dat o putere care nu depindea de eforturile umane sau de descendenţă (cf. Ioan 1,12). În al doilea rând, ei împărtăşeau convingerea că nici un creştin nu era izolat de ceilalţi şi toţi - bogaţi sau săraci, nobili sau sclavi, educaţi sau analfabeţi - erau în mod egal iubiţi şi preţuiţi de Isus Cristos. Împreună comunităţile formau ceea ce Biserica Catolică avea să numească mai târziu Trupul Mistic al lui Cristos, în care fiecare membru, oricât de mic, avea o contribuţie importantă de dat. Această dorinţă de unitate atât în bucurii cât şi în dureri însemna că creştinilor nu le era frică nici măcar de a muri pentru altul sau împreună cu altul - ca în cazul faimos al martirilor din Sebaste, când 40 de soldaţi romani au murit împreună într-un lac îngheţat pentru a căuta 40 de coroane din partea lui Cristos Rege. Cei mai buni dintre păgâni, precum Marcus Aurelius şi Seneca, îşi tratau sclavii cu respect şi omenie - dându-le chiar şi libertatea cu anumite ocazii - dar discipolii lui Cristos mergeau mult mai departe de atâta. Putem vedea acest lucru în Scrisoarea lui Paul către Filimon, unde îl imploră pe


Lumea Catholica, ianuarie 2009

63

prietenul lui să accepte întoarcerea sclavului fugar Onesim. Ca rezultat, "Vedeţi cum se iubesc unii pe alţii!" era exclamaţia continuă de uimire a păgânilor din jurul lor. Această iubire, sau agape, realitatea de a fi "un trup în Cristos", era înrădăcinată în Euharistie. Instituită la Cina cea de Taină, unea întreaga comunitate în jertfa lui Isus; în Trupul şi în Sângele Său găseau ei speranţă şi tărie. Faceţi să moară poftele trupului Creştinii nu mergeau la jocurile cu gladiatori sau la petrecerile extravagante ţinute de compatrioţii lor, care adesea includeau beţie şi imoralitate sexuală. Ţinuta morală a creştinilor, alături de refuzul lor de a arde tămâie la statuia Cezarului, au făcut să fie dispreţuiţi şi persecutaţi. Erau numiţi "încăpăţânaţi şi superstiţioşi", şi erau inventate despre ei tot felul de poveşti ciudate: că îşi mâncau proprii copii, că adorau un om cu cap de măgar pe o cruce, că stingeau luminile la întâlnirile lor şi făceau lucruri imorale. (Această din urmă poveste a pornit probabil de la faptul că mulţi creştini participau la o vigilie în fiecare sâmbătă seara, ca un mod de a se pregăti pentru celebrarea Învierii lui Isus a doua zi.) Multe comunităţi de creştini au fost inspirate de cuvintele Sf. Paul către Romani: "Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi" (Romani 8,13). Acest termen puternic "faceţi să moară" a fost tradus mai apoi în limba latină ca mortificare, de unde vine cuvântul românesc mortificare. Deoarece primii discipoli ai lui Cristos erau atât de aproape din punct de vedere cronologic de moartea Lui, ei doreau să experimenteze moartea Lui în vieţile lor şi să participe pentru totdeauna la slava Lui. "Căci voi aţi murit", scria Paul, "şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu. Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie" (Coloseni 3,3-4). În consecinţă, primii discipoli ofereau multe jertfe şi penitenţe voluntare. Catecumenii care se pregăteau pentru Botez posteau timp de 40 de zile, imitând postul lui Cristos în deşert înaintea slujirii Sale publice - originea practicii Postului Mare. Alte zile speciale de post erau prescrise pentru creştinii din Roma în lunile iunie, septembrie şi decembrie, în pregătire


64

Lumea Catholica, ianuarie 2009

pentru marile sărbători ale Rusaliilor, Înălţării Sfintei Cruci şi Crăciunului. Deoarece ei preţuiau atât de mult ceea ce le-au adus convertirea şi Botezul, penitenţele creştinilor pentru Sacramentul Spovezii erau severe după standardele moderne. Iertarea de păcate grave putea fi precedată de perioade lungi de post şi penitenţă. Se poate ca primii creştini să fi folosit multe mijloace personale de mortificare, dar nu avem nici o consemnare istorică a acestui fapt, deoarece un element cheie al mortificării este acela că trebuie să fie privată (excepţie în cazul păcătoşilor publici care caută iertarea). Isus i-a îndemnat pe discipolii Săi la mortificări personale, ascunse, în Matei 6,1618, unde spune că mortificarea ascunsă de ochii oamenilor este mai plăcută lui Dumnezeu: "Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti". De exemplu, folosirea hainelor din păr de cămilă, inspirată de eroi din Vechiul Testament şi de Sf. Ioan Botezătorul, datează din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, când acestea erau purtate atât de preoţi cât şi de laici. Ss. Ieronim, Atanasie şi Ioan Damaschinul au dat cu toţi mărturie despre această practică. Bucuraţi-vă de filiaţia divină Într-o lume antică tristă şi obosită, împovărată de scepticism, primii creştini erau remarcaţi pentru bucuria lor. Această bucurie era esenţială pentru revoluţia creştină: nici o religie păgână nu putea egala fericirea absolută a discipolilor lui Cristos. Nu era un fel uşuratic sau superficial de mulţumire, ci o convingere profundă că erau fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Chiar dacă puteau fi ucişi în orice moment, ei nu trebuiau să se teamă de nimeni şi de nimic. La rădăcina acelei convingeri stătea puterea Botezului şi a vieţii sacramentale, care îi introducea în însăşi viaţa Fiului lui Dumnezeu. În prologul la Evanghelia lui, scrisă spre sfârşitul secolului I, Ioan a arătat cum această profundă relaţie dă semnificaţie şi speranţă vieţilor creştine: "Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1,12-13). Demnitatea şi speranţa primilor creştini, aşadar, nu venea din statutul lor social, din bogăţie sau din legăturile de familie - mulţi creştini


Lumea Catholica, ianuarie 2009

65

erau sclavi sau negustori - ci din relaţia lor personală cu Cristos, care i-a introdus în slava Tatălui Său şi în iubirea Duhului Sfânt. Prin această relaţie personală, ei experimentau o libertate interioară şi o încredere care le dădea atât speranţă cât şi bucurie. "Nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii" (Romani 8,15). Necreştinilor, acest comportament li se părea un fel de nebunie; nu îi puteau înţelege cauza, şi nici semnificaţia ultimă. Pentru mulţi filozofi păgâni, cum ar fi împăratul stoic Marcus Aurelius, era tulburător. Cu toate acestea, cu trecerea anilor, acest nou mod de a gândi şi a acţiona - acest nou mod de a fi - a schimbat încet lumea antică. Biserica este tânără Ce putem spune despre creştinism atât din punct de vedere istoric cât şi profetic, privind spre viitor? Faptele Apostolilor au fost scrise în decurs de 50 de ani de la moartea lui Cristos. Ele atestă că Duhul Sfânt, începând de la Rusalii, a înfăptuit minuni în vieţile oamenilor. În cele două secole care au urmat Rusaliilor, structura şi modelul Bisericii s-au stabilit pentru toate timpurile, în viaţa, suferinţele, speranţele şi bucuriile acelor prime generaţii de creştini. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de faptul că Duhul Sfânt continuă să lucreze în Biserică, dându-i o tinereţe veşnică. Am experimentat ceva din unitatea şi bucuria acelor primi entuziaşti pentru Cristos în timpurile foarte recente, în zilele din preajma morţii Papei Ioan Paul al II-lea şi alegerii Papei Benedict al XVI-lea. A existat, cum s-ar spune, un fel de "electricitate" în aer. Primii creştini au avut o bucurie interioară şi o speranţă care au transformat lumea. Există motive puternice să credem că acest lucru s-ar putea întâmpla din nou în lumea noastră a secolului al XXI-lea. Poate se întâmplă deja. Papa Benedict al XVI-lea sugera acest lucru în predica sa inaugurală din aprilie 2005. "Da, Biserica este vie", a spus el, "aceasta este experienţa minunată din aceste zile... Şi Biserica este tânără. Ea poartă în sine viitorul lumii şi ne arată aşadar fiecăruia dintre noi calea către viitor".


66

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor Autor: pr. Mihai Kiss În parohia greco-catolică cu hramul Coborârea Spiritului Sfânt, din ClujNapoca, se conturează ceea ce ar putea deveni o tradiţie. Liturghia celebrată duminica pentru copii şi tineri (alături de părinţii şi bunicii lor) este precedată de câteva săptămâni de o întrebare pe care o pun cei mici şi la care preotul răspunde în câteva minute, evident pe înţelesul lor. L-am rugat pe pr. Mihai Kiss, vice-parohul parohiei amintite (cunoscută şi ca Mănăştur 1 Vest), să pună în scris răspunsurile pe care le dă întrebărilor copiilor. A acceptat, rezultatul fiind materialul următor. - Părinte, de ce este aşezat în dreapta acest scaun mare? - Iubiţi copii, scaunul aşezat în partea dreaptă, în faţa Altarului, se numeşte tron arhieresc şi este destinat episcopilor noştri, atunci când celebrează Sfânta Liturghie în această biserică. De obicei, episcopul se aşează pe acest tron în timpul primei părţi a celebrării liturgice, de la binecuvântarea iniţială şi până la intratul cu Evanghelia, după aceea intră în Sfântul Altar şi în timp ce se citeşte apostolul zilei, se aşează pe tronul cel mic, pe cale îl puteţi observa în spatele mesei altarului. Iniţial exista un singur tron, cel din interior, având la bază câteva trepte, motiv pentru care a primit denumirea de "tronul cel de sus". Din acest loc, episcopul le predica credincioşilor după proclamarea Sfintei Evanghelii. În ceea ce priveşte semnificaţia simbolică, putem spune că cele două tronuri ne amintesc de faptul că orice autoritate în Biserică vine de la Dumnezeu şi că mai presus de toate Isus Cristos este "Împăratul


Lumea Catholica, ianuarie 2009

67

împăraţilor şi Domnul domnilor", "Păstorul cel Mare" care îşi conduce turma spre fericirea veşnică. - Părinte, în timp ce se rosteşte Crezul, scuturaţi o pânză deasupra altarului. De ce? - Pânza pe care o scutură preotul deasupra discului şi a potirului, în timp ce se rosteşte Crezul, se numeşte aer şi are mai multe semnificaţii simbolice, în funcţie de diferitele momente ale Sfintei Liturghii: bolta cerească, piatra de la uşa mormântului şi harul Spiritului Sfânt. După cum s-a putut observa, sunt în total trei bucăţi de material, care se folosesc pentru a acoperi pâinea şi vinul care urmează să fie consacrate. Datorită acestei utilizări au primit numele de acoperitoare: două mici - unul pentru potir şi unul pentru disc - şi unul mare - aerul, care acoperă atât potirul cât şi discul. De obicei, acoperitoarele sunt confecţionate din acelaşi material ca şi veşmintele preoţeşti, având o dublă funcţiune: estetică şi igienică. Prin scuturarea aerului deasupra Sfintelor Daruri este ilustrată lucrarea şi prezenţa Spiritului Sfânt care, înainte de Creaţie, se purta deasupra apelor, apoi la Botezul Domnului, s-a coborât din cer în chip de porumbel, iar în ziua de Rusalii, a coborât asupra Apostolilor sub forma limbilor de foc. La fel se întâmplă şi în Sfânta Liturghie, când Spiritul Sfânt se coboară asupra pâinii şi a vinului pentru a le transforma în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Isus Cristos. - Părinte, pentru ce doi copii ţin o pânză în faţa Dvs. la Împărtăşanie? - Cei doi copii care ţin pânza dreptunghiulară între preot şi credincioşii care vin să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului sunt invitaţi să fie foarte atenţi pentru ca să nu cadă nici o firimitură pe jos. Isus este prezent în fiecare strop de vin din potir şi în fiecare firimitură de pâine de pe disc. Momentul Sfintei Împărtăşanii este unul deosebit de important în cadrul celebrării liturgice, pentru că atunci Isus este primit, prin cuminecarea cu Trupul şi cu Sângele Său, în sufletele credincioşilor care şi-au mărturisit păcatele şi au participat la Sfânta Liturghie.


68

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Pentru a evita profanarea Sfântului Trup şi Sânge este important ca şi cei care vin să se împărtăşească, dincolo de starea lor interioară - spovediţi recent, reculeşi pentru acest moment liturgic -, să fie atenţi la următoarele aspecte exterioare: să primească Sfânta Euharistiei deasupra pânzei amintite, să stea în faţa preotului şi nu în lateral şi să-şi deschidă gura în aşa fel încât preotul să poată introduce cu uşurinţă Sfânta Împărtăşanie. Aşadar, preotul, cei doi copii şi credincioşii care se împărtăşesc îi aduc lui Cristos un semn de iubire, prin grija pe care o au faţă de Trupul şi Sângele Său. - Părinte, cu cât timp înainte de Liturghie nu avem voie să mâncăm şi de ce această cerinţă? - În Biserica Catolică, ajunul euharistic este de o oră înainte de momentul primirii Sfintei Împărtăşanii, făcându-se excepţie în cazul apei şi al medicamentelor care pot fi luate şi la câteva minute înainte de a ne împărtăşi. Pentru ca să înţelegeţi motivaţia care a dus la stabilirea acestei reguli, vă invit să vă gândiţi la felul în care vă pregătiţi pentru a răspunde invitaţiei de a lua masa împreună cu cineva din familie sau cu un prieten apropiat. Sunt sigur că nici unul dintre voi nu va porni de acasă cu burta plină, ştiind că cel care ne-a invitat s-a ostenit pentru a pregăti bunătăţile aşezate pe masă. În acelaşi fel în care familia se adună în jurul mesei, suntem şi noi adunaţi în jurul altarului pe care se jertfeşte Mântuitorul nostru Isus Cristos, singurul care poate hrăni sufletele noastre înfometate. Aşadar, să facem această mică renunţare pentru ca să-l primim pe Isus Euharisticul aşa cum se cuvine. - Părinte, de ce pe uşile de la iconostas sunt pictate animale: un bou, un leu, un vultur? - Cele trei animale pictate pe uşile împărăteşti sunt simbolurile a trei dintre cei patru evanghelişti: Luca, Marcu şi Ioan. Alături de aceste animale poate fi observat şi un înger, reprezentare simbolică pentru Sfântului Evanghelist Matei. Cele patru simboluri atribuite Evangheliştilor îşi au originea în cele patru fiare prezentate în cartea profetului Ezechiel (1,5-14) şi cele patru fiinţe din Apocalipsă (4,6-9). Alegerea acestor simboluri nu a fost întâmplătoare, ci reflectă conţinutul fiecărei Evanghelii. Matei este omul sau îngerul, tocmai pentru că Evanghelia sa


Lumea Catholica, ianuarie 2009

69

începe prin prezentarea strămoşilor lui Isus, de la Avraam şi până la tatăl său crescător, Sfântul Iosif. Marcu este leul, simbol universal al regalităţii, pentru că încearcă să sublinieze faptul că Isus Cristos este Rege şi Domn. Luca este viţelul sau boul pentru că aceste animale erau de obicei aduse ca jertfă, iar Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a jertfit pe sine, de bunăvoie, pentru iertarea păcatelor noastre. Ioan este vulturul pentru că prin teologia sa, care este mult mai dezvoltată, străbate înălţimile cerurilor prin mesajul său spiritual. Toate aceste simboluri ne ajută şi la identificarea vizuală a celor patru evanghelişti. Dacă pe străbunicul sau pe un verişor îndepărtat îi recunoaştem din fotografii sau pentru că i-am văzut cu ochii noştri, în cazul sfinţilor este puţin mai dificil. În special la cei care au trăit acum multe secole, ori chiar milenii, nu ni s-au transmis fotografii sau tablouri fidele. De aceea, pentru a putea recunoaşte sfinţii, se apelează la o serie de elemente care să ajute la identificarea lor. Fie se scrie explicit numele lor (aşa cum se poate vedea în biserica noastră), fie se pun unele elemente grafice pentru a-i identifica. De exemplu, pe Sfântul Marcu îl vom recunoaşte după Evanghelia pe care o ţine în mână şi capul de leu pictat lângă el, pe Sfântul Andrei după crucea în "X", iar pe Sfântul Iosif după firul de crin din mâna stângă şi Pruncul Isus pe care îl ţine în braţe.


70

Lumea Catholica, ianuarie 2009

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro

Lumea Catholica, ianuarie 2009  
Lumea Catholica, ianuarie 2009  

Revista electronica Lumea Catholica. Numarul pe luna ianuarie a anului 2009.

Advertisement