Page 1


2

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Sumar: Exigenţele educaţiei catolice - astăzi ................................................... 3 Mioriţa Got

Cuvânt şi rugăciune ............................................................................. 12 Enzo Bianchi

Bucuriile Chinei ................................................................................... 21 Mark Miravalle

"Xaverianum" - Centru iezuit pentru Cultură şi Spiritualitate ........ 33 Ecaterina Hanganu

Paul, revoluţionarul............................................................................. 39 Renzo Allegri

Chemarea la sfinţenie.......................................................................... 45 pr. William P. Saunders

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor ......................................... 49 pr. Mihai Kiss

În ce an s-a născut Isus? ...................................................................... 53 pr. Ariel Alvarez Valdes


Lumea Catholica, noiembrie 2008

3

Exigenţele educaţiei catolice astăzi Autor: Mioriţa Got Aflăm din ziarul Curentul (luni, 22 septembrie 2008, p. 3) că România [este] deficitară la drepturi religioase şi că Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii a întocmit un raport al anului 2008 în care se menţionează că drepturile religioase nu sunt respectate în România decât deficitar. Se menţionează că religia ortodoxă, predominantă la noi, este favorizată, în timp ce alte religii sunt ignorate sau persecutate, mai ales în şcoli, unde s-au comis diferite abuzuri, fapt cu repercusiuni asupra educaţiei elevilor. Deşi diversitatea religioasă este protejată prin chiar legea română, este de notorietate faptul că Guvernul României creează discriminări între culte. Într-o lume a globalizării, educaţia religioasă contribuie la cunoaşterea propriei identităţi şi, în mod egal, a altor credinţe, făcând posibilă armonizarea cu celălalt. Climatul social şi politic al lumii contemporane marchează interferenţe între populaţii cu religii şi culturi diferite, iar religia are ca obiectiv important - într-o realitate marcată de diversitate culturală şi religioasă - formarea personalităţii elevilor prin cunoaşterea şi interiorizarea valorilor învăţăturii creştine. De fapt, însăşi educaţia integrală evidenţiază rolul educaţiei religioase în formarea umană, pentru dobândirea unor competenţe de factură morală, intelectuală, estetică şi a unor motivaţii interioare pozitive.


4

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Religia reprezintă un mijloc de interiorizare a valorilor democraţiei, dar şi o cale de cultivare a demnităţii, a libertăţii, a toleranţei şi a egalităţii între semeni, deschizând căi eficiente în stimularea dialogului intercultural. În importante foruri europene se analizează în mod responsabil gradul şi modalităţile de prezentare a tradiţiilor, a credinţelor şi a culturilor drept factori de alianţă în domeniul educaţiei. Cu atât mai mult într-o societate românească aflată în degringoladă, care promovează prin intermediul mass-media nonvaloarea, violenţa, egoismul şi imoralitatea, religia este factorul de echilibru garantat care asigură înţelegerea superioară a vieţii şi a valorilor acesteia. Educaţia religioasă este o necesitate pentru cunoaşterea de sine, pentru construcţia identitară, dar şi pentru înţelegerea lumii în spirit fratern. În condiţiile în care organisme europene abilitate promovează o cultură a păcii şi acordă importanţa cuvenită diversităţii culturale, dialogului intercultural, identităţii multiple, învăţământului religios, sunt fireşti preocupările episcopilor noştri şi ale educatorilor catolici privind ora de religie - un bun câştigat cu greu, prin jertfa unor tineri care au luptat pentru schimbare politică, pentru curăţire morală, pentru ascendentul spiritualităţii. Credinţa, indiferent cărui cult îi aparţine, înseamnă cunoaştere şi libertate. Parteneriatul educaţional, atât de benefic, Şcoală Biserică - Familie trebuie exploatat eficient. Profilul viitorului cetăţean european nu poate fi conceput fără suportul credinţei. În această idee s-a desfăşurat simpozionul internaţional Reflecţii asupra învăţământului catolic din punctul de vedere al inspectorului de religie, organizat în intervalul 25-28 septembrie 2008 la Casa de odihnă din Sinaia a Bisericii Romano-Catolice de către Excelenţa Sa Aurel Percă, Episcop auxiliar romano-catolic de Iaşi, responsabil cu învăţământul catolic în cadrul Conferinţei Episcopale Catolice din România; Comitetul European al Educaţiei Catolice - Bruxelles (CEEC), Secretariatul Naţional al Învăţământului Catolic din România (SNEC). Beneficiarii acestei activităţi metodice de excepţie au fost inspectorii de religie din cele 11 dieceze, educatori din învăţământul preuniversitar, preoţi şi profesori catolici. Salutul de deschidere a fost adresat de Excelenţa Sa Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi, de Excelenţa Sa Aurel Percă şi de domnul Etienne Verhack, secretar general al CEEC-Bruxelles.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

5

Prestanţa pedagogică şi climatul religios al seminarului au fost asigurate de conferinţele interactive susţinute de pr. Frans Hitchinson, inspector de religie (Învăţământul în Belgia; Ce este o şcoală catolică?; Identitatea şcolii catolice; Un punct de vedere asupra orei de religie catolice; A fi evaluator şi raportor în cadrul orei de religie; Diversitate şi comunicare interreligioasă; Formarea permanentă); Etienne Verhack (Diversitatea şcolii catolice în Europa), Mioriţa Got (Educaţia religioasă - cale de armonizare cu sine şi cu celălalt; Comunicări utile - personalitatea Episcopului greco-catolic român Ioan Inocenţiu Micu-Klein, ctitor al şcolilor Blajului; primul congres mondial al asociaţiilor de părinţi, Zaragoza, 2008; Concursul european al "Tinerilor traducători"; proiecte propuse pentru anul 2009); pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita, inspector şcolar de religie, Iaşi (Învăţământul şcolar religios în Biserica Ortodoxă); pr. prof. univ. dr. Iosif Bisoc, OFMConv., inspector şcolar diecezan, Iaşi (Predarea disciplinei "religie catolică" în învăţământul românesc - o nouă provocare europeană). Ca participantă la acest simpozion internaţional, am dorit să aflu în ce măsură şi prin ce metode ideile enunţate în repetate rânduri de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea au devenit o realitate în demersul didactic al profesorului de religie şi în cel managerial al inspectorului de religie. Când spun aceasta mă refer la cultivarea spiritului misionar în fiecare tânăr, la raporturile de adevărată frăţie dintre copii, la descoperirea duminicii şi la adorarea Sfântului Sacrament al altarului, la respectarea căsătoriei şi a valorilor familiei, la apărarea vieţii şi la respingerea minciunii, a injustiţiei, a violenţei. Am nutrit dintotdeauna convingerea că noi, educatorii, ne înscriem în acţiunea de iubire a lui Dumnezeu. Astfel devenim mărturisitori ai credinţei, creatori ai unei lumi în care Isus să poată fi simţit viu, deschizându-ne sufletele, modelându-ne viaţa. Cunoaştem că perioada postmodernă este agresivă prin marea criză a războaielor şi a terorismului, prin globalizare şi calamităţi naturale, prin răstălmăcirea adevărului şi prin lezarea valorilor. Antidotul: construirea punţilor de credinţă şi cultură! Calea de urmat în activitatea noastră la clasă este limpede: le vom arăta tinerilor drumul spre Isus prin rugăciune, prin fapte de iubire pentru aproapele, prin post; îi orientăm spre Maria, pentru că "Biserica ne cheamă la şcoala Mariei, femeia euharistică" (Preafericitul Lucian, Cuvântul Arhipăstorului, în "Unirea", serie nouă, anul XV, nr. 11, nov. 2004, p. 1). Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea evidenţia ideea


6

Lumea Catholica, noiembrie 2008

conform căreia "Fecioara Maria ne stă în faţă ca model pentru drumul nostru... Maria ştie să formeze o inimă contemplativă şi ne învaţă cum să ajungem la Isus". În prezent, vocea autorizată a Bisericii noastre ne cheamă insistent, prin Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, să trăim, aşa cum se cuvine, misterul Euharistiei. Considerăm că în România se mai pot găsi încă profesori competenţi, formatori responsabili gata să suplinească, dacă este nevoie, gravele carenţe ale sistemului actual de învăţământ în ceea ce priveşte formarea pedagogică şi metodică, ignoranţa crasă în achiziţionarea informaţiei intelectuale, dar şi lipsa de racordare la pulsul educaţional european. Îi anunţăm, pe educatorii catolici în primul rând, că în intervalul 3-5 martie 2009 se va desfăşura la Bucureşti seminarul internaţional de formare a formatorilor Educaţie, cultură şi religie, în colaborare cu specialiştii FERE-CECA Madrid şi CEEC-Bruxelles, iar în intervalul 5-8 martie 2009 va avea loc Adunarea Generală a CEEC, care îi va reuni în capitală pe responsabilii cu învăţământul catolic din toate ţările Europei. Întâlnirea noastră se va constitui într-un prilej de bucurie şi de conlucrare, sperând să beneficiem în demersul nostru de sprijinul spiritual al Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, al Excelenţelor Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi; Aurel Percă, Episcop auxiliar romanocatolic de Iaşi; dr. Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea; Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla; Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj şi, nu în ultimul rând, de îndrumarea Excelenţei Sale dr. Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti, gazda manifestării. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a scris, în acest an, o scrisoare adresată Diecezei şi oraşului Roma, având ca obiectiv responsabilitatea urgentă a educaţiei. Caracterul universal de care se bucură conţinutul documentului în discuţie m-a determinat să traduc scrisoarea, pentru a fi redată cititorilor români. Am certitudinea că ideile exprimate de Sfântul Părinte ne vor ilumina pe noi, ca educatori catolici, şi ne vor inspira în propriul demers educativ. Conf. univ. dr. Mioriţa Got


Lumea Catholica, noiembrie 2008

7

Facultatea de Limba şi Literatura Română, USH Preşedinte SNEC - România Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea adresată Diecezei de Roma Exigenţele unei educaţii autentice Dragi credincioşi ai Romei, M-am gândit să mă adresez vouă prin această scrisoare, pentru a vă vorbi despre o problemă pe care voi înşivă o resimţiţi şi asupra căreia diferitele componente ale Bisericii noastre se angajează: problema educaţiei. Noi toţi purtăm în inimă binele pentru persoanele pe care le iubim, în particular pentru copiii noştri, adolescenţi şi tineri. Noi ştim într-adevăr că de ei depinde viitorul oraşului nostru. Nu putem deci rămâne indiferenţi la iniţiativa de formare a noilor generaţii, prin capacitatea lor de a se orienta în viaţă şi de a discerne binele de rău, printr-o sănătate nu doar fizică, ci şi morală. A educa nu a fost niciodată uşor, iar astăzi acest lucru pare să devină cu atât mai dificil. O ştiu bine părinţii, profesorii, preoţii şi toţi cei care şi-au asumat responsabilităţi educative. Se vorbeşte aşadar de o mare "urgenţă educativă", fapt confirmat de eşecurile pe care le întâlnim prea frecvent în eforturile noastre de a forma persoane puternice, capabile să colaboreze cu alţii şi să dea un sens vieţii lor. Se atribuie atunci greşeala, în mod spontan, noilor generaţii, ca şi cum copiii care se nasc astăzi ar fi diferiţi de cei care s-au născut înainte. Se vorbeşte, în schimb, de o "ruptură între generaţii", care cu siguranţă există şi care apasă, dar care este mai degrabă efectul decât cauza eşecului în transmiterea certitudinilor şi a valorilor. Trebuie deci să atribuim greşeala adulţilor de astăzi, care n-ar mai fi capabili să educe? În mod sigur, tentaţia de a renunţa este puternică, atât în rândul părinţilor cât şi al profesorilor, şi, de o manieră largă, printre educatori, la care apare în


8

Lumea Catholica, noiembrie 2008

plus chiar riscul de a nu mai înţelege care este rolul sau, mai degrabă, misiunea care le este încredinţată. În realitate, problema care se pune nu este doar responsabilitatea personală a adulţilor sau a tinerilor, care desigur există şi nu trebuie să fie ascunsă, ci şi atmosfera difuză, o mentalitate şi o formă de cultură care pun la îndoială valoarea persoanei umane, chiar sensul adevărului şi al binelui, şi, în ultimă analiză, bunătatea vieţii. Este tot mai greu atunci de transmis, de la o generaţie la alta, ceva care este valid şi sigur, reguli de comportament, obiective credibile în jurul cărora să-ţi construieşti viaţa. Iubiţi fraţi şi surori din Roma, în faţa acestei situaţii, aş dori să vă spun un lucru foarte simplu: nu vă temeţi de nimic! Toate aceste dificultăţi nu sunt de fapt insurmontabile. Ele sunt mai degrabă, ca să zicem aşa, reversul medaliei acestui bun, măreţ şi preţios, care este libertatea noastră, implicând responsabilitatea, pe care şi-o asumă îndreptăţit. Contrar la ceea ce se întâmplă în domeniul tehnic sau în cel economic, unde progresele înregistrate astăzi pot fi legate de cele ale trecutului, în domeniul formării şi al creşterii morale a persoanelor nu există o asemenea posibilitate de acumulare, căci libertatea omului este mereu nouă, aşadar fiecare persoană şi fiecare generaţie trebuie să ia din nou decizii proprii. Nici chiar valorile cele mai măreţe ale trecutului nu pot fi pur şi simplu moştenite, ci trebuie să fie asumate şi reînnoite printr-o opţiune personală, deseori dureroasă. Totuşi, când fundamentul se clatină şi când certitudinile esenţiale lipsesc, nevoia acestor valori vine să se facă simţită într-o manieră presantă: astfel, concret, problema unei educaţii, care să fie într-adevăr educaţie, creşte astăzi. Părinţii o cer, preocupaţi şi deseori neliniştiţi de viitorul copiilor lor; o reclamă atâţia dascăli, care trăiesc experienţa tristă a degradării şcolilor proprii; societatea în complexitatea sa o cere, văzând cum se pun la îndoială înseşi bazele coabitării; în intimitatea lor, o cer de asemenea copiii şi tinerii înşişi, care nu vor să fie lăsaţi singuri în faţa provocărilor vieţii. Cel care crede în Isus Cristos are în plus un motiv nou şi mult mai puternic pentru a nu-i fi teamă: el ştie într-adevăr că Dumnezeu nu ne părăseşte, că iubirea Lui ajunge la noi, acolo unde suntem şi cum suntem, cu neîmplinirile şi slăbiciunile noastre, pentru a ne oferi o nouă posibilitate de bine.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

9

Dragi fraţi şi surori, pentru a face mai concrete reflecţiile mele, este util poate să specific câteva exigenţe comune ale unei autentice educaţii. Ea are nevoie întâi de acea apropiere şi de acea încredere care iau naştere din iubire: mă gândesc la acea primă experienţă fundamentală, pe care copiii o fac sau cel puţin ar dori să o facă, a iubirii cu părinţii lor. Dar adevăratul educator ştie că, pentru a educa, el trebuie să ofere ceva din el însuşi şi că numai astfel îi poate ajuta pe elevii săi să-şi depăşească egoismele şi să devină, la rândul lor, capabili de iubire autentică. Deja la un copil mic există o mare dorinţă de a şti şi de a înţelege, care se manifestă în întrebările sale continue şi în cererile sale de explicaţii. Va fi deci o foarte săracă educaţie aceea care s-ar limita să dea noţiuni şi informaţii, dar ar lăsa la o parte marea întrebare care priveşte adevărul, mai ales acest adevăr care poate servi ca ghid în viaţa sa. Suferinţa face parte de asemenea din adevărul vieţii noastre. Deci, căutând să îi scutim pe cei mai tineri de fiecare dificultate şi de fiecare experienţă a durerii, noi riscăm să creştem, în ciuda bunelor noastre intenţii, persoane fragile şi puţin generoase: capacitatea de a iubi corespunde în cele din urmă capacităţii de a suferi şi de a suferi împreună. Ajungem astfel, dragi prieteni din Roma, poate la aspectul cel mai delicat al operei educative: acela de a găsi un just echilibru între libertate şi disciplină. Fără reguli de comportament şi de viaţă, puse în evidenţă zi de zi, până în lucrurile mici, nu se formează caracterul şi nu va fi pregătit să înfrunte încercările care nu vor lipsi în viitor. Raportul educativ este totuşi, înainte de toate, întâlnirea a două libertăţi şi educaţia bine făcută este formarea în spiritul utilizării corecte a libertăţii. Pe măsură ce copilul creşte, el devine adolescent şi apoi tânăr; trebuie deci să acceptăm riscul libertăţii, rămânând mereu atenţi să ajutăm la corectarea ideilor şi a alegerilor greşite. Ceea ce noi nu trebuie niciodată să facem este să-l încurajăm în greşeli, să ne prefacem că nu le vedem, sau, mai rău, să le împărtăşim, ca şi cum ele ar fi noile frontiere ale progresului uman. Educaţia nu se poate lipsi de prestigiul care face ca exerciţiul autorităţii să fie credibil. Ea este rodul experienţei şi al competenţei, însă se realizează mai presus de toate prin coerenţa propriei vieţi şi prin implicarea personală, expresie a iubirii autentice. Educatorul este, aşadar, un mărturisitor al adevărului şi al binelui: cu siguranţă, şi el este fragil şi


10

Lumea Catholica, noiembrie 2008

poate cădea, însă va încerca mereu să se pună din nou în armonie cu misiunea sa. Iubiţi credincioşi ai Romei, aceste consideraţii simple demonstrează cum, în educaţie, este decisiv simţul răspunderii: răspunderea educatorului, bineînţeles, însă, de asemenea, în măsura în care aceasta creşte o dată cu vârsta, şi răspunderea fiului, a elevului, a tânărului care intră în câmpul muncii. Este răspunzător acela care ştie să îşi dea răspunsuri sieşi şi celorlalţi. Acela care caută, mai presus şi înainte de orice, să îi răspundă lui Dumnezeu, care l-a iubit dintru început. Răspunderea este, în primul rând, personală, însă există de asemenea şi o responsabilitate pe care o împărtăşim cu toţii, ca cetăţeni ai aceluiaşi oraş şi ai aceleiaşi ţări, ca membri ai familiei umane şi, dacă suntem credincioşi, ca fii ai unui singur Dumnezeu şi membri ai Bisericii. De fapt, ideile, stilurile de viaţă, legile, orientările globale ale societăţii în care trăim şi imaginea pe care o oferă asupra ei însăşi prin intermediul mijloacelor de comunicare exercită o influenţă majoră în formarea noilor generaţii, în bine, însă deseori şi în rău. Cu toate acestea, societatea nu este ceva abstract; în cele din urmă, suntem noi înşine, toţi împreună, cu orientările, regulile şi reprezentanţii pe care îi alegem, deşi rolul şi responsabilităţile fiecăruia sunt diferite. Este necesară, aşadar, contribuţia fiecăruia dintre noi, a fiecărei persoane, familii sau grup social, pentru ca societatea, începând cu oraşul nostru, Roma, să devină un mediu mai propice educaţiei. Pentru a încheia, aş dori să vă propun un gând pe care l-am dezvoltat în recenta Scrisoare enciclică "Spe salvi", privind speranţa creştină: singură speranţa statornică poate fi sufletul educaţiei, ca şi al întregii vieţi. Speranţa noastră este ameninţată astăzi din toate părţile şi chiar noi riscăm să redevenim, ca şi vechii păgâni, oameni "fără speranţă şi fără Dumnezeu în această lume", cum le scria apostolul Pavel creştinilor din Efes (Efeseni 2,12). Chiar de aici se naşte dificultatea, poate cea mai profundă, a unei autentice opere educative: la rădăcina crizei educaţiei stă, de fapt, o criză a încrederii în viaţă. Aşadar, nu pot încheia această scrisoare fără o călduroasă invitaţie de a ne pune speranţa în Dumnezeu. El singur este speranţa care rezistă în faţa tuturor decepţiilor; numai


Lumea Catholica, noiembrie 2008

11

dragostea Sa nu poate fi distrusă de moarte; numai dreptatea şi mila Lui pot vindeca nedreptatea şi pot recompensa suferinţele îndurate. Speranţa care se îndreaptă spre Dumnezeu nu este niciodată o speranţă numai pentru mine, ci în acelaşi timp este întotdeauna o speranţă pentru ceilalţi: ea nu ne izolează, ci ne face solidari în bine, ne stimulează pentru a ne educa reciproc în adevăr şi în dragoste. Vă salut cu afecţiune şi vă asigur de rugăciunile mele, adresându-vă tuturor, în acelaşi timp, binecuvântarea mea. Vatican, 21 ianuarie 2008 BENEDICTUS PP. XVI (Traducere din limba franceză de Mioriţa Got)


12

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Cuvânt şi rugăciune Autor: Enzo Bianchi Traducător: Maria-Cornelia Ică Sursa: Editura Deisis Sinodul Episcopilor desfăşurat luna trecută în Vatican şi dedicat Sfintei Scripturi a însemnat readucerea pe tapet a problemei lecturii Bibliei, tot mai străină credinciosului de astăzi. S-a vorbit încă o dată de lectio divina, reluându-se apelul Conciliului Vatican II de a se apela la ea pentru "nutrirea" spirituală. În limba română nu există prea multe cărţi dedicate acestei teme. Una a apărut în urmă cu câţiva ani la Editura Deisis din Sibiu: "Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii" (titlu original "Pregare la Parola. Introduzione alla 'lectio divina'"), semnată de Enzo Bianchi, binecunoscutul prior de la Bose. Editura Deisis, care deţine drepturile de autor pentru ediţia în română, a avut amabilitatea de a ne permite preluarea câtorva pagini, ca o invitaţie la lectura integrală a acestei minunate cărţi. Şi aceasta e doar prima veste bună. A doua este că lucrarea va fi reeditată în 2009, urmând să se găsească din nou în librării. După un exil multisecular, Cuvântul lui Dumnezeu îşi regăseşte centralitatea în viaţa Bisericii: faptul este incontestabil. S-ar putea vorbi chiar de redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu din partea credincioşilor care de secole nu mai cunoşteau şi nu mai practicau direct contactul cu Scripturile şi nu mai aveau ocazia de a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor de credinţă. E adevărat că Biserica a trăit întotdeauna din Cuvântul lui Dumnezeu dar, chiar dacă folosirea şi frecventarea lui era recunoscută clericilor şi specialiştilor, în fapt s-a produs o situaţie în care centralitatea Cuvântului era întunecată de un sistem de meditaţii doctrinare şi disciplinare ce se interpuneau între conştiinţa credincioşilor şi Sfintele Scripturi, care numai în mod formal mai constituiau elementul întemeietor şi distinctiv al vieţii eclesiale.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

13

Precedat şi pregătit de mişcarea biblică, de cea liturgică şi de cea ecumenică, dincolo poate chiar de conştiinţa şi intuiţiile părinţilor conciliari, Conciliul Vatican II a eliberat Cuvântul şi a declarat încheiat exilul Sfintelor Scripturi, astfel că astăzi asistăm la o epifanie a Cuvântului lui Dumnezeu în comunitatea creştină: de acest fapt trebuie mai presus de orice să ne bucurăm şi să mulţumim Domnului Bisericii, Care ne-a rechemat şi ne-a făcut să ne întoarcem la Cuvântul Său. Sunt tot mai convins că dintre toate receptările conciliare cea mai epifanică e tocmai această restituire a Cuvântului către poporul lui Dumnezeu. Reaşezat în centrul vieţii Bisericii, Cuvântul nu încetează să reactiveze un proces rămas mult timp static şi atrofiat: acela al judecăţii Iui Dumnezeu asupra istoriei, asupra vieţii şi asupra Bisericii înseşi în calitatea sa de peregrină, de comuniune a sfinţilor şi păcătoşilor în drum spre împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul este redescoperit ca o realitate vie, dinamică, eficace, capabil să hrănească credinţa, să inspire viaţa şi să judece starea creştinilor în istoria şi în compania oamenilor; de altfel el este predicat cu asiduitate în adunările creştine, este citit, meditat, rugat de fiecare creştin precum şi în multe comunităţi creştine. Cu toate acestea, nu trebuie trecute sub tăcere unele nedumeriri pe care le suscită încă o anume abordare a Scripturii, abordare care conţine neîmpliniri şi neadecvări şi care ameninţă adesea suveranitatea Cuvântului, centralitatea şi fecunditatea sa spirituală în Biserică. A proliferat o producţie de cărţi şi manuale pentru a-i ajuta pe cei ce predică şi pe credincioşi în înţelegerea Cuvântului, dar uzul acestei producţii, în mod sigur exagerate şi excesive, apare suspect. Întâi de toate acest tip de publicaţii favorizează pasivitatea personală şi comunitară în faţa Scripturilor, în măsura în care îl scuteşte pe cel ce predică şi pe ascultător de efortul personal: astfel că s-ar putea spune că actuala invazie de manuale şi compendii care prezintă omilii şi lectiones divinae prefabricate riscă să repurteze succesul paradoxal de a ne îndepărta de contactul direct cu Biblia, dispensându-ne de fapt de pregătirea personală, de pătrunderea obositoare desigur, dar necesară, şi mai ales de rugăciunea textului. Cum ar putea apoi ca o contribuţie pregătită mai mult sau mai puţin rapid de un exeget sau teolog erudit să fie un cuvânt vital şi hrană pentru diferiţii creştini şi pentru situaţiile diferitelor Biserici locale, odată ce se află în gura unor predicatori care nu pot decât să roşească vestind un text la care nu au meditat, pe care nu l-au pătruns şi la care nu


14

Lumea Catholica, noiembrie 2008

s-au rugat? Şi ne mai plângem că astăzi Cuvântul lui Dumnezeu nu mai mişcă parohiile şi pare să se lovească de pereţi şi ziduri de nepătruns. Mai e oare acesta "Cuvântul" lui Dumnezeu lucrător, vestit de un propovăduitor, de un martor credincios, sincer, neînfricat de dificultăţile pe care acesta le comportă? Cel care propovăduieşte Cuvântul ar trebui să-şi amintească mai des şi cu mai mare conştiinţă de numele pe care i-l atribuie Scriptura: el apare de fapt ca "slujitor al Cuvântului" (Luca 1,2), "slujitor al vederii şi al mărturiei" (Fapte 26,16), "iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1) şi, mai cu seamă, "rob al Cuvântului" (Fapte 6,1-4). Aceasta înseamnă că pentru propovăduire el nu va putea să citească Cuvântul în grabă şi cu atât mai puţin să-l cunoască după ureche din vreun sumar omiletic pentru a-l face apoi să "vorbească" cu găselniţe intelectuale, psihologice şi sociologice. El va trebui mai întâi să-l citească şi să-l mediteze pe îndelete, va trebuie să se roage acestuia astfel încât acesta să-l stăpânească şi să-l facă robul lui. Dacă e adevărat cum spune Petru (II Petru 2,19), că aceea ce te biruieşte aceea te stăpâneşte, atunci propovăduitorul trebuie să fie înainte de orice un rob al Cuvântului: doar astfel el va fi un ecou liber, sincer, neînfricoşat al acestuia. El va proclama Cuvântul, îl va respune încercând să nu-l deformeze şi va încerca o mediere spre a-i ajuta pe cei care-l ascultă să înţeleagă însemnătatea textului, legându-l de contextul biblic global şi comentând astfel Biblia cu Biblia. El va renunţa la prezumţia clericală orgolioasă: "ţie, căruia Scriptura nu îţi spune nimic, îţi spun eu!", şi se va limita la a da mărturia sa de credinţă fără să se ruşineze, cerând ascultătorilor să renunţe la orice atitudine pasivă în faţa textului şi invitându-i să descifreze Cuvântul şi să hotărască ei înşişi actualizarea şi întruparea în viaţa lor cotidiană. Cred că şi astăzi aceste cuvinte ale Sfântului Ambrozie către creştini au o încărcătură de îndemn nu lipsită de obiect: "De ce nu vă dedicaţi timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiţi cu Hristos? Nu-L mai vizitaţi, nu-L mai ascultaţi? ... Noi îl ascultăm pe Hristos citind Scripturile!" [1] O altă nedumerire suscită întrebuinţarea dată Scripturii în căutările comunităţilor eclesiale zise "de bază" şi în "grupurile" parohiale ce doresc să se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu. Aici lectura - ce vrea să fie centrul spiritual al adunării şi al creşterii ei apărând adeseori într-o formă


Lumea Catholica, noiembrie 2008

15

dialogată, neclericală - este lipsită de dimensiunile ascultării şi de efortul de pătrundere personal. Efortul de actualizare apare împins la maxim şi întrebuinţarea Scripturii devine periculoasă şi sectară prin alegerea paginilor biblice care se face în mod normal pe teme arzătoare pentru viaţa "grupului". Pacea, dreptatea socială, violenţa şi nonviolenţa, căsătoria, libertatea şi drepturile omului par teme atât de presante încât justifică o alegere a Cuvântului care însă discriminează şi nu ţine cont de celelalte mesaje pe care acesta le conţine. Încă Sfântul Ioan Gură de Aur a trebuit să intervină cu expresii dure în faţa unei astfel de întrebuinţări a Cuvântului lui Dumnezeu: "Nepăsarea în care s-a căzut ţine de necitirea Scripturii în întregul ei şi de alegerea a ceea ce pare mai limpede şi mai folositor, fără a ţine seama de rest. Însăşi ereziile au fost introduse de acest mod de a nu citi întreaga Scriptură şi de a crede că există în Scriptură părţi importante şi părţi secundare". [2] Acest mod de a citi "ciugulind" îndeamnă la o ascultare interesată a Cuvântului şi la o interpretare a Scripturii în lumina ideologiilor şi problematicilor lumii. Nu Cuvântul lui Dumnezeu e cel care luminează semnele vremii ivite cu claritate în conştiinţa credinciosului, ci ideologia este cea care orientează în anumite direcţii Evanghelia numind "semn al vremilor" orice eveniment istoric ce pretinde să dea actualitate şi conţinut Cuvântului. De altfel, citit într-un astfel de mod discriminant, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate face să se ivească alte semne ale vremii ori contestaţii sau judecăţi care să nu fi fost deja găsite de credincios pe alte căi. Reapare astfel vechea ispită divinatorie a celui care începe să citească presupusele semne ale vremii definite, alese şi descifrate dinainte pe baza ideologiilor psihologice sau sociologice. Mult prea absent apare apoi efortul de a face Cuvântul lui Dumnezeu să devină rugăciune. Adeseori rugăciunea dispare pentru a lăsa locul analizelor de situaţii. Dar o astfel de lectură riscă să rămână intelectuală şi sociologică, incapabilă de a avea acea eficacitate ce produce convertirea şi creşterea staturii duhovniceşti în Hristos. În discuţii, recursul la Cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă la anumite texte etice ale Evangheliei, nu se poate face prin "colaje" de versete biblice ce sună bine pentru că sunt adunate şi alăturate într-un gen literar sloganistic şi muşcător, dar care nu


16

Lumea Catholica, noiembrie 2008

permit o lectură globală, cu o interpretare în consecinţă univocă a cuvintelor Domnului. O nedumerire rămâne şi faţă de un alt tip de lectură, cea întemeiată pe aşa-zisa "meditaţie". Această metodă întâlnită mai cu seamă într-un mod de vieţuire - în speţă cea monahală - care cunoaşte o întrebuinţare zilnică a Scripturii, este mult mai săracă faţă de acea venerabilă lectio divina care are în spatele său o tradiţie atât de bogată încât a marcat viaţa de rugăciune a primelor cincisprezece secole ale Bisericii. În "meditaţia" aşa cum este ea înţeleasă în mod obişnuit, cu o certă deformare a intuiţiei lui lgnaţiu de Loyola, abundă prea mult intelectualism şi psihologism. Conotaţiile ei de sistematizare şi complexitate metodologică, unite cu un extrem de puternic efort voluntarist, fac din credincios nu un contemplativ, ci un "exersant". Totuşi, aceasta e metoda folosită în mod curent în comunităţile monahale. [3] Din nefericire, mult prea adesea ea apare astfel ca un exerciţiu mental, având drept obiect gânduri capabile de a deştepta reflexii şi efecte sensibile, "efluviile", "devoţiunile" măsurate după intensitatea căldurii lor. Tipică pentru "devoţiunea modernă", această "meditaţie", are marele defect de a fi antropocentrică şi egocentrică. Se caută interioritatea pură şi dominarea mişcărilor inimii. Spiritualitate egocentrică - să băgăm bine de seamă - astăzi în revenire şi într-un "aggiornamento" al metodei, dar mereu o tehnică intimistă şi neeliberatoare: ieri erau "mişcările inimii", astăzi sunt "igiena adâncului", "stabilitatea primitivă", "golirea de sine". Dar creştinul se îndepărtează de aceste tipuri de "meditaţie" ce n-au nimic de-a face cu meditaţia autentică, întotdeauna teocentrică şi hristocentrică, şi niciodată centrată pe sine însuşi. Autentica meditaţie creştină nu e făcută în primul rând pentru "a primi un bine". Dacă acest fapt se întâmplă, este ceva în plus, ea însă vizează un singur scop: să sporească comuniunea cu Dumnezeu. Şi această comuniune o găseşte eliberând simţurile, coborând în adâncul inimii, pentru a căuta unitatea, izvorul fiinţei şi acţiunii într-un raport cu Celălalt care ne situează şi care ne luminează pentru a căuta comuniunea cu El. Creştinul nu se poate apleca asupra lui însuşi uitând să-şi fixeze privirea asupra lui Dumnezeu!


Lumea Catholica, noiembrie 2008

17

Din nefericire astăzi conţinutul şi termenul însăşi de lectio divina sunt necunoscute unei mari părţi a vieţii monahale fiind izolate în cadrul strict monastic - benedictin şi cistercian - pentru care regula benedictină, [4] în încercarea de a face din comunitatea religioasă o "dominicii schola servitii", spune că "a medita" înseamnă a citi şi reciti, a mesteca şi a murmura, a rumega şi a recita, a fixa în minte şi a păstra în inimă Cuvântul, pentru a ajunge nu la dispută (scholastica), nu la senzaţii (devotio moderna), ci la rugăciune (oratio), la contemplaţie şi deci la acţiune (opus Dei). Lectio divina nu este "apanajul" monahilor şi viaţa monahală tradiţională n-ar trebui să găsească în aceasta un corp străin tradiţiei propriei instituţii şi punând probleme de "coexistenţă" cu alte forme de rugăciune şi devoţiuni proprii (adoraţie euharistică, meditaţie, oraţie mentală, etc). În realitate, lectio divina, care se exercită asupra Scripturii şi nu asupra vreunui alt text spiritual sau patristic, face un apel concret la centralitatea Cuvântului în viaţa monahală, la domnia sa asupra existenţei monahului şi la canonicitatea sa inspiratoare pentru orice rugăciune creştină, şi poate contribui astfel în mod eficace la necesara înnoire a acestei vieţi. Prea adeseori golită de motivaţii şi consistenţă, sau rătăcită în multe ocupaţii şi multe lucruri, viaţa monahală poate găsi în lectio divina o ocazie privilegiată de întoarcere la esenţial, la fundamentul hristologic, la acea căutare a lui Dumnezeu care o motivează şi o întemeiază. Note: [1] Ambrosius, De officiis ministrorum, I, 20,88 (PL 16,50 A) [2] Ioannes Chrysostomus, Sermo I in illud: "Salutate Priscillam et Aquilam" (Rom 16,3) (PG 51,187). [3] În faza actuală de înnoire a vieţii monastice în Biserica Occidentală reiese că un îndemn explicit la lectio divina patristică a venit numai din partea "ordinelor cerşetoare" (dominican şi franciscan) şi în mod clar din partea celei de-a XXXI-a Congregaţii generale a ordinului iezuit. [4] Regula Benedicti 4.55-56; 48; 49,4. ***


18

Lumea Catholica, noiembrie 2008

SCHIŢE PENTRU "LECTIO DIVINA" 1. Cere Duhul Sfânt! Înainte de a începe lectura Scripturii ROAGĂ-L pe Duhul Sfânt să coboare asupra ta, să "îţi deschidă ochii inimii tale" şi să-ţi dezvăluie faţa lui Dumnezeu nu în vedere ci în lumina credinţei. Roagă-te cu încredinţarea că vei fi auzit, fiindcă Dumnezeu dă întotdeauna Duhul Său Cel Sfânt celui ce-l cere cu smerenie şi docilitate. Şi dacă vrei, roagă-te aşa: Dumnezeul nostru, Părintele Luminii, Cel ce L-ai trimis în lume pe Fiul Tău, Cuvânt făcut trup pentru a Te arăta oamenilor, trimite acum Duhul Tău cel Sfânt asupra mea ca să-L pot întâlni pe Iisus Hristos în acest Cuvânt care vine de la Tine, ca să-L cunosc mai tare şi, cunoscându-L, să-L iubesc mai tare, ajungând astfel la fericirea Împărăţiei. Amin. 2. Ia Biblia, citeşte! Biblia este în faţa ta: nu este o carte oarecare, ci o carte ce conţine Cuvântul lui Dumnezeu: prin intermediul ei Dumnezeu vrea să-ţi vorbească astăzi ţie, în mod personal. CITEŞTE cu atenţie, încet, de mai multe ori textul: fie un fragment din pericopa zilei, fie un fragment dintr-o carte biblică citită în mod cursiv, încercând să-l ASCULŢI cu întreaga inimă, cu toată mintea ta, cu toată fiinţa ta. Liniştea exterioară, liniştea interioară şi concentraţia să însoţească lectura ta şi să o facă ascultare. 3. Caută prin meditaţie! REFLECTEAZĂ CU TOATĂ MINTEA TA luminată de Dumnezeu asupra textului. Ajută-te eventual cu instrumente discrete, concordanţe biblice, comentarii patristice, spirituale, exegetice, încercând să înţelegi în profunzime şi în extensiune ceea ce "stă scris". Fă ca facultăţile tale intelectuale să se plece în faţa voinţei lui Dumnezeu, a mesajului Său; nu uita că Biblia este o carte unică şi deci INTERPRETEAZĂ SCRIPTURA CU


Lumea Catholica, noiembrie 2008

19

SCRIPTURA căutându-L mereu pe Hristos Cel răstignit şi înviat, centrul oricărei pagini şi al întregii Biblii. Legea, Profeţii, Apostolii vorbesc totdeauna despre El. Reciteşte eventual textul căutând o evocare profundă a mesajului în tine. RUMEGĂ cuvintele în inima ta şi aplică la tine, la situaţia ta, mesajul textului, fără să te pierzi în psihologism şi fără să sfârşeşti prin a face un examen de conştiinţă. Lasă-te surprins, atras de Cuvânt. Priveşte spre Hristos, reflectă-L pe Hristos în tine şi nu te gândi prea mult la tine însuţi: El este Cel care te transfigurează. 4. Roagă-te Domnului Care ţi-a vorbit! Acum, plin de cuvântul lui Dumnezeu, VORBEŞTE-I Domnului tău sau mai bine răspunde-I la invitaţiile, la inspiraţiile, la chemările, la mesajele, la apelurile pe care El ţi le-a adresat prin Cuvântul Său înţeles în Duhul Sfânt. Roagă-te cu îndrăzneală, cu încredere, fără odihnă şi fără să aluneci în prea multe cuvinte omeneşti. E momentul LAUDEI, al MULŢUMIRII, al CERERII. Nu aţinti privirile asupra ta ci, atras de faţa Domnului cunoscut în Hristos, mergi pe urmele Lui fără a privi în urmă. Lasă-ţi libere facultăţile tale de creaţie, de sensibilitate, de emotivitate, de evocare, şi pune-le în slujba Cuvântului, în ascultarea de Dumnezeu Care ţi-a vorbit. 5. Contemplă... contemplă! În legământ cu Domnul, încearcă să priveşti prin ochii Lui orice lucru: pe tine însuţi, pe ceilalţi, întâmplările, istoria, toate făpturile lumii. CONTEMPLAŢIA ÎNSEAMNĂ A VEDEA TOT ŞI TOATE CU OCHII LUI DUMNEZEU. Dacă vezi şi judeci totul cu ochii lui Dumnezeu, vei cunoaşte pacea şi mai cu seamă makrothymia, simţirea în mare, gândirea în mare, îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu. Totul este har şi totul e în vederea epifaniei lui Dumnezeu... ACEASTA ESTE ORA VIZITEI VERBULUI... de nespus, negrăită, diferită pentru fiecare şi totuşi experiată... Domnul insuflă în inima ta o anumită incapacitate de a continua să reflectezi, să meditezi în mod discursiv asupra Cuvântului Său şi îţi acordă


20

Lumea Catholica, noiembrie 2008

un fel de participare la focul comuniunii şi al iubirii dincolo de orice lucru, dincolo de "spus" şi dincolo de tăcere... 6. Păstrează cuvântul în inima ta! Cuvântul primit PĂSTREAZĂ-L în inimă ca Maria, fiica ascultării. PĂSTREAZĂ-L, PĂZEŞTE-L şi ADUŢI-AMINTE de Cuvântul primit. Recheamă-l la tine în diferitele ore ale zilei amintindu-ţi fragmentul rugat sau chiar şi numai printr-un verset care-ţi vine în minte. Aceasta este ADUCEREA-AMINTE DE DUMNEZEU care poate da o mare unitate zilei tale, muncii tale, odihnei tale, vieţii tale sociale şi singurătăţii tale. TREZEŞTE această sămânţă a Cuvântului aflată în tine dacă ţi se pare adormită, şi rămâi de veghe, astfel încât Cuvântul să te însoţească toată ziua. 7. Nu uita că ascultarea este supunere! Dacă ai ascultat într-adevăr Cuvântul, trebuie să-l pui în practică, înfăptuindu-l în lume, printre oameni, adică printre fraţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu. ASCULTAREA ÎNSEAMNĂ SUPUNERE deci a lua hotărâri practice pe baza vocaţiei tale şi a funcţiei tale printre oameni, lăsând totdeauna ca primatul şi centralitatea în viaţa ta să revină Cuvântului. STRĂDUIEŞTE-TE DECI, SĂ LUCREZI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU pentru a nu fi osândit de El, care te va judeca nu pentru ce ai auzit, ci pentru ce ai pus în practică în viaţa ta personală, socială, politică şi eclezială. Lucrarea care te aşteaptă este de a crede şi a arăta în tine prin credinţă ROADA DUHULUI: "dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, credinţă, blândeţe, înfrânare" (Galateni 5,22). Şi vei cunoaşte marea bucurie a iubirii, milostivirea.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

21

Bucuriile Chinei Autor: Mark Miravalle Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, noiembrie 2008 I. Este dezvăluit zâmbetul unei Biserici suferinde A vorbi despre bucurie într-o Biserică persecutată de cel mai puternic guvern comunist din lume pare o lipsă de respect, sau mai bine spus o contradicţie. Este un mister legat de inima creştinismului - o religie care consideră ca victorie crucială moartea mântuitorului său Dumnezeu-om pe o cruce, două axe de lemn legate de păcatele fiecărei fiinţe umane vii, păcatele mele şi ale tale. Adevărul trebuie să fie spus şi include adevărul deplin despre Biserica Catolică din China, unde poporului îi sunt negate drepturile umane şi libertăţile religioase fundamentale, dar care are şi inimă triumfătoare şi bucuroasă. Recent, abia intrat în cel mai mare aeroport chinez cu ocazia unei vizite după publicarea cărţii mele "The Seven Sorrows of China" ("Cele şapte dureri ale Chinei") şi după ce am predat o valiză plină cu medicamente introduse în mod clandestin câtorva îngeri păzitori occidentali care se îngrijesc de preţioşii - şi cei mai neglijaţi în China - copii ai lui Dumnezeu, am fost condus în grabă spre un vehicul de către un preot catolic chinez agitat care predă într-un seminar apropiat. În timp ce ne îndepărtam de aeroport, preotul m-a informat rapid cu privire la faptul că citise "The Seven Sorrows of China" şi, felicitându-mă pentru valoarea şi acurateţea textului, a fost şi categoric spunând că dintr-un anumit punct de vedere este incomplet. "Este o carte splendidă şi are multe aspecte pozitive", a spus el, "dar acum vă provoc să scrieţi ceva despre 'Misterele de bucurie ale Chinei'. Faptul de a arăta numai aspectul dureros nu va


22

Lumea Catholica, noiembrie 2008

încuraja poporul. Isus a îndurat suferinţele pătimirii Sale, dar a avut şi bucuriile Sale şi gloria Sa. Trebuie să scrieţi şi despre victoriile care au loc în Biserica din China". Un aspect diferit M-am întrebat ce voia să spună. Prima carte, pe care nu o planificasem înainte de a ajunge în China, apăruse din jurnalul vizitei mele precedente în ţară. Relata experienţele intense ale realităţilor zilnice tragice pentru poporul şi Biserica din China. Înregistrasem evenimente cum ar fi incinerarea obligatorie a unui copil neglijat care a murit după ce a fost respins de un orfelinat federal şi apoi iubit şi îngrijit într-un orfelinat privat străin, şi întâlnirile mele cu femei care au trebuit să fugă de guvern şi de familie pentru a avea un copil împotriva politicilor abortive ale statului şi ale clanului. Am intervievat un sfânt episcop chinez din clandestinitate, aflat în domiciliu forţat după mai bine de douăzeci de ani de închisoare şi aresturi la domiciliu, şi am aflat despre persecuţiile documentabile ale guvernului împotriva episcopilor, preoţilor şi credincioşilor care refuză să coopereze în vreun fel cu guvernul şi cu Biserica sa "patriotică" oficială. Am relatat istoria unei regiuni în care solidaritatea a permis unei eroice comunităţi catolice să respingă politica guvernului cu privire la un singur copil formând familii cu patru, cinci, şase şi chiar opt copii. Ce îmi cerea aşadar acest preot catolic? În cartea despre "cele şapte dureri" nu minimalizam în nici un fel mărturia eroică a catolicilor chinezi, dimpotrivă. De fapt, am fost avertizat de anumite organizaţii catolice de control să evit să ofer prea multe detalii despre puternicele victorii spirituale ale umilei Biserici chineze, de frică să nu se provoace un nou val de persecuţii din partea birourilor regionale pentru chestiuni religioase din cadrul guvernului central de la Beijing. Şi cu toate acestea, după ce a citit cartea, preotul chinez avea impresia, justificată sau nu, că textul nu aducea un omagiu adecvat bucuriilor, victoriilor, creşterii şi dezvoltării Bisericii Catolice din China care au loc în pofida persecuţiilor severe pe care le îndură. În orice caz, convingerea preotului cu privire la importanţa de a mărturisi bucuria Evangheliei lui Isus şi bucuriile contemporane ale catolicilor


Lumea Catholica, noiembrie 2008

23

chinezi m-a convins. Care ar fi fost problema în a da mărturie despre câteva exemple de fapte pozitive care vin din poporul lui Dumnezeu în acest ţinut, dacă le-aş fi descris în mod prudent şi fără risc pentru siguranţa şi succesul lor? Bucurie într-o atmosferă de durere, persecuţie şi disperare umană. Nu este aceasta formula paradoxală pentru unele dintre cele mai mari momente ale istoriei Bisericii? Şi aceasta fără a minimaliza în vreun fel încălcarea actuală a drepturilor umane şi religioase din partea unui guvern totalitar care nu vrea, sau nu poate, să admită că orice persoană umană în teritoriul său are o demnitate intrinsecă şi dăruită de Dumnezeu, care transcende graniţele politice şi naţionale, incluzându-i pe copiii nenăscuţi şi persoanele de sex feminin. Ceea ce guvernul nu poate să vadă este că statul chinez ar trebui să existe pentru binele persoanelor; nu acestea din urmă trebuie să existe pentru binele Chinei. Doresc să prezint două mărturii vii ale bucuriei Bisericii din China, care luptă în mijlocul unor mari suferinţe. Aceste două chipuri fericite provin din extremităţi opuse ale aceluiaşi spectru ecleziastic, dar fiecare în felul său manifestă prin virtuţi eroice chipul lui Isus şi trupul Său aşa cum există în China. Biserica lor este una care se dezvoltă, creşte şi în mod paradoxal "zâmbeşte" în timp ce completează în trupul său "ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos, în favoarea trupului său care este Biserica" (Coloseni 1,24). II. Episcopul "P" promovează dialogul stat-Biserică Ne aflăm acum în compania unui om de o umilinţă foarte mare, care perseverează în cele mai delicate situaţii politico-ecleziale. Este un episcop catolic dintr-o dieceză chineză al cărei nume nu pot să-l dau. Aşa cum am făcut deja în cartea despre "cele şapte dureri", va trebui să evit orice detaliu care ar putea să-i pună în pericol pe fraţii noştri şi surorile noastre chinezi catolici, numindu-l Episcopul "P" de la Biserica "patriotică", neclandestină. Acest prelat a fost numit de Vatican şi este în totală conformitate şi ascultare faţă de Sfântul Părinte (tablourile Papei Benedict al XVI-lea sunt prezente în birourile sale diecezane, în seminariile sale şi chiar şi în casa părinţilor lui în vârstă). Este înregistrat şi la guvern în ceea ce este definită "Biserica Catolică Patriotică".


24

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Scrisoarea din 2007 a Papei Benedict al XVI-lea adresată Bisericii şi poporului chinez a arătat în mod clar că Episcopii catolici numiţi de Roma pot să fie înregistraţi şi în "Asociaţia Bisericii Patriotice" fără nici o încălcare intrinsecă a fidelităţii faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Sfântul Scaun. Acest Episcop a făcut lucrul acesta. Şi luptând pentru a menţine balanţa dificilă între completa ortodoxie doctrinală şi lealitatea faţă de papa pe de o parte şi cooperarea (fără compromis moral) cu autorităţile guvernamentale locale la nivele secundare de dialog şi de programe sociale pe de altă parte, acest inteligent dar nevinovat păstor a ştiut să dea turmei sale accesul spiritual şi siguranţa socială care astăzi aduc în fiecare an mii de botezuri de adulţi în dieceza sa. La sosirea noastră, am fost imediat introduşi în acest delicat şi uneori descumpănitor echilibru întâlnind autoritatea regiunii şi pe funcţionarii de oficiu pentru probleme religioase în sala de conferinţe a responsabilului. Am fost prezentaţi ca oaspeţi străini ai Episcopului. Nu era nici o îndoială cu privire la cine erau autorităţile şi cine erau oaspeţii, dat fiind faptul că funcţionarul guvernamental a prezidat cu autoritate clară de cealaltă parte a mesei care despărţea micul nostru grup de străini de partea sa, unde şedeau funcţionarii guvernului. Ne-a fost făcută o prezentare destul de formală a situaţiei la nivel comercial şi industrial al regiunii, împreună cu o scurtă referinţă la aspectele istorice şi culturale. Când a început prezentarea, ne-am îngrijorat într-un fel văzând că intră în sală o telecameră. Am fost filmaţi pentru cine ştie ce scop. La prima întâlnire, funcţionarul responsabil s-a referit şi la Episcop cu respect în cuvinte şi în moduri de adresare. Lucrul acesta ne-a uimit, deoarece părea nepotrivit în lumina celor două ideologii radical opuse pe care le reprezintă fiecare dintre ei. După prezentare, am fost duşi să vizităm diferite întreprinderi pentru a observa personal industriile de succes din regiune, care lucrează în colaborare cu ţări străine. După dificultatea iniţială de ambele părţi ale grupului, compus din funcţionari şi vizitatori, s-a mărit familiaritatea dintre noi. Ne-am întors la edificiul guvernamental unde, spre surprinderea noastră, responsabilul pregătise un prânz formal pentru oaspeţii Episcopului.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

25

Toasturi peste tot În timpul mesei au avut loc evenimente surprinzătoare. Responsabilul a toastat în cinstea Episcopului şi a rostit un discurs scurt despre respectul pe care oamenii din regiunea sa îl au faţă de prelat. Apoi toţi au toastat pentru aceasta. Conform obiceiurilor locale, a trebuit să bem cu toţii un păhărel cu ceea ce ei defineau "vin alb", dar care în realitate era o băutură tare asemănătoare cu o ţuică, atât de puternică încât putea pune în mişcare câteva camioane. Apoi funcţionarul pentru probleme religioase (responsabil, să ţinem minte, cu supravegherea şi adesea suprimarea activităţilor religioase neaprobate în regiune) s-a ridicat, a propus un alt toast Episcopului şi a mărturisit public faptul că a început să asiste la Liturghie în catedrală duminica şi că Episcopul personal îl învăţa cum să se roage! Toţi au toastat şi pentru aceasta. La sfârşitul mesei, patru funcţionari guvernamentali au toastat în cinstea Episcopului şi a oaspeţilor săi catolici şi au făcut turul mesei pentru a ciocni cu fiecare sorbind licoarea chinezească. După primele două păhărele, umplute imediat după fiecare toast de multele ospătăriţe chineze, am vărsat în mod discret licoarea mea în farfuria pentru supă şi am umplut păhărelul cu apă pentru a respecta tradiţiile şi a nu face ca să lipsească prezenţa mea scenică. În acest punct cu siguranţă vă veţi întreba despre lucrurile pe care le aveam şi eu în minte în faţa acestui spectacol. O clipă! Acestea nu sunt persoane rele? Nu sunt membrii ai partidului comunist care implementează politicile Beijingului, cu privire la un copil pe familie, la avortul forţat şi la persecuţia generală a Bisericii? Ar trebui să cooperăm cu aceste persoane şi cu guvernul pe care îl reprezintă? Tentaţia de a judeca şi de a condamna era mare. Răspunsul este "Shi he bus hi". Da şi nu. Episcopul a spus: "Există o vorbă aici, că fiecare dieceză din China este ca şi cum ar trăi în ţara sa proprie". Fiecare dieceză are o situaţie unică în raport cu guvernul local. Dacă se poate spune că majoritatea diecezelor experimentează o persecuţie consistentă din partea guvernului local ca aplicare logică a politicilor guvernului central de la Beijing împotriva libertăţii religioase şi a demnităţii personale/familiare (chiar dacă sunt într-o fază de uşoară


26

Lumea Catholica, noiembrie 2008

îmbunătăţire la nivel federal), există excepţii unde funcţionarii locali au văzut în mod providenţial că binele social derivă din prezenţa Bisericii Catolice în regiune şi au decis să garanteze o libertate mai mare deşi încă restrânsă şi chiar o oarecare formă de respect faţă de prezenţa catolică în regiunea lor. A se vinde? Este un caz de cooperare excesivă cu o autoritate negativă? În ce măsură abordarea Episcopului este diferită de o formă inacceptabilă de cooperare morală cu o autoritate nedreaptă - o cooperare care întrupează o activitate după modelul "scopul justifică mijloacele", pe care sfântul Paul şi Biserica îl condamnă cu fermitate? Sfântul Toma de Aquino ne aminteşte că trebuie să facem mereu distincţiile fundamentale cu privire la chestiunile de credinţă şi morală. Episcopul nu oferă nici o cooperare morală la ceva care este intrinsec negativ ce poate să fie reprezentat de guvernul local şi de funcţionarii supravegherii religioase. Mai degrabă, el cooperează în arii de dialog între stat şi Biserică, în afară de faptul că încurajează soluţii la problemele sociale locale şi progresele civile legitime pentru regiune, şi acest lucru a făcut să-şi câştige încrederea din partea autorităţilor locului. O încredere care a dus la oportunităţi unice, ca aceea pentru catolicii înainte "clandestini" să exercite cultul în public; sau oportunitatea pentru alte Biserici din zonă să guste minunăţiile misterului şi frumuseţii catolice, pentru mântuirea familiilor lor şi a prietenilor lor. Fără a uita gravele încălcări ale drepturilor personale şi religioase, care continuă şi la care trebuie răspuns la nivel spiritual şi politic pentru binele tuturor fraţilor noştri chinezi atât la nivel federal cât şi la nivel de guvern local, Duhul Sfânt îl conduce în mod puternic şi discret pe acest Episcop (şi poate pe alţii ca el) ca să găsească o crăpătură în armura dragonului şi să permită sângelui şi apei mântuitoare care au ţâşnit din coasta lui Cristos să curgă prin acea crăpătură până în inima oamenilor din această regiune. Desigur, nivelul de respect şi chiar de laudă oferit de guvernul local faţă de acest Episcop anume trebuie să fie considerat excepţional de rar în


Lumea Catholica, noiembrie 2008

27

China, mai ales în lumina refuzului oricărui compromis moral al învăţăturii sau al practicii Bisericii din partea acestui prelat. Episcopul a folosit însă onoarea pe care autorităţile locale o dau persoanei sale şi rolului său pentru avantajul deplin al poporului chinez al lui Dumnezeu în dieceza sa. Belşugul de roade spirituale care provine din dieceza sa este izvor de inspiraţie. Vocaţiile se măresc în manieră relevantă. Am vizitat un seminar mic cu aproape 100 de tineri care aşteaptă să discearnă chemarea lor la preoţie. Un ordin de surori are peste 70 de membre, dintre care majoritatea sunt sub 40 de ani şi cu splendide feţe zâmbitoare. Aceste surori, aşa ca alţi călugări din dieceză, participă la programele sanitare şi la serviciile educative în favoarea populaţiei din regiune. În multe parohii, la Paşti au intrat în credinţa catolică peste 100 de adulţi şi Episcopul a promis prezenţa sa la celebrările de Crăciun şi de Paşti în parohiile cu cel mai mare număr de persoane care sunt botezate. Prelatul are şi un intens program de evanghelizare catolică, în care cateheţii sunt formaţi pentru a merge doi câte doi din uşă în uşă, urmând indicaţia evanghelică în simplitate şi profunzime. Şi aceasta se întâmplă cu permisiunea autorităţilor comuniste locale! Câte dieceze în lumea occidentală, libere de orice formă de dominare sau asuprire comunistă, pot să se laude cu această cantitate şi calitate de roade ecleziale? Isus ne spune cu certitudine evanghelică faptul că "orice pom se recunoaşte după roadele sale" (Luca 6,44). Mai spune că Duhul suflă unde vrea (cf. Ioan 3,8). Chiar dacă situaţia nu este tipică din majoritatea diecezelor chineze şi succesul Episcopului este imposibil fără un compromis moral în alte dieceze, prin umila sa transparenţă el duce mii de persoane la Domnul şi la Biserica Catolică. Şi bucuria este un rod al Duhului. Acest om, în mijlocul unor extraordinare presiuni şi legături politice, asumă chipul lui Cristos bucuros. III. Episcopul "C" edifică Biserica din temniţa sa Al doilea chip bucuros al Bisericii chineze este de obicei un chip ascuns. Ascuns în spatele zidurilor, în spatele gratiilor, în spatele interdicţiilor autorităţilor. Este un Episcop clandestin, care oferă Bisericii din China


28

Lumea Catholica, noiembrie 2008

marele dar al martiriului său "alb", care uneori pare destinat să devină un martiriu "roşu", un martiriu de sânge. Îl vom numi Episcopul "C", de la "clandestin", în contrast cu Episcopul "P" citat, adică aparţinând Bisericii "patriotice" oficiale. În cazul specific al Episcopului "C", a adera la "Asociaţia patriotică" este inacceptabil din punct de vedere moral pentru el şi pentru oamenii săi. Aceasta pentru că în felul acesta ar fi constrâns să pună în practică, în regiunea sa, un program contrar învăţăturilor Bisericii şi independent faţă de Pontiful Roman. Fără a intra în mod imprudent în detalii, e suficient să spunem că acest Episcop nu poate face altceva decât să dea mărturie despre credinţa sa catolică şi despre lealitatea sa necondiţionată faţă de Sfântul Părinte. Şi acest lucru l-a făcut în mod neobosit în pofida repetatelor persecuţii care l-au costat peste 20 de ani de temniţă sau de detenţie şi separare de turma sa, pur şi simplu pentru că nu a voit să spună "da" Beijingului şi "nu" lui Cristos. Am călătorit cu trenul pentru a ajunge în dieceza lui. O călătorie de mai multe ore într-un mare oraş. Ajungând în gară s-a apropiat de noi un tânăr care purta o cravată destul de extravagantă şi haine tot aşa, în culori vii şi destul de nepotrivite. Cam aşa cum s-ar îmbrăca un ţăran în prima sa vizită într-un oraş mare. Ne-am împărţit în două maşini şi am ajuns într-o zonă de ţară. Apoi am aflat că tânărul care s-a apropiat de noi era părintele "X", un profesor din seminarul clandestin. După circa o oră şi jumătate de mers cu maşina, am intrat pe un drum neasfaltat şi am ajuns la un mic complex de structuri rezidenţiale modeste, a cărui intrare era constituită dintr-un mic edificiu cu două porţi mari care împiedicau să se vadă ceea ce era în interior. Am fost conduşi într-o curte mică şi de acolo într-o sală modestă. În acest punct, numeroşi tineri au intrat în cameră. Părintele "X" ne-a prezentat alţi doi preoţi, părintele "L" şi părintele "F", şi celelalte persoane care erau acolo, adică seminariştii. La întrebarea dacă acesta era sediul seminarului de mult timp, părintele "X" a răspuns că anterior seminarul se afla într-un loc diferit, dar că în ultima perioadă a trebuit săşi schimbe sediul de mai multe ori pe an. În acel moment mi-am amintit că în cursul vizitei noastre precedente în regiune, am trecut prin faţa unei clădiri abandonate şi dărăpănate, înconjurată de diferite clădiri rurale


Lumea Catholica, noiembrie 2008

29

abandonate. Cei care aparţin Bisericii clandestine ne-au spus: "acesta este seminarul nostru deocamdată". Hirotoniri în întuneric Relatarea unei recente hirotoniri ne ajută să înţelegem ce înseamnă o vocaţie în Biserica clandestină. Un seminarist, care a putut să primească timp de o perioadă oarecare o instruire teologică într-o altă ţară, era de acum pregătit pentru hirotonirea sa, dar trebuia să aştepte eliberarea Episcopului său din închisoare. În sfârşit a venit ziua şi seminaristul a fost avertizat să fie gata în orice moment pentru chemarea să meargă într-un loc anume pentru hirotonire. Au trecut săptămâni, dar nimeni nu a anunţat nimic. Prietenii şi colegii săi din seminarii îi scriau de acum de mai multe luni întrebându-l: "Când este ziua hirotonirii tale?". Seminaristul răspundea simplu: "Nu ştiu". În sfârşit a venit anunţul. I s-a spus seminaristului să meargă într-o anumită clădire, să intre în subsol şi să rămână acolo în întuneric până la sosirea Episcopului. Seminaristul a sosit dimineaţa devreme şi a aşteptat îndelung fără să vadă pe nimeni. În final, la sfârşitul zilei, seminaristul a auzit deschizându-se uşa la etajul superior şi pe cineva care cobora scările. Era Episcopul, însoţit de un alt preot. Şi acolo, în întunericul din subsol, fără rude şi prieteni, fără confraţi, în afară de unul, Episcopul a celebrat ritul sacru care l-a transformat pe seminarist într-un alt Cristos. Câteva săptămâni după aceea, preotul nou sfinţit a primit corespondenţa de la confraţii săi seminarişti. Auzind că în sfârşit a fost hirotonit, i-au cerut cu bucurie să le trimită nişte fotografii de la ceremonie şi de la celebrarea sa. Dar nu a fost nici o ceremonie publică, nici o celebrare comunitară. Prima sa Liturghie a celebrat-o ziua următoare, într-un loc desemnat, în slujire faţă de Cristos şi şi faţă de poporul său. Colegii săi seminarişti, dintr-o altă parte a lumii, pur şi simplu nu au înţeles. Şi de fapt nici noi nu înţelegem adesea ce înseamnă a fi preot al Bisericii clandestine din China. Iniţial precauţi datorită prezenţei străinilor - lucru de înţeles - preoţii şi seminariştii s-au deschis apoi în cursul discuţiilor noastre teologice şi spirituale. La sfârşitul şederii noastre percepeam o unire de gândire, de


30

Lumea Catholica, noiembrie 2008

inimă şi de încredere care în alte circumstanţe ar fi necesitat eventual ani întregi pentru a se dezvolta. După consideraţii reciproce de admiraţie faţă de Episcopul "C", ne-am salutat cu angajamentul de a ne întoarce în viitor pentru a colabora cu Biserica din această dieceză. Una dintre fiicele spirituale ale Episcopului ne-a revelat că acea capacitate supraomenească de rezistenţă faţă de persecuţiile neîncetate derivă din extraordinara sa viaţă de rugăciune. El este obişnuit să se trezească dimineaţa devreme şi apoi să facă în timpul zilei trei ore euharistice (atunci când, desigur, are posibilitatea de a sta în faţa Preasfântului Sacrament, lucru nepermis în timpul întemniţării sale), celebrarea euharistică, liturgia orelor, însoţită de mai multe rozarii. El este foarte iubit de preoţii, călugării şi credincioşii săi, care şi-ar da de bunăvoie viaţa pentru protecţia lui. Şi mulţi dintre preoţii săi într-adevăr şi-au riscat viaţa pentru a face acest lucru. Dintr-o altă lume Seninătatea lui nu poate să fie decât dintr-o altă lume. O mărturie este faptul că până şi în timpul unei vizite neaşteptate a poliţiei şi a funcţionarilor din departamentul pentru probleme religioase, Episcopul "C" nu şi-a pierdut niciodată calmul şi pacea. În timpul scurtei rămâneri în libertate alături de poporul său, conform unor mărturii, în pofida posibilităţii teribile de a fi rearestat în orice moment, el iradia o mare pace din inimă, cu un zâmbet pe buze care-i putea veni numai dintr-un izvor ceresc. Apoi am întâlnit o persoană care a redactat publicaţii preţioase pentru Biserica clandestină. O femeie foarte graţioasă şi elegantă, plină de umilinţa care însoţeşte mereu o cultură catolică autentică, femeie care a folosit foarte bine şi în modul cel mai discret capacităţile sale pentru a dărui Bisericii clandestine materiale utile pentru cateheză şi formare spirituală. Această femeie, doamna "P", a refuzat orice recunoaştere pentru eforturile sale atât de generoase şi curajoase. Răspunsurile ei se limitau pur şi simplu la a spune: "Mulţumire lui Dumnezeu. Stăpâna noastră are grijă de toate. Este un privilegiu a-l sluji pe Dumnezeu şi eu nu sunt vrednică de aceasta".


Lumea Catholica, noiembrie 2008

31

La o întrebare cu privire la referinţele sale continue la Fecioara Mamă şi la evidenta sa evlavie, doamna "P" a răspuns: "Maica noastră sfântă ne iubeşte mult. Eu îi cer mereu ajutorul Ma li ya, Shengmu (Mariei, Maica sfântă) şi fac novene perpetue către ea. Ne iubeşte mult". Când ne-am despărţit de această femeie, am adăugat la suferinţa ei creştină salutul cutremurător de dureros, deşi bine intenţionat, pentru China (care a fost cu bunăvoinţă tradus în mandarină de un cercetător în horticultură care stătea lângă mine în avion): "Women ai ni. Ni yong yaan zai wode xin Li, he zai Yesu he Ma li ya de xin Li. Xie xie nin!" ("Noi vă iubim. Veţi rămâne adânc în inimile noastre şi în inimile lui Isus şi Maria, pentru totdeauna. Mulţumim!"). Toate roadele spirituale care cresc şi se răspândesc din această regiune trebuie pe bună dreptate să fie recunoscute ca fiind cultivate în mistica legătură cu păstorul-victimă al acestei dieceze. Deoarece înaltul prelat, Episcopul "C", îl imită pe Marele şi Veşnicul Preot în oferirea celor două mari jertfe pentru poporul său - oferirea Liturghiei şi oferirea vieţii sale. Rodul sângelui şi al apei devin vizibile în mijlocul celor mai intense persecuţii ale autorităţilor. Ca parte a micului nostru sacrificiu în cadrul jertfei acestei Biserici din Orient, am fost privaţi de experienţa directă a chipului zâmbitor al Episcopului "C", din cauza exilării sale permanente de poporul său, impusă de departamentul pentru probleme religioase şi de autorităţile locale. Mărturia lui de suferinţă rămâne un izvor de inspiraţie inexprimabilă. Persecuţie fără sens? Unele voci mai naive din Biserica "patriotică" ar putea să fie tentate să considere că suferinţa Episcopului "C" este pur şi simplu consecinţa inevitabilă a unei şcoli vechi, a unui Episcop bătrân din tipurile trecute, care refuză cu încăpăţânare să se supună unei înregistrări formale la "Asociaţia patriotică" şi să fie de acord cu o mică cooperare cu guvernul care ar putea alina această persecuţie stupidă. Însă această viziune ar fi o falsificare a realităţii situaţiei deosebite care se trăieşte în regiunea Episcopului "C", în care o colaborare de acest fel ar


32

Lumea Catholica, noiembrie 2008

însemna a susţine şi a întrupa o mişcare politico-eclezială independentă de Roma şi apropiată de stat. Un om, un Episcop, încercat de foc şi cu un sfert de secol de închisoare şi asuprire în urma lui, nu ar putea niciodată să accepte acest compromis faţă de conştiinţa creştină. Esenţa chemării Papei Benedict al XVI-lea, în scrisoarea sa adresată Bisericii din China, este unitatea. Unitatea. De aceea este imperativ pentru catolicii chinezi, prin harul milostiv şi vindecător al lui Dumnezeu, să părăsească trecutele confuzii, lepădări şi trădări, pentru a merge înainte în această mare misiune care îi aşteaptă, uniţi în unica Biserică sub un unic Sfânt Părinte. Fie ca în Biserica "patriotică" credincioşii care colaborează cu autorităţile locale fără compromis moral faţă de Roma şi magisteriu să poată continua să facă aceasta pentru binele autentic al Bisericii. Fie ca ei să poată evita orice judecată faţă de fraţii lor "clandestini" care, din cauza unor circumstanţe în mod substanţial diferite, nu pot face acest lucru. Fie ca ei să poată fi uniţi în inimă cu fraţii lor "clandestini". Fie ca membrii Bisericii "clandestine", care pe bună dreptate refuză să colaboreze la respingerea intrinsecă a autorităţii Papei şi a vieţii catolice, să continue să facă aceasta pentru binele Bisericii. Fie ca ei să poată evita orice judecată faţă de fraţii lor care, făcând parte din Biserica "patriotică", din cauza unor circumstanţe în mod substanţial diferite, pot să colaboreze cu autorităţile locale pentru binele Bisericii. Fie ca ei să poată fi uniţi în inimă cu fraţii lor din Biserica "patriotică", fideli faţă de Roma. Numai în felul acesta, uniţi în încrederea reciprocă şi în adevăr, statornici pe stânca lui Petru şi ascultători faţă de directivele lui, mica dar puternica Biserică Catolică din China poate să reflecte bucuria creştină care iradiază atât de pe chipul Episcopului "P" cât şi de pe chipul Episcopului "C", eroi ai istoriei care conduc bătălia pe două fronturi critice, unul activ, celălalt co-răscumpărător, şi în acelaşi timp să îndeplinească misiunea evanghelică dată ei de însuşi întemeietorul ei, pentru "a merge şi a învăţa toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19).


Lumea Catholica, noiembrie 2008

33

"Xaverianum" - Centru iezuit pentru Cultură şi Spiritualitate Autor: Ecaterina Hanganu În România, Societatea lui Isus îşi desfăşoară activitatea în patru localităţi: Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Satu Mare. Vă propunem în acest număr să cunoaştem unul dintre aceste centre iezuite, mai exact cel de la Iaşi: Centrul Xaverianum, care desfăşoară activităţi din domeniile cultural, spiritual şi ecumenic. Istoria acestui centru începe cu sosirea în anul 1993, la Iaşi, a pr. Tadeusz Rostworowski, care a pus bazele comunităţii iezuite de aici. Astăzi activitatea Centrului Xaverianum este susţinută de cei patru membri ai Societăţii lui Isus din Iaşi: pr. Henryk Urban, superiorul comunităţii, pr. Marius Taloş, directorul centrului - care a avut bunătatea să răspundă la întrebările noastre - şi cei doi fraţi: Dan Traian şi Alexandru Vedinaş. - "Apărarea şi răspândirea credinţei; angajarea pentru progresul spiritual al credincioşilor prin folosirea tuturor formelor de propunere a Cuvântului lui Dumnezeu" - iată carisma Societăţii lui Isus. "Christianus alter Christus" "Creştinul este un alt Cristos", spunea Sfântul Augustin. Puteţi fi "un pic" mai precis? Ce este un iezuit? - Un răspuns de manual ar suna cam aşa: "Există astăzi în Biserica Catolică un grup de bărbaţi cunoscut sub numele de Societatea lui Isus. Fiecare din cei aproape douăzeci de mii de membri ai săi are ca punct de reper pentru viaţa lui un om care a trăit în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Acest om, curtean şi gentilom, soldat şi condotier, student şi maestru, ascet şi mistic, a fost Ignaţiu de Loyola". Aşadar un ordin călugăresc catolic, cu un întemeietor şi o istorie bine situate în Biserică, însufleţit de Spiritul celui care i-a dat şi numele, Isus. Iar acest nume conferă iezuiţilor nu o definiţie, ci o chemare, pe care aceştia se străduiesc să o urmeze, atât în existenţa


34

Lumea Catholica, noiembrie 2008

lor de indivizi cât şi ca grup. O definiţie răspunde etimologic, istoric şi analitic la întrebarea "Ce este un iezuit?", pe când chemarea la viaţa de iezuit se concentrează într-un singur cuvânt, Cuvântul întrupat. - Ce înseamnă a fi iezuit în România? - Personal, cred că înseamnă o provocare reciprocă, în primul rând pentru generaţia actuală de iezuiţi, dar şi pentru societatea civilă din ţară. Să le luăm pe rând: cu toate că istoria universală a iezuiţilor a depăşit cinci veacuri, Provincia iezuiţilor din România, înfiinţată în 1990 (în jurul unui nucleu venerabil de părinţi şi fraţi care au supravieţuit regimului comunist), abia a ajuns în anul acesta la vârsta majoratului! De aceea, eu aş răspunde celor care-i acuză pe iezuiţi de duplicitate că ei au nu "două feţe", ci "două vârste", şi din armonizarea acestor două vârste derivă principala provocare cu care se confruntă în România. Moştenitori ai unei mari tradiţii universale, primii iezuiţi au sosit în Moldova în anii 1588-89 (la 48 de ani de la înfiinţarea Societăţii lui Isus) şi au fiinţat, cu întreruperi generate de vicisitudinile vremurilor până în prezent, dar ei au încă de susţinut examenul de admitere în societatea românească, şi lucrul acesta nu este deloc evident. Când iezuitul se prezintă ca "preot călugăr", de obicei el este întrebat de trei lucruri: de parohie, de mănăstire şi de şcoală. Într-adevăr, în accepţiunea curentă a termenilor, preot înseamnă paroh, călugărul locuieşte în mănăstire, iar numele iezuiţilor este în mod obişnuit asociat şi la noi cu învăţământul: colegiul din Cluj, şcoala de la Cotnari etc. Ori, acum, în România, iezuiţii nu au parohii, nu au şcoli, iar "mănăstirile" lor sunt Centre de cultură şi spiritualitate sau opere sociale în care comunitatea şi beneficiarii locuiesc sub acelaşi acoperiş... Cum se pot explica în cuvinte aceste distanţe dintre "genul proxim" şi "diferenţa specific iezuită" (dacă tot am pornit în căutarea riscantă a unei definiţii inamovibile a "iezuitului") pentru fiecare situaţie amintită? Din fericire, primii părinţi şi fraţi activi în istoria adolescentină românească nu au aşteptat o nouă ediţie a DEX-lui pentru a se apuca de lucru şi pentru aceasta, noi, "iezişorii" generaţiei apărute după 1990, le datorăm nici mai mult nici mai puţin decât existenţa!


Lumea Catholica, noiembrie 2008

35

- A propos de definiţia de dicţionar a "iezuiţilor", ea are nişte conotaţii nu tocmai măgulitoare... - Aşa este, iezuitul apare acolo ca un om ipocrit, cu două feţe, una a scopurilor şi cealaltă a mijloacelor scuzate de primele... Nu pot şi nici nu vreau să intru în polemici apologetice: să lăsăm oamenii în cunoştinţă de cauză să tragă singuri concluziile. În schimb, aş dori să insist puţin asupra istoricului acestei "etichete" lingvistice. Iluminiştii francezi au fost cei care au propagat-o în secolul al XVIII-lea, iar dicţionarele şi enciclopediile culturii moderne poartă inevitabil pecetea lor, şi la bine şi la rău, fiecare să discearnă. Numai că ea aminteşte de nişte conflicte şi mai vechi, tot din istoria religioasă şi politică a Franţei: lupta iezuiţilor cu calvinismul şi mai apoi cu janseniştii. Fără a intra în prea multe detalii istorice, să amintim doar de criticile aduse de Pascal iezuiţilor în Scrisorile sale provinciale. Pentru publicul entuziast al lui marelui jansenist, conta prea puţin că el citase un număr destul de restrâns de autori, că el a ales din lucrările acestora exemple cu adevărat groteşti, creând astfel o caricatură a Societăţii lui Isus. De asemenea, puţin conta că Pascal nu a citit niciodată o carte a iezuiţilor despre teologia morală, cu excepţia unui manual pentru confesori, scris de iezuitul spaniol Antonio Escobar y Mendoza. Într-atât de înveninate au fost săgeţile îndreptate împotriva lui Escobar, încât numele lui a trecut în limba franceză, iar escobar a ajuns sinonim cu "sofist, reticent, evaziv"! - Aminteaţi de discernământ. Atunci când intoleranţa, manipularea conştiinţelor, interesele fac să pălească "podoaba cea mai de preţ a omului" - discernământul, rămâne speranţa că fiecare va fi judecat - unii după vorbe, alţii după fapte şi toţi după iubirea autentică pe care o manifestă faţă de aproapele. În prezent asistăm la o extraordinară sete de spiritualitate a tinerilor - şi nu numai a lor - care, dacă nu e împlinită de Biserică, lunecă spre secte, mişcări spirituale diverse, şamanism, vrăjitorie cu diferite "nuanţe" de concept şi sfere "largi" de aplicare etc. Ce puteţi spune despre activităţile propuse de către Centrul Xaverianum din Iaşi? - Activităţile desfăşurate de noi sunt:


36

Lumea Catholica, noiembrie 2008

* De la Grupul săptămânal de rugăciune Inigo la reculegerea lunară pe teme pauline - Grupul Inigo a oferit anul trecut (2007-2008) o oază de linişte şi interiorizare în tumultul săptămânii, însă frecvenţa relativ redusă a participanţilor a impus o schimbare: în locul unei rugăciuni săptămânale de o oră, se propune în acest an o zi lunară de reculegere (fiecare a treia sâmbătă din lună), având în program puncte de meditaţie ignaţiană pornind de la teme pauline, rugăciune personală, prânz în tăcere şi Sfânta Liturghie. * Adoraţie euharistică în tăcere - rămâne în continuare sub aceeaşi formă şi în aceeaşi zi, marţi. * Grupul Doi+: un spaţiu în care suntem împreună şi învăţăm unii de la alţii să protejăm o nouă dimensiune a vieţii pentru noi: aceea a FAMILIEI; frecvenţa întâlnirilor este o dată la 2 săptămâni, target-ul constituindu-l familii tinere. Modul de desfăşurare al unei întâlniri: 1. rugăciune de invocare a Duhului Sfânt; 2. prezentarea materialului (pasaj biblic de obicei, sau fragment de film, sau orice alt material); 3. se discută puţin despre pasajele din film vizionate, apoi se împart bileţele (spaghetti) cu întrebări sau teme de reflectat; 4. fiecare citeşte şi comentează ce are pe bileţel, după care tema respectivă se discută în grup; 5. moment de linişte şi interiorizare a lucrurilor discutate; 6. prezentarea concluziilor şi a convingerilor, cu ce anume a rămas fiecare după această întâlnire; 7. rugăciune comună de încheiere. * Trupa de teatru social Aut - este o iniţiativă lansată de Centrul pentru cultură şi spiritualitate Xaverianum în colaborare cu Centrul diecezan Caritas Iaşi, în favoarea tinerilor cu probleme sociale, care astfel pot deveni protagoniştii unui spectacol inspirat din propria lor viaţă. Caracteristicile Teatrului Aut sunt: urmăreşte crearea unui spectacol prin arta improvizaţiei, pornind de la experienţa participanţilor cu ajutorul unui regizor de teatru; îşi propune să aducă în faţa publicului mentalităţi şi moduri de expresie ale unei lumi marginalizate şi mai puţin ascultate; interpreţii provin din medii defavorizate, persoane cu dizabilităţi, găşti de cartier, studenţi, copii şi sunt selectaţi în funcţie de disponibilitatea de a-şi exprima propriile trăiri; interpreţii se schimbă în funcţie de compatibilitatea lor cu tema spectacolului şi de cerinţele artistice; mijloace de expresie: muzică, artă dramatică, pantomimă, dans, clovnerie,


Lumea Catholica, noiembrie 2008

37

acrobaţie; mijloc de educaţie teatrală atât pentru interpreţi cât şi pentru spectatori; îşi prezintă spectacolele de preferinţă în locuri neconvenţionale, în funcţie de specificul temelor alese: stradă, baruri, instituţii publice, biserici etc.; este apreciat ca o iniţiativă inedită, deopotrivă în peisajul cultural şi ecleziastic românesc! În plus, constituie una dintre rarele ocazii prin care Centrul Xaverianum poate ieşi "în oraş", inclusiv în mass-media locală. Primii beneficiari pe plan uman sunt chiar protagoniştii, foarte diferiţi între ei, singurul numitor comun fiind dorinţa de a juca teatru. * Programul de miercuri - Liturghia tinerilor şi rugăciunea Taize - este considerat practic "pivotul" acţiunilor întreprinse la Xaverianum. * Grupul ACAR (Asociaţia Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare din Iaşi), în ciuda intermitenţelor din activitatea sa şi a numărului redus de beneficiari, continuă să fie găzduit la Xaverianum, atâta vreme cât măcar una sau două persoane se pot salva astfel în lupta de a nu se lăsa înghiţiţi de... sticle! * Cercul de iniţiere Foto a ajuns deja la a patra ediţie într-un singur an, iar reţeta lui de succes cuprinde nişte "ingrediente" de folosit şi în bucătăria altor grupuri: durată determinată (4-6 săptămâni), selecţie şi număr limitat de participanţi, subiect de interes larg, atenţie faţă de metodă şi apelarea la diferite instrumente de lucru. Se prevede utilizarea acestui capital de experienţă şi în cadrul unui posibil atelier pe tema cunoaşterii de sine. * De altfel, Xaverianum va opta din ce în ce mai mult în favoarea atelierelor şi a seminariilor cu astfel de caracteristici în anul următor. Experienţa embrionară a Atelierului "4 întâlniri despre 4 iubiri" încurajează explorarea aceleiaşi direcţii şi pentru anul următor. Au fost propuse două posibile teme pentru ateliere: "cum să nu pierdem uşor banii când îi câştigăm aşa de greu" (noţiuni elementare despre păstrarea economiilor financiare) şi "cunoaşterea de sine". * Grupul Credinţă şi Lumină şi-a propus întâlnirea lunară a mai multor tineri având dizabilităţi cu studenţi de la Xaverianum. A impresionat


38

Lumea Catholica, noiembrie 2008

generozitatea şi tenacitatea tuturor participanţilor la acest grup: practic, acestea vor rămâne şi pe viitor garanţiile de continuitate ale grupului. * Grupul de voluntariat Adsis nu numai că nu şi-a pierdut elanul de la sfârşitul campusului de anul trecut de la Vizantea, ba chiar a câştigat în aderenţi şi personalitate juridică! În timpul verii au realizat alte două campusuri cu caracter socio-educativ la Vascani şi Cotnari. Una dintre caracterisiticile acestui grup o constituie compoziţia sa ecumenică (ca şi în cazul grupului Taize, de altfel). * Referitor la perioada de vară, se constată înmulţirea ofertelor: campusuri de voluntari Adsis, o tabără de dansuri meditative, o tabără de pregătire a unei piese de teatru, proiectul de leadership de la Wroclaw etc. * Ca apreciere generală, este salutară multiplicarea şi diversificarea activităţilor de la Xaverianum. Practic, aproape nu a fost zi în care să nu se "întâmple ceva în Copou"! Pe de altă parte însă, s-a resimţit pericolul dispersiei participanţilor la diferitele grupuri precum şi al sectorializării lor excesive, ca risc de pierdere a comuniunii lor. În acest context, s-a propus reactivarea unor evenimente sociale de genul "Balului iezişorilor" la început de an academic şi, respectiv, a "Balului mascat" la sfârşit, ca prilejuri de cunoaştere reciprocă şi socializare. Şi revenind la întrebarea de început - Ce este un iezuit ? - un posibil răspuns ar fi: inteligenţă, sensibilitate, delicateţe, dăruire, discernământ unite într-o nesfârşită iubire în privirea înălţată spre El şi coborâtă spre Cel aflat în aproapele.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

39

Paul, revoluţionarul Autor: Renzo Allegri Traducător: pr. Mihai Pătra?cu Sursa: Zenit, noiembrie 2008 Din 29 iunie 2008 este în desfăşurare Anul Paulin, cu manifestări, conferinţe, întâlniri şi celebrări liturgice care se succed în toată bisericile din lume pentru a aminti cei 2000 de ani de la naşterea sfântului apostol Paul, cel mai mare misionar din toate timpurile. La Roma l-am întâlnit pe Mons. Romano Penna, considerat unul dintre cei mai mari experţi ai vieţii şi operelor lui Paul din Tars. Apostolului neamurilor el şi-a dedicat viaţa de cercetător, de profesor universitar, publicând diferite cărţi care se remarcă prin rigurozitate ştiinţifică şi expunere pasionată, făcută cu un limbaj captivant şi modern. Sunt fundamentale exegezele sale la diferitele Scrisori ale apostolului, îndeosebi trei volume mari despre Scrisoarea către Romani, şi frumoasa sa lucrare "ADN-ul creştinismului". Pentru cei 70 de ani ai săi, cei mai însemnaţi biblişti din lume au colaborat la redactarea unui volum de 500 de pagini care se intitulează: "Noul Testament: teologii în dialog cultural. Scrieri în onoarea lui Romano Penna la împlinirea vârstei de 70 de ani". - Profesore, se cunoaşte data exactă a naşterii sfântului Paul? - Nu. Anul Paulin pe care îl celebrăm este fundamentat pe o ipoteză tradiţională conform căreia Paul s-ar fi născut în jurul anului 8 d.C. Dar este vorba numai de o ipoteză. De altfel, nu se cunoaşte cu precizie nici data naşterii lui Cristos. După mine, Paul era de aceeaşi vârstă cu Isus. - Unde s-a născut?


40

Lumea Catholica, noiembrie 2008

- La Tars, capitala Ciliciei, din părinţi evrei de factură fariseică. Faptele Apostolilor îl califică cetăţean roman şi el însuşi spune că era cetăţean roman din naştere. Pentru aceasta, alături de numele iudaic de Saul avea şi numele roman de Paul. - Aparţinea unei familii bogate? - Într-o scrisoare a sa, el spune că îşi câştiga traiul confecţionând corturi. În general, în acel timp, copiii învăţau o meserie de la tată şi se deduce că tatăl lui Paul se ocupa cu acea muncă. Era vorba de o meserie normală, din popor, care-i permitea să trăiască şi să-şi întreţină familia, nimic mai mult. - Ce tip de educaţie a primit în familie? - Părinţii lui Paul erau evrei din diaspora, adică evrei care, constrânşi de persecuţii sau din alt motiv, au emigrat departe de ţara lor, dar care au rămas fideli faţă de tradiţiile lor. Paul a fost circumcis, educat şi instruit în respectarea legii mozaice. Dar Tarsul fiind un oraş "cosmopolit", atunci când ieşea din casă, copilul respira o atmosferă elenică şi deschisă la diferite culturi. În familie, vorbea ebraica şi aramaica, dar afară vorbea greaca. Deci a crescut cu o mentalitate deschisă. Cel puţin până la vârsta de 12-13 ani. - Şi după aceea? - La vârsta aceea s-a mutat la Ierusalim pentru a se dedica total studiului Torei, sub conducerea rabinului Gamaliel cel bătrân, un rabin celebru. Din acel moment, interesul său intelectual s-a oprit exclusiv la Legea ebraică şi la cultura israelită. - În scrierile lui Paul, sau ale contemporanilor săi, se găsesc aluzii şi date utile pentru a ne face să înţelegem care era aspectul său fizic? - Avem o descriere fizică a lui Paul, citată des. Spune că era scund, gras, cu picioarele arcuite, cu sprâncenele unite, şi că totuşi semăna cu un înger. Dar este târzie, de la sfârşitul secolului al II-lea. Iconografia tradiţională îl prezintă cu barbă, chel, dar aceasta depinde de un model care s-a impus după secolul al III-lea şi care reprezenta figura filozofului. În a doua


Lumea Catholica, noiembrie 2008

41

Scrisoare către Corinteni, Paul spune că "nu ştie să vorbească" şi unii au propus ipoteza că era bâlbâit. În Scrisoarea către Galateni spune: "Eraţi gata să-mi daţi ochii", şi unii au crezut că avea probleme cu vederea. Eu consider că sunt fraze care trebuie înţelese numai în sens metaforic. Ştim că în viaţa sa a înfruntat nenumărate dificultăţi: privegheri, posturi, frig, trei naufragii, mii de kilometri parcurşi pe jos, a fost bătut cu pietre, de cinci ori a fost biciuit de evrei, de trei ori a fost bătut cu vergi de romani, închis pentru perioade lungi: din toate acestea se deduce că avea un fizic excepţional, o voinţă de fier şi o capacitate extraordinară de adaptare. - Din scrisorile sale se poate deduce temperamentul său? - Faptul că înainte de evenimentul de la Damasc a exercitat o presiune persecutoare îndârjită faţă de comunitatea creştină spune mult despre temperamentul său înfocat. El îşi dăduse seama că figura lui Cristos putea pune în criză unele date constitutive ale iudaismului, deci îi persecuta în mod puternic şi dur pe creştini. Ar putea fi asemănat cu un "taliban" al timpului. Dar apoi, după Damasc, a fost marea schimbare. A continuat să aibă un caracter puternic, care se putea exprima cu tonuri foarte aspre, dure, dar în acelaşi timp adesea cu tonuri foarte afectuoase, dulci, gentile, aproape feminine. El însuşi se aseamănă cu un tată şi chiar cu o mamă. Psihologia lui este una complexă, cu multe aspecte, foarte bogată. În Scrisoarea către Romani spune clar că trebuie primiţi toţi, trebuie să existe înţelegere cu toţi, trebuie acceptaţi şi cei care gândesc altfel. Există un irenism, un simţ al primirii, al reciprocităţii, care este întradevăr evanghelic. - După convertirea pe drumul Damascului ce a făcut? - A petrecut trei ani în deşert pentru a medita, apoi a fost la Ierusalim pentru a-i cunoaşte pe apostoli şi comunitatea creştină, apoi la Antiohia, unde în sfârşit a primit misiunea oficială de a merge ca să răspândească Evanghelia. Antiohia Siriei a fost un oraş foarte important pentru istoria creştinismului, deoarece în acel oraş, pentru prima dată, Evanghelia a fost vestită păgânilor. Isus nu a predicat niciodată păgânilor, ci numai evreilor. Şi nici apostolii, la început. Acolo, la Antiohia, a avut loc cotitura. Şi de acolo Paul a plecat în prima sa călătorie apostolică.


42

Lumea Catholica, noiembrie 2008

- Am citit că, în timpul acelei prime călătorii s-a certat, dacă nu greşesc, cu ceilalţi apostoli... - Au existat divergenţe. Paul avea o personalitate foarte puternică. Şi de către Isus însuşi îi fusese încredinţată o misiune specială, aceea de a duce păgânilor Evanghelia. Era un proiect de neimaginat pentru evreii timpului. Şi chiar şi pentru apostoli. Considerau că Isus a venit pentru poporul lui Israel, în timp ce Paul dorea să predice păgânilor. În afară de aceasta, Paul se afla într-o poziţie delicată. Creştinii îl priveau cu neîncredere, amintindu-şi cu câtă îndârjire au fost persecutaţi de el, evreii îl considerau un trădător, care a părăsit religia părinţilor. A trudit mult pentru a-i face pe primii creştini să accepte ideile sale. Mai ales convingerea sa că Mântuitorul nu a venit pentru evrei ci pentru toţi. Şi că păgânii, pentru a fi adepţi ai lui Cristos nu trebuiau să se supună tuturor dispoziţiilor din legea mozaică. Nici dintre apostoli nu toţi împărtăşeau ideile lui, şi el se enerva şi îi numea "fraţi falşi". A avut ciocniri şi cu sfântul Petru care, într-un prim moment aderase la ideile lui Paul, dar apoi s-a schimbat radical şi Paul i-a reproşat în mod public. Oricum, el a continuat să creadă în intuiţiile pe care le-a avut în timpul întâlnirii misterioase cu Isus Cristos pe drumul Damascului. Simţea foarte puternică înlăuntrul său urgenţa de a-i evangheliza pe păgâni. După prima călătorie, a mai făcut altele două, întemeind multe Biserici. La sfârşit toţi apostolii au aderat la intuiţiile sale, convingându-se că Isus a venit pentru mântuirea tuturor oamenilor şi nu numai pentru mântuirea evreilor. - Care sunt punctele fundamentale ale învăţăturii sfântului Paul? - Spus în termeni esenţiali, la inima lui Paul şi a paulinismului este libertatea faţă de Lege. Paul învaţă că ceea ce contează în raportul meu cu Dumnezeu la primul contact nu este morala, ci este harul lui Dumnezeu însuşi, în Isus Cristos. Eu devin drept în faţa lui Dumnezeu nu pentru ceea ce fac "eu", ci pentru ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine în Isus Cristos. Şi credinţa este acceptarea acestui har care-mi este oferit. Această învăţătură paulină se opune concepţiei conform căreia "eu" construiesc dreptatea mea, sfinţenia mea în faţa lui Dumnezeu. O construiesc cu morala mea, comportamentul meu, etica mea şi respectarea poruncilor.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

43

Aceasta este o concepţie destul de răspândită, care pune pe prima poziţie morala. Dar, luată la literă, nu este poziţia corectă. Există o frază a lui Luther, cu care putem fi de acord, care explică bine conceptul. "Noi nu devenim drepţi făcând lucruri drepte. Dar dacă suntem drepţi facem lucruri drepte". Deci, datul moral şi operativ al acţiunii este secundar faţă de dimensiunea lui "a fi", care este precedentă şi este fundamentală. "A fi în Cristos" şi a primi bunăvoinţa lui Dumnezeu prin Isus Cristos face abstracţie de moralitatea mea. Care, tocmai pentru că eu "trăiesc" acel "a fi în Cristos", va fi cu siguranţă în sintonie cu această realitate minunată. Acesta este punctul constitutiv. Acesta este datul luminos al paulinismului. Al doilea element important al gândirii lui Paul se referă la "identitatea creştină", care este definită nu numai de categorii "juridice" cum sunt dreptate, drept, îndreptăţire, ci şi de categorii "mistice" sau "participatoare". Adică creştinul este unul care nu numai că stă în faţa lui Cristos cu un act de credinţă, ci "participă" la Isus Cristos însuşi şi trăieşte "în" Cristos. Între creştin şi Isus se realizează o adevărată participare interpersonală. Creştinul "trăieşte" în Cristos şi Cristos trăieşte în creştin. Şi acest mod de a fi dă naştere celui de-al treilea punct fundamental al învăţăturii sfântului Paul, "dimensiunea comunitară", aceea pe care însuşi Paul o numeşte Biserică. Pentru el, termenul "biserică" nu are sens abstract, ci se referă mereu la o comunitate concretă, care se află într-un anumit loc. Există Biserica din Corint, cea din Tesalonic, Biserica din Filipi, etc. Noi dăm astăzi termenului "Biserică" un sens "catolic", adică universal. Dar acest concept s-a format după Paul. El, cu termenul Biserică, înţelegea fiecare comunitate. Şi atribuia acestui termen o "comunionalitate reciprocă" extraordinară. Locul întâlnirii creştinilor era casa, casa privată, unde se adunau pentru cină şi pentru citirea şi explicarea textelor sacre. Deci, comunitatea eclezială avea un cadru domestic. Şi în contextul acestui mod de a trăi s-a format şi s-a dezvoltat definiţia paulină a Bisericii ca "trup al lui Cristos". Acest concept extraordinar este numai al lui Paul. Apoi se discută ce înseamnă fraza "Biserica este trupul lui Cristos".


44

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Se pune întrebarea dacă înseamnă că este un trup în sensul social al termenului, care aparţine lui Cristos. Sau dacă este însuşi Cristos în trupul Său, într-o formă de trup, nu într-o dimensiune socială, ci individuală, mistică. Eu cred că mai ales acest al doilea concept este cel corect. Şi tot în acest cadru al comunitarului, Biserica pentru Paul era total "egalitară". El învăţa că în Cristos nu mai există iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie. În interiorul acestei comunităţi existau şi adevărate funcţii ministeriale, dar nu erau sacerdotale în sensul ierarhic posterior. Existau prezidenţi, persoane care aveau misiunea de a conduce, de a organiza adunarea şi nimic altceva.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

45

Chemarea la sfinţenie Autor: Fr. William P. Saunders Traducător: Bianca Cigher Sursa: CatholicHerald.com "Cum, eu un sfânt?", întreabă cititorul. "Da, eşti chemat să fii un sfânt," ne învaţă Conciliul Vatican II. Constituţia Dogmatică despre Biserică (Lumen Gentium) afirma: "Biserica, al cărei mister îl expune Sfântul Conciliu, este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat 'unul Sfânt', a iubit Biserica Sa ca pe o mireasă şi S-a dat pe Sine pentru ea ca să o sfinţească... De aceea, toţi membri Bisericii... sunt chemaţi la sfinţenie..." (Lumen Gentium, nr. 39). Sfinţii, aceia pe care Biserica i-a canonizat sau i-a recunoscut oficial ca sfinţi, sunt acei bărbaţi şi femei al fiecărui timp şi loc care au trăit vieţi de virtute eroică. Rugăciunea de deschidere a Liturghiei pentru sărbătorirea Tuturor Sfinţilor recunoaşte aceasta: "Dumnezeule Tatăl nostru, izvor a toată sfinţenia, lucrarea mâinilor Tale se arată prin sfinţii Tăi, frumuseţea adevărurilor Tale este reflectată în credinţa lor." Biserica îi comemorează pe sfinţi, fie în sărbătoarea lor personală, fie în general de Ziua Tuturor Sfinţilor, pentru că ei ne inspiră prin exemplul lor, ne îndrumă prin învăţăturile lor şi ne ajută cu rugăciunile lor. Pentru că Biserica glorifică atât de mulţi sfinţi, o comemorare generală a mărturiei lor este ţinută la 1 noiembrie. O zi pentru cinstirea martirilor


46

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Originea exactă a acestei celebrări este nesigură. După legalizarea Creştinismului în 313, o comemorare comună a sfinţilor, în special a martirilor, a apărut în diferite zone din cadrul Bisericii. Atât Sf. Efrem (d. 373) cât şi Sf. Ioan Gură de Aur (d. 407) atestă o asemenea sărbătoare în predicile lor. În vest, comemorarea tuturor sfinţilor a fost celebrată în prima Duminică după Rusalii; şi în est, în acea zi sau în alte zile. Motivul primordial pentru stabilirea unei sărbători comune a fost cinstirea numărului mare de martiri, în special din timpul persecuţiei Împăratului Diocleţian (284-305), cea mai crudă şi de durată dintre persecuţii. Pur şi simplu nu erau suficiente zile în an pentru o sărbătoare a fiecărui martir şi mulţi dintre ei au murit în grupuri. În cele din urmă, 1 noiembrie a fost desemnată ca Solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Papa Grigore al III-lea (731-741) a dedicat un oratoriu în originala Bazilică San Pietro în cinstea tuturor sfinţilor în 1 noiembrie, şi această dată a devenit de atunci cea oficială pentru celebrare în Roma, şi în cele din urmă în toată Biserica. Misalurile din secolele IX şi X de asemenea au plasat solemnitatea în anul liturgic la 1 noiembrie. Mai târziu, Papa Grigore al VII-lea (1073-85) a declarat în mod oficial 1 noiembrie ca Solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Ce anume ne face sfinţi? Cu data ferm stabilită, în fiecare an Biserica se opreşte pentru a-şi aminti în mod colectiv de aceşti eroi ai credinţei noastre. Ni se prezintă o provocarea reînnoită. Ca membri ai comuniunii sfinţilor şi parte a Bisericii luptătoare - acei credincioşi care pe pământ luptă lupta cea dreaptă, aşa cum predica Sf. Paul - suntem chemaţi şi trebuie să tindem către sfinţenie. Cunoscutul îndrumător spiritual pr. Thomas Dubay, în cartea sa "Convertire profundă, rugăciune profundă", a subliniat şase calităţi care i-au făcut pe sfinţi "sfinţi". În primul rând, sfinţii au săvârşit acte de virtute în mod consecvent şi obişnuit. Chiar şi atunci când sfinţii poate nu au simţit dorinţa de a împlini anumite îndatoriri sau de a răspunde la anumite nevoi, ei au făcut acestea. Chiar mai mult, ei au făcut acestea cum au putut mai bine, fără a se mulţumi cu mediocritatea. Ei au făcut ce era corect în ochii lui Dumnezeu şi şi-au făcut datoria de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

47

În al doilea rând, ei au acţionat cu multă dragoste. Sfinţii au făcut lucrurile comune cu o iubire ieşită din comun. Fericita Maică Tereza spunea: "Nu contează cât de mult facem, ci câtă dragoste punem în acţiune, care face ofranda noastră ceva frumos pentru Dumnezeu". Mai mult, datorită acestei iubiri, chiar şi cel mai neînsemnat păcat venial îi îndemna să caute împăcare şi iertare. Din ce alt motiv să se fi spovedit Fericita Maică Tereza sau Papa Ioan Paul II săptămânal? În al treilea rând, ei şi-au îndeplinit cu promptitudine îndatoririle şi au răspuns nevoilor. Ei chiar au anticipat nevoile altora fără a fi nevoie să fie rugaţi. Nu au căutat scuze sau amânări. În al patrulea rând, ei au trăit în acest mod nu doar în zile obişnuite sau în vremuri liniştite, ci şi în zile dure şi dificile şi în vremuri de frământări, nesiguranţă şi persecuţie. După cum remarca Sf. Ioan al Crucii, sfinţii posedau o "uluitoare tărie" din uniunea transformare cu Sfânta Treime. Într-un fel, ei au făcut să "pară uşoară" trăirea credinţei. În al cincilea rând, ei şi-au trăit credinţa cu bucurie, chiar şi când s-au confruntat cu nedreptăţi sau martiriu. Nu erau întunecaţi la faţă şi supăraţi. Aveau o bucurie interioară care vine din iubirea pentru Isus. După cum spunea Sf. Paul, "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia... Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit" (Rom 8,35-37). În al şaselea rând, ei au echilibrat virtuţile. Erau generoşi, făcând lucruri mari pentru Dumnezeu, dar cu umilinţă. Ei au luat viaţa în serios - în special în materie de credinţă - dar au şi avut un mare simţ al umorului. Au trăit vieţi caste, fiind totuşi persoane iubitoare şi grijulii. Au realizat mari lucrări şi totuşi îşi făceau timp pentru rugăciune, echilibrând acţiunea cu contemplaţia. Muncă de o viaţă Toate aceste calităţi asigură o bună examinare pentru fiecare dintre noi în căutarea sfinţeniei. De fapt, nici un sfânt nu a spus vreodată: "sunt un sfânt. Am atins pragul de sfinţenie". Mai degrabă, ei au ştiut că sunt fiinţe umane slabe care uneori păcătuiesc (exceptând Preasfânta Fecioară). Ei


48

Lumea Catholica, noiembrie 2008

au ştiut de asemenea că au nevoie măreţele haruri care vin din rugăciune şi din sacramente. Papa Benedict XVI comenta: "Pe lângă soare, care este imaginea lui Cristos, există luna, care nu are lumină proprie, dar străluceşte cu o lumină ce vine de la soare. Acesta este un semn pentru toţi că noi, oamenii, avem o constantă nevoie de o "mică" lumină, a cărei strălucire tainică ne ajută să cunoaştem şi să iubim lumina Creatorului, Dumnezeu unul în trei persoane. "De aceea, sărbătorile sfinţilor din primele timpuri au făcut parte din anul creştin. ... Se poate spune că sfinţii sunt, să spunem aşa, noi constelaţii creştine, în care se reflectă bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu. Lumina lor, venind de la Dumnezeu, ne permite să cunoaştem mai bine bogăţia interioară a luminii măreţe a lui Dumnezeu, pe care nu o putem înţelege în splendoarea gloriei sale " (Spiritul Liturghiei, p. 110-11). Să ne întoarcem zilnic către sfinţi, în special sfinţii noştri patroni sau aceia faţă de care avem o devoţiune specială, şi să le cerem ajutorul.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

49

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor Autor: pr. Mihai Kiss În parohia greco-catolică cu hramul Coborârea Spiritului Sfânt, din ClujNapoca, se conturează ceea ce ar putea deveni o tradiţie. Liturghia celebrată duminica pentru copii şi tineri (alături de părinţii şi bunicii lor) este precedată de câteva săptămâni de o întrebare pe care o pun cei mici şi la care preotul răspunde în câteva minute, evident pe înţelesul lor. L-am rugat pe pr. Mihai Kiss, vice-parohul parohiei amintite (cunoscută şi ca Mănăştur 1 Vest), să pună în scris răspunsurile pe care le dă întrebărilor copiilor. A acceptat, rezultatul fiind materialul următor. - Părinte, coperta cărţii din care citiţi Evanghelia este frumos ornamentată. Ce reprezintă acele ornamente? - Iubiţi copii, Evanghelia este cuvântul lui Dumnezeu proclamat zilnic la Sfânta Liturghie, spre a hrăni sufletele tuturor celor care îl ascultă cu credinţă. Importanţa pe care o are această carte în cadrul celebrărilor liturgice poate fi ilustrată prin următoarele aspecte: este aşezată în permanenţă pe masa sfântului altar; este sărutată, purtată şi înălţată de preot în timpul Intratului mic; iar după apostol, este deschisă pentru a se citi pasajul evanghelic rânduit pentru ziua în curs. Ea îl simbolizează pe Isus Cristos, Cuvântul Tatălui, a cărui viaţă ne-o prezintă din perspectiva celor patru evanghelişti, care au scris sub inspiraţia Spiritului Sfânt. Ornamentaţia exterioară, pe care o remarcăm la prima vedere, subliniază faptul că Evanghelia este icoana Mântuitorului nostru Isus Cristos, în centrul primei coperţi fiind ilustrată Învierea, iar în centrul celei de-a doua Răstignirea. De asemenea, se pot observa, în cele patru colţuri ale


50

Lumea Catholica, noiembrie 2008

primei coperţi, cei patru evanghelişti însoţiţi de reprezentările lor simbolice: îngerul pentru Matei, leul pentru Marcu, taurul pentru Luca şi vulturul pentru Ioan. În paralel, pe colţurile celei de-a doua coperţi, apar patru "stâlpi" ai Vechiului Testament: Avraam, Moise, David şi Ilie. Toate aceste imagini nu sunt întâmplătoare ci subliniază conţinutul cărţii: în centrul Evangheliilor se află moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos; cei patru evanghelişti şi-au lăsat amprenta în opera redactată; iar învăţăturile patriarhilor, ale regilor şi ale profeţilor Vechiului Testament se împlinesc în viaţa şi cuvintele Mântuitorului. Dacă ne oprim asupra icoanei Învierii, gravată pe prima copertă, vom descoperi următoarele: Isus, înconjurat fiind de o lumină puternică, se coboară în lăcaşul morţilor, loc din care îi ridică pe protopărinţii noştri, Adam şi Eva, cei care sunt imaginea cea mai potrivită pentru a ilustra omenirea căzută în păcat, pe care Cristos o ridică din întunericul păcatului şi al morţii. Răstignirea, reprezentată pe coperta a doua, ne trimite cu gândul la perioada Postului Mare şi mai ales la Vinerea Mare, zi în care Isus Cristos a murit răstignit pe cruce, ca preţ de răscumpărare pentru toţi oamenii din toate timpurile. În încheiere, doresc să vă îndemn să nu uitaţi de faptul că Evanghelia este vestea cea bună pe care suntem datori să o transmitem celorlalţi prin faptele şi cuvintele noastre. - Părinte, biserica este luminoasă: de ce ţineţi două lumânări aprinse pe altar? - În Evanghelia după Ioan, Isus ne spune: "Eu sunt lumina lumii..." (Ioan 8,12). Am ales acest verset deoarece ne prezintă cuvintele prin care Mântuitorul se numeşte pe sine lumină, adică unul dintre elementele indispensabile vieţii pe pământ. Acesta este şi motivul pentru care Sfinţii Părinţi i-au spus Mântuitorului "Soarele dreptăţii" - cel care a venit pentru a aduce lumină şi speranţă într-o lume care era copleşită de întunericul păcatului şi al morţii. În biserică observăm mai multe surse de lumină: reflectoare, becuri, candele sau lumânări. Cele două candele care ard neîntrerupt în interiorul sfântului altar sunt semnul prezenţei lui Cristos euharisticul în tabernacol. Aşadar, primul simbol pe care îl putem atribui acestor lumânări este acela al prezenţei lui Cristos în mijlocul nostru.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

51

Iar, dacă aţi fost atenţi, aţi putut observa că cele două lumânări care se află pe masa altarului se aprind în momentul în care începe Liturghia sau alte rugăciuni care se oficiază în biserică. În acest caz, lumânările, care ne oferă lumină şi căldură, dar se şi consumă în acelaşi timp, sunt simbolul rugăciunilor pe care le înălţăm către Dumnezeu. Materia primă folosită pentru obţinerea lumânărilor este de asemenea importantă, în biserici fiind recomandată folosirea lumânărilor din ceară naturală, care a fost produsă în stup de către tinerele albinele lucrătoare. Aceasta ne oferă o nouă dimensiune simbolică a lumânărilor, care au rezultat din florile câmpului şi truda albinelor: aceea a lui Cristos care s-a născut din tânăra fecioară Maria. Toate aceste simboluri ne invită să trecem prin credinţă dincolo de ceea ce vedem, încălzindu-ne de la razele Soarelui nostru Cristos. - Părinte, pentru ce îngerul de pe uşa din dreapta a iconostasului ţine o sabie în mână? - Îngerii sunt spirite pure care îl slujesc pe Dumnezeu şi îi ocrotesc pe oameni. Ei sunt împărţiţi în nouă cete, în funcţie de apropierea lor faţă de tronul lui Dumnezeu sau faţă de oameni. Îngerul din icoana care este prinsă pe uşa din dreapta a iconostasului este un arhanghel şi face parte din ceata a opta, ceată care alături de dregătorii şi îngeri se află cel mai aproape de oameni, transmiţând mesajul divin şi intervenind pentru aceştia înaintea lui Dumnezeu. Ne vom putea da seama despre cine este vorba dacă vom analiza atributele acestui înger, sabia şi straiele ostăşeşti, în cazul de faţă; şi poziţia pe care o are în structura iconostasului, uşa diaconească din partea dreaptă. Toate aceste elemente ne vor conduce la următoarea concluzie: îngerul care a fost pictat pe această uşă este arhanghelul Mihail, conducătorul oştirilor îngereşti şi cel care l-a biruit şi l-a alungat pe Lucifer din cer. Dacă privim la alte icoane sau imagini religioase care îl ilustrează pe arhanghelul Mihail, vom descoperi şi alte atribute ale sale: balanţa cu cele două talere şi şarpele al cărui cap se află sub piciorul său. Sabia din mâna sa este simbolul biruinţei lui Dumnezeu asupra Satanei, şi totodată al cuvântului divin care a fost asemănat de către autorul Epistolei către Evrei cu o sabie cu două tăişuri, care pătrunde în inima omului pentru a o transforma (Evrei 4,12). În paralel cu Mihail, pe uşa din partea stângă,


52

Lumea Catholica, noiembrie 2008

este pictat Gabriel, arhanghelul bunelor vestiri. Uşile acestea se numesc uşi diaconeşti, fiind folosite de cele mai multe ori de către diaconi, cei care au rolul de a face legătura între preot şi poporul credincios, sau între altar şi restul bisericii. Aceştia, prin veşmintele lor lungi până la pământ şi prin rolul pe care îl au în cadrul Sfintei Liturghii, îi simbolizează pe îngerii din ceruri, care aduc neîncetat laudă Domnului. - Părinte, de ce duminica este ziua în care trebuie să venim la biserică? - Pentru ca să vă răspund la această întrebare, doresc să pornim de la numele fiecărei zile a săptămânii. Primele cinci zile ale săptămânii şi-au păstrat numele corpurilor cereşti sau al planetelor care se află în apropierea Pământului: luni de la Lună, marţi de la Marte, miercuri de la Mercur, joi de la Jupiter şi vineri de la Venus. Din şapte zile, ne-au mai rămas două: sâmbăta şi duminica; acestea nu şi-au luat denumirea de la corpurile cereşti, ci de la două zile importante din istoria mântuirii: "Shabatul" - la origini a fost a şaptea zi a Creaţiei, devenind mai apoi ziua în care evreii se adunau în sinagogile lor pentru a citi şi a interpreta Legea lui Moise; şi "Dies Domini", în latină, care în traducere în limba română înseamnă Ziua Domnului - este ziua de după Shabat, ziua a opta, în care femeile mironosiţe s-au dus de dimineaţă la mormântul lui Isus, pe care lau găsit gol; este Ziua Învierii Domnului. Biserica sărbătoreşte o dată pe an Duminica Învierii sau Paştele, dar fiecare duminică din an ne aminteşte şi ne invită să retrăim bucuria apostolilor şi a femeilor mironosiţe care au aflat că Isus Cristos a înviat, călcând cu moartea pe moarte. Aşadar, noi venim la biserică duminica pentru a sărbători Ziua Domnului, zi în care Isus, prin învierea Sa, a rupt toate lanţurile păcatului şi ale morţii. Participarea noastră la Sfânta Liturghie în fiecare duminică este semnul mulţumirii pe care i-o aducem lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut şi va realiza în viaţa fiecăruia dintre noi. Duminica este ziua în care ne întrerupem activităţile din timpul săptămânii şi ne dăruim cu totul lui Dumnezeu şi aproapelui.


Lumea Catholica, noiembrie 2008

53

În ce an s-a născut Isus? Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Editura Sapientia La început, era Roma Când s-a născut Isus, nimeni nu-l aştepta. Deşi venirea sa a fost anunţată de secole de către profeţi, dorită cu nelinişte de popor şi de conducătorii Israelului, nu a atins nici măcar nivelul unei ştiri care să merite înregistrarea. După moartea sa, primii creştini nu s-au îngrijit să verifice data zilei sale de naştere, fiind angajaţi în predicarea împărăţiei pe care el a întemeiat-o. La aceasta s-au dedicat total de-a lungul secolelor, fără să se intereseze de detaliile istorice ale vieţii sale. Între timp, ce calendar foloseau miile şi miile de creştini care, de-a lungul secolelor, au îmbrăţişat credinţa? Deoarece erau inseraţi în Imperiul Roman, care impunea structurile şi normele obişnuite de viaţă, ei urmau acelaşi calcul folosit de Roma în toată aria de influenţă a guvernării sale. Sistemul consta în a număra anii începând de la întemeierea oraşului Roma. Acesta era considerat primul an, la care apoi se adunau anii ce urmau. Din moment ce în imperiu era improbabilă amintirea evenimentelor de dinaintea acelei îndepărtate întemeieri, nu apăreau probleme deosebite. Pentru a face aluzie la acest calendar se puneau iniţialele U.C. (Urbis conditae), adică "de la întemeierea oraşului". Au uitat Cu trecerea secolelor, mulţi creştini au început să creadă că întemeierea Romei, care a fost oraş păgân în timpul primilor o mie de ani ai existenţei sale, nu era un semn potrivit pentru a număra anii. În schimb, ei considerau naşterea lui Isus ca fiind evenimentul central al întregii istorii.


54

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Ideea s-a impus cu mai mult forţă atunci când, la 450 de ani după Cristos, Imperiul Roman s-a dizolvat în faţa năvălirilor popoarelor barbare. Nu mai rămânea nimic care să-i lege pe creştini de el, nici nu mai era motiv de a continua să-l considere ca un centru istoric al existenţelor lor. Trebuia creat un calendar nou, care să aibă ca axă centrală persoana lui Cristos. Atunci şi-au dat seama că nimeni nu ştia ziua, luna şi nici măcar anul naşterii lui Isus, datorită faptului că autorii evangheliilor au omis acest amănunt. Scrierile relatau mai curând episoade izolate din viaţa Mântuitorului, începând de la o cateheză orală precedentă, dar în ei nu era grija de a da o cronologie exactă a vieţii sale. Mic, şi totuşi uriaş În acest moment, iese în evidenţă figura unui călugăr numit Dionisiu, născut în Sciţia, regiune de pe malul nord-vestic al Mării Negre, care însă a trăit aproape toată viaţa sa la Roma. Avea ca supranume "Cel Mic", şi acest lucru a făcut să se presupună că era mic de statură. Se pare că el însuşi a voit să poarte porecla din umilinţă. Era unul dintre oamenii cei mai culţi ai epocii, teolog strălucit şi mare cunoscător al istoriei Bisericii şi al cronologiilor. El a compus o celebră culegere de decrete ale papilor şi de decizii ale conciliilor, comentate de el cu pricepere. Atunci, papa Ioan I i-a dat sarcina activităţii imense de a calcula data naşterii lui Cristos. În această privinţă, putea să se bazeze pe câteva indicaţii utile folosite de evanghelii. Astfel, de la sfântul Luca a scos că, la începutul vieţii publice, "Isus avea circa 30 de ani" (3,23). Asta deja era ceva. Dar în ce an a început-o? Câteva versete dădeau răspunsul: "în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar" (Le 3,1). Când Cristos a fost pus în centru Dionisiu a confruntat listele lungi de date şi cronologii şi a dedus că anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu, an în care Isus a început să predice, corespundea cu anul 783 de la întemeierea Romei. Ei bine, scăzând cei 30 de ani de viaţă ai lui Isus, a obţinut că el s-a născut în anul 753 U.C. Pentru a-l plasa pe Cristos la începutul unei ere noi, anul 754 U.C. trebuia să devină anul 1, anul 755 trebuia să devină anul 2 şi aşa mai departe. După fiecare număr, Dionisiu a adăugat sigla "d.C", adică "după Cristos". În


Lumea Catholica, noiembrie 2008

55

schimb, la anii de dinaintea naşterii lui Isus a pus sigla "î.C", adică "înainte de Cristos". În acest calendar nou, întemeierea Romei nu mai figura în anul 1, ci în anul 753 î.C. Şi Dionisiu, care trăia în acea perioadă în anul 1287 după calendarul roman (U.C), a considerat că se află în anul 533 al noii ere creştine. Cine ştie ce emoţie a simţit călugărul când a înţeles că este primul om care cunoaşte în ce an după Cristos se trăia! Ideea noului calendar a avut un succes extraordinar şi imediat a început să fie aplicată la Roma. Puţin după aceea, a ajuns în Galia (Franţa actuală) şi în Anglia. Va mai întârzia puţin ca să fie primită în Spania; în Catalonia a fost adoptată începând din anul 1180; în Aragona, de la Crăciunul din anul 1350; la Valencia, din anul 1358, şi în Castilia, din anul 1383. A ajuns în Portugalia abia în anul 1422. Puţin câte puţin, şi nu fără mari dificultăţi, a devenit un fapt general la sfârşitul evului mediu. Faima lui Dionisiu s-a răspândit în toate colţurile lumii antice şi, atunci când a murit, paisprezece ani mai târziu, se putea nota cu orgoliu just, în registrul parohial al decedaţilor, că a murit "în anul 540 din epoca inventată de el". Neprevăzutul Ştim de la istoricii moderni că, astăzi, bucuria aceea este puţin redimensionată. Dionisiu făcuse o greşeală. Evanghelia după Matei menţionează faptul care nu a fost luat în considerare de către Dionisiu, anume că Isus a venit în lume "în timpul regelui Irod" (2,1). De la scriitorul roman Iosif Flaviu, contemporan al lui Isus, ştim că acest rege a murit în anul 4 î.C, la puţine zile după o eclipsă de lună ce a avut loc la 12 martie, care a luminat cu lumina sa sinistră boala oribilă a monarhului. Prin urmare, Isus s-a născut cel puţin cu 4 ani înainte de data fixată de Dionisiu. Dar cu cât timp înainte de moartea lui Irod s-a născut Isus? Dacă evenimentul magilor din Răsărit, prezentat de Mt 2, este în mod substanţial istoric, putem să deducem că, atunci când ei au venit, l-au găsit pe Irod sănătos şi încă la Ierusalim. I-a primit, a făcut investigaţiile sale şi


56

Lumea Catholica, noiembrie 2008

se bucura de sănătate, de vreme ce a promis să meargă la Betleem după ce magii se vor întoarce ca să-i dea veşti despre prunc. Mai ştim că bătrânul monarh, atunci când a simţit că sănătatea i se agrava, chinuit de boală, s-a transferat la Ierihon şi apoi la termele Calliroe, pentru a face băi curative. Văzând că nu se însănătoşea, s-a întors la Ierihon, unde, puţin după aceea, a murit. Această călătorie a avut loc în noiembrie, anul 5, la începutul iernii. Aşadar, trebuie adăugat încă jumătate de an şi să mergem la jumătatea anului 5 î.C. pentru a calcula naşterea lui Mesia. Dorinţă de exactitate Dacă socotim istorică asasinarea pruncilor nevinovaţi, poruncită de Irod de teamă să nu-i ia cineva tronul, câţi ani avea Isus atunci când a avut loc masacrul? Aceasta este a treia evidenţiere ce trebuie făcută. După ce a calculat naşterea lui Isus, Irod a poruncit să fie ucişi toţi copiii "de la doi ani în jos" (Mt 2,16). Regele a prelungit timpul pentru ca să nu-i scape prada, dar se poate crede în mod raţional că, în acea perioadă, Isus avea deja un an sau un an şi jumătate. Mulţi autori antici îi atribuie chiar doi ani. Şi unele evanghelii apocrife relatează că avea această vârstă în momentul măcelului pruncilor nevinovaţi şi nu lipsesc picturi, în catacombe, care îl prezintă deja crescut, însăşi Evanghelia după Matei spune că magii l-au găsit pe prunc "în casă" (2,11), şi nu în peştera naşterii, aşa cum este obiceiul de a-i reprezenta. Adunând acum la calculele noastre acest nou spaţiu de timp, ne aflăm între sfârşitul anului 7 şi jumătatea anului 6 î.C. Anul pierdut şi regăsit Dar cât timp a trecut între venirea magilor şi boala lui Irod? Lipseşte doar acest fapt. Se pare că nu a trecut mult, deoarece, dacă mergem înapoi încă vreun an, ne-am îndepărta prea mult de vârsta dată de evanghelistul Luca lui Isus, atunci când el, la începuturi, spune că "avea circa 30 de ani". Chiar dacă acest număr este numai indicativ, trebuie să ne oprim în jurul anului 30. Dacă se mai adaugă vreun an, ar fi trebuit să spună că Isus avea "circa


Lumea Catholica, noiembrie 2008

57

40 de ani". Prin urmare, data probabilă a naşterii sale este anul 7 î.C, Cristos având la începutul vieţii sale publice circa 34 de ani. Unii cercetători vor să ajungă pe un alt drum ca să fixeze data naşterii lui Isus, adică, prin intermediul recensământului care, realizat de Quirinus şi amintit de Luca, a fost la originea călătoriei lui Iosif şi Maria la Betleem (2,1). }nsă această cale a fost respinsă deja din cauza caracterului fragmentar al informaţiilor istorice despre Quirinus şi, îndeosebi, datorită faptului că nici un izvor istoric nu aminteşte de vreun recensământ în timpurile lui Irod. În concluzie, trebuie să afirmăm, conform datelor furnizate de evanghelii şi de celelalte izvoare istorice, că Isus Cristos s-a născut, în mod paradoxal, în anul 7 înainte de Cristos! Pentru o eră creştină bis Această afirmaţie, contradictorie în sine, a trezit în mulţi ideea de a reforma calendarul nostru pentru a-l duce, din nou, cu precizie mai mare, la naşterea Mântuitorului. Ei propun să se adauge cei şapte ani uitaţi de Dionisiu în calculele din hârtiile sale. În felul acesta, în loc să fim în anul 2006, am fi în anul 2013. Propunerea, foarte frumoasă în intenţii, este impracticabilă. De fapt, toate evenimentele istorice sunt datate fără aceşti 7 ani. A le schimba pe fiecare ar fi o muncă enormă, dar şi o adevărată bătaie de cap. Cum s-ar putea spune istoricilor că Iulius Cezar nu a murit în anul 44, ci în anul 37 î.C, şi că Primul Război Mondial nu a început în anul 1914, ci în anul 1921? Cum să schimbi la milioane de studenţi, care au atâtea date imprimate în memorie, data descoperirii Americii: 1499 în loc de 1492, sau data unirii principatelor române: 1925 în loc de 1918? În plus o iniţiativă de acest fel nu are sens deoarece calendarul, aşa cum se prezintă, fără cei şapte ani, răspunde la intenţia lui Dionisiu: să amintească faptul că venirea lui Cristos în lume a împărţit istoria în două; el este axa timpului în jurul căreia să învârt toate evenimentele umane. Desigur că un asemenea plan pedagogic nu este alterat, în obiectivul său original, de câţiva ani uitaţi. Există anul 2000?


58

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Lumea a celebrat cu ceva timp în urmă anul 2000. Şi-au făcut apariţia vrăjitori fatidici cu profeţiile lor despre sfârşitul lumii, prevestirile despre catastrofele tipice ale schimbării de mileniu şi intrarea într-o nouă eră condusă de anumite semne zodiacale. Acest lucru nu trebuie să uimească. Manualele de istorie povestesc că şi în pragul anului 1000 d.C, din toată societatea medievală s-a declanşat un val de prevestiri de catastrofe şi de dezordini cosmice, care s-a extins ca un foc, înfricoşând lumea şi tulburând existenţa a milioane de persoane. La intrarea în noul mileniu, sau cam repetat acele comportamente atavice. Ne putem întreba deci: există anul 2000? Pentru că, dacă şi calendarul dionisian s-a extins la raporturile internaţionale, în realitate, în inima multor naţiuni şi grupuri religioase nu are nici o valoare. Pentru 19 milioane de evrei, suntem în anul 5765. Pentru 800 de milioane de musulmani, am intrat în anul 1425. Pentru musulmanii din Iran, calendarul indică anul 1384. Japonezii de religie şintoistă trăiesc acum în anul 2664. Milioane de credincioşi de diferite credinţe din India consideră că suntem în anul 2062, iar chinezii confucianişti, în anul 2555. Nici măcar pentru creştini Nici Bisericile creştine nu au aşteptat în unanimitate anul 2000. Creştinii copţi din Egipt sunt în anul 1721, caldeii din Irak, în anul 6754, armenii, în anul 1451, şi sirienii, în anul 2314. Dacă la aceştia adăugăm nouă sute de milioane de catolici care sunt în dezacord cu 7 ani faţă de adevăratul început al erei creştine, ne putem întreba: în realitate, când am intrat în anul 2000? Pentru care dintre aceste grupuri a sosit data nefastă? Anul 2000 nu există. Este doar o convenţie pentru a-l pune pe Cristos în centrul istoriei. Pentru aceasta, a fost absurd să se pronosticheze nenorociri în jurul acelei date. Graţie lui Dionisiu, Cristos domneşte în calendarele noastre. Chiar dacă nu ne dăm seama, atunci când scriem data la începutul unei scrisori, scriem o chitanţă, semnăm un document, umplem un cec bancar, amintim de venirea sa în această lume. El este centrul istoriei noastre. Prin urmare, trebuie să trăim în aşa fel încât şi în activitatea zilnică el să fie centrul vieţii noastre.


Lumea Catholica, noiembrie 2008 Sumarul volumului 2 al seriei "Ce ştim despre Biblie" • • • • • • • • • • • •

Cine a fixat capitolele Bibliei? Lumea a fost creată de două ori? Au trăit mult patriarhii din Vechiul Testament? Cu toţii ne-am născut din Noe? Biblia interzice folosirea imaginilor? În ce an s-a născut Isus? Cine era discipolul iubit de Isus? Se poate demonstra învierea lui Isus? Ce sunt "Evangheliile Apocrife"? Ce spune Biblia despre Fecioara Maria? Câţi de "Tatăl nostru" ne-a învăţat Isus să recităm? Care a fost ultima ispită a lui Isus?

59


60

Lumea Catholica, noiembrie 2008

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro

Lumea Catholica, noiembrie 2008  

Revista electronica Lumea Catholica. Numarul pe luna noiembrie a anului 2008.