Page 1


2

Lumea Catholica, septembrie 2006

Sumar: Editorial: Gol, surd, rănit, nefericit... .................................................... 3 Radu Capan

Manualul bunului păstor....................................................................... 8 Papa Benedict

Destinul nostru este eternitatea, nu timpul ...................................... 18 Wlodzimierz Redzioch

Sondaje la INTC: profilul creştin al tinerilor ..................................... 28 Lumea Catholica

În căutarea fericirii .............................................................................. 40 Zenit

De ce nu merg catolicii direct la Isus?................................................ 44 Robert G. Schroeder

Ochelarii - făcuţi să mărească Cuvântul lui Dumnezeu .................... 50 Lucy Gordan


Lumea Catholica, septembrie 2006

3

Editorial: Gol, surd, rănit, nefericit... Autor: Radu Capan Vacanţa s-a încheiat, viaţa îşi reia ritmul normal, inclusiv revista noastră. Probabil mulţi se aşteaptă ca acest număr să fie dedicat, măcar în parte, relaţia în criză dintre Biserica Catolică şi lumea musulmană. Nu am procedat astfel din mai multe motive: "criza" s-ar putea să fie depăşită; despre problematica islamică s-a mai scris în această revistă; şi apoi evenimentele se văd mai bine de la distanţă. Dacă va fi nevoie, vom reveni în numărul următor. Ca element de actualitate, mă voi folosi însă intens în rândurile ce urmează de discursurile papale din cadrul recentei vizite apostolice în Bavaria, readucând în atenţie câteva dintre ideile care mie personal mi sau lipit de suflet, şi care pot oferi un fir roşu pentru introducerea acestui număr. Strategema a fost necesară şi pentru că acest număr include o varietate de teme, ce prea puţin se leagă una de alta. După o vară a fost şi greu să alegem, din mulţimea de materiale bune avute la dispoziţie, câteva pentru revistă. Am ales în final, ca de obicei, nişte articole care să aibă relevanţă pentru formarea noastră. Şi, ca o revistă cu caracter eclezial, am început de la preoţia ministerială, ai cărei membri sperăm că se vor bucura să citească (fragmente din) "Manualul bunului păstor", propus de Papa Benedict. Este vorba de un material care reproduce cam o treime din discuţiile avute în ultima zi a lunii trecute de către Sfântul Părinte cu preoţii Diecezei de Albano. Sunt idei pe care le-am considerat prea frumoase ca să nu merite o atenţie mai mare (sperăm chiar că poate impulsionat de acest articol, un preot va traduce cândva întregul material). Papa s-a arătat un tată bun pentru preoţi în repetate rânduri:


4

Lumea Catholica, septembrie 2006

fie când s-a întâlnit cu ei în mod particular (Aosta, Roma, Albano), fie în contexte mai largi, precum recent încheiata vizită în Bavaria. Dacă aţi urmărit discursurile şi predicile papale, aţi sesizat poate unele motive repetate. De exemplu, Papa a vorbit în două rânduri (la predica la Vesperele din Bazilica din Altötting şi la Liturghia din Catedrala din Freising) despre "activismul gol". "Când preoţii", spunea Papa la 11 septembrie, "din cauza numeroaselor lor ocupaţii stau tot mai puţin şi mai puţin cu Domnul, ei pierd în cele din urmă, în ciuda activităţii lor uneori eroice, forţa interioară care îi susţine. Ceea ce fac devine un activism gol." Trei zile mai târziu sublinia aceeaşi idee: "eficienţa activităţii pastorale depinde în cele din urmă de rugăciune; dacă nu, slujirea devine un activism gol". Când Papa spune un lucru de două ori nu o face cu siguranţă din motive de vârstă. Şi deşi în ambele ocazii se adresa preoţilor, mesajul în sine are valabilitate pentru orice stare de viaţă. Căci fără să petreci timp cu Domnul, că eşti călugăr, conducător al unui grup parohial de tineret sau şofer de taxi, ce este ceea ce faci, dacă nu activism gol? Şi de unde timp petrecut cu Domnul când astăzi majoritatea vedem mai des crucea pe care în mod blasfemiator se "răstigneşte" Madona prin concerte decât crucea de pe biserică, şi auzim mai multe "cuvinte de învăţătură" de la Becali decât de la preotul paroh sau de la îndrumătorul spiritual? În timpul aceleiaşi călătorii în Germania, Papa, la 10 septembrie, vorbea despre acea "'împietrire a auzului' privitoare la Dumnezeu, [de care] suferim în mod special în aceste timpuri. Spus mai simplu, nu mai suntem în stare să îl auzim pe Dumnezeu - există prea multe şi diferite frecvenţe care ne umplu auzul. Ceea ce se spune despre Dumnezeu ni se pare a fi ceva pre-ştiinţific, ce nu se mai potriveşte cu vremurile noastre. Pe lângă această dificultate de a auzi sau surzenie totală privitoare la Dumnezeu, ne-am pierdut evident şi capacitatea de a vorbi cu El şi despre El. Şi astfel am sfârşit prin a pierde o capacitate esenţială a percepţiei. Riscăm să ne pierdem simţul interior. Această slăbire a capacităţii noastre de percepţie scurtează drastic şi periculos de mult spectrul relaţiei noastre cu realitatea. Orizontul vieţii noastre este îngrijorător de limitat." În al treilea material al revistei, un interviu cu Cardinalul Cottier, fost teolog al casei papale, acesta spune la un moment dat: "Destinul nostru este eternitatea, nu timpul. Dacă măsura finală este timpul, cădem în


Lumea Catholica, septembrie 2006

5

relativism." Am căzut de mult în relativism. Secolul vitezei ne-a obişnuit cu ideea că viaţa ne este o permanentă luptă nu pentru mântuirea noastră şi a celorlalţi, ci una cu timpul. Şi deşi, fiind fiinţe ce trăiesc în timp, acesta nu poate fi neglijat, problema este de orientare. A-ţi dezlipi privirea de pe ceas pentru a privi în sus (nu, nu pentru a ghici ora după poziţia soarelui)... A nu mai urma nebuniei zilei, ci nebuniei lui Cristos... "Aceasta cere detaşare de sine şi 'acordarea' deplină după voia Sa", spunea Papa acum zece zile. "Nu este o sarcină uşoară, fiind împotriva 'forţei gravitaţionale' din interiorul nostru, care ne conduce spre a fi egoişti. Putem învinge această forţă doar dacă ne asumăm itinerarul pascal al morţii şi învierii." În norocoasa zi de 13 a acestei luni, Papa constata că astăzi credinciosul etichetează rapid credinţa ca greoaie, voluminoasă asemenea volumelor de teologie. Şi totuşi, "credinţa este simplă", a spus Sfântul Părinte în acea zi. Crezul creştin "nu este o colecţie de propoziţii; nu este o teorie". Dumnezeu "nu este undeva departe în univers, undeva unde nimeni dintre noi nu poate ajunge vreodată" (Vespere, 10 septembrie). Sunt lucruri pe care omul de astăzi are nevoie să le audă. Astăzi ştim atât de multe despre ştiinţe, despre culturi îndepărtate, despre campionatele de fotbal şi despre vieţile vedetelor preferate, dar ştim atât de puţin despre Dumnezeu. După cum constata Sfântul Părinte, astăzi teritorii tradiţional creştine pot fi considerate din nou teritorii de misiune, unde este nevoie de o explicare a credinţei pornind de la nivelul elementar. Inclusiv de aceea am decis să includem în acest număr un material apologetic (penultimul ca ordine) despre rolul preotului în procesul iertării păcatelor. Omul de astăzi, dezbrăcat de haina harului, are nevoie de sacramentele Bisericii. Secat în interior, are nevoie de apa după care nu mai însetezi. Cu cunoştinţele religioase ca o tablă goală, el are nevoie să redescopere ABCul credinţei. Mai e şi puţin (cam mult!) surd omul nostru. Şi rănit de păcate. Dar el vrea să fie fericit. Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Isus Cristos, îi este singura opţiune valabilă. Biserica-instituţie (prin Episcopi,


6

Lumea Catholica, septembrie 2006

preoţi şi cateheţi) şi Biserica-domestică (prin părinţi) trebuie să îşi conjuge eforturile pentru a conduce omul de astăzi, fie el copil sau adult, în prezenţa lui Dumnezeu, smulgându-l din forţa gravitaţională ce îi reţine atenţia asupra lui. Ajungem de unde am plecat: la necesitatea lui "a sta" în prezenţa lui Dumnezeu, un imperativ câtuşi de puţin limitat la preoţi. Altfel, cădem în activism gol, într-o existenţă goală. Aşa cum nu putem concepe peştele fără prezenţa apei, la fel şi noi nu trebuie să concepem să existăm fără să fim în prezenţa lui Dumnezeu. "Familia devine mai fericită", spunea Papa în a doua zi a pelerinajului său în Bavaria, "când apropierea lui Dumnezeu este trăită în rugăciune". Fără să vrea să scuze familia, credincioşii, de rugăciune - la care a invitat cu insistenţă de atâtea ori - Sfântul Părinte afirmă însă un lucru interesant (şi nu o dată, ci de două ori! preoţilor Diecezei de Albano, apoi celor din Bavaria). Adresându-se lor, Papa spune: "Este o particularitate a preotului faptul de a fi un om al rugăciunii, de a sta dinaintea Domnului rugându-se pentru alţii, chiar înlocuindu-i pe alţii care, poate, nu ştiu să se roage, nu vor să se roage sau nu găsesc timp pentru rugăciune" (31 august). "În Liturgia Orelor ne rugăm ca oameni conştienţi de nevoia de dialog cu Dumnezeu, pomenindu-i însă în rugăciune şi pe toţi ceilalţi care nu au timpul sau abilitatea pentru aceasta" (11 septembrie). Din nou, repetiţia nu vine din cauza vârstei... "Viaţa ta are un sens?", a fost întrebarea "diamant" a sondajului efectuat la ediţiile din 2003 şi 2006 ale Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic. În acest număr am publicat un lung şi interesant interviu cu dl Emanuel Cosmovici, dar invitaţia mea este de a continua lectura cu rezultatele pe larg ale sondajului din 2003, aşa cum sunt ele prezentate pe situl indicat în respectivul articol. O constatare îmbucurătoare este aceea că majoritatea tinerilor au declarat că pentru ei viaţa are un sens (perioada de mai mare incertitudine pare a fi 16-19 ani, problema fiind cel mai bine clarificată pentru cei cu vârsta între 25 şi 29 de ani). În măsura în care acest sens pe care îl identifică ei îl include pe Dumnezeu, ne putem declara încrezători în viitor. Atunci sunt pe calea cea bună "În căutarea fericirii". Am ajuns şi la final. Ultimul articol din acest număr este un articol de... culoare. Fie că purtaţi ochelari, fie că nu, sperăm să îl găsiţi interesant,


Lumea Catholica, septembrie 2006

7

fiind o privire istorico-artistică, cu elemente catolice. Vă dorim lectură plăcută în faţa monitorului (excepţie dacă vă tipăriţi articolele), dar fără abuzuri! Micuţa vedetă Cleopatra Stratan ne avertizează delicat într-una din melodiile ei, cu ale cărui versuri închei: Majoritatea timpului trecător, Noi stăm cu faţa în faţă la monitor. Trec zile după zile, luni după luni, Şi tot din ce în ce mai multe minuni... Se-ntâmplă lucruri care nici n-am visat, Aflăm din timp ce încă nu s-a-ntâmplat, Ne-amuză lumea în care noi nu trăim, Dar ce se-ntâmplă după geam nu ştim...


8

Lumea Catholica, septembrie 2006

Manualul bunului păstor Autor: Papa Benedict Traducător: Anca Mărtinaş Sursa: www.Chiesa Vara trecută, în timpul vacanţei sale în Alpi, Papa Benedict al XVIlea s-a întâlnit cu preoţii Diecezei de Aosta. Anul acesta Papa s-a întâlnit cu preoţii Diecezei de Albano, o Dieceză cu o jumătate de milion de credincioşi, pe a cărei teritoriu se află reşedinţa pontificală de vară de la Castel Gandolfo, unde Sfântul Părinte şia petrecut mare parte din vară. Papa i-a primit pe preoţi în ultima zi a lunii august, în Sala degli Svizzeri. A fost salutat de Episcopul Marcello Semeraro de Albano, după care - la fel cum a făcut la 25 iulie 2005 la Aosta şi la 2 martie a.c. cu preoţii din Roma - a răspuns la întrebările puse de cei prezenţi în loc să citească un discurs. Această opţiune pentru "întrebări şi răspunsuri" se anunţă a fi o trăsătură a stilului de comunicare al Papei Benedict. La fel a procedat şi la 15 octombrie 2005, cu copiii care au primit Prima Împărtăşanie în acel an, veniţi în număr mare în Piaţa San Pietro. Şi tot aşa a procedat la 6 aprilie a.c., tot în Piaţa San Pietro, cu tinerii care se pregăteau pentru Ziua Mondială a Tineretului. De fiecare dată, Papa a căutat să adapteze răspunsurile după audienţa din faţa sa. Preoţilor din Dieceza de Albano, Papa le-a oferit prin această sesiune de întrebări şi răspunsuri un fel de ghid despre slujirea pastorală: cum să celebreze Liturghia, cum să recite breviarul, cum să administreze sacramentele, cum să îi aducă înapoi pe cei ce s-au îndepărtat de Biserică, cum să fie fideli castităţii, cum să arate cuplurilor căsătorite frumuseţea căsătoriei... Papa Benedict a răspuns de regulă pe larg la fiecare întrebare.


Lumea Catholica, septembrie 2006

9

Transcrierea completă a acelui dialog cu preoţii de la Albano a fost oferită a doua zi de Biroul de Presă al Vaticanului, apărând apoi în ediţia din 2 septembrie a "L’Osservatore Romano", ediţia italiană. În cele ce urmează vă oferim pasaje din textul integral, aproximativ o treime din total (introducere semnată de Sandro Magister). *** "Avem speranţă pentru Biserică? Răspund, fără ezitare: DA!" 1. DESPRE RECITAREA BREVIARULUI Viaţa interioară este esenţială pentru misiunea noastră de preoţi. [...] Este o particularitate a preotului faptul de a fi un om al rugăciunii, de a sta dinaintea Domnului rugându-se pentru alţii, chiar înlocuindu-i pe alţii care, poate, nu ştiu să se roage, nu vor să se roage sau nu găsesc timp pentru rugăciune. [...] Biserica ne dă posibilitatea de a avea timp liber pentru Dumnezeu, solicitându-ne, asemenea unei bune mame, să îndeplinim două practici care fac parte din îndatoririle noastre: celebrarea Sfintei Liturghii şi recitarea Breviarului care, mai mult decât rostit, trebuie trăit ca o ascultare a cuvântului pe care Domnul ni-l oferă în Liturgia Orelor. Este necesară interiorizarea acestui cuvânt, atenţi fiind la ceea ce Domnul ne spune, fiecăruia în parte; să ascultăm apoi comentariul Părinţilor Bisericii sau pe cel al Conciliului, din a doua lectură a Oficiului Lecturilor şi să ne rugăm întrebuinţând impresionanta invocaţie pe care o reprezintă Psalmii, prin care suntem părtaşi la rugăciunea tuturor timpurilor. Astfel, recitând Psalmii, se roagă împreună cu noi poporul Vechii Alianţe, după cum noi ne alăturăm acestuia în rugăciune; ne rugăm împreună cu Dumnezeu, autenticul izvor şi subiect al Psalmilor; ne rugăm împreună cu Biserica din toate timpurile. Astăzi am avut [în Breviar] un sugestiv comentariu al Sfântului Colombano despre Cristos, izvorul de apă vie din care bem. [...] Lumea este însetată şi încearcă să-şi potolească această arşiţă prin fel de fel de distracţii, dar înţelege bine că acestea nu reprezintă apa vie de care are cu adevărat nevoie. Numai Dumnezeu este izvorul apei celei vii. [...]


10

Lumea Catholica, septembrie 2006

Să încercăm să bem apa cea vie prin rugăciune, prin celebrarea Sfintei Liturghii, prin lectură şi să o facem să devină în noi înşine un izvor, astfel încât să putem răspunde pe măsură setei omenirii zilelor noastre. 2. DESPRE BISERICĂ, MEREU VIE Avem speranţă pentru această Dieceză [...] şi pentru Biserică? Răspund, fără ezitare: DA! [...] Biserica este vie! Avem două mii de ani de istorie a Bisericii, cu multe suferinţe dar şi cu multe eşecuri: să ne gândim la Biserica din Asia Mică, la marea şi înfloritoarea Biserică din Africa de Nord, dispărută odată cu invazia musulmană. Aşadar, părţi din Biserică pot realmente dispărea, după cum spune Apocalipsa: "Dacă nu te vei pocăi, voi mişca sfeşnicul tău din locul lui" (Apoc. 2,5). Dar, pe de altă parte, vedem cum, în ciuda atâtor crize, Biserica renaşte cu o înnoită tinereţe şi prospeţime. În secolul Reformei, Biserica Catolică părea aproape sfârşită; părea atunci triumfător noul curent care afirma dispariţia Bisericii din Roma, dar vedem cum, cu mari sfinţi precum Ignaţiu de Loyola, Tereza d'Avila, Carol Borromeul, Biserica învie, găsind în Conciliul din Trento o reactualizare şi o revitalizare a doctrinei sale, făcând-o să renască cu şi mai multă vitalitate. Să privim la perioada Iluminismului, când Voltaire spunea: în sfârşit s-a terminat cu această învechită Biserică, umanitatea continuă să trăiască! Şi, ce s-a întâmplat, în schimb? Biserica se reînnoieşte, secolul al XIX-lea devenind un timp al marilor sfinţi, al unei regenerate vitalităţi pentru multe congregaţii religioase şi al unei credinţe cu mult mai puternice decât valurile filosofice care pleacă şi vin. Tot astfel şi în secolul trecut, când Hitler spunea: "Providenţa m-a chemat pe mine, un catolic, pentru a pune capăt catolicismului. Doar un catolic poate distruge catolicismul". El afirma acestea sigur fiind că are la îndemână toate mijloacele pentru a distruge, în sfârşit, Biserica Catolică. În aceeaşi măsură, marele curent marxist avea siguranţa de a realiza revizuirea ştiinţifică a lumii şi deschiderea porţilor spre viitor, afirmând că Biserica este pe sfârşite, că este terminată. Biserica este însă mai


Lumea Catholica, septembrie 2006

11

puternică, potrivit cuvintelor lui Cristos, căci viaţa lui Cristos este cea care iese învingătoare în Biserica Sa. Chiar şi în timpurile dificile, când lipsesc vocaţiile, cuvântul lui Dumnezeu rămâne nemuritor, şi cel care - cum spune Domnul Dumnezeu - îşi clădeşte casa pe stânca cuvântului lui Cristos, construieşte bine, de aceea putem fi încrezători. Vedem, de altfel, în prezent, noi iniţiative de credinţă; vedem cum Biserica din Africa, în ciuda problemelor pe care le înfruntă, are încă o prospeţime de vocaţii încurajatoare. Şi astfel, în ciuda diversităţilor din panorama istorică a zilelor noastre, vedem - nu doar credem - că ceea ce a spus Mântuitorul este duh şi viaţă, sunt cuvinte de viaţă veşnică, aşadar de speranţă care nu piere. 3. DESPRE VALOAREA MISIONARĂ A BOTEZULUI ŞI A MIRULUI Botezul [...] ne pune în legătură chiar şi cu acele persoane care nu sunt foarte credincioase şi care merg rar la biserică. Îndatorirea de a pregăti Botezul, de a deschide sufletele părinţilor, ale rudelor şi ale naşilor spre înţelegerea realităţii acestui sacrament poate, ba chiar mai mult, trebuie să fie considerată ca o datorie misionară care depăşeşte cu mult limitele persoanelor aşa-zis "credincioase". Pregătind Botezul, să încercăm să facem înţeles faptul că acest sacrament înseamnă să intri în familia lui Isus care este viu şi care are grijă de noi şi se preocupă pentru noi în aşa măsură încât a luat trup omenesc şi a întemeiat Biserica, trup al Mântuitorului, în interiorul căreia Isus poate lua din nou trup în lumea zilelor noastre. Botezul este reînnoire a vieţii în sensul că, dincolo de darul vieţii biologice, avem nevoie să dăm vieţii un sens care să fie mai puternic decât moartea şi care să dăinuie chiar dacă, într-o zi, părinţii nu vor mai fi. [...] Avem, apoi, de pregătit Mirul, la vârsta la care persoanele încep să ia decizii ce privesc şi credinţa. Desigur, nu trebuie să transformăm Mirul într-un soi de "pelagianism", lăsând să se creadă că cineva devine catolic de la sine putere, ci trebuie explicată legătura dintre harul credinţei şi răspunsul faţă de acest mare dar. 4. DESPRE CĂSĂTORIE ŞI DESPRE DIVORŢAŢII RECĂSĂTORIŢI


12

Lumea Catholica, septembrie 2006

Căsătoria se înfăţişează şi ea ca o mare ocazie misionară, deoarece în prezent prin voia Domnului - doresc, încă, să se căsătorească în biserică mulţi dintre aceia care nu o frecventează prea des, căsătoria fiind un prilej de a-i face pe aceşti tineri să se confrunte cu realitatea căsătoriei creştine, sacramentale. Această ocazie este, însă, şi o mare responsabilitate care devine evidentă mai ales în procesele canonice de declararea a nulităţii căsătoriei şi în situaţia divorţaţilor recăsătoriţi, care ar dori să se apropie de masa ospăţului euharistic şi nu înţeleg de ce nu este posibil. Şi aceasta din pricină că, probabil, nu au înţeles ce înseamnă acel "Da!" rostit în faţa lui Dumnezeu şi care este, în acelaşi timp, o aliere la Da-ul rostit de Cristos, un mod de a se uni cu fidelitatea Mântuitorului faţă de misiunea Sa, care se extinde la misiunea Bisericii şi, astfel, la cea a Sacramentului Căsătoriei. De aceea consider că pregătirea pentru Căsătorie este un prilej de foarte mare importanţă, de adevărat misionarism, o ocazie de a vesti din nou faptul că Sacramentul Căsătoriei este un sacrament al lui Cristos şi de a face astfel să se înţeleagă importanţa fidelităţii şi, pornind de la aceasta, să se înţeleagă problema celor divorţaţi şi apoi recăsătoriţi. 5. DESPRE PREGĂTIREA OMILIEI În cadrul Sinodului Episcopilor, de anul trecut, Părinţii au discutat mult despre omilie, subliniind cât este de dificilă, în zilele noastre, găsirea unei "punţi" între cuvântul Noului Testament, scris acum două mii de ani, şi prezentul pe care îl trăim. Trebuie spus că exegeza istorico-critică se revelează de multe ori insuficientă în pregătirea omiliei. Constat eu însumi acest fapt, încercând să pregătesc omilii care să actualizeze cuvântul lui Dumnezeu sau, mai bine spus - dat fiind că cuvântul lui Dumnezeu conţine în sine această actualitate - să fac ca lumea să simtă, să înţeleagă această actualitate. Exegeza istorico-critică ne spune multe despre trecut, despre momentul


Lumea Catholica, septembrie 2006

13

în care a luat naştere cuvântul Sfintei Scripturi, despre semnificaţia pe care acest cuvânt l-a avut în timpul apostolilor lui Isus, dar nu ne ajută mereu îndeajuns de mult pentru a înţelege că ceea ce a spus Isus, ceea ce au spus apostolii, dar şi cuvintele Vechiului Testament sunt duh şi viaţă: prin ele Dumnezeu ne vorbeşte şi astăzi, în prezentul zilelor noastre. Cred că este necesară o "provocare" a teologilor - iar Sinodul a lansat această provocare - pentru ca aceştia să meargă mai departe în a-i ajuta pe parohi în pregătirea omiliilor, în a face văzută actualitatea cuvântului Sfintei Scripturi: Dumnezeu a vorbit nu doar în trecut, ci ne vorbeşte astăzi. Am citit, în ultimele zile, proiectul exortaţiei apostolice postsinodale şi am constatat, cu satisfacţie, că documentul stăruie în lansarea "provocării" de a pregăti noi modele de omilie. 6. DESPRE ARTA DE A PREGĂTI SFÂNTA LITURGHIE În a sa "Regulă", Sfântul Benedict le spune călugărilor, referitor la recitarea Psalmilor: "Mens concordet voci", adică mintea să fie acordată vocii, cuvintelor [...]. Sfânta Liturghie ne dă cuvintele iar noi trebuie să pătrundem aceste cuvinte, să găsim armonia cu realitatea acestora care precede nouă. În plus, trebuie să învăţăm să înţelegem structura Sfintei Liturghii şi de ce este construită astfel. Liturghia s-a dezvoltat pe parcursul a două milenii şi chiar şi după reformă [cea a Conciliului Vatican II] ea nu a devenit o creaţie elaborată doar de câţiva specialişti în materie de teologie liturgică. Sfânta Liturghie rămâne mereu o continuare a creşterii neîncetate în adoraţie şi în vestire. Astfel, este foarte important să înţelegem această structură îmbogăţită în timp pentru a putea să ne sintonizăm şi să pătrundem cu mintea noastră în "vocea" Bisericii. [...] Aceasta este prima condiţie: noi înşine trebuie să interiorizăm structura, cuvintele Sfintei Liturghii, cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât celebrarea noastră să devină într-adevăr o celebrare împreună cu Biserica, în cadrul unei întrevederi cu Dumnezeu. Am senzaţia că cei prezenţi la Sfânta Liturghie percep dacă noi suntem cu adevărat în colocviu cu Dumnezeu şi cu ei, dacă îi atragem şi pe alţii în această rugăciune comunitară, în comuniunea cu toţi cei ce sunt fii ai lui Dumnezeu; şi, în aceeaşi măsură,


14

Lumea Catholica, septembrie 2006

lumea percepe dacă celebrarea noastră este doar o manifestare exterioară. Elementul fundamental al adevăratei "ars celebrandi" ("arta de a celebra") este armonia, concordanţa dintre ceea ce spunem cu buzele şi ceea ce gândim cu inima. [...] Cu alte cuvinte, "ars celebrandi" nu intenţionează să invite la un soi de teatru, de spectacol, ci la o interioritate care se face simţită, este evidentă şi devine binevenită pentru cei care participă la Sfânta Liturghie. Doar atunci când cei prezenţi percep că celebrarea euharistică nu este o "artă" exterioară, spectaculoasă şi că noi nu suntem actori ci, dimpotrivă, ceea ce facem este expresia căii inimii noastre, care atrage şi inimile lor, atunci Sfânta Liturghie devine minunată, devine comuniune dintre toţi cei prezenţi şi Dumnezeu. Cu siguranţă, acestei condiţii esenţiale exprimate în cuvintele Sfântului Benedict: "Mens concordet voci" - adică inima să fie, cu adevărat, ridicată, înălţată la Domnul - trebuie să i se asocieze şi elemente exterioare; trebuie să învăţăm să pronunţăm bine cuvintele. Uneori, pe vremea când eram profesor în ţara mea de origine, tinerii citeau [la liturghie] Sfânta Scriptură; şi citeau ca şi cum ar fi avut sub ochi textul unui poet pe care nu-l înţelegeau. Sigur, pentru a rosti bine un text trebuie, mai întâi, să îl fi înţeles în dramatismul său, în actualitatea sa. Tot astfel şi în cazul prefeţei şi a rugăciunii euharistice, dat fiind că pentru credincioşi este dificil să urmărească un text aşa de lung, precum cel al rugăciunii euharistice. De aceea iau naştere anumite aşa-zis "invenţii", dar problema nu se rezolvă venind cu alte, mereu noi, rugăciuni euharistice ci dându-i acestui moment de rugăciune acea încărcătură de linişte sufletească care să-i invite şi pe ceilalţi la a tăcea şi la a se ruga împreună cu Dumnezeu. Aşadar, dacă rugăciunea euharistică este pronunţată bine, incluse fiind şi necesarele momente de tăcere, dacă este rostită cu interioritate dar şi cu arta de a spune, s-ar putea vedea o îmbunătăţire. [...] Cred, de asemenea, că trebuie găsite prilejuri, în cadrul catehezei sau în cel al omiliei, de a explica cât mai bine credincioşilor rugăciunea euharistică, pentru ca poporul lui Dumnezeu să pătrundă înţelesurile acesteia şi astfel să îşi deschidă sufletul spre a trăi, cu toată fiinţa, momentele din Sfânta Liturghie ce urmează: Relatarea instituirii


Lumea Catholica, septembrie 2006

15

Euharistiei şi Consacrarea, Rugăciunea pentru cei vii şi pentru cei morţi, Rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu, Epicleza. Aşadar, cuvintele trebuie să fie rostite bine şi, de asemenea, este necesară o pregătire corespunzătoare; ministranţii trebuie să ştie bine ce au de făcut, iar lectorii trebuie să ştie să pronunţe corect; cât despre coruri şi cântece, acestea trebuie să fie, de asemenea, bine pregătite, iar altarul trebuie să fie frumos ornat. Toate aceste aspecte - chiar dacă multe dintre acestea sunt lucruri practice - ţin de acea "ars celebrandi" ("arta de a celebra") [...] şi care este arta de a intra în comuniune cu Dumnezeu. 7. DESPRE FIDELITATEA ÎN CADRUL PREOŢIEI, ASEMENEA FIDELITĂŢII ÎN CĂSĂTORIE Mulţi tineri amână căsătoria în biserică, temându-se de ceea ce este definitiv; ba mai mult, întârzie chiar să se căsătorească civil. În prezent, ireversibilitatea le pare multora, tineri şi chiar mai puţin tineri, ca o încătuşare ce contravine sensului de libertate, acesta constituind o dorinţă primordială. Apoi, văzând în jurul lor atâtea căsătorii falimentare, le este teamă de o asemenea nereuşită şi consideră că această formă juridică - cum privesc ei căsătoria - este o povară exterioară care sufocă iubirea. Trebuie, însă, clarificat faptul că Sacramentul Căsătoriei nu reprezintă o încătuşare juridică şi nici o povară ci, dimpotrivă, maxima frumuseţe a acestei uniuni stă tocmai în faptul că este definitivă, doar astfel iubirea dintre soţi putându-se împlini în toată splendoarea ei. [...] Chiar şi în perioadele de criză, îndurând momente care par de nesuportat, se deschid noi căi şi se face simţită o nouă frumuseţe a iubirii, căci o frumuseţe alcătuită doar din armonie nu este o adevărată frumuseţe. [...] O autentică frumuseţe are nevoie şi de contrast, căci întunericul şi lumina se completează. Şi strugurii, pentru a se coace, au nevoie nu doar de soare, ci şi de ploaie, nu doar de zi, ci şi de noapte. Chiar şi noi, preoţii, fie că suntem tineri sau adulţi, trebuie să învăţăm importanţa suferinţei, în perioadele de criză; trebuie să o suportăm, să o transcendem, căci doar aşa viaţa devine o adevărată bogăţie. Pentru mine


16

Lumea Catholica, septembrie 2006

are o valoare simbolică faptul că Mântuitorul poartă pentru totdeauna stigmatele. Expresie a unei suferinţe atroce şi a morţii, stigmatele sunt acum peceţi ale victoriei lui Cristos, ale splendorii biruinţei iubirii Sale pentru noi. Trebuie să acceptăm, fie în calitate de preoţi, fie în cea de soţi, necesitatea de a suporta perioadele dificile ale celui de lângă noi, acele momente de criză în care pare imposibil a mai sta împreună. Cei căsătoriţi trebuie să înveţe să meargă mai departe împreună, chiar şi în numele iubirii pentru copii, şi astfel să ajungă să se descopere din nou, să se iubească din nou, de data aceasta cu o iubire mult mai profundă şi mai autentică. Doar astfel, într-un parcurs lung, presărat cu suferinţe, iubirea se maturizează cu adevărat. Cred că noi, preoţii, putem chiar să învăţăm de la soţi, din suferinţele şi din sacrificiile lor. Deseori credem că doar celibatul este un sacrificiu dar, cunoscând sacrificiile persoanelor căsătorite - să ne gândim la copii, la problemele care se ivesc, la temeri, la suferinţe, la boli, la răzvrătiri dar şi la problemele din primii ani de căsătorie când, din pricina plânsului copiilor, soţii adună nenumărate nopţi albe - trebuie să învăţăm sacrificiul nostru de la ei, de la sacrificiile lor şi, împreună, să descoperim frumuseţea maturizării în mijlocul acestor jertfe şi, astfel, să lucrăm pentru mântuirea altora. [...] Rămâne foarte important pentru mine faptul că, în Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Efeseni, nunta lui Dumnezeu cu omenirea, prin întruparea lui Isus, se înfăptuieşte prin cruce, din care ia naştere Biserica, noua umanitate. Căsătoria creştină izvorăşte tocmai din această nuntă divină şi, cum spune Sfântul Paul, căsătoria este împlinirea sacramentală a ceea ce se înfăptuieşte în acest mare mister. Aşadar, trebuie să învăţăm din nou şi continuu această legătură dintre cruce şi splendoarea învierii, încadrându-ne în acest sacrament. Să ne rugăm Domnului, cerându-i să ne ajute în a vesti cât mai bine acest mister, în a-l trăi şi în a învăţa de la soţi felul în care îl trăiesc ei; să îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să trăim crucea pentru a putea cunoaşte, mai apoi, momentele fericite ale învierii.


Lumea Catholica, septembrie 2006

17

8. DESPRE SFÂNTUL FRANCISC "CEL CONVERTIT" Am auzit că aici, la Albano, a fost pusă în scenă o reprezentare a vieţii Sfântului Francisc. [...] Această modalitate poate fi instructivă, poate trezi setea de a înţelege şi de a cunoaşte cât mai bine contextul tradiţiei creştine în care s-a format acest sfânt, care a fost nu doar un pacifist şi un apărător al mediului înconjurător ci era, mai cu seamă, o persoană convertită. Am citit, cu mare plăcere, că Episcopul de Assisi, Mons. [Domenico] Sorrentino tocmai pentru a împiedica acest "abuz" legat de figura Sfântului Francisc de Assisi, cu ocazia împlinirii a opt sute de ani de la convertirea acestuia, intenţionează să instituie un "An al convertirii" pentru [...] a face să se înţeleagă ce înseamnă convertirea, punându-ne în legătură cu viaţa Sfântului Francisc, în încercarea de a căuta o cale care să dea o amplă viziune asupra vieţii unui convertit. Francisc a fost la început un tânăr uşuratic care a simţit, mai apoi, că nu îl mulţumea starea lui, viaţa pe care o ducea şi, auzind vocea lui Dumnezeu care-i cerea: "Reconstruieşte casa mea", a înţeles, încetul cu încetul, ce însemna să "construiască casa Domnului". *** Textul integral poate fi citit pe situl Vaticanului în limbile engleză, italiană şi franceză.


18

Lumea Catholica, septembrie 2006

Destinul nostru este eternitatea, nu timpul Autor: Wlodzimierz Redzioch Traducător: Oana Capan Sursa: Inside the Vatican Cardinalul George Cottier este unul dintre teologii de marcă ai Bisericii. El a fost unul dintre cei mai importanţi sfătuitori ai Papei timp de 15 ani, slujind până în decembrie anul trecut ca teolog al casei papale. În următorul interviu acordat publicaţiei "Inside the Vatican", prelatul abordează o serie largă de teme, de la homosexualitate la manipularea genetică a embrionilor umani şi a plantelor. Există puţine moduri mai potrivite de a pătrunde în mintea şi agenda unui Papă decât acela de a sta de vorbă cu unul dintre cei mai apropiaţi sfătuitori ai săi: în acest caz, Cardinalul Georges Cottier, care la 25 aprilie 2006 a împlinit 84 de ani. El ne vorbeşte în cele ce urmează despre cei 15 ani alături de Papa Ioan Paul al II-lea şi despre provocările care stau în faţa Papei Benedict al XVI-lea. Cardinalul Georges Cottier s-a născut în 1922, la Celigny, Elveţia. A intrat în Ordinul Dominican în anul 1945, la vârsta de 23 de ani, şi apoi a studiat la Fribourg şi Roma. A fost hirotonit preot la 2 iulie 1951, la Roma, după care a predat la Universităţile din Geneva şi Fribourg. În anii 1980 a colaborat de mai multe ori cu Cardinalul Joseph Ratzinger în cadrul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. S-a opus teologiei eliberării şi a avut un rol activ în pregătirea celui de-al doilea document al Vaticanului prin care aceasta era condamnată. Este membru al Comisiei Teologice Internaţionale şi a fost secretarul ei general începând din martie 1989. A fost numit teolog al casei papale în decembrie 1989. După ce a fost anunţat în anul 2003 că va fi creat


Lumea Catholica, septembrie 2006

19

Cardinal, a fost consacrat Arhiepiscop de titular de Tullia la 20 octombrie 2003, de către Cardinalul Schonborn, Arhiepiscop de Viena. A intrat în Colegiul Cardinalilor la 21 octombrie 2003. Deoarece împlinise deja vârsta de 80 de ani, numirea sa a fost un semn al marii stime pe care Papa Ioan Paul al II-lea i-o purta, şi al importantei contribuţii pe care el a aduso Bisericii. - Eminenţă, aţi fost teolog al casei papale timp de mulţi ani. Care au fost responsabilităţile Dvs în această funcţie? - Mi-am desfăşurat activitatea ca teolog al casei papale timp de 15 ani. Este o funcţie care datează din timpurile medievale. Încă de la început, teologul papal era ales din Ordinul Dominican. Sarcina teologilor s-a schimbat de-a lungul secolelor. Iniţial, ei conduceau cursuri de teologie pentru Cardinalii Curiei. În anii 1800, decizia în privinţa "imprimatur"ului (permisiunea ecleziastică pentru ca o lucrare să poată fi publicată) pentru toate cărţile tipărite în Roma îi aparţinea teologului pontifical. Astăzi, principala muncă este aceea de a citi, din perspectiva unui teolog, toate textele care sunt semnate sau citite de Papă. Este evident că Papa nu îşi scrie toate textele şi că are mulţi colaboratori care îl ajută în această sarcină. Aceşti colaboratori diferă în funcţie de tema abordată: tema ecumenismului este tratată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor; vizitele ad limina ale Episcopilor sunt pregătite de către Conferinţele Episcopale, Secretariatul de Stat şi Nunţii Apostolici; catehezele de la audienţele generale de miercurea de către o comisie ad hoc în funcţie de temă; etc. De aceea, trebuie avut grijă să nu existe ambiguităţi în texte. De asemenea, trebuie avut grijă ca textele să nu fie expuse pericolului manipulării jurnalistice (de exemplu prin citarea unei singure fraze în afara contextului). Încă ceva: trebuie să asigurăm existenţa unei anumite armonii în textele care vin din surse diferite - trebuie să unificăm limbajul lor. Suntem de asemenea atenţi la a asigura ca Papa să nu vorbească despre anumite subiecte care sunt dezbătute încă de către teologi, deoarece o afirmaţie pontificală ar închide discuţia. Se ştie că anumite subiecte sunt studiate de către Comisia Teologică Pontificală, şi astfel de studii necesită timp.


20

Lumea Catholica, septembrie 2006

- Aţi urmărit viaţa Bisericii Catolice dintr-o poziţie privilegiată. Cu ce probleme teologice s-a confruntat Biserica în aceşti ultimi 15 ani, la sfârşitul celui de-al doilea şi la începutul celui de-al treilea mileniu? - Cu multe probleme. Cincisprezece ani constituie un timp îndelungat în viaţa Bisericii. Îmi amintesc că la început, în prima parte a anilor 1990, se punea încă problema teologiei eliberării. Marxismul ajunsese să aibă o puternică influenţă asupra anumitor cercuri catolice din America Latină. Mai era problema inculturalizării, legată de dorinţa sublinierii unei anumite identităţi culturale, problemă ridicată de câţiva teologi din India. Apoi problema preoţiei pentru femei - Papa Ioan Paul al II-lea a trebuit să scrie un document pentru a pune capăt discuţiei. Au existat de asemenea problemele fundamentale asupra cărora Papa Ioan Paul al II-lea s-a concentrat încă de la început şi care au fost abordate în enciclica sa Veritatis Splendor (în opinia mea, cel mai important document al Papei Ioan Paul al II-lea), în cele trei enciclice ale sale pe tema doctrinei sociale, şi în documentele despre ecumenism. O altă enciclică foarte importantă a fost Fides et ratio (aş spune că, după Veritatis Splendor, acest document este al doilea "pilastru" al învăţăturii Papei Ioan Paul al II-lea). Deoarece înainte fusese profesor de filozofie, Papa Ioan Paul al II-lea a fost foarte atent la problemele ridicate în această enciclică. Mai apoi, la sfârşitul anilor 1990, activitatea Papei Ioan Paul al II-lea s-a concentrat pe pregătirea Jubileului Anului 2000. În mod evident, încă de la începutul pontificatului său, Papa a ştiut că va trebui să conducă Biserica în cel de-al treilea mileniu al creştinismului (aşa cum a profeţit Cardinalul Stefan Wyszyski în 1978, când Cardinalul Wojtyla a fost ales Succesor al lui Petru). Papa Ioan Paul al II-lea s-a implicat intens în acest sens. Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, care vorbea despre Anul Sfânt 2000, a fost un text foarte personal al Papei. În acea vreme conduceam comisia teologică jubiliară, care a pregătit două simpozioane, despre anti-iudaism şi despre Inchiziţie, pentru a face opinia publică creştină mai sensibilă la aceste teme. A fost un moment foarte important: Biserica a cerut iertare dar a şi iertat ofensele pe care le-a suferit.


Lumea Catholica, septembrie 2006

21

În ciuda sănătăţii sale precare, Papa Ioan Paul al II-lea a participat la întreg programul pe care l-a prevăzut pentru Anul Jubiliar. A făcut chiar şi pelerinajul în Ţara Sfântă. Anul Sfânt a aşezat Biserica într-o atitudine de rugăciune. Scrisorile Papei au subliniat de asemenea acest lucru: cea pe tema Rozariului (Rosarium Virginis Mariae) şi cele două pe tema Euharistiei (Ecclesia de Eucaristia şi Mane nobiscum Domine). Aş spune că şi moartea Sfântului Părinte trebuie văzută în lumina rugăciunii Bisericii. - Ultimele secole au fost martorele apariţiei mai multor ideologii antiumane periculoase, care până la urmă au eşuat. Astăzi Papa Benedict al XVI-lea atrage atenţia asupra unui alt pericol: relativismul. De ce este relativismul un pericol? - Relativismul înseamnă absenţa sau, în cazurile radicale, negarea oricărei referinţe la absolut sau la transcendent. Este o reacţie la totalitarism şi poate fi identificată cu un fel de liberalism şi individualism în care fiecare persoană judecă ce este bine şi rău. Astfel, izvorul normelor adevărului nu mai este Dumnezeu, ci omul însuşi. Nu mai există o viziune universală privind binele şi răul. Fiecare persoană are propriul său "adevăr" şi acesta este relativismul. Relativismul poate fi văzut în acţiune în dezbaterile din parlamentele din Europa şi America. A început cu problema avortului; acum priveşte forma căsătoriei... Rădăcinile individualismului se găsesc în perioada iluminismului, chiar dacă în iluminism exista încă o anumită idee privind legea naturală, care astăzi nu mai este prezentă. Mă întreb uneori dacă, dintr-un anumit punct de vedere, marxismul nu a fost o reacţie anti-liberală, adică o reacţie împotriva exceselor şi erorilor liberalismului. Deoarece marxismul s-a dovedit a nu fi soluţia potrivită pentru corectarea acestor erori, astăzi ne aflăm într-o situaţie şi mai negativă, fiind mai radicalizată. - Care ar trebui să fie răspunsul omenirii la această criză? - Trebuie să redescoperim semnificaţia persoanei umane. Papa Ioan Paul al II-lea a văzut cu claritate acest lucru. Fiinţa umană este o persoană. În viziunea creştină aceasta înseamnă că este creată după chipul lui Dumnezeu, are o valoare intrinsecă şi din acest motiv este transcendentă


22

Lumea Catholica, septembrie 2006

cu privire la lucrurile temporale. Destinul nostru este eternitatea, nu timpul. Dacă măsura finală este timpul, cădem în relativism. - Tehnologia modernă a produs remarcabile beneficii pentru calitatea vieţii umane, dar de asemenea a adus noi pericole. Avem capacitatea de a ne distruge cu bomba atomică. Există de asemenea încercări de a manipula însăşi viaţa, ca şi cum omul ar vrea să îl înlocuiască pe Creator. Ce are de spus teologia catolică cu privire la inseminarea artificială şi la experimentele genetice făcute pe embrioni umani sau chiar pe plante (hrana genetic modificată)? - Oamenii de ştiinţă încearcă să facă ceea ce pot cu mijloacele lor tehnologice, iar progresul ştiinţelor naturale a permis o dezvoltare tehnică spectaculoasă. Tehnologia în sine este însă "oarbă" şi trebuie să fie reglementată de etică. Ce se întâmplă dacă acest control lipseşte am putut vedea în timpul perioadei naziste. Germania era cea mai avansată ţară din Europa din punct de vedere tehnologic. Dar Germania a folosit această tehnologie pentru a provoca război, pentru a ucide, pentru a face experienţe medicale pe oameni... Repet: tehnologia nu are propria ei "lumină" pentru a o călăuzi. Etica este cea care trebuie să facă acest lucru, susţinând adevărata libertate a omului. Este o provocare enormă, deoarece tentaţia este mare, cu atât mai mult cu cât cunoaşterea înseamnă putere: cu cât cunoaştem mai mult, cu atât avem mai multă putere de a schimba şi manipula lumea. - Aceasta se întâmplă în cazul embrionilor umani? - Biserica învaţă că embrionul uman este din momentul conceperii lui o fiinţă umană şi deci nu poate fi subiectul unor astfel de experimente. Embrionul, chiar dacă nu poate fi văzut cu ochiul liber, nu este doar un conglomerat de celule, după cum insistă un anumit materialism, ci o persoană. O fiinţă umană nu poate fi la începutul vieţii sale o nonpersoană. - Acelaşi lucru este valabil pentru plante şi animale? - Nu. Plantele nu sunt persoane. Conform Bibliei, Dumnezeu i-a dat omului în administrare această lume. Aşadar, uneori manipularea genetică poate


Lumea Catholica, septembrie 2006

23

fi utilă. De exemplu, fermierii folosesc de inseminarea artificială pentru înmulţirea şeptelului, ceea ce este acceptabil. - Care sunt limitele acestui tip de intervenţie? - Problema este destul de delicată cu privire la plante. În primul rând, natura însăşi permite modificări. De exemplu, cultivatorii de plante au reuşit să încrucişeze portocalii cu mandarinele, sau perii cu caişii, şi nu există probleme. În cazul altor încrucişări transgenice, trebuie să se aibă grijă să nu se introducă factori care sunt dăunători omului, adică trebuie să se evalueze toate efectele colaterale. Pe scurt, cu aceste produse oamenii de ştiinţă trebuie să procedeze aşa cum fac cu medicamentele noi, care sunt supuse la teste foarte riguroase, mai întâi pe animale şi apoi pe oameni. Trebuie să fim foarte atenţi, dar de asemenea să continuăm studiul. Am sta de vorbă cu un om de ştiinţă care mi-a descris posibilitatea introducerii de proteine animale la anumite plante. Dacă aceste experimente vor reuşi şi nu vor fi dăunătoare omului, ar putea fi salvate vieţile a numeroşi oameni subnutriţi. Trebuie să spunem că un anumit tip de protecţie a mediului care respinge orice fel de intervenţie umană în acest domeniu şi se opune categoric oricărei modificări genetice a hranei nu reprezintă o ecologie creştină, ci mai degrabă o religie neo-păgână care divinizează natura. Adevărata ecologie respectă legile naturii, limitează consumarea resurselor care nu se refac de la sine şi se gândeşte la consecinţele acţiunilor noastre asupra generaţiile viitoare. Aceasta nu înseamnă însă respingerea oricăror intervenţii umane, inclusiv a celor care au obiective juste. - Din păcate, se pare adesea că scopurile cercetării genetice sunt pur financiare, şi nu idealul de a îmbunătăţi viaţa omului... - Este adevărat. De exemplu, anumite firme care produc seminţe modificate genetic nu le-au explicat agricultorilor că plantele ce cresc din aceste seminţe nu produc recolte fertile. Ceea ce înseamnă că în fiecare an aceştia trebuie să cumpere din nou seminţe. Este o foarte gravă înşelăciune în plasa căreia cad oamenii necunoscători.


24

Lumea Catholica, septembrie 2006

- Biserica este adesea acuzată în cercurile homosexuale că ar fi "homofobă". Recentul document al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică cu îndrumări pentru admiterea bărbaţilor la studii pentru preoţie este indicat ca un exemplu al acestei atitudini homofobe. Care este răspunsul Dvs? - Biserica învaţă că sexualitatea presupune o relaţie între două sexe, între un bărbat şi o femeie, între masculin şi feminin. Dacă nu este aşa, atunci avem de-a face cu o deviere de la sexualitate. Astăzi există o tendinţă de a afirma că sexualitatea în sine este ambivalentă, şi că homosexualitatea nu este diferită de heterosexualitate. Biserica nu poate accepta aşa ceva deoarece este împotriva proiectului fundamental al Creatorului. Persoanele care se găsesc în aceste situaţii sunt fiinţe umane care, din punct de vedere creştin, trebuie să facă tot ce pot pentru a se mântui. Biserica este convinsă că aceste persoane vor avea harurile necesare pentru a trăi virtutea castităţii. Faptul de a avea înclinaţii homosexuale poate crea probleme în relaţiile umane. De obicei relaţiile cu persoanele de sex opus pot fi dificile. Din acest motiv, consider că textul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică este foarte echilibrat. Documentul, în esenţă, spune trei lucruri: (1) persoanele care au tendinţe homosexuale profunde nu pot fi preoţi deoarece relaţiile lor, atât cu femeile cât şi cu bărbaţii, nu sunt suficient de libere; (2) persoanele cu tendinţe homosexuale ce nu sunt adânc înrădăcinate ci provin din experienţe negative, pot ieşi din această stare şi de aceea nu trebuie în mod necesar să fie excluse de la preoţie; şi (3) rolul foarte important al îndrumătorului spiritual, care este legat de promisiunea păstrării secretului, dar trebuie să facă tot posibilul pentru a-l ajuta pe tânăr să îşi înţeleagă problema şi ia decizii. Doresc să subliniez faptul că nimeni nu îşi poate da sieşi o vocaţie; o vocaţie presupune întotdeauna o chemare. Nu există "dreptul" la a deveni preot. - Sunt curios în legătură cu un lucru. Învăţătura islamică şi iudaică cu privire la homosexualitate este similară cu învăţătura Bisericii Catolice. De ce atunci mişcările de susţinere a homosexualităţii din lumea întreagă îşi îndreaptă toate atacurile doar asupra Bisericii? De exemplu vedem în marşurile homosexualilor demonstranţi îmbrăcaţi ca preoţi, călugări, călugăriţe, pentru a-şi bate joc de Biserică...


Lumea Catholica, septembrie 2006

25

- Catolicul care deschide Biblia citeşte că Dumnezeu a creat omul după chipul său, bărbat şi femeie i-a creat. Există deci aici o viziune pozitivă asupra sexualităţii. Planul lui Dumnezeu presupune bărbaţi şi femei cu vocaţia de a transmite viaţa şi de a-şi creşte copiii. Aceasta este şi viziunea iudaică (cred că un rabin ar vorbi la fel ca mine) şi viziunea islamică, ce a venit după iudaism şi creştinism. - Cardinalul Ratzinger, în meditaţiile sale pentru Calea Crucii din martie 2005 de la Coloseum, în textul pentru a noua staţiune vorbea despre "murdăria" din interiorul Bisericii lui Cristos, despre trădarea lui Cristos de către proprii Săi discipoli şi despre suferinţele provocate lui Cristos de creştini. Unii spun chiar că acum Biserica se confruntă mai mult cu duşmanii din interiorul ei - aşa numiţii "catolici anti-catolici" - decât cu cei din exteriorul ei. Cum aţi comenta această idee? - Biserica este sfântă, dar este formată din păcătoşi. Cu toţii suntem păcătoşi şi avem nevoie de răscumpărarea lui Cristos şi de convertire. Au existat întotdeauna acte imorale comise de creştini. Păcatele clerului roman din timpul Renaşterii au provocat un scandal general. Trebuie să luptăm mereu împotriva unor astfel de comportamente scandaloase, ce au existat şi vor mai exista: aceasta este obligaţia celor ce deţin autoritatea în Biserică. Din păcate, există catolici care nu acceptă învăţătura Bisericii şi morala catolică. Nu trebuie să ascundem faptul că unele grupuri sunt împotriva Magisteriului şi poartă un război deschis. Cardinalul Ratzinger, ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cunoştea bine luptele acestor catolici împotriva Magisteriului. Această opoziţie din sânul Bisericii este într-un fel rezultatul crizei post-conciliare. Un catolic trebuie să aibă simţul, aş spune eu, al ascultării faţă de învăţătura Bisericii. - Problema este că cercurile de dizidenţi catolici se bucură de o mare simpatie în faţa presei... - Nu trebuie să ne surprindă prea mult acest lucru. Este de ajuns să citim Noul Testament şi Apocalipsul. Isus nu a promis pace Bisericii Lui; dimpotrivă, a vestit vărsare de sânge şi persecuţie. Biserica lui Isus Cristos este şi va rămâne mereu un semn de contradicţie. De aceea, nu


26

Lumea Catholica, septembrie 2006

trebuie să fim surprinşi că mărturia creştină merge mereu împotriva a ceea ce Sf. Ioan numea "lumea". Aceasta s-a întâmplat în toate epocile istoriei. - În viziunea Dvs, care sunt provocările la care va trebui să facă faţă Biserica în următoarele decenii? - Este dificil să prevezi toate provocările. Cu siguranţă deschiderea Asiei către lume este şi pentru Biserică o mare provocare, o provocare la evanghelizare. O altă provocare este relaţia dificilă cu islamul. Islamul are valori pozitive, dar nu se înscrie în linia Evangheliei. Problema cu lumea islamică este controlarea violenţei. Musulmanii sunt fără apărare în faţa mişcărilor lor extremiste şi fundamentaliste violente. Apoi sunt problemele legate de lectura ştiinţifică a Coranului (metoda exegezei istorico-critice este aproape necunoscută în rândul musulmanilor) şi poziţia socială a femeilor. - Cardinalul Walter Kasper a mai subliniat un alt aspect al islamului: pretenţia de a fi o religie universală, ceea ce înseamnă, printre altele, că doreşte să ia locul creştinismului... - Musulmanii spun: noi am venit după iudaism şi creştinism, de aceea religia noastră este cea mai bună. Chiar şi cei mai neinstruiţi musulmani cred acest lucru. De aceea relaţiile cu islamismul vor fi foarte dificile. - Acestea sunt problemele "externe". Dar cele interne? - Cred că cea mai mare problemă cu care se confruntă astăzi Biserica este ignoranţa religioasă a credincioşilor. Această ignoranţă este răspunzătoare, printre altele, de răspândirea sectelor, în special în America Latină şi în Africa. De aceea publicarea marelui Catehism al Bisericii Catolice şi a Compendiului Catehismului este o contribuţie foarte importantă a Papei Ioan Paul al II-lea în lupta împotriva acestei ignoranţe. - Doresc să închei conversaţia noastră punând tulburătoarea întrebare a lui Isus: Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?


Lumea Catholica, septembrie 2006

27

- Este o întrebare cu adevărat tulburătoare, dar Isus a spus de asemenea: voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. Istoria Bisericii este o istorie de încercări şi persecuţii, dar şi de convertiri. Există multe probleme, precum pierderea credinţei în multe ţări cu o veche tradiţie catolică, dar în acelaşi timp vedem înflorirea credinţei în fostele ţări de misiune. Parafrazându-l pe Pascal, putem spune că noi catolicii ne aflăm în corabia ce navighează în mijlocul furtunii, dar avem promisiunea Domnului că barca Bisericii nu se va scufunda vreodată.


28

Lumea Catholica, septembrie 2006

Sondaje la INTC: profilul creştin al tinerilor Autor: Lumea Catholica - Domnule Emanuel Cosmovici, anul acesta, pentru a doua oară, la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, desfăşurată la Şumuleu-Ciuc în perioada 23-27 august 2006, aţi efectuat un sondaj de "evaluare a profilului creştin al tinerilor". Vă rugăm să ne faceţi un istoric al ideii acestui sondaj, explicându-ne totodată care sunt principalele obiective urmărite. - Da, există o istorie. Totul a pornit în anul 2003 de la un tânăr catolic, masterand la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii din Geneva, Paul Cosmovici. El era în căutarea unei idei pentru o lucrare. L-a informat pe profesorul său, Jean-Paul Bronckart, că există o întrunire a tinerilor catolici din România, ce urma să se desfăşoare în acel an la Oradea, între 6-10 august 2003. "Poate poţi face o lucrare în legătură cu această întâlnire", i-a spus profesorul. În scurt timp, Paul a construit ideea realizării unui chestionar prin care ar fi putut avea acces simultan la foarte mulţi tineri. A urmat o intensă perioadă de contacte diplomatice. Paul i-a prezentat ideea PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea. Îşi aminteşte şi astăzi cum îl suna pe mobil, de pe culoarele facultăţii, sau cum îi scria emailuri explicative. PS Virgil a fost favorabil ideii şi, după câteva etape necesare, s-a realizat acordul care reunea aprobările Episcopului locului din Oradea şi al Universităţii din Geneva. Chestionarul a fost realizat în colaborare cu fratele lui, Ion Cosmovici, astăzi cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. După ce şi-a format o echipă, şi aflându-se în permanentă legătură cu Paul, Ion a parcurs, timp de 3 luni, pe internet, tot ce a putut


Lumea Catholica, septembrie 2006

29

găsi ca sondaj creştin. A fost o muncă foarte laborioasă. Pe setul de întrebări proiectate de Paul pentru lucrarea sa, Ion a adăugat alte întrebări în speranţa că vor fi utile Bisericii în ţară, dar şi altor tipuri de cercetări. În ceea ce mă priveşte, ca membru al aceleiaşi familii, am cerut lui Ion să adauge şi întrebări pe temele pro-vita / pro-familia, în concordanţă cu ceea ce ştiam din practica predării metodelor naturale şi din lucrul la traducerea cărţii Iubire şi responsabilitate, scrisă de Episcopul Karol Wojty³a. Au fost multe detalii care puteau pune în pericol proiectul, chiar şi în ultima clipă. De exemplu, se distribuise chestionarul, iar sute de tineri nu aveau pix. Mai mulţi cercetaşi francezi, oaspeţi la INTC, au alergat pe străzile oraşului şi s-au întors cu pixuri. Înainte de sondaj, tinerii de la INTC Oradea au fost anunţaţi de două ori în mod public de faptul că urma să aibă loc un sondaj. A avut loc şi o prezentare în faţa animatorilor. Când animatorii au înţeles că e vorba de o cercetare care ar putea fi utilă Bisericii, au spus cu entuziasm: "Atunci îl facem!" Încă de la Oradea s-a reliefat un fenomen impresionant: interesul cu care au completat cei 1.376 de tineri chestionarele. Personal, nu am fost de faţă. Mi s-a povestit doar. Toţi tinerii au stat aplecaţi asupra paginilor şi le-au completat în tăcere. A fost un moment de har. Într-un asemenea cadru simţi că nu eşti singur, că sunt mulţi alţii cu aceleaşi idealuri ca tine. Simţi că răspunsul tău va folosi la ceva. Te simţi înălţat şi înalţi şi pe ceilalţi. La sfârşit, tinerii doreau să afle când se vor da rezultatele. Spuneau că nimeni nu le pusese asemenea întrebări, nici măcar îndrumătorii lor spirituali. "Diamantul" chestionarului a fost întrebarea: "Viaţa ta are un sens?" Răspunsurile posibile au fost: 1. Da; 2. Nu; 3. Nu cred; 4. Nu ştiu şi nu mă interesează; 5. Nu ştiu şi caut în continuare; 6. Nu ştiu; 7. Alt răspuns. După cum se vede, această întrebare nu se referă la fericirea utilitaristă, la suma satisfacţiei, la călătorii în lume, la succes. Tinerii au înţeles-o imediat. E o sinteză a echilibrului interior. Pe parcursul cercetării urma să descoperim că, în anumite condiţii, 28%, şi chiar 39,4% dintre fetele catolice, având între 16 şi 24 de ani, răspund că nu ştiu dacă viaţa are sens


30

Lumea Catholica, septembrie 2006

(detalii în rezumatul sau raportul complet al sondajului). Am păstrat această întrebare neschimbată şi la sondajul din 2006 de la Şumuleu. Ce obiective a urmărit acest sondaj? Nu vorbim de lucrarea lui Paul, care s-a desfăşurat conform planului acceptat la Universitatea din Geneva. Vorbim de cercetarea pe care echipa, de-acum constituită în jurul întregii familii a lui Paul, o vedea ca folosind Bisericii, dar şi tinerilor înşişi. Nu putem spune că ne era foarte clar, de la început, unde vom ajunge cu rezultatele. Speram să putem explora lumea sprituală, lumea credinţei, a trăirii morale. Aveam alături o altă echipă entuziastă, de studenţi ai Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti. Ei au realizat structura bazei de date Access şi tot ei au implementat chestionarele în baza de date. Pentru cercetarea efectivă, şeful anului IV al Facultăţii de Sociologie, Alexandru Duşa, a lucrat alături de mine timp de 6 luni, aproape seară de seară. El mânuia cu uşurinţă programul sociologic american SPSS. Avea o bună experienţă, în urma lucrărilor la care colaborase cu profesorii lui. De asemenea, avea o impresionantă disponibilitate pentru a descoperi creştinismul (catolic şi ortodox). Devenise expert în interpretarea profilului creştin al unui tânăr. Îmi aduc aminte că era vizibil întristat când vedea că se practică factorii negativi. În ceea ce mă priveşte, aduceam o bună experienţă în structurarea bazelor de date. Lucrasem în acest domeniu ca cercetător la un institut de calculatoare din Bucureşti, la ITC. Cred că realizarea sondajelor de la INTC este o noutate absolută pentru Biserică în România. Mai întâi prin numărul mare de tineri care au răspuns. Apoi prin contextul de libertate în care a avut loc o asemenea întâlnire. Şi în trecut au avut loc mari pelerinaje. Episcopul Iuliu Hossu menţionează în memoriile sale cifra de 50.000 de participanţi la pelerinajul de la Nicula, din 15 august 1948. Dar atunci nu exista tehnica de calcul, nu exista această practică. Pe Episcopul Ioan Suciu "îl preocupa mult ce şi cum gândesc tinerii, cum trăiesc, ce preocupări au...", spune într-un interviu Maria Bărbat, verişoara Episcopului. A urmat apoi comunismul, când o asemenea întâlnire, dar şi un asemenea sondaj, ar fi fost de neimaginat.


Lumea Catholica, septembrie 2006

31

Alt aspect de noutate. Sondajele publicate pe internet se limitează la a prezenta felul în care s-a răspuns la fiecare întrebare în parte. Noi am încercat să mergem mai departe. Am construit un model al profilului creştin, pe baza căruia am încercat să evidenţiem factorii care îmbunătăţesc acest profil şi factorii care îl coboară. Am încercat să identificăm pericolele care îl pândesc pe un tânăr. Am reuşit în final să "vedem" ceea ce generaţiile dinaintea noastră nu au putut vedea. Să luăm un exemplu: poţi întâlni un om deosebit, un sfânt, poţi cunoaşte mai mulţi asemenea oameni, dar fără instrumentul statisticii nu poţi stabili efectul pe care îl au îndrumătorii spirituali, când e vorba de sute şi mii de tineri. Nu e numai o chestiune cantitativă; statistica mai calculează şi anumiţi coeficienţi care evaluează dacă cifrele rezultate sunt statistic semnificative, adică dacă ele se vor repeta în orice altă populaţie asemănătoare celei care a răspuns la sondaj. Mai există un aspect de noutate: cercetarea aceasta a fost făcută de creştini, de catolici. Am vorbit noi despre noi. Nu am aşteptat să ne descrie alţii cu instrumente şi concepte care nu ne reprezintă. Şi aceasta e o formă de manipulare a zilelor noastre: să ne spună alţii cât de mult semănăm cu natura, dacă se poate chiar cu regnul animal. Dar, după cum a explicat Papa Ioan Paul al II-lea în audienţa generală din 6 decembrie 1978, noi ne asemănăm mai mult cu Dumnezeu decât cu natura. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aici vine şi demnitatea persoanei. - Până acum aşadar aţi efectuat sondajul de două ori: la ediţiile din 2003 şi din 2006 ale Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic. De ce aţi ales aceste contexte? - Am arătat deja că s-a pornit providenţial de la Oradea. Omeneşte, putem vorbi de o întâmplare: acolo erau strânşi mulţi tineri. Astăzi citim altfel lucrurile. Ei nu erau strânşi oricum. Erau veniţi în căutarea unor convingeri şi pentru aprofundarea vieţii lor spirituale. Fiind atât de mulţi, ei au avut sentimentul utilităţii efortului lor


32

Lumea Catholica, septembrie 2006

de completare a chestionarelor. De asemenea, au avut sentimentul anonimatului. S-au aflat acolo alături de păstorii lor, au văzut că există aprobarea episcopatului pentru sondaj. Sondajul "s-a aşezat" pe o sărbătoare a Bisericii. El nu putea avea loc fără această sărbătoare. La Oradea aprobarea a fost dată în primul rând de PS Virgil Bercea, responsabil cu pastoraţia tinerilor în Conferinţa Episcopilor Catolici din România. Mă gândesc că a existat un oarecare risc: s-ar fi putut ca echipa sondajului să nu fie la înălţimea aşteptărilor. Episcopul îl cunoştea însă pe Paul ca şef cercetaş, cunoştea "Cercetaşii Munţilor" din Oradea, cărora le dăduse în sarcină organizarea întâlnirii. La fel de favorabil, în cazul sondajului INTC de la Şumuleu-Ciuc, a fost IPS György Jakubinyi, Arhiepiscop de Alba-Iulia, Episcopul locului la Şumuleu-Ciuc. De o deschidere maximă a dat dovadă întreaga echipă organizatoare de la Şumuleu: Oficiul Arhidiecezan pentru Tineret Alba-Iulia, cu sediul în Braşov. Menţionez doar câteva nume: părintele dr. Nagy-György Attila, sora Silvia Bereczky, dra Edit Focze. Ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca sondajul să se desfăşoare în bune condiţii. Între sondajul de la Oradea şi cel de la Şumuleu-Ciuc există o legătură strânsă, cel de la Şumuleu-Ciuc fiind o aprofundare a celui de la Oradea. Mai exact, rezultatele de la Oradea ne-au arătat care sunt pistele valoroase de cercetare. Am menţinut, de aceea, întrebările respective pentru a urmări o evoluţie în timp. Am încercat, de asemenea, să detaliem aspecte care s-au dovedit nevralgice. De exemplu, am dorit să aflăm ce rol a avut familia în formarea tânărului, deoarece la Oradea a reieşit că familia nu mai poate asigura o bună formare creştină. Văzând, de asemenea, cât este de importantă cateheza şi îndrumătorul spiritual, ca "factori" care favorizează îmbunătăţirea profilului creştin, ne-am concentrat cu mai multă insistenţă asupra acestor subiecte. Am mai dorit să vedem de ce rămân unii tineri izolaţi, de ce rămân în afara asociaţiilor creştine. La Valencia, Papa Benedict al XVI-lea a arătat că, mai ales în mediul urban, comunitatea eclezială are responsabilitatea să însoţească, să încurajeze şi să ofere o adevărată hrană spirituală familiilor, mai ales în încercări sau în momentele critice. Sau, descoperind rolul decisiv pe care îl are răspunsul: "Da, sunt de acord cu contracepţia"


Lumea Catholica, septembrie 2006

33

asupra sensului însuşi al vieţii la fete, am analizat mai în amănunţime diverse aspecte ale moralităţii creştine. Pentru pregătirea şi organizarea sondajului de la Şumuleu-Ciuc şi-au asumat responsabilitatea Andrei Cosmovici (din partea Asociaţiei Programele Bunavestire), precum şi Codruţa Fernea (din partea ASTRU). La construirea noului chestionar am fost ajutat de 16 tineri. Am consultat pe părintele Iosif Imbrişcă de la parohia catolică Sf. Tereza, pe părintele Mihai Mărtinaş de la parohia catolică Sf. Petru şi Paul, precum şi pe sora asumpţionistă Felicia, toţi din Bucureşti, care ne-au răspuns mereu cu mare solicitiudine. Aş menţiona aici că am primit multe idei pentru construirea noilor întrebări de la Cristina Buşcă, o tânără ortodoxă, mamă a 4 copii. La desfăşurarea sondajului la Şumuleu s-au implicat aproape 35 de tineri din Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Ne-am propus ca întrebările din chestionarul de la Şumuleu să aibă şi o orientare formatoare. Mai exact, am încercat să oferim, la toate întrebările, atât variante de răspuns ale "lumii", cât şi variante conţinând motivaţii raţionale în sprijinul poziţiei Bisericii. Prin aceasta noi am dat tinerilor ocazia de a vedea şi care ar fi fost răspunsurile corecte, în caz că ei ar fi optat pentru răspunsuri cu probleme. De fapt, chiar se indică în literatura de specialitate ca variantele de răspunsuri dintr-un chestionar să fie echilibrate, adică să reprezinte opţiuni opuse. De asemenea, este cunoscut faptul că un chestionar autoadministrat, ca acela de la Oradea şi Şumuleu, are şi o puternică componentă de învăţare. La Şumuleu-Ciuc a mai existat o premieră. A fost vorba de un sondaj simultan în două culturi. Au fost tipărite 1200 de chestionare în limba română şi 1000 chestionare, cu acelaşi conţinut, în limba maghiară. Traducerea în maghiară a fost asigurată de părintele Orbán László, de la Biserica Piariştilor din Cluj şi de dna Marta Bodo, redactor şef al ziarului catolic de limbă maghiară al Arhidiecezei de Alba-Iulia. Am fost foarte impresionaţi să vedem cum arată chestionarele în maghiară. De fapt, toată întâlnirea de la Şumuleu a pledat convingător pentru recunoaşterea diferenţei celuilalt. Personal, consider că lucrurile s-au desfăşurat foarte bine. Şi la Şumuleu s-a repetat fenomenul extraordinar al completării în tăcere, în deplină concentrare, a chestionarelor. Cred că a fost o confruntare între tineri şi întrebările centrale ale vieţii, în cadrul larg,


34

Lumea Catholica, septembrie 2006

spiritual, oferit de INTC. A fost un moment solemn de afirmare a credinţei lor. - Ce muncă presupune prelucrarea datelor? Cum le-aţi fructificat până acum şi cum le veţi fructifica mai departe? - Chestionarele de la Şumuleu-Ciuc au fost numerotate, aceasta fiind singura lor identificare. Va urma aceeaşi procedură pe care am descris-o mai sus, când am vorbit de Oradea. Un rol decisiv îl va avea acum Marian Vasile, asistent la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti. El are un trecut de câţiva ani de colaborare cu Asociaţia Programele Bunavestire şi a luat parte în 2003 la prelucrarea primului sondaj INTC. Vom obţine mai întâi primele corelaţii statistic semnificative între diversele răspunsuri din chestionar. Altfel spus: statistica va verifica dacă legătura între un răspuns şi alt răspuns din chestionar se va menţine în orice populaţie asemănătoare celei de la Şumuleu. Într-un asemenea caz, vom putea emite unele ipoteze explicative. Corelaţiile statistic semnificative nu sunt întâmplătoare. Dacă cercetătorul cunoaşte bine domeniul pe care îl studiază şi dacă are în vedere o teorie consistentă, ipotezele sale pot fi foarte aproape de realitate. Va urma cercetarea cea mai delicată, cum a fost cazul la Oradea, când neam propus să descoperim factorii care duc la pierderea sensului vieţii. Construirea bazei de la Oradea a durat 2 luni. Cercetarea efectivă a durat 6 luni. Redactarea rezultatelor a mai durat câteva luni. Sperăm că tot acest proces va dura mai puţin pentru Şumuleu. De această dată avem o experienţă câştigată, nu vom mai căuta corelaţii semnificative prin tatonări succesive. Vom înainta mult mai repede. Difuzarea rezultatelor sondajului de la Oradea nu a beneficiat de interesul mass-mediei catolice. Poate pentru faptul că există o dificultate şi o reţinere iniţială în citirea graficelor. Dar, după o scurtă familiarizare, toţi cei interesaţi au intrat direct în miezul problemelor. Am prezentat sondajul în cadrul câtorva conferinţe. Auditoriul a fost întotdeauna entuziasmat la aflarea rezultatelor. Fie că era vorba de adulţi sau de tineri. Aprecierea explicită a venit din partea unor Episcopi, a unor preoţi, a unor călugări şi călugăriţe.


Lumea Catholica, septembrie 2006

35

Aş aminti prezentarea de la Traian, din anul 2004, în faţa superiorilor majori ai ordinelor religioase. Călugării au primit confirmarea rolului important pe care îl au în formarea creştină a tinerilor. Au fost impresionaţi să vadă pe grafice că pot acoperi cu succes domeniul de formare morală, acolo unde, conform rezultatelor statisticii, cateheza parohială nu face faţă. Iar această formare este esenţială pentru păstrarea sensului vieţii la fete, conform aceleiaşi statistici. De aici, se poate trage concluzia că ar fi nevoie de cât mai mulţi îndrumători spirituali. Conferinţa Episcopilor Catolici a fost informată de către PS Virgil privitor la sondajele INTC. Noi am pus rezultatele sondajului de la Oradea pe situl www.culturapersoanei.ro. - Cât de reprezentative sunt sondajele? - Rezultatele sondajului din 2003 sunt reprezentative pentru catolicii "activi în parohiile lor" (care au venit din 200 de localităţi la INTC Oradea) şi pentru oricare catolic asemenea lor. Tinerii care au venit la Oradea sunt foarte practicanţi (92% merg săptămânal la Liturghie). În jur de 40% dintre ei sunt sau au fost responsabili de asociaţii creştine, între 54% şi 60% dintre ei afirmă că au îndrumători spirituali. Prin faptul că a fost vorba de o populaţie educată, practicantă, cu un înalt grad de sensibilitate morală, au fost mai uşor vizibile efectele pozitive sau negative ale diverşilor factori asupra profilului creştin şi, până la urmă, asupra sensului vieţii lor. Aş vrea să insist puţin. Există un grafic în care s-a putut identifica ceea ce s-ar putea numi: "depravarea morală", adică pierderea sensibilităţii morale. Tinerii din această grupă, care practică intens "mersul des la discotecă" sau "vizionarea îndelungată a TV" (factori negativi pentru profilul creştin) nu se mai înscriu pe curba normală, graficul respectiv prezentând o aberaţie evidentă în ceea ce-i priveşte. Ei nu mai apreciază viaţa aşa cum o fac ceilalţi. Dacă am fi avut numai tineri cu probleme, nu mai puteam face multe din descoperirile acestui sondaj. La Oradea au completat chestionare şi 215 tineri ortodocşi. Uneori ei au fost integraţi în masa celorlalţi tineri, alteori i-am studiat separat sau comparativ cu catolicii.


36

Lumea Catholica, septembrie 2006

- Aţi stabilit deci un "profil" al tânărului. Ce spune el despre viaţa spirituală a tânărului catolic? - "Profilul creştin" poate fi văzut ca un tabel care conţine date cum ar fi: cât de des merge tânărul la Liturghie, cât de des se spovedeşte, se împărtăşeşte, dacă afirmă credinţa, dacă se roagă, dacă respinge formele moderne de neopăgânism (reîncarnarea, chiar horoscopul) ce crede despre avort, contracepţie, divorţ, relaţiile sexuale premaritale, metodele naturale de reglare a naşterilor ş.a. Pentru desfăşurarea cercetării s-a folosit un concept cunoscut în sociologie: fixarea în mod convenţional a unui "tip ideal" de profil creştin, urmând să se descopere factorii care produc o "deviere" de la tipul ideal. Profilul creştin "ideal" a fost stabilit (convenţional, pentru cercetare) astfel: liturghie cel puţin săptămânală, spovadă cel puţin rar, împărtăşanie săptămânală, rugăciune zilnică, cunoaşterea şi afirmarea unor articole fundamentale ale credinţei, respingerea reîncarnării, respingerea relaţiilor sexuale premaritale, respingerea contracepţiei, o poziţie corectă pro-vita / pro-familia, adoptarea metodelor naturale de reglare a naşterilor în viitoarea familie. Răspunsul bazei a fost că numai 4% dintre catolici se integrează în "tipul ideal". Împărtăşania săptămânală redusă (40% din catolici se împărtăşesc săptămânal) şi poziţia morală nesigură (28% din tineri răspund corect la întrebările pro-vita / pro-familia) sunt cauza reducerii atât de dramatice a procentajului catolicilor de "tip ideal". Este adevărat că pentru a răspunde corect, şi deci pentru a respecta toate cerinţele morale, se cere de la tineri un adevărat eroism, greu de atins în condiţiile presiunii sociale de azi. Un procentaj de 4% pentru eroism devine foarte semnificativ! Situaţia ar mai putea fi interpretată şi în sensul că există o mare "cerere" de viaţă religioasă şi o "ofertă" relativ redusă pe linia formării morale. Sau, altfel, că nu e uşor să faci binele! Statistica nu poate vedea prin câteva cifre bogăţia vieţii spirituale a mii de tineri, pentru că fiecare persoană este un univers unic. Dar am arătat deja


Lumea Catholica, septembrie 2006

37

că ea ne poate da adevărate îndrumări, ea poate identifica factorii care sprijină sau împiedică perfecţionarea vieţii noastre spirituale. Reluăm câteva exemple: •

Dacă tinerii au îndrumător spiritual sau dacă merg la cateheză, procentul celor care dau răspunsuri corecte creşte pentru fiecare parametru al profilului creştin. Dacă fetele sunt de acord cu principiul contracepţiei (nu e vorba de practicarea ca atare, ci de un acord) ele riscă să treacă în grupul celor care nu ştiu dacă viaţa are sens. Atât la fete, cât şi la băieţi, creşte procentul celor care au sensul vieţii, dacă sunt de acord cu metodele naturale de reglare a naşterilor sau dacă resping relaţiile sexuale premaritale.

În spatele răspunsurilor: NU, contracepţiei; NU, relaţiilor sexuale premaritale; DA, metodelor naturale, se ascunde respectul pentru demnitatea persoanei umane (chiar dacă tinerii nu realizează acest lucru). Aşadar, concluzia cea mai generală a sondajului de la Oradea este aceea că dacă un tânăr pierde respectul pentru demnitatea persoanei umane, el riscă să-şi piardă propriul sens al vieţii. Acesta este un rezultat "strategic" al sondajului de la INTC Oradea. El confirmă analiza filozofică personalistă a Papei Ioan Paul al II-lea. El confirmă poziţia Bisericii, atât de criticată de mulţi creştini din Europa. Rezultatul acesta va fi confirmat în România atâta timp cât tinerii noştri nu vor practica răul. După aceea, nu se ştie dacă "luminiţa" de salvare din ei nu se va stinge şi dacă ei vor mai vedea lucrurile clar. - Care sunt elementele ne-creştine care se îmbină, şi în ce procent, cu elementele creştine din profil? - Există un grafic care arată procentajul, pe regiuni geografice, al tinerilor care sunt siguri că nu există reîncarnare. Astfel: între 45% şi 50% dintre tinerii din Ardeal, Maramureş, Crişana şi Muntenia susţin că nu există reîncarnare. În Banat cifra e mai bună: 55,7%, iar în Moldova, cea mai bună: 62,3%. Alte cifre: 30% dintre tinerii din Muntenia cred că există sau s-ar putea să existe - reîncarnare. În Moldova, doar 7% dintre tineri cred acelaşi lucru.


38

Lumea Catholica, septembrie 2006

- Ce sfaturi concrete pentru pastoraţie se evidenţiază? - Pentru pastoraţia imediată, după Oradea, un preot are la dispoziţie un chestionar de auto-control pentru tineri, care cuprinde chestiuni esenţiale foarte precise, ce pot influenţa întreaga viaţă spirituală. Ilustrăm câteva din aceste întrebări: • • • • • • • • • • • •

Ai îndrumător spiritual? Încerci să te împărtăşeşti la fiecare Liturghie? Te rogi în timpul zilei? Mergi la cateheză? Stai mult la TV? Mergi des la discotecă? Asculţi muzică rave, rap, rock? Eşti de acord cu contracepţia? Urmările sunt foarte complexe! Eşti de acord cu metodele naturale de reglare a naşterilor? Eşti gata să respingi relaţiile premaritale? Există o persoană pe care ai putea-o considera modelul tău de viaţă? Viaţa ta are un sens?

Poate că lucrurile acestea erau cunoscute şi mai de mult. Dar acum ele au prestigiul de a fi rezultat din înseşi răspunsurile tinerilor. Sunt într-un fel proprietatea lor. - Dacă ar fi să trageţi nişte concluzii la concluziile sondajului, care ar fi acestea? - Să recapitulăm mai întâi care sunt concluziile sondajului. 1. Sondajul oferă un tablou de ansamblu al unei generaţii, pe planul practicii religioase şi pe planul moralităţii. 2. El identifică adevărate instrumente pastorale, precum şi anumite pericole la care sunt supuşi tinerii din România în anul 2003. 3. Cercetarea statistică a putut proba experimental adevărul poziţiei Bisericii privitor la morala conjugală şi familială.


Lumea Catholica, septembrie 2006

39

Concluzii la concluzii: cred că este un mare har şi o cinste pentru noi faptul că, prin răspunsurile tinerilor noştri, o ştiinţă experimentală, statistica, a putut demonstra importanţa respectării demnităţii persoanei umane. Prin aceasta suntem încurajaţi şi impulsionaţi să nu abdicăm de la misiunea de a afirma şi de a răspândi învăţătura Bisericii. Pe situl www.culturapersoanei.ro sunt afişate majoritatea graficelor de la sondajul INTC Oradea, inclusiv un text de prezentare detaliat şi unul rezumat. Aceste grafice ar trebui luate în considerare. Ele reprezintă un material brut. Din studiul lor s-ar putea dezvolta noi direcţii de acţiune pastorală. Concluziile respective ar trebui publicate şi răspândite. Credem că rezultatele unor asemenea sondaje privesc întreaga Biserică.


40

Lumea Catholica, septembrie 2006

În căutarea fericirii Autor: Zenit Traducător: Claudia Prăjescu Sursa: Zenit, iulie 2006 Cercetări recente despre străvechea căutare a fericirii confirmă opinia că bogăţia materială în sine nu aduce satisfacţie durabilă. Un articol recent din cotidianul Science a afirmat că este iluzoriu a crede că un venit ridicat aduce automat fericire. Pe 3 iulie 2006, Washington Post a relatat despre studiul din Science în care cercetătorii au concluzionat că persoanele cu un venit peste mediu abia dacă sunt mai fericiţi decât ceilalţi şi tind să fie mai tensionaţi. "Oamenii exagerează cu mult impactul pe care veniturile mai mari le-ar avea asupra bunăstării lor subiective", a spus Alan Krueger, profesor de economie şi relaţii publice la Universitatea Princeton şi unul dintre autorii studiului. Conform publicaţiei Washington Post, o multitudine de date din ultimii ani arată că odată ce averea personală depăşeşte 12.000$ pe an, mai mulţi bani practic nu produc nici o creştere a satisfacţiei de viaţă. La sfârşitul lunii iunie a acestui an, cercetătorii au publicat un studiu care indică Islanda ca fiind ţara cu cei mai fericiţi oameni, urmată de Australia. Informaţii despre acest studiu, realizat de economiştii Andrew Leigh, de la Universitatea Naţională Australiană, şi Justin Wolfers, de la Universitatea Wharton din Pennsylvania, au fost publicate într-un ziar australian, Adelaide Advertiser, pe 28 iunie. Leigh a spus că, în timp ce cercetările arată că majoritatea naţiunilor dezvoltate se bucură în general de un nivel ridicat de fericire, chestionarele relevă faptul că oamenii din unele ţări relativ puţin dezvoltate sunt mai fericiţi decât cei din lumea dezvoltată. Mexicanii şi nigerienii, de exemplu, înregistrează un punctaj bun la fericire în ciuda veniturilor mici ale acestor naţiuni.


Lumea Catholica, septembrie 2006

41

Mai multe informaţii despre acest subiect vin din Scoţia, unde cercetători de la Universitatea Aberdeen au ajuns la concluzia că satisfacţia adusă de locul de muncă este cheia către fericirea personală. În raportul din 30 iunie apărut în Scotsman, cercetătorul Ioannis Theodossiou a afirmat că satisfacţia locului de muncă nu depinde exclusiv de salariu, chiar dacă acesta are un rol important. Alţi factori, precum siguranţa locului de muncă şi controlul asupra orelor de lucru joacă de asemenea un rol important în determinarea satisfacţiei, şi astfel a fericirii personale. Tentaţia materială O analiză profundă a relaţiei dintre bogăţia materială şi fericire a apărut într-o carte publicată recent şi intitulată Provocarea abundenţei (Oxford University Press). Scrisă de Avner Offer, profesor de istorie economică la Universitatea Oxford, cartea examinează experienţa din Marea Britanie şi Statele Unite începând din anii 1950. În această perioadă, observă Offer, americanii şi britanicii au ajuns să se bucure de o abundenţă materială fără precedent. Începând cu anii 1970 însă, nivelele de fericire autodeclarate au stagnat sau chiar au scăzut, deci creşterea veniturilor de atunci încoace a făcut puţin sau chiar nimic pentru a îmbunătăţi starea de bine. Pe lângă aceasta, există numeroase probleme sociale şi personale: destrămarea familiei, dependenţe, infracţiuni, insecuritate economică şi o încredere scăzută. Societăţile liberale şi-au ţinut promisiunea de a da fiecărei persoane dreptul de a-şi alege propria cale spre împlinirea personală. Societatea liberă şi piaţa liberă îi oferă individului condiţiile pentru a dobândi avere şi pentru a face alegeri. Însă alegerea este de asemenea supusă greşelii, nu întotdeauna consecventă şi, mai mult, atingerea unor obiective mai îndepărtate cere un nivel înalt de angajare. Astfel, exercitarea dreptului de a alege cere control de sine şi prudenţă, calităţi din ce în ce mai rar întâlnite în societăţile bogate. De fapt, societăţile cu o piaţă competitivă favorizează noutatea şi inovaţia, şi aceasta subminează convenţiile, obiceiurile şi instituţiile. Offer susţine că un sistem de piaţă tinde de asemenea să promoveze recompensele pe termen scurt, individualismul şi hedonismul. Aceasta subminează angajarea necesară pentru a dobândi recompense mai


42

Lumea Catholica, septembrie 2006

satisfăcătoare pe termen lung, care sunt mai greu de obţinut, dar care împlinesc mai mult. Offer crede că un alt factor care subminează fericirea noastră este inegalitatea relativă între venituri. Atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite, inegalitatea s-a înrăutăţit în ultimii ani şi acesta este un factor major în explicarea lipsei de satisfacţie a oamenilor faţă de propria situaţie. Oamenii care se bucură de venituri în creştere, dar se văd pe ei înşişi rămânând în urma altora care se bucură de un progres şi mai mare, nu sunt fericiţi de situaţia lor îmbunătăţită. Dragostea, căsătoria şi familia sunt alte zone în care eşecurile ne-au afectat fericirea. O combinaţie între contracepţie, divorţ fără motiv, mai mult concubinaj şi nivele mai ridicate ale naşterilor nelegitime a slăbit căsătoria. O creştere a sexualităţii explicite şi a relaţiilor sexuale în afara căsătoriei a slăbit de asemenea capacitatea de iubire şi de angajare în cadrul legăturii matrimoniale. Căsătoria, notează Offer, conferă beneficii importante: sănătate fizică şi mintală, viaţă mai lungă, fericire, împreună cu numeroase beneficii pentru copii. Numărul de persoane căsătorite a scăzut: aproximativ unul din şapte adulţi nu se bucură de protecţia şi beneficiile căsătoriei. Aşadar, în timp ce susţinătorii schimbărilor în căsătorie şi familie enumeră drept beneficii o libertate mai mare şi spaţiu pentru "împlinire personală", pentru mulţi costurile au fost mari. Offer specifică însă că dezvoltarea economică nu este ceva rău, dar nu ar trebui să fie prioritatea numărul unu, şi trebuie să tratăm cu scepticism afirmaţiile care susţin presupusele beneficii ce rezultă din creşterea economică. În societăţile care deja sunt bogate, eforturile de a mări şi mai mult creşterea economică trebuie evaluate împreună cu costurile pe care aceasta le impune. O redescoperire a virtuţilor moderaţiei şi autocontrolului ar putea de asemenea ajuta societatea. Aceasta l-a făcut pe Offer să concluzioneze că bunăstarea depinde de cât de bine ne înţelegem pe noi înşine şi nu numai de a avea mai mult. Înţelegerea fericirii O altă viziune despre fericire a apărut într-un articol publicat în revista catolică italiană La Civilta Cattolica. În ediţia din 20 mai, părintele iezuit Gianpaolo Salivini a semnalat faptul că mulţi italieni, deşi trăiesc într-o ţară bogată, nu sunt satisfăcuţi cu viaţa lor. Aristotel, a observat părintele


Lumea Catholica, septembrie 2006

43

Salvini, considera că nu este posibil să fii fericit fără a fi virtuos. Scriitori moderni, precum economista câştigătoare a premiului Nobel, Amartya Sen, sunt de părere că fericirea constă nu numai în posesiuni materiale, ci şi într-o serie de bunuri şi scopuri care dau vieţii un simţământ de împlinire. Părintele Salvini a atras de asemenea atenţia asupra importanţei relaţiilor personale în obţinerea fericirii. Acestea includ prieteni, familie şi relaţii sociale. Catehismul Bisericii Catolice arată că fericirile din Noul Testament răspund dorinţei noastre naturale de fericire. "Această dorinţă este de obârşie divină; Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface" (nr. 1718). Un alt indiciu pentru a explica dorinţa noastră de fericire este virtutea creştină a speranţei. Dumnezeu a pus o aspiraţie către fericire în inima fiecărei persoane şi speranţa răspunde acestui fapt, explică numărul 1818 din Catehism. Purificarea aspiraţiilor noastre prin intermediul virtuţii speranţei nu numai că ne ajută să ocolim descurajarea, dar ne ţine departe de egoism şi ne conduce spre o fericire care izvorăşte din iubire. Cât priveşte bunurile materiale şi fericirea, Catehismul aminteşte credincioşilor cuvintele lui Isus care îi îndeamnă pe discipolii Săi să renunţe la tot pentru El şi pentru Evanghelie (Luca 14,33). Într-o serie de numere (2544-47), Catehismul dezvoltă tema sărăciei inimii, amintind creştinilor cum Isus i-a îndemnat pe discipolii Săi să renunţe la bogăţiile lumeşti şi să-şi pună încrederea în Dumnezeu. Adevărata fericire nu vine din bogăţii, faimă sau putere, explică nr. 1723 din Catehism. Aceste lucruri sunt folositoare, dar fericirea care durează vine doar de la Dumnezeu, sursa oricărui bine şi a întregii iubiri. O lecţie nu întotdeauna uşor de ţinut minte.


44

Lumea Catholica, septembrie 2006

De ce nu merg catolicii direct la Isus? Autor: Robert G. Schroeder Traducător: Radu Capan Sursa: The Rock Când am cunoscut-o pe cea care acum îmi este soţie, Sarah era o fostă catolică trecută la evanghelici. Ca în majoritatea cuplurilor, întâlnirile noastre constau la început din contemplatul cerului înstelat, cine romantice şi seri de dans, precum şi - nu tocmai obişnuit sesiuni de apologetică catolică. Într-o seară rece, pe când ne beam cafeaua în bucătăria mea, Sarah m-a pus la zi cu întrebările clasice ale evanghelicilor pentru catolici: Unde se spune în Biblie că Isus le-a dat putere oamenilor să ierte păcatele? De ce nu se pot spovedi catolicii direct la Isus, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi noi? Spovada sacramentală nu neagă cumva faptul că am fost justificaţi prin credinţă şi făcuţi drepţi prin sângele răscumpărător al lui Isus? Iată cum i-am răspuns: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate În primul rând Isus a dat într-adevăr oamenilor puterea de a ierta păcatelor. În Ioan 20,21-23, Isus spune: "'Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi.' Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: 'Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." Aceasta este temelia Sacramentului Spovezii. Catolicilor le este clară semnificaţia acestui pasaj: Isus, care doar El are puterea de a ierta sau ţine păcatele (Marcu 2,10; Luca 5,24), transmite această putere apostolilor. Evanghelicii văd însă altcumva pasajul Ioan 20,21-23. Una dintre cele mai populare interpretări ale lor spune că Isus i-


Lumea Catholica, septembrie 2006

45

a trimis pe apostoli să predice Evanghelia şi să le spună celor care îi ascultă că dacă au credinţă în El, păcatele lor sunt iertate, iar dacă nu cred în El, păcatele le sunt ţinute. Această interpretare vine din lectura lui Ioan 20,21-23 în lumina pasajului 1 Timotei 2,5, în care Paul spune că Isus este unicul mijlocitor între Dumnezeu şi noi. Deoarece evanghelicii abordează textul considerând că Isus nu ar fi putut da cu adevărat apostolilor această putere, ei trag concluzia că El doar i-a însărcinat să predice despre iertarea şi ţinerea păcatelor. Evanghelicii fac apoi o paralelă între Ioan 20 şi textele în care Isus le-a poruncit apostolilor: "mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16,15; cf. Matei 28,18-20, Luca 24,27). Ioan a spus acelaşi lucru, folosind însă cuvinte diferite. În viziunea evanghelicilor, Ioan a spus: "Celor care cred în Evanghelie le puteţi spune că păcatele lor au fost deja iertate prin predicarea crucii". Desigur, nu aceasta spune de fapt textul. Isus i-a însărcinat cât se poate de clar pe apostoli să îndeplinească slujirea lui de reconciliere ca agenţi ai Săi. Preoţii acţionează in persona Christi Paul ne învaţă însă că Isus este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi noi (1Timotei 2,5). Nu este atunci preotul un intermediar inutil? Creştinii nu ar trebui să îşi mărturisească păcatele direct lui Dumnezeu? Catolicii îşi mărturisesc păcatele direct lui Dumnezeu, în şi în afara cadrului confesionalului. Isus a recomandat rugăciunea directă către Tatăl pentru a cere iertarea păcatelor noastre (Matei 6,12), iar catolicii fac aceasta în comun la fiecare Sfântă Liturghie şi în grupurile de rugăciune, precum şi individual în momentele de rugăciune privată. Catolicii cred însă şi că Isus a dat Bisericii un rol unic în slujirea lui de reconciliere, încredinţându-i puterea Sa de a ierta şi reţine păcatele. Este util să clarificăm ce se întâmplă în Sacramentul Spovezii. În timpul mărturisirii, preotul perpetuează această slujire acţionând in persona Christi, în persoana lui Cristos. Cu alte cuvinte, când catolicii primesc de la preot iertarea pentru păcatele mărturisite, este acordată nu iertarea preotului ci cea a lui Isus. Un principiu esenţial al preoţiei ministeriale este acela că Dumnezeu lucrează prin oameni care au în Biserică un rol spiritual special de a


46

Lumea Catholica, septembrie 2006

transmite harul şi adevărurile Sale. Atât catolicii cât şi evangheliştii susţin învăţătura lui Paul conform căreia Isus este unicul mijlocitor dintre Dumnezeu şi noi; dar catolicii recunosc că Isus a avut libertatea de a permite ca mijlocirea Lui să fie realizată prin apostoli şi prin succesorii lor în Biserică. Îl vedem pe Isus dând puteri specifice apostolilor pentru a perpetua prezenţa şi slujirea sa nu doar în Ioan 20,21-23, ci şi în alte relatări din Evanghelie. Isus le oferă puterea Sa de a boteza: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28,18-19); de asemenea El dă lui Petru şi apostolilor puterea de a învăţa şi de a excomunica din Biserică într-un mod care va fi ratificat în ceruri (Matei 16,18; 18,19). Isus alege să îi folosească pe apostoli ca instrumente ale Sale. Majoritatea evanghelicilor vor fi de acord că pastorii lor sunt astfel de instrumente, săvârşind botezuri în bisericile lor. În mod similar, Dumnezeu recurge la preoţi ca miniştrii ai iertării în Sacramentul Spovezii. Ne vor recunoaşte după iubirea noastră În centrul tradiţiei evangheliste se află doctrina justificării doar prin credinţă (sola fede), care spune că odată ce îl acceptăm pe Isus ca mântuitorul nostru personal în credinţă, suntem îmbrăcaţi cu dreptatea Sa şi suntem drepţi pentru totdeauna în ochii Lui. Deoarece suntem justificaţi în întregime prin harul lui Dumnezeu, pe care îl acceptăm prin credinţă, păcatele trecute, prezente şi viitoare nu au nici o importanţă... Pasajele biblice pe care le folosesc evanghelicii pentru a-şi susţine această convingere includ referinţele lui Paul la justificarea prin credinţă şi nu prin lege din Romani 3,21-23 şi 10,4. Catolicii şi protestanţi cred că suntem justificaţi de harul lui Dumnezeu prin credinţă, dar înţeleg diferit ce înseamnă aceasta. Evanghelicii înţeleg de regulă justificarea ca un eveniment ce se petrece în timp o singură dată, pe când catolicii o văd ca un proces dinamic de convertire care include iertarea păcatelor şi înnoirea interioară a persoanei (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2018). Prin credinţa noastră în Isus şi prin harul


Lumea Catholica, septembrie 2006

47

nemeritat pe care îl primim la Botez, Dumnezeu vine să locuiască în noi. Făcând astfel, Dumnezeu nu ne declară pur şi simplu îndreptăţiţi. El ne înarmează cu puterea Duhului Său Sfânt pentru a devenit cu adevărat îndreptăţiţi şi pentru a reflecta în lume iubirea Lui. Credinţa care ne justifică, potrivit doctrinei catolice, este vie şi exprimată prin iubire (Galateni 5,6), nu doar credinţă intelectuală şi încredere personală. În Romani 3,21-23 şi 10,4, versete pe care catolicii le interpretează diferit de evanghelici, Paul ne învaţă că Isus a inaugurat un nou mod de justificare - în afara legii mozaice dar nu în afara faptelor bune, despre care Iacob spune că sunt esenţiale pentru justificare (Iacob 2,24-26). De fapt, Isus spune că va măsura dreptatea noastră după cât de bine am pus în practică credinţa noastră prin fapte de iubire faţă de aproapele (Matei 25,37-40). Spre deosebire de evanghelici, catolicii cred că după botez noi ne putem pierde prin păcat harul justificării. Isus vorbeşte clar în această privinţă. Grâul va fi strâns în hambarele stăpânului, în timp ce neghina va fi arsă (Matei 13,30); peştele bun va fi păstrat, în timp ce cel rău va fi aruncat în cuptorul cu foc (Matei 13,47-50). Paul a repetat învăţătura lui Isus atunci când i-a avertizat pe galateni, care erau deja credincioşi botezaţi, că dacă vor comite păcate grave "nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Galateni 5,21). El i-a avertizat de asemenea pe romani că cei care fac fapte rele vor primi "mânie şi furie" în locul vieţii veşnice (Romani 2,7-8). A trăi credinţa creştină în iubire a fost întotdeauna ceva mai simplu de spus decât de făcut. Asemenea lui Paul, uneori facem răul în locul binelui pe care dorim să îl facem (cf. Romani 7,19). Chiar şi atunci când ne-am mărturisit credinţa în Isus şi am fost renăscuţi de Duhul Sfânt în botez, există momente când ne separăm de Dumnezeu ofensându-l prin păcat. În aceste momente suntem chemaţi să ne "împăcăm cu Dumnezeu" (2Corinteni 5,20). Sacramentul Spovezii întrupează "slujirea reconcilierii" (2Corinteni 5,18) pentru ca, după ce ne-am rătăcit prin păcat, să putem merge din nou împreună cu Dumnezeu. Asemenea evangheliştilor, catolicii afirmă că iubirea lui Isus, care a mers până la moartea pe cruce, a fost suficientă pentru răscumpărarea noastră, dar catolicii cred că tocmai prin puterea


48

Lumea Catholica, septembrie 2006

sângelui Său răscumpărător este posibilă apoi reconcilierea noastră personală cu Dumnezeu. În virtutea noului legământ în Isus, mila lui Dumnezeu este la dispoziţia noastră atunci când ne cerem sincer iertare. A fi împăcaţi cu Dumnezeu înseamnă a ne exercita libertatea de a face drumul înapoi spre Dumnezeu, în umilinţă şi iubire. Punerea acestui proces al convertirii şi iertării în contextul mărturisirii sacramentale ne permite să experimentăm în vieţile noastre puterea răscumpărătoare a lui Isus. Cu cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: Această reconciliere cu Dumnezeu conduce, să spunem aşa, la alte reconcilieri, care repară celelalte rupturi provocate de păcat. Penitentul iertat este reconciliat cu sine în lăuntrul fiinţei sale. El este reconciliat cu semenii pe care i-a ofensat şi rănit în vreun fel. Este reconciliat cu Biserica. Este reconciliat cu întreaga creaţie (Exortaţia apostolică Reconciliere şi penitenţă, 31,5). *** Ne-am gândit că lectura textului ar putea fi uşurată de includerea unei părţi a citatelor. • • • •

Marcu 2,10, Luca 5,24: Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ... 1Timotei 2,5: Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus Matei 16,18: Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Matei 18,19: Iarăşi vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Romani 3,21-23: Acum însă, dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii fiind mărturisită de Lege şi de Profeţi, acea dreptate a lui Dumnezeu care vine prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred, căci nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu


Lumea Catholica, septembrie 2006 • •

• •

49

Romani 10,4: Scopul legii este Cristos spre justificarea fiecărui credincios Galateni 5,6: Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu foloseşte la nimic, ci doar credinţa care lucrează prin iubire. Iacob 2,24-26: Deci vedeţi că omul ajunge la justificare prin fapte şi nu numai prin credinţă. Tot aşa şi Rahab, prostituata, a ajuns la justificare prin fapte pentru că i-a primit pe soli şi i-a trimis pe alt drum. Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel şi credinţa fără fapte este moartă. Matei 25,37-40: Atunci îi vor răspunde cei drepţi: "Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?" Iar regele le va spune: "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mici, mie mi-aţi făcut." Matei 13,30: Lăsaţi să crească împreună cu secerişul. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu. Matei 13,47-50: Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa dintre cei drepţi pe cei răi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Romani 7,19: Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau. 2Corinteni 5,18: Iar toate vin de la Dumnezeu care ne-a împăcat pe sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii.


50

Lumea Catholica, septembrie 2006

Ochelarii - făcuţi să mărească Cuvântul lui Dumnezeu Autor: Lucy Gordan Traducător: Oana Capan Sursa: Inside the Vatican, aprilie 2006 Biserica Catolică a jucat un rol cheie la începutul producerii ochelarilor şi în folosirea lor în întreaga lume. Dacă nu ar fi fost misionarii, omenirea ar mai fi putut aştepta secole întregi această minunată invenţie Cu un an înainte ca publicaţia Life să îl declare pe Gutenberg "omul mileniului", un articol din Newsweek, din 11 ianuarie 1999, cu titlul "Puterea ideilor mari", relata că bomba atomică, presa de tipărit a lui Gutenberg şi ochelarii de citit au schimbat cursul istoriei mai mult decât toate celelalte invenţii din ultimii două mii de ani. Deşi lentilele şi proprietăţile lor de a mări imaginile au fost cunoscute din timpuri străvechi, originea ochelarilor, deşi încă învăluită oarecum în mister, este legată cu siguranţă de ingeniozitatea şi priceperea oamenilor Bisericii medievale. Primul dintre aceştia care a lăudat funcţia de mărire a lentilelor a fost filozoful şi omul de ştiinţă englez Roger Bacon (1214? - 1294). Unul dintre cei mai influenţi învăţaţi ai secolului al XIII-lea, el a fost puternic influenţat de Alhazen (965-1038), fizicianul egiptean care a menţionat nestematele pentru citit (lentilele noastre) în tratatul lui de optică scris în jurul anului 1000. Născut în Ilchester, Somersetshire, Bacon şi-a făcut studiile la Universităţile din Oxford şi Paris. La puţin timp după reîntoarcerea sa în Anglia, probabil în jurul anului 1251, el a intrat în ordinul religios franciscan, stabilindu-se în Oxford, unde a făcut studii în domeniile alchimiei, opticii şi astronomiei. Bacon a criticat metodele de învăţare din timpul său şi, la cererea Papei Clement al IV-lea, a scris Opus Majus (1266). Această lucrare a fost o enciclopedie a tuturor ştiinţelor, cuprinzând gramatica şi logica, matematica, fizica şi filozofia.


Lumea Catholica, septembrie 2006

51

În ceea ce priveşte optica, Bacon afirma că bucăţile de sticlă pot mări literele, făcând ca acestea să poată fi citite şi de către oameni, în special în vârstă, cu vederea slăbită. Pentru a-şi testa teoria, el i-a trimis Papei de origine franceză Clement al IV-lea (1265-1268) câteva lentile pentru citit. Nu ştim dacă Papa Clement le-a considerat folositoare, pentru că a murit la scurt timp după ce le-a primit. Un deceniu mai târziu, ideile revoluţionare ale lui Bacon au făcut ca el să fie condamnat ca eretic. În 1278, superiorul propriului său ordin franciscan, Girolamo Masci, cel care va fi Papa Nicolae al IV-lea, a interzis lectura cărţilor lui Bacon şi a pus să fie arestat. După zece ani de închisoare, Bacon s-a întors la Oxford. Aici a scris Compendium Studii Theologiae (1292), cu doi ani înainte de a muri. Probabil datorită darului pe care i l-a făcut Papei Clement al IV-lea, Bacon este adesea considerat inventatorul lentilelor de ochelari. Scrierile lui din Opus Majus au încurajat cu siguranţă noi şi ingenioase viziuni despre optică, în special despre refracţie, despre mărimea aparentă a obiectelor şi despre creşterea aparentă în dimensiune a soarelui şi a lunii la orizont. Cu toate acestea, un alt pretendent este naturalistul şi fizicianul florentin Salvino d'Armati, pe al cărui mormânt scrie: "Aici se odihneşte Salvino d'Armati din Florenţa, inventator al ochelarilor. Fie ca Dumnezeu să îi ierte păcatele. A.D. 1317." D'Armati şi-a deteriorat vederea datorită experimentelor sale cu refractarea luminii, şi a căutat un remediu personal. În 1280, el şi Alessandro da Spina, un călugăr dominican de la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Pisa, au găsit un mod de a mări obiectele folosind două bucăţi de sticlă cu o anumită grosime şi curbură. Câţiva ani mai târziu, se spune că da Spina a inventat ramele de ochelari, deşi mulţi învăţaţi insistă că ochelarii sunt originari din China şi au fost aduşi în Veneţia de Marco Polo. Deşi nu îl vom cunoaşte niciodată cu siguranţă, deoarece nu s-a identificat pe sine, un alt călugăr din Pisa, pe nume Giordano, cel care a inventat cuvântul "occhiali" în italiană pentru ochelari, se poate să se fi referit la da Spina într-o predică pe care a ţinut-o în 1306 în biserica Santa Maria Novella din Florenţa: "Nu au trecut încă douăzeci de ani de când a fost descoperită arta producerii ochelarilor, una dintre cele mai utile arte de pe pământ. Eu însumi l-am văzut şi am stat de vorbă cu omul care i-a inventat".


52

Lumea Catholica, septembrie 2006

Cele mai vechi documente existente care ne vorbesc despre producerea lentilelor de ochelari datează chiar de dinainte de remarca lui Giordano, dar confirmă cronologia lui. Ele au fost scrise în Veneţia (deja celebră pentru tehnica de suflare a sticlei, în special pe insula Murano), în 1284. Aceste reglementări pentru breasla celor care prelucrau cristalul prevedeau că lapides ad legendum (sticlele pentru citit) trebuie să fie făcute din cuarţ, şi nu din sticlă ieftină. Un alt document veneţian, din 15 iunie 1301, menţionează pentru prima oară vitreos ab oculis ad legendum, sau ochelarii pentru citit. Chiar dacă cele mai timpurii documente sunt veneţiene, Florenţa a fost cu siguranţă primul oraş în care s-au produs ochelari în serie. Documentele arată că între anii 1413 şi 1562, existau aici 52 de producători de ochelari, şi indică locaţiile atelierelor lor. Mai mult, ochelarii erau ieftini şi erau produşi în cantităţi mari. Conform sitului www.antiquespectacles.com, "ochelarii cei mai ieftini îl costau pe cumpărător 2 sau 3 bani. Preţul mediu era de 6 până la 8 bani". Astfel, chiar dacă nu putem stabili identitatea inventatorului ochelarilor, primii lor producători europeni au trăit în Toscana şi Veneţia, şi, cel puţin în Europa, au fost folosiţi pentru prima oară în Italia. Asemenea multor invenţii medievale, ochelarii au fost primiţi la început cu suspiciune; în unele cercuri erau chiar consideraţi încercări nepotrivite de a îmbunătăţi lucrarea Atotputernicului. Fraţii dominicani au jucat un rol decisiv în răspândirea ochelarilor, atât de vitali în munca lor zilnică de a scrie. Ordinul Franciscan, deja larg răspândit în Europa, producea de asemenea ochelari şi a răspândit acest meşteşug în afara Italiei. Prima consemnare în scris a producerii de ochelari în afara Italiei este un decret al consiliului orăşenesc din Nuremberg, din 1478. Desigur, mulţumită lui Gutenberg şi invenţiei lui, traducerii şi difuzării Bibliei şi a lucrărilor scriitorilor antici greci şi romani, şi înfiinţării a numeroase universităţi, rata alfabetizării a crescut constant în Europa şi a stimulat mult cererea de ochelari. Vânzătorii de ochelari au devenit o prezenţă obişnuită pe străzile Europei, în special în Germania. Aici industria ochelarilor a fost înfiinţată în 1535 prin publicarea reglementărilor breslei producătorilor de ochelari din Nuremberg. La mijlocul secolului al XV-lea, ochelarii cei mai des întâlniţi aveau lentile


Lumea Catholica, septembrie 2006

53

biconvexe utile pentru prezbitism. Lentilele pentru corectarea miopiei a apărut câteva decenii mai târziu. În anul 1508, Leonardo da Vinci a descris lentilele care stau direct pe ochi - un precursor al lentilelor de contact! În ceea ce priveşte ochelarii în artă, în 1352 Thomas de Modena, un discipol al lui Giotto, a pictat primul portret cu ochelari, al Cardinalului Hugh de Provence (1200-1263) în biserica Sf. Nicolae din Treviso, la 30 de mile nord de Veneţia. Sunt reprezentaţi ogliarii sau două lentile montate cu mânerele prinse împreună, fixate bine pe nasul clericului. O curiozitate: Cardinalul a murit înainte să fie inventaţi ochelarii, dar conştient de erudiţia subiectului său, pictorul i-a adăugat la portretul acestuia. Nimeni nu a mai pictat apoi ochelari timp de aproape 130 de ani. Fresca lui Domenico Ghirlandaio (1480) reprezentând Toţi sfinţii, din Florenţa, îl arată pe Sf. Ieronim (347-420? dC) în camera sa de studiu. Ochelarii săi sunt aşezaţi pe laterala mesei sale de scris. În urma acestei picturi, Sf. Ieronim a devenit sfântul patron al breslei producătorilor de ochelari, deşi a trăit cu mult înainte de inventarea acestora. O lentilă convexă pentru corectarea miopiei este pentru prima oară evidentă în portretul Papei Leon al X-lea, pictat de Rafael în anul 1517, aflat acum în Galeriile Uffizi din Florenţa. Poate că Sf. Ieronim este patronul opticienilor, dar alţi trei sfinţi învăţaţi din Renaştere au legături importante cu ochii şi ochelarii. Sf. Filip Neri (1515-1595) a scris o carte ce consta în colecţii de reţete de fabricare a ochelarilor, care au fost foarte mult folosite până la mijlocul secolului al XVIII-lea. De asemenea el a înfiinţat prima bibliotecă publică din Roma, numită Vallicella, unde cărţile lui personale şi câteva perechi de ochelari de-ai săi sunt expuse în sala principală de lectură. Câteva miracole legate de redarea vederii sunt atribuite Sf. Iosif Calasanţiu (1557-1648) şi ochelarii săi sunt expuşi în "Sălile relicvelor" din San Pantaleo, Roma, în timp ce cei ai Sf. Crispin (1668-1750) pot fi văzuţi în biserica capucină de pe Via Veneto, Roma. Deşi ochelarii sfinţilor sunt cu siguranţă vechi, cei mai vechi (c. 1320) ochelari descoperiţi până acum sunt o pereche incompletă, găsită sub


54

Lumea Catholica, septembrie 2006

podeaua corului călugăriţelor în timpul renovărilor din 1953 de la Kloster Wienhausen de lângă Celle, în nordul Germaniei. Alţii datând din secolul al XV-lea au fost găsiţi în Freiburg, Germania, Olanda şi Londra. Există multe muzee care prezintă istoria ochelarilor, cele mai vaste având peste 2000 de exponate. În prezent milioane de oameni depind de ochelari pentru a citi, şi în plus astăzi, adesea realizaţi de designeri de modă precum Armani, Gucci şi Yves San Laurent, pentru a-i numi doar pe câţiva, ochelarii constituie în sine adevărate "lucrări de artă".


Lumea Catholica, septembrie 2006

55


56

Lumea Catholica, septembrie 2006

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro


Lumea Catholica, septembrie 2006  

Revista electronica Lumea Catholica. Numarul pe luna septembrie a anului 2006.

Advertisement
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you