Page 1


2

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Sumar: Editorial: O lume ne-bună..................................................................... 3 Radu Capan

"Omul Anului" ........................................................................................ 7 dr. Robert Moynihan

Care vor fi consecinţele Sinodului? .................................................... 10 Andrew Rabel

Eutanasia este tot mai acceptată ........................................................ 17 Zenit

Animale răsfăţate şi copii murind de foame ..................................... 22 Zenit

În apărarea copiilor nenăscuţi ........................................................... 26 Zenit

Mărturie de credinţă în China comunistă .......................................... 30 Theresa Marie Moreau


Lumea Catholica, ianuarie 2006

3

Editorial: O lume ne-bună Autor: Radu Capan Cine (prea mult) se scuză se acuză. Putem spune atunci probabil şi că cine (prea mult) se explică se complică. Primul editorial al acestui prim număr al acestei prime reviste catolice - strict electronice - dedicată creării unui spaţiu de analiză a şi reflecţie asupra vieţii Bisericii şi lumii, nu va fi dedicat în exclusivitate explicării confuziei ce în mod natural însoţeşte orice început: ce mai este şi cu această revistă? ce vrea? era nevoie de ea? Ceea ce nu înseamnă că nu vom spune câteva cuvinte de început de drum. Revista Lumea Catholica apare în chiar ziua împlinirii a patru ani de când există Catholica.ro. Nu îşi doreşte să fie o experienţă aniversară, ci ca de acum să apară lunar (cu voia Domnului), mai puţin peste vară, oferind articole care, după cum spuneam deja mai sus, să "toace" mărunt unele teme, pentru ca apoi să le "lege" într-o hrană pentru minte şi suflet. Dacă ştirile oferă posibilitatea abordării unei puzderii de teme, dar foarte pe scurt, în această revistă dorim să vă oferim teme mai puţine, dar tratate mai pe larg. Cel mai bine se va explica însă revista singură, prin acest număr şi prin celelalte ce vor urma. După cum se observă chiar din cuprins, numărul de faţă este format exclusiv din traduceri - evident, exceptând acest text. Explicaţii ar fi mai multe. În primul rând revista este la început, deci redacţia în formare, căutându-şi membri. În al doilea rând nu este tocmai uşor să găseşti între catolicii noştri persoane disponibile şi apte de a concepe analize serioase. Şi în al treilea rând, analize privind Biserica Universală sau lumea în general există deja scrise în excelente publicaţii catolice externe, cu care am început să legăm acorduri, în vederea traducerii de materiale. De aceea, într-o primă etapă, mai lungă sau mai scurtă, revista va consta în


4

Lumea Catholica, ianuarie 2006

principal din traduceri, dar ale unor materiale ce ne dau ocazia unor lecturi (aproape) unicat în peisajul mediatic catolic românesc. După unii, eticheta de "revistă" pusă unei colecţii de articole traduse este puţin cam mult. Pe bună dreptate într-un fel. Daţi-i însă o şansă acestui proiect. Nu o judecaţi în termenii revistelor tipărite, căci mediul ei este strict internetul. Aplecaţi-vă asupra articolelor primului număr, şi după ce veţi citi şi ultimul rând, daţi sentinţa. Noi punem pariu că veţi considera paginile ei virtuale pline de informaţie interesantă, utilă, surprinzătoare, înălţătoare, gravă, cuprinzătoare, catehizatoare... Dacă veţi investi încredere în acest prim număr, investiţia vi se va întoarce prin "dividende" lunare de articole... alte articole, alte teme, alte provocări. De la trup mare... Pentru ghicitorii în cafea sau în palmă, viitorul este o sursă de profit. Pentru alţii este însă o ştiinţă: sunt viitorologii. După unii dintre aceştia, omul va "evolua" într-o formă pe care astăzi o folosim de regulă la descrierea extratereştrilor: un cap mare în vârful unui trup atrofiat. Deja stând pe scaun în faţa calculatorului poţi să faci cumpărături fără să te mai deplasezi la magazin, să te uiţi la filme fără să mai mergi la cinematograf şi să vorbeşti cu prietenii fără să te mai întâlneşti cu ei. Evoluţia tehnologică ar putea face inutil trupul, fiind suficient capul. Chiar şi pentru senzaţii, din moment ce ele se "simt" cu creierul, de ce să mai cari ditamai trupul după tine? Un electrod înfipt în materia cenuşie îţi poate procura senzaţia că mănânci icre negre, sau chiar că ai relaţii sexuale... Un trup atrofiat înseamnă şi o inimă atrofiată. Papa Benedict al XVI-lea avertiza în mesajul său de Crăciun: "omul epocii tehnologice riscă să devină victimă a propriilor realizări intelectuale şi tehnice, sfârşind într-o atrofiere spirituală şi o golire a inimii". Se prefigurează o nouă specie umană: homo inhumanus, adică omul dezumanizat prin pierderea inimii. "Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta" (Matei 4,21). Dacă astăzi, când ni se strică maşina, televizorul sau calculatorul, ne doare inima, este semnul mutării inimii noastre din trup în tehnologie. Ce coşmar! "Trezeşte-te, omule al mileniului trei!", striga Papa tot de Crăciun, cetăţii Romei şi lumii întregi. Trezirea conştiinţelor oamenilor vremurilor


Lumea Catholica, ianuarie 2006

5

noastre este una din faţetele luptei împotriva răului pe care o conduce Papa, Biserica, angrenându-ne ca soldaţi pe fiecare dintre noi. Lumea a luat-o razna... e ne-bună rău. Cum altfel ai putea să califici - citind cele trei analize Zenit din acest număr - laxitatea când este vorba de aşazisa "ucidere din milă"; aberaţia profitului crescând al industriei animalelor de casă, pe fondul diminuării interesului şi grijii pentru copii; sau complicitatea chiar şi prin nepăsare la uciderea anuală a 46 de milioane de vieţi? Dacă somnul raţiunii naşte monştri, atunci somnul conştiinţei ce naşte? I-am putea spune cel mai negru întuneric. Primul articol care urmează acestui editorial vorbeşte atât de frumos despre lumina pe care Papa Benedict o aduce, trebuie să o aducă, să o facă să strălucească în lume. În noaptea de Crăciun, Sfântul Părinte explica valenţele luminii: "Mai întâi lumina înseamnă cunoaştere; înseamnă adevăr, spre deosebire de întunericul falsităţii şi ignoranţei. Lumina ne dă viaţă, ne arată calea. Dar lumina, ca sursă de căldură, înseamnă şi iubire. Unde există iubire, lumina străluceşte în lume; unde există ură, lumea rămâne în întuneric." Iată arma pe care Papa Benedict a ascuţit-o în aceste luni, pentru ca mâine, 25 ianuarie, să o scoată la iveală prin prima sa enciclică: "Deus Caritas Est" ("Dumnezeu este Iubire"). Este arma-felinar pe care ne-o pune şi nouă în mână pentru a învinge întunericul. Este antidotul mutaţiei ce o trăieşte acum omul. Este şansa să nu devenim un cap mare, ci o inimă mare. ... la inimă mare O inimă mare veţi cunoaşte în ultimul articol al revistei, o mărturie despre o vocaţie la preoţie maturizată în perioada cea mai dură a comunismului chinez. Câte asemănări între destinul lui Gu şi destinele atâtor şi atâtor laici şi clerici catolici din România! "Trebuie să îi fim fideli Papei", îi scria chinezului un coleg seminarist, pe când erau amândoi în închisoare. Impresionantă această fidelitate a catolicilor din China, România, Ucraina sau alte ţări, în faţa comunismului, într-o perioadă în care Papa era mai mult un nume citit în ziarele străine, sau auzit în pomenirile la Liturghiile clandestine ori în discuţiile cu prietenii. Ce binecuvântare pe noi, astăzi, să îl putem vedea şi auzi pe Papa prin intermediul atâtor transmisiuni televizate, să îi citim cuvintele de la ultima predică sau din ultimul


6

Lumea Catholica, ianuarie 2006

document semnat! Tehnologia are şi această faţetă pozitivă, pe care sperăm că o demonstrăm prin Catholica.ro, ce se face de atâtea ori ecou al Sfântului Părinte. La această fidelitate, unii din exterior îi spun obedienţă, ascultare poate chiar orbească şi prostească. Dacă prin aceasta înţeleg ascultarea faţă de Vicarul lui Cristos, implicit faţă de Cristos, atunci aşa să fie! Citind interviul cu Cardinalul Arinze, alţii vor vorbi poate de conservatorism, de viziune limitată! Dacă prin aceasta se înţelege apărarea a ce este bun împotriva diluării ori chiar a schimbării sensului unor lucruri sacre, atunci aşa să fie! Noi, catolicii, ne recunoaştem obedienţi şi conservatori, anti-progresişti, fugind de tehnologia care răpeşte sufletul, de modernitatea care goleşte. Dar rămânând în lume. Ca felinare. Ca instrumente ale lui Dumnezeu. Ca inimi ce pulsează de iubirea Sa. Să ne învrednicească Domnul de un an 2006 plin de roade şi binecuvântări!


Lumea Catholica, ianuarie 2006

7

"Omul Anului" Autor: dr. Robert Moynihan Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican În primul număr din 2006 al "Inside the Vatican", fotografia de pe copertă este a "Omului Anului" declarat de noi, Papa Benedict al XVIlea, umblând în hainele sale papale albe, fluturându-şi mâna. Arată foarte fericit, bucuros, relaxat. Acesta este poate cel mai remarcabil aspect, până acum, al pontificatului său: tăcut, relaxat, am putea spune chiar fericit. Cine s-ar fi aşteptat? Imaginea pe care lumea o avea despre Joseph Ratzinger, de "Mare Inchizitor", capul intransigent al fostului "Sfânt Oficiu al Inchiziţiei", a fost complet zdruncinată de Benedict. Avem astfel o problemă de imagine şi de substanţă, de aparenţă versus realitate. Cine a fost de fapt Joseph Ratzinger? Şi cine este Benedict al XVI-lea? Sunt ei unul şi acelaşi om? Sau ceva s-a schimbat? Un lucru este clar: în tranziţia de la "Joseph Ratzinger" la "Benedict al XVIlea" va sta esenţa acestui pontificat. În cazul fiecărui Papă putem vorbi de doi oameni. Aceasta pentru că fiecare Papă are două nume. Acest Papă a fost Joseph Ratzinger (după cum cei dinaintea lui au fost Karol Wojtyla sau Eugenio Pacelli). Acum este Benedict al XVI-lea (aşa cum Wojtyla a devenit Ioan Paul al II-lea, iar Pacelli a devenit Pius al XII-lea). Ca simpli oameni, au numele dat lor de părinţi, nume purtat din copilărie, nume consfinţit la botez; ca succesori ai lui Petru, ei primesc nume noi, nume pe care ei şi le aleg în momentul în care ajung pe tronul papal. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că există o tensiune în fiecare persoană care ajunge pe tronul lui Petru, o tensiune care depăşeşte cea mai intimă identitate a sa: numele. Când devine Papă, devine un alt om; acum el este un altul. Ca Joseph Ratzinger, acest Papă a avut o identitate foarte particulară. Era german, din Bavaria, fiul unui ofiţer de poliţie antinazist, crescut în


8

Lumea Catholica, ianuarie 2006

contextul unui regim nazist totalitar, în Biserica preconciliară. A fost teologul care i-a studiat pe Augustin şi pe Bonaventura, care a lucrat pentru Conciliul Vatican II contribuind cu forţa şi pasiunea tinereţii sale, care a devenit profesor, apoi Episcop, apoi Cardinal, şi, într-adevăr, cel mai influent dintre toţi Cardinali timp de un sfert de secol. Apoi, la 19 aprilie 2005, la câteva zile după ce împlinise 78 de ani, şi-a schimbat numele. Nu mai era Joseph; era Benedict. Al şaisprezecelea dintr-o lungă listă de Benedicţi. A fost o remarcabilă linişte în Roma ultimelor nouă luni. Cercul de apropiaţi ai noului Papă este foarte mic şi strâns. Nu au existat "scurgeri de informaţie" în acest pontificat. Ce se întâmplă oare? Benedict se "acomodează", se "calibrează" după noul său nume. Răspunde schimbării dramatice ce a avut loc în viaţa sa la 19 aprilie. (Una dintre metodele pentru această "calibrare" este rugăciunea Rozariului, rostită zi de zi, împreună cu secretarul său personal.) El nu mai este Joseph Ratzinger, ci Benedict. El devine Benedict şi va deveni tot mai mult Benedict, sub ochii noştri, în 2006 şi în anii ce vor urma. Vom vedea în curând cine este Benedict în realitate. Care sunt problemele cu care se confruntă Papa Benedict? Sunt multe, dar în final sunt reductibile la una singură: credinţa. Iar problema are ca soluţie prezentarea credinţei; mărturisirea credinţei; credinţa în Cristos, predicarea a ceea ce crezi, trăirea a ceea ce crezi. Cunoaştem cu toţii consecinţele pierderii credinţei: egoism, păcat, opresiune, certuri, diviziuni, suferinţă, boală, lacrimi, ură, moarte... Pentru oricine îl iubeşte pe Dumnezeu şi îşi iubeşte semenii, remediul pentru necazurile acestei lumi este evident: credinţa. Consecinţele credinţei sunt la fel de clare: generozitatea, sacrificiul de sine, gingăşia, mila, pacea, unitatea, liniştea, sănătatea, iubirea, viaţa... "Planul" general al pontificatului Papei Benedict nu poate să fie altul decât acesta - ca planul general al tuturor Papilor: să conserve credinţa; să apere credinţa; să răspândească credinţa; să îi întărească pe ceilalţi în credinţă. Numeroasele probleme din Biserică şi din lume, care ne preocupă pe toţi - problemele economice, datoriile, sărăcia; problemele politice, tensiunile internaţionale, războaiele şi zvonurile despre războaie; problemele personale, boala, tristeţea, singurătatea; problemele ecleziale,


Lumea Catholica, ianuarie 2006

9

nerespectarea voturilor, comiterea păcatelor - toate aceste probleme pot să fie abordate doar pornind de la fundamentul credinţei, transmisă nouă din generaţie în generaţie. În acest număr l-am ales pe Papa Benedict ca "Omul Anului" pentru noi, deoarece el este cel spre care toţi catolicii îşi îndreaptă privirea, aşteptând să îl vadă explicând credinţa, predicând credinţa, apărând credinţa, adică pe scurt, să fie Vicarul lui Cristos pe pământ. Şi am mai ales alţi nouă bărbaţi şi femei pentru a rotunji topul celor zece personalităţi ale anului 2005, oameni care, fiecare în felul său, aduc mărturie, imperfectă dar adevărată, despre credinţa care este speranţa lumii şi a omenirii. Este credinţa slabă? Da. În această slăbiciune există însă umilinţă, şi în umilinţă se află sâmburele tăriei. Există războaie în lume? Da. Există însă de asemenea şi făcători de pace, şi prin credinţă şi perseverenţa în credinţă, cei care lucrează pentru pace nu vor înceta să o facă niciodată. Sunt comise păcate sexuale? Da. Sunt însă de asemenea unii care se străduiesc să trăiască în puritate, care caută castitatea, iar aceştia se dovedesc a fi puternici mărturisitori într-o lume decăzută. Trece Biserica printr-o criză? Omeneşte vorbind, da, trecem printr-o perioadă dificilă. Multe parohii se închid, prea mulţi preoţi slabi, prea mulţi creştini călduţi în credinţă, nenumăraţi copii care nu primesc de la părinţii lor credinţa ci doar jocuri video, atâţia bătrâni care nu sunt respectaţi... S-ar părea că Biserica trece printr-o colectivă "noapte întunecată". În această "noapte întunecată" a venit însă Papa Benedict. Va fi sarcina sa să facă să strălucească lumina credinţei în aceste vremuri negre.


10

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Care vor fi consecinţele Sinodului? Autor: Andrew Rabel Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, noiembrie 2005 - Care credeţi că au fost rezultatele pozitive ale Sinodului Episcopilor (desfăşurat la Vatican în luna octombrie a anului 2005 - n.r.)? - Multe. Întărirea credinţei noastre în Sfânta Euharistie. Nici o doctrină nouă, dar o prospeţime a expresiei credinţei noastre în Euharistie. O încurajare în vederea celebrării Liturghiei cu mare atenţie, a unei celebrări care să demonstreze credinţa. Sinodul a mulţumit preoţilor pentru slujirea lor, precum şi diaconilor şi celorlalte persoane care asistă în celebrarea Liturghiei, şi a subliniat importanţa Adoraţiei Euharistice în afara Liturghiei, care îşi aduce roadele chiar în Liturghie, deoarece Liturghia este actul supremul de adoraţie. Sacramentul nu se încheie însă odată cu Liturghia. Cristos este tabernacol pentru a fi dus bolnavilor, pentru a primi vizite de adorare, laudă, iubire, rugă. Părinţii Sinodali nu doar au vorbit despre adoraţie, ci au făcut ei înşişi adoraţie, în fiecare zi. Cristos expus în monstranţă în capela de lângă Aula Sinodală a fost adorat o oră dimineaţa şi o oră după-amiaza. Mai apoi, la 17 octombrie, în Bazilica San Pietro, a avut loc o Oră de Adoraţie, condusă chiar de Papa Benedict. Toate acestea spun mai mult decât orice cuvinte. Sinodul a subliniat de asemenea importanţa bunei pregătiri pentru Sfânta Euharistie. De aici importanţa mărturisirii păcatelor, pentru cei care au păcate de moarte, şi a încurajării folosirii Sacramentului Spovezii ca metodă de creştere în fidelitatea faţă de Cristos. S-a mai spus că nu toţi pot să primească Sfânta Împărtăşanie, astfel că cei care nu corespund


Lumea Catholica, ianuarie 2006

11

condiţiilor trebuie să nu o primească. Privind deci în urmă Sinodul adună multe lucruri pozitive. - Citind rapoartele Sinodului, atitudinea predominantă pare să fi fost aceea că, în ciuda unor umbre, efectele reformei liturgice au fost în general pozitive. Totuşi, în lumea occidentală tot mai mulţi catolici au o concepţie protestantă despre Euharistie, văzând-o mai degrabă ca un simbol. Este recunoscută această problemă? - Existenţa problemei este recunoscută. Părinţii Sinodali ştiu că numeroşi catolici nu au o credinţă corectă despre prezenţa reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie. Acest fapt a fost menţionat şi într-una dintre propunerile înaintate la final Papei. Problema a fost recunoscută în aşa măsură, încât mulţi Părinţi Sinodali au sugerat să existe teme propuse de Biserică pentru predicile de duminică. Văzând că pentru mulţi predicile de duminică reprezintă singura instrucţie religioasă pe care o primesc de-a lungul unei săptămâni (multe persoane nu urmează ore de cateheză, sau pregătiri doctrinale, nu participă la discuţii pe teme religioase), Părinţii Sinodali au sugerat ca cele patru domenii majore ale credinţei catolice să fie acoperite prin predici de-a lungul unui ciclu de trei ani. Cele patru domenii majore sunt indicate în Catehismul Bisericii Catolice. Prima parte - ce credem. A doua parte - cum aducem cult, adică sacramentele. A treia parte - cum trăim, viaţa în Cristos, deci viaţa morală, cele zece porunci. A patra parte rugăciunea. Astfel, deşi predica trebuie să fie pe marginea lecturilor din Scriptură, trebuie găsite căi de acoperire a întregii credinţe catolice într-o perioadă de trei ani, deoarece numeroşi catolici sunt cu adevărat ignoranţi în probleme fundamentale. Este un fapt: nimeni nu îl poate nega. Tot un fapt este acela că înnoirea liturgică adusă de Conciliul Vatican II a avut numeroase efecte pozitive; de exemplu, o mai mare atenţie acordată Sfintei Scripturi, o mai mare atenţie faţă de participarea oamenilor la celebrarea liturgică, şi la posibilitatea ca oamenii să înţeleagă celebrarea; desigur, înţelegerea nu înseamnă totul, dar este un element important. Liturghia în limba proprie, dacă traducerea este bună, poate să ajute în acest sens. Conciliul Vatican II a adus deci numeroase lucruri bune, dar nu


12

Lumea Catholica, ianuarie 2006

totul poate fi caracterizat ca pozitiv, iar Sinodul a recunoscut existenţa umbrelor. De exemplu, a fost neglijată Sfânta Euharistie în afara Liturghiei. Multă ignoranţă. Tentaţie multă pentru preot să acţioneze ca un actor într-un spectacol în urma hotărârii de a se celebra cu faţa la popor. Dacă nu este foarte disciplinat, el devine rapid un om al spectacolului. Poate nu îşi dă seama, dar ajunge să se proiecteze pe el, în loc să îl proiecteze pe Cristos. Slujirea cu spatele la credincioşi este cu adevărat o provocare mare pentru preot. Apoi cei care citesc prima şi a doua lectură sunt de asemenea expuşi pericolului de a căuta mici artificii prin care să atragă atenţia asupra lor, prin care să îi distragă pe credincioşi de la Liturghie. Să nu mai vorbim despre abuzuri, despre abuzurile clare, când unii merg împotriva cărţilor liturgice, făcând în Liturghie lucruri ce nu ar trebui făcute. Mai sunt apoi idei greşite, etichetate ca "creatoare", crezându-se că după Conciliul Vatican II cel mai important este să faci lucrurile într-o modalitate nouă. Există locuri în care echipa parohială decide în fiecare săptămână cum va fi Liturghia de duminica viitoare, ca şi cum Liturghia ar fi ceva ce punem noi în scenă, nu ceva ce primim noi. Ceva nou în fiecare săptămână - un slogan fals. Oamenii doresc să îl adore pe Dumnezeu. La urma urmelor imnul nostru naţional este acelaşi şi îl cântăm de fiecare dată. Nu ne săturăm de el, pentru că ne iubim ţara. La fel şi Tatăl nostru, Bucură-te Marie, deşi le repetăm de nenumărate ori, nu se învechesc. Există deci probleme. Unele dintre probleme însă nu au fost provocate de Conciliul Vatican II, ci de fiii Bisericii post-conciliare. Unii dintre ei vorbesc despre Conciliul Vatican II, dar îşi promovează propria agendă. Am fost martori la acest lucru. Unii îşi promovează propriile idei, justificându-le că sunt "în spiritul Conciliului Vatican II". În plus, revizuirea diferitelor ritualuri liturgice a fost făcută de fiinţe umane, nu de îngeri. Mai există şi probleme provocate de lumea de astăzi, iar Conciliul Vatican II nu are cum să fie acuzat de acestea. De exemplu, numeroase căsătorii eşuează astăzi, dar nu Conciliul Vatican II este cauza. Acest lucru se întâmplă doar pentru că sexualitatea primeşte prea multă atenţie în numeroase societăţi. Există unele lucruri pe care oamenii le scriu astăzi despre sexualitate, pe care nu le-ar fi scris acum 60 de ani. Există prea mult hedonism, prea uşoară răspândire a erorilor, prea multă impunere a unor tipare culturale prin intermediul televiziunii şi al altor mijloace, iar lumea a devenit tot mai mult una în ultimii 40 de ani, datorită comunicării


Lumea Catholica, ianuarie 2006

13

instantanee. Vedem deci că sunt numeroase elementele care contribuie la ceea ce se întâmplă astăzi. - Papa Benedict a scris pe larg despre problemele legate de liturgia actuală. La lumina îngrijorărilor exprimate de Dvs şi de Pontif, este oare posibil ca pe viitor să vedem acţiuni mai ferme de oprire a acestor abuzuri şi erori, subliniate în Redemptionis Sacramentum? - Mulţi ar dori aceasta. Evident, există unele domenii majore în care Sfântul Părinte decide. Există însă şi domenii în care lucrurile sunt deja clare din cărţile liturgice, astfel că tot ce trebuie să faci este să consulţi un Episcop sau un preot. El va şti ce este de făcut. Ce bine ar fi dacă oamenii ar fi mai fideli faţă de reguli - nu cele stabilite de oameni cărora le place să facă legi pentru alţii, ci cele ce izvorăsc din credinţa noastră. Lex orandi, Lex credendi. Credinţa noastră este cea care ne ghidează viaţa de rugăciune, şi dacă îngenunchem în faţa tabernacolului este pentru că credem în faptul că Isus este prezent acolo, şi că Isus este Dumnezeu. Dacă la Liturghie ne controlăm, suntem disciplinaţi, nu vorbim în biserică aşa cum facem pe stadion, este pentru că avem credinţă. De aceea, elementul cel mai important este credinţa şi fidelitatea faţă de credinţă, lectura fidelă a textelor originale şi traducerea lor fidelă, pentru ca oamenii să participe cum se cuvine la rugăciunea publică a Bisericii. Liturghia nu este proprietatea vreunui individ, şi de aceea nimeni nu poate să o spoiască, ci trebuie să facă eforturi să o celebreze aşa cum Mama Biserică o cere. Când se întâmplă aşa, oamenii sunt fericiţi şi se simt hrăniţi spiritual. Credinţa lor creşte, le este întărită. Merg acasă bucuroşi şi dornici să se întoarcă la biserică duminica viitoare. Când nu se întâmplă aşa, eşti sursă de probleme pentru cei care vin la Liturghie. Dacă credincioşii ajung să spună: "Preotul nostru paroh a făcut duminica trecută la Liturghie unele lucruri năstruşnice, ce nu sunt conforme cu cărţile liturgice pe care le ştim", atunci situaţia este chiar gravă. - În decretul despre Liturgie al Conciliului Vatican II, Sacrosanctum Concilium, se spune că locul de onoare trebuie să fie acordat cântului gregorian. În realitate, puţini dintre credincioşii cu vârsta sub 50 de ani au


14

Lumea Catholica, ianuarie 2006

auzit vreodată o slujbă cântată dintr-un capăt într-altul folosindu-se muzica gregoriană. Astăzi muzica la Liturghie înseamnă în mare parte chitare, tamburine ş.a. Este aceasta cea mai potrivită formă muzicală pentru Liturghie? - Vorbind despre muzica la Liturghie, trebuie să începem prin a spune că muzica gregoriană este cea mai preţioasă moştenire a Bisericii. Trebuie să rămână. Nu trebuie interzisă. Dacă într-o anumită Dieceză sau ţară nimeni nu a auzit muzică gregoriană de mult, atunci cineva trebuie că a greşit undeva. Biserica nu spune însă că totul trebuie să fie muzică gregoriană. Există spaţiu pentru tipuri de muzică ce respectă limba locului, cultura locului, poporul. Există spaţiu şi pentru această muzică, iar cărţile actuale de liturgică spun că problema ţine de Conferinţa Episcopală, căci depăşeşte limitele unei anumite Dieceze. Ideal ar fi ca Episcopii să aibă o comisie de muzică liturgică, ce să analizeze cuvintele şi melodiile cântărilor. Şi atunci când comisia este mulţumită, rezultatele să fie aduse spre aprobare Episcopilor. Nu este admisibil ca nişte persoane să compună orice şi să se cânte în biserică. Aşa ceva nu se cuvine, oricât de talentate ar fi respectivele persoane. Ajungem astfel şi la problema instrumentelor de folosit. Biserica locală trebuie să fie conştientă de faptul că cultul din biserică nu poate fi comparat cu ceea ce cântăm la bar, sau la o întâlnire de tineret. De aceea, Biserica trebuie să influenţeze instrumentele folosite în biserică, precum şi tipul de muzică. Nu va spune: gata de acum cu chitara - ar fi severă o astfel de decizie. Mare parte din muzica cu chitara ar putea să nu fie însă potrivită pentru Liturghie. Folosirea chitarei poate să fie potrivită, nu zi de zi, ci de exemplu când vine în vizită un anume grup. Decizia trebuie lăsată Episcopilor din zonă. Aşa ar fi mai înţelept. Aceasta şi pentru că există şi alte instrumente, folosite în multe ţări, dar nu şi în Italia sau Irlanda de exemplu. Muzica trebuie să hrănească credinţa, să izvorască din credinţă şi trebuie să conducă înapoi la credinţă. Trebuie să fie o rugăciune. Distracţia este total altceva. Oamenii nu vin la Liturghie pentru a se distra. Ei vin la Liturghie pentru a-l adora pe Dumnezeu, pentru a-i mulţumi, pentru a cere iertare de păcatele lor, pentru a cere diverse lucruri de care au nevoie. Acestea sunt motivele pentru Liturghie. Când vor distracţie, ştiu


Lumea Catholica, ianuarie 2006

15

unde să se ducă - în sala de jos a parohiei, sau la cinema, presupunând că forma de distracţie este acceptabilă din punct de vedere moral. - Jurnalistul italian Andrea Tornielli scria într-un articol din Il Giornale, numărul din 22 octombrie, că aţi fi declarat că Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor pe care o conduceţi ar fi transmis Sfântului Părinte o reţinere faţă de ideea unui indult universal în Biserică pentru Liturghia tridentină. Este adevărat? Şi dacă da, care ar fi motivele reţinerii? - Să începem prin a spune că nu este de competenţa acestei Congregaţii să se ocupe de cererile de celebrare a Liturghiei în ritul tridentin. Sfântul Părinte a înfiinţat o comisie specială în acest sens, comisia "Ecclesia Dei", şi ei trebuie să i se adreseze grupurile care doresc celebrarea în acest rit. Preşedintele comisiei este Cardinalul Castrillón Hoyos, şi dacă există propuneri legate de ritul tridentin, el ar fi cel care să le comunice Sfântului Părinte. Atunci când catolicii noştri cer celebrarea Liturghiei în ritul tridentin, preoţii şi Episcopii trebuie să se întrebe dacă nu cumva este momentul să îşi analizeze modul de celebrare? Cererea credincioşilor nu vine oare din cauză că au văzut prea multe abuzuri? Nu sunt cumva sătui şi obosiţi şi de aceea spun: "Uite cum stă treaba, mi-a ajuns cu Liturghia post-conciliară; hai să ne întoarcem la Liturghia de acum 50 de ani"? Nu este oare acesta motivul? Din păcate, ceea ce nu ştiu unii este că chiar şi atunci când era folosită Liturghia tridentină existau abuzuri. Mulţi catolici nu ştiu aceasta pentru simplul fapt că nu ştiu latină! Aşa că atunci când preotul stâlcea cuvintele, ei nu erau conştienţi de aceasta. - O atenţie specială a fost acordată recent obligaţiilor morale pe care le au catolicii atunci când sunt alegeri. Este de datoria lor să îi voteze pe politicienii pro-life? Trebuie dată Împărtăşania politicienilor catolici care se declară pro-choice (pentru dreptul de a alege... avortul - n.r.)? - Mă întrebaţi dacă un politician care spune: "Susţin avortul şi voi continua să susţin avortul" trebuie sau nu să primească Sfânta Împărtăşanie? De fapt, mă întrebaţi dacă se cuvine să se împărtăşească un politician care spune "Susţin uciderea copiilor nenăscuţi". Pentru că


16

Lumea Catholica, ianuarie 2006

trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Când el se declară pro-choice, el susţine dreptul de a ucide. Acum să ne imaginăm că cineva susţine uciderea tuturor membrilor Camerei Reprezentanţilor. "Sunt pro-choice şi mă duc să primesc Sfânta Împărtăşanie duminica viitoare." Nu este oare evident? Chiar are sens întrebarea? Aveţi nevoie de un Cardinal de la Vatican să vă răspundă dacă se cuvine sau nu să primească Euharistia? Eu cred că răspunsul vi-l poate da la fel de bine un copil care s-a pregătit pentru Prima Împărtăşanie. El va şti să vă răspundă imediat, doar dacă nu este condiţionat de interese politice. Unde s-a ajuns, să fie întrebaţi Cardinalii astfel de lucruri... Dacă o persoană are un mod de viaţă care este împotriva poruncilor, şi se mai şi laudă cu aceasta, atunci persoana cu pricina este într-o stare de păcat public. El este cel care se descalifică pe sine de la primirea Împărtăşaniei, nu preotul sau Episcopul îi interzic. El nu trebuie să meargă la Împărtăşanie până când viaţa sa nu este în conformitate cu Evanghelia.


Lumea Catholica, ianuarie 2006

17

Eutanasia este tot mai acceptată Autor: Zenit Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit.org (adaptare), ianuarie 2006 Eutanasia este legală doar în câteva ţări, dar chiar şi acolo unde e interzisă, justiţia este tot mai reţinută în a-i pedepsi pe cei ce o practică. Un exemplu recent este cazul unui tată britanic, Andrew Wragg. Fiul de zece ani al acestuia, Jacob, suferea de o boală degenerativă, cunoscută ca sindromul Hunter, şi avea multiple dizabilităţi. La 24 iulie 2004, tatăl şi-a sufocat fiul, după care a chemat poliţia şi a declarat că l-a ucis pe Jacob, informa BBC la 12 decembrie 2005. În timpul procesului, acuzarea a susţinut că gestul lui Andrew a fost o "crimă egoistă", făcută doar pentru că nu mai putea face faţă îngrijirii copilului. Judecătoarea Anne Rafferty a considerat însă cazul "excepţional", afirmând că nu s-ar câştiga nimic prin trimiterea tatălui la închisoare. Wragg a fost condamnat la închisoare, dar cu suspendarea sentinţei. Un caz similar a avut loc cu trei luni mai înainte. La 3 septembrie 2005, Times informa că Donald Mawditt a recunoscut că a contribuit la moartea soţiei sale, dându-i medicamente antidepresive şi apoi sufocând-o. Soţia sa, Maureen, suferea de hemocromatoză, o boală ce îi provoca prea mult fier în sânge, dăunând ficatului şi pancreasului, inclusiv inimii. Medicii iau spus că are doar 50% şanse să mai trăiască peste doi ani. În timpul procesului au fost aduse dovezi care arătau că cuplul a făcut un pact în momentul căsătoriei: că un partener îl va ucide pe celălalt dacă acesta din urmă va ajunge în stare terminală datorită unei boli. Judecătorul Thomas Crowther a declarat cazul ca "excepţional" şi l-a scutit pe soţ de închisoare. Donald a fost condamnat la trei ani de închisoare, pe care nu a trebuit să îi efectueze.


18

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Un alt caz din 2005 este cel al lui Brian Blackburn, care a pledat vinovat pentru uciderea soţiei sale, Margaret. Publicaţia Guardian informa la 15 iunie anul trecut că Brian a ucis-o, după care a încercat fără succes să se sinucidă. Soţia avea cancer la stomac, într-o fază avansată, şi ar fi murit în câteva săptămâni. Judecătorul Richard Hawkins a vorbit despre "circumstanţe excepţionale", aşa că Brian a fost condamnat la închisoare, dar tot cu suspendarea sentinţei. Fără închisoare Judecătorii australieni scutesc de asemenea de închisoare pe rudele care şi-au ucis soţii, soţi, copii, părinţi... Un caz este cel al Catherinei Anne Pryor, din statul Tasmania. Pryor a fost găsită vinovată de uciderea mamei sale şi a pledat vinovată pentru că l-a ajutat pe tatăl ei să se sinucidă, informa publicaţia locală Mercury la 20 decembrie 2005. În martie 2003, ea i-a dat mamei sale o injecţie cu insulină, iar după opt luni i-a injectat tatălui ei insulină şi petidină, după care i-a pus o pungă de plastic peste cap, până a încetat să respire. La tribunal ea a spus că ambii părinţi erau grav bolnavi. Anne Grant avea 77 de ani şi începea să dea semne de demenţă, iar Peter Grant avea 79 de ani şi suferea de cancer, fiind în etapa terminală. Pryor a primit două condamnări, ambele cu suspendare. Judecătorul Michael Hill a declarat că "nu crede că comunitatea ar dori să o vadă la închisoare", informa articolul de luna trecută. La începutul anului trecut, primul caz de acest gen a avut loc în statul New South Wales, unde magistratul curţii locale, Alan Railton, l-a eliberat pe Fred Thompson după ce acesta şi-a ucis soţia, Katerina. Conform publicaţiei Sydney Morning Herald, ediţia din 21 februarie 2005, el i-a dat şase somnifere, după care a sufocat-o. Katerina suferea de scleroză multiplă avansată. Iniţial autorităţile au crezut că a fost o moarte naturală, dar mai apoi Thompson şi-a recunoscut crima în faţa poliţiei. Dovadă de iubire? Unii comentatori au criticat blândeţea arătată în cazul lui Andrew Wragg, din Anglia. În paginile de opinii ale publicaţiei British Telegraph, din 18 decembrie 2005, Mary Wakefield scria că deşi verdictul oficial în acest caz


Lumea Catholica, ianuarie 2006

19

a fost că Wragg avea "responsabilitatea diminuată", argumentul care a convins tribunalul să fie atât de blând a fost acela că el ar fi făcut crima din iubire faţă de fiul său. Această gândire i-ar putea încuraja pe alţii să deducă faptul că legea este blândă cu crimele din milă, comenta Wakefield. De fapt, scrie ea, "se pare că Andrew Wragg nu l-a iubit suficient de mult pe Jacob pentru a vrea să continue zi de zi îngrijirea acestuia până la moartea naturală; s-a iubit doar pe el, suficient de mult pentru a-şi ucide fiul". Muriel Gray scria la 18 decembrie 2005 în Sunday Herald, publicaţie scoţiană, că Jacob fusese "nevinovat de orice, mai puţin de faptul că s-a născut cu o deficienţă la cromozomi". Jacob era cel bolnav şi suferind, dar tribunalul s-a concentrat mai mult pe suferinţa părinţilor lui, observa Gray. Ea mai nota în articol faptul că judecătoarea a justificat gestul criminal al tatălui, deşi nu acesta era cel care se ocupa în principal de Jacob. Doamna Wragg a spus că soţul i-a cerut la 24 iulie să se ducă cu George, fiul lor mai mic, acasă la mama ei. Profitând de lipsa soţiei şi a băieţelului mai mic, Andrew l-a ucis pe Jacob, după care a sunat la poliţie şi apoi pe soţia sa. "Nu mi-a venit să cred ce îmi spunea", a declarat Mary Wragg, citată de BBC. Vorbind cu presa în afara tribunalului, Mary s-a declarat şocată de sentinţa tribunalului: "A fost extrem de dificil să stau şi să ascult cum demnitatea copilului meu a fost distrusă doar pentru a reduce impactul uciderii sale." Revenind la articolul din Sunday Herald, Gray scria la final că decizia tribunalului transmite următorul mesaj: "copiii noştri cu dizabilităţi merită mai puţin să trăiască decât cei sănătoşi". Presiunile pentru acceptarea eutanasiei în Marea Britanie sunt tot mai mari. Anul trecut, în Camera Lorzilor, a sosit o cerere privată a lordului Joel Joffe, care cerea ca bolnavilor în stare terminală să li se permită cererea de ajutor calificat pentru comiterea sinuciderii. Comentând această propunere, Arhiepiscopul Peter Smith declara că de fapt este nevoie de o mai bună îngrijire paliativă. "Bolnavii în stare terminală au nevoie să fie îngrijiţi corespunzător, siguri că vieţile lor au valoare, că


20

Lumea Catholica, ianuarie 2006

societatea nu îi doreşte morţi", a spus prelatul într-un comunicat din 9 noiembrie. "Trebuie îngrijiţi, nu omorâţi." Dezbaterea olandeză Veşti îngrijorătoare continuă să vină între timp din Olanda, ţara în care eutanasia legală şi-a făcut pionieratul. La 9 septembrie 2005, publicaţia Irish Examiner informa despre un studiu al unor cercetători de la Centrul Medical Erasmus din Rotterdam, ce evidenţia faptul că medicii ajută la grăbirea morţii copiilor bolnavi, acţionând uneori la limita legii. Studiul invocat a fost publicat în numărul din septembrie al Arhivelor de Pediatrie şi Medicină, dezvăluind existenţa a 64 de morţi de copii într-o perioadă de patru luni, în 42 dintre cazuri moartea implicând decizii medicale de eutanasiere. La 29 septembrie 2005, Associated Press informa că guvernul olandez intenţionează să lărgească politica privind eutanasia, fixând noi limite în cadrul cărora medicii au dreptul să pună capăt vieţilor nou născuţilor bolnavi în stare terminală, cu acordul părinţilor. Noul cadru a fost schiţat în 2004 de medicii de la Centrul Medical Universitar Groningen, solicitându-se ca eutanasia să fie permisă atunci când se respectă următoarele condiţii: copiii sunt în stare terminală fără perspective de recuperare; când suferă foarte puternic; când două echipe de medici consideră că situaţia este fără speranţă; şi când părinţii îşi dau consimţământul. Numărul din 10 decembrie anul trecut al publicaţiei British Medical Journal mai dă unele detalii suplimentare. Medicii care vor eutanasia copii vor fi judecaţi de un comitet format din experţi în medicină şi drept, comitet căruia trebuie să îi fie raportate toate cazurile de acest gen. Eutanasierea copiilor va rămâne ilegală, dar dacă medicii aderă la criteriile stabilite este puţin probabil că vor fi urmăriţi penal. Conform publicaţiei medicale amintite, începând din 1997 au fost raportate


Lumea Catholica, ianuarie 2006

21

justiţiei peste 22 de cazuri de medici care au ucis copii. După achitarea primelor două cazuri, în final toate acuzaţiile au fost respinse. Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că analgezicele pot să fie folosite pentru uşurarea suferinţelor persoanelor aflate pe moarte, chiar dacă drept urmare zilele le sunt scurtate (nr. 2279). Eutanasia directă însă, ce urmăreşte încetarea vieţii persoanelor handicapate, a celor bolnave sau pe moarte "este inadmisibilă din punct de vedere moral", avertizează Catehismul la nr. 2277. Acest mesaj este însă tot mai trecut cu vederea de judecători şi de legislatori.


22

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Animale răsfăţate şi copii murind de foame Autor: Zenit Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit.org (adaptare), decembrie 2005 Cheltuielile făcute pe animalele de companie ating cifre astronomice. Locuitorii Marii Britanii au cheltuit peste 120 de milioane de euro pe daruri de Crăciun pentru animalele lor favorite, informa o publicaţie citând un sondaj efectuat de "Churchill Insurance". Conform sondajului, 70% dintre posesorii de animale cumpără cadouri pentru ele de Crăciun. Cheltuielile pentru animale nu se opresc aici. Dacă stăpânii vor să meargă singuri într-o vacanţă, există opţiunea hotelului pentru animale. În Japonia, anunţa publicaţia Guardian la 1 decembrie 2005, s-a deschis un hotel de cinci stele pentru animale. Aflat lângă aeroportul Narita din Tokyo, Pet Inn Royal are 170 de camere, plus cuşti pentru cei cu buget mai mic. Oaspeţii hotelului au bineînţeles parte de servicii veterinare, precum şi de menajerie, dar şi de exerciţii de gimnastică, totul sub supraveghere continuă, 24 de ore pe zi. Taxa pentru o cuşcă standard este de aproximativ 4.000 de yeni (28 euro), ridicându-se la 20.000 de yeni (140 euro) pentru un apartament de lux - adică dublul preţului pentru o cameră pentru oameni, la un hotel de calitate medie, subliniază Guardian. Toate camerele hotelului pentru animale au aer condiţionat. Conform unui raport, în Japonia există circa 19 milioane de animale de companie - depăşind numărul copiilor sub 15 ani -, industria animalelor aducând 7,2 miliarde de euro anual. Astfel de hoteluri se găsesc însă şi în Statele Unite ale Americii. PetSmart a înfiinţat un lanţ de 20 de astfel de hoteluri, pe lângă magazinele sale, aflăm dintr-un articol din 3 august 2005 apărut în Financial Times. În SUA


Lumea Catholica, ianuarie 2006

23

se poate vorbi de fapt de o adevărată explozie în industria animalelor, informa New York Times într-un articol din 16 noiembrie 2005. Sectorul lucrativ a atras mari corporaţii ce se ocupă de vânzare, precum Wal-Mart şi Target, pe lângă firme specializate precum Petco şi PetSmart. Petco are aproximativ 765 de magazine şi 17.000 de abonaţi, în ultimele luni ale anului 2005 deschizându-şi 90 de noi magazine, a declarat Kevin Wayland, purtătorul de cuvânt al companiei. PetSmart avea în acel moment în total 750 de magazine. Conform New York Times, industria de alimente pentru animalele de companie încasează 30 de miliarde de dolari anual. Vânzările de articole pentru animale, excluzând mâncarea, au adus în 2004 un venit de 7 miliarde de euro, în comparaţie cu 5,1 miliarde de euro proveniţi din articole pentru copii. Vânzările de articole pentru animale cresc cu 7% anual, în timp ce la articolele pentru copii se înregistrează o scădere an de an. Un alt semnal important este faptul că Asociaţia Americană a Producătorilor de Produse pentru Animale are acum 900 de membri, faţă de 500 acum trei ani. Times mai notează faptul că atunci când uraganul Katrina a lovit oraşul New Orleans, forţând evacuarea lui, multe persoane au refuzat să plece fără animalele lor de casă. Drept urmare, mai mulţi membri ai Congresului au propus modificarea legislaţiei pentru ca planurile de evacuare să ţină cont pe viitor şi de animale. Servicii medicale Bani mulţi se cheltuiesc şi pentru sănătatea animalelor. În Australia, unii posesori de animale pot acum să folosească primul aparat cu raze dedicat necuvântătoarelor, informa la 20 octombrie 2005 publicaţia Herald-Sun din Melbourne. De la sosirea aparatului în iulie anul trecut, peste 60 de pisici şi câini au fost examinaţi cu acest scump aparat, costul unei radiografii fiind undeva la peste 700 de euro. Unul dintre clienţi a fost Steve Kastelic, care doreşte să îşi trateze ciobănescul german de tumoarea pe care o are. Kastelic a estimat că va plăti în final cam 7.500 de euro pe scanări, pe


24

Lumea Catholica, ianuarie 2006

intervenţia chirurgicală şi pe chimioterapie. În numărul din 8 octombrie 2005, publicaţia britanică Spectator nota: "suntem darnici cu animalele de companie, le oferim o îngrijire şi un confort care ar putea fi invidiate de unii oameni în vârstă". Autoarea articolului, Rachel Johnson, subliniază că de fapt asistăm la o egalizare a statutului deţinătorilor de animale cu statutul animalelor lor, fapt denotat de chiar expresia "animale de companie". În unele cazuri, animalele o duc mult mai bine, asigurările medicale pentru ele acoperind aproape orice. Prin comparaţie, asigurările medicale pentru oameni acoperă tot mai puţine boli. În schimb cele mai noi asigurări medicale pentru animale acoperă chiar şi cheltuielile pentru probleme de comportament. Şi când viaţa lor s-a încheiat, firma de asigurări plăteşte incinerarea lor şi aşezarea urnei cu cenuşă într-un cimitir pentru animale. Să nu ne închipuim că deţinătorii de animale nu au mult de plată. Taxele veterinarilor au crescut cu 12% în ultimul an, iar asigurările de asemenea cresc, a informat publicaţia britanică Telegraph în ediţia din 27 aprilie 2005. În medie, cheltuielile pentru un câine variază pe an de la 70 la 700 de euro, în funcţie de rasa şi vârsta animalului, precum şi de asigurarea medicală. Şi pisicile costă scump. Telegraph a citat un sondaj al Societăţii Regale pentru Prevenirea Cruzimii asupra Animalelor, arătând că o pisică presupune cheltuieli de aproximativ 13.800 euro de-a lungul vieţii ei. Aici sunt incluse nu doar cheltuielile medicale, ci toate costurile. Iar costurile ameninţă să tot crească, odată cu apariţia unor tratamente medicale tot mai sofisticate. Darrell şi Nina Hallett din Washington, de exemplu, au cheltuit 37.000 euro pentru un transplant de celule rădăcină pentru câinele lor, informa Associated Press la 7 aprilie. Motivul tratamentului: cancerul de care suferea animalul. Cuplul a petrecut luni întregi căutând rudele de sânge ale câinelui lor, pentru a găsi donatorii potriviţi. Pentru cei care nu au bani pentru a-şi îngriji animalele, există alternativa adăposturilor. La 9 iunie 2005, publicaţia Chronicle of Philanthropy (Cronica Filantropiei) anunţa că Dave Duffield, fondatorul companiei de software PeopleSoft, şi soţia sa, Cheryl, au donat 76 de milioane de euro pentru o fundaţie înfiinţată de ei în 1999, ce urmăreşte îngrijirea animalelor în adăposturi. Până anul trecut, ei mai donaseră un total de peste 160 de milioane de euro aceleiaşi fundaţii. Prin aceste fonduri se


Lumea Catholica, ianuarie 2006

25

urmăreşte în principal ca adăposturile de animale să fie încurajate să nu mai eutanasieze câinii şi pisicile. Nevoile copiilor Mulţi copii nu sunt la fel de bine îngrijiţi. La sfârşitul anului trecut, UNICEF a dat publicităţii un raport intitulat "Starea Copiilor Lumii în 2005: excluşi şi nevăzuţi". Într-o conferinţă de presă desfăşurată la Londra, directorul executiv al UNICEF, Ann Veneman, comenta: "Nu poate să existe un progres durabil dacă vom continua să îi trecem cu vederea pe copiii cei mai nevoiaşi - pe cei mai săraci şi mai vulnerabili, exploataţi şi abuzaţi". Raportul explică faptul că între săraci, copiii ocupă un proces disproporţionat, dat fiind că ţările cel mai puţin dezvoltate au de regulă şi populaţiile cele mai tinere. Copiii săraci sunt apoi cei mai expuşi la a rămâne fără educaţie, şi deci fără şansa de putea mai apoi, la maturitate, să aibă un câştig decent, care să le permită să scape de sărăcie. Conform raportului, peste un miliard de copii suferă de una sau mai multe forme extreme de lipsă de hrană adecvată, sau apă bună de băut, sau facilităţi sanitare decente, sau servicii medicale, adăpost, educaţie, informaţie. Catehismul Bisericii Catolice are unele sfaturi utile privind întrebarea cât de multe resurse şi atenţie se cuvine să fie alocate animalelor, în comparaţie cu oamenii. La nr. 2416, se arată că oamenii le datorează animalelor bunăvoinţă, deoarece acestea sunt creaturile lui Dumnezeu. Nr. 2418 avertizează însă că "este nedemn să se cheltuiască pentru ele sume care ar trebui în mod prioritar să aline nenorocirile oamenilor". Mai mult, textul explică faptul că în timp ce desigur putem iubi animalele, "nu trebuie să deturnăm în direcţia lor afecţiunea datorată numai persoanelor". Iubeşte-ţi animalul, dar păstrează primul loc întotdeauna pentru copil.


26

Lumea Catholica, ianuarie 2006

În apărarea copiilor nenăscuţi Autor: Zenit Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit.org (adaptare), ianuarie 2006 În timpul Crăciunului, Papa Benedict al XVI-lea s-a concentrat în mod repetat asupra valorii vieţii umane în stadiile ei iniţiale. Fundalul celebrării naşterii lui Cristos i-a dat Sfântului Părinte ocazia de a vorbi despre darul unei noi vieţi. În predica sa din cadrul Liturghiei de la miezul nopţii din Ajunul Crăciunului, Pontiful a atras atenţia asupra felului în care Dumnezeu s-a coborât la noi ca un copil lipsit de apărare. Atotputernicul a devenit unul dintre noi, a arătat Papa, şi noi îl cunoaştem mai întâi ca şi copil. În fiecare copil străluceşte ceva din splendoarea acelei prime nopţi de Crăciun, a comentat Sfântul Părinte. Această splendoare "străluceşte şi în fiecare copil încă nenăscut". Cu o zi înainte, în timpul discursului său de primire a noului ambasador britanic la Sfântul Scaun, Papa a subliniat importanţa respectării nenăscuţilor. Remarcând faptul că ambasadorul Francis Campbell a menţionat importanţa fidelităţii faţă de tradiţiile Europei, Papa Benedict al XVI-lea a adăugat că această fidelitate trebuie de asemenea să includă "un profund respect pentru adevărul pe care Dumnezeu l-a revelat cu privire la persoana umană". Acest adevăr, a continuat Papa, "ne cere să recunoaşte şi să protejăm sfinţenia vieţii din primul moment al conceperii până la sfârşitul ei natural". În timpul audienţei sale generale din 28 decembrie, sărbătoarea Pruncilor Nevinovaţi, care au fost martirizaţi de către Irod, Papa a revenit la tema protejării vieţii inocente. El a comentat a doua parte a Psalmului 138(139). În psalm, fiinţa umană, deşi este încă o prezenţă neformată în pântece, se află sub privirea Creatorului. Experţii în biblic sunt în acord


Lumea Catholica, ianuarie 2006

27

asupra faptului că aici se face referire la embrion, a spus Sfântul Părinte. "Ideea în psalmul nostru că Dumnezeu vede deja întreg viitorul acelui embrion încă neformat este extrem de puternică", a comentat el. "Zilele pe care acea creatură le va trăi şi umple cu fapte în întreaga sa existenţă pământească sunt deja scrise în cartea vieţii a Domnului." Acest psalm, a explicat Papa, arată cu claritate "măreţia acestei mici creaturi umane nenăscute, formată de mâinile lui Dumnezeu şi înconjurată de iubirea sa". Este, a remarcat el, "un omagiu biblic adus fiinţei umane din primul moment al existenţei sale". Milioane de pierderi Papa are motive serioase să fie preocupat de soarta nenăscuţilor. În 28 decembrie, agenţia de ştiri Fides, a Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, a publicat prima parte a unui dossier despre avort. În introducerea sa la dossier, Dr. Francesco Silvano, preşedintele spitalului pediatric Bambino Gesu, se întreba cum este posibilă eliminarea unei vieţi care are în sine o atât de mare capacitate pentru bine. Avortul este o formă inacceptabilă de violenţă şi ne aşează în opoziţie cu voinţa Creatorului, a reamintit Silvano. Fides a citat informaţii publicate de Organizaţia Mondială pentru Sănătate în 2002; acestea indicau un număr cutremurător de 46 milioane avorturi în fiecare an, în jur de 87 avorturi în fiecare minut. În Italia, datele pentru 2004 arată o creştere a numărului de avorturi, relata la 26 octombrie ziarul catolic Avvenire. Au fost făcute cu 4.537 mai multe avorturi, la un total of 136.715. Aceasta a însemnat o creştere cu 3,4% faţă de anul 2003, o inversare a declinului înregistrat în anii recenţi. Spania de asemenea a înregistrat o creştere a avorturilor în 2004, la 84.985, o creştere cu 6,5% faţă de anul anterior, potrivit unei relatări din 27 decembrie din ziarul ABC. În ultimii nouă ani, numărul de avorturi din Spania s-a dublat, iar în 2004 peste 12.000 de fete cu vârsta sub 19 ani au obţinut avorturi. Potrivit unor date provizorii din partea Ministerului


28

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Sănătăţii, au existat 453.278 de naşteri în 2004, aproximativ cinci naşteri la fiecare avort. Ţara cu unu la patru Proporţia număr de avorturi la număr de naşteri este şi mai mare în Australia. Anul trecut s-a iscat o dezbatere asupra numărului exact de avorturi, din cauza lipsei de statistici exacte la nivel naţional. Problema a fost în cele din urmă clarificată la sfârşitul anului. Ziarul Australian a relatat la 14 decembrie că se fac peste 84.000 de avorturi în fiecare an, sau unul la fiecare patru sarcini. Cifrele (pentru 2003) din partea Institutului Australian pentru Sănătate şi Asistenţă Socială arată de asemenea că la tinerele cu vârsta între 20 şi 24 de ani se înregistrează o medie de mai mult de un avort două naşteri. Comentând datele, purtătoarea de cuvânt a Forumului Femeilor din Australia, Melinda Tankard Reist, a arătat că foarte multe femei au trecut prin procedura de avort fără o consiliere anterioară. Ea a mai acuzat clinicile de avort pentru faptul că nu le informează pe femei cu privire la riscurile fizice şi psihologice ale procedurii. În 13 decembrie, ziarul Australian a relatat că programul de sănătate al guvernului federal, Medicare, va finanţa acum consiliere de specialitate pentru femeile care doresc îndrumare înainte de a se decide pentru avort. Mai trebuie să fie stabilite detaliile privind genul de centre de consiliere care vor fi potrivite pentru finanţare. În februarie, însă, Senatul va decide cu privire la legalizarea pilulei abortive RU-486. Presiuni în America Latină Îngrijorarea Papei privind nenăscuţii vine într-un moment în care activiştii orchestrează presiuni pentru schimbarea legislaţiilor din ţările latino-americane care nu permit avortul la cerere. Numărul din 2 decembrie al Friday Fax, publicat de Institutul Catolic pentru Familie şi Drepturile Omului, arăta că "o coaliţie


Lumea Catholica, ianuarie 2006

29

masivă de grupuri pro-avort internaţionale se află în spatele unui recent efort de liberalizare a legislaţiei columbiene privind avortul, folosind tribunalele acestei ţări." Asociaţia Women's Link Worldwide a înaintat un proces la Curtea Constituţională a Columbiei, atacând legea care interzice orice fel de avort. Mai multe organizaţii pro-avort au dat declaraţii în acest caz. Încercarea a eşuat, relata New York Times la 11 decembrie. A fost respinsă de tribunal din motive tehnice, dar Women's Link Worldwide a declarat că va înainta în curând un alt proces. Cazul Columbiei este doar o parte din strategia continentală a grupurilor pro-avort, relata Los Angeles Times la 26 octombrie. Mişcări recente au inclus o propunere legislativă în Brazilia; presiuni pentru legalizarea pilulei de a doua zi în Mexic; şi o încercare, înfrântă cu doar 3 voturi, de a se aproba o lege privind legalizarea avortului în Uruguay. Darul Papa a revenit la tema protejării vieţii care ia naştere, în timpul predicii sale din ultima duminică ce a încheiat ciclul celebrărilor de Crăciun. Pontiful a rostit predica în Capela Sixtină, cu ocazia administrării Sacramentului Botezului. Botezul este Sacramentul vieţii, a explicat Sfântul Părinte, şi ne dă posibilitatea de a fi în comuniune cu Cristos, care este viaţa. Acceptând acest dar al vieţii trebuie de asemenea să spunem "nu" opusului său, unei culturi dominate de moarte, a spus Papa. Trebuie să respectăm Poruncile, inclusiv pe aceea care interzice uciderea, a adăugat el. O concluzie potrivită pentru un sezon liturgic al Crăciunului centrat asupra Pruncului răscumpărător.


30

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Mărturie de credinţă în China comunistă Autor: Theresa Marie Moreau Traducător: Radu Capan Sursa: Crisis Magazine, decembrie 2005 "Chu lai! Chu lai!" Guang-Zhong Gu s-a trezit în primele ore ale unei înviorătoare zile de septembrie în Shanghai. O voce necunoscută striga: "Afară! Afară!" Au auzit în spatele uşii cum se încărcau armele. Zgomotul pumnilor daţi în uşile seminarului din Xujiahui contrastau cu liniştea tradiţională, în care singurele sunete erau ale reverendelor alunecând pe coridoare. Gu, un seminarist din anul III de studiu, în vârstă de 23 de ani, a sărit din pat. Îmbrăcat fiind în pantaloni scurţi şi un tricou, şi-a tras în picioare o pereche de pantofi: nu era timp de şosete. Ieşind din cameră s-a mai uitat o dată lung la ea: nu avea să o mai revadă. "Staţi jos! Capetele în jos! Nu priviţi în sus!" striga un ofiţer îmbrăcat în haine civile, aparţinând de miliţia din Xujiahui. Fluturând din mâini şi indicând cu degetul câte un seminarist, miliţia a strâns peste 150 de seminarişti şi vreo şase preoţi iezuiţi, profesori la seminar. Deşi cu toţii dormeau cu câteva minute înainte, acum erau perfect treji, stând pe scaunele din sala de convocare. Era 8 septembrie 1955. Comuniştii aşteptaseră orele întunericului pentru a aresta sute de tineri, laici şi clerici. Pentru ei erau infractori. Pentru că erau romano-catolici. Ofiţerii l-au condus afară pe Gu, cu cătuşe la mâini, şi l-au urcat într-un camion folosit de obicei pentru transportul cărbunelui. Era încă întuneric şi de aceea nu îşi putea da seama cine erau ceilalţi seminarişti de lângă el. Camionul a pornit, iar Gu şi ceilalţi se legănau în picioare după cum lua curbe maşina. Doar răgetul motorului


Lumea Catholica, ianuarie 2006

31

maşinii şi scârţâitul pneurilor se auzea: nimeni nu vorbea în camion. Drumul a durat zece minute. Un picior a apăsat pedala de frână. Capătul de linie era secţia de miliţie din Xujiahui. Timp de şase luni, Gu a stat şi a aşteptat în celulă. Nici tribunal, nici judecată. Doar aşteptare. Crima sa? Astăzi Gu are 72 de ani, locuieşte în America, unde şi-a schimbat numele în Koo. Stă în biroul său din parohia Sf. Leon cel Mare din San Jose, California. Ochii lui privesc înainte, ridică degetul arătător şi indică spre un infractor imaginar aflat în faţa sa. Vocea ia tonul autoritar. Şi rosteşte acuzaţiile de care se făcuse vinovat acum mai bine de 50 de ani. "Prima acuzaţie: Guang-Zhong Gu nu s-a recunoscut niciodată pe sine ca fiind contra-revoluţionar! A doua este: Guang-Zhong Gu s-a alăturat organizaţiei contra-revoluţionare Legiunea Mariei şi a refuzat să părăsească organizaţia! A treia este: Guang-Zhong Gu nu a recunoscut niciodată că Episcopul Kung este contra-revoluţionar! În plus GuangZhong Gu nu a recunoscut niciodată Legiunea Mariei ca fiind organizaţie contra-revoluţionară!" "Acestea au fost cele patru acuzaţii", spune Gu, zâmbind şi scuturând din cap. "Adevărata infracţiune a fost că m-am alăturat Legiunii Mariei." Înfiinţarea Legiunii Mariei a avut loc în 1948, când pr. W. Aedan McGrath, un misionar irlandez al Societăţii Sf. Columban, păstor la o capelă din Shanghai, a pus bazele organizaţiei catolice de tineret în mai multe oraşe ale Chinei. Câteva luni mai târziu, odată cu încheierea războiului civil chinez de trei ani, care a urmat celui de-al doilea război mondial, comuniştii au învins guvernul de atunci şi au preluat conducerea ţării. Student la Colegiul Sf. Francisc Xavier - fondat de fraţii marianişti şi recunoscut pentru standardele sale ridicate - Gu, dintr-o familie de patru generaţii catolică, purtând numele de botez Matei, s-a alăturat imediat Legiunii Mariei atunci când a fost invitat de un coleg. Tatăl lui Gu, un prosper om de afaceri, preşedintele companiei Zhong Xing, de dantelărie, şi-a avertizat fiul să nu se implice prea mult în Biserica Catolică. "Comuniştii nu prea au la inimă catolicismul", i-a spus el. Partidul comunist încuraja ateismul între membrii săi şi nu a acceptat niciodată Biserica Catolică. Intoleranţi cu opiniile dizidente, comuniştii nu acceptat imixtiunea sub nici o formă a Vaticanului în China. Se urmărea


32

Lumea Catholica, ianuarie 2006

suspendarea practicării catolicismului în China, şi a hirotonirii de preoţi şi a consacrării de Episcopi. La scurt timp după ce Gu s-a alăturat Legiunii, a început să simtă presiunea comunistă asupra sa şi a celorlalţi membri. Majoritatea tinerilor au rămas fideli Legiunii, iar etalarea de forţă a comuniştilor nu a reuşit să îi descurajeze pe tinerii din Shanghai. Nici când comuniştii l-au arestat pe pr. McGrath, la 7 septembrie 1951. Nici chiar când, o lună mai târziu, Legiunea Mariei a fost declarată ca mişcare contra-revoluţionară, subversivă - o societate ilegală sub masca religiei, ai cărei membri erau etichetaţi drept spioni pentru America. Episcopul Pin-Mei Ignaţiu Kung, care l-a încurajat pe pr. McGrath să înfiinţeze Legiunea Mariei în Shanghai, i-a îndemnat pe tineri să îşi păstreze credinţa. Comuniştii l-au desfiinţat pe Kung prezentându-l ca fiind creierul bandelor contra-revoluţionare. "Fiţi tari", i-a încurajat Kung pe membrii Legiunii Mariei. "Nu vă supuneţi comuniştilor. Nu cedaţi niciodată." "Nu voi ceda niciodată", a jurat Gu. Oficialii comunişti de la Biroul de Relaţii Religioase al guvernului au monitorizat permanent activităţile de natură religioasă şi au făcut selectiv arestări. Numele celor căutaţi apăreau afişate la secţiile de miliţie, şi dacă aveai ghinionul să fii identificat, erai luat pe sus. Aşa i s-a întâmplat odată lui Gu, cu mult timp înainte să fie seminarist. Fiind identificat, a fost dus la secţie, unde anchetatorii au început să îl hărţuiască, cerându-i să părăsească organizaţia. Gu stătea doar şi privea înainte. Drept urmare, şia petrecut noaptea în arest. Dimineaţa, rămânând ferm pe poziţii, miliţienii i-au luat amprentele şi i-au dat drumul. Mai apoi, Gu a uitat de acest incident şi şi-a reluat cursul normal al vieţii. La 21 de ani s-a simţit chemat la preoţie şi a intrat în seminarul din Xujiahui, în 1953, anul expulzării din China a tuturor misionarilor străini. În următorii ani, comuniştii - care declaraseră religia inutilă şi dăunătoare - au arestat mulţi clerici catolici. Apoi a venit data fatidică de 8 septembrie 1955, acea dimineaţă tristă - era chiar sărbătoarea naşterii Maicii Domnului - când Gu a fost dus la secţia de miliţie din Xujiahui, apoi transferat dintr-un centru de detenţie în altul. Într-o după-amiază, Gu stătea pe podea cu picioarele încrucişate sub el, cu spatele lipit de peretele celulei şi cu ochii închişi, când a auzit un gardian


Lumea Catholica, ianuarie 2006

33

strigând un număr. Gu nu a răspuns. Apoi gardianul a strigat: "De acum nu mai aveţi nume!" Gu s-a ridicat, iar gardianul i-a răsucit imediat braţele la spate şi l-a condus într-o cameră întunecată: "Te vei ruga din nou?" I-a prins mâinile şi i le-a legat la spate. Metalul cătuşelor îi provoca durere. Când s-a întors în celulă, mâinile i-au rămas legate la spate timp de-o săptămână. "Mâncam ca un câine. Puneau mâncarea pe jos, iar eu mâncam ca un câine", explică astăzi Gu şi se pune pe jos în biroul său, pentru a demonstra cum. După câteva luni, oficialii l-au transferat pe Gu în închisoarea din Shanghai, districtul Tilanqiao, unde fiecare celulă era plină de oameni. Când un om se mişca într-o parte sau alta, şi ceilalţi se mişcau. Doar cei mai răi erau trimişi aici: violatorii, criminalii, hoţii... şi catolicii. Într-o zi a auzit un gardian strigându-i numărul. "Da!", a răspuns Gu, întinzând mâinile printre gratii pentru a fi văzut. Gardianul i-a dat o bucată de hârtie: "Aceasta este sentinţa". Fără proces. Fără judecător. Pur şi simplu cinci ani de închisoare. După câteva zile, Gu şi ceilalţi au fost treziţi la ora 3AM de o sirenă zgomotoasă. Au fost aliniaţi lângă nişte camioane pentru a fi duşi la staţia de tren din districtul Za Bei. Gu s-a urcat, nu înainte de a vedea că aceste camioane pentru transportul vitelor formau o coloană lungă cât un tren. Nu ştia câţi erau în camion, pentru că era întuneric în interior. Nici nu ştia cât au călătorit. Poate patru sau cinci zile. Primeau doar pâine şi apă. Fără ferestre. Fără lumină. Doar nişte guri de aerisire. Îşi aminteşte însă că era frig. Şi îşi aminteşte coada la găleata de lemn folosită de bărbaţi pentru nevoile fiziologice. Cu atâţia oameni înăuntru, conţinutul găleţii s-a vărsat în curând pe jos, aşa că au renunţat să o mai folosească. La un moment dat maşina s-a oprit şi Gu a auzit nişte voci afară. După ce s-au chinuit să deschidă uşile, prizonierii au fost orbiţi. De la întunericul în care au stat până atunci acum erau scoşi într-un peisaj acoperit de zăpadă. Au sărit din maşină şi s-au târât apoi până la noua casă, aflată la mile depărtare: fabrica de cărămidă Fularji, închisoare de muncă din


34

Lumea Catholica, ianuarie 2006

provincia Heilongjiang, la o aruncătură de băţ de Siberia. Timp de şase luni, Gu a făcut cărămizi în această fabrică, păzit de membrii Armatei Populare de Eliberare. Apoi, la 15 august 1956, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, lui Gu i s-a ordonat să ia trenul înapoi spre Shanghai. Ofiţeri cu haine curate şi nasturi strălucitori au venit în Heilongjiang după catolici, să îi ducă de unde veniseră, pentru proces. Sentinţa de cinci ani de închisoare fusese anulată, iar acum Gu avea ocazia unui proces. Până atunci însă avea să aştepte înapoi în Tilanqiao. Într-o zi, Gu a primit un vizitator. "Sunt avocatul tău", i-a spus acesta lui Gu. "Familia ta mi-a plătit 8 dolari. Te voi ajuta să ieşi din închisoare." "Nu am cerut un avocat", i-a răspuns Gu. "Nu doresc un avocat." "Eşti sigur?" "Da, sunt sigur. Nu doresc un avocat", a spus el. "Tot ce trebuie să fac pentru a ieşi din închisoare este să renunţ la convingerile mele religioase. Dar nu voi face aceasta niciodată." În ziua procesului, Gu a fost dus la Tribunalul Poporului de rang secund, din districtul Xujiahui. "Am intrat cu cătuşe. Judecătorul era acolo. Mi-au luat cătuşele şi atunci eu mi-am făcut semnul crucii. Cu 300 de catolici în sală, printre care şi familia mea, am dorit să le arăt că sunt încă fidel Bisericii. Nu am renunţat niciodată la convingerile mele." După 20 de minute, judecătorul a declarat: "Caz închis", apoi s-a ridicat şi a părăsit sala. Când s-a întors în camion, Gu a trecut pe lângă mama sa. "Ne vom vedea mai târziu. Voi veni înapoi acasă", i-a spus el. Gu a fost trimis într-un lagăr de muncă unde, între 1956 şi 1957, munca sa a fost uscarea şosetelor proaspăt vopsite. Aici Gu a aflat că fusese condamnat la trei ani de muncă silnică. Comunicarea între catolicii închişi era dificilă. Într-o zi, după-amiază, Gu se plimba cu un coleg seminarist, rugându-se rozariul. Rugăciunile erau interzise, iar rozariile fuseseră confiscate la sosire: dar catolicii improvizau rozarii din ce aveau la îndemână. Seminaristul i-a dat la un moment dat lui Gu o scrisoare. "Trebuie să îi fim fideli Papei", scria acolo. "Trebuie să îi fim fideli lui Dumnezeu." Gu, care dorea încă să devină preot, a pus scrisoarea în haina care o folosea pe post de pernă. Nu s-a mai gândit la ea până când într-o zi a auzit strigat numărul său. "Cine a scris scrisoarea?", l-a întrebat gardianul fluturând-o în faţa sa. "Nu le-am dat


Lumea Catholica, ianuarie 2006

35

numele niciodată", îşi aminteşte Gu astăzi. "Nu mi-am trădat niciodată prietenii." După şase luni gardienii l-au anchetat din nou. "Ştim că a fost Paul." Gu a răspuns: "Dacă ştiţi, nu trebuie să vă spun eu." Datorită scrisorii, Gu a fost acuzat de încă ceva în primăvara anului 1957: de intenţia de organizare a unei mişcări contra-revoluţionare în închisoare. În iarna anului 1957 a aflat că a mai primit o condamnare de şapte ani, pe lângă cea existentă de trei ani. Gu nu îşi aminteşte dacă a fost vreun proces, dar îşi aminteşte că a fost dus în Xining, capitala provinciei Qinghai. La patru zile după sosire, cineva l-a acuzat pe nedrept de tentativă de evadare, aşa că gardienii l-au închis într-o cutie. Timp de nouă zile a stat într-o cutie cât căsuţa unui câine. Cutia avea o uşiţă ce se deschidea câteva secunde, cât să îi fie pusă mâncarea, apoi se închidea la fel de rapid. Pereţii erau atât de strânşi încât nu îşi putea întinde decât un braţ la un moment dat; tavanul era atât de jos că putea sta doar culcat. A trebuit să mănânce şi să doarmă în propriile sale excremente. "Întocmai ca un porc", spune Gu. Odată eliberat din cutia singurătăţii, Gu a lucrat 16 ore pe zi, spărgând pietre. În aceeaşi fabrică, la un alt morman de pietre, lucra pr. ZhongLiang Iosif Fan, fostul rector al seminarului de unde el şi Gu fuseseră arestaţi în 1955. Din Qinghu, Gu a fost trimis la trei ferme penale: Wongshike, Xing Zhe şi Wayuxiangka. Aceste locuri erau cunoscute ca laogai - locuri de reeducare prin muncă. A muncit pe câmpiile virgine ale platoului provinciei Qinghai, la peste trei mii de metri înălţime. Doar iarbă cât vedeai cu ochii. Mâncarea era oribilă. Era perioada marii foamete, cunoscută ca cei "trei ani de dezastre naturale" (1960-1962), în timpul căreia 20 de milioane de chinezi au murit de foame. Cauza principală a fost planul cincinal al Chinei comuniste, în care accentul s-a pus pe producţia de oţel. Mulţi ţărani au fost luaţi de pe terenurile agricole şi puşi în fabrici. Această acţiune prost gândită s-a simţit în foametea ce a urmat. Pe când era la ferma Xing Zhe din Qinghai, trupul lui Gu a început să cedeze. La 1,8 metri înălţime


36

Lumea Catholica, ianuarie 2006

un adult cântăreşte în jur de 63 de kilograme. "În timpul marii foamete aveam cam 37 de kilograme. M-am dus la doctor, deoarece nu îmi puteam ridica piciorul de jos. A vrut să îmi dea o injecţie dar a renunţat: eram un schelet." În 1960, la cinci ani după ce fusese închis, Gu a fost mutat în ferma penală Wayuxiangka din provincia Qinghai. Aici lucra pământul, planta seminţe, uda culturile, tăia buruienile - aproximativ 13 ore pe zi. În 1965, după ce şi-a încheiat cei 10 ani de închisoare, el a devenit "post-prizonier". "Guvernul îţi spune că sentinţa a fost ispăşită. Nu mai eşti prizonier, ci devii angajat deţinut şi primeşti puţini bani. Acelaşi loc, aceeaşi muncă, dar fără gardieni. Un prizonier are o sentinţă limitată ca timp - nu şi postprizonierul. Aceasta era politica pentru toţi prizonierii atunci. Nu mai eşti prizonier, dar tot trebuie să dai dovadă de ascultare. Aşa era politica. Nici o raţiune în ea", explică Gu. Un "beneficiu" al stării de post-prizonier era ocazia de a merge acasă o dată la patru ani. Într-una din vizitele făcute acasă, Gu a aflat despre Biserica Catolică clandestină. Fiind imposibil să distrugă catolicismul din interior, comuniştii au încercat să îl extermine din exterior, înfiinţând o Biserică controlată de guvern şi independentă de Sfântul Scaun. Încă din 1949, Republica Populară Chineză înfiinţase mişcarea de trei ori autoreformatoare (adică auto-guvernantă, auto-sprijinită şi autopropagatoare). Această mişcare a fost înlocuită de şi integrată în Asociaţia Patriotică Catolică Chineză, înfiinţată oficial la 15 iulie 1957. A fi patriot în China înseamnă a fi revoluţionar, adică anti-imperialist şi anti-papal. Drept urmare, catolicii erau etichetaţi ca fiind contra-revoluţionari nepatriotici. Majoritatea bisericilor catolice din Republica Populară Chineză au fost distruse în timpul marii revoluţii culturale proletare, începută în 1966, când comitetul central a instituit un proces de epurare a intelectualilor şi "imperialiştilor". Acest proces a condus la inspecţii surpriză, la raiduri nocturne, la execuţii publice. Timp de zece ani, până la moartea lui Mao în 1976, epurarea a continuat. În timpul acestei domnii chineze a terorii, templele şi bisericile au fost arse, iar operele de artă şi scrierile vechi au fost distruse. După moartea lui Mao, Xiaoping Deng - unul dintre liderii comunişti chinezi - a deschis naţiunea către lume. Pentru bani, spune Gu,


Lumea Catholica, ianuarie 2006

37

în special pentru banii americani. Conducerea lagărului de muncă a instituit clase de limbă engleză pentru gardieni, pentru familiile lor, şi pentru familiile formate de deţinuţi. Era însă o problemă. Nimeni nu vorbea engleza decât Gu. Astfel, prizonierul Gu a devenit şi profesorul Gu, câştigând 90 de dolari pe lună. Într-una din vizitele pe care le făcea pe la casele unde preda, Gu s-a oprit la casa pr. Hong-Sheng Vincenţiu Chu, pentru a-l saluta. Când era acolo a sunat clopoţelul de la uşă. "Te-a văzut cineva?", l-a întrebat pr. Chu pe bărbatul care a intrat. Era pr. Sergio Ticozzi de la Institutul Pontifical pentru Misiunile Străine. Pr. Chu se temea să nu fi fost urmărit. "Nu", a răspuns pr. Ticozzi. "Acesta este studentul meu", i l-a prezentat pr. Chu pe Gu. "Îşi păstrează încă vocaţia." "Vino atunci la Hong Kong", i-a spus pr. Ticozzi lui Gu. "Avem un seminar acolo." "Sunt încă închis în lagărul de muncă. Nu pot merge la Hong Kong." Ticozzi şi-a scris adresa pe un bileţel şi i l-a dat lui Gu. Mai târziu, când a fost singur, Gu şi-a luat haina, a desfăcut tivul ei şi a ascuns acolo bileţelul. Nu mai vroia să rişte acum ce a păţit cu scrisoarea colegului său seminarist. Iar de această adresă avea nevoie, spera el. Şi aşa a fost, căci în primăvara anului 1984 i-a surâs soarta. Gu se întorcea în lagăr după ce predase engleza, aşa că era îmbrăcat în haine de profesor, nu de prizonier. La poarta lagărului a văzut un camion nou. S-a apropiat încrezător, asigurându-se că din buzunar i se vede pachetul de ţigări, cele mai bune din China. "Mă puteţi duce până în localitatea următoare?", l-a întrebat Gu pe şofer. "Da", a răspuns acesta fără vreo suspiciune. Gu şi-a luat "averea": o valiză din piele tăbăcită şi o haină de iarnă. "Atât câştigasem în 19 ani de muncă silnică", spune el. Cu aceste bunuri a părăsit locul detenţiei, în care a stat zi de zi cu speranţa că într-o zi va evada: acum ocazia sosise. A mers în oraşul Gung He, din provincia Qinghai, unde a început să predea engleza într-o şcoală. Ziua preda, noaptea învăţa teologie, în special după două cărţi pe care le primise de la Episcopul Fan. În februarie 1988, Gu l-a vizitat pe Episcop, care locuia într-o cămăruţă a unei nepoate de-a sa, dintr-o suburbie din Shanghai. "Vreau să fiu hirotonit", i-a spus Gu. "Dacă este voia Domnului, se va face", l-a asigurat Fan. Câteva zile mai târziu, la 22 februarie, Fan l-a hirotonit


38

Lumea Catholica, ianuarie 2006

întru preoţie pe Guang-Zhong Gu. "Am fost atât de fericit. M-am întors cu bicicleta acasă şi mă gândeam că nu aparţin lumii acesteia." Cu trei ani înainte, fratele său, Le-Tian Iosif Gu, se mutase în SUA şi şi-a încurajat fratele să îi urmeze. La un moment dat, Gu s-a hotărât să meargă la consulatul american din Shanghai, unde a întâlnit un tânăr responsabil cu imigrarea. Părea ocazia oportună să părăsească China, iar Gu nu vroia să rateze şansa. "Vă rog", a cerut el. "Am fost în seminar şi m-au arestat în 1955, împreună cu Episcopul Kung. Am fost apoi închis în închisoare timp de 10 ani şi în lagăre de muncă timp de 19 ani." Tânărul a părăsit camera şi s-a întors câteva minute mai târziu cu verdictul: Gu putea părăsi China. Copleşit de bucurie, Gu a început să plângă. În curând va pleca în America. *** Cum se apropia după-amiaza şi eu trebuia să mă întorc la Los Angeles, lam întrebat pe pr. Gu dacă nu e ora celebrării Liturghiei. M-a condus în capela din laterala mariană a bisericii. M-am aşezat în primul rând, în timp ce el s-a dus pentru a-şi îmbrăca ornatele cu alb şi verde. După câteva momente era la altar. "Ofer această Liturghie în special pentru Biserica persecutată din China", a spus el. "Tată, în providenţa Ta misterioasă, Biserica Ta trebuie să împărtăşească suferinţele Fiului Tău Cristos. Dă duhul răbdării şi al iubirii celor care sunt persecutaţi pentru credinţa lor în Tine, pentru ca să fie mărturisitori mereu fideli ai promisiunii Tale despre viaţa eternă." Pentru aceasta el şi-a dat 29 de ani de viaţă. Pentru aceasta pr. GuangZhong Gu nu şi-a negat niciodată convingerile religioase.


Lumea Catholica, ianuarie 2006

39


40

Lumea Catholica, ianuarie 2006

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro

Lumea Catholica, ianuarie 2006  

Revista electronica Lumea Catholica. Numarul pe luna februarie a anului 2006.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you