Page 1


Copyright © CA Publishing, 2014, pentru prezenta ediție. Toate drepturile pentru prezenta ediție aparțin Editurii CA Publishing Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această lucrare este posibilă numai cu acordul prealabil scris al Editurii CA Publishing. Redactor: Adrian Daniel Stan, Iulia Mădălina Ghionea Tehnoredactor: PalkÓ Botond Design copertă: PalkÓ Botond

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IVAN, ADRIAN LIVIU Statele Unite ale Europei : Uniunea Europeană între interguvernamentalism şi supranaţionalism / Adrian Ivan. – Ed. a 2-a, rev. – Cluj-Napoca: CA Publishing, 2014 Bibliogr. Index ISBN 978-606-8330-27-3 341.217(4) UE

Editura CA Publishing ADRESĂ: Cluj-Napoca, B-dul Eroilor 34/3 TEL: 0364-807.636 EMAIL: office@ca-publishing.ro WEB: www.ca-publishing.ro


CUPRINS

Prefață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Mișcarea federalistă europeană după Al II-lea Război Mondial. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 Neofederalismul european . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 Tratatul-Constituție. Proiectul Parlamentului European de Uniune Europeană 1984 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 Cartea Albă din 1985 și Actul Unic European. Către „Statul Europa” 49 Uniunea Europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 De la Maastricht la Amsterdam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 Uniunea Europeană în Relațiile internaționale în anii ’90: Către o putere federală mondială? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 Tratatul de la Amsterdam și eșecul reformelor instituționale . . . . 121 Tratatul de la Amsterdam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137 De la Amsterdam la reforma instituțiilor europene (1997–2000) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149 Tratatul de la Nisa și succesul lărgirii. Mai aproape de „Statele Unite ale Europei” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165 Guvernanță și identitate europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197


Uniunea Europeană a Celor 28. Lărgirea către Europa Centrală și de Est. Logici și condiționări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231 Relațiile CE cu Țările Europei Centrale și de Est după 1989: Condiționare și Diferențiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245 Relațiile dintre România și UE: logici și condiționări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261 Tratatul de la Lisabona . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309 Index . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 337


„ Nu există nimic care să probeze că o unire între marile națiuni europene nu este posibilă. Din contră, istoria ne arată că popoare care se dușmăneau au putut deveni bune prietene și aliate [...] Dacă în această stăruință Liga va reuși să creeze miezul unei uniri, o grupare generală a celorlalte națiuni europene va fi apoi relativ ușoară. Și cu timpul, cu bunăvoință pricepută și simpatie de toate părțile, s-ar putea realiza idealul suprem: Statele federate ale Europei ” David Mitrany (Mitrany 1914: 262)

„ Que L’Europe fasse cela, et elle aura poposé pour l’avenir le germe de la plus féconde institution, je veux dire d’une autorité centrale, sorte de congrès des ÉtatsUnis d’Europe, jugeant les nations, s’imposant à elles, et corrigeant le principe des nationalités par le principe de fédération ” Ernest Renan (Renan 1947: 446–447)


PR()$ĥą

„Statele Unite ale Europei”. Uniunea Europeană între interguvernamentalism și supranaționalism” este o carte ce s-a născut din convingerea autorului că unitatea Europei este un proiect la care trebuie să revenim mereu, în primul rând, pentru a respecta scopul părinților fondatori de a crea o federație europeană, care să aducă pace și prosperitate cetățenilor continentului nostru, iar în al doilea rând, pentru a da măsura capabilităților contemporanilor noștri de a face din Uniunea Europeană o forță globală competitivă. Tematica acestei cărți este inspirată de discuțiile, polemicile și dialogurile extrem de fertile pe care mi le-a oferit „Școala de la Geneva”, laborator excelent pentru analiza și proiectul construcției federale europene. Șansa de a participa la cursurile lui Dusan Sidjanski în cadrul „Atelierelor Denis de Rougemont” sau la cele ale lui André Reszler privind „Istoria Europei Centrale”, ale regretatului meu profesor Pierre du Bois despre Uniunea Europeană, cele despre „Europa și lumea” a lui Philippe Braillard, de „Teoriile integrării europene” ale lui René Schwok, amiciția ce mă leagă de André Liebich sau André Hurst, fostul rector al Universității din Geneva, au constituit un prilej excelent pentru mine de a înțelege și asuma acest proiect atât de complex și dificil al construcției europene. Cartea are referințe noi și n-aș fi corect dacă nu l-aș aminti aici pe Iordan Gh. Bărbulescu, ale cărui lecturi mi-au făcut o reală plăcere și cu care împart o amiciție de câțiva ani. Nu uit dialogul excelent pe care îl am cu prietenul meu Ioan Horga sau cu dragul meu coleg George Poede. Un mesaj de mulțumire și de apreciere păstrez pentru Gabriela Pascariu, directoarea Centrului de Studii Europene al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a cărei colegialitate și prietenie, alături de aceleași atribute din partea Profesorului Florin Platon, mi-au dat posibilitatea să fructific studiile mele despre UE în „dulcele târg al Ieșilor”. Observăm în zilele noastre că ideea de națiune tradițională, etno-lingvistică, de inspirație herderiană, se reafirmă cu și mai multă forță în spațiul politic european, că sunt puțini europeni convinși că sensul etnic restrictiv al acestui tip de comunitate trebuie să lase locul conceptului de „națiune

9


ADRIAN LIVIU IVAN europeană”, condiție necesară pentru a construi o identitate europeană, cu toate că ea este înscrisă în unele documente europene (Recomandarea 1735/2006). Ideea de „Statele Unite ale Europei” nu este un scop în sine, nu este doar dorinţa părinţilor fondatori ai Comunităţilor Europene, nu este neapărat creaţia eurocraților sau a celor care doresc „Europa Socială”, ci este un răspuns la provocările lumii globale, la concurența din ce în ce mai accentuată dintre diferiți poli de putere mondială. Din punctul nostru de vedere, posibilul „stat european” nu trebuie să fie o creație artificială, de sus în jos, prin voința guvernelor sau prin abilitățile diplomatice ale tehnocraților europeni, ci rezultanta unei conștiințe europene ce trebuie să se valideze atât pe trecutul greco-roman și iudeo-creștin comun – mai ales pe valorile comune inspirate de aceste tradiții – cât şi pe ideea de solidaritate comunitară largă, axată pe convergenţa de argumente în jurul valorilor europene: democraţie, stat de drept, apărarea drepturilor fundamentale ale omului şi protecţia minorităţilor naţionale, economie de piaţă funcţională, norme comune de drept etc. În altă ordine de idei, „Noua Uniune Europeană” ar trebui să fie mai puțin expresia compromisului politic, economic, social și cultural european și mai mult rezultanta unei guvernanțe eficiente, democratice și transparente. Se discută și s-a polemizat mult în jurul formei politice de organizare pe care ar trebui s-o îmbrace UE: confederație, federație, stat federal, regim politic, sistem politic, guvernanță funcțională etc. În opinia noastră contează mai puțin dacă Uniunea Europeană actuală se va transforma într-un stat federal mai devreme sau mai târziu. Important este să vedem cum această guvernanță democratică servește „comunității cetății” pe care o reprezintă, adică cetățenilor Europei Unite. Dezbaterea asupra formei politice a Europei Unite a început în perioada premodernă și modernă, când unii intelectuali au sesizat slăbiciunile statelor europene, incapacitatea acestora de a face față provocărilor unei lumi aflate într-o dinamică accentuată. Europenii au de ales între mai multe „Europe”, fie că este vorba de „Europa patriilor”, „Confederație”, „Federație”, „Europa unitară” etc. (Garello 2006: 7). Fiecare din aceste posibile construcții europene se baza pe logici proprii, astfel că Europa patriilor, al cărui protagonist a fost Charles de Gaulle, prefera un abandon limitat al suveranității naționale, în timp ce în cadrul unei Federații, guvernele și instituțiile federale partajează competențele, statele cedând din suveranitate în domeniile de interes comun. În cadrul Confederației, competențele sunt delegate de state către instituții comune, iar hotărârile se iau pe baza regulii unanimității, statul

10


STATELE UNITE ALE EUROPEI membru păstrând dreptul de secesiune. Într-o „Europă Unită”, instituțiile comune dobândesc competențe generalizate, inclusiv în reprezentarea cetățenilor, hotărârile luându-se pe baza regulii majorității. Planurile de unitate europeană au o tradiție istorică îndelungată. De la proiectul lui Pierre du Bois din secolul al XIV-lea la Uniunea Europeană de astăzi, istoria europeană a cunoscut mai multe planuri de unitate, fie că au fost politice, precum cele a lui George Podiebrad, a ducelui de Sully, Aristide Briand sau cele ale mișcărilor federaliste europene de după Al Doilea Război Mondial, fie religioase – cel a lui Pius al II-lea, filosofice, precum cele ale lui Saint-Simon și Proudhon, constituționale – cele ale lui Altiero Spinelli și Joscha Fischer. Numitorul comun al tuturor acestor planuri a fost ideea de pacificare a continentului european și găsirea unor soluții pentru a răspunde provocărilor societății europene determinate, mai ales, de diferențele religioase, lingvistice, juridice, de proprietate etc. Dincolo de numele pe care îl va lua unitatea europeană, obiectivul final al acestui demers va fi trecerea în toate privințele de la societatea la comunitatea europeană, aceasta din urmă având sarcina să sublimeze solidaritatea europeană. În fapt, ideea europeană și procesul construcției europene conțin conceptul de federalizare a Europei. Problema majoră pentru noi acum este de a alege calea confederală sau cea federală. Maurice Duverger caracteriza Comunitatea Economică Europeană ca fiind un amestec de confederație și federație, care evoluează către neofederalism (Duverger 1991: 132-135). Credem că afirmația sa a rămas valabilă și după crearea Uniunii Europene (1993) și mai ales după semnarea Tratatului de la Lisabona (2007). Politologul francez a mai remarcat un lucru esențial referitor la constituirea federațiilor și anume dificultățile realizării unei federații de state-națiune. Autorul a plasat declarația Conferinței Parlamentelor Comunității Celor 12 din 30 noiembrie 1990 privind transformarea Comunității în Uniune Federală, în conceptul de neofederalism, în care Parlamentul European era chemat să reprezinte cetățenii viitoarei entități, iar Consiliul de Miniștri – statele membre. Dezbaterea federalistă a continuat în cadrul conferințelor interguvernamentale ce au condus la elaborarea Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa, a Tratatului Constituțional de la Roma (2004) și a Tratatului de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Cartea de față este un demers ce continuă cercetările noastre privind unitatea europeană. Ea prezintă și analizează procesul construcției europene de la începutul anilor ’80 până la Tratatul de la Lisabona din 2009, insistând îndeosebi asupra realizării și afirmării Uniunii Europene, pe dezbaterea dintre supranaționalism și interguvernamentalism.

11


ADRIAN LIVIU IVAN Nu întâmplător, am pornit de la planul de „Uniune Europeană a Parlamentului European” din anii 1981-1984, deoarece acesta conține sinteza gândirii federaliste europene de câteva secole. Inițiat și elaborat de Altiero Spinelli și echipa sa din „Grupul Crocodilul”, proiectul a tratat teme actuale ale dezbaterii europene privind construcția „Statelor Unite ale Europe” precum Constituția, armata comună, subsidiaritatea, moneda comună etc. Mai mult decât atât, proiectul lui Spinelli a deschis o perioadă fastă a unificării politice europene, început marcat de elaborarea și ratificarea Actului Unic European (1986). Demersul nostru va insista asupra Actului Unic European, Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa, a Tratatului constituțional european (Roma II – 2004) și, nu în ultimul rând, a Tratatului de la Lisabona (20072009) din perspectiva raportului dintre interguvernamentalism și supranaționalism. Vom sublinia de fiecare dată elementele de federalism pe care le conțin tratatele amintite, dar și rezistențele statelor membre în negocierile multilaterale, în crearea unei Uniuni cu putere de decizie clară în relațiile internaționale. În fine, acest volum reprezintă o ediție adăugită și revizuită a volumului publicat în 2007 la Editura Institutului European din Iași. Pe lângă structura veche, textul cărții adaugă un capitol consistent despre teoriile integrării europene și despre compromisul nou pe care îl reprezintă Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007. Bătălia dintre interguvernamentalism și supranaționalism cunoaște, din perspectiva acestui tratat, noi modelări ce permit federalismului european să aspire la realizarea „Statelor Unite ale Europei”. Apariția „Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă” însărcinat să elaboreze politica externă a UE servindu-se de un Serviciu European de Acțiune Externă, precum și alegerea Președintelui Consiliului European prin votul majorității șefilor de stat sau de guvern, la care se adaugă cel mai important câștig juridic: personalitatea juridică a Uniunii, fac ca speranțele federaliștilor să fie mai vii ca niciodată, în ciuda marii crize la care a fost supusă omenirea după 2006. Cartea se adresează specialiștilor, studenților la ştiințe politice, relații internaționale și studii europene, studii de securitate, dar și economiștilor, juriștilor și, nu în ultimul rând, cititorilor interesați să cunoască tot mai mult despre proiectele de unitate europeană și despre pașii concreți de realizare a „Statelor Unite ale Europei”. Mulțumesc pe această cale colegului și fostului meu doctorand Adrian Daniel Stan pentru lectura și corectura materialului, pentru sugestiile făcute și, totodată, directorului Editurii CA Publishing, Dr. Claudiu Marian, mai ales pentru demersul insistent de a publica acest volum. 17 Aprilie 2014 Autorul

12


PARTEA I

EUROPA PRIMEI *ENERA張II


MIûCAREA )E'ERA/ISTą EUROPEANą 'UPą AL II-LEA Rą=%OI MONDIAL

I

deea unității europene a evoluat paralel cu disputele ce au avut loc între aliații din cel de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Marea Britanie pe de o parte, și Uniunea Sovietică, pe de altă parte. Amintim în acest context principalele evenimente ce au condus la Războiul Rece, precum divergențele de opinie apărute între Statele Unite și Uniunea Sovietică cu ocazia înființării Organizației Națiunilor Unite, urmate de discursul lui Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946, care a exprimat, prin expresia „Cortina de Fier” separația între lumea liberă și lumea comunistă; discursul lui Stalin, din 9 februarie 1946, care anunța revenirea politicii sovietice la tezele cominterniste dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial; discursul lui Truman, din martie 1947, privind sprijinul material și logistic acordat Greciei și Turciei pentru a rezista ofensivei comunismului; discursul generalului Marshall, din 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard și elaborarea planului care va ajuta la refacerea economică a Europei Occidentale, discursul lui Jdanov din septembrie 1947 și crearea Cominformului (Biroul de Informare al Partidelor Comuniste) (Paterson 1974; Berghe 1991: 69–77). În ciuda acestui climat, ideea europeană a făcut progrese, astfel că, în septembrie 1946, la Universitatea din Zürich, Winston Churchill, menționând pericolele care amenințau Europa, propunea refacerea familiei europene și înființarea unei organizații regionale, denumită sugestiv „Statele Unite ale Europei”. „I am going to say something that will astonish you. The first step in the recreation of the European Family must be a partnership

15


ADRIAN LIVIU IVAN

between France and Germany. In this way only can France recover the moral and cultural leadership of Europe. There can be no revival of Europe without a spiritually great France and a spiritually great Germany. The structure of the United States of Europe, if well and truly built, will be such as to make the material strength of a single state less important. Small nations will count as much as large ones and gain their honour by their contribution to – the common cause. The ancient states and principalities of Germany, freely joined together for mutual convenience in a federal system, might take their individual places among the United States of Europe [… ] The salvation of the common people of every race and of every land from war or servitude must be established on solid foundations and must be guarded by the readiness of all men and women to die rather than submit to tyranny. In all this urgent work, France and Germany must take the lead – together. Great Britain, the British Commonwealth of Nations, mighty America and I trust Soviet Russia – for then indeed all would be well – must be the friends and sponsors of the new Europe and must champion its right to live and shin.” Speech by Winston Churchill, University of Zürich, 19 september 1946. Această construcție regională se restrângea, în mare parte, la frontierele Europei Occidentale, liderul englez având în vedere o uniune a statelor europene în jurul Franței și Germaniei, Marea Britanie fiind exclusă, având doar rolul de „naș” al acestei organizații (Ivan 2006). Acest discurs a fost considerat de foarte mulți istorici și jurnaliști drept punctul de plecare al mișcării europene de după Al Doilea Război Mondial. Mișcările federaliste europene născute, în mare parte, în cadrul Rezistențelor Europene contra nazismului și fascismului, au luat amploare după discursul lui W. Churchill. La scurt timp, în decembrie 1946, la Paris, a luat ființă Uniunea europeană a federaliștilor (UEF) (Orsello 1996: 17), a cărei președinte a fost ales provizoriu Henry Brugmans. Scopul acestei organizații era acela de a crea o Europă unită după un model federal. Ea va avea curând, în august 1947, un congres la Montreux, la care au participat reprezentanți a 33 de organizații, acoperind în jur de 150 000 membri. Numărul acestora va crește, astfel că, în martie 1952, la Aix-la-Chapelle

16


STATELE UNITE ALE EUROPEI

numărul asociațiilor participante va ajunge la 36, acoperind în jur de 200 000 de persoane. Această mișcare a constituit un model pentru alte mișcări federaliste, precum „Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei”, „Noile Echipe Internaționale” (Creștin–Democrată), „Uniunea Parlamentară Europeană” a contelui Richard CoudenhoveKalergi etc. (Bitsch 1996: 28; Cartou 1989: 50). La aceste mișcări s-au adăugat numeroase organizații naționale proeuropene precum „Movimento Federalista Europeo” în Italia, „Uniunea Europeană” în Germania și Elveția, „La Fédération” în Franța, „Federal Union” în Marea Britanie și grupări aflate în exil cum a fost cazul „Grupului Român pentru Europa Unită” condus de Gabriel Bădărău și Grigore Gafencu, fostul ministru de externe al României înainte de Al Doilea Război Mondial (Bitsch 1997). În anul următor, mișcările europene au făcut primul pas către organizare prin înființarea unui Comitet internațional de coordonare (50–70 de membri), care va juca un rol important în convocarea congresului de la Haga (7–10 mai 1948) în care se va decide crearea Consiliului Europei. Acest Comitet își va alege un Birou Executiv (12–15 membri) și un Secretariat general. Mișcările federaliste europene au fost alcătuite din personalități culturale, politice, din domeniul economic, juridic, partizani convinși ai federalismului ca soluție a eliminării disputelor dintre statele naționale și totodată adversari redutabili ai statului-națiune centralizat, structurat după principii etno-naționale. Foarte multe din aceste personalități erau conștiente de pierderea inițiativei și a rolului major al Europei în sistemul relațiilor internaționale. Ele aduceau ca argument major în refacerea prestigiului acesteia construcția unei federații europene independente, care să joace un rol de echilibru între cele două superputeri: Statele Unite și Uniunea Sovietică (Loth 1997: 172). Trebuie să precizăm că membrii acestor mișcări nu au avut puncte de vedere unitare în ceea ce privește structura viitoarei Europe Unite, opiniile lor influențând diferite curente de idei privind construcția europeană. În primii ani după Al Doilea Război Mondial putem distinge, în cadrul Uniunii Europene a Federaliștilor, patru grupuri: un prim grup a fost cel al „mondialiștilor”, care credeau și pledau pentru o

17


ADRIAN LIVIU IVAN

federație mondială (includea mai ales majoritatea federaliștilor britanici și un număr important de federaliști danezi și suedezi); al doilea grup era al „integraliștilor” sau „personaliștilor”, sensibil influențați de ideile lui Proudhon, doreau reconstrucția societății europene pe baza corporatismului sau comunitarianismului, un fel de societate civilă europeană, formată aparte de sistemele și partidelor politice, alcătuită din sindicate, organizații profesionale și diferite grupări sociale („personaliștii” numărau în rândurile lor federaliști francezi și elvețieni precum Alexandre Marc, Claude-Marcel Hytte și Denis de Rougemont); cea de a treia grupare era formată din „constituționaliștii–federaliști”, care chemau mișcările federaliste să fondeze un stat federal european, dotat cu o Constituție (mai ales federaliștii italieni, precum Altiero Spinelli); ultimul grup, intitulat „gradualiștii”, se pronunța pentru o federație europeană construită pe principii funcționaliste (federaliștii-funcționaliști din jurul lui Jean Monnet) (Ulrich-Pierre 2001: 103–117). Cel din urmă grup a avut și rezultatele cele mai performante dacă ținem cont de înființarea Comunităților Europene. Construcția europeană va trebui să facă față unei probleme delicate, legată de concilierea dintre suveranitățile naționale și principiile integrării supranaționale. De aici au rezultat cele două concepții opuse care au stat la baza proiectelor de unitate europeană: 1. pe de o parte, erau cei care erau preocupați de a menține și respecta suveranitatea statelor și care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituții permanente, fără ca acestea să aibă putere de decizie; 2. de cealaltă parte, erau cei care susțineau o Europă federală și supranațională, insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naționale către o autoritate decizională superioară (Ivan 2003: 13). Cele două concepții au stat la baza tuturor demersurilor de unitate europeană după 1945. Constituirea Consiliului Europei a fost expresia interguvernalismului, în timp ce Comunitățile Europene pot fi caracterizate atât de elemente de supranaționalitate, cât și de principii care mențin rolul statelor naționale în luarea deciziilor.

18


STATELE UNITE ALE EUROPEI

Conceptualizarea integrării europene Organizațiile europene constituite în contextul Războiului Rece și al relațiilor bipolare s-au inspirat din două concepte fundamentale: interguvernamentalismul, care privilegiază rolul statelor naționale în procesul decizional și supranaționalismul, care se bazează pe independența organizației față de statele naționale, transferul de competențe efectuate în beneficiul acesteia și pe raporturile directe care se stabilesc între organele comunității și particularii din toate țările membre (Lindeiner-Wildau 1970: 14; Niciu 1994: 7–11; Dupuy 1990). Interguvernamentalismul pune accent pe cooperarea între state, care se traduce prin căutarea, traversând confruntările și discuțiile permanente, a unor acorduri liber consimțite (Reuter 1970: 35–36; Bromley 2001: 41). Organizațiile rezultate din cooperare se caracterizează printr-un aparat instituțional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanții statelor și alte organe subordonate primului și cu rol consultativ. Deciziile care sunt luate la nivelul organizației se bazează pe consensualism (unanimitate), neputând afecta suveranitatea statelor membre. În plan juridic, majoritatea organizațiilor internaționale se bazează pe această logică, exprimată în acorduri internaționale. Aceste acorduri constituie surse ale dreptului internațional, neavând totdeauna autoritate juridică în fața dreptului național, spre deosebire de dreptul comunitar care prevalează asupra hotărârilor tribunalelor naționale în privința acquis-ului comunitar. Printre organizațiile care se bazează numai pe cooperarea dintre state, putem aminti toate organizațiile constituite după Al Doilea Război Mondial, cu excepția Comunităților Europene (dar și aici găsim elemente ale interguvernamentalismului), Consiliul Europei, Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), rezultată din planul Marshall, Uniunea Europei Occidentale, apărută ca o consecință a Tratatului de la Londra din 23 octombrie 1954, Uniunea Europeană de Plăți (1961) etc. Supranaționalismul se fundamentează pe integrarea și solidaritatea statelor membre, pe consimțământul acestora în ceea ce privește transferul de suveranitate către o organizație internațională. Acest tip de organizație are puteri proprii, asemănătoare funcțiilor superioare ale statelor care o compun; deliberările se pot face conform regulilor majorității, ceea ce creează o anumită flexibilitate în luarea deciziilor;

19


ADRIAN LIVIU IVAN

are organe constituite din reprezentanți ai particularilor din statele membre, care participă la luarea hotărârilor; iar puterile organizației se exercită imediat fără intermediul guvernelor naționale, în profitul sau în sarcina particularilor, modificând structurile juridice naționale (Reuter 1970: 37; Emiliou 2004: 85–95). Conceptul de integrare, care în perioada postbelică avea diferite accepțiuni regionale sau universale, a făcut carieră odată cu crearea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, a cărei Înaltă Autoritate constituia expresia cea mai evidentă a supranaționalității. Aceasta era inspirată de principiile funcționaliste și supranaționale ale lui Jean Monnet și David Mitrany, critici vehemenți ai statului-națiune, promotorii integrării regionale (O’Neil 1996: 32; Christiansen, Jorgensen, Wiener 2001: 22–32). David Mitrany, evreu de origine, plecat înainte de Primul Război Mondial din România în Anglia unde va lucra ca ofițer de informații pentru Ministerul de Externe Britanic, considera statul-națiune ca o expresie a orgoliului identității construite în termenii etno-naționalismului (herderianismului), ce a condus lumea europeană la două războaie mondiale (Griffiths 2003: 309; Ambrosi 1977: 549–575). Conform lui Mitrany, cele două conflagrații au șters prestigiul european în sistemul internațional, producând pagube și suferințe incalculabile și, ca urmare, singurele în măsură să facă față problemelor majore ale continentului erau federațiile regionale, construite prin transferul de suveranitate de la național către supranațional (Mitrany 1948, 1971, 1975; O’Neil 1996: 33, Alexandrescu 2006). Aceste federații supranaționale, în logica lui Mitrany, urmau să fie constituite funcționalsociologic, plecându-se de la sectoare cheie, cum era cel al „maladiilor” și care odată integrate, vor atrage după sine și alte domenii (Griffiths 2003: 310). Afirmațiile lui Mitrany erau subordonate ideii unui „sistem de pace operațional”, care să permită indivizilor să-și potențeze disponibilitățile în afara granițelor statului național, prin logica interdependențelor intereselor acestora (Mitrany 1966). Aceleași idei le regăsim la Jean Monnet, care afirma că Europa nu se va face decât cu prețul unei „savante progresivități”, plecând de la realizări pragmatice și precise, cum era cazul cărbunelui și oțelului, pentru a construi în final o federație a statelor europene (Monnet 1976; Landau 1995: 257). Jean Monnet considera construcția comunitară ca un proces bazat pe un nucleu (cărbunele și oțelul) care se va

20


STATELE UNITE ALE EUROPEI

lărgi progresiv, prin jocul interdependențelor, către alte domenii și va permite Europei să iasă din mizeriile istoriei și să asigure pacea pe continent, sublimând, astfel, suveranitățile naționale (Monnet 1976: 323; Urwin 2000: 342–344). Supranaționalitatea ca principiu de drept se regăsește încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea la baza unor organisme și organizații internaționale (vezi Tribunalele Internaționale, Organizația Internațională a Muncii, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, Uniunea Internațională a Poștelor), dar a primit o accepțiune concretă numai în Tratatul instituind Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (Paris, 18 aprilie 1951). În esență (definițiile sunt numeroase și uneori contradictorii), organizația supranațională este o organizație creată în urma unei fuziuni politice a statelor componente, este independentă de guvernele naționale care i-au transferat din competențele lor în domenii precis determinate și restrânse ca arie de aplicare, având totodată posibilitatea de a intra direct în relații cu particularii din țările respective. Apariția organizațiilor supranaționale a fost posibilă într-o perioadă dificilă pentru statul-națiune european. Ele au constituit răspunsul comun al Europei Occidentale la amenințările bolșevismului (Millward 1992: 1–20). Uniunea Europeană se găsește, conform profesorului nostru Dusan Sidjanski, divizată de două tendințe opuse: pe de o parte, avem de a face cu o comunitate dinamică, care construiește o Uniune cu vocație federală, iar pe de altă parte, asistăm la o cooperare interguvernamentală în politica externă și afacerile interne (Sidjanski 2001: 1). Vom urmări de-a lungul acestei lucrări cele două aspecte, criticile care le-au fost aduse precum și reformele întreprinse.

21

Profile for CA Publishing

Statele Unite ale Europei (preview)  

Statele Unite ale Europei (preview)  

Advertisement