Issuu on Google+

Mary Kaldor

securitatea

umană

Reflecţii asupra globalizării şi intervenţiei

Traducere de

Monica Andriescu, Ana-Maria Butiurcă, Andrei Aroneţ

2010


© CA Publishing, 2010, pentru versiunea în limba română © Mary Kaldor, 2007 Prima ediţie publicată în 2007 de Polity Press, Marea Britanie. Published by arrangements with Polity Press, Marea Britanie. Publicat cu acordul Polity Press, Marea Britanie. Coperta: Palkó Botond (www.palkobotond.ro) Redactor: George Jiglău Index: Adriana Socaciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KALDOR, MARY Securitatea umană : reflecţii asupra globalizării şi intervenţiei / Mary Kaldor ; trad.: Monica Andriescu, Ana-Maria Butiurcă, Andrei Aroneţ. - Cluj-Napoca : CA Publishing, 2010 ISBN 978-606-92680-9-4 I. Andriescu, Monica (trad.) II. Butiurcă, Ana Maria (trad.) III. Aroneţ, Andrei (trad.) 355.45

Editura CA Publishing www.ca-publishing.ro

Cluj‐Napoca, B‐dul Eroilor nr. 34, ap. 3 


Cuprins

Mulțumiri Abrevieri Introducere

6  8  10

1 Un deceniu de intervenții umanitare, 1991‐2000

28

2 Puterea Americană: de la Constrângere la Cosmopolitanism?

93 

3 Naţionalism şi globalizare

126 

4 Intervenţii în Balcani: un proces de învăţare nefinalizat

149 

5 Ideea unei societăţi civile globale

162 

6 Războiul drept şi pacea dreaptă

183 

7 Securitate Umană

214 


Mulțumiri Înainte de toate, aș vrea să îi mulțumesc lui David Held pentru că s‐a gândit la această carte și pentru ajutorul și sprijinul lui constant. Aș vrea să le mai mulțumesc următorilor: Sabine Selchow pentru atenția sa critică neprețuită și pentru ajutorul dat cu referințe și informații; Marlies Glasius pentru comentariile la versiunea originală a primului capitol și pentru ideile, pe care le‐am dezvoltat împreună, despre securitatea umană – unele părți din ultimul capitol au fost inițial scrise împreună; Caroline Soper pentru evaluarea primei versiuni a capitolului despre „Puterea americană” și pentru sugestiile extrem de utile atât pentru „Puterea americană”, cât și pentru „Ideea unei societăți civile globale”; Montserrat Gibernau pentru evaluarea și comentariile la „Naționalism și globalizare”; Charles Read pentru comentariile la versiunea originală a eseului despre „Războiul drept”; Heba Raouf Ezzat pentru că mi‐a prezentat principiile islamice ale războiului drept; și Jo Stone pentru ajutorul la referențiere și formatări și pentru sprijinul administrativ. Le sunt recunoscătoare și tuturor de la Polity, o editură extrem de prietenoasă cu autorii, în special Emmei Hutchinson, care a supervizat publicarea, și Annei Bone, care a fost editorul meu de texte pentru majoritatea cărților pe care le‐am scris. În fine, vreau să le mulțumesc colegilor mei de la Centrul de Studiu al Guvernanței Globale și de la LSE în general, precum și familiei mele, pentru că mi‐au oferit un mediu stimulativ și prielnic. Capitolele din această carte sunt versiuni revizuite și actualizate ale unor eseuri care au fost publicate inițial sub formă de capitole de carte sau articole de jurnal. Sunt recunoscătoare pentru permisiunea

6


Securitatea umană

de a reproduce parțial sau integral eseurile originale de la Cambridge University Press, International Affairs, Nations and Nationalism, Oxford University Press și Routledge.

7


Abrevieri UA ‐ Uniunea Africană CARE ‐ Cooperative for American Relief Everywhere CDD ‐ Centrul pentru Democrație și Dezvoltare (Sierra Leone) CSI ‐ Comunitatea Statelor Independente DDR ‐ Dezarmare, demobilizare și integrare ECOMOG ‐ Economic Community of West African States Monitoring Group ECOWAS ‐ Economic Community of West African States FBI ‐ Biroul Federal de Investigații FMI ‐ Fondul Monetar Internațional ICRC ‐ Comitetul Internațional al Crucii Roșii INTERFET ‐ Forța internațională pentru Timorul de Est MIME‐NET ‐ Military‐Industrial‐Media‐Entertainment Network MSF ‐ Medici fără Frontiere NATO ‐ Organizația Tratat a Atlanticului de Nord NEPAD ‐ Noul Parteneriat pentru Africa NLA ‐ Armata pentru Eliberare Națională (Macedonia) NMSP‐WOT ‐ Planul Strategic Militar la nivel Naţional pentru Războiul împotriva Terorismului OAS ‐ Organizația Statelor Americane OSCE ‐ Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa OUA ‐ Organizația pentru Unitatea Africană PIB ‐ Produsul intern brut PGM ‐ Muniții ghidate cu precizie R&D ‐ Cercetare și dezvoltare RMA ‐ Revoluție în afacerile militare RUF ‐ Frontul Revoluționar Unit (RUF)

8


Securitatea umană

SADC ‐ Southern African Development Community SALT ‐ Strategic Arms Limitation Treaty UAV ‐ Vehicule aeriene fără pilot UCK ‐ Armata de Eliberare din Kosovo UE ‐ Uniunea Europeană UNAMIR ‐ Misiunea de asistență a ONU în Rwanda UNAMSIL ‐ Misiunea de asistență a ONU în Sierra Leone UNITAF ‐ Forța unită de intervenție a ONU UNOSOM ‐ Misiunea ONU în Somalia UNPROFOR ‐ Forța de protecție a ONU UNSCR ‐ Rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU WMD ‐ Arme de distrugere în masă

9


Introducere Războiul nu mai există. Confruntarea, conflictul și lupta există cu siguranță peste tot în lume… iar statele posedă în continuare forțe armate pe care le folosesc ca simboluri de putere. Cu toate acestea, războiul, așa cum este el cunoscut multora dintre combatanți ‐ războiul sub forma bătăliei între oameni și mașinării, războiul ca eveniment decisiv în cadrul unei dispute în relațiile internaționale ‐ nu mai există.

Rupert Smith, Utilitatea forței Războiul din Irak poate fi considerat ilustrarea motivului pentru care este necesară o nouă abordare a securităţii. Preşedintele Bush şi fostul său Secretar al Apărării, Donald Rumsfeld, au susţinut că luptau într‐un nou tip de război, bazat pe implementarea tehnologiei informaţionale şi a comunicaţiilor. Cu toate acestea, abordarea era de fapt mai degrabă tradiţională; aceasta relua metodele pe care Generalul Rupert Smith le descria ca fiind caracteristice „războiului”, făcându‐se uz de forţe militare convenţionale pentru a invada Irakul şi pentru a încerca ulterior învingerea insurgenţilor. Ceea ce Rumsfeld numea „transformare a apărării” însemna pur şi simplu încorporarea unor tehnologii noi în structurile şi strategiile tradiţionale. Transformarea securităţii înseamnă mai mult decât schimbări tehnologice; implică o transformare a relaţiilor sociale din timpul războiului şi a tipului de ameninţări pe care le înfruntăm. Această incapacitate de a înţelege transformarea relaţiilor sociale din timpul războiului explică motivul pentru care americanii (şi britanicii) au fost atraşi din ce în ce mai mult într‐un fenomen caracterizat de insurgenţa şi „confruntare, conflict şi luptă” partizane, care a alimentat terorismul global.

10


Securitatea umană

Acest volum cuprinde diferite eseuri pe această temă care au fost scrise în primii cinci ani ai noului secol. Pledează în favoarea unei noi interpretări a securităţii, bazată pe o conversaţie globală ‐ o dezbatere publică între grupuri şi persoane care activează în societatea civilă, state şi instituţii internaţionale. Capitolele reprezintă continuarea logică a expunerilor pe care le‐am realizat în anii ‘90 cu referire la trăsăturile caracteristice ale „noilor războaie” în regiuni precum Balcanii sau Africa sau despre ceea ce Rupert Smith numeşte „războaie între oameni”.1 În această introducere, intenţionez să proiectez concepţia mea despre războaiele noi şi vechi, Războiul Rece şi despre societatea civilă globală, oferind un cadru conceptual şi istoric pentru capitolele acestei cărţi. Ulterior, aduc în prim plan argumente concise privind aspectele metodologice şi normative şi, la final, prezint eseurile.

Cadrul Am început să folosesc conceptul „războaie noi” la mijlocul anilor

1990, atunci când mă aflam la prezidiul Adunării Cetăţenilor Helsinki şi am vizitat filialele locale din Bosnia‐Herzegovina sau Nagorno Karabah. Am realizat faptul că aceste conflicte erau foarte diferite de ideile preconcepute pe care le aveam despre război, care erau în mare măsură bazate pe ceea ce aflasem atât în cercetările mele, cât şi prin intermediul mass media despre războaiele mondiale ale secolului XX. Am realizat, de asemenea, şi faptul că majoritatea oamenilor, inclusiv persoanele aflate în poziţii de decizie, îmi împărtăşeau prejudecăţile şi că acest fapt era un obstacol în adoptarea unor politici adecvate. În consecinţă, am ales conceptul „războaie noi” pentru a evidenția faptul că aceste conflicte sunt foarte diferite faţă de „războaiele vechi”, care constituie baza ideilor noastre preconcepute. „Războaiele vechi” sunt cele care au avut loc în Europa începând cu sfârşitul secolului XVIII până la mijlocul secolului XX ‐ această

11


Mary Kaldor

versiune idealizată a acestui tip de război este cea care a ajuns să reprezinte definiţia pe care o atribuim acestui termen. „Războiul vechi” reprezintă războiul purtat între forţele armate în uniformă ale statelor, în cadrul căruia înfruntarea decisivă era bătălia armată. „Războaiele vechi” sunt cele care au avut loc în Europa începând cu sfârşitul secolului XVIII până la mijlocul secolului XX. Versiunea idealizată a acestui tip de război este cea care a ajuns să reprezinte definiţia pe care o atribuim războiului. „Războiul vechi” reprezintă războiul purtat între forţele armate în uniformă ale statelor, în cadrul cărora înfruntarea decisivă era bătălia. „Războaiele vechi”, după cum argumenta în mod convingător Charles Tilly, erau corelate cu apariția statelor‐națiune moderne și reprezentau mecanisme de construcție statală.2 „[R]ăzboiul construia state și vice‐versa”, afirma Tilly.3 În timpul războaielor, statele erau tot mai capabile să monopolizeze violența organizată şi să elimine armatele mercenare sau recruţii şi să organizeze armate profesioniste care erau subordonate statului. Taxarea şi împrumutul au crescut, ca de altfel şi eficiența administrativă şi serviciile publice, și mai presus de toate a fost conturat conceptul de comunitate politică. Comunităţile imaginate ‐ bazate pe dezvoltarea ziarelor şi romanelor în limbile autohtone prin intermediul cărora oamenii care vorbeau aceeaşi limbă au început să se auto‐perceapă ca fiind membri ai unei singure comunităţi ‐ s‐au consolidat prin intermediul războiului. Carl Schmitt discuta despre conceptul politicului care se află la baza statul modern. Din perspectiva sa, dihotomia prieten‐duşman este intrinsecă politicului, aceasta fiind, în argumentaţia sa, corelată cu „posibilitatea fizică reală de a ucide”.4 Datoria statului era să apere teritoriul împotriva altora, aceasta fiind datoria care îi conferea statului legitmitate. Protecto ergo obligo („Protejez, așadar mi se dă ascultare”), spunea Schmitt, „reprezintă condiția cogito ergo sum a statului”.5 „Războaiele vechi” erau purtate potrivit unor anumite reguli, cel puțin în teorie, reguli care au fost codificate la sfârșitul secolului XIX și la începutul secolului XX prin Convențiile de la Geneva și Haga – reguli despre reducerea victimelor din rândul civililor, comportament adecvat față de prizonieri și așa mai departe. Regulile erau decisive

12


Securitatea umană

pentru stabilirea legitimității războaielor, având în vedere că linia care desparte eroii de criminali și uciderea legitimă de crimă este fragilă. Ceea ce numesc „războaie noi” reprezintă opusul. Acestea sunt războaie care au loc în contextul dezagregării statelor (în mod frecvent state autoritare care se află sub impactul globalizării). Războaiele sunt purtate de reţele care aparţin actorilor statali şi non‐ statali, adesea fără uniforme, uneori purtând semne distinctive, cum ar fi crucea sau ochelarii de soare Ray‐Ban, cum a fost cazul trupelor croate în Bosnia‐Herzegovina. În cadrul acestor războaie bătăliile sunt rare, iar cea mai mare parte a violenţei este îndreptată împotriva civililor, ca o consecinţă a tacticilor de repliere contra revoltelor sau a purificării etnice. În cadrul acestor războaie taxarea se diminuează, iar finanţarea războiului se face din jaf, comerţ ilegal şi alte venituri generate de război. În aceste războaie, distincţia între combatant şi non‐combatant, violența legitimă şi criminalitate sunt abandonate. Aceste războaie exacerbează dezintegrarea statului ‐ scăderi ale produsului intern brut, pierderea veniturilor din taxe, pierderea legitimităţi etc. Mai mult, aceste războaie construiesc noi identităţi dogmatice (religioase, etnice sau tribale) care subminează accepțiunea de comunitate politică. Acesta ar putea fi considerat ca fiind scopul acestor războaie. Ele creează ideea de comunitate politică, hotare separatoare prin producerea fricii și a urii. Formează, de asemenea, noi distincții între prieteni și dușmani. În plus, aceste identități politice rivale sunt adesea neîndoielnic legate de rețele criminale care oferă bazele unei economii globale paralele. Spre deosebire de „războaiele vechi”, care se terminau cu o victorie sau cu o înfrângere, sfârşitul „noilor războaie” nu survine la fel de repede. Diferitele părţi combatante au interesul de a continua violența, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere economic. Mai mult, au tendinţa de a se infiltra printre refugiaţi, persoane dislocate şi reţele criminale şi de a propaga ideologiile pe care le produc. Desigur, aceste războaie nu sunt în întregime „noi”. Au multe în comun cu războaiele din perioada premodernă a Europei, precum şi

13


Mary Kaldor

cu războaiele din afara Europei din perioada în care aveau loc aceste „războaie vechi”. Este chiar posibil să identificăm unele elemente din categoria pe care am denumit‐o „războaie noi” în categoria „războaielor vechi” ‐ de exemplu, în efectul pe care l‐a avut Primul Război Mondial asupra Imperiului Otoman. Subliniez diferenţa deoarece ne ajută în înţelegerea fenomenelor contemporane şi în identificarea abordărilor adecvate. În mare parte a literaturii contemporane, „noile războaie” sunt descrise că fiind „războaie civile”. Se argumentează adeseori că războaiele inter‐statale se află într‐un declin şi că războaiele civile s‐au amplificat. M‐am împotrivit acestei terminologii atât pentru că „noile războaie” implică o estompare a aspectelor interne şi externe, cât şi din cauza implicaţiilor referitoare la linia politică. A fost războiul din Bosnia un război civil iugoslav sau un război internaţional? A fost războiul din Republica Democrată Congo ‐ în care au fost implicate câteva state vecine – unul inter‐statal sau unul civil? Din perspectiva politică, utilizarea noțiunii de „război civil” implică non‐intervenţia. Noţiunea de intervenţie internaţională pentru a proteja indivizii de încălcări masive ale drepturilor omului este contestată, în ciuda recentei sancționări a conceptului „responsabilității de a proteja”. Există argumente în vederea susţinerii unei intervenţii internaţionale pentru a apăra un stat împotriva agresiunii în contextul războaielor interstatale. Contează însă dacă drepturile omului sunt încălcate de către forţe externe ‐ devenind agresiune ‐ sau de către forţe interne ‐ fiind denumite represiune? În Bosnia a contat că purificarea etnică a fost făcută de sârbii bosniaci sau de sârbii din Serbia? Mai mult, utilizarea conceptului „război civil” a însemnat că eforturile externe ‐ indiferent dacă sunt sau nu intervenţioniste ‐ au avut tendinţa de a se focaliza pe state‐naţiune individuale, când în fapt toate „războaiele noi” se extind în statele vecine şi trebuie să fie abordate într‐un context regional. Un raționament similar poate exista în cazul conceptului de „război privatizat”, un concept care este folosit de unii autori. Este adevărat că noile războaie implică grupuri armate non‐ statale, dar care au însă conexiuni cu armatele tradiţionale sau cu

14


Securitatea umană

rămăşiţele acestora. Esenţa rezidă, însă, în faptul că în „războaiele noi” distincţia între public şi privat este de asemenea estompată. „Războaiele vechi” şi‐au atins apogeul la mijlocul secolului XX. Utilizarea ştiinţei şi tehnologiei pentru a ucide, precum şi capacitatea de mobilizare crescută a statelor a condus la distrugeri pe o scală inimaginabilă. Aproximativ 35 de milioane de oameni au murit în Primul Război Mondial şi 70 de milioane în cel de‐al doilea. În câteva săptămâni la Auschwitz au fost uciși cam atâți oameni câţi au murit din cauza valurilor tsunami sau în întregul război din Bosnia‐ Herzegovina. Un număr similar de oameni a murit într‐o singură noapte în bombardamentele asupra oraşelor Tokyo, Dresda, Hamburg, Hiroshima sau Nagasaki. Mai mult, jumătate dintre cei ucişi în cel de‐Al Doilea Război Mondial au fost civili. În urma acelei experienţe s‐au ridicat statul totalitar centralizat şi alianţele formate din diferite state ‐ punctul culminant al construcţiei statale. Când George Orwell a scris 1984 ‐ viziunea sa de coşmar a competiţiei dintre grupările de state totalitare ‐ se gândea nu doar la Uniunea Sovietică, ci şi la Marea Britanie postbelică. 1984 era 1948 răsturnat. Mai presus de toate, aceste războaie totale au dat naştere unui nou concept al politicului care s‐a extins dincolo de stat la grupări de naţiuni, la ideea democraţiei împotriva totalitarismului sau a socialismului împotriva fascismului. Războiul Rece poate fi conceptualizat ca o metodă de a menţine vie ideea de „război vechi”, în conexiune cu o noţiune extinsă a comunităţii politice. Perspectiva asupra ordinii globale asociată cu „războaiele vechi” este înrădăcinată în discursurile politicienilor. Iar acest lucru, se poate argumenta, îi împiedică să perceapă realitatea „noilor războaie”. În timpul Războiului Rece, se spunea că Europa sau chiar întreaga lume se bucură de „pace”. În afară de faptul că aveau loc războaie reale în Ungaria şi Cehoslovacia, precum şi în zone extinse ale aşa‐ numitei Lumi a Treia, trăiam în Europa ca şi când am fi fost în război cu milioane de oameni din forţele armate, având loc exerciţii frecvente, existând poveşti de spionaj, propagandă ostilă etc. De asemenea, trăiam cu teama asociată cu starea de război şi cu industriile sale aferente – cea de apărare şi statul centralizat – şi,

15


Mary Kaldor

desigur, cu diferenţa între prieten şi duşman care separa lumea în două lagăre ideologice şi oferea mecanismul necesar pentru discreditarea opoziţiei. De aceea prefer să descriu Războiul Rece cu noţiunea de „război imaginar”.6 De‐a lungul perioadei, Războiul Rece a fost privit ca o importantă ciocnire ideologică, o „Mare Competiţie”, cum o denumea Deutscher, între democraţie şi totalitarism, sau între capitalism şi socialism.7 Argumentul meu este că această idee, această „ciocnire globală” reprezenta o metodă de definire a comunităţii politice în fiecare alianţă de state. Războiul Rece era în avantajul ambelor părţi. Cel de‐ Al Doilea Război Mondial rezolvase problema şomajului de masă şi a naţionalismului economic distructiv al anilor 1930 din Vest, precum şi pe cea a lipsei de legitimitate în Est. Războiul Rece a reprodus acele soluţii. Într‐un fel, atât dreapta, cât şi stânga au conspirat în acest sens. Dreapta a descris conflictul ca unul între libertate şi totalitarism. Stânga s‐a discreditat interpretând conflictul ca pe unul între capitalism şi socialism. Niciunul dintre aceste aspecte nu a fost rezultatul unei decizii intenţionate din partea elitelor respective. În fapt, a fost consecinţa propriilor experienţe din cel de‐Al Doilea Război Mondial, a structurilor statale care fuseseră întemeiate în acea perioadă. Dacă analizezi, de exemplu, evoluţia cursei înarmării din timpul Războiului Rece, aceasta este explicată de fiecare parte de parcă se înarmau împotriva unui duşman german fantomă şi nu unul împotriva celuilalt. În acest fel, americanii au continuat să accentueze bombardamentul strategic; odată cu dezvoltarea rachetelor, armele nucleare erau văzute ca o continuare a bombardamentului la distanţe mari si plasate sub Comandamentul Strategic Aerian. SUA anticipase un Blitzkrieg convenţional deasupra câmpiilor germane din nord şi îşi închipuiseră că vor alerga în ajutorul europenilor, utilizând tehnologii superioare. Ruşii, pe de altă parte, nu desfășuraseră niciodată bombardamente strategice – dimpotrivă, bombardamentele erau considerate a fi tactici fasciste. Credeau că nu există alternative la forţele terestre. Forţele aeriene erau considerate ca susţinând forţele terestre, „hand maidens of artillery”, aşa cum le denumea Stalin, astfel

16


Securitatea umană

că atunci când rachetele au luat avânt erau considerate ca fiind artilerie şi au fost plasate sub comanda academiei de artilerie. Nu exista simetrie între cele două părţi. Mulți oameni din Vest au susţinut Războiul Rece şi au considerat că au avut parte de beneficii datorită lui. Însă impunerea stalinismului a fost o tragedie pentru popoarele central europene şi se poate argumenta că dominația sovietică asupra Europei centrale a fost susţinută de Războiul Rece. În acea perioadă, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe vestici, a existat întotdeauna o problemă de „credibilitate”. Dacă războiul era unul imaginar, cât timp mai urmau prietenii şi duşmanii să creadă în puterea americană? Numere impresionante de arme nucleare au fost acumulate în anii ‘50 si ‘60 – îndeajuns să distrugă întreaga lume în mod repetat. Strategia ‐ potrivit lui von Clausewitz – reprezintă utilizarea forţei militare în scopuri politice. Însă ce însemna strategia – meditau strategi cum ar fi Schelling – dacă armele erau prea periculoase pentru a fi folosite? Ce se întamplă în cazul în care insurgenţii din America Latină sau Asia de Sud‐Est nu erau opriţi? Cum putea forţa să fie utilizată într‐un mod limitat? Într‐adevăr, diferenţierea sofisticată între diferite tipuri şi funcţii ale armelor nucleare (tactice, de vitrină şi strategice) într‐un context în care utilizarea oricărei arme ar fi fost devastatoare crea cel puţin o stare de dezorientare intensă. Răspunsul meu la această dilemă era că strategia devenise un instrument într‐un război imaginar în care toţi cunoşteau regulile. Ezotericele dezbateri din vest despre, de exemplu, distrugerea reciprocă versus răspunsul flexibil, trebuie să fie explicate în aceşti termeni. Argumentul ezoteric în favoarea achiziţionării armelor nucleare folosit de Richard Perle, Secretar Adjunct al Apărării în administraţia Reagan şi unul dintre strategii în probleme nucleare cei mai cunoscuţi şi recent unul dintre membrii echipei neoconservatoare a preşedintelui Bush, ilustrează natura imaginară a strategiei nucleare: „Mi‐am făcut întotdeauna mai puţine griji referitor la ce s‐ar întâmpla în cadrul unei confruntări nucleare reale decât cu privire la efectul echilibrului nuclear asupra disponibilităţii noastre de a ne asuma riscuri în situaţii locale”, afirma Perle. „Nu mă

17


Mary Kaldor

îngrijorează faptul că sovieticii ar putea ataca Statele Unite cu arme nucleare având siguranţa că vor câştiga războiul nuclear. Îmi fac în schimb griji pentru un preşedinte american care va considera că nu poate acţiona în timpul unei crize pentru că forţele nucleare sovietice – dacă escaladarea ar surveni – ar avea mai puține ezitări să urmeze acea direcţie”.8 Războiul stelelor, iniţiativa de apărare strategică sau Apărarea naţională anti‐rachetă au avut scopul de a proteja America în mentalul colectiv aşa încât forţa să poată fi din nou utilizată. Războiul global împotriva terorismului poate fi înţeles ca o încercare de a reproduce discursul Războiului Rece de către o generaţie care a fost educată în mentalitatea unui război imaginar permanent – acesta fiind un argument pe care îl voi dezvolta în cel de‐al doilea capitol al acestei cărţi. Aceştia au crezut că Statele Unite au câştigat Războiul Rece deoarece Uniunea Sovietică nu mai fusese capabilă să menţină competiţia în cadrul cursei înarmării. Reţeta „războiului rece” a fost reinventată după 11 Septembrie; era intrinsecă profilului psihologic al celor care se aflau în jurul preşedintelui Bush. Însă spre deosebire de Războiul Rece, războiul global împotriva terorismului a condus la două războaie reale. În Irak, Statele Unite au fost atrase într‐un „război nou” de întindere globală. Din cauza insuficienţei trupelor, din ce în ce mai mulţi mercenari sunt atraşi în război, aşa încât acesta este purtat atât de actori statali, cât şi non‐statali. Deoarece este atât de dificil să se poată distinge între insurgenţi şi combatanţi, victimele principale sunt civilii. Pentru că insurgenţii sunt în general suniţi, războiul a dezvoltat un caracter partizan, construind identităţi partizane în localităţi urbane mixte. Războiul se extinde în statele vecine cu Irakul şi Afganistanul, ca de altfel şi în Africa de Est. Desigur, au existat războaie reale în timpul Războiului Rece, dintre care cele mai importante au fost cel din Coreea, Vietnam şi Afganistan. Au fost denumite ca fiind „limitate”, deşi au murit milioane de oameni – mult mai mulţi decât în războaiele din Irak şi Afganistan – pentru că nu implicau o confruntare directă între SUA şi URSS în Europa. Însă în ciuda naturii lor limitate, atât războiul din Vietnam, cât şi cel din Afganistan au pus sub semnul întrebării credibilitatea unei forţe militare convenţionale la scară largă şi au început să pună în discuţie

18


Securitatea umană

discursul privind Războiul Rece. În cei douăzeci de ani de la terminarea războiului din Vietnam, a început să se dezvolte un nou discurs, bazat pe reunirea conceptelor de pace şi drepturile omului – „noua pace”, dacă se poate spune aşa, sau securitatea umană. În perioada „războaielor vechi”, pacea se referea la relaţiile dintre state,9 în timp ce legea şi drepturile se refereau la afacerile interne – distincţie pe care teoreticienii relaţiilor internaţionale o numesc „Marea Diviziune”.10 Dezvoltarea a ceea ce a ajuns să fie denumit „regimul drepturilor omului”, ca rezultat al dezvoltării legislaţiei privind drepturile omului, Convenţiile şi Acordul de la Helsinki din 1975, şi proliferarea activiştilor pentru drepturile omului împotriva abuzurilor, în special în America Latină şi Europa de Est, a reprezentat cheia în demararea procesului de depăşire a „Marii Diviziuni”. Mişcările pentru pace, care se focalizaseră pe opoziţia faţă de război, precum şi cursa înarmării începuseră să se centreze pe drepturile omului după semnarea Acordurilor de la Helsinki. Am luat parte la dialogul dintre mişcarea pentru pace vest‐europeană şi opoziţia din Europa de Est în anii ‘80. Prin intermediul acestui dialog au fost elaborate şi dezbătute concepte cum ar fi societatea civilă pan‐ europeană sau globală și securitatea umană. Versiunea mea despre sfârşitul Războiului Rece este că discursul ‐ ideea de dialog permanent între Est şi Vest ‐ şi‐a pierdut controlul asupra imaginaţiei, în special în Est, dar nu numai. Analizând „noile războaie” din perspectiva unor relaţii sociale în contexul bătăliilor ajungem la o perspectivă foarte diferită despre cum ar trebui să abordăm aceste conflicte, ca de altfel şi despre cum ar trebui să studiem fenomenul terorismului în general. „Noul război” global care se poate dezvolta ca o consecinţă a războaielor din Irak şi Afganistan şi felul cum acesta se extinde pot fi interpretate ca o manieră de a construi o „ciocnire a civilizaţiilor”, contribuind astfel probabil deja la accentuarea islamismului extremist. Riscul terorismului este prea grav pentru a fi deturnat de iluziile ale „războiului vechi”. Într‐un mod similar, aş argumenta eu, Războiul Rece şi armele nucleare au reprezentat un obstacol în calea adoptării unei strategii reale pentru subminarea comunismului; acest lucru a

19


Mary Kaldor

fost posibil doar în contextul destinderii. Cel de‐Al Doilea Război Mondial a marcat într‐adevar sfârşitul „războaielor vechi”. Războaiele de acest tip sunt imposibile; ele sunt pur şi simplu prea distructive pentru a fi purtate, devenind inacceptabile şi de‐a dreptul nelegitime. Războiul de opt ani dintre Irak şi Iran a fost probabil excepţia care a confirmat regula. A fost extrem de distructiv, conducând la un impas militar; şi, cel puţin în ceea ce priveşte partea irakiană, departe de a consolida statul, a reprezentat începutul dezintegrării sale şi alunecarea într‐un nou război. „Războaiele noi” încalcă în mod intenţionat toate convențiile „războiului vechi”, ca de altfel şi componentele noii legislaţii privind drepturile omului care au fost introduse după terminarea celui de‐Al Doilea Război Mondial. Soluţia pentru abordarea „noilor războaie” este reprezentată de reconstrucţia legitimităţii politice în jurul ideilor despre drepturile omului şi societatea civilă globală, care au fost reinventate în ultimele două decenii ale Războiului Rece. În timp ce „războaiele vechi” stabileau o noţiune a legitimităţii politice în termenii dihotomici de prieten‐duşman, în cadrul „noilor războaie” distincţia între prieten şi duşman distruge legitimitatea politică. Aşadar, legitimitatea politică poate fi reconstruită doar pe baza acordului cosmopolitan şi în cadrul dreptului internaţional. Acest lucru înseamnă susţinerea eforturilor de democratizare în situaţii dificile sau utilizarea unor instrumente şi norme internaţionale diferite pentru a susţine astfel de procese. Unul dintre aceste instrumente este şi forţa militară, dar o temă importantă a acestei cărţi este nevoia de a utiliza forţă militară, alături de capacitățile civile, în feluri noi care sunt mai degrabă similare cu aplicarea legii decât cu purtarea de războaie. Capitolele din această carte elaborează această abordare. Carl Schmitt ar argumenta că o comunitate politică nu poate exista fără duşmani. Şi că acolo unde forţa este utilizată în numele umanităţii, unde adversarul nu mai este un duşman, ci un proscris, un disturbator al păcii, comunitatea politică nu mai există. Dacă are dreptate, viitorul este cumplit; putem anticipa un „nou război” generalizat pe plan global. Dacă credem că o comunitate politică poate fi ţinută împreună

20


Securitatea umană

de raţiune, nu de frică, atunci există o posibilitate alternativă, o transformare a statului, în care statele nu mai sunt conectate intrinsec cu războiul şi acţionează într‐un cadru multilateral. Cât despre argumentul privind umanitatea, îl putem privi dintr‐o perspectivă opusă. Dacă îi privim pe terorişti ca fiind duşmani, le conferim statut politic, iar acesta poate fi exact ce încearcă să obţină. Poate este mai adecvat să îi privim ca proscrişi, disturbatori ai păcii şi să folosim metodele aplicării legii în locul „războiului vechi”.

Consideraţii metodologice şi normative Punctul meu de pornire este premisa că există un decalaj de securitate

real în lumea contemporană. Milioane de oameni din regiuni ca Orientul Mijlociu sau Africa de Est şi Centrală sau Asia Centrală unde „războaiele noi” se întâmplă trăiesc zilnic cu teama violenţei. Mai mult, „noile războaie” sunt din ce în ce mai mult intercalate cu alte riscuri globale ‐ extinderea maladiilor, vulnerabilitate în faţa dezastrelor naturale, sărăcie şi lipsa adăpostului. Însă concepţiile noastre despre securitate, obţinute în urmă experienţei celui de‐Al Doilea Război Mondial, nu reduce acea insecuritate; mai degrabă o înrăutăţesc. Obiectivul majorităţii eseurilor este de a dezvolta noi propuneri de a aborda acest decalaj de securitate. Această încercare are, însă, nevoie de un nou limbaj. Modalitatea în care percepem securitatea şi limbajul „războiului vechi” pe care îl utilizăm sunt elementele care ne împiedică să identificăm soluţii noi. Majoritatea eseurilor analizează poziţionări diferite, însoţite de argumentaţia folosită pentru a legitima politicile/linia politică. Ştiinţele sociale redau povestiri. Unele dintre acestea sunt susţinute de dovezi mai bine decât altele. Suprapunerea nu poate fi perfectă, deoarece povestirea ar dura cât viaţa însăşi. Ar reprezenta o oglindă a vieţii mai degrabă decât o abstractizare care extrage anumite aspecte ale vieţii, acestea ghidându‐ne acţiunile.

21


Mary Kaldor

Povestirile au ramificaţii politice enorme. În societăţile democratice, competitorii pentru putere îşi folosesc povestirile alternative pentru a mobiliza sprijinul politic. Societăţile relativ stabile împărtăşesc un discurs care le uneşte, o „tehnologie disciplinară” pentru a folosi termenii lui Foucault,11 deşi chiar şi în societăţile autoritare pot fi identificate versiuni alternative. Momentele de schimbări dramatice reprezintă momente de experimentare în care povestirile rivale câştigă credibilitate şi implicaţiile/semnificaţiile povestirilor alternative sunt testate. Povestirile devin dominante dacă pot fi reproduse, dacă politicile justificate pe baza povestirii conduc la rezultate care pot fi explicate prin povestirea însăşi. În timpul celui de‐Al Doilea Război Mondial existau viziuni concurente ale acordurilor internaţionale postbelice. Roosevelt şi cei care promovau noile politici economice propuneau o nouă ordine globală, bazată pe securitate colectivă, comerţ liber şi dreptul la autodeterminare. Churchill şi Stalin prevedeau o lume divizată între sfere de influenţă. Cei care făcuseră parte din rezistenţa europeană visau la o Europă unită. Faptul că povestirea Războiului Rece a devenit realitate nu înseamnă că celelalte alternative nu ar fi putut fi încercate dacă ar fi reuşit să mobilizeze o susţinere politică suficientă. În cadrul acestor capitole am experimentat cu diferite metode de a descrie povestirile concurente ale perioadei contemporane. Povestirea „războiului vechi” o descriu ca fiind de natură „geopolitică”, „de sus în jos” sau chiar de tip „suveran”. Teoreticienii din domeniul relaţiilor internaţionale o numesc abordare de tip realist, deşi este posibil să nu mai îndeplinească standardele necesare. Discursul american nu a fost niciodată o povestire asociată în mod frecvent cu conceptul de „război vechi”, deşi au existat personaje precum Kissinger care au încercat să îl transforme. A fost însă mereu temperată de tonuri idealiste – noţiunea că Statele Unite sunt liderul cruciadei democratice. Această povestire americană reînnoită este proclamată de către neoconservatori, fiind atacată în Irak. Naţionaliştii şi islamiştii au povestiri diferite de spus – adesea extrase din experienţa comunistă şi/sau a mişcărilor anti‐coloniale. Însă

22


Securitatea umană

povestirile lor se potrivesc cu discursul despre „războiul de tip vechi” şi pot, aşadar, consolida ideea unui Război Global împotriva Terorismului. Descriind aceste povestiri concurente, încerc să elaborez o narațiune proprie, care îşi are originile în dialogul dintre grupurile care activează în domeniul păcii şi al drepturilor omului în ultimii ani ai Războiului Rece. În aceste capitole, experimentez, de asemenea, cu diverşi termeni. Concepte cum ar fi „război nou”, „societate civilă globală”, „cosmopolitanism” sau „securitate umană” reprezintă metode diverse prin care am încercat să atrag atenţia asupra contextului global, metodelor prin care graniţele dintre intern şi extern s‐au estompat şi atenţiei noastre sporite îndreptată către soarta indivizilor şi a comunităţilor acestora, mai degrabă decât către state. Adjectivul „nou” ataşat războiului nu este atât de diferit de adjectivul „global” ataşat societăţii civile.12 Ceea ce este „nou” în „războaiele noi” are legătură cu globalizarea şi aceasta, la rândul său, are legătură cu schimbările apărute în rolul pe care îl are statul. Adevărul este că nici măcar nu sunt convinsă că termenul „război” este adecvat pentru că războiul se referă într‐adevăr la violenţa politică dintre grupurile organizate social şi, după cum adesea subliniez, „noile războaie” reprezintă o combinaţie între război, încălcări ale drepturilor omului şi crima organizată. De asemenea, societatea civilă globală este societatea civilă nelimitată; este „nouă” comparativ cu societatea civilă limitată din Europa de Nord‐Vest şi America de Nord într‐o perioadă anterioară. Experimentând cu temenii, mă frământă întrebările referitoare la utilizarea lor în relaţie cu lumea reală şi la cât de potrivite sunt cunoştinţele noastre despre ce se întâmplă în regiuni diferite şi dacă ne sunt de ajutor în adresarea unor noi întrebări sau în acumularea unor noi cunoştinţe. Sunt, de asemenea, parţial îngrijorată în legătură cu rezonanţa lor politică, cu capacitatea lor de a deschide noi metode de a percepe lumea în vederea creării unor politici mai bune.

23


Mary Kaldor

Structura volumului Primul capitol a fost redactat iniţial pentru prima ediţie a anuarului Global Civil Society.13 Descria discursul emergent şi practica umanitarismului în perioada care a urmat Războiului Rece. Îndeosebi, obiectivul său era de a arăta că societatea civilă fusese indispensabilă în vederea formării discursului, introducând o nouă dimensiune în politica mondială. Capitolul contura diferitele perspective privind intervenţia umanitară şi argumenta că practica îşi schimbă direcţia între abordarea de tip „suveran” – adică non‐intervenţia – şi cea a „războiului just” – adică cel în care se utilizează metodele militare convenţionale pentru a evita sau a reacţiona în faţa unei catastrofe umanitare. Concluzia a fost aceea că era necesar un nou tip de intervenţie, bazat pe aplicarea drepturilor omului. Acest concept al implementării drepturilor omului este similar cu ceea ce eu numesc abordarea securităţii umane în eseuri ulterioare. Următoarele două capitole se adresează provocărilor la care trebuie să facă faţă consensul incipient în domeniul umanitar. Cel de‐ al doilea capitol a fost scris pentru jurnalul International Affairs la puţin timp după atacurile din 11 Septembrie.14 Discută natura puterii americane si combinaţia bizară de abordare unilaterală şi idealism care caracterizau administraţia Bush. Argumentul era acela că Statele Unite adoptau un discurs care amintea de cel de‐Al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece, SUA urmând să folosească forte militare convenţionale superioare pentru a extinde sistemul democratic. Termenul „constrângere” se referă la noţiunea lui Clausewitz care susţine că războiul este proiectat pentru a impune unui adversar să „se supună voinţei noastre”. Având în vedere că discursul are obiectivul de a se adresa opiniei publice interne, faptul că constrângerea nu mai funcţionează este posibil să nici nu mai conteze. Un „război îndelungat” împotriva terorii va permite discursului să fie repetat în continuu. Cu toate acestea, într‐o lume globalizată, opinia

24


Securitatea umană

publică poate fi alertată cu privire la ceea ce se întâmplă în alte părţi. Pledez pentru o politică externă alternativă de natură cosmopolitană, bazată pe o combinaţie între multilateralism şi idealism. Cel de‐al treilea capitol a fost scris ca o parte a colecţiei apărută în onoarea lui Anthony Smith, distinsul cercetător al naţionalismului, cu ocazia retragerii sale. Capitolul a fost publicat iniţial în jurnalul academic Nations and Nationalisms, jurnal fondat de Smith însuşi.15 Reprezintă o critică atât a argumentului modernist care susţine că naţiunile vor dispărea odată cu instalarea erei globale, cât şi a abordării lui Smith însuşi, care susţine faptul că naţiunile sunt fenomene de durată. Eu argumentez că mişcările naţionaliste şi religioase militante care s‐au dezvoltat în primul deceniu al acestui secol sunt un fenomen contemporan care trebuie analizat în contextul globalizării. Unul dintre subiecte este reprezentat de maniera în care natura sacră a naţionalismului şi a mişcărilor religioase, aspect subliniat de Anthony Smith în scrierile sale, pasiunile pe care le invocă, este pusă în relaţie cu violenţa. Mai degrabă decât să fie cauze ale unor războaie, acest tip de mişcări sunt consecinţa războiului; acestea oferă legitimare post‐factum atât pentru crime, cât şi pentru sacrificiul de sine, care constituie explicaţii pentru moarte. Există o paralelă în acest capitol cu puterea americană; în ambele cazuri, războiul este considerat un instrument pentru mobilizare politică. Cel de‐al patrulea capitol se adresează temelor existente în capitolele anterioare referitor la intervenţiile internaţionale şi europene în Balcani.16 Descrie tensiunea dintre abordările geopolitice (de sus în jos, etatiste, de natură militară) şi abordările umanitare ale intervenţiei în regiunea respectivă. Argumentul susţine că Balcanii au ocazionat un proces de învăţare în cadrul căruia intervenţia umanitară a fost pusă la încercare şi pledează pentru o abordare politică cosmopolitană în ceea ce priveşte ascensiunea unor noi mişcări naţionaliste. Ultimele trei capitole discută construcţia unei noi ordini globale în contextul unor profunde transformări asociate cu globalizarea. Acestea exprimă aspiraţia pentru un set mai uman de măsuri, în ciuda revenirii la suveranitate – reprezentată, pe de o parte, de

25


Mary Kaldor

administraţia Bush şi, pe de alta parte, de noile mişcări naţionaliste şi religioase militante. Al cincilea capitol reprezintă o rafinare a ideilor conţinute în volumul Global Civil Society: An Answer to War.17 Are la bază prelegerea susţinută în amintirea lui Martin Wight, care a fost publicat în jurnalul International Affairs.18 Am adăugat o secţiune despre multiplele critici aduse conceptului de societate civilă globală şi am încorporat elemente adiţionale despre sfera publică şi concepţia islamică despre societatea civilă folosite anterior în activitatea de predare. Argumentul central susţine că, în ciuda semnificaţiilor schimbătoare despre societatea civilă, a existat mereu un nucleu comun. Acest nucleu comun privea o societate caracterizată de consimţământ sau contract social. Societatea civilă reprezintă mecanismul prin care este generat consimţământul sau prin care un contract social este discutat şi discutat. Semnificaţiile sale schimbătoare reflectă natura schimbătoare a autorităţii politice, precum şi spaţiile schimbătoare pentru dezbateri şi discuţii. În prezent, societatea civilă are o amploare globală deoarece un contract social este negociat la diferite nivele care se suprapun – naţional, local şi global. Penultimul capitol a fost scris iniţial cu ocazia unei conferinţe organizată de Arhiepiscopul de Canterbury şi Conferinţa Episcopilor Catolici din Marea Britanie, care avea ca obiectiv regândirea preceptelor legate de „războiul drept”. Teoria războiului drept a fost mereu direcţionată către folosirea forţei de către state. Legitimitatea acestei autorităţi politice derivă din contractul social intern. În cadrul unei ere globalizate, unde un contract social global se află în dezbatere, teoria războiului drept nu se mai aplică deoarece preocuparea noastră rezidă în apărarea indivizilor, mai degrabă decât a statelor. O nouă abordare – securitatea umană – s‐ar putea inspira din gândirea dezvoltată de‐a lungul secolelor de oameni de știinţă creştini, islamici sau laici, însă ar respinge distincţia cheie dintre război extern şi aplicarea legii în context intern. Singura utilizare legitimă a forţei ar fi intervenţia pentru prevenirea genocidului, încălcări masive ale drepturilor omului sau „purificare etnică” ‐ crime împotriva umanităţii – însă astfel de intervenţii ar trebui să fie

26


Securitatea umană

autorizate la un nivel multilateral şi ar trebui adoptate metode similare cu aplicarea legii şi nu cu purtarea unui război. Capitolul final defineşte securitatea umană ca o nouă paradigmă de securitate şi încearcă să indice cum aceasta poate fi aplicată atât securităţii, cât şi dezvoltării şi cum ar trebui să se desfăşoare un astfel de proces din punct de vedere practic. Capitolul se bazează pe o serie de rapoarte, lucrări şi articole scrise pentru Grupul de Studiu despre capacitatea securităţii Europei, care s‐a reunit la solicitarea lui Javier Solana.19

27


Securitatea umana (preview)