Page 1

Corneliu Nicolescu

AMERICA I NDEPENDENŢĂ , S ECESIUNE

CA Publishing

~ 2010 ~


© Editura CA Publishing, 2010 Coperta: Gyulai Tamás (WDS Center) www.wdscenter.ro Tehnoredactare: Sorina Pricop

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLESCU, CORNELIU America: independenţă şi secesiune / Corneliu Nicolescu. – Cluj-Napoca: CA Publishing, 2010 Bibliogr. Index ISBN 978-606-92353-1-7 94(73)

Editura CA Publishing www.ca-publishing.ro Cluj-Napoca, B-dul Eroilor nr. 34, ap. 3


CUPRINS ~

*

~

Războiul de Independenţă ...................................... 9 Politica imperialistă britanică........................................ 9 Taxare și reprezentare .................................................. 15 Ofensiva imperialistă ..................................................... 15

Reacţia colonială ...........................................................20 Relaţii tensionate ........................................................... 22 Legile Townshend........................................................... 22

„Masacrul" de la Boston ................................................ 26 Partida de ceai de la Boston ......................................... 27 Congresele continentale ................................................ 30 Primul Congres Continental .......................................... 31 Al doilea Congres Continental ....................................... 36

Declaraţia de Independenţă ......................................... 38

Constituţia Federală ............................................. 40 Conceptul de Constituţie ...............................................40 Confederaţia .................................................................. 47 Politica externă .............................................................. 51 Reconstrucţie economică .............................................. 52 Rolul Guvernului ........................................................... 54 Constituţia Federală...................................................... 56

Formarea Guvernului Naţional ........................... 59 Revoluţia americană - Mișcare democratică .............. 59 Constituţiile de stat........................................................ 61 Statutul Confederaţiei ................................................... 62 Perioada critică 1781-1789 ............................................ 65


Problema expansiunii ................................................... 66 Convenţia Constituţională ............................................ 68 Separarea puterilor ...................................................... 69 Ratificarea Cartei Drepturilor ..................................... 70 Conducerea lui George Washington ............................ 72 Federaliști și antifederaliști .......................................... 73 Afacerile externe ............................................................ 74 Adams și Jefferson ........................................................ 75 Louisiana și Anglia. Un alt război ................................ 76

Frontiera (1820-1850) ........................................... 78 Conceptul de frontieră. Fluxul vestic. Tentaţia și obstacolele migrării ...................................................... 78 Migraţia și comunitatea de la frontieră ...................... 84

Doctrina Monroe .................................................. 90 Relaţiile cu Anglia .........................................................90 Statele Unite se desprind definitiv de Europa ............. 94

Sclavia ................................................................... 99 Sclavia în coloniile americane 1619- 1778 .................... 99 Statutul afro-americanilor în Noua Republică ......... 105 Fenomenul de expansiune a sclaviei .......................... 107 Mișcări cu caracter aboliţionist .................................. 111

Războiul de secesiune .......................................... 114 Diplomaţia americană în perioada 1820-1860 .......... 114 Naţionalismul ............................................................... 114 Texas și Oregon. Destin Expres .................................. 120 Mexic, Cuba și America Centrală în sfera intereselor americane .................................................................... 128 Compromisul din 1850 ................................................ 136 Atitudini în Nord și Sud .............................................. 137


Legea Kansas-Nebraska ............................................. 143 Cazul Dred Scott .......................................................... 148 Alegerile din 1860 ........................................................ 152 Secesiunea .....................................................................157

Reconstrucţia .......................................................163 Convulsiile reconstrucţiei ........................................... 163 Problema egalităţii ...................................................... 165 Politica reconstrucţiei ................................................. 167 Planul de reconstrucţie al lui Lincoln......................... 168 Proiectul de reconstrucţie al lui Johnson ................... 169 Planul de reconstrucţie al Congresului ...................... 172 Politica reconstrucţiei în Sud ....................................... 177 Sensul economic și social al libertăţii......................... 180 Declinul reconstrucţiei ................................................ 182

Vest și Sud............................................................ 185 Indienii Navajos .......................................................... 185 Cultura americanilor nativi: procesul de dislocare .. 186 Exploatarea resurselor naturale ................................. 191 Agricultura în Vest ...................................................... 193 Efectele construcţiei sistemului de cale ferată ........... 194 Fenomenul migraţiei și colonizarea regiunii Marilor Câmpii .......................................................................... 195 Sudul după reconstrucţie ............................................ 197

Bibliografie selectivă ..........................................200 Index ....................................................................208


America - Independenţă, Secesiune

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ~

*

~

Politica imperialistă britanică •●• În 1754, pe scena evenimentelor aflate în desfăşurare pe tărâm american se prefigurau elementele ce aveau să dea naştere Republicii Americane. Următorul sfert de veac, martor al cauzelor determinante în ruperea relaţiilor cu Marea Britanie, va constitui începutul unui proces, de-a lungul căruia coloniile au căutat să-şi consolideze independenţa pe noi structuri guvernamentale, capabile a răspunde necesităţilor stabilite de condiţiile sociale ale noii naţiuni. Unul dintre factorii care au grăbit acest proces a fost lichidarea imperiului deţinut de Franţa pe teritoriul Americii de Nord. Războiul francezilor şi indienilor împotriva britanicilor, după cum era cunoscut în Lumea Nouă, sau Războiul de 7 ani, varianta europeană a conflictului, a declanşat o serie de reacţii care, în final, au condus la declararea independenţei SUA. Extinderea Imperiului Britanic aducea cu sine o creştere a responsabilităţilor oamenilor politici din metropolă. Greutăţile cu care aceştia se confruntau erau multiple. Pentru a enumera doar câteva dintre ele, să amintim: problemele pe care le ridica administrarea noului teritoriu obţinut în urma victoriei asupra francezilor în Războiul de 7 9


Corneliu Nicolescu

ani, de asemenea, situaţia financiară dezastruoasă pe care trimişii regelui o întâmpinau în efortul lor de organizare a unui sistem comercial mai eficient decât cel anterior. Dar încercând să găsească o soluţie unică aplicabilă atât Jamaicăi, Calcuttei cât şi Pennsylvaniei şi Virginiei, aceştia au ignorat condiţiile diferite, corespunzătoare fiecărui mediu în parte. Pe de altă parte, locuitorii coloniilor nu erau dispuşi să sufere pentru bunăstarea ţării mame şi, în consecinţă, relaţiile dintre colonii şi metropolă au devenit din ce în ce mai încordate în decada 1760-1770. Înainte de a ne concentra atenţia asupra evenimentelor care au condus în mod direct la proclamarea independenţei americane, să aruncăm o privire de ansamblu asupra conflictului care a provocat intensificarea divergenţelor deja existente în relaţiile coloniilor cu Anglia. Războiul de 7 ani, avându-i ca protagonişti pe englezi, sprijiniţi în acţiunile lor de coloniştii americani, şi pe francezi, a constituit doar o faţetă a confruntării dintre cele două mari puteri, confruntare care căpătase la acea vreme proporţii mondiale. Interesele imperialiste ale Angliei şi Franţei şi-au găsit un teritoriu comun în Asia şi Africa şi, drept urmare, ambele state au considerat vitală implicarea într-un sistem de alianţe care la mijlocul secolului al XVIII-lea răcea din Europa centrul de comandă al puterilor imperialiste. La baza acestor alianţe se aflau diferite raţiuni de ordin politic, precum obiective dinastice, care aveau în vedere expansiunea teritorială sau pur şi simplu păstrarea unui echilibru de forţe pe care statele centralizate le aruncau în lupta pentru consolidarea puterii politice şi, pe cât posibil, extinderea influenţei asupra unor teritorii străine. Spre deosebire de caracterul instabil al relaţiilor dintre celelalte ţări, Franţa şi Anglia înregistrau o situaţie de 10


America - Independenţă, Secesiune

adversitate constantă în lupta lor pentru lărgirea imperiilor proprii. În prima parte a secolului al XVIII-lea, dinastia Bourbonilor căuta să-şi consolideze poziţiile în defavoarea monarhiei britanice precum şi a Austriei habsburgice, prin intermediul unor alianţe durabile cu Prusia. Însă, la doi ani după începerea ostilităţilor în America, în 1756, un conflict diplomatic a scos la iveală preponderenţa intereselor imperiale asupra considerentelor de ordin dinastic. Franţa abandona astfel Prusia, aliindu-se în schimb cu Austria, fosta aliată a Angliei, Rusia, Suedia şi Spania, mişcarea constituindu-se prin urmare într-o totală răsturnare de forţe, situaţie în care Anglia era constrânsă a se mulţumi cu singura aliată rămasă - Prusia. În America de Nord însă, Franţa nu se bucura de o prezenţă militară capabilă de fapte pe măsura reputaţiei europene. Mai mult, populaţia albă din Canada, care avea misiunea să-i sprijine pe francezi în eventualitatea unui conflict, se cifra la doar 90.000 de suflete. Pe de altă parte, locuitorii coloniilor americane se bucurau de o stabilitate deloc neglijabilă pe teritoriul nord-american, dublată de un sentiment de antipatie faţă de francezi, antipatie moştenită de la strămoşi - primii sosiţi în Lumea Nouă. Existau însă mai cu seamă trei clase sociale îndreptăţite în a dori cu orice preţ înfrângerea francezilor. Prima clasă, cea a plantatorilor, în special cei din Virginia, se găsea din ce în ce mai mult îngropată în datorii, ca urmare a secătuirii pământurilor pe care le deţineau, rezultat al cultivării repetate a tutunului. Pentru ei, expansiunea teritorială însemna o oportunitate strălucită de a-şi revigora forţele, graţie potenţialului de pământ virgin, noile tărâmuri putând constitui în acelaşi timp o piaţă profitabilă de desfacere a 11


Corneliu Nicolescu

sclavilor. Aşadar, în Sud expansiunea vestică devenise o necesitate. Ţărănimea liberă împărtăşea şi ea acest interes pentru teritoriile vestice; speranţele membrilor clasei respective de a-şi îmbunătăţi statutul în societate aveau ca punct de plecare tocmai existenţa unor spaţii capabile să ofere noi posibilităţi de colonizare. O altă clasă nemulţumită de prezenţa francezilor o constituiau populaţiile aşezate pe frontiera de nord a Noii Anglii şi de-a lungul lanţului muntos al Aleghenilor. Incursiunile sălbatice ale francezilor erau încă vii în mintea locuitorilor frontierei - jaful regiunii Deerfield din 1704 mai recentele conflicte de pe coasta Maine îi determinau pe locuitori să creadă că singura şansă de a elimina concurenţa franceză cu privire la împărţirea pământului, comerţ şi goana după sufletele indienilor era înlăturarea definitivă a prezenţei acesteia din împrejurimi. Coloniştii stabiliţi de-a lungul regiunii muntoase aveau şi ei motive de nemulţumire. O dată cu expansiunea estică, îndeletnicirea lor de bază comerţul cu piei de animale - care îşi avea nucleele importante la New York şi Pennsylvania, avusese de suferit ca o Consecinţă a dispariţiei vânatului din pădurile aflate în proces de defrişare. Această situaţie deschidea o nouă perspectivă celor aflaţi în pragul falimentului - Vestul sălbatic, în special zona cuprinsă între fluviul Ohio şi porţiunea Marilor Lacuri. Cu toate că rivalitatea dintre negustorii celor două centre comerciale era în creştere, aceştia erau hotărâţi să protejeze noua achiziţie de atacurile lacome ale francezilor, care foloseau drept căi de acces Lacurile St. Lawrence, George şi Champlain. În primele faze ale războiului, soldaţii britanici au fost copleşiţi de tactica utilizată de francezi, care căutau să valorifice dificultăţile pe care inamicul le întâmpina în 12


America - Independenţă, Secesiune

adaptarea la noul mediu de luptă oferit de relieful american. Pe măsură ce armata britanică se retrăgea resemnată după înfrângerile suferite la Fort Niagara şi Crown Point precum şi în apropierea Fortului Duquesne, în decursul anului 1755, înaintarea franceză îi asigura lui Ludovic al XV-lea o bază solidă pentru efectuarea manevrelor diplomatice în Europa. Următorii doi ani au adus o înrăutăţire a situaţiei din perspectiva britanică. Un corp de armată francez aflat sub comanda guvernatorului Canadei, marchizul de Moutealm, a asediat Oswego şi Fortul William Henry, ameninţând chiar cu distrugerea unor aşezări bine fortificate. Dar teritoriul nord-american nu era singura parte a lumii unde armata imperialistă primea lovituri serioase. Situaţia în care se găseau diferite garnizoane din Indiile de Vest, India şi regiunea Mediteranei, nu era deloc de invidiat, şi pentru ca tabloul să fie complet, aliaţii lor prusaci înregistrau şi ei pierderi importante în confruntările de pe continent. În 1758, o dată cu preluarea controlului politic britanic de către William Pitt, soarta evenimentelor părea să ia o altă turnură. Cu forţe proaspete, sub comanda unor generali tineri ca Lord Jeffrey Amherst şi James Wolfe, trupele de uscat sprijinite de o puternică flotă au pornit un proces ireversibil de recuperare a fortificaţiilor pierdute: Louisbourg, Fort Froutenae, Fort Duquesne (care presupunea reluarea controlului asupra fluviului Ohio). Primăvara şi vara lui 1759 au fost martorele unor atacuri în forţă executate în regiunile Niagara, Crown Point şi Ticonderoga care au permis armatei imperialiste înaintarea pe ruta Quebec. La 13 septembrie 1759, o dată cu prăbuşirea ultimului bastion francez, Quebec, urmat la numai un an de Montreal, Ludovic al XV-lea şi-a văzut întreaga influenţă pe care o deţinea în America spulberată. 13


Corneliu Nicolescu

Frederic al II-lea al Prusiei şi-a adus şi el aportul la consolidarea victoriei britanice în America. Înfrângerea suferită de armata franceză în 1759 la Minden, Westfalia, în faţa forţelor reunite ale Prusiei şi Marii Britanii l-au pus pe Ludovic în imposibilitatea de a trimite întăriri Canadei. Intuiţia militară a lui Pitt, în viziunea căruia o flotă puternică era indispensabilă unei mari puteri, a determinat un alt moment important în suita succeselor britanice distrugerea flotei franceze în Golful Quiberon, în largul regiunii Bretagne, fapt ce a anulat toate posibilităţile inamicului de a se menţine în lupta pentru apărarea propriilor colonii. În continuare, armatele imperialiste britanice au reluat controlul asupra Calcuttei şi Guadalupei din Arhipelagul Indiilor de Vest, achiziţionând, de asemenea, fortăreţele franceze din Africa, Spania, aliata Franţei, a pierdut şi ea în decursul anului 1762 posesiunile sale în Cuba şi Filipine. Pacea încheiată cu Franţa şi consemnată în Tratatul de la Paris din 1763 însemna sfârşitul oficial al războiului. În urma negocierilor, Marea Britanie câştiga un imperiu imens în India şi în America. A cedat Guadalupa şi Puerto Rico, primind în schimb Canada din partea Franţei şi Florida de Vest şi de Est din partea Spaniei. Aceasta, la rândul ei, a primit Havana şi Filipinele, după ce cu un an înainte primise din partea Franţei Louisiana, drept compensaţie pentru pierderea Floridei. La nord de Golful Mexic, puterea Marii Britanii era consolidată; coloniile sale din America se întindeau acum într-un bloc solid, de la ocean până la graniţele Louisianei - un adevărat domeniu imperial care aştepta măsuri administrative. Luată în ansamblu, politica imperialistă britanică avea în vedere patru obiective: 1. Staţionarea permanentă a unei armate în America 14


America - Independenţă, Secesiune

2. Reglementarea expansiunii vestice şi a problemelor referitoare la indieni 3. Impunerea drastică a Actelor de Navigaţie cu un dublu scop - acela de a emite legi eficiente precum şi de a mări venitul vamal 4. Strângerea unor fonduri din colonii prin intermediul impozitării parlamentare •●•

Taxare și reprezentare •●•

Ofensiva imperialistă În perioada 1763 - 1775, Parlamentul britanic a emis o serie de documente care aveau scopul de-a îngrădi dreptul coloniilor la autodeterminare. Unele dintre acestea, având la bază raţiuni de ordin financiar, vor înregistra o puternică rezistenţă colonială cu profunde implicaţii în declanșarea actului final al separării de ţara-mamă. Cunoscute sub numele de Legile Grenville {The Grenville Acts) prima serie de hotărâri ale legislativului din metropolă se caracteriza prin rigiditatea unei mentalităţi imperialiste învechite, care nu ţinea seama de schimbările survenite în sânul posesiunilor imperiului, încercând să impună practici deja uzate, având în centru interesele Londrei şi cele ale partidelor care dominau viaţa politică britanică. Proclamaţia din 1763 se prezenta sub forma unui decret regal care interzicea colonizarea sau achiziţionarea de pământuri indiene la vest de linia lanţului muntos al Apaşilor. Obiectivul avut în vedere era controlul total asupra 15


Corneliu Nicolescu

expansiunii coloniale şi, în acelaşi timp, crearea unei zone tampon între ţinuturile locuite de colonişti şi cele ale indienilor. Măsura aceasta rămânea în vigoare până la stabilirea unei forme de guvernământ pentru spaţiul obţinut în urma războiului. Prin urmare, comerţul cu indienii urma să se desfăşoare sub stricta supraveghere a ofiţerilor regali, iar dreptul de cumpărare a pământurilor tribale era rezervat Coroanei. În acest sens pot fi interpretate acţiunile întreprinse doi ani mai târziu de către Consiliul de Coroană (The Privy Council): numirea a doi trimişi regali în vederea negocierilor cu indienii şi ordonanţa Consiliului de Coroană adresată guvernatorilor Virginiei şi Pennsylvaniei cu privire la evacuarea celor care încălcaseră linia de demarcaţie prevăzută prin Proclamaţie. Prin urmare, Proclamaţia avea rolul de a despuia coloniile de autoritatea cuvenită în problemele Vestului, care trecea automat în mâinile guvernării britanice. Cele mai afectate colonii din acest punct de vedere au fost Virginia, Carolina de Nord şi Carolina de Sud, Georgia şi New York. În 1764, Parlamentul a dat de înţeles că intenţia sa nu este aceea de a îngrădi coloniile într-o sferă de apărare şi fiscalitate, ci dimpotrivă, într-una de o importanţă vitală pentru însăşi organizarea proprie. Politica monetară permisivă pe care Departamentul pentru Comerţul cu Coloniile (The Board of Trade) a manifestat-o faţă de colonii s-a transformat treptat într-un complex de măsuri rigide, actul iniţiator fiind întruchipat în Legea Monetară (The Currency Act) promulgată în 1751, lege care interzicea existenţa băncilor de credit funciar precum şi adoptarea unor legi permisive în Noua Anglie. Războiul francez şi indian a constituit, din acest punct de vedere, o perioadă de destindere când, în scopul strângerii de fonduri pentru sprijinirea armatelor britanice, coloniilor li s-a permis 16


America - Independenţă, Secesiune

emiterea de bancnote în măsura necesităţilor. Anul 1764, însă, a consemnat un nou val de restricţii. Legea Monetară intra în vigoare extinzându-şi valabilitatea asupra tuturor coloniilor, nu doar asupra celor din Confederaţia Noii Anglii. Scopul acestor măsuri era acela de a împiedica emisiunile de bancnote pe baza unor legi permisive în colonii. Autorităţile americane, însă, considerau legile ca fiind indispensabile pentru păstrarea valorii propriei monede. Următoarea măsură legislativă luată de Parlamentul Britanic a fost Legea Zahărului (The Sugar Act), emisă în 1764, care accentua dorinţa metropolei de a suprima întreg sistemul organizatoric colonial. Noul decret, în realitate o lege fiscală, era în acelaşi timp rezultatul unui efort hotărât din partea ţării mamă de a impune Actele de Navigaţie (The Navigation Act). Această lege constituia, de fapt, o extensiune dar şi un amendament al Legii Melasei (Molasses Act) promulgată în 1733, cu scopul de a-i determina pe negustorii americani să cumpere melasă din Indiile de Vest britanice şi nu din insulele franceze şi olandeze. Măsura legislativă nou adoptată reducea taxa vamală pe melasă dar ridica taxa pentru zahăr precum şi pentru alte bunuri importate din Marea Britanie. Rezultatul acestor noi acţiuni se materializa în proceduri vamale mult mai rigide şi mai birocratice. Legea Zahărului stabilea, de asemenea, noi metode referitoare la jurisdicţia încălcărilor legislaţiei vamale. Ofiţerii vamali erau, aşadar, învestiţi în urma acestei ordonanţe, cu puteri depline, fapt ce nu presupune pedepse în caz de abuz în exerciţiul funcţiunii. Mai mult, responsabilitatea judiciară a fost transferată din mâinile Curţilor judecătoreşti locale celor care aparţineau oficiilor vice-amiralităţii stabilite la Halifax, Nova Scoţia. Din cele expuse anterior se poate deduce faptul că, exceptând prevederile fiscale ale Legii Zahărului, hotărârile 17


Corneliu Nicolescu

parlamentare şi decretele regale emise până în anul 1764 afectau doar anumite segmente ale societăţii coloniale. Cu toate acestea, Legea Timbrului, votată în martie 1765 de către Parlament, a constituit o lovitură puternică resimţită de toate coloniile, de toate clasele societăţii, pentru că încălca drepturi pe care populaţia colonială le socotea de mult timp inviolabile. Prin urmare, Legea Timbrului a devenit emblema opresiunii. Cabinetul primului ministru Grenville a introdus proiectul legii în Parlament doar după o minuţioasă analiză. Se admitea caracterul inovator al acestui Act care nu înregistrase vreun caz analog în analele legislativului britanic. Petiţii sosite din America precum şi sfaturile agenţilor coloniali cu sediul la Londra scoseseră în evidenţă riscul avansării unui asemenea document şi avertizaseră asupra unei puternice reacţii de opoziţie din partea autorităţilor coloniale. Neţinând însă seamă de aceste avertismente, Parlamentul a votat legea, care în forma sa finală prevedea existenţa timbrelor fiscale pe ziare, broşuri, cărţi, formularele necesare în procedurile judiciare, testamente, diplome universitare, licenţe, autorizaţii comerciale precum şi într-o serie de alte documente comerciale. Timbrele urmau să fie vândute în America de către agenţi regali, contravaloarea lor fiind vărsată în numerar. Se preconiza o creştere a vânzărilor de la 60.000 la 120.000 de lire sterline anual. Banii aveau să intre în vistieria Marii Britanii sub forma unui fond considerat indispensabil pentru plata cheltuielilor necesare apărării, protejării şi aprovizionării mai sus amintitelor colonii şi plantaţii. În mod ironic, Legea Timbrului părea destinată a iniţia procesul de unificare a coloniilor aflate de aceeaşi parte a 18


America - Independenţă, Secesiune

baricadei. Măsurile acestei legi afectau cele mai influente straturi sociale: negustorii, editorii şi avocaţii. În faţa ameninţării cu secătuirea vistieriei coloniale, negustorii şi plantatorii erau deciși să-şi unească forţele pentru a împiedica punerea în aplicare a documentului. Cu toate acestea, pericolul major reprezentat de lege era unul, de ordin constituţional. Gradul de auto-guvernare la care ajunseseră coloniştii, "libertăţile" lor depindeau de controlul legislativ asupra taxelor. În cazul în care ţaramamă reuşea să-şi finanţeze guvernatorii fără a avea nevoie de ajutorul adunărilor legislative coloniale, orice mijloc de rezistenţă a acestora în faţa presiunii britanice era subminat - regele şi Parlamentul puteau să conducă sistemul colonial după bunul lor plac. Totalitatea măsurilor adoptate de Parlament scotea în evidenţă prioritatea puterii coloniale în faţa posesiunilor americane cu privire la reglementarea comerţului maritim, expansiunii spre Vest şi deţinerea pârghiilor guvernării. În timp ce autorităţile britanice percepeau acest program ca reprezentând simpla punere în practică a acestor legi deja existente, destinate a asigura corecta subordonare a coloniilor la ţara-mamă, reacţia americană avea ca punct de plecare ideea că iniţiativele britanice constituiau o încălcare a drepturilor şi libertăţilor coloniale - fază incipientă în vederea unei viitoare opresiuni. •●•

19


Corneliu Nicolescu

Reacţia colonială •●• În urma încercărilor repetate ale puterii britanice de a impune o serie de măsuri destinate a contracara eforturile americanilor de atingere a unei relative autonomii economice, cele 12 colonii se găseau pentru prima dată în faţa unei decizii care presupunea unitatea deplină. Protestele de masă împotriva ultimelor ordonanţe au luat amploare în vara lui 1765, impulsionate fiind şi de o puternică rezistenţă a elitei. Deschizătoare de drumuri a fost Virginia, supranumită Vechiul Dominion, care prin discursul înflăcăratului Patrick Henry, în Adunarea Reprezentanţilor, a avansat ideea taxării în lipsa reprezentării. Strălucitul orator a afirmat dreptul legislativului din Virginia de a fixa taxe locuitorilor săi, prin urmare, legile adoptate de Parlamentul britanic erau nevalide. La rândul lor, liderii populari acţionau în vederea obţinerii demiterii tuturor distribuitorilor de timbre, până la 1 noiembrie 1765, data la care Legea Timbrului urma să intre în vigoare. Hotărârile Adunării Reprezentanţilor din Virginia, cunoscute sub numele de Virginia Resolves şi-au găsit ecoul în acţiunile întreprinse de populaţia Bostonului sub conducerea organizaţiei patriotice Fiii Libertăţii. Drept urmare, Adunarea Reprezentativă din Massachusetts a adresat tuturor coloniilor invitaţia de a organiza un congres în cadrul căruia să se dezbată problema unor decizii comune. În consecinţă, în octombrie 1865, reprezentanţii a nouă colonii s-au întâlnit la New York pentru a denunţa măsurile impuse de legislativul britanic. The Stamp Act Congress constituia astfel prima întâlnire intercolonială de amploare. 20


America - Independenţă, Secesiune

Coloniştii denunţau Legea Zahărului, invocând caracterul ci inadecvat, motivând că pur şi simplu nu puteau plăti taxe atât de radicale; mai mult, aceştia susţineau că, în ciuda faptului că sumele rezultate erau teoretic destinate nevoilor coloniale, scurgerea de monedă avea să ruineze economia americană. Cu toate acestea, latura constituţională a disputei s-a dovedit a fi mai importantă în opinia liderilor politici din colonii. Deşi nu erau pregătiţi să îmbrăţişeze doctrina drepturilor naturale, ale cărei implicaţii erau evident revoluţionare, aceştia aduceau în discuţie argumente legale, capabile să apeleze la capacitatea de discernământ a politicienilor britanici. Coloniştii reclamau drepturi asemănătoare cu cele ale cetăţenilor din metropolă; acestea includeau dreptul la procese cu juriu, (suspendate acum prin introducerea curţilor judecătoreşti ale amiralităţii, destinate punerii în aplicare a Legii Zahărului), dar mai presus de toate, conţineau dreptul la autotaxare, exercitat fără întrerupere încă de la începuturile colonizării Americii; acest drept era violat acum prin impunerea Legii Timbrului. La acea vreme, liderii coloniştilor nu negau dreptul Parlamentului de a emite legi în numele coloniilor sau de a percepe taxe care să reglementeze linia comerţului american în contextul internaţional. Ambele documente, însă, reprezentau pentru colonişti simple legi fiscale, care-i lăsau descoperiţi în faţa abuzului guvernării britanice. Reprezentarea în Camera Comunelor nu oferea soluţia necesară, deoarece era considerată de majoritatea coloniştilor prea puţin practică; singurele organe în măsură să impună taxe la nivelul coloniilor erau propriile legislative. Astfel de argumente erau uşor contracarate de către exponenţii britanici ai politicii imperialiste. Aceştia susţineau ideca că adunările coloniale nu se bucurau de 21


Corneliu Nicolescu

prerogative care să includă controlul taxelor şi că acestea nu erau deloc comparabile cu cele ale Parlamentului. Erau, dimpotrivă, considerate a fi echivalentul reprezentanţilor orăşeneşti, ale căror privilegii existau doar prin graţia suveranului şi care erau revocabile. Împotriva problemei ridicate de americani, care viza taxarea în lipsa reprezentării, purtătorii de cuvânt britanici avansau principiul reprezentării virtuale. Totul pornea de la premisa că delegaţii din Camera Comunelor reprezentau toate clasele sociale, fară a ţine cont de criterii geografice. Prin urmare, americanii erau "virtual" reprezentaţi în Parlament. Trebuia să existe un unic organ suprem. De la Revoluţia Glorioasă din 1689, acest organ era întruchipat de Parlament, care avea puteri indivizibile asupra imperiului şi dreptul irevocabil de legiferare. •●•

Relaţii tensionate •●•

Legile Townshend Rezistenţa colonială la Legea Timbrului era acum preocuparea majoră în politica britanică. Problema americană a creat disensiuni şi în rândul parlamentarilor liberali, fervenţi susţinători ai supremaţiei Parlamentului în stat. Ei se declarau simpatizanţi ai cauzei americane doar pentru că aceasta le furniza o armă eficientă împotriva conservatorilor monarhişti. După o analiză finală a implicaţiilor, Marea Britanie a înţeles că singura cale de impunere a documentului era 22


America - Independenţă, Secesiune

utilizarea forţei armate, iar aceasta atrăgea după sine pericolul potenţialelor intervenţii ale Franţei şi Spaniei. Prin urmare, Legea Timbrului a fost anulată în martie 1766. Dar pentru a se demonstra că anularea nu se datora unei atitudini defensive în politica colonialistă parlamentară, ci mai degrabă unei viziuni pragmatice, s-a emis Legea Declamatoare (The Declamatory Law) care sublinia încă o dată puterea supremă a Parlamentului asupra întregului imperiu. Conflictul dintre colonii şi ţara-mamă însă nu ajunsese nici pe departe în punctul final. Astfel că în martie 1767, la un an de la anularea Legii Timbrului, cancelarul ministerului de finanţe, Charles Townshend, a introdus în Parlament o altă serie de măsuri care vizau o nouă impozitare a coloniilor, dublată de o încercare de revigorare a Actelor de Navigaţie. Noile taxe aveau în vedere următoarele produse: ceaiul, sticla, cristalul, vopselele şi hârtia. În timpul rezistenţei opuse impunerii Legii Timbrului, americanii făcuseră distincţia clară între taxele interne percepute pe teritoriul coloniilor şi taxele externe pentru bunuri importate. Argumentul lor lua în considerare faptul că impozitele referitoare la comerţul exterior aveau un rol de reglementare, în timp ce taxele interne urmăreau un unic scop - cel final, şi, în consecinţă, reprezentau o încălcare a drepturilor coloniştilor. Townshend propunea acum o soluţionare a acestei obiecţii prin intermediul perceperii de taxe fiscale sub forma impozitelor comerciale externe. Venitul de pe taxele respective urma să fie alocat întreţinerii administraţiei britanice a coloniilor. Votarea Legii Townshend (Townshend Act) la scurt timp după anularea Legii Timbrului dezvăluia hotărârea guvernării britanice de a înlătura poziţia de dependenţă în care se aflau reprezentanţii săi faţă de legislativele americane. 23


Corneliu Nicolescu

Tendinţa represivă a ieşit, de asemenea, la iveală o dată cu suspendarea activităţii legislativului din New York. În 1765, Parlamentul legiferase un alt mijloc de a-i determina pe colonişti să sprijine material trupele britanice - Legea de Încartiruire (The Quartering Act). Nici una dintre colonii nu a fost total de acord cu cererile documentului, dar New York-ul s-a remarcat, în opinia parlamentarilor, ca fiind cel mai rebel. Datorită faptului că rutele spre Canada şi nordvestul Americii de Nord treceau peste teritoriul acestuia, colonia era considerată cartierul general al armatei britanice de ocupaţie. La refuzul Adunării de a asigura trupelor mai multe provizii decât cele prevăzute de lege, Parlamentul a suspendat corpul legislativ până la "corecta respectare" a legii. La fel de ameninţătoare la adresa auto-guvemării erau implicaţiile mecanismului elaborat pe care Townshend l-a gândit pentru impunerea strictă a Actelor de Navigaţie. În 1767, Marea Britanie a reorganizat sistemul vamal american, plasându-l sub conducerea unei comisii cu sediul la Boston. Numărul ofiţerilor vamali a crescut. Procedurile de contabilitate s-au perfecţionat şi s-au înfiinţat noi curţi de justiţie pe lângă birourile viceamiralităţii la Halifax, Boston, Philadelphia şi Charleston. Numeroase metode administrative şi birocraţia în creştere constituiau un mijloc tot mai frecvent de expunere a comercianţilor americani la abuzurile ofiţerilor vamali regali. Deşi aceste noi reglementări erau o piedică în calea comerţului legal, britanicii le considerau eficiente; pentru prima dată serviciul vamal colonial reuşise să strângă taxe în valoare mai mare decât impozitele colectate din teritoriu. Treptat, devenea evident faptul că trupele de ocupaţie nu erau plasate de-a lungul frontierei cu scopul de a apăra coloniile împotriva atacurilor venite din partea indienilor, ci 24


America - Independenţă, Secesiune

dimpotrivă, erau pregătite să suprime orice încercare de rebeliune în rândul coloniştilor. În 1768, corpuri de armată au fost staţionate în Boston. Când Adunarea Massachusettsului a organizat o convenţie specială pentru a protesta împotriva acestui act, Parlamentul a interpretat iniţiativa ca o tentativă de obţinere a independenţei. Pe măsură ce atitudinile ţării-mamă se înăspreau şi, o dată cu ele, acţiunile întreprinse, coloniştii conştientizau tot mai mult necesitatea organizării unei rezistenţe unite în faţa pericolului previzibil - anihilarea aproape completă a propriilor mijloace de guvernare. Atunci când Adunarea Massachusetts-ului a trimis o scrisoare-circulară celorlalte colonii, invitându-le să trimită regelui petiţii referitoare la condiţiile injuste de taxare fără reprezentare a coloniilor, Parlamentul a cenzurat formal legislativul în cauză, iar ministrul britanic însărcinat cu problemele coloniale a cerut celorlalte colonii să repudieze acţiunea. Acestea însă au acţionat exact în sensul opus, susţinând poziţia Massachusetts-ului. Ulterior, Virginia a redactat şi ea o scrisoare-circulară în care propunea o reacţie unită a coloniilor împotriva unor "măsuri pe care acestea le considerau ca fiind o tentativă imediată de a le înrobi". Între timp, partidele populare şi organizaţia Fiii Libertăţii făceau eforturi pentru revigorarea acordurilor de non-importare care intraseră în vigoare ca acţiuni extralegale, dovedindu-se destul de eficiente la vremea Legii Timbrului. Deşi respinse de către marea majoritate a comercianţilor, acordurile au fost respectate începând cu Noua Anglie şi continuând cu regiunea din mijloc şi, în final, Carolina de Sud, refuzul crescând al bunurilor importate din Marea Britanie a produs o scădere anuală de aproape 1.000.000 lire sterline. 25


Corneliu Nicolescu

Greutăţile întâmpinate în impunerea acestor noi legi iau determinat pe reprezentanţii executivului britanic să admită că măsurile erau un eşec. Astfel, în aprilie 1770, sub conducerea unui nou prim-ministru, Lordul North, Legile Townshend au fost anulate, cu excepţia taxei impuse pe ceai. •●•

„Masacrul" de la Boston •●• Dintre toate controversele Marii Britanii cu posesiunile americane, poate cel mai provocator act a fost staţionarea trupelor pe teritoriul coloniilor, în special în zonele centrelor urbane, gestul constituindu-se într-o permanentă ameninţare cu distrugerea prin forţă. În 1768, autorităţile britanice au făcut greșeala de a masa trupe în Boston, cu scopul declarat de a menţine controlul asupra populaţiei. Acţiunea a determinat reacţia violentă a coloniştilor, hotărâţi să ia atitudine în faţa impertinenţelor imperialiste. În urma unor ciocniri mai mult sau mai puţin violente, soldate cu victime de ordinul a câtorva persoane, "masacrul" de la Boston a luat sfârşit prin decizia britanicilor de a retrage trupele din oraş în vederea transferării lor pe insula Castle. Pe fondul acestor evenimente, se înregistrau în rândul coloniştilor două curente de opinie, şi implicit, două atitudini cu privire la acordurile de non-importare. Latura mai conservatoare a comercianţilor se ferea de o poziţie categorică faţă de importurile de bunuri din Marea Britanie, acest lucru avându-şi originea în pierderile mari de pe urma cărora aveau de suferit, ca o consecinţă a boicotului. O altă 26


America - Independenţă, Secesiune

facţiune cu idei radicale, reprezentată de Fiii Libertăţii, era puternic sprijinită de clasele sărace, care însă nu puteau fi afectate în mod direct de situaţia existentă. Comercianţii din Boston au hotărât totuşi să respecte acordul şi să nu importe bunuri până la anularea taxei pe ceai. Conservatorii din New York însă au încălcat termenii înţelegerii, sub pretextul că rivalii lor din Boston şi Philadelphia făceau acelaşi lucru. Neţinând cont de ameninţările Fiilor libertăţii, new-yorkezii au votat în iunie în favoarea reluării importului de produse din Marea Britanie, exceptând ceaiul. Rând pe rând, coloniile au aderat la aceeaşi poziţie, uitând de acordurile anterioare. Au urmat trei ani de calm relativ, însă iluzoriu, marcat de supoziţiile britanicilor cu privire la ambiţiile de independenţă ale coloniştilor şi la dorinţa acestora de a întrerupe relaţiile cu ţara-mamă. •●•

Partida de ceai de la Boston •●• Lucrurile, însă, au rămas într-o fază latentă până în anul 1773. Compania Indiilor de Est (The East India Company) era de mult timp implicată în viaţa politică britanică şi se bucura de relaţii influente. Coroana însăşi avea interese pentru ca această companie să prospere. Faptul era explicabil deoarece 400.000 de lire mergeau anual în vistieria regală. Atunci când în 1773, dificultăţile financiare ale corporaţiei au copleşit-o, soluţionarea crizei a devenit o problemă firească în opinia guvernului. Nefiind dornic să-şi piardă venitul anual sau să permită decăderea 27


Corneliu Nicolescu

administraţiei britanice din India, Lordul North a impus în mai 1773 o nouă măsură care îi permitea companiei să dispună de un surplus de 17.000.000 livre de ceai. Decizia primului ministru a făcut ca Legea Townshend, referitoare la taxa pe ceai, să rămână în vigoare, în timp ce compania era scutită de impozite pentru toate importurile de ceai pentru Anglia cu destinaţia America. Aici reprezentanţii companiei puteau comercializa produsul fără ajutorul unor intermediari, păstrându-şi astfel tot profitul strâns de pe urma vânzărilor. Până în acel moment, impozitul pe ceai păruse relativ lipsit de importanţă; speculaţia era în floare o dată cu deschiderea unor noi posibilităţi de import din Olanda. Noua măsură însă recunoştea legitimitatea taxei Townshend, ba mai mult, îmbrăca haina unui monopol. Lordul North nu a prevăzut reacţia violentă a coloniilor, care vedeau în această iniţiativă britanică un alt precedent periculos ce le ameninţa libertatea. Deşi preţurile scăzute ar fi trebuit să fie pe placul majorităţii americanilor, noua reglementare genera resentimente cu privire la recunoaşterea implicită a autorităţii Parlamentului, precum şi la favoritismul văzut drept cauză a monopolului. În consecinţă, comercianţii au organizat o mişcare de rezistenţă împotriva importului de ceai şi numeroşi cetăţeni au luat atitudine faţă de consumul acestei "băuturi ofensatoare". Experienţa anterioară în combaterea Legii Timbrului constituia un impuls în luarea unor decizii pe măsura momentului. S-au făcut demersuri hotărâtoare pentru împiedicarea Companiei Indiilor de Est în obţinerea unui profit de pe urma privilegiilor acordate de guvernul britanic. New York şi Philadelphia au trimis înapoi încărcăturile de ceai, Charleston, Carolina de Sud a interzis comercializarea lui, însă Bostonul a fost cel mai vehement. 28


America - Independenţă, Secesiune

În seara zilei de 16 decembrie 1773, un grup de persoane deghizate în indieni Mohawk au aruncat întreaga încărcătură de ceai aflată la bordul a trei vase, în apele portului. Partida de ceai de la Boston (The Boston Tea Party) era o invitaţie deschisă pentru britanici să întărească autoritatea asupra coloniilor. Aceştia, la rândul lor, au considerat că pot rezolva criza doar pedepsind şi izolând Massachusetts-ul. Parlamentul a emis aşadar patru măsuri severe cunoscute sub numele de Legi Coercitive (Coercitive Acts sau Intolerable Acts). O primă măsură, Legea Portului Boston (The Boston Port Act) prevedea închiderea portului până la plata integrală a ceaiului. A doua lege, Legea Guvernării Massachusetts-ului (The Massachusetts Government Act) aducea schimbări importante în carta coloniei, schimbări care acordau autoritate crescândă guvernatorului regal şi însărcinaţilor cu probleme coloniale din Londra. Legea Administrării Justiţiei (The Administration of Justice Act) îi permitea guvernatorului să transfere procesele oficialilor britanici acuzaţi de crimă din colonia unde au avut loc actele respective unei alte jurisdicţii, unde, în opinia guvernatorului, acuzaţii aveau să se bucure de o judecată justă. În sfârşit, a patra lege, o nouă Lege de Încartiruire (The Quartering Act), reînnoia obligaţia acestei colonii de a sprijini material trupele staţionate pe teritoriul ei. Spre surprinderea autorităţilor britanice, celelalte colonii şi-au declarat imediat solidaritatea cu provincia oprimată. Drept rezultat, la 27 mai 1774, un grup de membri ai Adunării statului Virginia a îndemnat coloniile să-şi trimită reprezentanţii la un congres în care urma să se dezbată asupra relaţiilor cu ţara-mamă. Întrunirea avea să se desfăşoare în prezenţa delegaţilor veniţi din 12 colonii la Carpenters' Hali, Philadelphia, la 5 septembrie 1774. 29


Corneliu Nicolescu

Momentul a rămas în istorie sub numele de Primul Congres Continental (The First Continental Congress). Între timp însă, situaţia încordată dintre cele două părţi a înregistrat o înrăutăţire. La 22 iunie 1774 Legea Quebecului (The Quebec Act) enunţa o nouă politică a metropolei. Prin această măsură, întregul teritoriu aflat la nod de fluviul Ohio era cedat provinciei Quebec. Rivalitatea dintre Virginia, Pennsylvania şi alte colonii pentru această zonă importantă era astfel soluţionată. Legea Quebec-ului legaliza furtul celor mai importante fructe ale victoriei coloniştilor în Războiul francezilor şi indienilor împotriva britanicilor. •●•

Congresele continentale •●• Diferende ireconciliabile creaseră printre colonişti un sentiment de ostilitate împotriva Marii Britanii. În 1774, americanii se aflau la sfârşitul unui proces de-a lungul căruia deveniseră conştienţi de propria lor identitate ca naţiune. Totuşi, puţini erau cei care în vara acelui an erau pregătiţi să facă pasul final spre independenţă. Interese acumulate, obiceiuri şi conservatorism erau câţiva dintre factorii care îi împiedicau să ia decizia finală de separare completă a ţării de Imperiu. Evenimentele următorilor doi ani au avut menirea de a spulbera aceste reticenţe. Supuşii rebeli s-au lovit de un impas în conflictul lor cu Coroana şi, forţaţi de împrejurări, au devenit conştienţi de faptul că nu exista decât o alternativă: renunţarea sau pasul final spre independenţă. 30


America - Independenţă, Secesiune

Decizia hotărâtoare a venit după o perioadă în care coloniştii s-au edificat cu privire la justeţea cauzei lor. •●•

Primul Congres Continental Primul Congres Continental s-a întrunit în septembrie 1774, delegaţii participanţi fiind pe deplin conştienţi de importanţa problemelor pe care aveau să le dezbată, dar încă nesiguri de modalitatea de soluţionare a acestora. Întrunirea purta numele de Congres şi nu de Adunare reprezentativă, deoarece era vorba despre un corp legislativ extralegal şi temporar. Autoritatea lui emana din structura sa de bază, care era de factură populară. Singura colonie care nu avea nici un reprezentant era Georgia. Modalitatea de alegere a delegaţilor era diversă, în funcţie de colonii: Pennsylvania, legislativul colonial era cel care realizase selecţia; în celelalte colonii, însă, rolul acesta revenise unor "Congrese provinciale", alese de către electorat. Esenţa actului consta tocmai în puterea de decizie a electoratului în privinţa reprezentării propriilor interese. Cei 50 de delegaţi constituiau un grup foarte eterogen. Printre ci se aflau personalităţi de marcă, ce aveau să joace un rol de seamă în derularea ulterioară a evenimentelor: Silas Deane, Eliphalet Dyer şi Roger Sherman, reprezentând Connecticut; Samuel Chase pentru Maryland; John şi Samuel Adams din partea Massachusetts-ului; William Livingston din New Jersey; John Jay din New York; John Dickinson şi Joseph Galloway reprezentând Pennsylvania; Stephen Hopkins, delegat al Rhode Island-ului; Cristopher Gadsden pentru Carolina de Sud; Benjamin Harrison, 31


Corneliu Nicolescu

Patrick Henry şi George Washington reprezentanţi ai Virginiei. Datorită caracterului nou al întrunirii s-a înregistrat o derulare lentă a procesului de alegere a liderilor. Experienţa câştigată în cadrul Adunărilor coloniale era diversă de la o provincie la alta, şi nu de puţine ori, în lipsa unor puncte comune de interes, fapt care îngreuna procesul de decizie, membrii Congresului au recurs la improvizaţii de moment. Se simţea lipsa unei stricte organizări. Cu toate acestea, două erau liniile principale de atitudine: o parte a delegaţiilor se distingeau printr-o viziune moderată asupra relaţiilor cu ţara-mamă - aceştia reprezentau în general coloniile de mijloc, o altă parte a membrilor Congresului îmbrăţişau opinii radicale - ar putea fi menţionaţi aici trimişii Noii Anglii, mai ataşaţi de evenimentele care avuseseră loc la Boston. Un spirit general de precauţie străbătea luările de cuvânt ale tuturor delegaţilor. Cu toate că erau americani, cu greu îşi puteau concepe existenţa în afara Imperiului. Nici cel mai înfocat promotor al unei poziţii radicale în relaţia cu Marea Britanie nu îndrăznea să avanseze ideea independenţei. Congresul Continental şi-a îndreptat mai întâi atenţia asupra crizei din Boston, care, de fapt, reunise delegaţii la Philadelphia. Era esenţial ca reprezentanţii coloniilor să ia atitudine împotriva măsurilor prin care guvernul britanic spera să poată îngenunchea Massachusetts-ul. Dacă această colonie, cu Adunarea legislativă suspendată şi principalul port închis, ceda, toate eforturile de contracarare a tentativelor britanice de a controla activitatea coloniilor erau sortite eşecului. Modalitatea de soluţionare a crizei se conturase încă înainte de întrunirea delegaţiilor la Congres, în timpul 32


America - Independenţă, Secesiune

convenţiei organizate de către oraşele districtului Suffolk, Massachusetts. S-a decis în cadrul acestei întâlniri luarea poziţiei de rezistenţă în faţa Legilor coercitive. Hotărârile de la Suffolk (The Suffolk Resolves) ceruseră sprijinul celorlalte colonii în apărarea „acelei moşteniri, inalienabilă şi inestimabilă pe care o avem de la natură, Constituţia Marii Britanii", Congresul nu a avut de ales decât să adere la această poziţie. În acest mod, el a luat o atitudine ostilă faţă de legile respective, atâta timp cât acestea rămâneau în vigoare. Momentul culminant s-a ivit desigur atunci când Congresul a fost nevoit să ia o decizie cu privire la Planul de Uniune (The Plan of Union), propus de Joseph Galloway din Philadelphia. În speranţa obţinerii unei anulări a legilor în discuţie, Galloway sugera o atitudine reconciliantă. Propunerea se referea la unirea tuturor coloniilor care să rămână supuse Coroanei. Un corp legislativ continental care să se bucure de o jurisdicţie echivalentă celei sub care funcţiona Parlamentul ţării-mamă avea să guverneze Confederaţia. Planul era în acord cu opiniile coloniştilor cu privire la reprezentare şi punea în discuţie subminarea autorităţii parlamentare. Congresul însă a respins în final planul lui Galloway, care deşi radical, părea excesiv de reconciliant în opinia majorităţii delegaţilor. Atitudinea americană în toamna anului 1774 avea în vedere ca primul pas să fie făcut de către britanici şi să se concretizeze în anularea Legilor intolerabile sau coercitive. După respingerea planului propus de Galloway, Congresul a trecut la formularea unor sancţiuni împotriva măsurilor parlamentare. Presiuni comerciale din partea coloniilor contribuiseră anterior la anularea Legii Timbrului, poate că metodele respective aveau să determine 33


Corneliu Nicolescu

Marea Britanie să cedeze şi de data aceasta. Prin urmare, Congresul a sugerat un acord între colonişti referitor la nonimportare, non-exportare şi non-consum, în speranţa că această îngheţare a comerţului avea să aducă pierderi mari negustorilor britanici. În vederea punerii în valoare a acordului, Congresul a organizat Asociaţia (The Association) formată din comisii de inspecţie, care să funcţioneze în fiecare localitate, având rolul de a verifica respectarea boicotului. Totuşi, se auzeau voci care încă îşi mai exprimau speranţa unei reglementări paşnice a situaţiei. Rezultatul a fost că membrii Congresului au adoptat Declaraţia Drepturilor şi Nemulţumirilor (The Declaration of Rights and Grievances) adresată poporului britanic precum şi o petiţie adresată regelui. În aceste documente, americanii reafirmau loialitatea lor faţă de Coroană, recunoşteau supremaţia Parlamentului în toate problemele comerciale şi externe şi solicitau ca britanicii să anuleze cauzele nemulţumirilor. Deşi sceptici cu privire la efectul acestei declaraţii, mulţi reprezentanţi au votat documentul doar pentru a-şi linişti colegii timoraţi. În ciuda unor atitudini radicale expuse de către o parte din delegaţi, majoritatea era hotărâtă să îmbine duritatea Acordului de non-importare cu blândeţea petiţiei. În aşteptarea unei luări de poziţie din partea autorităţilor imperialiste, în octombrie 1774, delegaţii au pus capăt primei întruniri a Congresului pentru a se întâlni un an mai târziu, în mai 1775. Între timp, americanii aveau posibilitatea să mediteze asupra implicaţiilor atitudinii recent afişate. Discuţiile purtate în cadrul acestui nou organism - Congresul contribuiseră la o mai bună înţelegere a problemei autorităţii parlamentare. Până în toamna anului 1774 ideea că Parlamentul avea dreptul să reglementeze comerţul dar 34


America - Independenţă, Secesiune

nu putea să se amestece în treburile interne ale coloniilor era încă plauzibilă. Acum, acest lucru devenise echivoc. Spre sfârşitul lui 1774, trei lucrări publicate separat examinau consecinţele logice ale poziţiei sfidătoare la adresa Marii Britanii. James Wilson din Pennsylvania în Consideraţii asupra autorităţii Parlamentului britanic (Considerations on the Authority of the British Parlament), Thomas Jefferson din Virginia în O privire sumară asupra drepturilor Americii britanice (A Summary View of the Rights of British America) şi John Adams din Massachusetts în Documentele Noii Anglii (Novanglus Papers) susţineau acum faptul că provinciile americane ieșeau de sub jurisdicţia Parlamentului. Faptul că în trecut acesta exercitase o asemenea autoritate nu demonstra legitimitatea puterilor lui. Americanii nu erau reprezentaţi în Camera Comunelor şi ca atare nu puteau fi de acord cu procedurile ei. Singurele în măsură să-i reprezinte şi să legifereze pentru colonişti erau propriile lor Adunări Reprezentative. Cât despre legăturile cu Marea Britanie, acestea erau menţinute doar datorită loialităţii comune faţă de Coroană. În timp ce politicienii americani emiteau teorii cu privire la justeţea pretenţiilor coloniştilor, guvernarea britanică a spulberat speranţele de reconciliere ale moderaţilor. Deşi Lordul North nu era hotărât cu privire la necesitatea impunerii măsurilor punitive, George III luase o decizie clară, nefavorabilă coloniilor. Exista o singură alternativă: supunere sau distrugere. Atitudinile ambelor părţi s-au înăsprit ulterior şi în aprilie 1775 a avut loc prima vărsare de sânge într-un război ce avea să dureze opt ani. La 18 aprilie, generalul Thomas Gage, comandantul garnizoanei staţionate în Boston a întreprins o acţiune de pedepsire a forţelor miliţiei din 35


Corneliu Nicolescu

Massachusetts despre care el aflase că desfăşurau o acţiune de colectare a muniţiei în Concord, unde se ascundeau rebelii Samuel Adams şi John Hancock. Confruntarea, care a avut loc o zi mai târziu, la Lexington, a constituit primul pas dintr-un şir de conflicte ce nu pot fi considerate însă decisive pentru câştigarea independenţei SUA.

Al doilea Congres Continental Când cel de-Al doilea Continental (The Second Continental Congress) s-a întrunit la 10 mai 1775, problema relaţiilor cu ţara-mamă nu se mai reducea doar la raţiuni de ordin politic. Congresul se confrunta acum cu o chestiune militară. Dickinson şi Jefferson au redactat pentru Congres Declaraţia cauzelor şi necesităţii preluării armelor (The Declaration of the Causes and Necessity of Taking Up Arms) care argumenta poziţia coloniilor. Cauza lor era justă, uniunea lor perfectă, resursele interne admirabile. Vor recurge la arme pentru apărarea libertăţilor fiind într-un gând hotărâţi mai degrabă să moară ca oameni liberi decât să trăiască asemeni unor sclavi. Necesitatea, avertizau coloniştii, nu îi determinase încă să decidă dizolvarea legăturilor cu Marea Britanie, însă ea putea să apară în fiecare clipă. Asemenea afirmaţii reprezentau la momentul respectiv simple gesturi. La 17 iunie 1775, însă. O nouă confruntare sângeroasă a avut loc la Bunker Hill între trupele britanice şi forţele miliţiei din Boston. Se contura treptat nevoia unei victorii militare, ea fiind singura capabilă să rezolve disputa.

36


America - Independenţă, Secesiune

La 15 iunie, Congresul îl desemnase pe George Washington în fruntea Armatei Continentale. Totuşi, nu era încă limpede faptul că independenţa era o consecinţă inevitabilă a rezistenţei împotriva autorităţii regale. La începutul lui 1776 ambele părţi se aflau în imposibilitatea unei soluţii de compromis. Un complex de atitudini loialist conservatoare îi împiedica pe americani să facă pasul decisiv spre independenţă. Oficialii regali şi clericii Bisericii Anglicane avertizaseră de mult timp asupra efectelor fatale ale neascultării. O mare parte dintre proprietarii de pământ şi comercianţi înstăriţi au luat calea loialismuluî. Mulţi dintre ei susţinuseră rezistenţa împotriva Legii Timbrului şi Legilor Townshend, dar acum, teama de o guvernare necugetată din partea elementelor populare îi făcea să dorească menţinerea legăturilor cu Marea Britanie. Aceşti loialişti se puteau identifica pur şi simplu cu membrii anumitor clase sau grupări sociale. Dacă este să vorbim despre existenţa unui element comun în rândul Conservatorilor (The Tories), acesta era cu siguranţă teama că întreruperea legăturilor cu ţara-mamă va atrage după sine o anarhie necontrolabilă. La 23 august 1775, George III a dat o Proclamaţie declarând coloniile în stare de revoltă şi avertizându-le cu privire la atitudinea lor de nesupunere. La 22 decembrie a aceluiaşi an, Legea Restrictivă sau Prohibitivă (The Restraning or Prohibitory Act) a pus capăt comerţului Marii Britanii cu rebelii americani, în acelaşi timp autorizând capturarea vaselor americane aflate în larg. •●•

37

America vol. 2 (preview)  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you