Page 1

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu

1


2

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Cuvânt înainte

Întâmpinarea Calistraților

Iată-ne în fața unui nou număr! De la început, mărturisesc că și această apariție se datorează grupului de elevi inimoși care-și spun „Calistrații”. Dar și unor părinți care, deși vremurile sunt grele, nu pregetă să joace rolul de „Mecena”. După o vară fierbinte, încheiată cu rezultate remarcabile ale absolvenților claselor a XII-a și cu obținerea a două premii speciale de către două eleve (Alis Socea și Roxana-Loredana Erema) care au participat la Sesiunea națională de referate și comunicări la disciplina istorie, desfășurată la Buzău la sfârșitul lunii iulie, a venit toamna cu schimbările și proiectele ei. Membrii clubului de istorie s-au întâlnit când în plen, când restrâns, pentru a discuta (iar!) despre orientarea, stilul și tematica revistei. Să fie o publicație foarte deschisă care să găzduiască orice subiect (cu cât mai „tare” cu atât mai bine)?, să fie axată doar pe subiecte de istorie românească sau locală?, documentarea să fie riguroasă sau să fie admise și acelea care se bazează pe o singură sursă ? – sunt întrebări care ne tot frământă. E foarte greu de ales un răspuns, mai ales când pasiunea, spectaculosul, terminologia nonșalantă sunt considerate dovezi ale dinamismului, curajului și atractivității. De altfel, ele sunt elemente pe care aproape orice adolescent le-ar putea căuta și găsi într-o revistă de liceeni. Pentru coordonatorul revistei riscul este mare. „Acuzațiile” curg din toate direcțiile, ba că „se cenzurează” (nu sunt specificate nume) libertatea gândirii și exprimării, ba că „se încurajează” (tot fără nominalizări) publicarea unor idei partizane politic. Într-un fel, putem respira: Q.E.D. E o asigurare că nu practicăm nici cenzura, nici superficialitatea. Și ca întotdeauna când apare riscul de a fi în impas, cel mai bine e să te întorci la clasici. Unul, foarte cunoscut, este Herodot, așa-numitul „părinte al istoriei”. El a primit acest „supranume”, nu pentru că ar fi fost primul care a scris un text istoric, ci pentru că a folosit prima dată termenul „istorie”. În secolul V î. Hr. a publicat o lucrare numită Istorii, propunându-le contemporanilor anchete sau cercetări asupra trecutului. Deci demersul pe care încercăm să-l facem fiecare dintre noi ar trebui să fie obiectiv și nu partizan. (Cine are urechi de auzit ...) Și aș mai recurge încă la un clasic, român de data aceasta, Ionel Brătianu, care, la un moment dat, pe când era prim-ministru, a fost pus în situația de a primi în față acuzații disprețuitoare din partea lui Nicolae Iorga, un titan al culturii românești. În Parlament, Iorga i-a strigat, cu patimă și cu orgoliu, că nu are ce învăța de la un inginer. Brătianu i-a replicat cu vorbe care au rămas celebre: „Măsura, domnule profesor, măsura!”. În concluzie: cercetare și măsură. Iată ce vă propunem.

prof. dr. Daniela Mătăsaru

O poveste bună poate să fie repetată de mai multe ori, până când tâlcul acesteia va fi surprins de toţi, până când ea îşi va fi împlinit scopul, până când nu va mai fi nevoie de ea. Povestea „Calistraţilor” mai are încă multe de dezvăluit, muza istoriei Clio împletind, încet şi sigur, firul ce leagă lumea actuală de trecut. Povestea noastră doreşte să inspire, să arate că trecutul e mai viu ca niciodată, fiind nimic mai mult decât un spectru al ciclicităţii (din nefericire uneori). Manifestăm astfel solidaritate cu ştiinţa istorică, faţă de care nu putem exprima decât un profund respect. O astfel de monumentalitate nu încetează – şi nu credem că o va face vreodată – să ne impresioneze, şoptindu-ne că doreşte să fie descoperită. Pornind de la incitantele documente despre secolul al XX-lea şi până la cioburile aparent inexpresive de ceramică, găsite de specialişti în siturile arheologice, realitatea istorică se desfăşoară în toată splendoarea ei în faţa celor ce vor să îi decodifice tainele. Poate că nu suntem cei mai îndreptăţiţi să facem aşa ceva, nici cei mai pricepuţi. Dorinţa noastră este aceea de a atinge măcar puţin din ceea ce înseamnă ISTORIE, de a continua misiunea asumată de colegii de club din anii anteriori. Este general valabil faptul, că atitudinea științifică se reflectă în obiceiul de a forma judecăți, plecând de la fapte simple, fără interferențe personale. Înțelegem că nu este dezirabilă o dezamăgire a cititorilor noștri, doar pe criterii de rigurozitate științifică. Pornim însă de la premisa că avântul nostru june ne poate fi atât cel mai mare aliat, cât și cel mai înșelător dușman. Senectutea unui adevărat cărturar este doar scopul nostru final, pe care nu îl vom

atinge decât după o viață de studiu pasional. Îmbogățindu-ne perspectiva, realizăm că vremea clădirii de imperii prin foc și sabie a apus demult. Vedem cum totul se dezvoltă în jurul nostru, cum societatea se ridică parcă mult prea sus, că ne izolează de posibilitatea emancipării, a urcușului (și așa destul de anevoios) pe scara socială. Cu greu va mai ajunge unul dintre noi un al II-lea Napoleon, un și mai glorios Ștefan cel Mare. De aceea, în lumina cuvintelor lui Octavian Paler, am decis că fiecare dintre noi poate recurge la soluția sa: „Dacă nu pot face istorie, o îndur...”

REDACȚIA

3


4

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

Ziua națională a României -ieri versus astăzi-

Încă de la formarea statului unitar România, ziua naţională a fost mereu sărbătorită cu fastul şi grandoarea cuvenită. Manifestări, parade, marşuri au fost doar câteva dintre modalităţile în care se sărbătorea ziua naţională, an de an. În următoarele rânduri, vă vom prezenta, întrun interviu, serbările organizate atât în timpul comunismului, când ziua naţională a Republicii Socialiste România era 23 August, cât şi după 1989, când data de 1 Decembrie a fost stabilită ca ziua naţională a României. Reporter: Bună ziua, domnule! Dacă doriţi şi vă permite timpul, am dori să vă adresăm câteva întrebări despre sărbătorirea zilei naţionale în perioada postbelică şi despre celebrarea acestei zile începând cu anul 1990. Intervievat: Bună ziua, tinerilor! Aş fi încântat să vă fiu de folos, iar timpul îmi permite. Aşadar, vă voi răspunde în speranţa că vă ajut. R: Foarte bine! Pentru început, am vrea să ne spuneţi care era ziua naţională în timpul comunismului şi ce simboliza aceasta? I: O întrebare uşoară! Când eram noi copii, ziua naţională a Republicii Socialiste România era 23 August, dată la care se sărbătorea celebrul episod al întoarcerii armelor împotriva Germaniei, în 1944, şi alăturarea de U.R.S.S. R: Foarte interesant episod! Revenind la ziua naţională, de la oamenii de vârsta dumneavoastră am auzit că se făceau parade. Ce ne puteţi spune despre acestea? I: Într-adevăr, aveau loc nişte parade de o grandoare nemaipomenită, în cinstea „celui mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceauşescu. R: Cu cât timp înaintea zilei – ţintă începeau pregătirile? I: În general, pregătirile începeau din luna iulie. R: În repetiţii erau antrenate toate clasele sociale? I: Da. Oamenii erau chemaţi din concedii, copiilor li se „stricau” vacanţele,

iar artiştii erau recrutaţi dintre participanţii la Festivalul „Cântarea României”. R: Ne-aţi putea povesti mai „pe larg” una dintre zilele naţionale? I: În ziua de 23 august, toate se schimbau în bine. Spre exemplu, televiziunea, care difuza în restul anului un program sumar de două ore, difuza toată manifestarea, pregătită până la cel mai mic detaliu. În magazine, găseam marfă la care cu greu aveam acces în timpul anului, ceea ce era un prilej de bucurie pentru noi. În toate oraşele aveau loc defilări grandioase. După intonarea imnului naţional, „Trei culori”, începea marşul propriu – zis. Militari, şoimi ai patriei şi pionieri, muncitori, U.T.C.-işti, toţi eram scoşi la defilare pe marile bulevarde şi intonam ode sau recitam poezii în cinstea conducătorului iubit. R: Interesante informaţii! Ce se întâmpla după manifestări?

I: După încheierea manifestărilor, toţi aveam program de voie... era o zi liberă, în sensul că nu mergeam la serviciu, o sărbătoare oficială. R: Vă mulţumim pentru informaţiile oferite despre 23 August. Acum, ajungem în perioada contemporană şi vă adresăm câteva întrebări despre manifestările din zilele noastre. Având în vedere că oricine ştie că ziua naţională, instaurată după căderea regimului comunist, este 1 Decembrie, este de prisos să vă mai întrebăm motivul

5


6

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Despre români în alteritate alegerii. Dar care manifestări credeţi că sunt mai grandioase? I: Făcând o paralelă între 23 August şi 1 Decembrie, se observă clar diferenţa dintre grandoarea şi fastul manifestărilor de odinioară şi manifestările de acum. R: Care credeţi că ar fi cauza reducerii fastului din manifestările de 1 Decembrie? I: Consider că principalul motiv este situaţia financiară. Înainte de 1989, când era vorba de manifestări, se investeau foarte mulţi bani. Acum, nu prea mai sunt posibilităţi... lumea nu mai are bani de investit în pliante, în spectacole etc. R: Fiindcă aţi adus vorba, cum se serbează o zi naţională astăzi? I: În primul rând, cu manifestări mai puţin pompoase. Se fac parade militare, marşuri, iar la instituţii publice spectacole cu poezii şi cântece patriotice. Apoi, toţi suntem liberi. R: După cum se observă, există, deci, o diferenţă între cele două zile naţionale. Aveţi idee cum se va sărbători ziua de 1 Decembrie în anul curent? I: Din câte se vorbeşte la televizor, pe canalele de ştiri, se zvoneşte că prim – ministrul doreşte o celebrare mult mai simplă a zilei naţionale, din cauza situaţiei economice a ţării. Dacă este adevărat, vom vedea la momentul potrivit. R: În urma celor discutate, am dori să vă întrebăm care dintre manifestările aferente zilei naţionale sunt mai aproape de sufletul dumneavoastră şi de ce? I: Sincer, tind să cred că mai mult îmi plac manifestările din perioada comunistă, deoarece erau mai grandioase şi, spre deosebire de cele din prezent, toţi eram implicaţi. Deşi atunci, cu minţile noastre de copii, ne supăram poate fiindcă ne chemau din timpul vacanţei de vară, realizez acum, văzând paradele de astăzi, că făceam parte dintr-un ansamblu de oameni bucuroşi de ziua naţională şi eram şi noi, acestfel, importanţi. R: Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa dovedită şi pentru răspunsurile acordate! I: Mă bucur că am putut să vă fiu de folos şi sper să vă pot ajuta oricând!

Ioana Marin, clasa a XII-a D

Tema din acest an a Concursului de Eseuri ,,Mândria de a fi român” (organizat în mod tradițional de Colegiul Național „Calistrat Hogaș” în preajma Zilei Naționale) se referă la simbolurile naţionale. Cu alte cuvinte, este nu numai serioasă, dar şi destul de solemnă, ca şi evenimentul de care se leagă. Sigur, aş putea scrie despre drapelul naţional, despre stemă, despre imn sau despre limba română. M-am gândit însă că ar fi mai interesant dacă aş medita asupre modului în care sunt reflectate toate aceste simboluri naţionale – fiinţa noastră – în conştiinţa altor popoare. Generaţia căreia aparţin este uşor derutată în această privinţă, pendulând între extreme: dacă epoca ceauşistă a exagerat, încercând să inducă ideea că tot ceea ce este românesc este inestimabil, ulterior, în anii tranziţiei, contribuţiile româneşti au fost minimalizate sau, mai rău, conduse în derizoriu. Nu cred că, în România anului 2012, mai este firesc să ne considerăm fie nucleul universului, fie insignifianţi şi inutili. De aceea, m-am gândit să mă refer la acele elemente care ne definesc în alteritate. Felul în care ne văd ceilalţi spune ceva despre noi? Suntem balcanici, din hulitul est european, de la porţile Orientului, unde totul este posibil? Sau avem o identitate bine conturată, suntem reprezentativi prin ceva şi – de ce nu?! – chiar valoroşi? Pe Internet, circulă un filmuleţ american, numit Cum ar fi lumea fără România?, care atrage atenţia asupra unor locuri, obiecte, oameni care au un rol esenţial în devenirea universală şi care se leagă de România. Filmul debutează cu harta României despre care n-aş putea preciza de ce este neagră. Să fie un semn de obscurantism şi de ignoranţă, care urmează să fie lămurit, sau se sugerează că România este pentru occidentali o veritabilă gaură neagră a Universului, care ascunde mistere, dar care are şi un potenţial, probabil, nedescoperit? Cert este faptul că filmul incită curiozitatea spectatorului printr-o acumulare inspirată sau nu, haotică sau nu, laudativă sau nu. Este invocat numele inventatorului stiloului, Petrache Poenaru. Gândul meu este că nimeni nu-şi mai pune problema, în era digitală în care trăim, că ar fi fost nevoie de cineva care să inventeze un lucru atât de banal. A doua personalitate numită este Ştefan Odobleja, a cărui contribuţie ştiinţifică este prea puţin cunoscută până şi de către români. Despre legătura dintre

Nicolae Paulescu şi descoperirea insulinei ştiu mulţi români, aşa cum ştiu şi despre faptul că nu i s-a recunoscut în totalitate meritul. Un domeniu cu care ne mândrim este zborul, în cadrul căruia am instituit o adevărată şcoală şi am scris istorie. Nu putea lipsi din film Nadia Comăneci, devenită, între timp, şi cetăţean american cu merite deosebite. Cu atât mai surprinzătoare este alăturarea cu Dracula, despre care ni se spune adevărul şi nu se întreţine mitul lansat de Stocker. Americanii nu l-au putut omite pe Mircea Eliade, atâta timp cât Catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. Un loc straniu, dar tipic pentru percepţia asupra vieţii şi a morţii la români, este Cimitirul vesel. Cadrul următor este consacrat lui Duchadam, un portar cu o performanţă sportivă de invidiat. Zona Maramureşului, pitorească şi pentru noi, figurează în film ca un loc desprins din rai. Tot de sorginte divină ar putea fi considerate proverbiala frumuseţe a româncelor şi gastronomia naţională, lăudate în film, chiar dacă occidentalii sunt persoane cumpătate şi reţinute. O personalitate de necontestat, îndrăgită unanim în cele mai elevate medii artistice din lume, este Constantin Brâncuşi, artist român şi universal în egală măsură. Românismul ar fi indestructibil legat de mânăstirile din nordul ţării, oaze de reculegere şi de adevărată credinţă. Cred că sunt puţini compatrioţi care ştiu despre sportul tradiţional, numit oină, considerat un precursor al baseball-ului. Filmul se încheie, inevitabil, cu berea românească, despre care nu ştiam că este aşa de reuşită, încât să fie motiv de mândrie naţională.

7


8

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Costumul național popular românesc Nu ştiu dacă toate aceste realităţi ne definesc în adevăratul sens al cuvântului. Dacă vreunul dintre ele ar putea funcţiona drept brand de ţară. Dacă avalanşa aceasta de imagini, legând trecutul de prezent, noul de vechi, evidenţiază creativitatea noastră în multe domenii sau inteligenţa noastră risipită generos de-a lungul secolelor. Nu ştiu cum reacţionează străinii la vizionarea acestui film, dacă sunt edificaţi sau dacă ne respectă mai mult. Poate că este scris ca alteritatea noastră să fie formată din contraste: emigranţi care ne fac de ruşine prin lume şi etnici români care au reuşit să figureze în ,,Forbes”;

Kevin Costner care a spus la recentele Premii Emmy că a fost nevoit să filmeze în îndepărtata Românie, deci la capătul lumii şi al civilizaţiei, şi Andy Garcia şi Sharon Stone, care au lăsat impresia că s-au simţit bine la Bucureşti; suntem codaşi la consumul de lapte, dar Mircea Cărtărescu a fost propus la Premiul Nobel pentru literatură. Suntem, mai mult decât alţii, clădiţi pe antiteze. Filmuleţul oferă o enumeraţie de reuşite de care ar trebui să fim mândri. Ne-am bucura dacă am fi percepuţi aşa de către ceilalţi şi, mai ales, dacă am putea şterge sau măcar contracara ceea ce este rău sau dezonorant despre noi.

Ana-Delia Neculăeș, clasa a IX-a E

- studiu semioticÎn România, costumul popular devine o armă politică începând cu secolul al XIXlea, fiind utilizat de femeile transilvănence pentru a-şi exprima identitatea naţională în faţa Împăratulul Habsburg. Această practică datează din 1768 în Transilvania, şi apare o dată cu vizitele monarhului habsburg, fără să aibă însă caracterul politizat din secolul al XIX-lea. Aşa cum observă Sorin Mitu, „îmbrăcate în portul lor naţional, româncele ţin să îşi afirme în mod implicit şi individualitatea etnică, înfăţişându-se monarhului cu un specific care le reprezintă”(1). Sentimentul naţional se leagă de o estetică corporală care devine o „estetizare a politicului”(2), Sonya Dayan-Herzbrun vorbind chiar de o „semiologie politică a portului feminin”(3). Dacă pentru Sorin Mitu portul popular este o marcă a identităţii naţionale, pentru Claude Karnoouh acesta este o „manifestaţie” a unei mici comunităţi (satul) care se opune centralizării statului modern(4). În 1900 regina Elisabeta şi regele Carol I oferă costume populare Expoziţiei Universale de la Paris, dar acest „dar regal” derutează: „l’imagination se sent impuissante à vêtir le corps de robustes paysannes de ces robes qui semblent plus proches de la mode parisienne que de la tradition populaire”(5). Deşi broderiile din aur şi argint reproduc motive geometrice specifice costumului popular, perlele şi ştrasurile, dar şi croiala, dovedesc că avem de a face cu rochii de seară purtate la evenimente mondene la început de secol douăzeci. Costumul popular transgresează, aşadar, spaţiul rural, pentru a intra în saloanele frecventate de înalta societate. Martha Bibescu este una dintre româncele care a promovat portul bluzei româneşti în societatea vremii, iar regina Maria apare în diverse ocazii îmbrăcată în costum popular. Dincolo de identitatea naţională pe care o încapsulează costumul popular, trebuie să observăm că armonia cromatică a ţesăturilor este un alt motiv pentru care prinţesele şi reginele României poartă costumul popular.

Cécile Brunschvicg, preşedinta Asociaţiei franceze pentru Sufragiul Femeilor în perioada 1924-1946, traversează satele româneşti în 1933 şi la întoarcerea în Franţa publică un articol în care vorbeşte despre farmecul şi atracţia pe care o exercită costumul popular asupra călătorilor străini: „Nous avons d’ailleurs pu constater dans la plupart des villages que nous avons traversés, que la majorité des paysannes ont gardé leur costume national, ce qui donne un charme et un attrait tout particuliers à la campagne roumaine”(6). Costumul popular românesc este adoptat, înainte de anii ’30, ca uniformă de către membrii Legiunii Arhanghelul Mihail, înainte ca aceştia să adopte cămăşile verzi. Acest lucru se explică prin faptul că țăranul, simbol al valorilor tradiţionale, reprezenta principala victimă a evreilor în imaginarul antisemit românesc, de aici şi încercarea legionarilor de a obţine sprijin popular în anumite zone rurale din Moldova, Basarabia şi Transilvania(7).

9


10

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Analiza semiotică vizuală a costumului popular ne dezvăluie atât componenta ideologică, cât şi cea estetică. În 1940 Henri Matisse pictează „La Blouse roumaine” şi „Le Rêve ou La Dormeuse”, inspirat de iia românească primită de la prietenul său Theodor Pallady. În spatele impresiei de spontaneitate dată de aceste tablouri se află efortul îndelungat al pictorului: „Ainsi La Dormeuse en blouse roumaine qui figure au Salon d’Automne m’a demandé six mois de travail (...) La possession des moyens doit passer du conscient à l’inconscient par le travail, et c’est alors que l’on arrive à cette impression de spontanéité”(8). După 1945 tradiţia populară este anihilată, iar neotradiţia dictată de comunism impune participarea tuturor la crearea folclorului, şi nu doar a ţăranilor. Cum mai putem vorbi despre tradiţie când actorii festivalurilor folclorice aparţin instituţiilor create de modernitatea politică, tehnică şi culturală ?, se întreabă Claude Karnoouh(9). Muncitorii, minerii, activiştii de partid, profesorii, studenţii, birocraţii participă la aceste festivaluri folclorice constrânşi de „sistemele de referinţă spaţiale şi temporale proprii organizaţiei sociale tehnico-birocratice care nu are nimic în comun cu topos-ul civilizaţiei de la sate”(10). Deşi bluza românească îşi pierde din semnificaţia antebelică şi interbelică în timpul regimului comunist, ea continuă să exercite o fascinaţie continuă asupra artiştilor din Occident. În 1981 creatorul de modă Yves Saint Laurent creează pentru colecţia de toamnă-iarnă piesa de vestimentaţie „La Blouse roumaine”, inspirat de tabloul lui Matisse, iar în 2009 această „bluza românească” este expusă la Muzeul Naţional de Artă al României. În 2006 Jean Paul Gautier se inspiră din motivele etnice româneşti pentru colecţia sa de toamnă, iar Oscar de la Renta folosește motive folclorice româneşti pentru colecţia sa de primăvară lansată în 2008, pentru ca în 2012 Tom Ford să creeze o bluză românească inspirată de tradiţia folclorică din Făgăraş şi care apare pe coperta revistei Vogue, purtată de solista de muzică pop Adele. Dacă iia românească din picturile lui Matisse este viu colorată, creatorii de modăoptează pentru alb şi negru

În prezent costumul popular românesc este purtat cu precădere în Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, cu ocazia evenimentelor religioase, culturale sau familiale. Costumele sunt ţesute de ţărănci, iar materialele folosite sunt inul, lâna şi bumbacul. Broderiile de pe bluze sunt realizate cu ornamente geometrice, florale sau animaliere, în albastru, galben, roşu, auriu, oranj sau negru. Păstrarea tradiţiilor la sat înseamnă în acelaşi timp încremenirea în prejudecăţile de la început de secol nouăsprezece, când femeile erau considerate inferioare bărbatului. Micheline Lebarbier, cercetătoare la Centrul Naţional al Cercetării ştiinţifice din Paris, vizitează satul Breb din Maramureş în anii 1971-1972, şi revine în 1995 pentru a descoperi că nimic nu s-a schimbat. O fotografie reprodusă de cercetătoare ne arată o ţărancă ţesând, iar autoarea precizează că aceasta este meseria femeii. Micheline Lebarbier notează că ţărăncile se pot elibera de aservirea faţă de bărbat doar în interiorul spațiului magic: „C’est bien à l’intérieur de l’espace magique que la femme exerce un pouvoir, (…) qu’elle peut échapper à sa servitude et à la dureté de son quotidien. C’est à l’intérieur de cet espace qu’elle peut tenter d’asservir l’homme (…)”(11). În secolul al XXI-lea costumul popular nu mai reprezintă o marcă a identităţii naţionale în contextul promovării identităţii europene, el rămâne însă o parte importantă a tradiţiilor şi obiceiurilor poporului român. Bibliografie: BRUNSCHVICG Cécile, „Chez les féministes de l’Europe Orientale. Roumanie”, în La Française, 14.10.1933, n° 1080. DAYAN-HERZBRUN Sonia, Femmes et politique au Moyen Orient, L’Harmattan, Paris, 2005. „Entretien avec Léon Degand”, extrait de „Matisse à Paris”, în Les Lettres Françaises, n° 76, 6 octobre 1945. KARNOOUH Claude, L’invention du peuple.

Chroniques Orientale,

de

Roumanie

et

d’Europe

deuxième édition revue, corrigée et augmentée d’une postface, L’Harmattan, Paris, 2008. LEBARBIER Micheline, „Entre imaginaire et réalité. L’image de la femme dans un village du Nord de la Roumanie”, în M.M. Jocelyne Fernandez (sous la direction de), Parler femme en Europe. La femme, image et langage, de la tradition à l’oral quotidien, L’Harmattan, Paris, 1998, pp. 95-137.

2003, p. 179. 8. „Entretien avec Léon Degand”, extrait de „Matisse à Paris”, în Les Lettres Françaises, n° 76, 6 octobre 1945. 9. Claude Karnoouh, „L’invention du peuple. ”Chroniques de Roumanie et d’Europe Orientale, op. cit., p. 141. 10.

IDEM.

MITU Sorin, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Polirom, Iaşi, 2006. ȚURCANU Florin, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’Histoire, La Découverte, Paris, 2003.

Note: 1. Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi,Polirom, Iaşi, 2006, p. 198. 2. Sonia Dayan-Herzbrun, Femmes et politique au Moyen Orient, L’Harmattan, Paris, 2005, p. 93. 3„Le vêtement des femmes fait de leurs corps de véritables emblèmes politiques et on pourrait même reconstituer une sémiologie politique du vêtement féminin”, Ibidem, p. 94. 4. Claude Karnoouh, L’invention du peuple. Chroniques de Roumanie et d’Europe Orientale, deuxième édition revue, corrigée et augmentée d’une postface, L’Harmattan, Paris, 2008, pp. 156157. 5. Ibidem, p. 142. 6. Cécile Brunschvicg, „Chez les féministes de l’Europe Orientale. Roumanie”, în La Française, 14.10.1933, n° 1080. 7. Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’Histoire, La Découverte, Paris,

prof. Elena David

11


12

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Un martor al evenimentelor din decembrie 1989 În România, comunismul s-a instalat între anii 1944-1947, sub influenţa directă a U.R.S.S., și a urmat toate trăsăturile generale ale stalinismului: conducător atotputernic, confuzia între partid şi stat, etatizarea economiei, colectivizarea agriculturii, distrugerea elitelor vechii societăţi şi încercarea de a crea „omul nou” prin intermediul propagandei de partid. După câteva decenii, când mulți nu mai sperau, în strânsă legătură cu prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, în anul 1989 a avut loc înlăturarea lui Ceauşescu şi a regimului comunist (în mod oficial). Auzind destul de des relatările contradictorii despre perioada comunistă din România, miam zis că ar trebui să-i întreb pe „înțelepții” familiei despre amintirile lor din acea perioadă. „Era 16 sau 18 decembrie 1989 când am aflat de la radioul vechi pe care îl aveam în casă ce s-a întâmplat la Timişoara. Relatează bunica mea. Toată ţara era sub stare de alertă. Nu mai aveai voie să circuli pe stradă în grupuri mari şi, de asemenea, nu aveai voie să umbli pe stradă după ora 19 00. Au urmat mai apoi câteva zile în care în acea comună se vorbea numai despre revoluţia de la Timişoara. Pe 21 decembrie tovarașul Ceauşescu a organizat o adunare în Bucureşti ca să arate situaţia creată în ţară, în special la Timişoara. La această adunare a fost huiduit de lume, după care s-a retras în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român. După aceea îmi amintesc foarte bine cum la nivelul comunelor s-a adunat populaţia din localităţile respective.Temele discuţiei erau despre revoluţia ce tocmai avusese loc la Timișoara şi despre ce se întâmplase în ziua de 21 decembrie. Apoi toate cooperativele agricole de producţie de la nivelul comunelor au fost desfiinţate, iar conducătorii acestora demişi din funcţie, printre care şi eu. După

aceste decizii, prin sat umbla vorba despre o întâlnire purtată de unii săteni ai comunei, care doreau să le incendieze locuinţele celor care au avut o slujbă în acel sat. Unchiul tău, bunicul tău și eu de asemenea fusesem: primar, veterinar respectiv şef de C.A.P. De aceea în următoarele zile am plecat de acasă pentru a nu păţi nimic; am stat la nişte rude la PiatraNeamţ. Nu îți pot reda în realitate cu câtă frică am stat în acele zile, știind că toată gospodăria fusese lăsată de izbeliște. Bunicul tau vroia să ne întoarcem acasă, deși nu primisem vești de la cei câțiva prieteni ce aveau reședința acolo. Trebuiau să ne anunțe și nu au mai făcut-o. La o săptămână după aceste așteptări am plecat spre casă încă îngrijorați. Am ajuns și am constat că apele s-au liniștit, iar vecinii nu ne sunaseră pentru că liniile de telefonie picaseră.”

Iulia Pascaru, clasa a IX-a E

13


14

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Influența cinematografică asupra societății 1. Începuturile filmelor propagandistice Văzut ca o modalitate de distracţie(1), filmul a fost, de-a lungul istoriei, un mijloc educativ, dar şi propangadistic(2). Cu toate aceastea, în istorie, unele filme, chiar dacă nu au fost încărcate de un mesaj propangandistic, au avut o mare influenţă asupra evoluţiei cinematografului, dar şi asupra populaţiei. Propun o scurtă incursiune pentru a demonstra acest fapt prin exemple de filme care au avut răsunet în rândul oamenilor. Evident, voi încerca o prezentare şi în funcţie de etapele de evoluţie a cinematografiei mondiale. Impactul filmului asupra societăţii a fost intuit încă de la proiecţia peliculei Ieşirea trenului din Gara Ciotat, realizat de către fraţii Lumière, filmul inspirând una dintre cele mai cunoscute anectode: la prima proiecţie cu sosirea în Gara Ciotat, se spune că spectatorii ar fi intrat în panică atunci când au văzut trenul care părea că va da peste ei, iar persoanele din primele rânduri s-ar fi adăpostit sub scaune. Indiferent dacă povestea este sau nu adevărată, ea sintetizează în mod clar reacţiile de uimire ale primilor cinefili în raport cu puterea noului mijloc de comunicare.(3) O realizare din era filmelor mute, considerat a fi şi primul lungmetraj de propagandă din istorie, este Naşterea unei naţiuni, regizat de D. W. Griffith, care a convins America că cinematograful nu e o simplă distracţie populară, ci o artă.(4) Afişul filmului prezintă un personaj care este membru al Ku-KluxKlan-ului, fapt ce a dus la proteste de stradă şi la cenzurarea producţiei. După unii analişti, tulburările rasiale majore care au marcat Statele Unite în următoarele decenii au fost influenţate şi de imaginile din Naşterea unei naţiuni.(5) Chiar dacă este un film de propagandă, Griffith nu l-a

2. realizat în urma unei comenzi politice. Poate fi considerat un film revoluţionar din punct de vedere tehnic şi artistic, dar a reprezentat totodată rasismul adânc înrădacinat al ,,genului de film de plantaţie’’ la apogeul său. Lansarea filmului a fost însoţită de proteste în marile oraşe, iar în anii următori a fost ţinta pichetărilor şi a numeroase procese. În urma unei campanii populare de proporţii împotriva acestui film, statul Massachusetts votează în favoarea creării unei comisii de cenzură. Pe 2 iunie 1915, organizaţiile negrilor înaintează primarului 6.000 de semnături cerând interzicerea filmului. Efectele colaterale ale propagandismului brutal al filmului nu sunt mici: demonstraţii antirasiale, însumând zeci de mii de oameni, marchează proiecţiile filmului în marile oraşe americane. Un negru, bănuit de violarea unei albe, este linşat, potrivit declaraţiilor făptuitorilor, după modelul inspiraţional din Naşterea unei naţiuni.

2. Război, politică şi propagandă

Război, politică şi propagandă

Primul Război Mondial aduce conştientizarea de către puterile beligerante a rolului de armă propagandistică şi manipulatoare pe care îl poate juca cinematograful. Este primul război al imaginilor, primul conflict de mari proporţii mediatizat. Unul dintre filmele de propagandă sovietică este Greva, regizat de Eisenstein, care cuprinde numeroase metafore ideologice utilizate în scopul naşterii, în conştiinţa spectatorului, a unei idei a cărei semnificaţie depăşeste mult cadrul acţiunii filmului şi care implică o mai largă luare de poziţie cu privire la problemele umanităţii (6). Cea mai cunoscută scenă este cea în care are loc tăierea gâturilor unor vaci ca simbol al masacrului; desluşirea apare în final, atunci când sunt omorâţi muncitorii care organizaseră greva. Într-o succesiune deloc întâmplătoare, se urmăresc sentimente ca impresionare, milă, compătimire, pentru a dirija emoţional subiectul-receptor către concluzia scontată de manipulator. În una dintre întrebările din cadrul interviului luat regizorului Andrei Dăscălescu, i-am cerut acestuia să enumere care sunt cele mai reprezentative filme propagandistice din cinematografia mondială. Printre filmele invocate a fost Crucişătorul Potemkin, regizat tot de către Eisenstein. Filmul a şocat, la vremea respectivă, publicul atât prin violenţă, cât şi prin forţa tehnică. Una dintre secvenţele celebre este o scenă de la Odessa, în care mame, copii şi vârstnici sunt masacraţi de militari pe treptele unei clădiri.(7) Cu acest film, cinematografia sovietică intră pe scena mondială, în ciuda faptului că pelicula a fost cenzurată, chiar interzisă în multe ţări, datorită scopului ei de a glorifica revoluţia bolşevică. Alte filme cu un caracter propagandistic sunt: Octombrie (r.Grigori Aleksandrov, 1928),

Sfârşitul Sankt Petersburgului (r.Mikhail Doller şi Vsevolod Pudovkin, 1927), Mama, Pământ (r.Aleksandr Dovjenko, 1930), Trei cântece despre Lenin, Omul cu aparatul de filmat (r. Dziga Vertov, 1929), Aelita (r. Iakov Protazanov, 1924). O etapă importantă în evoluţia cinematografului mondial este apariţia filmului sonor, reprezentativ fiind Cântăreţul de jazz (1927), care a declanaşat o reacţie în lanţ, afectând destinul celei de-a şaptea arte, chiar dacă erau înserate doar câteva numere vorbite sau cântate. Odată cu apariţia acestui film, arta, tehnica, comerţul, industia filmului au fost zguduite din temelii. Cinematograful mut a murit! Trăiască cinematograful sonor!(8) Primul film, sută la sută vorbitor, a fost, de fapt, Luminile New York-ului, produs în anul 1929. Ambele producţii au avut o influenţă majoră asupra cinematografiei, deschizând noi orizonturi în ceea ce priveşte modalitatea de exprimare artistică.

Odată cu deschiderea erei filmului sonor, apare o altă producţie controversată la acea vreme, şi anume Nimic nou pe frontul de Vest (regizată de Lewis Milestone, apărută în 1930), fiind primul film anti-război major, din perioada de început a cinematografiei sonore.

15


16

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Principalul mesaj transmis este lipsa de sens şi inutilitatea războiului. Perspectiva este a unui tânăr soldat care vede pe front doar moarte şi deziluzie, nicidecum glorie. Într-o perioadă în care rănile războiului încă mai erau deschise, acest film este, cu siguranţă, unul dintre cele mai pacifiste din istorie, fiind una dintre puţinele ecranizări în alb-negru care încă mai este vizionată, abordând o temă ce va fi mereu valabilă în situaţiile conflictuale. Cu toate acestea, din cauza mesajului anti-german, filmul a fost interzis de către guvernul nazist. Un alt film anti-război, având acelaşi regizor, este Pork Chop Hill (1959) şi are în vedere, de data aceasta, războiul din Coreea.

După cinci ani de la ecranizarea celui mai important film anti-război, avea să se ecranizeze cel mai influent film de propagandă din toate timpurile, şi anume Triumful voinţei, regizat de Leni Riefenstahl, care glorifica regimul nazist. Figura centrală este, evident, cea a lui Hitler, identificată cu cea a partidui, cu naţiunea, cu întreaga ţară, închinându-i-se chiar ode şi poezii. Deşi a fost realizat în scop de propagandă, Triumful voinţei conţine imagini reale, dar şi mistificate. Hitler este prezentat ca un zeu coborând din cer pentru a binecuvânta

milioanele de supuşi. Secvenţele devin de-a dreptul înspăimântătoare pentru spectatorul neutru atunci când înfăţişează sute de mii de oameni în uniformă, comportându-se precum roboţii, mărşăluind, cântând şi scandând lozinci, părând simple păpuşi, manevrate prin fire invizibile de liderii regimului nazist. Circa un milion şi jumătate de cetăţeni s-au strâns la Nürnberg, în septembrie 1934, în cadrul unei adunări de adulare a Führerului; şi nu au fost aduşi cu forţa. După expoziţia itinerantă, intitulată Evreul etern, din anul 1937, în 1940, ministrul nazist al propagandei, Goebbels, a comandat realizarea unui film documentar, intitulat exact la fel. În cadrul acestuia sunt intercalate scene din viaţa mizeră a evreilor din ghetoul din Varşovia cu imagini ale şobolanilor, astfel încât să încurajeze asocierea dintre evrei şi detestabilul rozător, pentru a putea, în cele din urmă, să scoată în evidenţă faptul că ,,evreii diferă de noi fizic, dar mai ales sufleteşte”. Evreul etern (regizat de Fritz Hippler) este, probabil, cel mai agresiv film de propagandă antisemită făcut vreodată. Finalul filmului nazist este identic cu cel al Grevei: măcelarii evrei exsanguinează vaci, tăindu-le beregata pentru a obţine carne fără sânge. Hippler montează o polemică ,,documentară’’ pe tema cruzimii metodei evreieşti de sacrificare, prin comparaţie cu metoda ,,umană’’ nazistă, care prevedea anestezierea prealabilă a animalului, uitând să precizeze că nu-i anesteziau şi pe evrei înainte de gazare. Influenţa fără limite a propagandei asupra industiei filmului este sesizată şi de către Bogdan Ficeac, în Tehnici de manipulare, ce-şi argumentează puncul de vedere, dând drept exemplu modul violent de a interveni asupra cinematografiei, de către Goebbles, care le-a impus producătorilor să-i

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

prezinte spre aprobare fiecare scenariu, apoi a început chiar el să decidă ce peliculă trebuie filmată, ce scene trebuie refăcute sau scoase din film, ce actori să interpreteze rolurile. Filmul Evreul Süss prezintă cazul unui bancher evreu care îşi extorca fără scrupule concetăţenii, îi tortura şi le viola femeile, până ce revolta maselor a impus condamnarea lui la moarte. Regizorul îl prezintă pe Süss drept stereotipul evreului, cu nas coroiat şi păr slionos. Filmul a avut un success imens în Germania anului 1940, înregistrând 20 de milioane de spectatori. Se spune că Heinrich Himmler le-a ordonat tuturor membrilor SS şi ai poliţiei să-l vizioneze. Impactul pe care l-a avut acest film asupra societăţii reiese, în special, din violenţele antievreieşti stârnite de acesta, atunci când a fost proiectat în Franţa. În 1949, Harlan Veidt va fi arestat şi acuzat de crimă împotriva umanităţii pentru mesajul acestui film. Alte filme invocate de regizorul Andrei Dăscălescu, au fost Titanic şi Olympia. Filmul Titanic (1943) a fost lansat cu ,,scopul de a discredita Marea Britanie. A rulat însă doar în zone ocupate de nazişti (cum ar fi Parisul), fiindcă Goebbels a considerat că dimensiunea tragică a acţiunii ar putea scădea moralul cetăţenilor germani’’, spune regizorul Andrei Dăscălescu. Un alt film de propagandă antibritanic este Uncle Kruger (1941). În ceea ce priveşte filmul de propagandă, nu doar Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste au conştientizat puterea de a influenţa masele, ci şi Marea Britanie. De exemplu, regizorul Alexander Korda a propus lungmetrajul probritanic Leul are aripi, pentru a convinge guvernul de valoarea filmelor de propagandă. Nici Statele Unite ale Americii nu au fost mai prejos, în anul 1918, producându-

se filmul America goes over pentru a câştiga sprijinul public pentru implicarea în Primul Război Mondial. De asemenea, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, americanii au lansat o serie de şapte filme drept răspuns la filmele de propagandă de război nazistă: De ce luptăm; având drept scop convingerea poporului de a se alătura luptei împotiva nazismului. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi, alte exemple de manipulări pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. Un film sugestiv în acest sens este That Justice Be Done, film american care se opunea regimului german, demonizându-i pe nazişti, în timp ce americanii afirmă că ei nu o să-şi tortureze victimele aşa cum naziştii au făcut: ,,dacă inamicii au fost trădători, laşi şi fără milă, americanii au fost corecţi, curajoşi şi miloşi’’. Atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi după încheierea acestuia, filmele de propagandă arătau doar parte blândă a războiului, glorificând eforturile soldaţilor pentru a arăta că efortul lor a meritat. Între anii 1941-1947, biroul S.U.A. al informaţiilor de război face peste 200 de filme de propagandă. La fel ca şi în cazul filmelor de propagandă americane, U.R.S.S. a lansat drama Alexander Nevsky (1938) pentru a-şi pregăti cetaţenii pentru război. De asemenea, U.R.S.S a lansat şi filme ce ilustrau suferinţele provocate de către nazişti, sugestiv fiind Girl No. 217 (1945), ce prezintă o tânară rusoaică ce a fost luată ca sclavă de către o familie nazistă ce se comportă într-un mod inuman cu aceasta. În ceea ce priveşte producţiile americane care au ca subiect principal războiul din Vietnam, nici acestea nu se remarcă printr-o ilustrare veridică a întâmplărilor. Unul dintre filmele de propagandă din perioada războiului din Vietnam este To the Shores of Hell (regia Will

17


18

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Zens, 1965), film ce oferă o imagine clară a inamicului, urmând apoi să se lanseze The Green Berets (1968), având drept scop elogierea Forţelor Speciale. Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nicio conotaţie omenească. Chiar dacă această adulaţie începe cu The Green Beret, ea a fost dusă la extrem în Rolling Thunder şi în First Blood. La fel ca şi în celelalte cazuri, unii regizori au ales să ecranizeze realitatea fără a o idealiza, remarcându-se filme anti-război precum: Just a Little Inconvenience (1977) şi Coming Home (1978), fiind unele dintre puţinele filme intransigente realizate la Hollywood. Alte filme care adoptă o portretizare sinceră a experienţei soldaţilor din Vietnam sunt Platoon (regia Oliver Stone), Full Metal Jacket (regia Kubrick), Garden of stones (regia Francis Coppola) şi Hamburger Hill (regia John Irvin). Influenţa propagandei s-a extins chiar şi asupra filmelor de animaţie, ce erau un mijloc ideal de a transmite mesajele propagandistice, într-o formă atractivă pentru populaţie. Cele mai renumite filme de propagandă sunt, cu siguranţă, cele produse de Disney.

La cererea Guvernului, Walt Disney a creat numeroase filme anti-germane şi anti-

japoneze, adresate atât soldaţilor americani, cât şi publicului. Câteva dintre filmele create sunt : Der Fuehrer’s Face (1942) care este, de altfel, şi unul dintre cele mai populare filme de animaţie de propagandă, Education for DeathThe Making of a Nazi (1943) şi Commando Duck (1944). În ceea ce priveşte Education for Death, acesta a fost un film foarte serios, produs de Disney. Filmul prezintă cum un tânar, în Germania nazistă, este îndocrinat de la o vârstă foarte mică şi cum îndeplineşte fără să cugete tot ceea ce guvernul îi spune. Catalogat a fi unul dintre cele mai ambiţioase filme de propagandă ce susţine războiul, următorul film l-a impresionat atât de mult pe Wiston Churchill încat acesta l-a convins şi pe Franklin D. Roosevelt să-l vadă. Filmul despre care vorbesc se numeşte Victory Through Air Power ce transmite mesajul conform căruia singura cale de a câstiga războiul este folosirea bombelor. În anul 1942, Disney creează animaţia The New Spirit, cu scopul de a face americanii să accepte plătirea taxelor. Acesta a fost urmat de The Spirit of ‘43 (1943). În film, Donald Duck se ocupă cu impozitele pe venit şi prezintă contribuţia lor la război. Într-un sondaj făcut mai tarziu, 37% din populaţie a admis că filmul a jucat un rol important în creşterea dorinţei de a plăti taxele. De asemenea, este important de menţionat că era filmelor de propagandă nu s-a oprit odată cu dispariţia regimurilor totalitare sau cu încheierea unor conflagraţii. Cu un curaj extraordinar, marele regizor şi actor Charlie Chaplin a lansat pe marele ecran, la data de 15 octombrie 1940, Marele dictator, filmul fiind o satiră la adresa lui Adolf Hitler şi a nazismului. Filmul lui Chaplin este excepţional mai ales pentru acea perioadă (1940), când Statele Unite ale Americii nu se aflau încă în război cu Germania nazistă, producând indignare de ambele părţi ale Atlanticului chiar înainte de a fi turnat.(9)

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

El este celebru atât datorită faptului că este primul film ,,vorbit” al lui Chaplin, cât şi datorită succesului său comercial foarte mare, devenind un important imbold către populaţie de a-şi spune părerea, cu privire la regimul totalitar.

3. Tema atrocităţilor din cel de-al Doilea Război Mondial În urma reacţiei normale împotriva regimurilor totalitare, în timpul în care acestea încă mai existau, dar mai ales după căderea lor, au apărut numeroase filme care condamnau practicile şi ideologiile totalitare. Cel mai cunoscut film care ilustrează într-un mod şocant atrocităţile Holocaustului este filmul regizat de binecunoscutul Steven Spielberg, Lista lui Schindler (1993). Filmul este inspirat din viaţa lui Oscar Shindler, care alege să salveze viaţa câtorva sute de evrei, cu ajutorul averii strânse în timpul războiului. Filmul este cu atât mai emoţionant cu cât realizăm că, într-o perioadă în care alterarea caracterelor umane nu mai lăsa loc speranţei în umanitate, Schindler şi-a riscat

propria viaţa pentru a o salva pe a unor oameni condamnaţi la moarte. Se spune că, înainte să înceapa filmările, Spilberg a vizionat de numeroase ori documentarul despre holocaust, al lui Claude Lanzmann, Shoah (1985), ce constă într-o serie de interviuri luate supravieţuitorilor, martorilor, dar şi a unor foşti nazişti care oferă detalii cutremurătoare legate de ororile din lagăre. Cu trei premii Oscar, o altă capodoperă ce ilustrează atrocităţile Holocaustului, de data aceasta în regia lui Roberto Benigni, este La vita e bella (1997), care aduce, la fel ca Lista lui Schindler acelaşi licăr de viaţă unde ar părea imposibilă apariţia acestuia. Filmul ilustrează puterea imaginaţiei care poate învinge realitatea crudă, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ce este surprinzator este faptul că Lista lui Schindler a fost interzis în Malaysia, pe motiv că ar fi ,,propagandă pentru evrei’’, comisia guvernamentală de cenzură afirmând că ,,reflectă privilegiul şi virtuţile numai ale unei anumite rase.’’(10) Alte filme care ilustrează cea de-a doua conflagraţie mondială: Pianistul (2002), Jurnalul Anei Frank (2001), Cititorul (2008), Procesul de la Nürenberg (1961), The Pawnbroker (1965), Băiatul în pijamale vărgate (2008), The Good War (2002). Chiar dacă nu este anti-nazism, următorul film are în vedere tot cel de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta fiind o peliculă cu o poziţie antisovietică. Filmul este regizat de către Andrej Wajda şi ilustrează masacrul din pădurea Katyn în urma căruia au murit aproximativ 22.500 oameni (ofiţeri polonezi) în primăvara anului 1940. Cu toate că s-a încercat muşamalizarea situaţiei, în anul 1943, naziştii au descoperit una dintre gropile comune în care au fost aruncate cadavrele celor executaţi, fapt ce a dus la ruperea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez aflat în exil. În ceea ce priveşte subiectul, se cunoaşte faptul că acesta a fost considerat tabu de către U.R.S.S. (apoi

19


20

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Rusia), aceasta recunoscând oficial, tocmai în 2010, că masacrul s-a desfăşurat la ordinul lui Stalin. Succesive guverne ruseşti au refuzat să numească masacrele, crime de război sau acte de genocid.

opunea Bulgariei, Serbia şi Grecia. Obiectivul principal al filmului, spune el, era acela de a propulsa imaginea de războinic înţelept şi victorios a regelui Carol I, de care acesta avea nevoie pentru împingerea României în cel deal doilea război balcanic. Până la instaurarea 4. Începuturile cinematografiei comunismului în România, mai putem româneşti de propagandă consemna un film cu caracter de propagandă, de data aceasta antibolşevică, Cătuşe roşii Filmul românesc cunoaşte o istorie de (regia Carmin Gallone, 1942), unde ruşii peste un secol. Deşi aducerea în România sunt prezentaţi caricatural, ca nişte brute a tehnologiilor necesare filmului s-a făcut demonice. cu doar puţin timp după darea în folosinţă a La finele anilor patruzeci, a apărut un primelor aparaturi performante (începând cu nou obstacol pentru creatorii români: prezenţa cele ale fraţilor Lumière), filmul românesc de ideologiei în toate artele şi obligaţia de a artă a debutat la începutul deceniului al doilea ataca numai subiecte favorabile regimului al secolului al XX-lea. comunist. La 2 noiembrie 1948, a fost Prin forţa împrejurărilor, producţia semnat un decret care anunţa naţionalizarea românească de film a fost îngreunată mult industriei cinematografice din România. timp din cauze financiare sau politice. Totuşi, Producţiile realizate înainte de decembrie între filmele realizate în acea perioadă (1911- 1989 s-au remarcat totuşi prin viziuni, când 1948), se înscriu câteva titluri importante, în conformitate cu cerinţele regimului, când unele fiind chiar apreciate ca situându-se între prin atacuri subtile la adresa situaţiei politice cele mai semnificative producţii mondiale din din ţară (de pildă, alegorii politice), când prin primele decenii de cinematografie. Unul dintre evadare în fantezie şi în „arta pentru artă”. acestea este Independenţa României (1912), în regia lui Grigore Brezeanu, considerat a fi 5. Naţionalizarea industriei primul film românesc, fiind catalogat de către cinematografice româneşti Cristian Tudor Popescu ca fiind un film de propagandă, ,,primul film de propagandă de Prin naţionalizarea mijloacelor mari dimensiuni din istoria cinematografiei de producţie, au trecut în proprietatea mondiale’’, inaugurând un stil de lucru şi o statului comunist companiile de producţie concepţie care se va afirma în America abia mai cinematografică, sălile de cinema, târziu, în 1915, când D.W. Griffith regizează laboratoarele de prelucrare a peliculei. Ca Naşterea unei naţiuni. Afirmaţia lui Cristian şi în alte domenii, se creează un organism Tudor Popescu este susţinută de argumente sovieto-român care să gestioneze producţia ce se referă la situaţia României din acea şi difuzarea, Sovromfilm. Restricţiile impuse perioadă, dar şi a Europei Balcanice, având filmului de tip sovietic se recunosc începând în vedere că în 1912 a izbucnit primul război cu anii ’30: niciun personaj nu are voie să se balcanic, iar pentru guvernul de la Bucureşti oprească, să contemple ceva, să tacă pur şi era limpede că, mai devreme sau mai târziu, simplu, să nu facă nimic. Toţi, buni şi răi, se România se va amesteca în conflictul care agită, vorbesc, se află continuu într-o treabă,

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

nu dorm, nu manâncă, nu se îmbolnăvesc, n-au astenie. La sfarşitul anilor ’80, această regulă se transferă în stradă: dacă un cetăţean staţiona, de pildă, în Piaţa Scânteii, contemplând clădirea fără vreo intenţie, după câteva minute, un ins în costum gri venea să-l întrebe cu ce se ocupă. În sfârşit, cea mai importantă caracteristică imprimată cinematografului românesc de propagandă de tip sovietic este încărcarea obligatorie cu mesaj a fiecarui metru de peliculă plătită cu banii poporului. Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmpla. Unul dintre filmele reprezentative ale perioadei este Răsună valea (regia Paul Călinescu, 1950), care începe prin a glorifica munca voluntară la linia ferată BumbeştiLivezeni. Tinereţe, entuziasm, dăruire pentru binele colectiv. La numai un an distanţă de Răsună valea, Viaţa învinge îl face să pară de-a dreptul primitiv printr-o rafinare a discursului propagandistic adecvat subiectului prelucrat: intelectualii. Dacă în Răsună valea se pomeneşte o singură dată numele lui Gheorghiu-Dej, iar al lui Stalin deloc, în Viaţa învinge, portretul lui Dej apare pe perete încă din secvenţele de început, după care portretul lui Stalin împodobeşte mai toate interioarele filmate. La fel ca şi în Răsună valea apare aceeaşi dăruire pentru binele colectiv, inserând imagini şi dialoguri ce încep înseminarea în creierii românilor a unui sentiment colectiv care se va coace timp de decenii pentru a exploda în 1990 în strigătul: ,,Noi muncim, nu gândim!’’ Prima operă literară aparţinând vechiului regim menită ecranizării în anii socialismului a fost Moara cu noroc. Cu toate ca Victor Iliu filmează practic pagină cu pagină textul lui Slavici, există două momente în care filmul şi cartea nu se suprapun. În textul lui Slavici, arendaşul care este călcat

noaptea, bătut de moarte şi jefuit de banda lui Lica Sămădăul este şi ,,jidovul’’, ,,ovreul’’, aceste cuvinte fiind înlăturate din dialogurile din film, în condiţiile în care, potrivit lui Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Dej, 60% din funcţiile de conducere în România acelor ani, erau ocupate de evrei. A doua inadvertenţă este intrarea Sămădăului în biserica în miez de noapte, cu uşurinţă, impingând pur şi simplu poarta bisericii, pe când Slavici îl pune pe Lică, să forţeze poarta bine încuiată. O explicaţie a acestei modificări poate fi atitudinea regimului comunist din Romania faţă de Biserica în anii ‘50, aceasta fiind ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic. Sfârşitul primului deceniu de cinema socialist e marcat de Valurile Dunării. Scenaristul Titus Popovici reuşeşte să contribuie la însămânţarea în pătratul dictaturii încă a unei opere viabile. Mai întâi, Popovici elimină complet din film lupta de clasă. În niciun moment nu apar burghezi, moşieri, în contrast cu proletari, cu săraci. Duşmanul este ,,aliatul’’ hitlerist. Tema propagandistică este servită perfect aici printr-o remarcabilă manipulare artistică. Începutul deceniului şapte întregistrează ultimele filme în care Armata Roşie şi U.R.S.S. sunt binefăcătorii României, procentele lui Lenin inversânduse în acei ani, astfel încât, 60% din producţie fiind divertisment şi 40% - sau chiar mai puţin - filme de propagandă.

21


22

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

6. Naţional-comunismul şi cinematografia de propagandă Odată cu Tudor (1963), în cinematografia românească se declanşează o operaţiune politică propagandistică de proporţii, pe termen mediu şi lung, având ca scop înlocuirea internaţionalismului comunist patronat de U.R.S.S. cu naţional-comunismul, prin rescrierea pe ecran a istoriei naţionale. Tudor, Dacii, Columna, Mihai Viteazul sunt filme descrise în revista Cinema din 1983 ca nişte ,,reconstituiri istorice cu vii ecouri contemporane’’. Realizat în 1971, filmul Mihai Viteazul alimentează valul de naţionalism care cuprindea România după ce Ceauşescu refuzase să se supună suzeranului moscovit, în 1968. Pentru a crea atmosfera acestei dizidenţe faţă de U.R.S.S., Ceauşescu ordonase încă din 1965 realizarea transpunerii cinematografice a momentelor din istoria românilor care permiteau exaltarea ideii de rezistenţă mândră în faţa duşmanului extern, de preferinţă un imperiu în care spectatorii prezentului să poată identifica U.R.S.S.

Primul din seria care se va încheia cu

Primul care se va încheia cu seria Mircea (1989) a fost Dacii (1967) regizat de Sergiu Nicolaescu, pe un scenariu de Titus Popovici. Decebal, interpretat de Amza Pellea, este simbolul curajului şi al demnităţii dacilor în faţa colosului roman. El va apărea episodic şi în următorul film al epopeii cinematografice naţionale, Columna (1968), în regia lui Mircea Drăgan, a cărui acţiune este situată în perioada Daciei romanizate; nu întâmplător, scopul propagandistic era contracararea teoriilor rosleriene privind ,,vidul valah’’, formarea poporului român în sudul Dunării, teorii agreate de către sovietici. În ceea ce priveşte filmul Mihai Viteazul (1971), primul element care sare în ochi în construcţia personajului întruchipat de Amza Pellea este dimensiunea religioasa zero sau chiar negativă. Toate sursele timpului menţionează consistenţa credinţei creştin-ortodoxe a lui Mihai, pe care a refuzat s-o abandoneze chiar în faţa ispititoarelor promisiuni ale papei Clement al VII-lea de a-l recunoaşte drept principe al Transilvaniei în schimbul trecerii la catolicism. În film, în niciun moment greu al zbuciumatei sale vieţi, Mihai Viteazul nu îl invocă pe Dumnezeu, nu se roagă, nu vorbeşte cu o faţă bisericească. Această perspectivă contrazice părerea cineaştilor ce au afirmat, în revista Cinema (1969) că filmul se află într-o ,,continuă căutare a unei atmosfere credincioasă adevărului istoric’’. Filmul a fost primit de către români ca o a doua afirmare a independenţei, după cea din 1877, manevra spectaculoasă a lui Ceauşescu reuşind să convingă până şi adversarii vechi ai regimului său. În ceea ce priveşte filmele regizate de către Sergiu Nicolaescu, regizorul Andrei Dăscălescu a avut aceeaşi opinie ca şi Cristian Tudor Popescu, spunând că, după părerea lui, ,,filmele lui Sergiu Nicolaescu au avut cel mai mare impact asupra publicului’’, contribuind la ,,reprezentarea eronată pe care o

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

au mulţi români asupra propriei istorii.” ,,De obicei se spune că nu există curaj din partea scenariştilor sau a regizorilor de a aborda realitatea frontal; dar nici nu mi se pare că se poate numi curaj să prezinţi o realitate care se vede cu ochiul liber”, declară Mircea Danieluc, în Almanahul Cinema din 1980. Cu toate acestea, se pare ca a uitat filmul care, în perioada în care se desfăşura o operaţie politică propagandistică ce avea drept scop glorificarea trecutului ţării, apare drept cea mai avansată încercare anti-sistem din cinematograful epocii comuniste în România: Reconstituirea (regizor Lucian Pintilie, 1970). Mesajul filmului a fost imediat sesizat de către cenzura ceauşistă, drept pentru care acesta a fost interzis după ce a rulat puţin timp prin cinematografele periferice. Cu toate că scenariul pare destul de simplu, centrându-se asupra procedurii de a reconstitui un incident în urma căruia doi tineri au spart capul unui chelner, beţi fiind, scenariul se dovedeşte a fi presărat cu importante referiri anti-sistem, ,,Lucian Pintilie propunând, în fond, o incursiune în subconştientul românesc colectiv, pe care o realizează cu acelaşi simţ al concretului, al notaţiei minuţioase, al personajelor, al confruntărilor afective, comportamentale, de mentalitate.’’(Mircea Dumitrescu) Anul 1972 avea să fie marcat de apariţia celui mai puternic şi convingător film de propagandă şi mai ales de manipulare, în favoarea acceptării comunismului ceauşist ca fiind cea mai bună dintre lumile posibile. Cristian Tudor Popescu spune despre el că este un Crucişatorul Potemkin al românilor, filmul numindu-se Puterea şi Adevărul. Acesta marchează începutul glorios al cultului de tip stalinist al personalităţii, fiind ,,opera capitală a filmului politic românesc’” - după cum declară Alice Mănoiu, în Almanahul Cinema, din 1988. În cartea sa, Cristian Tudor Popescu

spune că a testat eficacitatea lui actuală pe tineri intelectuali de până la 39 de ani, observând că, într-un număr uluitor de mare, mulţi au spus că filmul le-a modificat în bine părerea despre comunism. În Almanahul Cinema din anul 1980, actorul Gheorghe Cozorici declara că filmele ca Reconstituirea, Puterea şi Adevărul sunt ,,rodul unui impuls spre autenticitate, spre adevăr artistic şi spre investigarea realităţii, aspectele cele mai reprezentative în filmul realizat în acea perioadă fiind aprofundarea problematicii contemporane, accentul fiind pus pe semnificaţiile morale ale gestului uman, obligând adesea pe cei din sala de cinema să se confunde cu destinul unor personaje, să ia poziţie, să reflecteze, să respingă indiferenţa, iresponsabilitatea şi tot ce contravenea climatului etic al epocii.”

Apărut în 1973, următorul film avea să devină filmul copilăriei multora, ba chiar mai mult, mulţi ajungând să se indentifice cu binecunoscutul Pistruiatul, cu toate că în spatele isprăvilor acestuia, filmul conţinea, în substratul lui, o puternică propagandă a regimului. Pistruiatul trăieşte evenimentele de la 23 august 1944 trecând istoria prin sita propriei vârste şi a imaginaţiei lui. Costel Baloiu dă astfel chip unui băiat de 14 ani

23


24

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

devenit ,,inamicul nr 1’’ al Poliţiei dintr-un oraşel transilvănean.”(11) Dorind să aflu părerea locuitorilor din Piatra-Neamţ despre acest film, am realizat un sondaj de opinie, sondaj care a avut ca scop principal aflarea părerii oamenilor cu privire la difuzarea filmului şi a impresiei pe care acesta le-a lăsat-o. În urma acestei cercetări de teren, am remarcat faptul că majoritatea persoanelor chestionate nu consideră filmul a fi ,,periculos”, cu toate că este un film cu iz comunist. Surprinzător sau nu, de aceeaşi părere este şi regizorul Andrei Dăscălescu, care crede că filmul nu afectează actuala generaţie de adolescenţi ,,cât timp tânărul învaţă să aibă o viziune critică faţă de ceea ce vede, adică să ştie să pună lucrurile sub semnul întrebării”. Întrucât la începutul deceniului opt sunt semnate o serie de acorduri culturale cu ţări vestice pentru a se proba ,,deschiderea’’ comunismului ,,liberal’’ antimoscovit, Ceauşescu importă filme neconforme cu noul realism socialist. Dar, înainte de a fi difuzate, acestea sunt ,,operate’’ masiv de către aparatul de propagandă şi cenzură. Zeci de filme celebre ale ecranului mondial au rulat pentru spectatorii români în versiuni modificate uneori până la alterarea concepţiei regizorale originale. Între anii 1980 şi 1983, apar filme care ies din tiparul propagandistic, reuşind să impună un realism mult mai puţin socialist: Probă de microfon, Casa dintre câmpuri, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvenţe, Faleze de nisip. Aceasta ,,primăvară’’ a filmului românesc a fost posibilă datorită demersurilor insistente întreprinse, pe lângă autorităţile culturnice, de un grup de regizori, între care Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Stere Gulea.

7. Dezveliţi tot adevărul! Dintr-o reacţie firesc umană, primele filme româneşti realizate după decembrie 1989 au fost obiectul unei necesare exorcizări de comunism. Filme precum Parabola, A 11-a poruncă (1990, regia Mircea Daneliuc), Şobolanii roşii (1990, regia Florin Codre), Undeva în Est, despre colectivizarea din Ardeal în anii ’50 sau chiar Stare de fapt (1995, regia Stere Gulea), despre ultimii ani ai comunismului, mărturisesc aceeaşi atitudine vădit partizană, dar inversată, comuniştii fiind indubitabil băieţii cei răi, iar ceilalţi sunt victimele cele bune şi nevinovate. Doar Balanţa (1992, regizată de Lucian Pintilie), reuşeşte să privească spre trecutul comunist cu un umor grotesc, dar fără mânie şi încrâncenări. În 1991, dornici să depună mărturia lor – opusă variantei oficiale a puterii neocomuniste din acea perioadă – Stere Gulea şi Sorin Ilieşiu au realizat filmul documentar de lung metraj Piaţa Universităţii, despre evenimentele violente din 13-15 iunie 1990, care, prin subiect şi partizanatul asumat, poate fi calificat drept un film de contra-propagandă.

Cu numai şase pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii - Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Clipa, Croaziera, Faleze de nisip - nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului. Pe de altă parte, cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii - Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi adevărul, Zidul - nu se poate spune că ,,opera propagandistică a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul”. În concluzie, fie că a avut un conţinut propagandistic sau manipulatoriu, fie că a uimit prin mesajul transmis, filmul a fost şi va rămâne o importantă cale de transmitere a unor idei, având puterea de a schimba percepţia sau comportamentul celorlalţi. Important este, aşa cum spunea şi regizorul Andrei Dăscălescu, să avem o atitudine critică faţă de ceea ce vedem şi să ştim să punem lucrurile sub semnul întrebării. * Această lucrare a obţinut Premiul I la Sesiunea judeţeană de referate şi comunicări pentru elevi la disciplina istorie, care s-a desfăşurat în mai 2012, şi a fost prezentată la faza naţională a aceluiaşi concurs, unde a obţinut Premiu special. Din motive de spaţiu, am renunţat la inserarea anexelor în numărul de faţă al revistei. Bibliografie: 1. Călin, Căliman, Istoria filmului românesc 1897-2000, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000; 2. Corciovescu, Cristina și Râpeanu, Bujor, Secolul cinematografului, București, 1989; 3. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1996; 4. Gheorghiu, Manuela, Filmul şi armele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976;

5. Le Bon, Gustave, Psihologia maselor, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2002; 6. Martin, Marcel, Limbajul cinematografic, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981; 7. Nowell-Smith, Geoffrey (ed.), The Oxford history of world cinema, Editura Oxford University, Oxford, 1997; 8. Popescu, Cristian Tudor, Filmul surd în România mută, Editura Polirom, Iaşi, 2011; 9. Sava, Valerian, Secolul cinematografului, Editura Meridiane, București, 1999; 10.Sova, Dawa B., Filme interzise -Istoria cenzurii a 125 de filme artistice, Editura Lider, 2010; 11.Taylor, Richard, Film Propaganda. Soviet Russia and Nazi Germany, I.B. Tauris, Londra, 2009; 12.Verlag, Peter Delius, Filmul-regizori, genuri, capodopere, Editura Litera, Bucureşti, 2010;

Note: 1. The Oxford history of world cinema, Editura Oxford University, Oxford, 1997, p 17; 2. Pentru a clarifica termenul de propagandă, Cristian Tudor Popescu îi atribuie acestuia, următoarea definiţie: ,,Propaganda înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini, acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup.’’ (Popescu, Cristian Tudor, Filmul surd în România mută, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p.13) 3. Verlag, Peter Delius, Filmul-regizori, genuri, capodopere, Editura Litera, Bucureşti, 2010, p 15; 4. Pivniceru, Constantin, Fenomenul Hollywood, în „Almanahul Cinema”, 1988, p.153; 5. Regizorul a fost acuzat de rasism din cauza faptului că negrii sunt descrişi ca nişte sclavi orbi sau ca nişte criminali stupizi stăpâniţi de obsesia furtului, violului şi crimei.

25


26

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Trecutul nu poate uita 6. Martin, Marcel, Limbajul cinematografic, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, p.107; 7. Prin acest film, regizorul a încercat să dea o semnificaţie rebeliunii din 1905 din portul Odessa împotriva trupelor ţariste, în lumina idealurilor ce au dus la Revoluţia din Octombrie, 1917; 8. Bucur, Viorica, Muzica, bătaia de inimă a filmului, în Almanahul Cinema, 1988, p. 125; 9. Indignarea a fost manifestată, atât de British Film Center Board, cât şi de consulatul german ce au contactat Biroul Hays după ce ziarele de scandal au anunţat că Chaplin urma să-l parodieze pe Hitler într-un film. Într-o scrisoare primită la 31 octombrie 1938 de către Joseph Breen, directorul Production Code Administration, consulatul german a ameninţat că, dacă rapoartele despre filmul propus sunt adevărate, atunci s-ar crea ,,probleme serioase şi complicaţii’’. Şi Anglia l-a contactat pe Breen, îngrijorată că filmul anunţat ar putea afecta tentativele ei de a negocia concilierea cu Hitler. Filmul lui Chaplin a fost interzis, de asemenea, în Peru, Spania şi Japonia, varianta oficială de respingere susţinând că ,,toate filmele contra naziştilor sunt interzise în Japonia’’. (Sova, Dawa B., Filme interzise -Istoria cenzurii a 125 de filme artistice, Editura Lider, 2010, p. 160) 10.Sova, Dawa B., Filme interzise -Istoria cenzurii a 125 de filme artistice, Editura Lider, 2010, p. 88; 11.Stănescu, Doina, Micii-mari actori ai filmelor noastre, în Almanahul Cinema, 1984, p. 66;

Reviste:

1. Almanahul Cinema, 1979-1988; 2. Revista Cinema, 1963-1974;

Resurse web: 1. Hentea, Călin, Propagandă și manipulare în filmul românesc, în Historia, 10 noiembrie 2011. Accesat la data de 14 mai 2012, la adresa: http:// www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ propaganda-manipulare-filmul-romanesc;

2. Autori diverşi, Ce salvăm din filmul românesc ante-1989? - Vechiul nostru cinema (VIII), publicat în Dilema Veche, iulie 2008. Accesat la data de 8 mai 2012, la adresa: http://agenda.liternet.ro/articol/7314/Autoridiversi/Ce-salvam-din-filmul-romanesc-ante1989-Vechiul-nostru-cinema-VIII.html; 3. History of information. Accesat la data de 5 mai 2012, la adresa: http://blogs.ischool.berkeley. edu/i103su09/structure-projectsassignments/ researchproject/projects-and-presentations/filmas-propaganda-in-america-during-wwii/; 4. Michael Paris, The American Film Industry & Vietnam, publicat în History Today, vol. 3. Accesat la data de 22 mai, la adresa: http://www. historytoday.com/michael-paris/american-filmindustry-vietnam; 5. «Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!», publicat în Historia. Accesat la data de 5 iunie, la adresa: http://www.historia.ro/exclusiv_ web/actualitate/articol/filmele-istoriceromanestisunt-pline-minciuni; 6. Amazing Propaganda Posters, publicat în Oddee, 21 decembrie 2006. Accesat la data de 5 iunie, la adresa: http://www.oddee.com/ item_66536.aspx; 7. Perry, Vicki, Changing The World Through Movies, publicat în Bright Hub, 18 octombrie 2011. Accesat la data de 18 aprilie, la adresa: file:///C:/Documents%20 and%20Settings/user/Desktop/istorie%20 si%20cinematografi20sesiune%20de%20 comunicare/25%20Movies%20That%20 Changed%20The%20World.htm#secn_2 8. Holocaustul: un avertisment al istoriei, publicat în Idee. Accesat la data de 15 aprilie 2011, la adresa: http://www.idee.ro/holocaust/pdf/ anti_sem.pdf

Alis Socea, clasa a XII-a D

- atrocitățile horthyste din nord-vestul României -

Istoria a reprezentat mereu o punte de trecere, de înţelegere şi de cunoaştere a societăţii umane „exclusiv prin timp şi prin tot ceea ce are”. M-am străduit, aproape în fiecare zi, să cunosc trecutul, perseverenţa fiind aşadar cea mai bună metodă de a trece pragul prezentului şi de mă aventura, de a mă întoarce, în vremurile de altădată. Păşind în trecut, „am considerat toate lucrurile profunde - aceasta fiind o calitate incomodă; m-au făcut să-mi forţez mereu ochii şi să descopăr la urmă întotdeauna mai mult decât am dorit”(1). Obsesiile mele pentru detaliu nu mi-au dat pace până când nu m-am oprit la porţile uneia dintre cele mai negre pagini ale istoriei neamului, Dictatul de la Viena, semnat de România la data de 30 august 1940. „Rădăcinile” sunt înfipte chiar cel de-al Treilea Reich, când Führer-ul Adolf Hitler a impus românilor şi ungurilor găsirea unei soluţii cu orice chip şi cât mai urgent. Finalul a fost tragic: ocuparea unei părţi importante din Transilvania. În acest context, sub presiune germană, la Turnu Severin, au avut loc mai multe tentative de încheiere a unui compromis între cele două tabere, tentative care au eşuat până la urmă. Delegaţia maghiară pretindea de la cea română un teritoriu de 69 000 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori (din care 2,2 milioane erau români). La auzul acestor cereri, în replică, partea română „ocupă poziţia schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei”. Graţie incapacităţii celor două state de a ajunge la o învoială, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, procedură improprie

pentru că arbitrajul în sine este o noţiune care presupune o bună învoială care nu poate fi impusă, aşa cum s-a întâmplat în realitate. Dictatul de la Viena a forţat România să piardă un teritoriu de 43 492 km2, cu o populaţie de 2 667 000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, iar restul de 12,7% germani, slovaci, ucrainieni şi evrei. În aceste circumstanţe, Consiliul de Coroană de la Bucureşti, apreciind că avea de ales „între salvarea fiinţei politice, a statului român şi posibilitatea dispariţiei acestuia” a hotărât prin 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere în favoarea acceptării deciziei de la Viena. În aceste condiţii, la începutul lunii septembrie a anului 1940, „...România Mare încetase, aşadar, să mai existe...”

Urmările acestei decizii au scos la iveală faţa machiavelică a unui stat „animat de dorinţa de a răzbuna o pretinsă nedreptate istorică ce li s-ar fi cauzat prin tratatul de la Trianon şi de ura implacabilă împotriva a tot ce este românesc, întreţinută şi transmisă de veacuri printr-o imensă propagandă şovină.” Printre regiunile supuse ororilor s-au numărăt: Odorhei, Sărmaşu, Tg-Mureş, Huedin, Cluj, Moisei, Oradea, Carei, Satu-Mare, Zalău, Zimbor, Trăznea şi Ip.

27


28

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

Torturile, chinurile, schingiurile, suferinţele şi crimele provocate de armata horthystă, atrocităţi ce urmează a fi prezentate mai jos, vor bântui memoriile românilor pentru totdeauna. „ ...Tot ce am trăit, am văzut, simţit şi auzit în acei patru ani de urgie nu pot sta alături de ceea ce am văzut la Sărmaşu. Am pipăit cele 126 de cadavre... am văzut copii de la cinci la un an, neatinşi de gloanţe care au fost şi ei azvârliţi şi îngropaţi de vii. Am văzut un soţ şi o soţie încleştaţi într-o ultimă îmbrăţişare şi am văzut un tată cu mâinile crispate strângându-şi în braţe copilul de un an...” (dr. Matatias Carp, delegat oficial ca membru al comisiei de cercetare a masacrului de la Sărmaşu şi de exhumare a victimelor).

număr de 10 căruţe şi adunarea mai multor oameni întrucât, până dimineaţa următoare trebuiau îngropaţi toţi cei ucişi până atunci. Tot ce urmează a fi redat mai jos va rămâne pentru totdeauna întipărit în sufletul

În satul Săpânţa, s-au folosit metode de tortură de pe vremea Răscoalei lui Horia, când ţăranii erau biciuiţi ore în şir cu frânghii ude, le erau smulse unghiile de la degete, iar ultimii care reuşeau să îndure aceste orori erau obligaţi să-şi sape mormântul, fiind aruncaţi laolaltă şi îngropaţi de vii. Despre masacrul de la Trăznea, istoria ne relatează că la data de 9 septembrie 1940 armată ungurilor s-a năpustit mai întâi asupra copiilor care se aflau cu vitele la păscut, la periferia satului. Treptat, urlete de disperare

au învăluit întreaga aşezare, oamenii fiind împuşcaţi cu focuri de mitralieră (gloanţe de tip „dum-dum”), ori erau străpunşi cu baionetele şi arşi de vii în propriile lor case. O altă dovadă a cruzimii horthyste a reprezentat-o încercarea disperată a unui profesor şi a soţiei sale de a se refugia în comuna Pusta. Aceştia au fost capturaţi şi aduşi în Trăznea unde au fost răstigniţi şi împuşcaţi pe uşa bisericii. Numărul martirilor din Trăznea s-a ridicat la 87 de victime, iar singura lor vină a reprezentat-o originea română. „Urmaşii lui Attila”, aşa cum i-a numit Radu Theodoru, au însemnat paginile istoriei cu sângele valahilor, ,,lecţia horthystă” rămânând drept una dintre cele mai cutremurătoare atrocităţi comise vreodată asupra poporului român. Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri, morţi într-o explozie la data de 7 septembrie 1940 în comuna Ip, locotenetul Vasvári Zoltán, mâniat de aşa-zisa faptă a românilor a pornit însoţit de o companie spre Ip. Noaptea de 13 spre 14 septembrie a reprezentat sfârşitul sătenilor din comună, de îndată ce locotenentul care „era însetat după sânge de vlah” a ajuns la Ip. Împreună cu membrii Gărzii Naţionale, şi-a început „plimbarea de seară” prin casele românilor, fiind ucise în aceste împrejurări 18 persoane. Masacrele s-au ţinut lanţ, românii ardeleni au fost supuşi unor tratamente barbare, de neînchipuit. Astfel, „unii au fost ucişi cu lovituri de cuţite şi baionete; alţii cu focuri de armă; femeile însărcinate au fost spintecate şi batjocorite, fetele tinere au fost violate, apoi ucise. Au căzut jertfe ale acestei sălbatice agresiuni 20 de băieţi şi 14 fete sub 16 ani. A fost ucisă în leagăn şi o fetiţă de numai două săptămâni.” Întors la sediul unităţii militare, Zoltán a ordonat membrilor Gărzii Naţionale, ajutoarele lui de nădejde, pregătirea unui

oamenilor din Ip: căruţe pline de cadavre înaintau prin faţa supravieţuitorilor care se aruncau la picioarele ungurilor implorându-i să le permită să-i vadă pentru ultima dată pe cei dragi. Trupurile neînsufleţite, după ce au fost jefuite i batjocorite, au fost abandonate într-o groapă comună, fără prezenţa niciunui preot, peste acestea fiind aruncat var nestins. Numele celor 156 de martiri au rămas înscrise pe numeroasele monumente ce le-au fost închinate. Astăzi, supravieţuitorii masacrului hothyst, emoţionează publicul larg prin descrierea rănilor adânci care nu vor fi nicicând vindecate. Acestea le sunt memoriile, acestea le sunt suferinţele îngropate alături de cei dragi. Emoţia unei mărturii, a supravieţuitoarei Eugenia Cosma, trăitoare a masacrelor de la Ip, va rămâne aceeaşi, indiferent de cât timp va trece.

...Umblau grupurile înarmate de horthyşti şi arătau aici stau români, aici stau români. Se auzeau rafale de împuşcături şi ţipetele femeilor „-Nu mi-l lua! Lasă-mi-l că e al meu!... ”, urmate de o altă rafală de împuşcături şi, linişte deplină. Dintr-odată am auzit izbiturile cu patul armei în uşă. Era trupa de horthyşti care se ocupa cu execuţiile. Au intrat după noi şi ne-au azvârlit pe toţi afară, ne-au spus să ne aşezăm toţi unul lângă altul, să ridicăm mâinile şi să nu ne mişcăm. Am început cu toţii să plângem. Şi în momentul în care ungurii au început să tragă, eu plângeam şi strigam: ,,- Tată ne împuşcă, tată ne împuşcă!” Tatăl meu s-a întors, l-a nimerit glonţul şi m-a tras sub el. Toţi erau morţi... l-am zgâlţâit puţin pe tata, el era căzut pe burtă. Mama, care se afla lângă mine, era tot cu mâinile ridicate, dar îi curgea o şuviţă de sânge din gură... am încercat, nimic. Lânga

ea, Domnica, avea 18 ani şi ea era liniştită, culcată pe spate şi cu dâra de sânge din gură. Suzana, care avea 21 de ani, ea avea şi fetiţa, era căzută, iar în jurul ei erau bucăţi de carne din ea pentru că au folosit gloanţe care explodau şi rupeau carnea din trupul omului. Şi Iuliana, puţin în spatele lor, nu ştiu de ce era mai în spate, probabil încercase să fugă. Dar şi ea era jos, eu am pus mâna pe toţi, toţi erau...nu....nu mai mişcau. Atunci m-am decis să fug, să fug la sora mea. Aveam o soră căsătorită alături. M-am dus la ea, acolo i-am găsit morţi şi pe ea şi pe soţul ei şi socrul. Se vedeau două trupuri întinse în alb, şi m-am gândit: ,,-Vai ce bine, înseamnă că Rondi a scăpat!”Am intrat curajoasă în casă, ,,..-a scăpat Rondina!” În camera în care dormea ea, am găsit-o lângă pat, se vedea cum s-a zvârcolit, era moartă. Zic: ,,-Nu e nimic”. Am văzut-o pe Viorica, nepoţica mea de doi ani şi trei luni şi am zis că poate a scăpat ea şi am luat-o în braţe. Când am luat-o în braţe, nu mai avea jumătate din cap, partea din spate. Înapoi în sat, am văzut că oamenii erau adunaţi şi se întrebau: ,,- Ce-o fi? Ce Dumnezeu se întâmplă la Ip? ” O femeie mai în vârstă a zis: ,,- Uite un copil! ” M-a luat şi m-a dus acolo şi m-a întrebat: ,,- Ce se întâmplă? ”I-am răspuns: ,,- Nu ştiu, ştiu doar că toţi ai mei sunt morţi, pe unde am trecut n-am dat decât de morţi”. Dimineaţa am văzut şiruri de căruţe care urcau spre biserică. Oamenii spuneau: ,,- Probabil cară morţii la groapă”. Şi-am stat acolo toată ziua până când s-a terminat şirul de căruţe, nu plângeam, nu vorbeam, întrebam numai: ,,-În care căruţă sunt ai mei?” Când a ajuns căruţa cu ai mei ca să-i înmormânteze, acolo fiind unguri mulţi, unul dintre ei a luat un par şi a crăpat capul tatălui meu şi a zis: ,,- Ai băi, impozit în plus! ”. Şi altul, ca să se arate şi mai grozav, când au coborât-o pe mama,

29


30

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

înainte să o arunce în groapă, a zis că vrea să vadă cum este grăsimea de „român împuţit”. Mama era o femeie voinică, a despicat-o în două şi pe urmă au aruncat-o în groapă... S-a bătut toba, că aşa se bate la noi, s-a bătut toba ca acei care au scăpat la Ip să meargă acasă şi rudele tatălui m-au luat de mână şi au zis: ,,- Hai să mergem!” În grajd, era bărbatul lui I`gun Doinene şi când m-a văzut, foarte bucuros, a scos din sân un steag unguresc şi mi l-a arătat. A zis: ,,- Uită-te! Eu l-am ţinut înmormântat 20 de ani, dar uite-l că a înviat! Dar ai tăi nu mai vin înapoi! ” Niciodată nu voi putea să-i iert, nu se poate... cu sufletul eu sunt acolo, nu pot, nu pot uita! şi să nu uite niciodată, nu numai eu, dar nici copiii mei şi nici copiii copiiilor mei. Şi astfel mi-au făcut medalionul acesta pe care scrie: Nu uita!...”

Bibliografie:

Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti, 1997, pp. 376-379. http://www.martiri.ro/teroarea-hortysta/5865-de-ani-de-la-dictatul-de-la-viena.html Interviul acordat de Eugenia Cosma a fost extras din documentarul „NU UITA! Masacrele comise de unguri asupra romanilor” realizat de ZiaristiOnlineTV`s Channel. Note 1. YALOM, I.D. , Plânsul lui Nietzsche, Editura Humanitas, București, 2010, p.60 2. Fragment extras din revista ATITUDINI, nr. 22, anul IV, 22 aprilie 2012, p.51

Andrei Baltag, clasa a IX-a E

31


32

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Despre noi și despre Europa Uite un lucru pe care sigur nu-l ştiai despre România şi pe care, de altfel, nici eu nu îl ştiam până nu am căutat cuvânt cu cuvânt pe fantasticul Gugăl. Înainte să continui să citeşti, pune-ţi o întrebare. Ai fost vreodată la Muzeul Cucuteni din oraşul nostru? Dacă da, e foarte important dacă ai mers de bunăvoie sau nu. Dacă nu, o să îmi imaginez motivele, cu riscul de a spune prostii despre tine. Nu-ţi plac sau te plictisesc muzeele (chit că te-ai mai însenina dacă ai auzi de National Gallery sau de Louvre) sau ai complexul gregarului (gregar = care se pierde în mulţime, îşi pierde individualitatea). Adică, te gândeşti că trăieşti într-un oraş mic, pe care nu îl bagă nimeni în seamă şi crezi că cineva chiar ar râde dacă ai încerca să îl compari în orice fel cu un oraş ca Londra, de exemplu. Şi eu aş râde, deci deocamdată suntem pe aceeaşi linie de plutire. Şi iată că în oraşul acesta mic, modest cultural, relativ închis, relativ intolerant, se află, într-un loc pe care, din păcate, mulţi îl privim ca un fel de înlocuitor penibil de muzeu în lipsa unor aşa numite ,,chestii importante’’, vestigiile culturii cucuteniene. (mă refer cu aceste cuvinte la muzeu fiindcă nu odată am auzit de la prieteni exprimări în genul: „Ce să facă şi ăştia dacă n-au ci pune? Bagă cucuteniul! ...’’) Cucuteni e pentru majoritatea un ,,ştift’’ (Ceau pus ăia sus la Turn) şi asta numai fiindcă foarte mulţi dintre noi nu ştim absolut nimic despre creatorii ei. Aş putea să fac o întreagă elaborare asupra culturii lor (despre care, oricum, nu se ştiu prea multe) , dar elementul incredibil în legătură cu faima lor e că sunt prima civilizaţie europeană. Da, prima cultură europeană a fost în România ! Şi mie mi-a cam picat în cap prima dată că am fost primii. Chiar am fost primii! Noi, cei la care toate ajung mai târziu (de la unire până la noua marcă de chipsuri cu smântână prăjită) am fost primii în Europa şi chiar între primii de pe glob! Artefactele au fost toate datate acum 6000-7000 de ani, chiar înaintea unora sumeriene sau egiptene.

Cucuteni este numele unui sat de lângă Iaşi în care, în 1884, s-au descoperit primele statuete. Trei ani mai târziu, în Kiev, s-au găsit vestigii care, aparţinând culturii cucuteniene, au fost totuşi denumite şi reunite sub cultura Trypilia (mă gândesc că aş fi fost puţin iritat să fiu unul din arheologii din 1884).

Statuetele revelează ceva din spiritul nostru românesc. Nu neaoşul incult, needucat, prost, după care se înnebunesc americanii în filmele despre viaţa satului european, ci modelul comuniunii cu natura, al înţelepciunii primare şi primordiale. Ele nu reprezintă feţe furioase sau groteşti, nu explorează morbiditatea şi substratul întunericului uman. Oamenii par buni, puri şi îşi reiau puterile de creat al lui Dumnezeu. Predomină femeile (rarii bărbaţi având măşti) care au picioare zvelte, faţă liberă şi sunt un simbol al creaţiei, un fel de matcă dumnezeiască. Destul de interesant, opera lor nu abordează moartea şi, probabil, de aceea nu s-au identificat tehnici de conservare a morţilor. Sincer să fiu, de abia aştept să ajung în Louvre. Dar până atunci e mai aproape Cucuteniul. Şi, cu siguranţă, nu vrei să ajungi pe la Paris fără să ştii de unde ai picat. Ionuț Scurtu, clasa a X-a E

Mari personalităţi din secolului al XIX-lea până în prezent Afirmarea într-un anumit domeniu este bazată atât pe muncă, cât şi pe motivaţia de a duce la bun sfârşit un vis. Deşi ,,umbrela personalităţilor” este foarte variată, toate acestea au în comun un lucru, şi anume, perseverenţa, indiferent dacă vorbim de artă, ştiinţă sau literatură. Vince Lambardi spune că ,,diferenţa dintre un om de succes şi ceilalţi nu este lipsa de putere, sau lipsa cunoştinţelor, ci mai degraba lipsa voinţei.” Această afirmaţie demostrează faptul că orice om poate avea succes, atâta timp cât îşi doreşte acest lucru. Pentru început, vă propun să ne reamintim despre mari inventatori, care prin muncă şi diverse cercetări, au revoluţionat stilul nostru de trai. Secolul al XIX-lea reprezintă o perioadă de avânt datorită Revoluţiei Industriale, când numeroşi inventatori s-au afirmat. De exemplu, James Clerk Maxwell (1831-1879) a descoperit teoria electromagetică, Louis Pasteur a creat modalitatea de a păstra alimente, Alexander Braham Bell a creat indispensabilul telefon, iar fraţii Lumiere au creat cinematograful. În secolul al XX-lea, Albert Einstein (1879-1955) poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi fizicieni ai lumii datorită teoriilor elaborate, cum ar fi teoria relativităţii restrânse, teoria relativitătii generalizate şi teoria capilarităţii.

De asemea, epoca contemporană a oferit omenirii numeroşi inventatori, fără de care societatea ar fi fost altfel. Îi amintim pe Henri Coandă (1886-1972), care a realizat motorul cu reacţie, pe Şerban Ţiţeica (1908-1985), care a fost fondatorul şcolii române de fizică teoretică, pe Stephen Hawking, care este considerat unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani şi care ne-a explicat originea Universului, pe Larry Page şi Sergey Brin, fondatorii motorului de căutare Google şi pe Bill Gates şi Paul Allen, fondatorii companiei americane Microsoft.

În continuare, îi vom aminti pe cei mai mari scriitori ai lumii, ale căror lucrări vor rămâne puncte de referinţă pentru literatura universală. Secolul al XIX-lea debutează cu noul curent artistic, literar şi intelectual, numit romantism. Acest curent a apărut atât în Germania, cât şi în Italia şi Franţa, fiind o mişcare împriva Revoluţiei Industriale. În Germania, cel mai reprezentativ autor este Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), cunoscut pentru diversitea lucrărilor sale şi aici amintim câteva dintre domeniile sale de lucru: poezie (Faust, Prometeu, Elegii romane), teatru (Egmont),

33


34

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

„Duduia”- pasiunea regelui Carol al II- lea roman (Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister), studii ştiinţifice (Despre teoria culorilor) şi eseu (Despre artă şi Antichitate). Alţi autori reprezentativi sunt fraţii Grimm, Friedrich Hölderlin (creatorul poeziei romantice germane), Ludwig Tieck. În Anglia, curentul romantic este ilustrat de operele lui Jane Austen (Raţiune şi simţire, Emma), ale surorilor Brontë (La răscruce de vânturi, Jane Eyre, Annes Grey), ale lui Byron (socotit ,,cel mai mare geniu al secolului al XIX-lea, după Goethe”) şi, nu în ultimul rând, ale lui Walter Scott. În Franţa, romantismul este reprezentat de autori ca Alexandre Dumas (Cei trei muşchetari, Contele de Monte Cristo), de Victor Hugo (Mizerabilii, Cocoşatul de la Notre-Dame), de George Sand şi mulţi alţii. De asemenea, în România, secolul al XIX-lea este marcat de apariţia Societăţii culturale „Junimea”, care a reprezentat o rampă de lansare în literatura română pentru autori ca Mihai Eminescu (1850-1889), Ioan Slavici (1848-1925) şi Ion Luca Caragiale (1852-1912). Pe lângă aceştia, îi amintim pe Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), Vasile Alecsandri (1821-1890), George Bacovia (1881-1957) şi Octavian Goga (1881-1938), care sunt consideraţi unii dintre cei mai importanţi scriitori români. Aşa cum Aime Cesaire spune ,,Cultura este totul, cultura este felul în care ne îmbrăcăm, cum ne ţinem capul, cum mergem, cum ne legăm cravata, nu numai ce cărţi scriem şi ce fel de case clădim”, realizăm că elementele determinante ale culturii sunt dintre cele mai simple, plecând de la ţinuta hainelor, până la felul în care ne comportăm în societate. Am putea spune că, pentru a deveni oameni de succes, pe lângă muncă şi dorinţa de a reuşi, mai este nevoie şi de o fundaţie solidă, numită cultură.

Ceea ce ne dorim să realizăm nu se conturează doar visând şi dorind ca acel lucru să devină realitate, ci, aşa cum Constantin Brâncuşi spune, ,,Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.” Cu alte cuvinte, întotdeauna trebuie să încercăm să ne depăşim nivelul, indiferent cât de greu ne-ar fi.

Bibliografie: Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, Editura Humanitas, București, 2004. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2002. Richard L. Brandt, Băieții de la Google, Editura Curtea Veche, București, 2012.

Nicoleta Constantinescu, clasa a X-a A

Carol al II-lea, primul membru al familiei de

Hohenzollern, este, fără îndoială, unul dintre cele mai controversate personaje din istoria ţării. A fost criticat de contemporanii săi pentru viaţa imorală, întâietatea capriciilor în luarea deciziilor ce afectau, desigur, interesul ţării, cultul personalităţii, instaurarea regimului autoritar. Cu toate acestea, jurnalul său intim îl arată preocupat de interesul naţional, căutând cu asiduitate răspunsuri la problemele de interes naţional. De educaţia sa s-a preocupat regele Carol I, ce dorea să formeze tânărului vlăstar virtuţile necesare unui viitor rege. Vârsta şi firea năvalnică îl determină să nu se conformeze convenţiilor stabilite de Casa Regală, conform cărora nu îi era permis să se însoare decât cu prinţese străine. Drept urmare, spre sfârşitul Primului Război Mondial părăseşte comanda regimentului din Piatra -Neamţ şi se căsătoreşte în secret cu Zizi (Ioana) Lambrino la Odessa (31 august 1918). Decizia însă nu îi este acceptată iar căsătoria îi va fi anulată de Tribunalul Ilfov înainte de naşterea fiului lor, Mircea. După doar trei ani se căsătoreşte din nou, însă cu cineva de viţă regală, Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. În acelaşi ani se va naşte şi fiul acestora, cel ce va deveni regele Mihai. Divorţul se va produce şi de această dată, dar din propria hotărâre, căci o altă femeie îi va acapara viaţa, Elena Wolf Magda Lupescu. Unele mărturii o descriu înaltă, roşcată, cu ochi verzi, o prezenţă ce stârnea interesul bărbaţilor. După separarea de locotenentul Tâmpeanu, Elena Lupescu a reuşit să îl cunoască pe principe la Fundaţia Regele Carol I, unde acesta era preşedinte onorific. Întâlnirea a constituit un adevărat <<coup de foudre>>, căci în toamna anului 1925, după doi ani de relaţie, Carol îi mărturiseşte soţiei sale, Elena, legătura lor. Episodul se repetă, de data aceasta protagonişti fiind părinţii, apoi părăseşte ţara împreună cu iubita lui pentru a-şi putea consuma în tihnă dragostea, renegându-şi statutul de moştenitor al tronului. După ce văpaia dragostei ardente dintre cei doi amorezi s-a mai stins, la 31 iulie 1927,

principele Carol face prima declaraţie în care îşi exprimă dorinţa de a-şi recăpăta drepturile. El precizează că pentru un motiv de demnitate a fost silit de împrejurări grave de către persoane şi prin mijloace asupra cărora cred de cuviinţă să mă abţin de a da astăzi lămuriri, să renunţe la tron. Mai apoi completa: legendele de ordin sentimental nu au nicio legătură cu hotărârea mea, încheind astfel: niciodată n-aş putea pregeta de a mă supune poporului meu şi de a răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine(1). (ziarul „Le Martin”)

Guvernul a interzis publicarea acestei declaraţii iar pentru a preîntâmpina orice încercare a lui Carol de a se întoarce în ţară. G. Duca, ministrul de interne, a elaborat la 20 augut 1927 documentul „Instrucţiuni permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol”. În acest fel revenirea acestuia nu era cu putinţă. Dacă era depistat la graniţă, autorităţile erau obligate să îi interzică intrarea în ţară iar dacă era identificat în interiorul ţării trebuia arestat şi dus la Bucureşti. Spre deosebire de prima soţie, Zizi Lambrino, Elena Lupescu nu îşi exprima dorinţa de a deveni „principesă de Hohenzolern” şi regina României, mulţumindu-se să stea în prezenţa lui Carol şi să îl sfătuiască. Poreclită „Duduia”, aceasta a reuşit să permanentizeze relaţia, sugestionându-i că oricine era împotriva lor trebuia eliminat. Este evidentă influenţa pe care a avut-o asupra lui, din moment

35


36

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

ce Carol a trecut cu vederea oprobriul public şi a renunţat la drepturile lui de moştenitor al Coroanei (12 decembrie1925). Femeie inteligentă, a făcut cum zice francezul, <<d’une pierre deux coups>> [a împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură]. Prin concubinajul alături de Carol nu doar se asigura de partea materială (eleganţa Elenei ajungând să fie invidiată chiar şi de cele mai bogate femei din Europa), ci şi de un oarecare statut - era, după Carol, cea mai influentă persoană din România. De fapt, Elena era cea care, din umbră, ţinea în mână toată activitatea politică: ea desfăcea toată corespondenţa, ea era prezentă la orice discuţie politică, fie direct, fie din camera alăturată. În actuala situaţie principele devenise dependent . A beneficiat de numeroase favoruri regale, împreună cu familia sa. Este îndeajuns să amintim că una din primele acţiuni ale lui Carol al II-lea a fost introducerea unor noi uniforme pentru armată ce nu puteau fi procurate decât de la avocatul Dumbrăveanu, vărul Elenei, iar construcţia noului Palat regal din Calea Victoriei a fost încredinţată unei rude apropiate. După câţiva ani în străinătate Carol revine în ţară (6 iunie 1930) la iniţiativa lui Iuliu Maniu puterea era preluată de PNŢ. Condiţia fusese : se va despărţi de d-na Lupescu, a cărei fatală influenţă asupra prinţului Carol îşi arunca înainte umbra(2). Drept urmare la 8 iunie 1930 a luat sfârşit ceea ce în epocă s-a numit „criza dinastică”, generată de renunţarea principelui Carol la prerogativele sale de moştenitor al tronului, el întruchipând, acum, speranţa spre mai bine a multor români. Odată ajuns la tron, Carol al II-lea a stabilit pentru soţia de care între timp divorţase – Elena, fiica regelui Constantin al Greciei - titlul de „Majestatea Sa” şi nu de „regină”, fapt ce dovedea limpede că nu dorea să îşi refacă familia. Ba mai mult, la încercările reginei Maria de a-l convinge că ar trebui să reia relaţiile, acesta replică: Sitta e aceea care a insistat să divorţăm. Ea mi-a dat lovitura de graţie când eram pus la zid în public; divorţul s-a pronunţat, şi i-a telefonat mamei sale: <<Am fost eliberată, în cele din urmă, de coşmar.>> Oare de ce să mă împac cu o femeie

care mă urăşte şi pe care o detest? Ar fi imoral(3). „Duduia” va veni la Bucureşti nu peste mult timp, în luna august a aceluiaşi an, 1930, de teamă că „ochii care nu se văd se uită.” În primele luni va sta ascunsă în Sinaia, izolată de ochii lumii şi mai apoi într-o vilă impozantă din Bucureşti, fiind nu numai o dată văzută în palatele regale. După venirea acestei în ţară relaţiile dintre Carol şi fosta soţie s-au complicat chiar şi mai mult. Nu se mai vizitau reciproc nici chiar „de ochii lumii” iar existenţa copilului a devenit un subiect ce isca doar controverse, căci amândoi doreau să se ocupe de formarea lui. Obligat să trăiască în prezenţa ei, regele Mihai nota: Cu timpul mi-am dat seama că era o persoană vulgară,... o natură ţipătoare, stridentă. Unii afirmă că ar fi fost frumoasă. Eu nu am văzut-o niciodată aşa(4). Obţinea de la tatăl meu tot ceea ce dorea. Prin intermediul ei puteau fi dobândite anumite favoruri nu tocmai legale. Dacă tatăl meu îi refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit ca de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înnăscută(5). Cu toate că urmărea să-i câştige simpatia, efectul avut a constat tocmai în revers. Iată relatarea în care regele Mihai povesteşte cum s-au cunoscut: Într-o zi, [regele] mi-a prezentat-o. Îmi aduc aminte că ea s-a repezit să mă sărute pe amândoi obrajii. Pentru mine, a fost ca şi când m-ar fi muşcat o viperă. Mi se povestiseră atâtea despre ea... (...) Cum s-ar fi putut petrece astfel prima întâlnire? După aceea, am văzut-o tot timpul. Formam un fel de menaj în trei... Iar pentru mine era cumplit de greu de suportat. Nu puteam să o iubesc pe această femeie. Trebuie să spun că, într-o zi, tatăl meu a făcut o greşeală psihologică enormă: mi-a spus că mă puteam duce la ea <<ca la propria mea mamă>>. Ţinând seama de context şi de adoraţia pe care o aveam pentru mama, a fost cumplit. Cum îndrăznea să-mi ceară să o consider pe această persoană, care ne făcuse atâta rău, ca pe propria mea mamă?(6) E. Lupescu îl domina din punct de vedere sexual pe Carol şi a speculat cu inteligenţă situaţia. Este binecunoscută totuşi infidelitatea de care

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

cei doi dădeau dovadă. Pe Carol îl pasionau nu doar actriţele de cabaret, ci şi femeile simple, în special ţigăncile. „Duduia” avea şi ea propria viaţă personală şi reuşea cu succes să îşi escamoteze eventualele relaţii, dispensându-se fără regret de cei care nu îi mai erau de folos. Un personaj devenit nelipsit a devenit Ernest Urdăreanu care, într-un timp record, a trecut de la calitatea de şofer personal al „ţiitoarei regelui” la calitatea de Mareşal al Palatului şi Ministru al Casei Regale, devenind cea mai importantă persoană din stat după Carol şi iubita sa. Despre Ernest Urdăreanu Mihai îşi amintea că întreţinea relaţii ciudate cu Magda Lupescu. Puseseră amândoi gheara pe tatăl meu, care nu putea nici să-şi sufle măcar nasul fără să le ceară părerea(7). Un episod ce a rămas în atenţia istoricilor este dispensarea de Puiu Dumitrescu, căzut în dizgraţia „duduii”. Relaţiile pe care le avea cu legionarii constituiau un argument forte pe lângă cel personal, anume sugerarea de a o trimite peste graniţă pe Elena Lupescu, care ar afecta prestigiul lui Carol. De asemenea, relaţiile cu Ella Manu, o frumuseţe sclipitoare, înzestrată cu mijloace de seducere pe care, ca o femeie hârşită în meserie, le-a apreciat la justa lor valoare(8). Un alt argument pentru Elena Lupescu consta în teama de a-i fi furat locul de Ella, odată ajunsă în cercul intim al suveranului.

După ce Mihai este silit în anul 1940 să abdice, Carol părăseşte ţara împreună cu Elena Lupescu în aceeaşi zi, 7 septembrie, reuşind să scape nevătămat în urma unui atentat pus la cale de legionarii din Timişoara. A. Simon descrie scena plecării astfel: Într-o frumoasă zi de sfârşit de vară, un tren special compus din 12 vagoane vopsite în alb gonea cu maximă viteză pe o câmpie întinsă. Călătorii, puţini la număr, se mai aflau încă sub impresia cumplitei spaime prin care trecuseră în ultima gară, unde trenul fusese atacat cu rafale de mitralieră. Ei scăpaseră de la moarte numai datorită prezenţei de spirit a şefului de gară, care i-a indus în eroare pe atacatori, dând semnalul ca trenul să treacă în viteză în gară. Fără a fi în stare să scoată o vorbă,călătorii scrutau nerăbdători zarea, unde se profilau contururile clădirilor unei localităţi. Dincolo se afla frontiera. Într-acolo era scăpare. Speranţele începuseră să mijească din nou în sufletele lor, pe măsură ce se apropiau de graniţă. Dar deodată se auzi zgomotul unei rafale de armă automată. Privind cu precauţie pe fereastră, constatară cu groază că din spate se apropia cu mare viteză o locomotivă, de pe care mai multe mitraliere vărsau un adevărat potop de foc asupra trenului cel alb. Ultimii kilometri ai drumului, până la graniţă, au fost parcurşi într-un asurzitor vacarm, provocat de duelul de foc ce se încinsese între urmăritori şi garda militară a trenului. Zeiţa fortuna a surâs încă o dată călătorilor, care au reuşit să ajungă neatinşi dincolo de frontieră, unde au răsuflat uşuraţi! Scăpaseră!(9) Alături de „duduie” Carol va trăi până la moarte. Au locuit în Spania, Cuba, Mexic, Brazilia, iar la 7 iulie 1947 s-a căsătorit cu ea civil la Rio de Janeiro şi în rit ortodox la Paris, acordându-i aşadar titlul de Alteţă Regală, prinţesa Elena de România. Se pare că pentru a-l determina pe Carol la acest act a mimat probleme de sănătate grave. Revelator pentru rolul pe care Elena Lupescu şi rudele sale l-au avut în viaţa economică şi politică este manifestul difuzat de către legionari în anul 1936, pornind pe calea confruntării cu regele. Documentul o înfăţişa pe Elena Lupescu

37


38

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

drept o „Esteră” modernă, ale cărui sfaturi regele le executa „ad-litteram”(10.)

Regele a decedat la data de 3 aprilie 1953, în urma unui atac de cord. La înmormântarea ambii săi fii - Mircea Grigore şi Mihai - au refuzat să participe, asemeni surorilor. Singurul membru din familie care a participat a fost principele Nicolae. Elena Lupescu a mai trăit încă două decenii, timp în care a fost singura moştenitoare a importantei averi cu care aceasta plecase din ţară... Aceste sunt două pagini din jurnalul lui Carol al II-lea, scrise odată ce a luat hotărârea de a se căsători cu Elena L. : Însemnări zilnice din anul 1947 (11) Duminică, 7 decembrie Duduia e bolnavă, stă toată ziua în pat. Dimineaţă, am lucrat la ale mele, după-amiază am stat cu ea şi mai mult am vorbit de dragostea noastră, de acea putere supranaturală care ne-a atras unul de altul. Mult timp înainte de a ne cunoaşte, acest magnet invizibil ne îndemna unul către altul, au trebuit însă ani ca întâlnirea să se producă, şi atunci a fost o explozie minunată a firii. După 23 de ani-înfruntând, unul lângă altul, toate furtunile-am reuşit să împlinim actul suprem care

ne leagă prin lege în faţa lumei. A fost, azi, o dupăamiază fericită. Şi aşa de puternic am simţit că cu trecerea anilor dragostea noastră tot mai creşte. (...) Luni, 8 decembrie Ca şi ieri, o zi de dragoste, răscolid un luminos trecut împreună cu Duduia. Pe lângă asta, m-am gândit mult la situaţia lui Mihăiţă şi am început a plănui acţiunea. El trebuie să pună în cea mai bună lumină morala, căci o nereîntoarcere prino trântire a ruşilor, în situaţia actuală, poate fi fatală. Trebuie creată o situaţiune nouă, care să-l puie într-o frumoasă lumină în faţa Ţării şi a lumii democratice, mai ales cu nedibăcia făcută cu cererea de căsătorie. (...) Din Franţa, ştirile sunt mai bune: cu toate actele de sabotaj la cari s-ar asocia lucrătorii polonezi şi prizonierii de război germani, muncitorimea pare a relua locul şi noi greve nu par a se putea provoca. La Londra, cum era de aşteptat, merge prost. Molotov face obstrucţiune pe unde poate, timpul trece şi situaţia mondială devine tot mai gravă. Am primit informaţiuni din ţară, cari arată progresiva, dar grăbita, sovietizare. Mijlocul cel mai eficace al al lichidării capitaliştilor a foast rezolvat prin revalorizarea leului, de fapt cel mai de necrezut furt ogicial ce s-a desăvârşit vreodată. Ţăranii par a nu înghiţi aceste noi metode şi opun o rezistenţă dârză prin nelivrarea produceselor şi neîndeplinirea muncilor agricole, aşa încât anul ce vine promite a fi din nou unul de foamete cumplită. Se dă, în mod oficial, o luptă crâncenă împotriva oricărei influenţe a civilizaţiei occidentale şi inamici ai patriei sunt declaraţi „imperialiştii” americani, care sunt acuzaţi că se amestecă în treburile interne ale ţării. E de un cinism care depăşeşte orice. Casa continuă de a fi pusă la punct, azi miam instalat biroul şi o parte din cărţi, de îndată ce rafturile cu ele sunt gata să ia o înfăţişare caldă, prietenoasă. Toate ştirile ce le primim din lumea întreagă

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își nu vede trecutul, prezentul viitorul.”--Octavian Nicolae Bălcescu „Dacă pot face istorie, o și îndur...” Paler

ne pun, din nou, pe gânduri, mai ales Duduia e îngrijoarată de situaţie, situaţia din Franţa sporeşte şi mai mult acest sentiment. Lucrurile noastre de la Coesme voiam să le aducem cât mai curând aci şi, cu toată durerea în suflet, ne vedem siliţi să lichidăm acel petec de pământ de care sunt legate atâtea amintiri duioase şi scumpe. Pe urmă, am făcut cu Duduia planuri de viitor, ce vom face dacă din nou izbucneşte , după cum ne aşteptăm, un nou conflict în Europa. Nu putem să riscăm să pierdem şi bruma de lucruri ce ne-au mai rămas, Gândul nostru tot spre Mexico ne duce tot într-acolo, în caz de conflict, ne vom îndrepta. Pentru a micşora efectele altitudinei am putea să ne cuibărim la Cuernavaca. Nu e prea departe de capitală.

istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008, p. 325. 5. MIHAI I, O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguie Desplaces, Editura Libra, Bucureşti, 1995, p.51. 6. Ibidem. 7. Ibidem, pp. 75-76. 8. SCURTU, Ioan, op. cit., p. 170. 9. SIMION, Aurică, Regimul politic din Romania in perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 5. 10. SCURTU, Ioan, op. cit., p. 206. 11. CIUCĂ, Marcel-Dumitru şi ION Narcis Dorin, Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune, Însemnări zilnice din anul 1947, vol. V (19461948), Editura Cartea Veche, 2001, pp. 157-159.

Roxana-Loredana Erema, clasa XII-a D

Note: 1. SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi, volumul III, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.12. 2. Ibidem, p. 46. 3. HOHENZOLLERN, Nicolae, În umbra Coroanei României, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 67. 4. STOICA, Stan, Dicţionar biografic de

39


40

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.” - Nicolae Bălcescu „Dacă nu pot face istorie, o îndur...” - Octavian Paler

Cuprins

Introducere:

Cuvânt înainte..........................................................................................................................................2 Întâmpinarea Calistraților......................................................................................................................3

Nori tricolori:

Ziua națională a României. Ieri versus astăzi - Ioana Marin.......................................................5

An II, Nr. 3, Decembrie 2012 ISSN 2068-0104

Despre români în alteritate - Ana-Delia Neculăeș............................................................................7 Costumul național popular românesc. Studiu semiotic - prof. Elena David...........................9 Un martor al evenimentelor din decembrie 1989 - Iulia Pascaru..............................................12

Periegheza în istorie:

Influența cinematografică asupra societății - Alis Socea...........................................................14 Trecutul nu poate uita. Atrocitățile horthyste din nord-vestul Transilvaniei - Andrei Baltag.......................................27

Gândire calistrată:

Despre noi și despre Europa - Ionuț Scurtu....................................................................................32 Mari personalități din secolul al XIX-lea până în prezent - Nicoleta Constantinescu....................................................................................33 „Duduia”. Pasiunea regelui Carol al II-lea - Roxana-Loredana Erema..................................35

Structura redacției.............................................................................................................................41

Redactor șef: Andrei Baltag Colectivul revistei: Andrei Baltag – Clasa a IX-a E Nicoleta Constantinescu – Clasa a X-a A Roxana-Loredana Erema – Clasa a XII-a D Ioana Marin – Clasa a XII-a D Alis Socea – Clasa a XII-a F Colaboratori: prof. Elena David Ana-Delia Neculăeș - Clasa a IX-a E Iulia Pascaru - Clasa a IX-a E Ionuț Scurtu - Clasa a X-a E Coordonator: prof. dr. Daniela Mătăsaru Design grafic: Andrei Agafiței - Clasa a IX-a E Andreea-Georgiana Paliniuc - Clasa a X-a F Corector: prof. Ana-Maria Vizitiu Adresa redacției: Str. Alexandru cel Bun, Nr. 19, Piatra-Neamț, Jud. Neamț

41


42

Calistrații - revistă de istorie și cultură românească

Calistrații Nr. III  

Revista de istorie și cultură a Colegiului Național ,,Calistrat Hogaș ”. Aducem istoria în prim-plan! ISSN 2068-0104