Page 1

1

Deocamdată întrebări Daniel SĂUCA

■ Se discută deja mult, și e bine, într-un fel, despre Centenarul Marii Uniri. Merită să-l sărbătorim? Ce ar trebui făcut? Ce se poate face? Ca de obicei, mulți sunt cu vorba, alții, mult mai puțini, cu făcutul. Sau urmează să fie. Vom răspunde și noi, probabil, la „cestiunea arzătoare” a Centenarului. Sălajul și Marea Unire. Bădăcin. Maniu. Bobota. Coposu. Bocșa. Bărnuțiu. Băsești. George (Gheorghe) Pop de Băsești. Chiar nu merită „județul lui Bărnuțiu, Maniu și Coposu”, de pildă, un Monument al Unirii? Aștept cu interes pe adresa redacției opinii la deocamdată întrebarea: ce ar trebui (merita) să facă sălăjenii pentru marea sărbătoare a Centenarului? ■ Un „inspirat” editor, pe facebook în jos, sau în sus, ne pune din nou nervii la încercare: „Dacă realizaţi o carte la Editura (…), vă oferim GRATUIT: Corectare texte literare (ortografie, greşeli de gramatică elementare, punctuaţie, acord gramatical, ordinea cuvintelor, prepoziţii, anacoluturi, pleonasme, cacofonii, plurale, repetiţii). CINE DORESTE SA NE PUNA LA INCERCARE GRATUIT, O POATE FACE!” Nu, mulțumim! Și, totuși, editurile, în România, nu ar trebui să le acrediteze „cineva”? Nu neapărat dintr-o „perspectivă” universitar-academică.

■ Ministerul Culturii și Identității Naționale a ales „identitatea vizuală ce va reprezenta Centenarul

Marii Uniri de la 1918 și al Războiului pentru Întregirea Neamului”. Explicația: „Logoul a fost construit pornind de la două cercuri reunite de simbolul infinitului. Cercurile sunt compuse din puncte individuale care cresc și se dezvoltă. Hora infinită obținută este un simbol viu, sugerând continuitate împreună, rezistență și creștere”. Evident, au curs râuri, valuri de păreri dezaprobatoare și acuzații de plagiat. Că așa-i pe la noi: nicio sărbătoare (nuntă) fără bătaie! Voi ce credeți?

Apariție editorială: „Graiurile din Sălaj” La Editura Academiei Române, sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” și cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a apărut recent volumul „Graiurile din Sălaj”, avându-i ca autori pe: Maria Marin (coord.), Mihai Conțiu, Bogdan Marinescu, Carmen-Ioana Radu, Marilena Tiugan. Câteva precizări despre această lucrare de referință din Introducerea dnei Maria Marin: „Volumul de față a fost întocmit, într-o primă formă, în anii 1977-1979, de către echipa de dialectologi participanți la cercetarea de teren, dar, din lipsă de fonduri materiale, lucrarea nu s-a putut definitiva și publica la vremea respectivă. Dată fiind valoarea materialului dialectal (texte și glosar) și a studiului lingvistic elaborat pe baza acestuia, în anul 2015 am revenit asupra lucrării. Astfel, cu aprobarea conducerii Institutului de Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», volumul

a fost reintrodus în planul științific pe anul 2016 al Departamentului de dialectologie și onomastică și propus pentru publicare la Editura Academiei Române”. Despre selectarea localităților aflăm că: „(…) s-a făcut după criteriul vechimii acestora, urmărindu-se, totodată, o repartiție relativ uniformă pe suprafața județului . Textele au fost culese din șase localități, care, urmărind ordinea de la nord la sud și de la vest la est (ordine respectată pe tot parcursul lucrării), sunt următoarele: Giurtelec (comuna Măeriște), Cristolț, Bălan, Meseșenii de Sus (comuna Meseșeni), Tusa (comuna Sâg) și Buciumi”. Și câteva cuvinte despre Corpusul de texte: „Selectarea textelor din acest volum, urmărind, în primul rând, criterii lingvistice (prezența unor elemente specifice zonei), a avut în vedere, deopotrivă, gradul de spontaneitate, expresivitatea, cursivitatea și interesul etnografic, sociolingvistic al conținutului”.


2

Cronica literară

Augustin Mocanu – 85 Viorel Mureșan

„Noi, o seamă de slobozeni” Întregul travaliu literar al lui Augustin Mocanu purcede din două toposuri. Ca folclorist și etnolog, bine reliefat, în peste douăzeci de titluri (corpusuri de texte poetice, monografii, volume de studii și cercetări) și-a marcat o arie de adopție, zona folclorică a Codrului și Sălajului, pe care a știut-o administra, poate cel mai eficient. Memorialistica și proza scurtă ale autorului își trag, în parte, seva tematică și lingvistică din acest areal. Celălalt spațiu, mult mai al său, care îi dăruiește scriitorului personaje și subiecte pregnante, greu de uitat, dar și reverie poetică, e Câmpia Transilvaniei, un ținut paradoxal, cu relief mai degrabă deluros-colinar decât de șes, cu siluete aspre de țărani tăcuți și duși pe gânduri, în care e circumscris și satul Boju, ca localitate natală. Cartea de acum, În curgerea vremii, Slobozia, 2017 (editură neprecizată), are, așa cum ne îndeamnă titlul să înțelegem, timpul ca principală axă a lumii dintre cele două coperți. Nu neapărat cronologic, autorul pendulează printre vârstele sale, pe care le țintuiește în câte o filă de reportaj, în câte o amintire, ori într-o anecdotă. Într-o notă asupra ediției găsim lămuriri fără echivoc: „Creațiile sunt: reportaje literare, schițe, povestiri, scurte povești de inspirație folclorică, snoave și câteva nuvele. Piesele, de largă cuprindere tematică, sunt scrise în registre variate, folosind modalități ale discursului literar precum: descrierea, narațiunea obiectivă și subiectivă, monologul și mai puțin analiza psihologică sau dialogul” (p. 6). Așadar, rolul ce ne revine este doar acela de cititor atent, care își face câteva însemnări. Vechi aduceri aminte e o proză memorialistică aflată în deschiderea volumului. În dialogurile dintre tată și copilul mic se plăsmuiește imaginarul artistic al unei posibile opere. Remarcăm păstrarea caracteristicilor regionale ale limbii, aici, dar și în celelalte scrieri, la toate nivelele. De asemenea, episoadele firului narativ sunt bine marcate de starea vremii, importantă în a da relief evenimentelor. Următoarea piesă e un reportaj literar, având o poezie subsidiară izvorâtă din participarea eului scriitor la viața obiectului descris. Bucata e antologică, dovadă a unui simț al proporțiilor între narativ și descriptiv, a unui echilibru pe care autorul nu-l va mai atinge decât rar. Îi urmează Reportaj despre pământ, aproape un eseu pigmentat poetic despre relieful Transilvaniei. Dintre scrierile beletristice remarcabile am reținut în primul rând Fântâna blăstămată. E o nuvelă istorică

în care veridicul și legenda se potențează reciproc, cum se naște ziua din noapte. Forța narațiunii rezidă în energii și latențe ce animă o mulțime de obidiți. Nuvela se desfășoară sub semnul justiției tăcute, ce ajunge să se înfăptuiască doar în plan simbolic. Stilul e robust și mușcător, ca personajele înseși. De aceea sare în ochi mânuirea eufemismului ca unul din mijloacele de semnalare a răului. Uleana e, de asemenea, o nuvelă solidă, de factură psihologică, în care, prin monolog interior și introspecție, fluxul memoriei scoate la suprafață un aspru caracter ce se ia la trântă cu destinul. La sfârșitul prospecțiunilor sale etnologice, vedem luând naștere sub pana lui Augustin Mocanu un muzeu imaginar de figuri și personaje, unele cu trăsături memorabile. Multe dintre bucățile foarte scurte trăiesc prin protagoniști de o grosolănie flamandă, cu excrescențe și răbufniri spre fantastic, veritabile creații nemaivăzute, țâșnite dintr-un imaginar colectiv delirant. Bazate pe improvizație și oralitatea limbajului, ori gândite acustic spre a se adresa unui auditor, acestea dezvăluie faptul că autorul a învățat arta povestitului de la premergătorul său popular. Astfel, Sărăcia este o snoavă construită pe un cunoscut pattern popular, cu substrat paremiologic: „La omu’ sărac nici boii nu-i trag”. Altă dată, în structurile câte unui basm creat după tipare consacrate, încastrează o frântură de realitate, dând naștere unei specii epice sui-generis (Legătura). Muierea dracului este o povestire în stil popular, hâtru și poznaș, în care oamenii, isteți ca toți țăranii, îl păcălesc pe dracul. În Șearpele alb, pe un schelet al speciei folclorice, se naște legenda unui solomonar. În alte pagini, oamenii înșală animale viclene (lup, șarpe), acțiunea lor echivalând cu un exercițiu de exorcizare. Unele sunt și personaje de fabulă, întruchipează tare sociale, având chiar un înveliș alegoric. Odată cu proza intitulată Îmbrăcat în pielea goală asistăm la prima invazie a absurdului în datele unei situații narativ-veridice. Pentru ca, puțin mai încolo, în altă proză, cu personaj simbolic împrumutat, să întâlnim o scenă demnă de Țiganiada, prin miraculosul și nebunia lumii: „- Da’ de ce-mi calci locurile, mă Păcală? Și fără altă vorbă, sare dracul la carâmb, prinde cu amândouă mânurile, scoate un cui și-l înghite repede. Roata mergea ca un om beat, mai-mai să iasă din osie și să se ducă bolundă unde-a nimeri. Zboară Păcală de pe lemne oblu în spate la drac. Îl strânge de grumaz, îi dă cu picioarele pe sub coadă, unde doare mai rău, îi umflă niște pumni în ceafă cum ai da cu-n baros. Îl prăvălește la pământ. Se vaietă dracul ca-n gură de șerpe, da’ Păcală


Cronica literară nici să sufle nu-l lasă. Îl apucă vârtos de coadă, îl învârte roată-roată ș-apoi se face că-l scapă. Zboară dracul cât acolo ca o cioară leșinată și-și linge cu spor mucii din barbă și labele. Amu-l prinde Păcală de după cap, îl ridică sus ca p-un șoarece opărit, îl duce la carâmb și-i îndeasă degetul cel lung în loc de cui. Se trage Păcală înapoi oleacă și râde, râde până-l dor foalele” (Una de-a lui Păcală, p. 57). Moșu’, baba, purcelu’ și musca e un hibrid parodic. Plecând de la tripleta din Povestea porcului: moșul, baba și purcelul, naratorul ne conduce spre un final grotesc și absurd. Dar autorul se lasă ademenit și de specii literare mai noi, ori de experimente ce nu întotdeauna i se și potrivesc. În unele pagini poți simți caracteristicile tabletei publicistice poate cu subiecte antropologice. Gest din veac e o astfel de tabletă, dedicată miracolului germinativ, cu pasaje de o rară și viguroasă poezie: „Când aruncăm semințele în pământ visăm. La început visăm o perie verde cu fire subțiri care se înghesuie să iasă la lumină. Visăm apoi păduri imense ce se învolburează în vânt legănându-și roadele grele cu mândria împlinirii, mai visăm mări galbene și mulțime de saci plini, și mori prea slabe pentru a li se cere să macine și, în fine, aroma îmbietoare a pâinii o visăm” (p. 63). O vagă nostalgie sămănătorist-idilică însă răsuflă printre rânduri. Fiziologia literară în forme revuistice și bine conduse e prezentă în Pop Dănilă. Portretul de aici este al dascălului fără miez, format doar dintr-o coajă umană, multiplicabilă la nesfârșit. Vierme și Mătușile sunt proze absurde, unde jocul lingvistic al antroponimelor vizează umorul ilogic, amintind de Gogol, Caragiale, Urmuz. Din cea de-a doua se desprinde și o atitudine ușor iconoclastă și, cam tot pe atâta, anticalofilă. În rai cu bivolii e, din nou, ilustrarea epică hazlie a unei ziceri populare, poate cu lungiri descriptive, pe alocuri supărătoare. Există în carte și câteva fascicule, parte dintr-o prezumtivă monografie întoarsă cu fața spre trecut, pomenind de mulsul vacilor, hora satului, plecarea flăcăilor în armată, destine de țărani, treieratul grâului, întrebări și răspunsuri generate de izbucnirea unui incendiu. În Bolovanii e surprinsă, în limitele de înțelegere ale unei povești de copil, desfășurarea unui exercițiu magic. Toate au lirismul lor, nu departe de acela al Liliecilor sorescieni, dar prin datarea evenimentelor se mai risipește ceva din aburul mitic. Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial sunt recuperate cu ochiul impresionabil și ulcerat al copilului. Devenit un fel de reporter retrospectiv, el dă realității contururi fantastice, uneori în descrieri grotești. Așa cum este acest tablou, stârnit în amintire de o fugă din fața agresiunii horthyste, în locuri străine, ostile și necunoscute: „Numai o dată în toată viața mea, într-un coșmar, pe când eram de cincisprezece ani și aveam apucături de lunatic, uitându-mă în oglindă, vedeam că nările mele nu erau nări, ci niște grote întunecoase și umede din care se prelingea un

3

lichid negru și vâscos. De pe tavanul și păreții grotelor creșteau niște funii de drod răsucite și înnodate din loc în loc, iar de ele atârnau spânzurați lilieci negri, urâți, care se mișcau și chițăiau ca șobolanii, dar nu fugeau să se ascundă cum fac aceia care dispar iute-iute” (Sub cerul lui Dumnezeu, p. 96). Fără să avem înclinație, nici vreo considerație deosebită pentru sociologia literară, credem că scriitorul Augustin Mocanu s-a născut într-un fel de exil. Strămutat, după ieșirea la pensie, în orașul Slobozia, unde nu-i chip să se fi putut simți în largul său, s-a adâncit, la masa de scris, în fantasmele rămase undeva între dealuri și păduri transilvane. Așa a ajuns să scrie un număr impresionant de cărți, toate, la o vârstă la care, aproape oricare profesor se cam retrage din bibliotecă, în delectări ceva mai lumești. Și aici vine rândul celui de-al treilea topos al său, orașul din Câmpia Bărăganului, dintre ai cărui pereți ridică doar o mică perdea, aruncând scurte și repezi priviri piezișe peste o lume pestriță și străină. Lume în care fiecare zi trăită e un tiranic exercițiu de adaptare. În cea mai mare parte, prin scris. Căci nu l-au cucerit nici peisajul, nici particularitățile graiului, nici, întotdeauna, apucăturile oamenilor. Dar s-a apropiat, în plimbări singuratice, de câte un slobozean prin adopție, cum este domnul Bălucu, ori s-a simțit intrigat și sedus de haimanalele pe jumătate pitorești sau de vreo bătută de soartă, ca Tinica. Lor le închină câte un reportaj-povestire din ale cărui pagini silueta li se ridică în tușă apăsată. În altă parte e însă, atât de răscolitoare, proza Bărăganului. Cele câteva, puține, însă pregnante, pagini „slobozene” sunt numai un intermezzo cu funcție poetică în alcătuirea cărții. Prezența elementelor autobiografice (părinți și frați, colegi de joacă ori de școală, vecini și dascăli) și reflecția critică asupra epocii, mai cu seamă a celei contemporane, sunt conduse epic cu forța vitală a unor povestitori înnăscuți. Colectarea taxelor de către agenții primăriei se face, și la Boju, ca la Siliștea-Gumești, cu vânzoleală și tărăboi. Prima călătorie cu avionul este, mai mult decât inițiatică, o deschidere spre revelație. O vedere de sus a locurilor în care a copilărit autorul, descrise până acum dintr-o perspectivă cunoscută, conferă acestora un fel de aură aflată în vecinătatea sacralității. Școala și profesia didactică acoperă mari spații tipografice, cu bune și cu rele. Cu cât naratorul se adâncește mai mult în mitul copilăriei și tinereții, cu atât se intensifică dezvrăjirea lumii reale. Se nasc viziuni politice cu scânteieri apocaliptice, cel mai adesea nejustificate. Lăsându-se în voia unor capricii ale memoriei, apelează și forma epistolară. De-aceea, adolescența școlară și studenția, ambele clujene, sunt evocate în file ce par salvate dintr-un roman pierdut. Pentru prima dată adunată între aceleași coperte, proza lui Augustin Mocanu ne aduce în față un autor nou, din aceeași constelație de spirite cu Petre Dulfu și Ion Pop-Reteganul.


Aniversare

4

Gânduri pentru Augustin Mocanu la împlinirea vârstei de 85 de ani

Aurel LUNG

La 12 septembrie a.c., profesorul, etnologul și scriitorul Augustin Mocanu a împlinit venerabila vârstă de 85 de ani. E un moment special, când gândurile noastre se îndreaptă spre distinsul om de cultură, personalitate de seamă a învățământului sălăjean, un împătimit al folclorului și etosului zonei De Sub Codru, un memorialist și prozator remarcabil. E g re u de vor bi t de s pre „bătrânețea” acestui om, deoarece prolificitatea sa ca autor de cărți este de excepție, spiritul său este mereu tânăr, are o capacitate de creație de invidiat, un avânt nestăvilit. Augustin Mocanu s-a născut la 12 septembrie 1932 în localitatea Boju, comuna Cojocna, județul Cluj. Părinții săi au fost Teodor și Ana, țărani destoinici, care s-au luptat din greu pentru creșterea și educarea celor șapte copii. În 1947 a absolvit școala primară sătească de șapte clase, după care pasiunea pentru învățătură l-a determinat să urmeze Școala Pedagogică de Învățători din Cluj, absolvită în 1953, în ideea că va deveni învățător. Neavând talent la muzică, s-a hotărât să devină profesor, astfel că între 1953-1957 a studiat la Facultatea de Filologie din Cluj, la secția limba și literatura română. A obținut titlul de diplomat universitar în specialitatea limba și literatura română, iar în 1957 a fost repartizat la Școala Medie Mixtă Cehu Silvaniei (actualul Liceu Tehnologic „Gheorghe Pop de Băsești”). Aceasta se afla pe la începuturile ei, ca instituție, fiind înființată cu un an înainte. Domnul profesor s-a angajat, ca toți din generația sa, în efortul de ridicare a școlii cehane, de culturalizare a maselor din zona De Sub Codru. În 1958 s-a căsătorit cu Maria Borda, profesoară de educație fizică în aceeași școală. Datorită calităților sale de dascăl și

bun organizator, a fost repede promovat, ocupând diferite funcții în domeniul învățământului. În anul școlar 1958-1959 i s-a încredințat calitatea de director adjunct al liceului, în 1960-1961 a fost director al aceleiași instituții, iar între 1961-1963 a fost transferat ca șef al Secției de Învățământ a raionului Cehu Silvaniei. Între 1963-1971 a ocupat funcția de director al Liceului de Cultură Generală din Cehu Silvaniei (aceeași școală, al cărei nume s-a modificat între timp). A lucrat apoi, fără întrerupere, la catedră, până în 1997, când s-a pensionat. În perioadele menționate mai sus, profesorul Augustin Mocanu și-a adus contribuția la progresul liceului din Cehu Silvaniei, care, prin dascălii săi, a devenit în scurt timp unul dintre primele licee ale regiunii Maramureș. Ca director, a fost un apărător al legii și regulamentelor, deoarece n-a suportat niciodată lucrurile neclare, dezordinea, domnia bunului plac. A slujit cu devotament școala și s-a implicat și în problemele obștești. Ca dascăl, a fost un model pentru colegi, iar la catedră a dovedit o pregătire temeinică, o dragoste constantă pentru meserie și disciplina pe care o preda, o principialitate exemplară în relațiile cu elevii. Punctual, exigent, iubitor de elevi, a educat zeci de generații, insuflându-le dragostea de limba română. Și-a dobândit toate gradele didactice la timp, a fost metodist al Inspectoratului Școlar și a efectuat numeroase inspecții speciale unor profesori mai tineri, pe care i-a îndrumat în perfecționarea lor ca dascăli de limba și literatura română. Pe lângă calitatea de conducător și educator, de eminent profesor la catedră, Augustin Mocanu a fost inițiatorul primei reviste școlare din Cehu Silvaniei, „Lyceum”, în jurul

căreia a adunat discipolii iubitori ai literaturii, i-a dirijat și le-a dezvoltat gustul pentru frumos. A condus cu osârdie și cenaclul literar al liceului, ale cărui ședințe erau adevărate spectacole de neuitat, în care se citeau creații ale adolescenților, mai naive sau mai serioase, mai seci sau mai sensibile, mai sobre sau mai comice. Ca participant direct la aceste adunări, mărturisesc că niciodată n-am râs mai mult și mai sănătos ca atunci, citind o operă literară. Mentorul avea un foarte dezvoltat simț al umorului, pe care ni l-a transmis și ni l-a cultivat, învățându-ne ce mijloace de divertisment reprezintă închipuirile din cărți. Ca să nu pierdem din vedere, menţionăm aici că munca desfăşurată în cadrul şcolii, în comunitatea orăşenească şi la nivel de raion, apoi de judeţ, i-a fost recunoscută şi apreciată. Astfel: în 1971, de „Ziua Învăţătorului”, din partea Ministerului Învăţământului i se conferă titlul de Profesor evidenţiat, iar în 2007 primeşte Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate de profesor şi cărturar, însoțită de un premiu bănesc. Din 1998 locuieşte în Slobozia, jud. Ialomiţa, lângă unica sa fiică, Ariana-Maria Ciobanu, inginer chimist. Pasiunea pentru literatură, pen-


Aniversare tru creația populară, pentru lingvistică, i-a creat o stare de neliniște metafizică încă din tinerețe, astfel că permanent gândea, scria, căuta sensurile unor cuvinte, expresii și metafore. Mai cu seamă după ieșirea la pensie, s-a ancorat în activitatea de creație, scriind permanent și făcându-și noi și noi proiecte. Cu siguranță, viața monotonă, anostă, din Slobozia, alta decât cea din târgurile ardelenești, l-a determinat să găsească o ieșire din cotidian. A început să-și împlinească visurile, treptat. A cercetat creaţia populară orală din Ţara Codrului şi de pe Valea Sălajului. În perioada 1999-2017 a scris şi publicat 33 de cărţi conţinând: colecţii de poezie orală, articole şi studii de folclor literar, monografiile satelor Boju, județul Cluj, şi Nadiş, județul Sălaj, un dicţionar de regionalisme din Ardeal, poezii originale, proză scurtă şi un roman autobiografic. Deși am citit majoritatea cărților Domnului profesor, le voi enumera pe categorii, în funcție de genul cărora aparțin, deci nu în ordinea apariției. O primă categorie sunt monografiile, în care se înscriu: Boju - 790 de ani. Eseu geografic, social-istoric şi etnofolcloric, Bucureşti, 2005, 340 p. Boju - 800 de ani (1214-2014). Eseu geografic, social-istoric şi etnofolcloric, ediţia a doua, Cluj-Napoca, 2011, 418 p. Nadiş - 620 de ani. File dintr-o monografie, Baia Mare, 2007, 247 p. A doua categorie o reprezintă lucrările de etnologie, numeroase și diverse: Pe cel deal cu dorurile - folclor poetic din judeţele Maramureş şi Sălaj (în colaborare cu Grigorie Croitoru), Zalău, 2001, 296 p. Folclor din Ţara Silvaniei, Zalău, 2004, 198 p. „Floare de Rai” – antologie de poezie populară de dragoste, Zalău, 2004, 266 p. Colinda „Fata de maior”. Corpus de texte, Zalău, 2006, 186 p. Colinda „Fata de maior”, ediţia a II-a revăzută şi adăugată, Slobozia, 2007, 404 p. Folclor poetic. Antologie din

aria Codru - Valea Sălajului, Zalău, 2007, 218 p. Epică populară în versuri. Balade şi colinde-balade din zonele Codrului şi Sălajului. Corpus de texte poetice (în colab. cu Pamfil Bilţiu), Baia Mare, 2007, 240 p. Colinde mioritice din zonele Codrului şi Sălajului. Corpus de texte poetice, Baia Mare, 2008, 264 p. „La fântâna lină”. Colinde străvechi din Câmpia Soarelui (în colaborare cu Cristian Obrejan), Slobozia, 2009, 218 p. Cultură populară tradiţională, I, 2009, Zalău, 360 p. Cultură populară tradiţională, II, 2013, Zalău, 296 p. „Mult mă-ntreabă inima”. Antologie a cântecelor de dragoste şi dor din aria Sălaj - Codru, Zalău, 2010, 166 p. Colinde româneşti. Texte poetice din zonele Sălajului şi Codrului, Zalău, 2011, 290 p. Folclor literar din zona Codrului. Texte extrase din revista Memoria Ethnologica (în colaborare cu Ştefan Mariş), Baia Mare, 2011, 284 p. Folclor literar din vechiul judeţ Sălaj. Texte extrase din revista Şcoala Noastră, anii 1924-1940, Slobozia, 2013, 138 p. Cântece de colindat. Texte poetice din zonele Codrului şi Sălajului, Slobozia, 2017, 120 p. Florica Pop, Aurel Lung, Augustin Mocanu – Bulgari – o istorie sentimentală, Zalău, 2017 (capitolul Folclor poetic din satul Bulgari), 436 p. A treia categorie sunt lucrările de lingvistică: Nume de persoane în judeţul Ialomiţa, Slobozia, 2009, 172 p. Glosar regional din Ardeal, Slobozia, 2015, 264 p. Preocupările pentru beletristică ale autorului se concretizează într-o serie de volume de proză scurtă, memorii, cronici, note, versuri: Negru Roşu Negru, Slobozia, 2010, 94 p. Frânturi de memorie – materiale privind antropologia socială şi

5 culturală –, Slobozia, 2013, 326 p. Între sat si oraş. Frânturi de memorie cu valoare antropologică, Slobozia, 2013, 290 p. Negru alb negru - proze mărunte -, Slobozia 2014, 196 p. Negru alb negru, ediţia a doua mult extinsă, Slobozia 2016, 254 p. Între sat şi oraş. Vreme de război, vreme de pace. Ediţia a doua restructurată şi extinsă, Slobozia, 2014, 380 p. În curgerea vremii – proză scurtă –, Slobozia, 2017, 286 p. Strângere de mână. Cronici, note critice, versuri, Slobozia 2017, 150 p. Ultimul gen de creații îl reprezintă jurnalul: Amalgam în prag de seară. Caiet de însemnări, Slobozia 2014, 290 p. Amalgam în pragul nopţii. Caiet de însemnări, Slobozia, 2016, 295 p. Amalgam. Frânturi alese, Slobozia, 2016, 150 p. O lume într-o vreme, Slobozia, 2015, 176 p. Augustin Mocanu colaborează la revistele: Memoria Ethnologica, Baia Mare, Caiete Silvane, Zalău, Helis, Slobozia, Răstimp, Drobeta-Turnu Severin, Fereastra, Mizil. Din anul 2008, în urma publicării mai multor cărți de etnografie și folclor, a devenit membru al Asociației de Științe Etnologice din România, recunoscut în mediile de specialitate. În calitate de fost discipol al maestrului Augustin Mocanu, îi transmit gratitudinea mea pentru cunoștințele pe care mi le-a transmis, pentru principiile morale pe care mi le-a insuflat, pentru exemplul uman pe care mi l-a oferit (prin sine). Mi-a fost profesor, apoi coleg, și va rămâne pentru totdeauna „dascălul meu care m-a învățat carte”. La împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani îi urez Domnului Profesor multă sănătate alături de cei dragi inimii sale, bucurii, noi și noi satisfacții spirituale, realizarea altor proiecte ale vieții, precum și să rămână cu sufletul la fel de pur și tânăr ca acum. La mulți ani!


Poesis

6

Augustin Mocanu 85 Poezie Din harul luminii, atâta dor cât vorba putu să prindă, zburdând prin suflet ca pescăruşul flămând care scoate din mare, în flăcări de soare, numai umbra de foc a peştilor visaţi.

Ţara Columne de brazi seculari Îşi reazemă frunţile-n cer Şi săbii de fulgere trec Pe muche de munte stingher.

Dacică Bătrânii daco-geţi aveau părul alb ca straiele lor, sugrumau lutul din dor şi credeau, ca păsările, numai în zbor.

Întinse, străbune câmpii Îşi varsă splendorile-n zări Şi molcome tremură-n vânt Bucatele paşnicei ţări.

În vremuri de răstrişte, îşi puneau sufletele-n săgeţi, de fulgerau cerul cu ele şi înfrângeau neîndurarea Timpului, dobândind nemurirea. Doină Oare ce-i fi fost până n-ai avut acest tainic rost? Poate, un zâmbet de fată sau o pleoapă mişcată ca aripa unui fluture fin... Poate, durere şi chin, ori pâine prea bună într-un olat străin; strigăt pe câmp de bătaie, grâie de jar şi cosiţe bălaie; cristale-n pâraie de munte, omăt peste creştet şi viscol sub frunte; zvâcnire verticală-n istorie, cu suflet de fulger şi haine de glorie. Poate că Rubobostes, ori cine ştie cine ţi-a făurit aripi şi te-a-nălţat până la mine.

Pe dealuri, în vii şi livezi, În zâmbet de soare se coc Miresmele verii şi ard În flăcări de sânge şi foc.

Sălbatice apele curg Şi rup din granitul cel dur. Pădure şi munte şi câmp Se scaldă-n oglinzi de azur. Cântare Basarabiei La marginea solară a inimii cereşti, Livezi nepârguite se mângâie-n lumină; Arome tari de poame ca-n vise şi poveşti Plutesc pe-aeriana întindere senină. Din înspumata mare, pământuri noi răsar. La nord, în depărtare, se arcuiesc coline. Deasupra, printre stele, al Vremii minutar, Neutru spune Lumii ce-a fost şi ce mai vine. În zare, colilia se-nalţă până-n cer... Scăldaţi în spume albe, de colb şi de mocirle, Sălbatic zboară caii ţinutului stingher Şi bivolii deşartă răcorile din gârle. Născute din ţărâna răzeşilor bătrâni,

Acolo, între ape ce curg mereu spre Marea, Stau sufletele noastre prin holde şi la stâni Şi-şi spun pentru vecie povestea şi cântarea. Toamnă transilvană Se subţiază pădurea sub gene. Cu vârful, stejarii mângâie cerul. De munţi, în Lună-i rezemat oierul. O doină-şi varsă sufletu-n poiene. Peste dealuri curge lumină lină. Toamna blândă pare venită din vis. Către altă lume, căi s-au şi deschis Când cei de sub gruieţe stau la cină. Sub coline verzi, veşnic ară morţii. Pe feţe, la soare, ară şi cei vii. Toată ţara-i brazde negre-argintii, Din fundul lumii până-n buza porţii. Umăr Pentru libertatea zglobie a zborului, pentru eterna înflorire spre zări a ierbii, surâzând în lumină, pentru pacea, de azi şi de mâine, a sufletului, ce mi-i dat să-l port, şi-a sufletelor toate câte-au ars, şi ard şi au să ardă până în creasta de sus a Timpului, m-aplec AICI şi umărul, de oase, de carne şi de sânge, l-aşez, granit nemişcător şi dur, să stea dovadă gândului meu pur. Dor de ţară (Doină) Cucuşor di pă răzor, Tu n-ai jăle şi n-ai dor; Numa io am jăle şi dor, Da’ n-am aripi ca să zbor. De la românii din Caucaz.


Cronica literară

7

Polifonii paradoxale Imelda Chinţa

Cea mai recentă apariţie editorială, Pivniţa din horn, semnată de Gheorghe Vidican (Editura Charmides, Bistriţa, 2017), vine ca o prelungire a volumelor anterioare, toate reprezentând o poetică a senzorialului, în esenţă o sinestezie lirică în care simţurile sunt exacerbate, iar scenariul se derulează virtual, hăul online devine un surogat pentru realitatea în care trăieşte poetul: „săruturi virtuale/ prima corabie duce trupul afroditei/ spre olimpul hăului” (Porturile hăului). Poemele lui Gheorghe Vidican sunt preponderent vizuale, deopotrivă epidermice şi viscerale, iar aşa cum ne-a obişnuit poetul, poezia e curgere, stările un dicteu suprarealist cu aspect narativ. Vocea lirică glisează în registre distincte, poetul pare a-şi căuta o notă care să-l definească, aşa se explică amestecul de tonalităţi, lexicul distinct şi amplitudinea expresiei poetice. Poemul vidicanic devine un malaxor al marilor teme, al stărilor, al lexicului variat, de la componenta neologică-ştiinţifică (intergalactic, izometric, axioma, virtual, navighează), la un lexic colocvial, regional (poker, cazinou, se joacă la zaruri, pălincă, zadie, sudalmă). Poetul duce aşadar un război atât interior, al frământărilor şi neliniştilor, cât şi exterior, la nivel formal. Sunt recurente, din această perspectivă, obsesiile poetului, uşor recognoscibile şi în celelalte volume: lacrima, ochii, curgerea, iarba, iubirea, fânul proaspăt cosit, clopotul; senzaţiile toate reconstituie universul interior al eului: „prin mirosul de fân cosit/ se loveşte de coapsele tale dangătul clopotului”. Astfel, poemele au predilecţie fie spre universul exterior, fie spre cel interior, al senzaţiilor: „îndrăzneala bunicului de-a trage de limbă dimineaţa/ prin mirosul pălincii/ chicotesc vecinii în oblacul răsturnat în apa criştiorului/ în zadia bunicii saveta” (Dislocări). Tonul stilizat, mitologizat pe alocuri trădează o tensiune lirică, nevoia eliberării de timp şi ieşirii din hăul devenirii: „trupul tău se reîncarnează/ în elena din troia/ achile simte mirosul trădării/ moneda de schimb în portul eşecului/ starea virtuală a dorinţelor îmi dispune izometric sărutul/ călătoria noastră eşuează/ în haosul contemporan al existenţei/ trupul tău plin de meduze/ salvează candoarea revederii”; „a început cuminţenia pământului/ să bolborosească/ mişcările telurice sunt concentrice/ numără anii păsării phoenix”; „feliile de măr adulmecate de memoria jucăriilor/ împing copilăria în prăpastie” (Clepsidra). Discrete referinţe biografice, cu o vădită valoare poetică, recompun imaginea universului familial într-o tonalitate nostalgică: „bunicul alungă împlinirea dorinţelor/ cu zgomotul coasei”, „bunica îi acoperă entuzias-

mul/ cu umbra ei dislocând lacrima mamei cu misterul facerii”; „miros a turtă dulce şoaptele bunicului/ duce dimineaţa la moară resemnarea bunicii” (Copilărie). Poetul concentrează imaginile în expresii lirice inedite, brodate în filigran. Memoria involuntară este declanşată proustian de mirosul de turtă dulce şi de pâine coaptă, motiv de plonjare în spaţiul copilăriei pierdute: „palmele bunicului miros a pâine coaptă/ din făina dimineţii”. Trecerea timpului ireversibil, îndepărtarea de perioada paradiziacă a copilăriei redau freamătul interior al poetului: „roşeaţa cireşelor validează trecerea copilăriei/ prin mirosul de fân cosit”. Mirajul iubirii impactează fiinţa mai mult decât ne permit imaginile să întrevedem, acest miraj coagulează esenţe, surprinde metamorfoze structurale, deopotrivă senzoriale: „fetişcane oftează văzând mândreţea de flăcău/ trăgând după el tinereţea/ însămânţare în sfârcuri a dorinţei/ poartă paşii flămânzi spre râu/ răzvrătire a copilăriei în trup”; „sufletul arde în felinare/ trupul tău/ împărţind singurătatea vânătorului în felii onirice/ festin deasupra trupului meu” (Vânătoare nocturnă). Iubirea este neverbalizată, este tăcere consumată într-un interior vitriolant, este percepută galvanic şi senzorial: „delicios sărutul tău cu gust de măceşe coapte/ mă răsfaţă ca o revărsare de ape/ prin trupul meu răcoarea incendiază depărtarea de tine/ până şi mâinile îţi fac semn să revii la sărutul iniţial/ nemulţumirile tale sunt o formă de linişte/ neobservată de trecători” (Delicios sărutul). Pivniţa din horn este un volum polifonic, alcătuit distinct, realizând un holos cu note reflexive, meditative. Lirismul este când campestru, rural, organic, când mitologic, când sincronizat vremilor noastre, iar volumul – un blog în care poetul se mărturiseşte: „dincolo de eşec poeţii îşi aleargă muzele/ în cleopatre virtuale”. Noutatea şi prospeţimea versului vidicanic este asemenea „mirosului de fân cosit”: „câtă zbatere în această mărturisire a trupurilor/ pe luciul apei întâiul elogiu al dorinţei de-a întinde mâna/ în liniştea celuilalt”; „tăcerile lor împroptesc pereţii castelului/ miros de fân cosit zelul cosaşului umple cu sângele ierbii/ paharul de răcoare” (Râul soarelui). Gheorghe Vidican este un poet al senzaţiilor ce cultivă un poem senzorial cu accent pe concreteţea simţurilor, nu de puţine ori exacerbate, un poem-notaţie, un poem-instantaneu asemenea devenirii fiinţei. Tonul laic dublat de o sacralitate camuflată, atent ticluită în culisele unui decor stilizat, redau dualitatea vocii po(continuare în p. 14)


8

Cronica literară

Despre sublima artă a dirijării iscusite a cuvintelor Carmen Ardelean

Invitație la confesiuni, Rodica Lăzărescu Un volum de interviuri precum „Invitație la confesiuni”, semnat de Rodica Lăzărescu, redactor-șef al revistei „Pro Saeculum”, poate produce grave probleme de încadrare în „gen și specie” a „confesiunilor” care nu pot fi declarate, simplu și, mai ales, sec, texte de graniță. Apărute, după cum se precizează, în perioada 2014-2016, în revistele „Pro Saeculum”, „Ateneu”, „Vatra veche”, „Argeș”, „Cronica veche” și ordonate strict după criteriul cronologic, cele 25 de interviuri-„subcapitole” sunt dovada evidentă a faptului că, atunci când erudiția și neliniștea interogativă sunt dublate de un talent al stabilirii direcțiilor și sensurilor, un interviu poate să se apropie de un poem în proză, de un roman autobiografic sau de o tragi-comedie într-un act. Spirit (extrem de) viu, enciclopedic, cu o ardoare de nestăvilit când vine vorba de cultura română, atentă „la tot și la toate”, Rodica Lăzărescu sublimează o specie pe care gazetăria actuală n-a valorificat-o suficient/eficient, ca în experimentul (ca să facem o analogie în stilul autoarei) la care face referire Lucian Blaga, vorbind despre revolta fondului nostru nelatin. Ce înțelege cititorul atent, parcurgând, vorace, interviurile din volumul apărut în 2016, la Editura Vatra veche, e că putem vorbi, fără doar și poate, de o știință a interviului care trimite la hermeneutică. E greu de stabilit dacă plăcerea lecturii acestor interviuri e dată de firescul, cursivitatea și inteligenta „rotire” a condeiului/discursului, de calitatea, prestanța sau experiența culturală/de viață a interlocutorilor sau de armonioasa „cuprindere” diacronică și sincronică a României culturale și nu numai, de dincoace și de dincolo de granițele României de azi. În plus, „cade” extrem de bine acea relaxare/lejeritate a celui care provoacă la confesiuni, relaxare care e dată, înțelegem odată cu fiecare pagină, de foarte buna cunoaștere a operei și a parcursului biografic ale celui intervievat, precum și de asumarea unei poziții confortabile, sintetizate inteligent în versurile: „Cine întreabă n-are vină”. Neîndoielnic, seva volumului e dată de calitatea impecabilă a intervențiilor „vorbitorilor”, figuri emblematice, polifonice, care acceptă provocarea la destăinuire și realizează, grație scenaristei, nu un colaj al vieții și activității, ci un compendiu (asumat subiectiv) al culturii, istoriei, civilizației, de la originile lor până în prezent, un interesant caleidoscop de perspective, o sintetică antologie de aforisme și cugetări provocate, un curs intensiv de geocultură, geopolitică, geometrie românească, din decenii vechi și noi. Multe dintre interviuri au, drept preambul, un portret sintetic, dar esențial, al celui intervievat. E, în fond, o încercare de inițiere a acelei matrici spirituale pe care

o cere luminată, cu obstinație, în majoritatea interviurilor. Particularizându-și interogațiile, construindu-și discursul, strategia pe punctele-cheie ale interlocutorului, Rodica Lăzărescu reușește să „hipnotizeze”, să declanșeze mărturisiri generoase, efervescente, pline de amănunte banale sau semnificative care dau savoare, viață, interviurilor. „Spuneri de sine” sau „cu-cu-rri-culum vitae” oferă, cu larghețea celui uimit de erudiție și elocință, de impresia unui dialog cu o ființă omniprezentă, omniscientă, deopotrivă academicieni precum Răzvan Theodorescu, Gheorghe Păun, Basarab Ionescu, Ioan-Aurel Pop, Ion Pop, Gabriel Ștrempel, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înființarea Academiei Române, regizori și actori „părtași” la fenomenul cinematografic Moromeții (Stere Gulea, Victor Rebengiuc, Mitică Popescu, Dorel Vișan), alături de personalități culturale extrem de eterogene în raport cu sine și cu ceilalți. Astfel, de la poeta-artist plastic-biolog Maria Mănucă, trecem, cu lejeritate, la scriitorul-geolog-fotograf Ion Lazu sau la poeta-redactor-pictor, preocupată de teatru, Passionaria Stoicescu sau gazetarul-politician Nicolae Dan Fruntelată sau procurorul-jurnalist-scriitor Ștefan Mitroi. O samă de vieți și opere se ivesc din „întrebări care luminează lucrurile”, căci autoarea își propune inclusiv să afle „ce NU este” interlocutorul său sau chiar „ce ar fi putut fi”. Se țes, așadar, cu răbdare și cu un har al întrebărilor bine temperate, alternate cu inerente curiozități „critice”, ba universul familiei (sau „universul Mama”, cum ar spune un cunoscut editor de la Cluj-Napoca), ba intersecții/paralelisme/armonizări cu oameni și vremuri, ba obsesii tematice, temperamentale, atitudinale. O panoramă iscusit condusă din umbră, cu tact, profesionalism, talent și, mai ales, umanism se realizează prin îndepărtarea sau depășirea barierelor. O frescă a vieții politice, a agoniei revistelor literare, a fatalității mioritice și nu numai, a letargiei zonei carpato-danubiano-pontice. O lecție despre patriotism, despre statutul anterior și actual al omului de cultură, despre puterea omului de a evolua, despre modele general-umane sau personale, despre reușite, dar și despre riscuri, eșecuri, temeri, regrete sau nostalgii e fiecare interviu care alternează întrebări firești, confortabile, cu întrebări ofertante, incitante sau care aparțin, fără îndoială, categoriei „artilerie grea”. Ceea ce înțelegem, la finalul volumului, s-ar putea sintetiza în câteva (posibile) întrebări la care, de ce nu, ne-ar plăcea să răspundă autoarea volumului: E omul mai „sincretic” decât artele? Cât e artă și cât e știință, act de critică, istorie, civilizație sau... astrologie într-un interviu? Cine/ce e catalizatorul într-un interviu? Ce ADN spiritual și ce matrice spirituală trebuie să aibă un bun „croitor” de interviuri?


Rememorări

9

Surâsul poeziei Marcel Lucaciu

Sunt Oameni peste care se lasă, an după an, faldurile tăcerii oarbe şi nedreapta uitare, fiind parcă repede înghiţiţi de halucinantul vârtej al vremurilor vitrege odată cu trecerea şi petrecerea lor în Lumină. A trecut (şi oare s-a închis ca o rană?) un sfert de veac (impasibil) de la tragica dispariţie a poetului şi profesorului de limba şi literatura română Horia Ciovârnache. S-a întâmplat, într-o fatală noapte de 22 februarie 1992... Născut la Sibiu, în ziua de 16 februarie 1953, Horia Ciovârnache a fost absolventul a două Facultăţi clujene: Facultatea de Filologie, secţia română-italiană (1978) şi Facultatea de Drept (1983). După ce a funcţionat ca profesor stagiar în comuna Gherţa-Mică, judeţul Satu Mare, s-a stabilit la Zalău, unde a lucrat la Muzeul de Istorie şi Artă (secţia etnografie) şi, ulterior, la Întreprinderea de Anvelope. În septembrie 1989, a revenit în învăţământ, fiind profesor la Sărmăşag, apoi la Cizer. A publicat versuri în cunoscuta revistă studenţească „Echinox” şi s-a numărat printre membrii fideli ai Cenaclului „Silvania” din Zalău, la şedinţele căruia s-a remarcat, adesea, prin ironia subtilă ori acidă, prin eleganţa discursului critic. Din păcate, creaţiile sale nu au beneficiat (încă) de un volum aparte, deşi câteva dintre ele au fost incluse în antologia de versuri şi proză Silvania ”90 (Editura Clusium, 1995), iar altele au apărut, după mai bine de un deceniu, într-un Supliment al revistei „Caiete Silvane” (Zalău, 2009). Recitind, azi, poemele lui Horia Ciovârnache ne surprind, uneori patosul şi intensitatea trăirilor ardente, alteori prospeţimea şi alura existenţialistă, secondate, mai totdeauna, de melancolia unui visător ultralucid. În succintul grupaj Blues-uri, dincolo de zbuciumata radiografie nocturnă a vieţii la bloc, se profilează un „modus vivendi” ce stă sub semnul provizoratului şi al deşertăciunii condiţiei umane. Între apolinic şi dionisiac, scurgerea nemiloasă a timpului este dureros resimţită ca o înstrăinare de sine, într-o zadarnică încercare de a reconfigura paradisul pierdut. Sub ameninţarea iernii ce ia în stăpânire o lume anostă, mereu golită de sens, Poetul nu mai poate fi un magician al cuvântului. El

nici măcar nu-şi mai doreşte lucrul acesta: „Ciocnim paharele, plin pe plin/ Jumătate tăcere, jumătate venin./ Ciocnim şi privirile, gol pe gol./ Iarna din noi se deşiră domol./ Clepsidră eram cândva amândoi/ Grăunţe de suflet curgeau explodând/ Din unul în doi./ Cu un singur cuvânt, un răsuflet divin/ Am putea să topim, să lipim bacheta magică spartă/ Dar nu mai avem astă artă” (Single, 45 RPM Blues). Privită în ansamblu, lirica lui Ciovârnache este aceea a boemei şi poate fi raportată la cvasiuitatul Dimitrie Stelaru sau la modernistul Adrian Maniu (v. Balada spânzuratului). Aproape acelaşi „surâs al vinului pe buze”. Aproape aceeaşi hoinăreală nonconformistă. Aproape aceeaşi ipostază de „clovnfarsor”. Plecat în căutarea pierdutelor „flori dalbe de măr” şi colindând printre atâtea marionete, poetul se opreşte în gările „fără peron”. Bucurându-se de orice zi, vrea să smulgă neantului faustiana clipă. De aceea se joacă pe sine însuşi, îşi joacă sentimentele şi, mai ales, îşi joacă propria viaţă, în faţa galeriei. Fără mască, fără farduri, fără glorie. Rod al unei existenţe lipsite de orizont, versurile sale sunt de o simplitate, de o limpezime şi de o francheţe tulburătoare: „Eu care-am soilit în gări pe saci şi pe ziare/ Azi am bani şi ţigări şi femei şi buze amare/ Nu iubesc decât spuma curgând pe sticlele reci/ Mi se-ntâmplă în suflet ceva de 8 lei cincizeci/ Ce am dat e bun dat, ce primesc e numai năpasta-mi/ Astăzi sunt barosan, mâine curva de viaţă/ Va suge din coastă-mi!” (Rolling Stone Blues). Cenuşiul peisajului excesiv de industrializat este subtil evocat, în cele 9 poeme industriale, încărcate de o tristeţe amară şi intitulate Negru de suflet. Aerul îmbâcsit al întreprinderii socialiste depersonalizează şi, apoi, uniformizează destinele proletare. Într-un astfel de mediu, unde se poate respira doar „conform schemei om-utilaj” (C.T.C.), orice manifestare a spiritului ori a sensibilităţii artistice pare sortită eşecului. Nostalgia iubirii neprihănite iluminează, totuşi, sufletul îndoliat de singurătate, iar o anumită delicateţe învăluie angoasele şi voalatele imixtiuni ale politicului, într-o splendidă (şi imaginară) Scrisoare din Suedia: „Îmi scrie din nord o altă a mea/ Uitată iubire/ Andante dragoste pentru tine/ Şi pentru prima zăpadă/ Cât


Rememorări / Cronici

10

casa aici/ La noi nu dragă la noi nu/ Peste ţara mea plouă/ O zi cu soţ o zi fără”. De la tandreţea poemelor de dragoste se trece, uşor, la satira socială vehementă şi bufă. Originala democraţie cu „golanii” ei memorabili şi eterna noastră tranziţie sunt imortalizate în versuri sprinţare, sarcastice. Împrumutând câteva din clişeele epocii respective, bâlciul politic e parodiat, jovial, după modelul bacovianului Decembre: „Mai pune s-aducă minerii,/ Dă ordin să-i şi adăpeze/ Căci cine-i nebunul, măi dragă,/ Acuma să demisioneze?/ Mai spune s-aducă şi-o sulă/ Că mie oricum nu mi-e frică./ Degeaba se-agită golanii/ Armata-i cu noi şi nu pică/ (...) Ce cald e aicea la tine/ Şi toate sunt ca înainte./ Mai trage-i cu implementarea -/ Nu râde, citeşte-nainte” (Cinci

degete la o mână, IV). Imaginarul poetic al fostului muzeograf impresionează, deseori, prin notaţia exactă şi lapidară, prin forţa de sugestie a comparaţiilor şi, nu în ultimul rând, prin inedita şi ingenioasa rupere a topicii: „Peste mormane de valţuri şi vulcacit/ Uneori foarte unele lucruri/ Tresar întru fire/ Sub dulce a ta şi albastră privire” (Rondul de noapte). Sunt abia câteva caracteristici ale unui talent de excepţie, inconfundabil şi irezistibil, în traiectoria lui fulgurantă... Chiar dacă viaţa merge înainte, indiferentă la dramele individuale, Poezia lui Horia Ciovârnache surâde vremii care vremuieşte şi face, mereu, cu ochiul posterităţii capricioase, căci numai ei, Poeţii, se nasc şi nu mor niciodată.

Timpul, lumea și Bianca Tămaș Alexandru Jurcan

De ce scriu acum despre Bianca Tămaș, după ce au apărut cronici semnate de Manolescu (România literară), Radu Țuculescu (Familia), Victor Cubleșan (Steaua) și Carmen Ardelean (Caiete Silvane)? Dintr-o mândrie a mentorului prim, dintr-o satisfacție a profesorului. Cum Bianca era eleva mea, m-am aplecat asupra paginilor ei cu intuiția valorii in nuce. Elevă premiantă, actriță în trupa de teatru Assentiment, scriitoare… Da, valoarea nu așteaptă numărul anilor. După două cărți de proză scurtă (Când cerul era pe sfârșite, Bere și pantofi cu toc), iată romanul Anuță dragă (Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2017), un roman țărănesc, ca o nostalgie a rădăcinilor, ca un dor după satul care „dispare”, ca un avânt de recuperare. O altă elevă de-a mea – Ioana Resteman din Bologa – a scris cu mulți ani înainte romanul Surâsul umbrelor, ceea ce înseamnă că tinerii noștri nu sunt atât de superficiali pe cât s-ar crede. Romanul Biancăi e unul concis, despre lumea satului de odini-

oară, cu stil dezinvolt, în care povestea curge firesc, fără înflorituri de prisos. Femeia care povestește (Anuța) are o personalitate accentuată, o luciditate rustică, săpată în înțelepciunea muntelui. Găsim comparații simple, dar emoționante, cugetări străvechi, regionalisme bine integrate și explicate la subsol. Tradiții, folclor, muncile câmpului, iubirea, ura, truda, resemnarea – toate acestea ar fi doar de domeniul unui documentar, dacă autoarea nu le-ar fi sudat într-un suspans inteligent, susținut. Nimic nu e gratuit, totul se leagă, chiar dacă „mintea și inima nu merg mereu mână în mână”, chiar dacă destinul împinge uneori spre alegeri greșite. Trioul esențial – Anuța, Mihai, Niculău – are marca asigurată a credibilității. Bianca deține darul oralității, respingând orice laconism al personajelor. Peisajele rustice apar în descrieri lapidare, autoarea preferând să dezvolte portretele umane. Ea știe „cât de ușor ți se poate schimba viața… într-o clipită, nu e nevoie de mai

mult pentru ca lumea ta, așa cum o știi tu, să nu mai fie”. Cel mai pregnant citat mi se pare… „timpul și lumea nu stau în loc pentru durerea nimănui”. Deși Bianca Tămaș e ancorată în realitatea prezentă, a putut plonja cu brio în alt secol, alt mediu, alte mentalități. Ea nu face concesii facilului, cu talent eruptiv și putere de transfigurare.


Studii

11

Femeia „nocturnelor” lui Bacovia Iuliana Clima-Caraghin

Utilizarea simbolului este un element esenţial al poeticii simboliste. Frumuseţea este o lume secretă a analogiilor misterioase, iar eul liric devine tălmăcitorul limbajului tainic al realităţii. Frumuseţea înseamnă adevărul ascuns pe care doar el îl va aduce la lumină. La baza tehnicii simboliste stă sugestia, calea poetică de realizare a simbolului şi a corespondenţelor ascunse dintre lucruri, a stărilor vagi, nedefinite. Sugestia este şi o trăsătură a picturii impresioniste: apar efectele de lumină şi umbră, lipsa contururilor. Prin sugestie şi imprecizie, poezia aduce cu sine vagul, indecisul, versul impar, fluidul, muzicalitatea. George Bacovia nu descrie, ci sugerează, comunică senzaţii – cromatice, muzicale, de mişcare. Urmărind acelaşi vag şi imprecis, observăm că femeia apare la Bacovia atât în ipostaza de iubită, cât şi de fecioară ce se opune unei imagini a falsităţii – femeia voluptuoasă, feminină. În faţa femeii, eul liric pare un solitar, un sceptic, un blazat cuprins de conştiinţa unei aşteptări inutile: „Cum te-am aşteptat.../ Totul a trecut” (Nocturnă). Eul liric bacovian nu are faţă de iubită gesturi de tandreţe căci uniunea îndrăgostiţilor se realizează prin contemplare, cântec sau lectură: „În oglinda larg-ovală încadrată în argint,/ Bate toamna (...)/ Pe când cade violetul,/ Tu citeşti nazalizând/ O poemă decadentă (...)/ Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...” (Poemă în oglindă); „În casa iubitei de-ajung, (...)/ O chem ca să vadă cum plouă/ Frunzişul, în târgul ploios.” (Spre toamnă); „Citeşte-mi ceva de la poluri,/ Şi ningă… zăpada ne-ngroape./ Ce cald e aicea la tine,/ Şi toate din casă mi-s sfinte” (Decembre). Se conturează o atmosferă familială, în care iubita pregăteşte camera, citeşte şi contemplă universul acoperit de ninsoare. Femeia potenţează neliniştea eului liric, marcând durerea cosmică a sfârşitului: „E ziuă şi ce întuneric…/ Mai spune s-aducă şi lampa” (Decembre); „Afară ninge prăpădind,/ Iubita cântă la clavir”, dar totuşi îndrăgostitul face un unic gest de tandreţe: „Şi plâng şi eu, şi tremurând/ Pe umeri pletele-i resfir…” (Nevroză); „Mai stai de mă alintă/ Cu mâna ta cea mică,/ Şi spune-mi de ce-i toamnă/ Şi frunza de ce pică?” (Pastel). Dansul devine o încercare de apropiere, iar balerinele din poezia Balet devin un simbol al frumuseţii pe care doar privirea eului liric poate să o surprindă. Balerinele sunt pline de frumuseţe şi nobleţe, mereu îmbrăcate în vestimentaţia lor albă, plină de lumină. Vestimentaţia acestora este un simbol al dansului clasic, dar ea reflectă de asemeni munca, suferinţa fizică, efortul, tensiunea puse în slujba artei. Linia curbă din mişcarea balerinelor semnifică perfecţiune şi mângâiere. Mişcarea uneşte umanul cu sunetul muzicii. Toate formele şi culorile dau naştere unei noi lumi pline de obiecte ani-

mate sau inanimate. Mişcarea fluidă a balerinelor pare a fi mişcarea unei singure persoane pentru că un gest al unei balerine continuă de fapt gestul alteia: „Lunecau baletistele albe…/ Degajări de puternice forme”. Balerina, un fel de zburător sau Dragobete, un fel de semizeitate erotică, devine un simbol al dorinţei celor care trăiesc doar pentru plăcerile trupeşti: „Şi lumea sufla împătimită –/ Albe, râzând spre lumea prostită”; „Tainic trezind complexul organic –/ Albe, stârnind instinctul satanic”. Zburător feminin, balerinele reprezintă mitul invaziunii instinctului erotic. Acest instinct total iraţional îl transformă pe cel însetat de dragoste într-o altă fiinţă şi îi provoacă un freamăt neastâmpărat al simţurilor. Balerinele tulbură bărbaţii care tânjesc după iubire, iar sindromul erotic conduce pe bărbat către vise, descântece şi magie. Dansul simbolizează lauda vieţii, libertatea, egalitatea, bucuria vieţii, dar este şi simbol al păcatului – un exemplu este dansul Salomeei care cere capul lui Ioan Botezătorul. Râsul fetelor este un simbol al fericirii, al sănătăţii, al stării de bine, al speranţei, al tăriei de caracter, al optimismului, dar poate simboliza şi ispita. Dionisiacul din ele redă tocmai impulsul, deschiderea către nou, senzualitatea, tumultul, izbucnirea voluptoasă a formelor, ruperea echilibrului, răscolirea instinctelor. Bărbatul devine astfel un om comun dominat de voinţa de a trăi, care caută permanent fericirea personală, un fel de Cătălin visând la Cătălina, un fel de paj visând la fata de împărat. Fiinţă terestră, mărginită, omul comun nu se poate înălţa la nivelul iubirii spirituale, nu vede în femeie un ideal de neatins, o fantasmă cerească, de aceea visul lui presupune coborâre, apropiere de planul omenesc. Plin de viaţă, vrea să trăiască clipa şi vede în balerină un reprezentant al lumii sale. El îşi recunoaşte incapacitatea de a-şi depăşi condiţia, limita omenească. La Bacovia, cromatica are valoare simbolică şi se asociază cu imprecizia, cu suprimarea contururilor, cu estomparea formelor, cu surprinderea unor instantanee, a unor momente în devenire, a unor imagini fulgurante ca zborul din dansul unei balerine. Cromatica este o tehnică comună poeziei şi picturii. Ca şi în pictură, imaginile sunt fragmentate prin prezentarea unui detaliu, fără ca obiectul să fie descris complet – „baletistele albe”. Impresia picturală de vag este creată şi prin reprezentarea poetică a dansului văzut drept umbră – „Degajări de puternice forme”. Prin proiecţia de o clipă a luminii asupra lor, instantaneele cu balerine devin acum imagini unice. Corespondenţele arată legătura dintre interior – dorinţa de iubire, instinctul – şi exterior – balerinele albe dansând. La simbolişti corespondenţele privesc analogiile dintre senzaţii, emoţii, culori. Corespondenţa simţurilor sau sinestezia condu-


12

Studii / Eseu

ce eul liric la descoperirea misterului lumii. În poezie se asociază spontan senzaţia vizuală cu cea de mişcare: „albe”, „forme”, „lunecau”. Albul este un simbol cromatic prezent în poezie încă din incipit: „Lunecau baletistele albe…”. Impresia de incertitudine este realizată cu ajutorul verbului la imperfect „lunecau”. Albul este o nonculoare şi se află la extremitatea gamei cromatice: el este absolut, fără nuanţe sau variaţii şi simbolizează atât absenţa culorilor, cât şi totalitatea lor. Albul devine simbol al numărului unu, dar şi simbol al totalităţii. Este aşadar atât unitate şi originalitate, cât şi multiplicitate. Albul este simbol al deschiderii, al purităţii care nu a suferit nicio modificare din exterior, al nevinovăţiei, al fericirii, al irealului. Este asemeni unei oglinzi în care se reflectă realitatea. Albul este începutul şi sfârşitul; are deci o valoare de ideal. Albul este simbol al luminii, al zorilor de zi, dar, în acelaşi timp, este suspendat între prezenţă şi absenţă, între lună şi soare. Albul este început şi sfârşit, dar şi schimbare, nou, renaştere. Pentru balerine, albul este atât un mod de viaţă, cât şi un crez. Albul sugerează feericul şi el conferă siluetelor o strălucire de sidef. Acelaşi motiv literar face aluzie la candoarea miresei. Albul este o metaforă a curgerii timpului, dar şi a nemuririi, sugerând existenţa universală. Poezia lui Bacovia respectă tehnica simbolistă: utilizează refrenul – „Lunecau baletistele albe…”, aliteraţia,

versul liber, creează efecte sonore prin folosirea rimei masculine – „organic”/ „satanic”. Simetria este un alt element simbolist şi ea este marcată prin sintaxă: versul-refren format din predicat-subiect-atribut apare la începutul şi finalul fiecărei strofe, atributul „albe” se repetă în versul al treilea al fiecărei strofe, iar verbele la gerunziu – „râzând”, „trezind”, „stârnind” evidenţiază percepţia subiectivă privind acţiuni probabile sau incerte. Concluzionând, putem afirma că Bacovia este creatorul inovaţiilor care au drept scop crearea impresiei de muzicalitate. Modalităţile de creare a muzicalităţii poeziei bacoviene sunt: titlul poemului, simbolistica sunetelor, ritmul interior, versurile inegale, rima cu efecte muzicale, prezenţa refrenului, aliteraţiile cu rol onomatopeic, versul liber, ingambamentul. Bibliografie selectivă: • Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Editura Fundației Culturale „Ideea Europeană”, București, 2005. • Daniel Dimitriu, Bacovia, Editura „Junimea”, Iași, 1981. • Vasile Fanache, Bacovia, ruptura de utopia romantică, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1994. • V. Fanache, Bacovia în 10 poeme, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2008. • Mircea Scarlat, George Bacovia - nuanțări, Editura „Cartea Românească”, București, 1987.

Oamenii din cuvinte Cristina Beatrice Preda

Iubim nespus cuvintele. Le respirăm, le rostim, ne bucurăm de zborul lor copilăresc prin lume. Ele sunt capabile să liniștească furtuni din suflete, dar pot crea și lacrimi pentru inimă. Goethe spunea: „Cuvintele sunt imaginea sufletului”. Dacă suntem armonizați cu noi înșine, avem puterea de-a sădi și în ceilalți respectul și dragostea de care au nevoie. Este esențial să învățăm că tăcerea salvează atunci când sentimentele negative încearcă să strige în numele nostru. Să ne trădeze. V-ați întrebat vreodată cum arătăm în viziunea cuvintelor? Dacă ne-ar descrie, ce ar mărturisi? Reprezentăm oameni sau roboți? Oare ne-ar mai permite să le folosim cu atâta ușurință? Eu cred că ne-ar responsabiliza cu un cântar enorm, cât însemnătatea lor. Un cântar pe care să-l ducem mereu în spate și, când vrem să spunem ceva, să ne arate rezultatele acelor vorbe. Astfel, am deveni cumpătați și am reflecta asupra fiecărui cuvânt adresat. Uităm că un cuvânt crește sau frânge aripi cu aceeași intensitate. Chiar dacă ne aflăm într-o societate viscolită de probleme, trebuie să ne păstrăm compasiunea și

umanitatea față de tot ce ne înconjoară. Să deschidem cutiuța din piept și să adunăm toată magia într-un grai armonios. De ce? Să vă spun un secret: Noi suntem oamenii din cuvinte. Noi le controlăm, adăugându-le bunătate, cinste, blândețe. Ori furie, minciună, ranchiună. Depinde ce dorim să demonstrăm. Pare greu de crezut, dar vorba este matricea interiorului. Prin ea, sufletul grăiește. Promite, dă speranțe, încurajează, mângâie. Este de ajuns o propoziție zisă greșit pentru a ne răni apropiații, pentru a distruge prietenii vechi sau abia înfiripate. Cuvintele se aseamănă cu secundele: de îndată ce pleacă, nu le mai întoarcem, nu le mai ștergem. Amprentele pe care le pun sunt veșnice. Așa cum un ceasornicar are grijă ca acele ceasului să se îndrepte, să fie curate, să arate orele potrivite, așa și noi să avem grijă de cuvinte. Să le sortăm, să le lustruim, să le cuibărim în brațe, apoi să le dăm drumul cu o căldură nemărginită în Univers. Fără să bănuim, ar alunga tristețea unui obraz istovit, ar aprinde un felinar stins, ar înălța o floare culcată. Fii chiar tu schimbarea pe care vrei să o vezi în cei din jur! Pentru a rămâne întotdeauna oamenii din cuvinte, nu doar cuvintele din oameni.


Actualitate

13

Spre înaltul poeziei Alice Valeria MICU

Cercul Literar de la Cluj, apărut în jurul Editurii Colorama şi care îşi desfăşoară activitatea în mediul virtual, a lansat în luna august 2017 Antologia de poezie, volumul 1, intitulată Cercul Poeților la Muzeul Mitropoliei Ortodoxe din Cluj. Selecția și notele aparţin lui Eugen Barz şi Emiliei Poenaru Moldovan, care a scris şi un Cuvânt înainte, fiind şi coordonatorul colecției „Cercul Literar de la Cluj”. Au fost invitaţi scriitorii Ioan Pavel Azap, Ion Cristofor, Ion Mureșan, Ovidiu Pecican și Adrian Popescu. „Literatura din eter, cum sunt tentată să numesc ceea ce se scrie pe grupurile, revistele și blogurile literare de pe internet pare a fi un uriaș balon cu aer cald, ridicat deasupra geografiei terestre de câțiva temerari, care, întocmai ca Lord Byron pot afirma: «Să ies din eul meu (din acest blestemat egoism) a fost totdeauna singurul, întregul și sincerul meu motiv de a scrie». Cercul Literar de la Cluj, acest montgolfier de secol 21 a urcat în nacela sa 50 de persoane cu ocupații din cele mai diverse: profesor, miner, doctor, inginer, pompier, medic veterinar, preot, elev, cercetător, student, economist, asistent medical și vârste cuprinse între 18 și 70 de ani. (...) Aș adăuga, gândindu-mă în continuare la balonul purtat de aerul cald al inspirației, că în urmărirea plăcerii de a crea nu lipsesc nici pericolele atât de prezente în eter (a se citi mediul virtual): rafalele reci ale autosuficienței, vântul agresiv al veleitarismului, nori compacți de genii neînțelese, stoluri de producții mediocre. (...) Uneori e bine să cobori din înălțimi și să-ți faci simțită prezența terestră. E ceea ce au hotărât 19 poeți din cei 50 de ocupanți ai nacelei Cercului Literar de la Cluj. Și-au împletit funii solide din poeziile lor și au stabilit că e vremea unui desant de zile mari direct între coperțile unei Antologii de poezie, Cercul Poeților”, scrie printre altele Emilia Poenaru Moldovan în Cuvântul înainte. Antologia conţine poeme scrise de Mihai Victor Afilom, Eugen Barz, Alexa Gavril Bâle, Viorel Birtu-Pîrăianu, Vasi Cojocariu, Mircea Covaci, Nuța Crăciun, Daniel Dumitru, Otto Havran, Maria Cătălina Matei, Adrian Mihăescu, Romulus Moldovan, Mirela Orban, Zorovavel Petrehuș, Răzvan Pușkin, Steluța Serea Crăciun, Felicia Stamatin, Dumitru Tâlvescu, Florina Ungureanu. Cu prilejul lansării, cei mai mulţi dintre componenţii Cercului literar prezenţi în antologie s-au cunoscut dincolo de mediul virtual, ceea ce l-a făcut pe Ion Mureşan să remarce cu bucurie împlinirea în viaţa

reală a unei prietenii ţesute pe marginea poeziei. „Eu am venit mai mult din curiozitate, nu credeam că e posibilă întâlnirea de astăzi, dincolo de faptul că dacă un an de zile nu auzi de Emilia Moldovan, sigur pune la cale o năzbâtie, una frumoasă, cum a făcut de această dată. Să faci un cenaclu din oameni care nu se cunosc şi nu s-au văzut niciodată, iar acum văd dacă există celălalt e mare lucru. La început îi cunoscusem pe trei poeţi faţă în faţă, din cei prezenţi în această antologie şi am zis că ceilalţi erau invenţii ale Emiliei, ca să fie mai mulţi în carte. Probabil şi poeţii din alte localităţi au crezut că ceilalţi poeţi nu există. Aflu că pe internet se fac o groază de conturi false, de persoane false, aşadar, de ce să nu inventezi un poet? Cred că Emilia a reificat oarecum, cuvintele atrag realul, iar cartea aste este, deocamdată, o realitate. Probabil şi dumneavoastră, autorii din carte, v-aţi văzut unii pe alţii, aţi pus degetul pe altul şi aţi spus: «Este! Tu de de unde eşti? Eu sunt din Craiova. Tu de unde eşti? Eu îs din Bistriţa. Extraordinar, te-am văzut în carte, dar nu eram sigur că exişti». Acum, în sfârşit, toţi există. O antologie e mai mult expresia unei stări de spirit. Spunea Ion Cristofor că spunea prietenul lui italian, această antologie clocoteşte, dar nu se încheagă, eu spun că această antologie se încheagă. Eu am văzut, cheagul acestei antologii este o mare iubire de poezie, de frumos. I-am citit pe poeţii prezenţi aici şi la toţi am văzut o propensiune, o dorinţă de a rosti frumos cuvinte şi de a fi frumos în lume, ori asta nu e un lucru puţin şi face ca acest grup să fie omogen. Omogenitatea e dată de credinţa în poezie şi credinţa în rolul ei bun şi nobil. (...) Când văd antologii am sentimente împărţite. Pe de o parte, erau antologiile de poezie universală scoase de Baconski, de Mircea Ivănescu, care ne plăceau şi ventilau toată poezia lumii, dar erau şi acele debuturi colective din anii comunismului, în care un autor, pentru că nu putea să apară singur, un nume adunat pe o carte, era obligat să apară la comun, cu mai mulţi autori. Şi din acele apariţii comune s-au detaşat scriitori şi poeţi importanţi. Eu cred că această carte este un eveniment, cel puţin pentru mine, pentru că eu n-am mai avut de-a face cu cenacluri virtuale, ci doar cu cenacluri reale, în care ne cunoşteam „faţă către faţă”, dar se pare că şi biografiile de pe internet comunică între ele şi imaginea fără om în ea comunică pe internet cu o imagine fără om în ea”. Adrian Popescu a punctat cu eleganţa binecunoscută, amintind câteva nume dragi ale Clujului şi ale


14

Actualitate

literaturii române: „În primul rând aş vrea să adresez nişte mulţumiri Mitropoliei, Arhiepiscopiei de Cluj pentru faptul că ne găzduieşte aici, Înaltpreasfinţitului Episcop şi Mitropolit, pentru că a ştiut să creeze un cadru cultural atât de primitor şi select. Desigur şi Înaltpreasfinţitul Bartolomeu era obişnuit să invite intelectuali, să propună un dialog între diferite personalităţi ale Clujului şi tot ce se face aici se constituie, după părerea mea într-un act cultural major. Este un pol cultural al Clujului aşa cum este şi filiala Uniunii Scriitorilor, desigur, cu un anumit specific, o anumită căldură în plus, cu o sacralitate („şi cu o anumită răcoare în plus, a completat Ion Mureşan”), sigur, una care ţine de sferele înalte ale celor cereşti. Merită toată recunoştinţa, înainte de a vorbi despre această antologie, un gest frumos, pe care trebuie să-l admirăm ca atare, pentru că descoperim aici o anumită solidaritate a poeţilor. Înainte, nişte figuri înceţoşate sunt acum în carne şi oase, anterior nişte posibilităţi, acum realităţi. Antologia probează un anumit nivel, nu se scrie naiv, nu se scrie stângaci, este o experienţă deja consumată şi asimilată, câţiva sunt autori cu cărţi individuale, comentate la vremea lor, câţiva membri ai Uniunii Scriitorilor, deci discutăm de o anumită maturitate, nu vorbim despre nişte începători. Sigur, nu au statut de vedete, sunt nume în formare, este o magmă, care cristalizează uneori, alteori nu. Foarte bine, nu trebuie grăbit procesul. Şi Domnul ştie şi omul ştie când e momentul potrivit, dar mai

mult ştie Domnul. Oricum, este o antologie promiţătoare, Ion Cristofor a zis că e vie, deci lucrurile acum se încheagă, lucrurile vor evolua, personalităţile vor cristaliza şi după părerea mea este de bun augur apariţia acestei cărţi. Urmează mai departe individualizarea, pentru că e un fenomen general al poeziei universale, nu doar româneşti, dar nu mai avem nişte personalităţi marcante, pregnante, uluitoare prin ceea ce aduc ele. Gândiţi-vă că azi se scrie bine, foarte elegant, îngrijit, însă fără scăpărarea genială a unui Nichita Stănescu nici, mergând cu o generaţie în urmă, ca Ion Barbu sau Lucian Blaga, nivelul nu este unul care să spargă plafonul norilor, nu e al munţilor solitari, ci este unul al colinelor, să spunem, care se completează, se înfrăţesc. Nu mai avem piscurile. Nu mai avem un Walt Withman sau Montale, ci o poezie accesibilă, de o anumită profunzime, dar în acelaşi timp, foarte asemănătoare. Probabil că experienţele esenţiale au fost consumate, totuşi. Poezia care să-ţi ia ochii, care să te cutremure, care să te facă să te simţi în alt univers e foarte rară azi. Spunea Ion Cristofor despre genialitate, eu îmi amintesc de cuvintele lui Fănuş Neagu la Neptun, acum mulţi ani, desigur, mai bine să nu ne amintim cât sunt de mulţi. Erau Uricariu, Agopian, Dinescu, Marian Papahagi, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el. Fănuş Neagu stătea în mijlocul celor care erau acolo, nu avea încă vârsta noastră şi glumind a spus aşa: «Măi, extraordinar, toţi sunteţi geniali, măi, numai eu am talent!»”

Polifonii paradoxale (urmare din p. 7)

etice, o nesiguranţă a trăirilor, o radiografie a lumii crepusculare: „fără culoare politică clepsidra devine duminica tomii/ îmbrăcată în foşnetul serii hrăneşte tăişul sişului/ moartea vrăjitoarei desface cutele umbrei/ sâmburii mărului ionatan miracolul naşterii”; „în vârful unui cais eternitatea face mătănii”; „naşterea a golit de sens burta mamei/ ademenind dansul sângelui/ un nou început”; „în haina soldatului venit din afganistan/ acolo piersicile sunt grenade/ rumenite de înverşunarea talibanilor” (Poemul nescris). Când nu cultivă paradoxul, Gheorghe Vidican este senzorial sau ineditul constă în versul paradoxal-senzorial. Mirosul pâinii, al fânului proaspăt cosit, al cafelei, al sarmalelor, gustul de măceşe coapte umplu hăul interior al fiinţei, dau un sens existenţei: „aud mirosul fânului curge prin ochii cosaşului”; „o răzvrătire a dorinţelor miroase a sarmale”, „păpădia albastră a decupat mirosul căpşunilor”, „femeia de serviciu/ şterge pe jos cu mirosul cafelei” (Păpădia albastră). Volumul aduce în prim-plan aceeaşi problematică a

solitudinii fiinţei în univers. Singurătatea e topită în ficţiune lirică, metamorfozată într-o expresie neobişnuită, într-un limbaj ce contrastează: „asmute noaptea la far luminează ochiul singurătăţii tale”; „mirosul din ceaşca de cafea/ destupă nasul propriei tale singurătăţi” (Reciful de corali); „Lătratul câinelui ţine piept singurătăţii/ stropului de rouă e ziua despărţirii de copilărie” (Curgerea ierbii). Poetul încearcă o recuperare a timpului, o regăsire a copilăriei printr-o paradoxală plutire dinspre aval înspre amonte: „un râu are curgerea inversă spre izvoare/ să-şi găsească copilăria” (Privirea). Poemul sinestezic deopotrivă casnic, miniatural, mitologic cultivă Gheorghe Vidican, care se ambiţionează a scrie un volum total. Impresia este de malaxor ideatic, de permanentă căutare, de disoluţie a eului. Este un amestec de biografism reflexiv şi deconstrucţie, de autopsie a realului, şi nu în ultimul rând a propriei fiinţe. Pivniţa din horn este în esenţă o sinteză a tuturor cărţilor apărute anterior, o căutare a unei voci singulare în spaţiul literar contemporan.


Muzică

15

Cronica de concert

Marillion – Live in Nürnberg Am ajuns la Nürnberg pe o ploaie sănătoasă, dar ce mai conta: a doua zi urma concertul Marillion. Cerul plumburiu cobora parcă pe noi, Întunecimea-Sa lansa bile pline cu apă, punându-ne parcă la încercare. De fapt, a plouat trei zile neîntrerupt, dar parcă au fost zece ani... ca-n Marquez. O climă nordică, ca o apocalipsă, un peisaj de Picasso în perioada absint. Cu ploaia după noi, luăm tramvaiul spre Löwensaal, sală situată într-o pădure din afara oraşului (bineînţeles, tramvaiul merge până acolo!). Dar aici, surpriză! Dăm de o sală circulară, fără scaune. O sală mică, unde nu încap mai mult de 200 de persoane. Nicăieri niciun afiş, nicio promovare. Fanii Marillion nu se uită în oraş la afişe. Majoritatea sunt membrii fanclubului şi ştiau de concert, care era, practic, în familie, doar cu iniţiaţi. Scena şi luminile au fost minimaliste, muzica adevărată neavând nevoie de prea mulţi „câini cu covrigi în coadă”. În schimb, proiecţia de pe fundalul scenei a fost de o excelentă profunzime, un adevărat spectacol de imagini şi mesaje. Începe concertul cu trupa la patru metri de noi, fără bodyguarzi, fără filmări cu telefonul (de ce să pierzi minute preţioase din concert când s-a inventat youtube şi DVD-ul). Pentru aproape trei ore rock-ul progresiv a plutit în sală cu uşurinţa unui fluture, nestânjenit, neobstrucţionat şi plin de forţă. O forţă ce plângea cu pasiune şi glorie, dăruind dragoste şi pace. Pasiunea cu care cântă cei de la Marillion umple vidul lăsat de omul invizibil, sătul de politică şi minciuni. Steve Hogarth ne sugerează că întotdeauna când ne credem stăpâni pe adevăr, suntem la un pas de a cădea în capcana minciunilor, natura nefericită a existenţei umane din ultimele secole. Piesele cântate de pe ultimul album, Fear, sunt pline de acuze la adresa societăţii moderne, plină de avariţie şi lăcomie. Călătoria mea muzicală cu Marillion a început cu mulţi ani în urmă cu extraordinarul vocalist Fish. După 1989, când Steve Hogarth a preluat microfonul, a început o nouă etapă în evoluţia trupei, cu nimic mai prejos decât cea precedentă, plină de experimente reuşite. Nu credeam că Hogarth poate fi atât de comunicativ, de proaspăt după aproape trei ore de cântat. Pe lângă inegalabila voce, ne-a încântat excelând la vibrafon, xilofon, chitară acustică şi pian electric. Împreună cu ceilalţi membri a demonstrat, dacă mai era cazul, că trupa refuză să fie ancorată într-un gen anume, că explorează permanent noi teritorii muzicale. Un concert Marillion este un eveniment de apreciere reciprocă, plin de eleganţă şi stil. Şi asta nu pentru că majoritatea celor din sală erau vertiginos către cea

Daniel MUREȘAN

de-a doua vârstă, ci pentru că la acest gen de muzică nu se poate altfel. Una peste alta, Marillion a parcurs un drum lung, refuzând orice compromis. Acest concert mi-a întărit convingerea că au un loc de frunte în galeria art-rock-ului! Ieşind din sală, surpriză! Se oprise ploaia. Am luat tramvaiul şi ploaia a început din nou. Dar ce mai conta? Magia Marillion te făcea să nu îţi pese de altceva! Setlist: • El Dorado: I. Long-Shadowed Sun • El Dorado: II. The Gold • El Dorado: III. Demolished Lives • El Dorado: IV. F E A R • El Dorado: V. The Grandchildren of Apes • Living in F E A R • The Leavers: I. Wake Up in Music • The Leavers: II. The Remainers • The Leavers: III. Vapour Trails in the Sky • The Leavers: IV. The Jumble of Days • The Leavers: V. One Tonight • White Paper • The New Kings: I. Fuck Everyone and Run • The New Kings: II. Russia’s Locked Doors • The New Kings: III. A Scary Sky • The New Kings: IV. Why Is Nothing Ever True? • Beyond You • Sounds That Can’t Be Made • Man of a Thousand Faces • King • This Strange Engine Componenţă Marillion: • Steve Hogarth – voce, pian electric, vibrafon, xilofon, chitară acustică, percuţie • Steve Rothery – chitară electrică, chitară acustică • Mark Kelly – keyboards, backing vocals • Pete Trewavas – chitară bass, backing vocals • Ian Mosley – baterie


Rememorări / Poesis

16

Meritul de a fi fost, și a fi rămas, primii Viorel TĂUTAN

„Nu judecați oamenii după cei cu care se adună. Și Iuda avea amici ireproșabili”, spune Ernest Hemingway referindu-se la prietenie. Am gândit să încep astfel Elogiul pe care cred că-l merită componenții primei promoții a Liceului Teoretic „Ion Agârbiceanu”, denumire actuală a fostei Școli Medii Mixte Nr.1 în perioada 1957-1961, din localitatea Jibou (comună reședință de Plasă, de Raion, devenită în 1968 oraș). Începutul lunii septembrie 1957 a însemnat pentru jibouani, dar și pentru locuitorii din celelalte comune și sate răspândite într-un areal mai larg, incluzând Văile Someșului, Almașului, Agrijului etc., debutul învățământului mediu (liceal), primit cu entuziasmul speranțelor împlinite nu doar de către părinți. Inițiatorii, Secția de Învățământ a Raionului Jibou și Comitetul Raional al PMR, l-au desemnat în calitate de director al noii instituții, atașată pentru o vreme Școlii Generale (secțiile română și maghiară), pe profesorul de geografie Petria Pitică, sosit aici înainte cu patru ani, după ce îi fusese refuzată abuziv accederea la o carieră universitară în cadrul Facultății de Geografie-Geologie a Universității clujene pentru „vina” de-a fi fost fiu de „chiabur”. (Surse colaterale insinuează ideea că declanșarea procedurilor /propunerii/ de înființare a Școlii Medii ar fi fost rodul unei „conspirații” puse la cale de inspectorul șef al Secției Raionale de Învățământ, prof. Ioan Gheorghe Rusu, și tocmai cel desemnat a fi primul director. Precedentul fusese creat cu un an înainte prin deschiderea unei instituții similare în Cehu Silvaniei). Patruzeci și doi (42) de adolescenți emoționați,

Parodie de Lucian Perța Ştefan Jurcă

Aşa nepământean

(din Caiete Silvane, septembrie 2017)

Spre seară, când apare în pragul uşii printre ceilalţi poeţi destoinici ce vin la OJT, se dă în lături lumea şi-i face loc să intre, respect profund i-arată şi ştie ea de ce.

purtând uniforme școlare de liceeni, erau aliniați astfel încât să formeze o latură distinctă în careul alcătuit de toți ceilalți elevi ai școlii jibouane. Unii se spionau cu oarecare circumspecție, timizi (se văzuseră doar în timpul celor două sesiuni ale examenului de admitere), alții - ceva mai zvăpăiați (dintre „băștinași”; fuseseră colegi de clasă, ori de promoție, în ciclul elementar primar și/ sau gimnazial). O porțiune din acest patrulater viu era alcătuită din părinți, rudenii și amici. Așteptau cu toții derularea scenariului debutului de an școlar, așa cum încerca deja să se impună „amenințând” să devină tradiție. Alocuțiunea noului director, prezentat la rându-i de către șeful Secției de Învățământ, apoi salutul adresat de reprezentantul organizației raionale a partidului muncitoresc, și de inspectorul venit de la Comitetul pentru Cultură al Regiunii Cluj erau marcate de șabloane retorice plictisitoare. Nu se poate ști câți dintre adulții prezenți le pricepeau. Este anunțat numele profesorului-diriginte al viitoarei prime promoții: Octavian Mocanu! Aplauze acoperite de urale ieșite din piepturile celor paisprezece absolvenți ai ciclului gimnazial de la școala jibouană, pentru cel mai iubit dintre dascăli. Unora dintre ei le fusese diriginte și în perioada respectivă. La orele educative, așa-numitele „dirigenții”, le vorbise nu o dată despre loialitate, prietenie, spirit de sacrificiu, întemeinduși discursul pe exemplele unor personalități celebre din lumea muzicii și a literaturii memorialistice, dar și pe documente ale istoriei omenirii. * Boema regăsită el locului o ţine şi e iubit de oameni, ba chiar şi de pereţi, nepământean îţi pare când vezi zâmbind cum vine şi dăruie o bere colegilor poeţi. Fac gură câte unii în pragul dimineţii c-ar vrea şi-o cafeluţă, aşa, de-ngurgitat, şi el le-o dăruieşte, că ştie că poeţii n-au spirit economic, nici bani de cumpărat. Sortită e boema şi-uitarea de poeme şi e-mpăcat cu lumea, cu cei morţi, cu cei vii, că ştie c-o să fie odată, la o vreme, pe pagina de gardă a marii poezii!


Rememorări / Cronici Flori, multe flori! Îmbrățișări, strângeri de mână, felicitări, urări! În următoarea zi trebuiau să se întâlnească în sala de clasă la primele ore de cursuri, să le fie repartizate locurile în bănci, să-și cunoască nemijlocit toți profesorii: Limba și literatura română și limba franceză – Rodica Orza, tânără absolventă a Filologiei de la Universitatea clujeană; Matematică și Fizică – Stela Homescu (Cionte); Chimie – Ioan Morar, absolvent al Universității bucureștene; Limba rusă – Kintzli Viorica; Botanica – Elena Lavric; Geografia – Petria Pitică; Istoria și Limba latină – Teodor Roman; Muzica – Octavian Mocanu; Educația fizică – Titus Virgil Budu. Cei prezenți atunci, în acea zi senină de toamnă (în sens propriu și sens figurat), nu aveau cum sau de unde să știe că în vara anului următor îl vor pierde pe iubitul lor diriginte, plecat în cealaltă parte a vieții în urma unui accident vascular cerebral coroborat cu infarct, sau că, dintre ei, se vor constitui în componenți ai primei promoții de absolvenți (1961) doar un număr de douăzeci și nouă, ceilalți treisprezece urmând imprevizibile căi ale destinului. Și că vor avea șase colegi noi, începând cu toamna anului școlar următor, transferați de la alte unități școlare echivalente din această parte a Regiunii Cluj. N-aveau cum să prevadă, împotriva firavelor sau, uneori, evidentelor manifestări publice, că dintre ei se vor afirma în plan local, regional și național personalități științifice și culturale, viitorii specialiști în domenii importante ale economiei naționale, manageri de întreprinderi și instituții, ori șefi de servicii, cadre didactice în învățământul superior și preuniversitar, economiști, ingineri, cadre medicale. Dar este posibil că au visat să devină specialiști cât se poate de performanți, devotați cu osebire propriului viitor, apoi intereselor familiei și implicit ale societății. Au reușit, oare, să ajungă la sfârșitul studiilor medii un colectiv sudat de

17

nobilul sentiment al prieteniei? Așa credeau atunci, la început de drum. Însă, privind în urmă, constată că n-au reușit pe deplin împlinirea acestui deziderat. Câțiva au pierdut lupta cu sentimentalismul romantic, alții - cu viața. Patru n-au dorit sau n-au reușit, cine știe, să se revadă în perioada celor 56 de ani de la absolvirea studiilor liceale. „Prietenia nu poate fi dusă mai departe, dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli”, scrie moralistul francez Jean de La Bruyère. * Sunt șaizeci de ani de când în Jibou, pe platoul grădinii romane din incinta castelului Wesselényi, dominată de cei doi tei seculari, era sărbătorită înființarea instituției școlare de învățământ mediu (liceal) purtând astăzi numele importantului scriitor român ardelean. Cursurile se țineau la etajul clădirii, modificat în acest scop încă din 1948 pentru adăpostirea Școlii Generale, clasele V-VII, în timp ce în încăperile de la parter fuseseră amenajate dormitoare pentru elevii interniști. Dintre elevii prezenți atunci, acolo, în calitate de componenți ai primei clase, care au făcut parte, după patru ani, din colectivul primei promoții, mai dețin antum Meritul de a fi fost și a fi rămas Primii:* prof. Doina Bodea (căs. Oros) [Jibou], înv. Șarlota Chiș (căs. Bica) [Voivodenii Mari – Bv], asist. med. Ludovica Gherman (căs. Bărdașu) [Zalău], ing. min. Radu-Daniel Goron [Zalău], farm. Victoria Jecan (căs. Furdui) [Cluj-Napoca], ing. hort. Ștefan Lupșa [Baia Mare], prof. univ. dr. Gheorghe Mândru [Cluj-Napoca], asist. med. Molnár Éva (căs. Păușan) [Zalău], ec. spl. Ana Mureșan (căs. Bacociu) [SomeșGuruslău], ec. ss. Constantin Pop [Turda], prof. Teodor Pop [Zalău], ec. sm. Ioan Sabo [Jibou] și, cu voia dumneavoastră, semnatarul acestui Elogiu. * Am încadrat între paranteze drepte localitatea domiciliului actual.

O paradoxală conştienţă a inefabilului Am citit şi citat la multă lume din poemele apărute în volumul Lacrimi, semnat de Viorel Birtu-Pîrăianu. Mi s-a spus, invariabil, că sunt poezii triste. Am recitit de mai multe ori volumul, dar am rămas cu aceeaşi impresie: în versuri persistă o dezamăgire mai mare decât tristeţea (e părerea mea). „Viaţa poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nici o importanţă, esenţială este intensitatea”, spunea undeva Cezar Petrescu. În această intensitate l-am regăsit pe Viorel Birtu-Pîrăianu, indiferent că ea este exprimată ca în poemul E linişte şi pustiu sau în versuri ca: „adunătură de viermi/ ce tristă omenire/ speranţa a pierit în faţa mea/ ce să mai cer la ea/ priveşte prietene...”. Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce vrea să se audă, autorul nu pregetă să spună, ca în poemul Am plecat pe urmele umbrei că: „lumina s-a stins/ doar ochii ard viu/ trăiesc într-o lume/ fără chip/ fără timp/ totul este tăcere/ frunzele ţipă/ am plecat pe urmele umbrei/ cântând ceva/ ce nu am lămurit/ şi plec cântând/ cântând în gând” sau ca în Am murit într-o zi nepotrivită: „nu mai murim noi/ am murit demult/ am murit într-o zi/ nepotrivită/ sufletele noastre/ erau oricum uzate/ nu... iar gândurile/ ne erau uscate și/ reci”. Fără zorzoane inutile, versurile mi-au indus starea de dezamăgire necesară pentru a privi lumea secolului XXI cu detaşare şi chiar

cu mirare, neputându-i găsi corespondenţe în operele marilor învăţaţi; putând doar parcurge, pagină cu pagină, volumul Lacrimi, ca şi cum cu el aş fi deschis şi închis o uşă. Poate este vorba de intensitatea pe care am pomenit-o mai devreme, poate se datorează deselor recitiri; nu pot opina cu certitudine decât că ne aflăm în faţa unui autor care ne poate spune pe şleau: Îmi duc amara mea povară (citez întregul poem): „am aripi legate/ nici păsări nu zboară/ trăiesc un vis/ un vis urât/ îmi duc amara mea povară/ mă întorc/ încerc să mă ridic/ dar asta mă coboară/ şi cad mereu/ în marele abis”. Remarc şi aici o paradoxală conştienţă a inefabilului (vezi mitul lui Icar). O consecinţă dramatică a scrierilor acestui poet (la a cărui apariţie nu se aştepta nimeni) ar fi trezirea sentimentelor de tristeţe şi dezamăgire, dar nu o tristeţe de tip bacovian, ci una aplicată pe stringenţele moderne. Despre dezamăgire mă mărginesc să spun ca Emil Cioran: „Celui ce s-a revoltat peste măsură îi este dat să nu mai aibă putere decât pentru dezamăgire”. Există şi mici lacuri calme ca în poemul „Te caut” (care abordează tematica dragostei), dar acestea sunt atât de puţine că aproape nu-s vizibile. Rămânem fiecare, după parcurgerea cărţii, cu raţiile personale, mai mici sau mai mari, de singurătate; o singurătate generatoare de conflictuale introspecţii. Ioan Adrian MIRONOV


18

Cuvinte

Unități de măsură Gheorghe MOGA

Sistemul metric actual, creat în Franța în 1799, se va aplica la noi începând cu 1 ianuarie 1866, odată cu intrarea în vigoare cu titlu de obligativitate a Legii pentru adoptarea sistemului metric de greutăți și măsuri în Principatele Unite Române. Înainte și după această dată s-a folosit în provinciile românești un număr mare de termeni denumind unități de măsură, a căror valoare exactă poate fi aflată din lucrările de metrologie. Această situație se regăsea și în alte spații: „În Franța, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, existau mai mult de două sute cincizeci de mii de unități de măsură, răspândite în provincii, districte și orașe” (Marc Fumaroli, Le livre des métaphores Paris, Robert Laffont, 2012, p. 165). Adoptarea noului sistem, care aducea o dorită simplificare și uniformizare, avea să favorizeze schimburile comerciale și să reducă specula (la care face trimitere, bunăoară, și expresia românească a prinde cu ocaua mică). Suportul lexical presupus este unul bogat și „pestriț”, regionalismele, termenii populari, împrumuturile (din limbile popoarelor cu care am venit în contact) circulând alături de neologismele impuse de noul sistem. Primul strat al acestui mozaic lexical îl constituie, pentru limbile romanice, cuvintele de origine latină, mai precis termenii care denumesc părți ale corpului uman, care au dezvoltat sensuri specifice printr-un proces metaforic: „Singurul mijloc al oamenilor de a înțelege lumea și de a-și extinde experiența era de a asimila obiecte noi ale acesteia cu cele date de propria experiență a corpului și a sufletului” (Tudor Vianu, Studii de stilistică, București, 1968, p. 303). Marc Fumaroli susține aceeași idee: „Dacă punem față în față natura și cultura, ca și cum omul ar avea drept vocație să creeze o lume din nimic, în afara naturii și contra naturii, uităm că omul este el însuși o natură, și că instrumentele de măsură de care s-a servit mai întâi pentru a-și construi mediul său înconjurător și a schimba bunuri au fost împrumutate din ceea ce el avea la îndemână, părțile propriului corp”. Aflăm din dicționarul latin-român al lui Gheorghe Guțu că, încă în latină, substantivul cubitus (care a dat în românește cot) avea sensul de „unitate de măsură”: gladii longi quaterna cubita „săbii lungi de câte patru coți”, iar pes, pedis „picior” numea și o „unitate de măsură egală cu 0,296 m”: murus in altitudinem XVI pedum, „zid de șaisprezece picioare înălțime”. Aplecarea noastră asupra cuvintelor care denumesc părți ale corpului uman devenite unități de măsură țintește evidențierea valorilor expresive ale acestora și a frazeologismelor în care acestea intră; ne vin în ajutor creațiile literare ale marilor noștri scriitori. Așadar… Substantivul braț a dezvoltat și sensul de „cantitate (de lemne, fân etc.) care se poate cuprinde și duce în brațe”: Smulsei din zmeuriș și-i adusei, pentru noapte, un braț zdravăn de iarbă fragedă și înflorită (Calistrat Hogaș). Cotul denumea o „veche unitate de măsură pen-

tru lungimi egală cu 0,664 m (în Muntenia) sau cu 0,637 m (în Moldova) care reprezenta distanța de la cot până la încheietura palmei”. În literatură, precizia trece pe plan secund: Colo-n colț acum răsare/ Un copil al nu știu cui,/ Largi de-un cot sunt pașii lui… (George Coșbuc). Și vergeaua de lemn sau de metal folosită pentru măsurarea lungimii avea același nume: L-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani (Ion Creangă). Deși, cu sensurile acestea cuvântul nu mai este folosit, el a rămas fixat în expresia a scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot, „a-și pierde respirația, a gâfâi”: Am să te strâng în brațe, până ți-o ieși sufletul. Și eu pe tine, până ți-o ieși limba de-un cot (Vasile Alecsandri). O veche unitate de măsură pentru lungimi/lățimi este degetul; ca și firul de păr, substantivul deget aduce sugestia minimalului: a fi la două degete de… devine sinonim cu a atârna de un fir de păr, ambele sugerând iminența unei întâmplări dramatice. „Cantitatea de alcool care se poate înghiți dintr-odată” poate fi echivalată cu un gât: Ipate da babei vreo câteva gâturi de rachiu (Ion Creangă), iar „cantitatea de alimente sau de băutură câtă încape-n gură” este numită, firește, gură: Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic (Ion Creangă). Substantivul mână înseamnă „cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă”, dar are și sensul figurat de „grup mic, număr restrâns de oameni: Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbândirii și un curaj nou în inima acelei mâini de voinici români (Nicolae Bălcescu). Nu vom da definiția precisă a palmei ca unitate de măsură, ci vom aminti doar că aceasta a ajuns să desemneze „o distanță sau suprafață foarte mică”: De la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc (Ion Creangă). Substantivul pumn denumește „o cantitate mică de ceva, cât poate ține mâna făcută căuș”: Trei pruni frățâni ce stau să moară/ Își tremur creasta lor bolnavă,/ Un vânt le-a spânzurat de vârfuri/ Un pumn de fire de otavă (Octavian Goga). Și substantivele care denumesc piese vestimentare ale portului popular femeiesc (poală, sân, șorț) au primit sensul de unitate de măsură: Fata coborî repede în pivniță și ieși cu sânul plin de mere (Sadoveanu). Cuvintele românești care denumesc părți ale corpului omenesc continuă să-și apropie domeniul metrologiei. Față de expresia a câștiga la fotografie, prezentă în comentariile sportive despre probele atletice sau cicliste ale căror învingători sunt desemnați, adeseori, după analizarea imaginilor fotografice ale finișului, expresia sinonimă a câștiga (a întrece, a învinge) la mustață, pe lângă faptul că dă sugestia infinitezimalului, creează și imagine. Menționăm că dicționarele nu înregistrează încă aceste frazeologisme.


Istorie

19

Rusia stalinistă reflectată în presa interbelică din Transilvania

Alexandru Bogdan KÜRTI

Rusia stalinistă s-a numărat printre promotorii politicii agresive şi de expansiune, fiind alături de Germania nazistă, răspunzătoare pentru cele mai mari drame din istoria secolului al XX-lea. Presa românească din Transilvania a manifestat un interes constant față de dictatura personală a lui Iosif Vissarionovici Stalin. Dictatorul suprem al Uniunii Sovietice a recurs la violenţă şi represiune pe scară largă împotriva forţelor politice de opoziţie, a țărănimii, a clerului şi intelectualilor. Sub pretextul comunist al „luptei de clasă”, eliminarea oricărei forme de opoziţie a fost una dintre principalele preocupări ale regimului comunist, milioane de oameni căzând victime represiunii staliniste. Scopul lucrării de față îl constituie conturarea imaginii Rusiei staliniste în presa din Transilvania din perioada interbelică, felul în care ziariștii au perceput realitatea sovietică și acțiunile Kremlinului. În perioada interbelică, ritmul dezvoltării presei din Transilvania a devenit unul accelerat, peisajul publicistic diversificându-se foarte mult. Am apelat la următoarele reviste: „Biserica și Școala” (Arad), „Cele Trei Crișuri” (Oradea), „Cultura Creștină” (Blaj), „Revista Teologică” (Sibiu), „Societatea de Mâine” (Cluj, până în anul 1934), „Ţara Bârsei” (Brașov), „Ţara Noastră” (Cluj, până în anul 1931), „Vieaţa Creştină” (Cluj), „Viața Ilustrată” (Cluj, între 1936-1939), „Vestitorul” (Oradea); la următoarele ziare: „Chemarea Tinerimei Române” (Cluj), „Renașterea” (Cluj), „Unirea: foaie bisericească politică” (Blaj) și „Unirea Poporului” (Blaj). Revistele și ziarele transilvănene şi-au informat cititorii asupra contextului intern al impunerii puterii lui Stalin, politicii externe a Rusiei Sovietice, mijloacelor violente utilizate de Stalin, precum utilizarea sistematică a înfometării sau lichidarea tuturor oponenților reali sau imaginari, creşterii stării de nemulţumire determinată de colectivizare și represiune generală, situației românilor transnistreni și persecuțiilor religioase. Ascensiunea lui Stalin și politica externă Moartea lui Lenin a declanșat o luptă pentru putere în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în care Stalin, profitând de poziția de secretar general, cea mai puternică poziție din cadrul partidului, și în urma unor coaliții și tertipuri, a ieșit învingător. O analiză a forțelor politice din Rusia a fost publicată de G.M. Ivanov în „Ţara Noastră”. După moartea lui Lenin, „la suprafaţă rămaseră trei factori, cu

înţelegere deosebită şi vrăjmaşă, toţi cu pretenţia viguroasă de a fi, fiecare în parte, continuatorii leninismului. Pe de o parte, comitetul central al partidului comunist rus; pe de altă parte: triumviratul Zinoviev, Kamenev şi Stalin; şi forţa a treia, cea mai serioasă, cea mai impetuoasă: personalitatea lui Troţki e ridicată şi susţinută de armata roşie”. În privința principalului organ al Partidului, Comitetul Central a relatat următoarele: „Compus din mediocrităţi renumite, tare numai atunci când vota rezoluţiile concepute şi oferite de Lenin, stăpânind legiunile organizate ale partidului, astăzi fără nicio autoritate, căci nu reprezintă nici o ideologie, nu dă nici o soluţie pe care să nu o desfiinţeze a doua zi, apelând mereu la o disciplină fictivă, bazându-se pe tradiţii care s-au vânturat, lucrând în numele unui testament politic şi economic pe care Lenin nu l-a lăsat”. Referitor la troika alcătuită din Zinoviev, Kamenev şi Stalin, „unul mai mărginit decât altul”, a fost de părere că se baza pe Internaţionala a III-a, „pe partidele comuniste din toate ţările – toate filiale supuse ei şi organizate de ea”. În ceea ce-l privește pe Troţki, cel mai înzestrat dintre urmaşii lui Lenin, Ivanov a susținut că: „e urât de Comitetul Central, pentru că i-a transmis fiorul unei posibile lichidări; într-adevăr, fără să mărturisească clar, Troţki a dat să se înţeleagă, că într-un moment dat – într-un moment inevitabil – el poate lichida Comitetul Central şi întregul Partid Comunist. Înconjurat de militari vechi, care urăsc revoluţia pentru degradarea ce le-a adus, înconjurat de creaturile lui, cărora le-a dat înălţimi, lăsând pe toată lumea să înţeleagă că va opri nebunia revoluţiei sociale, că va realiza libertăţi de-


20

Istorie

mocratice, el e astăzi pericolul cel mai mare pentru Comitetul Central şi triumviratul idioţilor”1. Cel mai important conflict din partid era între Stalin și Troţki. În timp ce Stalin susţinea teza construirii socialismului într-o singură ţară, Troţki preconiza ideea revoluţiei mondiale. Pentru a dejuca planurile rivalului său, Stalin s-a aliat cu Zinoviev și Kamenev. Triumful personal al strategului politic Stalin din lupta pentru succesiunea lui Lenin a fost prezentat de revista editată de Mitropolia Română Unită cu Roma, „Cultura Creştină”: „Bolşevicii moscoviţi au acum un nou şef zdravăn, care ţine vârtos frânele puterii, iar Rusia un nou dictator atotputernic, care a luat locul «părintelui comunismului», ferindu-se totuşi pentru moment să-şi sublinieze prea mult în mod public adevăratul rol. Trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că Stalin a procedat cu o iscusinţă desăvârşită şi a arătat o adevărată măestrie în arta manevrelor interne”. După redactorii din Blaj, alianța lui Stalin cu Kamenev şi Zinoviev și jocurile de culise au avut un rol hotărâtor în obținerea puterii: „Troţki a fost mai întâi concurentul cel mai de temut, şi nimeni nu-i putea ţine piept în partidul bolşevic. Spre a-l da gata pe Troţki, Stalin s-a unit cu Kamenev şi Zinoviev; sforţările combinate ale acestor trei pontifi izbutiră să ridice contra lui Troţki toată vechea gardă bolşevică, şi, sub presiunea acestei forţe, şeful armatei roşii, în care opoziţia îşi pusese atâtea speranţe, s-a rostogolit”. Ascensiunea lui Stalin s-a produs în condiţiile unei lupte acerbe cu Troţki, ulterior în condițiile subminării foștilor aliați: „Odată ce și-a învins concurentul, graţie triumviratului din care făcea parte, Stalin a dobândit toate înlesnirile ca să ia singur moştenirea şi să înlăture pe ceilalţi doi membri ai aceluiaşi triumvirat care asigurase victoria asupra lui Troţki”. Următorul pas în consolidarea poziției sale a fost recunoașterea ca unic moștenitor și tovarăş fidel al lui Lenin: „Situaţia noului dictator se întăreşte zilnic. Peste tot e proclamat ca singurul discipol veritabil al lui Lenin. Unii merg mai departe, afirmând că-l bate pe maestru în iscusinţă”2. Din 1929, după eliminarea tuturor oponenților de la conducerea guvernului și partidului, Stalin, „ţarul neîncoronat”, a devenit conducătorul de necontestat al Uniunii Sovietice și s-a concentrat pe impunerea cu cruzime a unei ordini socialiste în propria țară. Din anii ’30, Rusia sovietică a început să recâştige treptat importanţa internaţională, fiind recunoscută şi acceptată de multe state occidentale. Caius Bardoşi, diplomat de carieră, a realizat în revista editată de Astra, „Ţara Bârsei”, o analiză a politicii externe a Uniunii Sovietice, arătând că, în ciuda încheierii unor relații diplomatice cu Germania, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Turcia, statele baltice, Polonia, Persia, Afganistan şi Japonia, decidenții de la Kremlin „au păstrat încă o speranţă într-o bolşevizare a universului şi într-o dominaţie mondială a Moscovei, totuşi au adoptat o tactică de

apropiere faţă de «burghezimea capitalistă», impusă de o curioasă transformare a socialismului rus într-un sistem de naţionalism economic”. În ceea ce privește raporturile diplomatice cu România, Bardoși a arătat că nu erau dintre cele mai cordiale, problema Basarabiei reprezentând elementul de discordie: „România rămâne punctul de atac al diplomaţiei sovietice, din cauza Basarabiei. Kremlinul acuză guvernul român că a ocupat forţat Basarabia şi că nu a evacuat-o, după cum ar fi fost obligat prin convenţiunea de la 8 Martie 1918, încheiată între Generalul Averescu, ca prim ministru şi ministru de externe al României, şi între Rakovski, ca prim-delegat sovietic. Se afirmă că prin 1921, Karakhan, pe-atunci ministru sovietic la Varşovia, ar fi propus indirect ca Sovietele să recunoască drepturile României faţă de Basarabia, în schimbul renunţării la tezaurul românesc din Moscova. Această propunere, forţată de Troțki, cu toată opoziţia cercurilor sovietice din Ucraina, a fost, însă, în curând abandonată. Tentativa de restabilire a relaţiilor româno-sovietice a eşuat la conferinţa din Viena de la 1923, când Krestinski, delegatul sovietic, a renunţat la drepturile istorice ale Ţarilor asupra Basarabiei, însă a considerat ocupaţiunea românească ca impusă forţat şi împotriva voinţei populaţiei, cerând ca acest fapt să fie lămurit printr-un plebiscit. Acest punct de vedere a devenit permanent în politica Kremlinului şi discursurile recente ale lui Litvinov subliniază cu emfază pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, care este considerată ca «Alsacia Lorena de la Nistru»”3. Până în 1934, România a fost singura ţară, vecină cu Uniunea Sovietică, care nu întreţinea relaţii diplomatice cu Moscova. Urmare a activității ministrului de externe, Nicolae Titulescu, în 1934 s-au reluat relaţiile româno-ruse prin deschiderea de legaţii la Bucureşti şi la Moscova, fără ca Sovietele să renunțe la pretenţiile asupra Basarabiei. Alianța paradoxală din punct de vedere ideologic dintre Germania nazistă și Rusia comunistă a fost comentată de redactorii de la „Cultura Creștină”: „Germania e la antipodul comunismului. Duşmană de moarte a Rusiei sovietice. Prin aceasta, apărătoarea civilizaţiei europene. Implicit, a creştinismului. Aşa se ştie şi se crede îndeobşte. Germania însăşi vesteşte acest lucru cu toată puterea şi cu toată metoda perfectă a unui minister constituit special


Istorie pentru propagandă. Atât în metode cât şi în urmări, tirania lui Stalin nu diferă prea mult de dictatura lui Hitler. Prin firea lor doar extremele se întâlnesc. Chiar şi în ce priveşte atitudinea față de religie. Dacă tovarăşii roşii sunt adevăraţi argaţi ai Satanei, apoi nici Reichul hitlerist nu seamănă deloc a mânăstire creştină. Ci, se ştie, face tot ce poate, pentru a se transforma în templu păgân, trecând brutal peste bisericile lui Hristos, care îşi apără cu disperare fiinţa greu ameninţată. Urmând cunoscutul dicton: cine se aseamănă se adună, îşi permite chiar luxul de a ţine, în ascuns, legături de adevărată prietenie cu Sovietele combătute, pe faţă, cu atâta înverşunare. Există, adică, un tratat secret germano-sovietic de mare importanţă, în vigoare şi astăzi”4. Pactul de prietenie germano-rus, încheiat la Berlin, în 24 Aprilie 1926, a urmat linia începută prin Tratatul de la Rapallo (16 Aprilie 1922) în care Republica de la Weimar recunoștea pe cea a Sovietelor și iniția legături comerciale, marcând sfârșitul izolării Uniunii Sovietice și a Germaniei pe plan economic și politico-diplomatic. În continuarea articolului au fost prezentate punctele Tratatului de neutralitate germano-sovietic, reînnoit în 24 Ianuarie 1931 și 5 Mai 1933. Raporturile germano-ruse aveau să evolueze spre semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov și la 28 septembrie 1939 a Tratatului germano-sovietic de prietenie și frontieră. Cele două părți se angajau să se abțină de la orice atac îndreptat împotriva celeilalte, iar prin protocolul adițional secret, la odiosul pact de neagresiune cunoscut după numele semnatarilor, miniştrii de externe german şi sovietic, și-au împărţit sferele de influenţă în Europa. Ceea ce a urmat e bine cunoscut: declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Intențiile expansioniste ale Rusiei staliniste în cazul izbucnirii unui război continental au fost prezentate de revista „Vieața Creștină”, care a susținut că „într-o încăierare a Europei, Rusia ar bolşeviza toate ţările”, considerând că lipsa de reacție a lui Stalin, în cazul agresiunilor naziste, nu este de bun augur: „A stârnit multă nedumerire tăcerea Rusiei în ultimele frământări europene, mai ales de la ocuparea Cehoslovaciei încoace. Tăcerea asta îşi are un tâlc. Se pare că sovietele ar fi văzut cu ochi buni o încăierare mondială. Era aceasta ultima nădejde pe care o nutreşte mereu din 1919, de a bolşeviza întreaga lume. Stând de o parte în timp ce lumea s-ar fi sfâșiat într-un război, Rusia s-ar fi aruncat asupra prăzii, când statele, sfârşite şi slăbite de lupte n-ar mai fi putut face nimic. Se pare că acesta a fost unul din puternicele motive care i-a mai domolit pe conducătorii Europei în ultimele zile. Teama!”5 Evenimentele ulterioare aveau să le dea dreptate jurnaliștilor clujeni. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a preluat controlul Europei de Est, permițându-i lui Stalin să instaure-

21

ze regimuri de tip sovietic, subordonate Moscovei, ce s-au menţinut pentru o perioadă de peste patru decenii. Marea Foamete și Marea Teroare În 1932-1933 o foamete cumplită a pustiit numeroase sate din Uniunea Sovietică. În contextul colectivizării totale a gospodăriilor agricole a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru furtul de cereale, s-au aplicat torturi, s-au deportat localităţi întregi. Ucraina a fost zona cel mai puternic afectată de măsurile staliniste. Peste șase milioane de ucraineni au murit de foame, din cauza unei politici intenţionate a statului și anume pedepsirea celor care s-au opus colectivizării prin înfometare. Debutul problemelor alimentare e prezentat în „Unirea Poporului”. Ziariștii din Blaj au susținut că în Rusia „e mai rău ca în oricare altă ţară. În anumite ţinuturi din Rusia a început să bântuie foametea. Aceasta din cauză că în aceste ţinuturi recolta în bucate nu fusese bună şi cu toate acestea bolşevicii au luat o parte din bucate pentru ei. Acum au început din nou să adune bucate pentru armată, fiindcă au de gând bolşevicii să înceapă război cu japonezii. Locuitorii de frică să nu rămână muritori de foame, au început să-şi ascundă agoniseala de bucate în gropi făcute în pământ. Bolşevicii însă prin bătăi şi alte chinuiri au făcut pe locuitori să spună unde au îngropat bucatele. În felul acesta au fost găsite până acum 240 de gropi cu bucate pe care bolşevicii le-au luat pe seama lor. Bieţii locuitori şi îndeosebi ţăranii s-au luat de o grijă şi se gândesc cum ar putea scăpa de sub stăpânirea grea a bolşevicilor”6. „Unirea Poporului” a notat că foametea domnește în Ucraina: „Chiar şi în cele mai bogate ţinuturi ale Ucrainei şi Volgei de Jos, nu se poate cumpăra o pâine întreagă, ci numai bucăţi. Preţul pâinii este foarte ridicat şi populaţia flămânzită plăteşte bucata de pâine cu o rublă. Din pricina foametei, pe întreg teritoriul Ucrainei au început să bântuie boalele ca tifosul şi alte boale de stomac. În câteva districte, sate întregi sunt cuprinse de boale şi populaţia începe să fie rărită din cauza morţii provocată de boli”7. articolul integral pe www.caietesilvane.ro


Poesis

22

Marin Moscu Razele iubirii O lumânare crudă, înfiptă într-o floare, Visează peste creștet lumini îmbietoare… O albină aleargă din fulger să-i aducă Arderea măreață din ulei de nucă… Lacrima de ceară coboară spre pământ, Pe-obrazul bătrâneții e tinerețea-n vânt… Flacăra trecută visează, vrea să ardă, Lumânarea-i plină cu lacrimi de zăpadă… Bradul se închină la steaua dintre sfinţi, Razele iubirii-i cu dragostea în dinţi! Viața-i o zi lumină cu o mie de nopți

Meteorii deschid ape, Crucea lor nu e aproape, Crucea ta nu-i pe pământ, Zboară-n pulbere de vânt! Cernutul de stele Unii șlefuiesc stele în singurătatea lor, Cerul le întinde aripi pentru lungul zbor, Viața cu săruturi îi primește-n larg Unde orizontul e-n ochii celui drag. Fără griji sunt, Doamne, doar o clipă, Cât iubirea lor, e sub a Ta aripă, Doresc tristețea să fie-ngenuncheată, Să fie arsă pe-o nedefinită roată. Să explodeze în marea lor iubire, Săruturi, strânsu-n brațe, multa fericire, Iar la despărțire, în dureros mister, Să cearnă împreună stelele din cer! Iubirile în zboruri ne așteaptă

Viața-i o zi lumină cu o mie de nopți, Niciodată decent să trăiești nu mai poți, Alții îți fură clipa din propria clepsidră Cu o forță avidă, cu gândirea perfidă.

Vrei să treci din tină către cer, Din ierburi către vise minunate, Lumea este plină de mister, Pășește printre doruri modelate.

Nu poți să te opui relelor care ard, Care duc viața cu oiștea în gard, Trec prin tine vise cu vârfuri tocite, Fructul bucuriei e otrăvit, pe tacite.

Trec meteoric suflete-n paradă, Gândul bun e-n inimă supus, Iubirile în zboruri ne așteaptă, Să plutim spre ele, cât mai sus!

Iubirea, speranța se ascund unde nu-i Sprijin de umbră pentru un simplu cui, Ne prefacem că suntem fericiți laolaltă Unde resemnarea se-ntinde ca o pată. Suntem uzați mereu de propria visare, Ne bucurăm de clipa luminii de la soare Şi ne plimbăm aiurea în carul fără roți Să prindem zi lumină din miile de nopți! Când în viață nu mai poți Când în viață nu mai poți Prinzi un pai, încerci să-noți, Bate vântul, pescărușii Pun sub aripi cheia ușii.

Dragostea nu-i câine s-o obligi Dacă inima s-arată fără glas Și-i fără dăruire și plăcere, Visul încercării este în impas Și duce-n searbăda tăcere. Dragostea-i nu-i câine s-o obligi În florilegiul unei noi iubiri, Oricâte-abile vorbe-ai îndrăzni, Intră în gâtlejul topitelor zvâcniri. Acolo stă la pândă semnul toamnei, Revigorarea-i amară şi târzie, Orizontul iubirii flacăra şi-ascunde Sub aripa sfântă, cu mir de poezie!


Poesis

Ștefan Jurcă Așa nepământean Când pelerina albă apare printre fagi îndepărtată-i ziua şi-n lume e pustiu doar merele de toamnă lumină în desagi şi scurtă-i nechezarea în trap de bidiviu Între aici şi-acolo fuioarele de gânduri pe care tu umil şi obstinat le torci aşa nepământean alergi doar printre rânduri la margine de ziuă când ostenit te-ntorci Ce fel de guri să fie în pragul dimineţii de-ngurgită şi roua ce-o porţi la subţiori ci de o vreme încă hlamida tinereţii doar din plecări croită-i – cunună de fiori Sortite-ţi sunt de toate şi miere şi venin dar împăcat cu lumea niciunuia dator sub mantia de nouri să vezi cerul senin când de lumină lină te mai apucă dor Acteon Sosit-a calul dalb înzăuat ducea zeiţa-n spinare cu gleznele-i mici cu ochiul spălat din codri virgini venea pe cărare Ci Acteon în trupul de cerb prin grea vineţie s-a dus doar haita gonacilor latră în verb aşteptându-şi stăpânul doar presupus Hamacul de raze În hamacul de raze Se leagănă steaua Păianjen de lumină Speranţa şi roua Din casa îngerului Stârnite aripi albastre În grădinile dintre astre Ceva ca un cântec: Trecut-am călare Pe străzi feudale Cu ziduri din spumă de mare La trei către ziuă Zorii prindeau să răsară

23

Galopam domnişoară Grădinile ca o floare Apăreau zorii, iubeam poezia Din urmă-n galop şi mai mare Sosea hohotind nebunia Erau eleganți Doi morți se plimbau Pe Republicii Erau eleganți, El avea Pălărie și mănuși negre Și mergea alături de ea Drepți imperturbabili mergeau Pe Republicii Erau din altă epocă Nouă ne era cald în luna martie Pe Republicii Pentru că noi eram Doi morți vii Poetul Ne-am cunoscut În atelierul pictorului „Slobod-îi să cânt În România” întreba Retoric prin noapte Pe aleile parcului „Unde ai fost în Noaptea sfântului Bartolomeu” Îl imitam chițcăind „Unde-i casa armatei” A răbufnit sentențios Acolo ziceam arătând Spre umbra clădirii Unde avea găzduire Plutea ca o lebădă Avea gâtul lung  Și memoria de elefant L-am întrebat de sfântul  Care mai apoi Avea să-și arate Minunea însângerată Din decembrie Îl știam schimbător Îi trimiteam răvașe În lumea virtuală Odată zicea nu Altădată spunea ba Slobod-îi să cânt  În România, ha?


24

Proză

Grand Hotel Rosa Anca GOJA

A traversat grăbit pasajul pustiu, cu magazine şi dughene încă închise, şi a ieşit la suprafaţă exact în faţa clădirii imense, respirând aerul de respectabilitate pe care îl au doar cei trecuţi de o anumită vârstă. S-a oprit o clipă să o admire, apoi şi-a continuat drumul. Oraşul începea să se trezească. Peste zgomotul maşinilor şi al troleibuzelor, care aici parcă era altfel, se suprapunea sunetul străin al trolerului pe care Arghil Macaveu îl târa după el. A urcat treptele de marmură roase de atâţia paşi şi s-a strecurat printre panourile de sticlă ale uşii rotative. Ajunsese. - Bine aţi venit la Grand Hotel Rosa! Vocea standardizată, de femeie-robot, venea de la recepţie, din spatele unei tejghele masive, pe care trona un calculator. Doriţi o cameră? - Sunt invitat la conferinţă. Am înţeles că mi s-a rezervat o cameră single. Arghil Macaveu mă numesc. Recepţionera, o femeie la vreo 30 de ani, cu părul lung, vopsit negru-abanos, şi cu ochelari de pisicuţă, cu rame roşii, a studiat o vreme ceva pe monitorul computerului, dând câteva click-uri. Apoi a părut suficient de lămurită şi, împingându-şi ochelarii în sus pe nas, a spus: - Da, aveţi o cameră single rezervată la noi. Poftiţi cheia. Aveţi asigurate trei mese pe zi, restaurantul e în stânga. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, vă stăm la dispoziţie. Şedere plăcută la Grand Hotel Rosa! După ce a terminat de turuit, pisicuţa a arborat un zâmbet, apoi şi-a băgat năsucul în ecranul computerului, lăsând de înţeles că a încheiat conversaţia. În acel moment, un tânăr cu tunsoare modernă, îmbrăcat într-un costum albastru, a apucat cu hotărâre mânerul trolerului şi s-a îndreptat fără şovăire spre coridor. Domnul Macaveu l-a urmat puţin bulversat, observând că băiatul se opreşte în faţa unui lift cu uşile din inox. Imaginea lor se reflecta, puţin distorsionată, în strălucirea rece a metalului. Uşile s-au deschis şi Arghil Macaveu l-a urmat pe bagajist în acea cutie nu prea spaţioasă. Interiorul era numai oglinzi. În timp ce băiatul a apăsat pe butonul cu numărul trei, domnul Macaveu s-a privit, observându-şi paloarea de om nedormit, barba sură, tunsă ordonat şi burta care începea să prindă contur sub geaca descheiată. Liftul a scos trei sunete inexpresive, egale şi uşile s-au deschis. În faţă, un coridor mărginit de pereţi albi, străbătuţi pe la jumătate de un brâu din lemn, de

culoarea bronzului. Zecile de uşi albe, identice, ale camerelor care aminteau de sertăraşele unui fişet imens aveau fiecare câte o plăcuţă din bronz, cu un număr care începea cu cifra trei. Deasupra – un tavan înalt, dedesubt – un covor roşu închis, cu picăţele bej, aşezate într-o ordine perfectă. Băiatul a luat-o înainte şi a străbătut coridorul cu un aer de profesionist. A trecut prin dreptul unei camere cu uşa deschisă, în faţa căreia staţionau un cărucior cu produse de curăţat, coşuri cu lenjerie murdară şi vrafuri de prosoape albe, mirosind a proaspăt. Lângă cărucior stătea o fetişcană blondă, cu părul strâns neglijent într-o coadă de cal. I-a zâmbit hamalului cu toţi dinţii ei albi şi, cu un accent dulce, i-a aruncat o replică: - Hei, iubi! Iar faci pe ocupatul? Băiatul a răspuns ceva pe un ton agasat, dar domnul Macaveu nu a înţeles ce anume. A simţit nevoia să-i zâmbească tinerei, însă ea nu a observat. Cu toate acestea, lui Arghil Macaveu a început să-i placă locul. Cei doi bărbaţi au înaintat pe coridor până aproape de capăt. Bagajistul s-a oprit în faţa uşii pe care scria 327 şi a aşteptat ca domnul Macaveu să descuie. El s-a chinuit o vreme, apoi s-a dat bătut şi i-a cedat cheia tânărului. - Învârtiţi până la jumătate, apoi împingeţi. Avea în vorbă acelaşi accent moale ca fata. Au intrat amândoi, iar hamalul i-a arătat oaspetelui unde trebuie să introducă cartela-breloc pentru ca lumina să se aprindă, i-a potrivit aparatul de aer condiţionat, apoi a ieşit, fără să mai aştepte bacşiş. Camera era elegantă, cu mobilă albă, cu accente fumurii, şi tapiserie albastră, lucioasă. Pe peretele din faţă trona o pictură în ulei reprezentând câţiva trandafiri stilizaţi. Arghil Macaveu s-a aşezat pe patul surprinzător de lat, acoperit cu o cuvertură grea. A aprins televizorul şi, timp de aproape douăzeci de minute, a căutat canalul de ştiri preferat. Nu era. A desfăcut fermoarul trolerului, a scos trusa şi a dibuit pieptenele, pe care şi l-a trecut de câteva ori prin barbă. A luat laptopul şi l-a pus pe măsuţa televizorului. Exista o singură priză, aşa că a scos cablul televizorului şi a introdus ştecărul laptopului. A apăsat butonul de pornire şi a tastat parola de Wi-Fi: grand_hotel_rosa. În acel moment, în buzunarul gecii i-a sunat telefonul. - Da, mămicule. Acum am ajuns.


Proză - Cum e? a întrebat vocea. - Bine. - Să scoţi cămăşile din bagaj şi să le pui frumos, să nu se şifoneze. Că nu m-am chinuit degeaba să ţi le calc. - Bine, dragă. - Cămaşa bleu-ciel e pentru sacoul bleumarin, iar cămaşa albă e pentru sacoul în carouri. Să nu le încurci, să te faci de minune pe acolo. - Bine. - Şi ai grijă cu băutura, da? - Da, mămicule. - Să nu uiţi să-ţi iei pastilele. Le-am pus într-o pungă, în necessaire. Şi ai grijă ce mănânci. Cu telefonul la ureche, domnul Macaveu s-a îndreptat spre fereastră. Cu mâna liberă a dat deoparte draperia albastră, lucioasă şi s-a uitat pe geam. - Tot n-ai reparat robinetul din baia de serviciu. De când îţi tot spun. Ai plecat şi m-ai lăsat cu el picurând, îi reproşă vocea feminină. - N-am avut timp, mămicule. - Nici eu n-am timp de multe chestii, şi totuşi le fac. Dar asta e, nu eşti în stare de nimic. Trebuia să mă fi obişnuit deja cu asta. - E pe moarte. - Ce-ai zis? Domnul Macaveu stătea lipit de fereastră. - Cine moare?! Ţi-e rău? Spune ceva! Să sun la 112?! - Nu, mămicule, sunt bine. Omul acela e pe moarte. Nu-mi dau seama dacă e femeie sau bărbat, nu-l văd prea bine. E înconjurat de oameni în portocaliu. Au lângă ei truse de prim-ajutor. E şi o ambulanţă parcată mai încolo. Girofarul luminează în tăcere. Când am venit nu era acolo. Ce s-o fi întâmplat? Dar nu a aşteptat niciun răspuns. A lăsat smartphone-ul deoparte, pe măsuţă, s-a aşezat şi a căutat o melodie pe net. A optat pentru Caravan. Duke Ellington reuşea întotdeauna să încălzească atmosfera. A ascultat-o concentrat, relaxându-se din ce în ce mai tare la fiecare inflexiune de frază, până ce a ajuns să bată ritmul cu vârful pantofului în moliciunea mochetei bleumarin cu picăţele bej, aşezate într-o ordine perfectă. - Alo? Alo?! Domnul Macaveu a dat sonorul laptopului mai

25

tare. Când melodia s-a terminat, s-a ridicat, şi-a luat telefonul, a scos cartela-breloc din fantă şi a închis uşa în urma lui. A intrat în lift, a apăsat butonul pe care scria P, s-a privit în oglinzile din interior şi şi-a aranjat câteva fire rebele din barbă. Când a ajuns la parter, s-a rătăcit puţin pe coridoarele complicate, apoi a găsit restaurantul, ascuns în spatele unei uşi albe, duble. Înăuntru, câteva mese cu feţe imaculate, cu picioare curbate elegant („Ludovic cât?” îi trecu prin gând), cu tacâmuri aşezate pe şerveţele bordo. Un tânăr în costum l-a întrebat la ce cameră e cazat şi l-a notat într-un calculator. Restaurantul avea formă de L, iar domnul Macaveu a ales o masă mai retrasă. Şi-a lăsat cheia şi telefonul, apoi s-a îndreptat spre o tejghea lungă, unde erau înşiruite mai multe feluri pentru micul dejun. A ales la întâmplare, şi-a umplut farfuria pe jumătate şi s-a întors la masa lui. Avea în faţă uşa restaurantului, prin ale cărei ferestruici se vedea o stradă pietonală, străjuită de clădiri de patrimoniu şi anticariate. Dincolo de stradă erau parcate maşini, iar în faţa lor străjuia o bancă goală. Peste drum clipea o firmă: „SEX SHOP – 4 LOVE”. Menirea magazinului era scrisă cu lumini roşii, iar numele era trecut dedesubt, dar cu litere din tablă, nu din neon. Domnul Macaveu privea jocul de lumini ca hipnotizat. S-a gândit că sexul a fost dintotdeauna mai important decât dragostea. Şi-a spus că sexul există de când lumea, pe când dragostea stă la baza căsătoriei de abia din secolul trecut. Şi că, la urma urmei, după o vârstă te înveţi să trăieşti fără dragoste. Dar fără sex, niciodată. Chiar şi călugării păcătuiesc din pricina tentaţiei prea mari, iar apoi se autoflagelează amarnic. Chiar şi episcopii. Nu a fost cu câţiva ani în urmă scandalul acela cu episcopul care avea o relaţie cu directoarea ansamblului folcloric judeţean, o femeie măritată? Arghil Macaveu a cugetat că omul simte dorinţă indiferent de convenţiile sociale, indiferent de cât este de decrepit, până şi pe patul de moarte. Căci sexul e ca apa, fără el nu există viaţă. A mai mestecat o bucată de omletă şi, mulţumit de concluzie, s-a ridicat de la masă. S-a îndreptat spre lift cu paşi egali, deja obişnuiţi cu rutina locului. În hotel plutea un aer special, cumva artificial. Domnului Macaveu i se părea că respira plastic, iar acesta i se lipea de nări, de gât şi de plă-


26

Proză

mâni. Ajuns în cameră, a făcut un duş, şi-a schimbat cămaşa şi a coborât la parter, în sala de conferinţe. Era un simpozion internaţional pe tema „Funcţionarul public în context european”, care îl făcuse pe domnul Macaveu să părăsească confortul căminului şi să ajungă pentru prima oară în această parte de ţară, atât de îndepărtată. Arghil Macaveu a rămas la conferinţă până seara. A urmărit atent luările de cuvânt, şi-a notat câte ceva în agenda din mapa primită de la organizatori, s-a gândit că unele idei ar fi putut fi aplicate în instituţia unde lucra. Doar la prânz a avut o scurtă pauză, când a mers în restaurant şi a mâncat, pentru prima oară în viaţa sa, borş. Firma roşie a clipocit în tot acest răstimp, făcându-i gândurile să zboare. Seara a ascultat Miles Davis, a golit sticluţa de votcă pe care a găsit-o în frigiderul micuţ din cameră şi a ronţăit fistic dintr-o pungă aflată în minibar. Ba chiar a simţit nevoia să scape câteva coji pe covorul bleumarin cu picăţele bej, aranjate supărător de simetric. A doua zi dimineaţă s-a trezit devreme. L-a ajutat ceasul deşteptător pe care îl adusese de acasă, învelit în folie cu bule de aer, căci nu avea încredere în sistemul de trezire prin telefon care se aplica de obicei în hoteluri. Recepţionera e zăpăcită, uită, nu-i stă ei mintea la programul fiecărui client, credea bărbatul. A desfăcut o cutie de bere din minibar, a băut-o, iar la ora şapte şi jumătate a părăsit camera. S-a îndreptat spre restaurant, nu înainte de a agăţa pe clanţa uşii cartonaşul verde pe care scria: „Vă rog să aranjaţi camera”. Pe coridor, în faţa unei uşi, era parcat un cărucior pentru curăţenie, flancat de o cameristă. Arghil Macaveu s-a apropiat de ea: - Bună dimineaţa. V-aş ruga să treceţi şi prin camera mea, la 327. Să goliţi gunoiul, să-mi puneţi încă un gel de duş, nu mare lucru. Femeia avea în jur de 40 de ani, părul până la umeri, dat după urechi şi ochi verzi, stinşi. A dat din cap; „se rezolvă”, părea să spună, apoi i-a urat bărbatului să aibă o zi bună. A intrat în cameră şi a pornit aspiratorul. Ziua a trecut pentru domnul Macaveu fără evenimente neaşteptate. Seara şi-a găsit patul făcut, coşul de gunoi curat şi, în coşuleţul de pe raftul din baie, două sticluţe noi de gel de duş. De cămăşile împrăştiate pe canapea, de obiectele pentru igiena corporală aruncate pe scaune, de punga lui cu ciorapi şi chiloţi curaţi, azvârlită pe jos, nu se atinsese, însă, nimeni. Dimineaţa celei de-a treia zile a început cu câteva înghiţituri de martini. De altfel, minibarul fusese completat. La şapte şi un sfert l-a sunat soţia lui, care i-a atras atenţia că în noaptea următoare trebuia să dea ceasul cu o oră înapoi. - Să-ţi notezi, să nu uiţi, i-a spus. Să nu cumva să

pierzi trenul. Aşa că Arghil Macaveu a rupt o filă din agendă şi a scris mare, cu litere de tipar: „SE SCHIMBĂ ORA”. Apoi a subliniat. Înainte să iasă din cameră, a lăsat pagina pe pat, la vedere. Seara, când s-a întors, a găsit camera schimbată. Asta, deşi nu se folosise de cartonaşul verde. Pijamaua îi era împăturită şi aşezată pe un scaun, punga cu chiloţi era ascunsă în bagaj, cuvertura albastră de pe pat dispăruse, iar cele două pături fuseseră aranjate. Uitându-se la patul făcut, domnul Macaveu a observat foaia de hârtie. Sub textul „SE SCHIMBĂ ORA”, cineva adăugase cu pixul: „DA ORA 4 – 3”. Domnul Macaveu a simţit nevoia să se aşeze pe pat. A privit lung pagina pe care o ţinea în mână, apoi şi-a plimbat privirea prin cameră. I se părea că simte în aer un vag miros de parfum. Sau era mirosul soluţiei pentru mobilă? - Ea e, fără îndoială. Uite cu câtă tandreţe mi-a împăturit pijamaua. Pijamaua care încă purta, probabil, la ora aceea, căldura trupului meu. Cu câtă grijă mi-a ascuns punga cu chiloţi. A venit fără să o chem, de parcă mi-ar fi citit gândurile. E ea, cu siguranţă. Scrisul o trădează. Literele sunt mari, deci e afectuoasă şi de încredere, şi puţin înclinate spre stânga, deci este emotivă şi are nevoie de sinceritate. Noroc cu cursul acela de grafologie de la bibliotecă. Şi eu, care credeam că mi-am pierdut timpul! A chicotit. - Ei, mi s-a părut mie de prima dată că cocheta. Dar s-a stăpânit bine, şmecheriţa. Apa lină sapă adânc! Arghil Macaveu cocea un plan. Avea în minte doar imaginea cameristei, cu privirea ei tristă, verde, care cerea mângâieri, cu părul ei moale, cu formele ei planturoase, ascunse de halatul mirosind a detergent. Se gândea la vocea ei caldă, urându-i o zi bună, şi la sunetul prietenos al aspiratorului. A intrat pe internet şi, timp de aproape o oră, s-a străduit să găsească o muzică potrivită pentru momentul visat. Până la urmă l-a ales pe Tom Waits, a cărui voce răguşită i se părea suficient de sexy. Era cât pe ce să îl aleagă pe Leonard Cohen, însă sexul pe muzica lui i se părea deja un clişeu. S-a bucurat că încă nu se atinsese de sticla de vin roşu din frigider. O va păstra pentru momentele frumoase pe care le vor petrece împreună. Seara, înainte de culcare, a fixat ceasul cu o oră în urmă, dar l-a pus să sune cu o jumătate de oră mai devreme decât în celelalte zile. Apoi a sunat la recepţie şi a cerut să îi fie păstrată camera pentru încă două nopţi. A doua zi dimineaţă s-a trezit bine dispus. S-a spălat, s-a îmbrăcat, a băut o bere şi, înainte să iasă din cameră, a rupt o filă din agendă, pe care a scris: „Vrei să ne întâlnim?” A lăsat pagina pe pat şi a agă-


Proză ţat cartonaşul verde de clanţa uşii. Apoi s-a îndreptat spre restaurant. Dar nu s-a oprit la masa lui obişnuită, ci a ieşit în stradă. O vreme a privit geamurile sex shop-ului de la distanţă. Pe stradă era puţină lume. Oricum, în oraşul acesta nu îl cunoştea nimeni. Şi-a făcut curaj şi a traversat. Dincolo de ferestrele largi ale magazinului atârna o draperie roşie, din catifea. Arghil Macaveu a reuşit să găsească locul unde cele două fâşii de material se îmbinau şi a privit înăuntru. Nu era nimeni, magazinul se deschidea abia la ora 10. Rafturile erau înţesate de tuburi colorate, creme, aparate, vibratoare, prezervative, cătuşe, măşti şi costume de dominatrix, toate învăluite într-o lumină roşie. Crezuse că, văzând oferta, i-ar fi venit o idee salvatoare, dar acum îşi dădea seama că i-ar fi fost la fel de greu să se hotărască precum unui copil scăpat de la orfelinat într-un uriaş magazin de dulciuri. Şi de unde, mă rog, să ştie el ce i-ar plăcea femeii cu ochi verzi? Ce i s-ar potrivi? Trebuia ca mai întâi să se cunoască, să stea de vorbă, să îşi dea seama dacă e îndrăzneaţă sau timidă, dacă e obraznică sau îi place să fie ocrotită. S-a întors în hotel şi a intrat în pub, cerându-i băiatului de la bar două sute de votcă. A băut pe îndelete, gândindu-se că „you can’t hurry love”. Nu-i plăcea Phil Collins, dar trebuia să-i dea dreptate. Dacă ar fi apărut brusc în cameră, risca să o surprindă acolo şi să o sperie. Trebuia să acţioneze cu binişorul. Însă conferinţa se terminase şi hotelul era al naibii de scump. Domnul Macaveu mai bău o gură de votcă şi butonă telefonul. - Mămicule, dragă, vezi că s-a prelungit conferinţa. Da, fir-ar să fie, de abia acum ne-au spus că trebuie să mai stăm două zile. Habar n-am, nişte chestii de ultimă oră. Cică au venit de la minister şi vor să ne comunice nu ştiu ce. Da, mămicule, plătesc ei tot, nu te necăji. Da, mai am pastile. Şi şosete curate, da. Bine, te pupă tata. Hai, pa. Arghil Macaveu s-a îndreptat spre lift. Ajuns la etajul trei, a admirat încă o dată covorul, gândindu-se că, orice s-ar spune, roşul va rămâne mereu culoarea pasiunii. Cu paşi puţin nesiguri a înaintat pe coridor, în timp ce verifica, pe cartela-breloc, numărul camerei. Bărbatul a deschis uşa camerei cu greu. Mâinile îi tremurau, gândurile i se învălmăşeau. Camera era exact aşa cum o lăsase. Pe pat, mesajul său, sub care era scris „07xxxxxxxxx”. Domnul Macaveu a luat sticluţa de votcă din frigider, a băut o gură, apoi s-a aşezat, şi-a scos telefonul din buzunar şi a format numărul. - Alo, da? Era o voce de bărbat. Arghil Macaveu a apăsat repede pe butonul roşu. Timp de o jumătate de oră s-a învârtit prin cameră, cu ochii pe ceas. A pornit laptopul şi a încercat să citească nişte documente primite

27

de la serviciu, dar nu se putea concentra. Apoi s-a hotărât şi a format din nou numărul. - Alo, bună ziua. Cu doamna cameristă aş dori, vă rog. - Care dintre ele? Aceeaşi voce de bărbat. Arghil Macaveu a ezitat. Oare unde sunase? - Doamna cu ochi verzi. Tăcere. - Doamna care a făcut curat la 327. - A, păi spuneţi aşa. Hermino, hai la telefon! E totul bine la 327, mai doriţi ceva? - Nu, aş vrea doar să vorbesc cu doamna Hermina, vă rog. În telefon se auziră chicoteli. Apoi o voce frumoasă, caldă: - Alo? - Alo, bună ziua, doamna Hermina. În primul rând, aş vrea să vă mulţumesc pentru felul în care aţi avut grijă de mine de când sunt cazat aici. Sunteţi deosebită. Cred că sunteţi cea mai bună cameristă pe care am cunoscut-o în viaţa mea. Adică nu cred, sunt sigur. Bine, de fapt nu pot să spun că ne-am cunoscut cu adevărat... şi nici că umblu prea mult prin hoteluri. În fine, ce voiam să spun este că poate acceptaţi să vă invit la un pahar de vin. Iarăşi chicoteli. - Mulţumesc. Dar ştiţi că nu pot să mă întâlnesc cu dumneavoastră, nu avem voie să avem relaţii cu clienţii. E scris în contract. În plus, sunt măritată. Dar vinul din minibar e bun, să-l gustaţi neapărat. Avea vorba moale şi se simţea în vocea ei veselia. Arghil Macaveu a închis telefonul. Se uita trăsnit la aparatul care îi tremura în mână. Cu gesturi mecanice, a început să aşeze în troler cămăşile, şlapii, punga cu haine murdare şi trusa. A aruncat în bagaj sticla de vin din frigider, apoi a completat fluturaşul, notând ceea ce consumase, şi a ieşit din cameră. La recepţie a mormăit o explicaţie absurdă pentru plecarea sa intempestivă şi a plătit consumaţia. A ieşit pe uşa rotativă şi a coborât treptele de marmură, roase de atâţia paşi. A luat-o în direcţia din care venise, fără să-şi propună un ţel precis. Roţile trolerului pe caldarâm scoteau un sunet străin. Aproape că s-a împiedicat de o pisică moartă, întinsă într-o baltă de sânge, care îl privea cu ochi verzi.


28

Traduceri

An Hymn of Heavenly Beauty / Imnul Frumuseţii Cereşti Edmund Spenser

Rapt with the rage of mine own ravish’d thought, Pune capăt gândurilor mânioase, Through contemplation of those goodly sights, Şi aruncă-mă-n extazul mândrelor vederi, And glorious images in heaven wrought, Preschimbate de cer-n imagini glorioase, Whose wondrous beauty, breathing sweet delights În lucruri minunate, ce-adie dulci plăceri Do kindle love in high-conceited sprights; Şi-aprind iubirea şi preţioasele-i puteri; I fain to tell the things that I behold, Cu inimă curată v-aş zice ce-am privit, But feel my wits to fail, and tongue to fold. Dar simt că mintea şi inima n-a tâlcuit. Vouchsafe then, O thou most Almighty Spright, Ajută-mă, o, Duh Sfânt şi-Atotputernic, From whom all gifts of wit and knowledge flow, Izvor al darurilor minţii şi-al ştiinţei, To shed into my breast some sparkling light Umple-mi pieptul de licărul cel vrednic Of thine eternal truth, that I may show Ca să cobor din adevărul Tău divin ceva scântei Some little beams to mortal eyes below Să dezvălui ochiului muritor splendoarea veşniciei Of that immortal beauty, there with thee, De-acolo unde-i plaiul Tău cel nevăzut, Which in my weak distraughted mind I see; De păcătoasa-mi minte perceput: That with the glory of so goodly sight Cu slava acestei vedenii duioase, The hearts of men, which fondly here admire Inimile oamenilor, ce-admiră în prostie Fair seeming shews, and feed on vain delight, Lucruri de-o falsă savoare, ce par frumoase, Transported with celestial desire Purtate de-un ideal ceresc, să fie Of those fair forms, may lift themselves up higher, Ca mândrele făpturi, ce zboară în tărie And learn to love, with zealous humble duty, Şi-nvaţă să iubească prin smerenia râvnitoare, Th’ eternal fountain of that heavenly beauty. Veşnica fântână şi-a cerului splendoare. Beginning then below, with th’ easy view Să-ncepem de mai jos, cu simpla imagine Of this base world, subject to fleshly eye, A acestei lumi josnice, zărită şi de un muritor, From thence to mount aloft, by order due, De-aicea să urcăm, în ordine, To contemplation of th’ immortal sky; Să contemplăm veşnicia cerurilor; Of the soare falcon so I learn to fly, Ca şoimul avântat am învăţat să zbor That flags awhile her fluttering wings beneath, Ce-şi poartă aripile mai în jos, Till she herself for stronger flight can breathe. Pân’ ce învaţă să se avânte mai vânjos. Then look, who list thy gazeful eyes to feed Să privim cum ochii noştri avântaţi ţintesc With sight of that is fair, look on the frame Să vadă ce-i frumos, rama universului nesfârşit; Of this wide universe, and therein reed În acel loc, unde glăsuiesc The endless kinds of creatures which by name Tot felul de făpturi la infinit; Thou canst not count, much less their natures aim; Numele lor nu-l ştii, nici rolul ce li-i menit; All which are made with wondrous wise respect, Create din respect şi-nţelepciune lăudată, And all with admirable beauty deckt. Şi-mpodobite de frumuseţe minunată. First th’ earth, on adamantine pillars founded, Întâi, Pământul, pe pilaştri de-adamant zidit, Amid the sea engirt with brazen bands; Cu benzi de bronz, de mare-nconjurat; Then th’ air still flitting, but yet firmly bounded Apoi, văzduhul plutitor, dar bine sprijinit On every side, with piles of flaming brands, De fiecare parte, pe piloni de-un foc mocnit, Never consum’d, nor quench’d with mortal hands; Nicicând nestins, nici de mâini omeneşti potolit; And last, that mighty shining crystal wall, Şi-ntru sfârşit, zidul de cristal, lucitor Wherewith he hath encompassed this All. Ce Domnul Atotputernic puse-n temelia tuturor. By view whereof it plainly may appear, Din această privelişte totul pare liniar, That still as every thing doth upward tend, E-o linişte ce o doreşte orice fire, And further is from earth, so still more clear Departe-i de pământ, se vede tot mai clar And fair it grows, till to his perfect end Şi mai frumos de-ndată ce te nalţi, pân’ la desăvârşire Of purest beauty it at last ascend; Unde-n sfârşit, ajungi la pura strălucire; Air more than water, fire much more than air, Aeru-i mai curat ca apa, focu-i mai curat ca aerul,


Traduceri And heaven than fire, appears more pure and fair.

29 Dar mai frumos şi mai curat ca toate-i cerul.

Look thou no further, but affix thine eye Nu-n depărtări, cu ochii să caţi On that bright, shiny, round, still moving mass, Ci spre bolta liniştită, rotundă, lucitoare, The house of blessed gods, which men call sky, Numită cer de muritori, lăcaşul zeilor binecuvântaţi; All sow’d with glist’ring stars more thick than grass, Totu-i împodobit de stele scânteietoare, Whereof each other doth in brightness pass, Mai dese ca iarba, unde pe cărări strălucitoare But those two most, which ruling night and day, Umbla-adesea ziua şi noaptea, ca rege şi regină As king and queen, the heavens’ empire sway; Acei Stăpâni din Împărăţia Divină; And tell me then, what hast thou ever seen Şi-acuma spune-mi, ai mai văzut vreodată That to their beauty may compared be, Ceva să se compare cu-această frumuseţe minunată? Or can the sight that is most sharp and keen Sau vederea-i prea delicată şi-nfocată Endure their captain’s flaming head to see? Pentru a-ndura stăpânul şi-a sa privire-nflăcărată? How much less those, much higher in degree, Cât de slabe-s acelea, cât îi vedenia de curată, And so much fairer, and much more than these, Mult mai frumoasă, mai multă splendoare As these are fairer than the land and seas? Ca-n peisajele de pe uscat şi de pe mare? For far above these heavens, which here we see, Departe-n cerurile, ce-ţi taie răsuflarea, Be others far exceeding these in light, Sunt nişte făpturi prealuminate, Not bounded, not corrupt, as these same be, Nu ştiu ce-i robia, nici ce-i întinarea, But infinite in largeness and in height, Măreţe, cu puteri nemăsurate, Unmoving, uncorrupt, and spotless bright, Neschimbate, făr’ de prihană, de lumină purtate, That need no sun t’ illuminate their spheres, Că-n sfera lor soarele-i neputincios, But their own native light far passing theirs. Să facă faţă zborului prea luminos; And as these heavens still by degrees arise, Pe măsură ce bolta treptat se-ntinde, Until they come to their first Mover’s bound, Pân’ ce ajunge unde Cel Dintâi desfăşoară That in his mighty compass doth comprise, Nemărginita-i busolă ce cuprinde And carry all the rest with him around; Tot lucrul care-l înconjoară; So those likewise do by degrees redound, Astfel făpturile gradual coboară, And rise more fair; till they at last arrive Şi se ’nalţă tot mai sus, până lucesc To the most fair, whereto they all do strive. Lângă Cel de Sus, în faţa cărora pălesc. Fair is the heaven where happy souls have place, Frumos-i locul unde suflete fericite vieţuiesc, In full enjoyment of felicity, Care-n extaz deplin, Whence they do still behold the glorious face Tot privesc chipul ceresc Of the divine eternal Majesty; Al veşnicului Împărat Divin; More fair is that, where those Ideas on high Preafrumos-i locul unde trăiesc Idei înalte, Enranged be, which Plato so admired, De Platon atât de admirate, And pure Intelligences from God inspired. Şi-nteligenţe pure de Domnul inspirate. Yet fairer is that heaven, in which do reign Dar mai mândru-i cerul unde trăiesc The sovereign Powers and mighty Potentates, Puterile nemuritoare şi Domniile Atotputernice Which in their high protections do contain Ce-un mare ajutor dăruiesc All mortal princes and imperial states; Imperiilor şi principatelor vrednice; And fairer yet, whereas the royal Seats Ba mai încă şi mai frumos e unde stau And heavenly Dominations are set, Înaltele Tronuri şi Stăpâniri cereşti, From whom all earthly governance is fet. Care veghează guverne pământeşti. Yet far more fair be those bright Cherubins, Mai lucitori-s Heruvimi scânteietori, Which all with golden wings are overdight, Împodobiţi de aripi aurii, And those eternal burning Seraphins, Şi Serafimii veşnic arzători, Which from their faces dart out fiery light; Cu chipuri ce emană făclii; Yet fairer than they both, and much more bright, Mai frumoşi ca toţi, mai lucii, Be th’ Angels and Archangels, which attend Sunt Arhanghelii ce-au de păzit On God’s own person, without rest or end. Chipul Domnului veşnic şi neobosit. Traducere de Victor Cioban textul integral pe www.caietesilvane.ro


30

Proză

Învățătorul Gheorghe NEAGU

Când a ajuns în satul nostru era un tânăr plin de ambiţii, dornic să-i înveţe carte pe toţi copiii plugarilor analfabeţi. Venise cu două geamantane şi o căruţă plină cu cărţi din care se înfrupta până seara târziu, adormind cu lampa aprinsă, în ciuda gazdei zgârcite. Cu petrolul ce se consuma „fără rost”, cum adesea zicea tuşa Maria, se puteau face multe... Dar se îmbuna repede când îl vedea dimineaţa pe învăţător gata să se apuce de treabă, să-i care o găleată cu apă, să-i spargă lemnele, aşa cum nu se aşteptase ea să-i facă tânărul. Mai avusese dânsa în gazdă ba pe unul, ba pe altul, dar pe nici unul nu-l îndrăgise ca pe domnul învăţător. Harnic, fiu de ţăran, priceput la toate, învăţătorul se trezi pe neaşteptate fiu al satului în care fusese repartizat. Copiii veneau la şcoală cu trăistuţele goale şi plecau cu mintea plină de lucruri felurite, scrise de zeci de ori cu creta pe tăbliţele lor tocite de atâtea generaţii. Anii trecuseră şi învăţătorul se avântase în viaţa satului ca nimeni altul. Ştia să găsească leacul cel mai potrivit pentru toate relele ştiute şi neştiute ce se iveau în satul lor. Apoi se însură cu o fată de-a lor săracă, dar deşteaptă, pe care o purtă pe cheltuiala lui la o şcoală de tractorişti. A fost prima femeie tractorist din raionul acela. Se încheiase colectivizarea la care învăţătorul pusese tot sufletul, când la poarta căsuţei ce se vrednicise a o construi cu mâinile sale şi cu ajutorul sătenilor, se oprise secretarul raionalei de partid. - Bună ziua, tovarăşe învăţător, zise acesta. - Poftiţi, intraţi, îl invită învăţătorul. Şezură pe prispa casei, proaspăt văruită de tractorista satului plecată în zămnic după o ulcică de vin păstrat la rece. Aşa obişnuiseră ei de când se ştiau, cum le venea cineva pe poartă, îi scotea de mâncare, ceva de băut. Secretarul nu refuză ospitalitatea casei. Din vorbă în vorbă spuse de ce a venit. - Cred că e cazul să vă trimitem la o şcoală de partid. - Şi copiii?! - Numai pe timpul vacanţei. Închideţi aici şi veniţi săptămânal să vedeţi ce şi cum. - Adică, cum venim?! îşi arătă tractorista nedumerirea. - Păi, veţi merge împreună. De parcă era un lucru de la sine înţeles, ca membri de partid ce se aflau, în vacanţa de vară terminară cursurile pentru care fuseseră desemnaţi. În toamnă aveau loc alegerile, iar sătenii, pesemne că se hotărâseră a-l alege pe tovarăşul învăţător în fruntea comunei. Zis şi făcut, îl aleseră. El primar, iar ea preşedinta GAC. În locul lui veniseră doi învăţători care se străduiau să continue drumul deschis de înaintaşul lor. Anii treceau nu fără folos pentru comună şi gospodăria colectivă în fruntea cărora se aflau. Satul se mărise, se construise

chiar şi o şcoală nouă, aveau acum şi cămin cultural ridicat prin contribuţia sătenilor. Brutăria mirosea a pâine caldă aproape tot timpul, iar CAP-ul crescuse cu grajduri şi livezi, cât puteau sătenii să ducă, cu munca lor neobosită. La fiecare şedinţă de analiză erau lăudaţi, iar laudele acestea atrăseseră atenţia regionalei de partid. Aşa se făcu că primarul şi preşedinta fură promovaţi la raion, el activist, iar ea şefă de sector în probleme agrare. Munca îi absorbise cu totul. În satul lor mergeau din ce în ce mai rar. Timpul nu le permitea. Căsuţa nu o vânduseră, dar era lucru ştiut că fiecare stagiar nou venit avea să locuiască în ea, cu singura condiţie de a o gospodări cât mai bine. Prinşi cu totul de munca lor, nici nu observaseră curgerea timpului. Alţi colegi, alte cadre veneau an de an să întărească începutul lucrării lor. Din foştii elevi ieşiră în timp cadre de nădejde, iar dintre colegii lor, majoritatea plecau pentru tot felul de studii la diverse şcoli de partid. Unii chiar se mândreau că din zece ani de muncă plătită abia dacă munciseră pe jumătate, restul primiseră bani şi urmaseră diverse şcoli de partid. Dar învăţătorul nu vroia să vadă acest lucru. Îi plăcea munca şi se dedica ei până la uitarea de sine. Seara se întâlneau frânţi şi abia de mai aveau timp să-şi spună câteva vorbe. Cu noua împărţire administrativă, raionul lor fusese alipit unui judeţ vecin. Vechile cadre ale regionalei rămăseseră pe loc, iar pe ei îi trimiseseră înapoi la munca de unde plecaseră. Ca o compensaţie, pe ea o făcuseră educatoare la grădiniţa din satul de unde plecaseră. Nici nu au simţit când au ajuns la vârsta pensionării. Prin mâna lor trecuseră sute de copii. Unii se întorseseră sau rămăseseră în sat, alţii veneau din când în când la volanul unei maşini personale. În anul când au ieşit la pensie şi au fost sărbătoriţi cu fast şi dragoste de colegi şi de săteni în egală măsură, apăruse legea sistematizării localităţilor rurale. Casa lor, aşezată la o margine a satului trebuia demolată. Aşa prevedeau planurile făcute la comuna din care făcea parte şi satul lor. În livada mică din spatele casei urma să intre buldozerul, casa însăşi trebuia să fie dărâmată, iar terenul redat agriculturii. Îmbătrânit, învăţătorul îşi strânse cărţile şi puţinul mobilier şi se mută la căminul de bolnavi cronici din oraşul în care fusese cândva activist. Soţia lui îl urmă tăcută, aşa cum făcuse o viaţă întreagă. Aveau cu ce-şi plăti întreţinerea şi nu s-ar fi simţit o povară pentru stat, de aceea nici nu se duseră cu vreo plângere la ordinele judeţene. Cu chipul senin, mulţumiţi că şi-au făcut datoria, aşteptau în cămăruţa ce le fusese repartizată, desfăşurarea vieţii ce le mai rămăsese, în liniştea şi disciplina pe care le avuseseră dintotdeauna.


Studii

31

Arta post-mortem Varga István Attila

Caracterul eshatologic al artei este o temă recurentă, care apare chiar din antichitate. Deşi în scrierile platonice se pot găsi deja referiri la inutilitatea artei şi la decadenţa acesteia, în contextul sfârşitului culturii antice, subiectele eshatologice se înmulţesc în secolul I p. Chr.1, după care profeţiile referitoare la sfârşitul artei reapar în istoria artei scrisă de Vasari, care percepe arta ca fiind ciclică şi fiecare ciclu având un declin. În secolul al XIX-lea, alături de alţi gânditori, Hegel prezintă cele mai bine întemeiate (în opinia mea) profeţii referitoare la sfârşitul artei. Acest fapt este posibil datorită „trăirii romantice”, care le permite oamenilor de cultură să reflecteze asupra timpului şi lumii în care trăiesc. Astfel, Hegel observă, pe de-o parte, incapacitatea culturii moderne de a crea opere asemenea celor antice și, pe de altă parte, ruptura dintre om şi opera de artă, din cauza căreia apare incapacitatea omului de a trăi arta. Acesta consideră arta clasică drept parte a spiritului absolut, în timp ce arta contemporană lui decade la stadiul de produs cultural, respectiv de bun de consum2. Dan Eugen Raţiu, în lucrarea deja citată referitoare la neo-avangardă, observă tendinţa „de renunţare la formele/rezultatele tradiţionale ale creaţiei, interesul artiştilor deplasându-se dinspre opera de artă ca produs finit sau obiect permanent înspre procedee şi actul producerii (procesul tranzitoriu)”, considerând că obiectul cedează locul para-obiectului în continuă transformare3. Putem distinge trei etape în creaţie, prima fiind a artei clasice, cea de-a doua a artei moderne, la care Hegel observă că devine obiect cultural/ bun de consum, iar a treia în care obiectul creat îşi pierde orice importanţă, valoarea lui fiind dată de modul în care a fost creat. Însă, această a treia etapă post-avangardistă apropie arta mai mult de joc, ba chiar reprezintă trecerea graniţei ludicului. Delacroix vedea adevărata deosebire între artă şi joc, în faptul că: „Jocul este aproape insensibil faţă de materia sa. El nu este preocupat să facă din aceasta un lucru dincolo de semnificaţia momentană

pe care i-o oferă”4. Într-un alt studiu, am observat că acest caracter îi corespunde parţial şi artei populare5, fiindcă momentul creaţiei este la fel de important ca obiectul, datorită caracterului ritualic. Însă, în arta populară, accentul nu se mută asupra procesului şi obiectul creat nu devine un „para-obiect”. În primul rând, așadar, arta post-modernă nu mai este plastică, ci vizuală, datorită transformării obiectului. Astfel, se rupe şi de arta tradiţională, din care avangarda îşi trăgea seva. În al doilea rând, „para-obiectul” a ajuns deja la nivelul în care se consumă pe sine. Un exemplu a unei asemenea opere ce se „auto-consumă” îl constituie „Portrait of Ross in L.A.” (1991), avându-l ca autor pe Gonzalez-Torres. Opera fiind re-(re-)expusă în anul 2016, la Metropolitan Museum of Art, în New York, era în esenţă o grămadă de bomboane, de aprox. 80 de kg, din care vizitatorii erau încurajați să consume. Instalaţia se dorea o reflexie asupra existenţei partenerului artistului, Ross Laycock: scăderea lentă a celor 80 de kilograme de bomboane ar simboliza modul în care Ross Laycock a fost „irosit” până a murit din cauza unor complicaţii cauzate de SIDA6. Profeţiile hegeliene referitoare la moartea artei s-au (auto)depăşit, prin urmare, în prezent, iar arta a trecut de la un obiect de cultură/bun de consum, la un obiect iluzoriu a cărui durată de viaţă se restrânge tot mai mult. Aceste creaţii nu mai pot fi trăite, scopul lor nemaifiind acela de a transmite un semn, o impresie, ci doar de a surprinde, de a şoca. 1 Dan Eugen Raţiu, Moartea artei? O cercetare asupra retoricii eschatologice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, pp. 9-10, 13-17. 2 Ibidem, pp. 35-56. 3 Ibidem, p. 80. 4 Henri Delacroix, Psihologia artei, Ed. Meridian, Bucureşti, 1983, p. 52. 5 Varga István Attila, „Aspecte ludice ale artei populare din Sălaj şi ale spiritului creator feminin”, în Caiete Silvane, nr. 147/ aprilie 2017, pp. 27-28. 6 https://www.wmagazine.com/story/felix-gonzalez-torres-candy-the-met-breuer.


Texte şi studii tradiţionale

32

Dinastia Lovineştilor şi Anonimul fălticenean* Roxana Cristian

Când am aflat tema acestei întâlniri nu mi-am putut reţine exclamaţia de bucurie! Acum vreau doar să vă transmit şi dvs., cât de puţin, din această bucurie a mea. Totodată, vreau să-i felicit pe cei care au avut inspiraţia pentru fericita exprimare: Dinastia Lovineştilor. Această sintagmă mi se pare potrivită, nu numai pentru conturul ei individualizat, ci chiar pentru trăsăturile culturii române în general. De ce spun asta? Deoarece cultura română este casa şi familia, putem spune miezul, fiinţei noastre. Sigur că ideea mi-a venit din versul lui Nichita Stănescu, „limba română e patria mea”, aşadar, limba română a născut, a crescut şi a construit cultura română. Ca să încadrez, oarecum, bucuria, care aş vrea să vă cuprindă şi pe dumneavoastră, mi se pare important de ştiut cât de potrivit este faptul că această întâlnire se petrece în Fălticeni, mai exact în Fălticeniul pe care cândva, cineva, dintre lovineşti, bineînţeles, l-a numit Fălticeniul oniric. Astăzi, eu aş dori ceva foarte îndrăzneţ. Aş dori să trecem împreună şi de Fălticeniul oniric, dincolo de apa Somuzului, dincolo de Nada Florilor, ca să ajungem în toposul în care Fălticeniul este văzut, dar şi nevăzut, manifestat, dar şi nemanifestat. Atunci, oaspeţii, veniţi într-o misiune solidară şi nobilă pentru a susţine şi a veghea Dinastia Lovineştilor, vor constata că au ajuns exact în locul care îi aştepta. Dar revin la Dinastie. Ea este atotcuprinzătoarea familie care înmănunchează tipurile de caractere ale culturii române. Vreau să spun că în această Dinastie se regăsesc persoane reprezentative, unele extrem de vizibile, respectate, dar şi contestate, însă genul mentor

Eugen Simion, Doina Cernica, Grigore Elisei, Roxana Cristian, Gheorghe Dăscălescu la Conferința Națională „Dinastia Lovineștilor”, 28-29 aprilie 2017

exemplar, bănuiţi că mă refer la Eugen Lovinescu, altele extrem de sonore, cred că am recunoaşte cu toţii, oricând, vocea inconfundabilă a Monicăi Lovinescu, altele, sau mai bine zis altul, la limita virtuozităţii de bizarerie, dar excelând în direcţia aleasă, şi mă refer la autorul celei mai bune nuvele româneşti – Bunica se pregăteşte să moară, Anton Holban, altul genul dramatic, un vârf al dramaturgiei româneşti, Horia Lovinescu, altul genul bine temperat, altul genul pedagogic etc. Dar chiar şi membrii de familie, care n-au avut o pregătire specifică într-un sens strict, au participat totuşi în mod real la o cultură autentică printr-o osmoză directă: soţiile, verişoarele, bunicile, mai ales cea care se pregătea să moară!, fraţii, printre care Octav Lovinescu, verii şi, culmea, chiar şi prietenii acestei familii ilustre. Bineînţeles, că nu mai vorbesc de reala posteritate de elită culturală, dezvoltată în direcţiile lovinesciene atât de diversificate.

Şi totuşi, există unul care a bătut recordul esenţializării culturale. Bănuiţi la cine mă refer, dar nu-l pot încă numi decât invocându-l prin poezia eminesciană: „Şi-apoi mai am cu totul pentru mine (dar nu mă refer „la mine” ca persoană, ci la însăşi Cultura română!)/ Un alt maestru care viu mă ţine/ Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e./ El e modest şi totuşi foarte mare/ Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie./ Nici el nu vrea să-l ştie orişicare”. Acesta este cel mai tăcut dintre toţi reprezentanţii unei Dinastii culturale, este Anonimul fălticenean, este Marele Anonim al culturii române. Numai prin el putem avea acces la izvorul subteran al esenţei acestei Dinastii de aur a culturii române. „Era pe când nu s-a zărit”. Unii dintre dvs. l-aţi cunoscut. Vasile Lovinescu.

* Discurs ținut la Fălticeni – 28 aprilie 2017


Texte şi studii tradiţionale

33

Exerciţiu de exemplificare Astăzi suntem provocaţi să privim sau să vedem cum dimensiunile vieţii noastre se întrepătrund continuu. Această întrepătrundere acţionează ca o complementaritate, care, la rândul ei, ne ajută să fim parte a Întregului. Spun asta pentru că, din start, ne-am întâlnit să aniversăm 105 ani de la naşterea lui Vasile Popa pe lumea noastră, lumea albă, şi, exact în acelaşi timp, se împlinesc fix 33 de ani de la naşterea pe celălalt tărâm a lui Vasile Lovinescu. Aceasta este deja o polarizare exemplară. Aşa că avem prilejul să ne situăm pe un plan echidistant între doi poli. Complementaritatea pe care o ştim, din prietenia lor terestră şi comuniunea lor spirituală, mărturisită de amândoi, atât prin viu grai, cât şi în scris, s-a transmutat astăzi, pentru noi, într-o corespondenţă verticală a aniversărilor: în Cer şi pe pământ! Ca să subliniez provocarea de a urmări oglindirea în concret a dimensiunii fiinţiale, pe care o îndeplineşte întrepătrunderea vieţilor – mai exact a stărilor multiple ale fiinţei – am ales un exemplu lovinescian, pe care vi-l prezint atât la modul teoretic, cât şi la modul existenţial. Mi-am construit textul pe un subiect foarte sensibil. Merg pe muchie de cuţit şi, la fiece pas pot cădea în ridicol, dar îmi asum riscul acesta şi sper să-mi fie înţeleasă adevărata intenţie. De asemenea, sper ca eventualele ricoşeuri să fie trecute cu vederea, pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, pe care vreau să vi le comunic. Exemplul, pe care l-am ales pentru a-l exersa împreună în această după-amiază, s-a ivit în mintea mea amintindu-mi de serile în care îl aveam oaspete pe Vasile Lovinescu. Deşi traversa aproape tot Bucureştiul pentru a ajunge în cartierul nostru, Drumul Taberei, care

abia atunci se construia, era extrem de punctual. La ora 18 fix suna la sonerie. Nu tot aşa de fixă era ora de plecare. Se întâmpla uneori să-l conducem la staţia de autobuz chiar şi la miezul nopţii. Dar, toate la timpul lor… Vasile Lovinescu cerea imperios, pentru a percepe, pentru a asimţi cât de cât dimensiunea integrală a fiinţei „să nu omitem nicio aparenţă, ci, dimpotrivă, s-o luăm ca pe o urmă, un exemplu al întregii Realităţi”. Cât despre exemplul propriu-zis, Vasile Lovinescu spunea cuvânt cu cuvânt: „Exemplul este un fragment de realitate”. Tocmai de aceea cultiva în el, dar şi în jur, o luciditate vibrantă în fiecare moment, la fiecare gest, la fiecare vorbă. Nu ştiu dacă voi reuşi să însufleţesc pentru dumneavoastră câteva „fragmente de realitate”, vechi de peste 40 de ani, dar care se fac totuşi prezente în anumite moduri. Vasile Lovinescu spunea: „trebuie să insistăm asupra exemplificării întrucât este singurul mod de a comunica interlocutorului freamătul”, adierea unei realităţi superioare. De asemenea, el sublinia: „ceea ce este virtual trebuie necesarmente să devină efectiv”. Dar,

ne dăm seama ce greu este să facem un salt de la o realitate suspendată de jumătate de secol, la o actualitate efectivă, de aniversare, într-o sală din mijlocul Fălticeniului, care este şi, totodată, nu este acelaşi! Mă bazez însă pe faptul, spus tot de Vasile Lovinescu: „exemplificarea solicită curiozitatea (acea curiozitate vie, intuitivă n.n.), solicită colaborarea şi consimţământul – dar şi contrazicerea interlocutorului, mijloace superlative pentru a ajunge la adevăr”. Prin contrazicere şi/sau consimţământ asupra unor aparenţe, adică exemple, se poate pătrunde în straturi din ce în ce mai profunde ale vieţii şi „chiar dincolo de succesiunea evenimentelor, adică ajungând, fie şi pentru o clipă (...) a asimţi, cum spune Vasile Lovinescu, simultaneitatea”. Aşa încât, fiind vorba, în exerciţiul de faţă, despre Vasile Lovinescu, vă rog să-l percepeţi ca pe un hieroglif spiritual, dar care, în urmă cu vreo 40 şi ceva de ani, călătorea „în carne şi oase” în Bucureşti, cu mijloace de transport în comun şi, când ajungea la o anumită staţie se cobora, mergea apoi pe jos încă vreo cinci minute până ajungea la locuinţa mea, unde ne întâlneam pe vremea ace-


34 ea de două-trei ori pe săptămână. Când pleca, se întorcea pe acelaşi traseu, dar se urca, bineînţeles, în staţia de vis-à-vis. Uneori, la plecare, îl însoţeam eu sau soţul meu, căci până la staţia respectivă erau, şi sunt şi astăzi, câteva trepte, de care, pe întuneric te poţi împiedica foarte uşor. Aş putea să descriu sute de întâmplări legate de acest scurt traseu, dar mi-am propus să mă limitez la schema cea mai simplă pentru a fi mai uşor de urmărit simetria, care s-a dezvăluit la un moment dat. După retragerea lui Vasile Lovinescu la Fălticeni şi, mai apoi, după plecarea lui definitivă, noi ne-am continuat venirile şi plecările din aceleaşi staţii, coborându-ne şi urcându-ne automat în autobuz. Mulţi ani după aceea, nici nu mai ştiu exact câţi, dar după cel puţin şapte ani de la strămutarea lui în Ţara de Dincolo, îmi ridic odată ochii şi văd scris numele staţiei: Lovinescu. Vă daţi seama că am fost cuprinsă de o mare uimire. Şi, totodată, mi s-a părut că înţeleg instantaneu lucruri pe care altădată nici nu le-aş fi visat. După revelaţia, pot spune, cu numele staţiei de coborâre, am devenit mai atentă şi am văzut că în staţia de urcare scria Liceul „E. Lovinescu”. Ar fi acum de spus şi de făcut multe conexiuni, dar cum am spus, vreau să prezint doar nodurile vitale ale unui „proiect” care mi se pare de mare amploare. Când am întrebat de unde acest nume, am aflat că Şcoala Generală nr. 204 – construită în 1971, adică exact când şi noi ne mutaserăm în cartierul Drumul Taberii şi Domnul Lovinescu începuse să ne viziteze în această zonă, a devenit, în 1990, Liceu. Şi, prin demersurile directorului, a primit numele „Liceul Teoretic Eugen Lovinescu”. Dar, auziţi şi numele acestui director: Dorul Smaranda! Dor de Smarald! Fără comentarii. Oricum, este un liceu aparte, singurul din Bucureşti cu limba portugheză şi angajat într-un proiect

Texte şi studii tradiţionale educaţional de anvergură europeană, Comenius. Ambasadorul Portugaliei în România, Zosimo Justo da Silva a caracterizat Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu” ca „un avanpost al integrării efective a României în UE”. Această caracterizare i se potriveşte mănuşă lui Eugen Lovinescu, socotit un promotor al europenizării culturale a României. Sub aceste auspicii, m-am gândit că ilustrul critic literar este bine reprezentat printr-un lăcaş de învăţătură, care exprimă chiar funcţia căreia i s-a dedicat exemplar. Nu este nevoie să motivez această idee, căci este demonstrată de posteritatea culturală a lui Eugen Lovinescu. În urmă cu nici trei luni (28-29 aprilie 2017), i s-a dedicat, în Fălticeni, o Conferinţă Naţională denumită Dinastia Lovineştilor, în care s-a văzut înalta preţuire pe care i-o acordă elita criticilor literari. Revenind însă la zona Lovineştilor din Bucureşti, mi-am dat seama că denumirea staţiilor de călători nu i se potriveşte deloc lui Eugen Lovinescu, ci lui Vasile Lovinescu. În primul rând, pentru că Eugen Lovinescu n-a putut călca nicicând prin această zonă, care pe vremea lui era o câmpie întinsă, un teren viran, unde, în urmă cu mai bine de o sută de ani, venise Tudor Vladimirescu cu pandurii lui şi-şi aşezase, pentru scurtă vreme, tabăra militară. Pe de altă parte însă, Vasile Lovinescu urca şi cobora ritmic în aceste staţii, care pentru el nu erau staţii oarecare. Întrucât adulmeca precum un „copoi” fiecare semn al lumii prototipale şi aceste simple staţii deveneau pentru el puncte de intersecţie cu planurile superioare. Cu alte cuvinte, deveneau „staţiuni” actualizate integral, în sensul de „stări de fire”. Nu vreau acum să dezvolt simbolismul „maqamurilor” – maqam însemnând staţiune spirituală, în limba lui Avicena – dar hierogliful lui Vasile Lovinescu rămas înscris în locurile comune

ale acestui traseu, pe care el însuşi l-a evocat de multe ori, dezvăluie mitologia unui loc modest aflat sub soare. Astfel, putem afla şi noi astăzi, deşi altădată nu ştiam, că am locuit odată ca niciodată în, sau, măcar am trecut, pe lângă Paradis. Pentru unii dintre dvs., acest lucru este cu atât mai mult posibil deoarece l-aţi văzut de nenumărate ori pe Vasile Lovinescu în circumambulaţiunile sale pe dealurile fălticene. Dar şi acum, când treceţi pe lângă Galeria Oamenilor de Seamă, casa părintească în care a locuit întreaga Dinastie Lovinesciană, vă puteţi privi într-o oglindă fermecată la marginea timpului. Rămâne totuşi o întrebare la care eu n-am aflat răspunsul: Cui să-i fi dat prin minte ideea de a construi o Şcoală şi a contura o zonă cu numele Lovinescu, tocmai la capătul celălalt al ţării, atât de departe de Fălticeni, locul naşterii şi morţii Lovineştilor? Cine şi-a pus deci pecetea pe actul de naştere al unui cartier care din 1971 se tot măreşte? Să fie vorba doar de nişte obişnuiţi edili sau aceştia, la rândul lor, au activat supuşi unei inspiraţii de care, evident, nu-şi dădeau seama? Pentru a răspunde la o asemenea întrebare, care se referă la spaţii atât de distanţate, la planuri atât de distincte de manifestare, la cicluri temporare care depăşesc un veac, dar se învârtejesc anual şi în jurul nostru, cred că ar trebui să ne situăm, măcar pentru o clipă, „o oară” în acea simultaneitate despre care ne vorbea Vasile Lovinescu. În legătură cu lansările de azi, ale cărţilor din lada de zestre inepuizabilă şi surprinzătoare pe care ne-a lăsat-o Vasile Popa, sunt sigură că vor fi o minunată sursă în găsirea unor răspunsuri la astfel de întrebări. Totodată, vă asigur că recitirea atentă a unei singure pagini scrise de Vasile Lovinescu, sau chiar şi a unui singur paragraf, va fi o relansare a noastră într-o nesfârşită bucurie interioară. Roxana Cristian


Cinema

35

Reeditări filmice (IV) Ioan-Pavel AZAP

Ciuleandra (1) Liviu Rebreanu (1885-1944) a fost unul dintre primii scriitori români care a intuit potenţialul cinematografului şi care s-a implicat în destinele celei de-a şaptea arte. Potrivit lui Niculae Gheran, biograful scriitorului, Rebreanu este „primul scenarist al filmului românesc” [1]. Primul său scenariu, Vis năprasnic (1912), nu a văzut lumina ecranului, abia următorul, Ghinionul, fiind transpus pe peliculă (1913) în chiar regia prozatorului (filmul nu s-a păstrat). Între anii 1912-1913, Rebreanu a fost consilier la Casa de Producţie „Filmul de artă Leon M. Popescu”, iar între 1920-1930 se afirmă cu publicistică teatrală şi de film în revista „Cinema”. În 1930, ca director al Direcţiei Educaţiei Poporului, elaborează reglementări privind organizarea vieţii cinematografice (importul şi exportul de filme, taxe pentru cinematografia naţională, cenzura etc.), în deceniul următor fiind membru în comisia de cenzură a filmelor ca reprezentant al Societăţii Scriitorilor Români [2]. Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai ecranizaţi scriitori români: Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1965; Premiul pentru regie la Cannes), Răscoala (Mircea Mureşan, 1966; Premiul „Opera Prima” la Cannes), Ion – Blestemul pământului, blestemul iubirii (Mircea Mureşan, 1980), Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985). În 30 septembrie 1930 la cinematograful „Capitol” din Bucureşti are loc premiera filmului Ciuleandra, coproducţie germano-română, adaptare a romanului omonim al lui Rebreanu, recent apărut. Filmul este realizat pe un scenariu de şi în regia lui Martin Berger (1892-1969), regizor german minor, dar important pentru istoria filmului românesc. Cu un an în urmă regizase, cu sprijin financiar din partea statului român, o adaptare după romanul lui Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, primit cu răceală în presa vremii, de reţinut totuşi prin faptul că a conservat pe peliculă, după cum se poate vedea în copia incompletă păstrată, chipul şi jocul lui Ion Brezeanu, Alexandru Giugaru, Marietta Deculescu. Şi Ciuleandra a fost primit, de asemenea, cu răceală: „Subiectul ar fi putut avea elemente cinematografice interesante, dar n-a ieşit din el decât o tristă melodramă, care provoca râsul, fiindcă actorii germani jucau roluri de ţărani români vorbind cu accent berlinez. Exterioarele au fost turnate în ţara noastră, iar interioarele la Berlin, unde s-a făcut şi sonorizarea. Actorii germani erau cunoscuţi şi apreciaţi de publicul nostru. Dar rezultatul a fost un fiasco ar-

tistic şi prilejul unei campanii de presă care n-a făcut nici un bine ideii de film românesc” [3]. În corul cvasiunanim indignat („o sinistră şi tendenţioasă încercare de a ne prezenta drept un trib oriental lipsit de orice simţ al artei şi a cuviinţei”; „un film sonor antiromânesc”; „o enormă aberaţie”; „o masacrare totală a romanului” [4]), există şi două excepţii: V. Timuş, în „Rampa” din 31 dec. 1930 („[…] ţinem să relevăm dintr-o primă viziune a Ciulendrei numai enorma frescă de posibilităţi pe care le oferă ţara, peisajul, muzica, artiştii, doinele şi literatura românească în nădejdea obstinată că autoritatea şi iniţiativa românească se vor convinge de necesitatea imperioasă de a crea o industrie de artă cinematografică românească. Sub acest îndemn «Rampa» salută izbânda Ciulendrei” [5]) şi E.A. Damian în „Cinema”, 16 nov. 1930 („Ciuleandra nu trebuie privită în lumina campaniilor de presă, ci sub raportul primirii făcute de marele public. Iar când îl apreciem cu această măsură, putem zice fără teamă de a exagera că Ciuleandra [...] este un film dintre cele mai interesante pentru majoritatea amatorilor de cinema, deci cu care cinematografiştii pot realiza reţete frumoase” [6] – opinie justificată dacă avem în vedere că filmul a rulat câţiva ani în ţară şi străinătate). Chiar dacă public se arată reţinut, în Jurnal Rebreanu dezavuează filmul: „Scenariul, complet idiot; nicio scenă dezvoltată ca lumea. Regizorul absent. Peisajele de câlţi, infecte. Niciun amănunt de adevărată artă. Interioarele, mediocre. Muzica, de o banalitate revoltătoare. Sincronizarea, alandala. Jocul artiştilor, nul. Dialogul, imbecil...” [7]. Dincolo de orice controverse, Ciuleandra, turnat în două versiuni – română şi germană – este important prin simplul fapt că este primul film sonor şi vorbit în limba română. Cartea va fi reecranizată de Sergiu Nicolaescu în 1985. [1] Apud Tudor Vlad, Fascinaţia filmului la scriitorii români (1900-1940), Centrul de Studii Transilvane / Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, p. 58. [2] Cf. Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiştii. 2345 [de] cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri, Ed. Meronia, Bucureşti, 2013, p. 487. [3] Ion I. Cantacuzino, Momente din trecutul filmului românesc, apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897–2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, Bucureşti, 2011, p. 127. [4] Cf. Călin Căliman, op. cit., p. 128. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Apud Tudor Caranfil, Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Ed. Polirom, Iaşi, 2013, p. 19.


Cinema

36 Filmografiile Simonei

The Circle (2017) Simona Ardelean

Minimalismul unuia dintre posterele care prezintă filmul The Circle a funcţionat ca un impuls vizual pentru vizionarea sa. Un cerc-amprentă – ca un fel de labirint fără ieșire, fiindcă roșul din firul Ariadnei e disipat în însăși construcţia acestuia – lasă loc presupunerilor și aţâţă curiozitatea posibililor spectatori printr-un tag-line: cunoașterea e bună, dar să știi totul e și mai bine. Dedesubt, o adresă de web te trimite la site-ul pe care cei care se ocupă de marketingul filmului l-au creat. Acolo poţi vedea trailerul, un sinopsis, numele producătorilor, al regizorului (James Ponsoldt), distribuţia rolurilor, numele autorului romanului de la care filmul pornește (Dave Eggers), o galerie de imagini. Dar pentru că am început cu imaginea trebuie să amintesc faptul că posterul despre care scriu e o versiune alterată a copertei romanului sursă. Acolo cercul seamănă cu un nod chinezesc care se închide perfect, fluid în ideea de infinit oglindit. Posterul filmului prezintă însă o cale de ieșire și asta pentru că scenariul taie din carnea cărţii și simplifică narativul propunând și un alt final. În galeria de pe site, imediat sub sinopsis e o imagine care o prezintă pe Emma Watson (interpretând-o pe Mae) mergând alături de Karen Gillan (Annie, membră a celor 40). Desigur, prezenţa Emmei ar putea fi unul dintre motivele pentru care cineva ar vrea să vadă filmul de la bun început: actriţa are darul de a alege roluri interesante care-i valorifică potenţialul actoricesc versatil, dar care au și priză la public (în fond, cu toţii o cunoaștem datorită Hermionei din seria Harry Potter, pe care a interpretat-o din 2001 și

până în 2011, Sam în The Perks of Being a Wallflower - 2012 un film pe care-l recomand cu căldură, din comedia atipică This is the end - 2013 sau interpretând-o recent pe Belle în Frumoasa și bestia - 2017). Dar Emma este o actriţă interesantă și datorită convingerilor sale, a cărţilor pe care le risipește prin staţii de metrou pentru educarea socială a publicului și poate tocmai de aceea filmul acesta pare că i se potrivește ca o mănușă. În imaginea despre care vă vorbesc, Emma (Mae) pare un ucenic timorat, confuz care pășește alături de un iniţiat încrezător, Annie, prietena sa din copilărie. Aceasta din urmă reușește să-i facă rost de un interviu la compania social-media cea mai puternică unde e recrutată datorită potenţialului său neexploatat. Cu gesturi largi și un sacou profesional, Annie o interpretează explicativ pe tânără într-o lume care pare o versiune soft a distopiei Orwelliene. Variantele lumilor distopice sunt, de altfel, dacă privim doar ecranizarea romanului lui Margaret Atwood, The Handmaid’s Tale un trend cinematografic întro lume care se hrănește cu angoasa colectivă și propune ca alternativă exerciţii de mindfulness. La începutul romanului său, Eggers îl citează pe Steinbeck (La est de Eden) vorbind despre lipsa limitei, a graniţei raportate la viitor. E tocmai ceea ce Cercul face, împrumutând trăsături ale tuturor platformelor media: dominând media digitală, controlează și urmărește activitatea utilizatorilor săi până într-acolo încât, treptat, ideea de intimitate este eliminată pentru un bine general. Tonurile sunt mai calde decât în Black Mirror, dar ușor recognoscibile în societatea contemporană. Do-

rind să devină un angajat model, Mae se robotizează, preocupările devin superficiale și informaţiile împărtășite prin reţea voalează o lipsă de conexiune umană reală. Un incident nefericit îi dă ideea unuia dintre fondatori, carismaticul Eamon Bailey (Tom Hanks) să-și promoveze una dintre inovaţiile tehnologice, o cameră minusculă care înregistrează în timp real tot ceea ce se întâmplă. Transparenţa totală este însă o monedă cu două feţe, iar filmul alunecă încet spre un Truman Show. Diegesisul filmului nu e suficient de puternic, scăpările sunt observabile, dar ideea de bază poate să constituie subiectul unor discuţii polemice mustoase. Obsesia pentru date (rating, statistici, sondaje privind nivelul de satisfacţie a clientului, activităţi aparent opţionale, pereţi de sticlă, brăţări biometrice, subsoluri care stochează date) nu mai ţin de domeniul S.F. Secretele sunt minciuni, spune Cercul. Așa o fi? În opoziţie cu ele, apele întinse pe care Mae vâslește cu caiacul său în sesiunile sale private și rare, amintesc de un alt fel de conexiune pe care, prinși în mundanul digitalizat, o eludăm.


Eseu

37

Solilocvii inutile Ioan F. POP

Cum să extragi particularitatea care să dea o nouă dimensiune generalităţii, cum să le topeşti într-o idee sintetică, cum să fii tu însuţi lăsîndu-te cucerit de alteritate – iată provocarea pentru orice demers scripturistic. Particularitatea unor metehne şi patologii nu este decît o modalitate de a surprinde generalitatea comportamentală. Ar merita reţinut doar scrisul care evoluează de la agonie în sus. Căci scrisul nu e doar o reverberaţie pioasă a ecourilor livreşti, simplă impostaţie, cum se întîmplă de multe ori. El nu constă nici în micile drăgălăşenii ţesute în marginea altor texte, în reverenţă necritică şi în mimetism protocolar. Scrisul adevărat e cutremurul din ruinele căruia trebuie să iasă un cuvînt nou şi o nouă faptă babilonică. Scrisul se înalţă din propriile dărîmături interioare. Scrisul e o nouă lume sau nu este nimic. Totuşi, cel mai avangardist şi mai negaţionist act literar o va termina într-o şoaptă blajină: înapoi la clasici! * Carpe diem…, îndeamnă arhicunoscuta expresie horaţiană. Dar e vorba, într-o traducere aproximativă, să trăieşti clipa care se adaugă la timp. Căci există clipe care se alătură timpului şi clipe care se scad din el. Ideal ar fi să putem trăi clipa ca pe o eternitate, dar ne-am transpune abuziv într-un atribut divin. Şi, în definitiv, ce am putea noi să facem cu indefinitul unei eternităţi? Căci de abia ne descurcăm cu eternitatea cîtorva clipe. Trăim atîta timp cît putem face din viaţă, clipă de clipă, actantul vieţii. * Scrisul se învaţă citind. Cititul se învaţă scriind. Restul este vocaţie, inspiraţie, talent, muncă sisifică cu limitele şi ne-limitele cuvîntului. Cuvînt care se poate hrăni atît cu realitatea eului, cît şi cu ficţiunile lui. Cuvîntul este o ficţiune în care încape toată realitatea. Orice ficţiune are nevoie de complicitatea realităţii, după cum orice realitate se reazemă pe o doză sănătoasă de ficţiune. Scrisul este libertatea cea mai iresponsabilă. La scris poţi ajunge doar exonerat de orice profesie, de orice specializare. Aici trebuie să te profesezi doar pe tine însuţi. „Creaţia literară este un organ al înţelegerii vieţii, iar scriitorul un vizionar ce întrezăreşte sensul vieţii” (W. Dilthey). * Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ ceea ce nu se învaţă nicăieri. Ceea ce se învaţă din ineditul vieţii, din minţile cele mai rătăcite, mai absurde şi mai excentrice. Mai mult am învăţat ceea ce nu trebuie să învăţ. Greu îmi va fi să învăţ să nu mai fiu. Deşi verbul a fi am

început încet să-l uit pe de rost. Oricum, inexistenţa o să-mi iasă din prima încercare. * Omul s-a îndepărtat atît de mult de natură, încît doar prin intermediul morţii o mai poate reîntîlni. Viaţa a devenit doar o formă de înstrăinare de natură, o rătăcire în artificial, o alunecare în behaviorism. Viaţa reală este doar ceea ce ne putem imagina în marginea ei. * La noi, totul începe entuziast şi se termină lamentabil. Deschidem orice lucrare cu un chef pantagruelic şi o încheiem, belicos, la tribunal. Veselia fulminantă a începutului anunţă aprioric jalea eşecului din final. Începem totul în extaz şi o terminăm la balamuc. Avem un talent inegalabil de a transforma visele în coşmaruri, orice facere în apocalipsă. * Pînă la facerea lumii, Dumnezeu avea la îndemînă tot nimicul. După crearea ei, nimicului i-au fost limitate o serie de posibilităţi. La început, nimicul era întreg, nu mai avea nevoie de nici o contrapondere pentru a fi el însuşi. Doar divinitatea i-a conturbat perfecţiunea, derivînd din el o lume. Ca atare, nici o altă lume nu mai poate fi creată din acelaşi nimic, pentru că, în urma creaţiei, acesta este unul incomplet. Nimicul este mai sărac cu o lume, lumea este mai bogată cu o iluzie. Nu ştim cu adevărat ce miracol e faptul că în fiecare dimineaţă găsim lumea exact la locul ei, că nici o forţă cosmică nu a scos-o din ţîţîni pentru a o arunca în haos. Pămîntul – cea mai sigură iluzie din Univers. * Dacă pentru ceea ce am făcut în viaţă suntem stipendiaţi, pentru ceea ce nu vom face pe durata morţii de ce nu primim nimic, ca şi cum pentru gestul că murim, nemaiconturbînd lumea, nu avem nici un merit. Faptul că vom muri ar trebui plătit în avans. Mă gîndesc cu încîntare la o grevă generală a nemuririi, care să ţină pînă ne obţinem toate drepturile şi avantajele morţii, toate dobînzile şi restanţele inexistenţei. * Judec ca să fiu judecat. (Contrar adagiului biblic care interzice judecarea celuilalt. Nu pot să-mi amputez un atribut fundamental, în orice plan s-ar manifesta, chiar şi în eroare. Dimpotrivă, după cum judecăm vom fi judecaţi. Chiar şi credinţa se obţine în urma unui act de judecată a sinelui, a celorlalţi, a lumii şi a divinităţii. Judecata finală va fi doar judecarea celor care nu au judecat).


38

Rememorări

Dă vina pe ploaie! Alice-Valeria MICU

„Pe vremea mea era altfel” este propoziţia pe care am auzit-o cu toţii, am detestat-o şi eram convinşi că nu o vom rosti niciodată. La 18 ani crezi că vei rămâne mereu la curent cu cele mai noi lucruri, că nu vei rata nicio ocazie să te simţi bine, să călătoreşti, să ştii ultimul trend în materie de tehnologie, să fii tot timpul un om al prezentului cu privirea spre viitor. La un moment dat, cu toată încăpăţânarea, te trezeşti căutând alte posturi de radio în maşină, iar după câteva tentative nereuşite apelezi la colecţia de CD-uri sau te resemnezi şi accepţi să auzi, în caz de drum lung, aceeaşi piesă de patru-cinci ori, fără să reuşeşti să-ţi placă şi oftezi după muzica de acum câţiva ani. La cinci ani îmi jurasem că nu voi avea un singur copil, pentru că nu-mi plăcea să merg în vecini de fiecare dată când voiam să mă joc cu cineva şi că oricum, mă voi juca în fiecare zi cu copiii mei. Până la urmă tot cu un singur copil am rămas şi nu, nu am reuşit să ne jucăm în fiecare zi. Iar asta cu „pe vremea mea era altfel” întâi mi-a trecut prin minte, apoi am spus-o şi nici nu m-am simţit prea vinovată. Nu am rămas legată de trecut, dar nici nu mă iluzionez că aş fi în întregime un om al clipei de azi. În definitiv, sunt mai degrabă suma neîmplinirilor, dar asta e o altă poveste. Cred că exerciţiul de a găsi linia de mijloc şi de a-mi clădi propria realitate l-am deprins încă din copilărie. Am devorat toate cărţile potrivite vârstei din biblioteca de acasă, iar în vacanţe am făcut la fel cu cea a bunicilor. La biblioteca orăşenească reuşeam să o conving pe bibliotecară să-mi dea mai mult de două-trei cărţi odată, ca să nu semnez condica zilnică acolo. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre noi, cei care avem mereu cărţile în preajmă, am făcut la fel şi nu cât citeam e ideea, ci cum ne-au influenţat lecturile. Am constatat în ultima vreme că mulţi mărturisesc felul în care au fost traumatizaţi sau măcar atinşi de conţinutul unor cărţi, de felul în care au fost educaţi, încercând să demonteze miturile „de pe vremea lor”. Am luat cunoştinţă de mici cu personajele din basme şi desene animate, dar nu am avut nevoie de terapie ca să nu mă traumatizeze povestea aprigă a celor trei iezi şi a caprei răzbunătoare, pentru că nu aveam probleme în a separa ficţiunea de realitate şi lumea basmelor de cea reală. Mă impresionase povestea împărătesei care plânsese de durere până orbise, iar lacul apărut din lacrimile ei mi se pare şi acum o scenă demnă de un fiction care ar avea cu siguranţă succes. Nu m-a făcut să nu mai am încredere şi să nu îmi doresc amorul cel mare, cu Făt-Frumosul şi bucuria de a iubi şi a fi iubită. În familia noastră nu fuseseră căsătorii aranjate, chiar dacă cele mai multe au fost presărate cu morţi timpurii şi copii orfani. Eram deja antrenată cu trecutul familiei, care nu se potrivea deloc cu edificarea societăţii socialiste şi înaintarea spre comunism. Eram în structurile Organizaţiei de pionieri, avusesem toate galoanele, insignele şi tresele, mer-

geam la Forumul pionieresc în fiecare an şi îmi predam mandatul de locţiitor al preşedintelui Consiliului Judeţean al Organizaţiei Pionierilor. Acasă ascultam alături de părinţi ştirile de la „Europa Liberă” şi uneori, dacă tata reuşea să prindă postul, şi pe cele de la „Vocea Americii”. În vacanţe îmi plăcea să-l urmăresc pe bunicul matern bărbierindu-se în timp ce fredona imnul regal şi ascultam cu plăcere toate întâmplările din anii tulburi, cu unchiul protopop care a fost condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel plănuit de Gheorghiu-Dej la îndemnul lui Stalin. Ştiam care fuseseră pământurile stră-străbunicilor paterni, adoram mobilele şi porţelanurile rămase de la ei. Îmi amintesc de radioul mare cu lămpi şi butoane îngălbenite ca un fildeş bătrân, la care asculta bunica „Europa Liberă” cu fereastra deschisă spre grădina de flori, unde se ocupa liniştită de hobby-ul ei. Asta până când au sosit doi vlăjgani cu ochi albaştri, care au rugat-o din suflet să nu mai folosească acel aparat de radio ce se transforma în antenă şi toate aparatele din jurul casei nu mai prindeau alt program cât timp era deschis la bunica. Evident, am aflat mult mai târziu de acea întâmplare, dar ideea e că ştiam ce se poate vorbi şi ce nu la şcoală, pe stradă, cu prietenii, iar asta nu mă împiedica să râd cu lacrimi de fiecare dată când, la auzul numelui lui Ceauşescu, bunica exclama cu năduf: „Calce-l ricile!” şi nici să particip la activităţile impuse de şcoală, chiar dacă ele conţineau o strofă despre conducătorul iubit şi realizările partidului. Poate că ar fi în trend să găsesc în lecturi, educaţie, trecut, miturile cu care am crescut, în pătimirea mioritică, ori în toamna bacoviană, vina pentru tot ceea ce am vrut să fiu şi nu sunt, pentru ceea ce am vrut să fac şi nu am reuşit, pentru situaţiile în care ar fi trebuit să reacţionez şi nu am făcut-o. Victimizarea, văietatul sunt uşi pe care le deschid arareori, atunci când simt că e prea mult. Un prieten drag îmi spune în glumă „Fefeleaga”, dar uneori simt că sunt Fefeleaga şi Bator şi pietrele din desagă la un loc. Ştiu fiecare clipă în care ar fi trebuit să fac altceva, dar nu e de vină pentru asta mama care m-a învăţat să văd ce e mai frumos în om, ci eu, care am crescut degeaba printre băieţi, dar am ţinut mereu cont de cei din jur, de convenienţe. Pe vremea tuturor e altfel şi mulţi şi-ar fi dorit să existe la un moment dat un glob de cristal care să le arate viitorul pornind de la realitatea din acea clipă. „Aş fi fost scutit de multă suferinţă”, mi-a spus acelaşi drag prieten, dar cine să ne deschidă ochii? Şi nu poate fi condamnat Harap Alb pentru trafic de naivitate, nici fiul risipitor pentru manipulare şi exemplu prost. Dacă nu ştii să pierzi, nu vei învăţa niciodată să câştigi, dar vei da vina pe ploaie. P.S.: Sper din toată inima că basmele nu vor fi tipărite în viitor cu un avertisment, de genul celor de la ştirile T.V. „Atenţie, conţinutul următor vă poate afecta emoţional!”


Istorie

39

Coriolan Meseşian (1873-1932) – personalitate sălăjeană marcantă din generaţia Marii Uniri

Marin POP

Coriolan Meseşian face parte din generaţia de aur a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Din păcate, viaţa şi activitatea depusă de ilustrul nostru înaintaş sălăjean în slujba naţiei române este mai puţin cunoscută, motiv pentru care ne propunem să le aprofundăm în prezentul studiu. S-a născut la 26 septembrie 1873 în localitatea Acâş (fostul jud. Sălaj) din părinţii Gavril Meseşian şi soţia Tesfania, născută Söter. Tatăl său a fost preot greco-catolic în Vârşolţ, Recea, Acâş şi Chieşd, unde a decedat în anul 19131. Coriolan Meseşian a absolvit şcoala primară în Chieşd sub conducerea învăţătorului Ştefan Timoc. A urmat, apoi, cursurile Gimnaziului Minorit din Şimleu Silvaniei, clasele inferioare2, iar cele superioare la liceul confesional greco catolic din Beiuş, pe care le-a absolvit în anul 1891. Printre colegii săi de liceu s-au numărat Avram Cordiş, fost preot în Derşida, Ioan Cocian, avocat şi fost consilier la Curtea de Apel, Andrei Ille, preşedinte la Curtea de Apel, Carol Watchter, judecător şi Iosif Siegescu, profesor universitar3. Studiile superioare le-a urmat la Universitatea din Oradea, apoi la Cluj, unde şi-a luat doctoratul în Drept, cu toate persecuţiile îndreptate împotriva studenţilor români, în urma Memorandumului din 1892. În timpul studenţiei s-a remarcat încă de la început ca un tânăr înzestrat cu deosebit talent, trecând toate examenele din facultate „cu distinţie şi în aplauzele colegilor săi”. O dovadă relevantă a talentului său remarcabil îl constituie faptul că ţăranii români din zona Şimleului vorbeau despre „Coriolanul Popii din Chieşd”, ca despre „floarea

studenţimei universitare”. Luându-şi diploma de avocat, cu o pregătire ştiinţifică impunătoare, şi-a început cariera de avocat la Şimleu Silvaniei, în anul 1898. Prin dragostea sa faţă de poporul din care provenea, câştigă încrederea tuturor intelectualilor şi ţăranilor de la sate, care îl vedeau ca pe ocrotitorul şi apărătorul celor oropsiţi de soartă. La puţin timp după instalarea sa la Şimleu, banca „Silvania”, cea mai importantă instituţie de credit românesc din Sălaj şi zona de nord-vest, îi face oferta de a deveni jurisconsultul instituţiei. De la începutul activităţii sale ca avocat se implică activ şi în viaţa cultural-națională românească din Şimleu, fiind ales preşedinte al Societăţii Corale din Şimleu, consilier al Reuniunii Femeilor Române Sălăjene şi secretar al despărţământului Şimleu al Astrei. În scurt timp devine „îndrumătorul şi însufleţitorul tuturor instituţiilor cu caracter religios, cultural şi naţional. În vremurile înainte de război – spunea protopopul Supurului, Ioan Oltean, la catafalcul bunului său prieten, în 1932 – nu era o adunare, o întrunire românească, o frământare cu caracter politic şi naţional unde să nu se fi auzit cuvântul şi sfatul lui hotărâtor. Noi, prietenii lui din copilărie, priveam cu mândrie la acest vrednic fiu al Sălajului, care avea să continue opera marilor înaintaşi din acest judeţ: Pop Gheorghe de Băseşti, Alimp(iu) Barboloviciu, Andrei Cosma şi alţii”4. În anul 1902, luna iulie, Coriolan Meseșan, care avea 29 de ani, s-a căsătorit cu Adela Trif, fiica vrednicului și eruditului profesor Gavril Trif, care avea vârsta de 23 ani. Nași de cununie le-au fost Andrei Cosma,

directorul băncii „Silvania” din Șimleu și soția sa Maria Dragoș5, președinta „Reuniunii Femeilor Române Sălăjene”. Din păcate soarta a fost destul de dură în privința copiilor pe care i-au avut împreună. La vârsta de numai opt luni, pe data de 18 mai 1904 se stingea din viață fiica lor, Maria Teofania6. Redacția ziarului „Gazeta de Duminecă” anunța tragicul eveniment: „Pe unul dintre bravii tineri ai Selagiului și stegar prețuit al «Gazetei de Duminecă» d-l Dr. Coriolan Meseșian l-a ajuns mare supărare, perzându-și unica odraslă scumpă a inimei, pe nevinovatul îngeraș Mărioara Teofania. Înmormântarea scumpei defuncte a avut loc Joi, la 4 ore după ameazi, în presența unui numeros public român și strein. Trimitem veneratei familii celea mai sincere espresiuni de codolință, cerând dela bunul Dumnezeu, mângăierea părinților întristați (...)”7. Tot în acel an, pe data de 23 oc-


40 tombrie, li se naște un băiat căruia i-au pus prenumele Andreicuţ. A fost mare bucurie în familie, la care au participat și soții Cosma, Andrei și Maria, născută Dragoș, ca nași de botez. Preot de botez a fost vicarul Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu, cel care i-a și cununat. După cum reiese din Registrul născuților, copilul a fost botezat chiar în aceeași zi de 23 octombrie8, ceea ce înseamnă că s-a născut cu probleme de sănătate. Din nefericire, peste numai patru luni și o săptămână, micul Andreicuţ a decedat, fiind înmormântat la data de 3 martie 19059. Tragicul eveniment era anunțat de către părinți în coloanele ziarului „Gazeta de Duminecă”. Sfârșiți de durere, părinții încheiau necrologul cu următoarele cuvinte: „Odor scump și drag! Roagă-te împreună cu semenii tăi pentru mângăierea iubiților tăi neconsolați”10. Pe data de 31 octombrie 1905 soarta îi loveşte din nou şi îi încearcă, prin decesul unicului copil ce le-a mai rămas în viaţă, Găvriluţ, care avea frageda vârstă de un an şi nouă luni. A fost înmormântat pe data de 2 noiembrie 1905, alături de fraţii săi11. În memoria fiului său, după cum reiese din „Monografia școlii din Chieșd”, Coriolan Meseșan va dona câteva zeci de manuale copiilor din Chieșd, unde tatăl său era preot, fiind o perioadă în care se simțea o mare lipsă de mijloace didactice: „Sub nr. 41 – 1905 4. nov. (prin) mărinimozitatea lui Dr. Coriolan Meseşan avocat din Şimleu se transpun lui Andreiu Ignea (învățător – n.n.) 20 abecedare şi 9 buc. legendare de V. Petri, pe seama pruncilor gr. chat. rom. şcolare. gr. chat. rom. să fie spre mângîiere sufletească a mărinimosului donator pentru fiul său pierdut Gaviliţiu Meseşanu12. În anul 1908, în luna noiembrie13, familia Meseșan are mare bucurie de a i se naște o fetiță, căreia i-au pus numele Dora Astra, botezându-o pe data de 21 noiembrie. Nași de botez au fost preotul

Istorie Alexandru Sima din Pericei, cu soția Regina, născută Deleu, iar vicarul Alimpiu Barboloviciu a fost preotul de botez al fetiței14, care purta numele simbolic al asociației culturale transilvănene. Din anunţul funerar al lui Coriolan Meseşian reiese că pe lângă fiica Dora Astra a mai avut doi copii: Carol şi Lucica15. Pe data de 3 ianuarie 1904 apărea la Şimleu Silvaniei primul număr al ziarului românesc „Gazeta de Duminecă”. Coriolan Meseşian se numără printre cei 47 intelectuali români sălăjeni care semnează articolul-program al ziarului, intitulat „Cuvântul nostru”. Subliniind rolul important pe care ar trebui să-l joace cultura, care „formează basele de esistenţă ale unui popor”, Coriolan Meseşian şi ceilalţi intelectuali semnatari credeau cu tărie că ziarul va deveni „adevărată şcolă pentru popor, adevărată carte a poporului”16, ceea ce din fericire s-a şi întâmplat, prestigiosul ziar şimleuan devenind un adevărat reper de cultură şi informaţie pentru românii sălăjeni. Prin intermediul ziarului şimleuan, în calitatea sa de secretar al despărţământului Şimleu al Astrei, aduce la cunoştinţă publicului şi în special intelectualilor că a apărut de sub tipar, sub egida Astrei, „Enciclopedia Română”, subliniind, totodată, importanţa ei pentru cultura şi spiritualitatea românească: „Fără Enciclopedia Română deci nu ne putem închipui o bibliotecă a cărturarului român, care op singur constitue şi suplineşte o bibliotecă completă, ştienţifică de orice soiu”17. Tot prin intermediul unui anunţ publicat de despărţământul şimleuan al Astrei, semnat de Coriolan Meseşian, în calitate de secretar şi vicarul Alimpiu Barboloviciu, directorul despărţământului, aflăm că din partea conducerii centrale a Astrei, de la Sibiu, a fost trimisă despărţământului suma de 400 coroane, pe data de 4 mai 1904, „în scopul subvenţionării

şcoalelor mai lipsite de mijloace cu cărţi şi recuisite şcolare”. Cei doi făceau apel la şcolile care aveau nevoie de aceste mijloace didactice să înainteze o cerere despărţământului, prin protopopii locali, care îndeplineau şi funcţia de inspectori ai şcolilor confesionale româneşti, până la data de 30 iulie 190418. În cadrul şedinţei din data de 7 septembrie 1905, Comitetul cercual al despărţământului Şimleu al Astrei a decis susţinerea conferinţelor poporale. În acest sens, protopopii locali şi prezidiul Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni au fost rugaţi ca din acel moment să „binevoiască a se îngriji” ca la evenimente precum adunările tractuale preoţeşti, respectiv cele învăţătoreşti, sfinţiri de biserici etc., să fie susţinute conferinţe poporale, „având de obiect esclusiv lucruri la înţelesul, de interesul şi folosul practic al poporului, precum diferiţii rami economici, cultul bucatelor, obiceiuri strămoşeşti, – ambiţionarea continuă spre curăţirea graiului românesc, – păstrarea întocmai a portului naţional, combaterea pornirilor dăunoase sociali-familiari, – tilcuirea legilor ţării, cari privesc mai de aproape poporul ţăran”. Preşedinţii adunărilor erau rugaţi să informeze conducerea despărţământului asupra calendarului evenimentelor, pentru eventualitatea de a putea participa cu conferinţe şi reprezentanţi ai Astrei sălăjene. Conferenţiarii erau rugaţi să trimită măcar câte un exemplar din disertaţie conducerii despărţământului, urmând să fie premiate şi publicate în broşuri cele mai valoroase. De asemenea, anunţau că în şedinţa din 12 decembrie 1905, Comitetul central al Astrei a decis ca în anul următor să fie susţinute prelegeri pe teme de economie agrară19. Comunitatea românească din Șimleu Silvaniei a primit cu bucurie apariția periodicului religios de predici şi învăţătură creştină „Păstorul Sufletesc”, după cum reiese și dintr-un articol publicat în ziarul Gazeta de Duminecă de către Cori-


Istorie olan Meseșian. El întâmpina „cu vie însuflețire” inițiativa „salutară” a celor trei preoți sălăjeni, subliniind că nu au făcut decât să urmeze „porunca celui mai mare învățător al lumei, care a dispus: Mergând, învățați toate popoarele”. Prin întemeierea periodicului de predici, spune el, „atât ei, cât și venerații colaboratori nu numai să degagează de datorințele lor, ca adevărați luminători ai turmei lui Christos în mod vrednic de păstorii conștii sufletești, nu numai că oferă colegilor lor un sprigin neprețuit întru păstorirea și îngrijirea sufletelor prin propagarea învățăturilor sublime ale Mântuitorului, fără totodată au umplut un gol simțit deja de mult la noi în literatura noastră românească-bisericească, cu toate că eram în drept a aștepta de la unica corporațiune mai cu seamă, precum e preoțimea noastră, ca barem dânsa mai de timpuriu să se îngrijească de un organ propriu – să-i zicem – de profesiune; ba să se îngrijească de mărirea acelei maiestoase catedre, a amvonului, din care pururea să propovăduiesc învățăturile vecinice ale omenimei, ca nicăiri altundeva”. Apreciază condițiile și nivelul predicilor, care, „atât ca fond, cât și ca formă să pot considera de peste tot succese. Unele chiar de model, încât ofer fiecărui om cea mai sănătoasă hrană sufletească și o adevărată plăcere creștinească”. Pe lângă aprecierile deosebit de favorabile, cu sinceritate, Coriolan Meseșan aduce și unele critici în privința construcției propozițiilor și a limbajului, care „mai lasă ceva de dorit”. Dă câteva exemple de cuvinte ieșite din uz, precum „prospiciează”, care era „deja aproape huiduit din vocabularul limbei române” sau cuvântul des uzitat „articlu”, care nici pe departe nu înlocuia „însemnătatea articolului”. De asemenea, termenul de „preot neordinat” i se părea „cam caraghios”, optând pentru cel de „preot nou ordinat” sau „preot nou sfințit”. La final, Coriolan Meseșan

subliniază încă o dată importanța periodicului pentru „obștea românească”, obşte care „a îmbrățișat cu cuvenită căldură această întreprindere” a preoților și-l recomanda „din tot dinadinsul” ca un „organ prețios”, „ca conținut și în acelaș timp ieftin, ca ziuar”20. Un moment deosebit pentru întreaga naţiune română l-a reprezentat organizarea Expoziției generale a României, la București, în anul 1906. Organizatorii și motoarele acțiunii de adunare a pieselor și alcătuirea unei expoziții cu obiecte reprezentative pentru civilizația și cultura românească din Țara Silvaniei au fost Victor Deleu şi Coriolan Meseşian. Cu toate piedicile autorităților austro-ungare, în cele din urmă s-a reușit trimiterea obiectelor la București și etalarea lor în cadrul expoziției jubiliare, bucurându-se de un real succes, drept dovadă medaliile primite de către sălăjeni. În anul 1906 se împlineau optsprezece secole de la cucerirea Daciei de către romani și începutul procesului de romanizare. Tot în 1906 se împlineau 40 de ani de domnie glorioasă a regelui Carol I, care a fost adus în țară de marele om politic Ion Brătianu și a depus jurământul de credință față de statul român în ziua de 10 mai 1866. De asemenea, se împlineau 25 de ani de când România a fost proclamată Regat, iar principele Carol a devenit primul rege al României, în anul 1881. Pentru a marca aceste evenimente deosebite din istoria poporului român, Parlamentul României a hotărât să organizeze o expoziție naţională, care să demonstreze străinătăţii stadiul de dezvoltare la care ajunsese România21. Seria de conferinţe poporale organizate de către despărţământul Şimleu al Astrei pe anul 1907 este deschisă de către Coriolan Meseşian, secretarul despărţământului, pe data de 7 ianuarie 1907, care atunci corespundea cu a doua zi de Crăciun. Tema conferinţei a fost

41 „desvoltarea dreptului din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre”22. În anul 1907, în coloanele ziarului „Gazeta de Duminecă”, Coriolan Meseşian publică, în serial, lucrarea „Pe vedere la fraţii de dincolo”, care va fi tipărită şi în broşură la Tipografia „Victoria” din Şimleu Silvaniei, în acelaşi an. Sunt impresiile sale de călătorie din timpul excursiei pe care sălăjenii au efectuat-o în vechiul Regat şi la expoziţia jubiliară din Bucureşti, în septembrie 1906. La finalul broşurii, în plus faţă de ceea ce a dat spre publicare ziarului şimleuan în februarie 1907, Coriolan Meseşian vorbeşte şi despre marea răscoală ţărănească din România din acel an, cauzele ei şi necesitatea unei reforme agrare, „mulţumitoare”, însă „pe cale pacinică între cei interesaţi, dar sub ocrotirea şi îngrijirea puterii legislative”23. Este unul dintre semnatarii convocării adunării de protest împotriva legii iniţiate de ministrul Appony Adalbert, prin care se încerca maghiarizarea forţată a învăţământului confesional românesc. Adunarea a avut loc pe data de 19 aprilie 1907, la Şimleu Silvaniei şi a reprezentat o „măreaţă manifestaţiune naţională”, prin care s-a cerut „se ni-să respecteză drepturile cele mai fireşti ce ni-să cuvin”. La adunare a participat întreaga suflare românească din Sălaj, în frunte cu elita ei reprezentată de Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român, Alimpiu Barboloviciu, vicarul Silvaniei, Gheorghe Pop de Oarţa, Victor Deleu, Ioan Suciu, Andrei Cosma, Nicolae Munthiu, Coriolan Steer, Vasile Pătcaş etc. În cadrul adunării, este unul dintre cei care ţin discursuri, alături de Victor Deleu şi de protopopul Augustin Vicaş. La finalul discursului său, Coriolan Meseşian propune ca adunarea să primească Rezoluţia adoptată cu această ocazie24. Din anul 1907, pe lângă funcţia de secretar al despărţământului Şimleu al Astrei îl găsim şi ca se-


42 cretar al fondului Dr. Ioan Nichita, fond din care se acordau premii conferenţiarilor şi se acordau diferite ajutoare parohiilor greco-catolice sălăjene25. În această ultimă calitate aduce la cunoştinţă senatelor bisericeşti că pentru anul 1908, fundaţia Dr. I. Nichita şi-a propus să acorde ajutoare pentru următoarele domenii: „a) de a-şi edifica biserici din nou, a le renova cele în fiinţă, a cumpăra realităţi de dotaţiune canonică, a cumpăra, edifica, ori repara case parohiale, – sau b) a-şi procura realităţi pentru şcoale, grădini de pomărit, – a edifica şcoale din nou, a le repara cele vechi, a obţinea cărţi şcolare, ori a întregi salarul docenţial”. Cei interesaţi trebuiau să înainteze cererea lor pe adresa vicarului Alimpiu Barboloviciu, preşedintele comitetului fundaţiei, până la 15 octombrie 190726. Pe data de 24 noiembrie 1907 are loc o şedinţă extraordinară a Casinei române din Şimleu. Cu această ocazie, avocatul Vasile Pop, preşedintele Casinei a prezentat un amplu raport de activitate începând cu anul 1903, când a luat fiinţă societatea culturală. Declarându-se nemulţumit de activitate, Vasile Pop îşi prezintă demisia, dar este reales şi rugat de Andrei Cosma, directorul băncii „Silvania”, să rămână în funcţie. În comitet au mai fost aleşi următorii: avocatul Dr. Coriolan Meseşian – vicepreşedinte; avocat Dr. Victor Deleu – secretar; Ştefan Boer, funcţionar de bancă – casier, iar în funcţia de bibliotecar şi „econom” este ales Nicolae Munthiu27. Coriolan Meseşian, în calitatea sa de secretar al despărţământului Şimleu al Astrei, a făcut parte din Comitetul aranjator al serbărilor Astrei de la Şimleu, alături de Dionisie Stoica şi I.P. Lazăr. Este vorba de cea de a doua mare adunare generală a Astrei, după cea din 1878, care a avut loc la Şimleu Silvaniei, în perioada 6-9 august 1908. La finalul impresionantelor manifestări culturale româneşti, cei trei fruntaşi amintiţi mai sus mul-

Istorie ţumesc public, prin intermediul ziarului „Gazeta de Duminecă”, „tuturor factorilor, cari au contribuit la buna reuşită a serbărilor”. De asemenea, mulţumesc tuturor oaspeţilor „cari prin prezenţa dânşilor au înălţat serbările” organizate de despărţământul şimleuan al Astrei28. Pe data de 8 noiembrie 1908 are loc adunarea poporală de la Porţ, unde rosteşte un discurs impresionant. Pornind de la drepturile şi libertăţile câştigate de Revoluţia franceză, el cere dreptul cetăţenesc la vot universal. De asemenea, vorbeşte de importanţa emancipării culturale a poporului român, având ca bază cea mai mare asociaţie culturală românească din Transilvania – Astra29. Pe data de 11 noiembrie 1908, la iniţiativa lui Dionisie Stoica, în Casina română din Şimleu are loc o consfătuire în privinţa necesităţii înfiinţării unui Comitet teatral românesc. La adunare participă, conform relatărilor presei vremii, peste 50 de intelectuali, bărbaţi şi femei, din Sălaj. Acum se ia decizia de a înfiinţa Societatea pentru fond de teatru – filiala Şimleu. Preşedinte al comitetului a fost ales dr. Coriolan Meseşian. În funcţia de vicepreşedinţi au fost aleşi Dr. Coriolan Şteer (Tăşnad) şi dr. Ioan Suciu (Zalău), dr. Dionisie Stoica secretar şi Nicolae Munthiu casier. În Comitetul de conducere a fost aleasă şi soţia lui Coriolan Meseşian, Adela, ca membru. Amândoi vor desfăşura în anii următori o activitate intensă în cadrul societăţii30. Coriolan Meseşian participă la adunarea de protest împotriva legii electorale elaborată de Andrássy, care a avut loc la Hidig (Măierişte), pe data de 29 noiembrie 1908 (stil nou). A fost unul dintre cei care au luat cuvântul, alături de Ioan P. Lazăr, dr. Victor Deleu şi dr. Dionisie Stoica. În discursul rostit cu această ocazie, Coriolan Meseşian „arată cu numele nedreptăţile, cari se fac în ţara aceasta poporului

sărac”. Discursul său a fost primit „cu foarte mare însufleţire din partea ascultătorilor şi întreruptă mereu de aprobări şi de isbucniri ale convingerilor înăbuşite”31. În şedinţa comitetului de conducere al despărţământului Şimleu al Astrei din 31 martie 1909 s-a luat decizia de „consemnarea tuturor acelor buni români de pe teritoriul despărţământului de la cari, cu drept cuvânt, şi de la inima lor adevărat românească poate aştepta ajutor atât moral cât şi material” în vederea organizării şi derulării în bune condiţii a acţiunilor culturale. De asemenea, comitetul îi ruga pe toţi instructorii de la cursurile de analfabeţi să prezinte o situaţie, „indicând îndeosebi durata acelor cursuri şi numărul celor cari au făcut un progres satisfăcător”32. Inaugurarea propriu-zisă a comitetului teatral din Şimleu s-a făcut pe data de 18 aprilie 1909, prin punerea în scenă a piesei „Trei doctori”, în care rolul principal, cel al moşierului ipohondru, a fost jucat de Victor Deleu. Presa vremii consemna cu bucurie o „asistenţă neobişnuită la noi cu asemenea prilejuri a publicului”, de unde se deducea că publicul românesc era doritor de teatru. După terminarea reprezentaţiei a urmat dansul, care a durat până dimineaţa, „într-o animaţie generală”. În pauză, vicarul Alimpiu Barboloviciu a toastat pentru solidaritatea tuturor românilor, iar Coriolan Meseşianu, preşedintele comitetului teatral, pentru Dionisie Stoica, iniţiatorul comitetului, pentru soţii Boroş, patronii reprezentaţiei, pentru diletanţi şi pentru oaspeţi. La rândul lui, Dionisie Stoica a toastat pentru Coriolan Meseşian şi pentru „prosperarea comitetului, scoţând în relief, că teatrul este unul din cei mai puternici factori culturali”33. Tot în această perioadă, despărţământul Şimleu al Astrei îşi începe seria de conferinţe poporale pe anul 1909, cu adunarea poporală de la Chieşd (...). articolul integral pe www.caietesilvane.ro


Rememorări

43

Paul Abrudan şi Sălajul – 90 de ani de la naştere Petru GALIŞ, Marin POP

În luna octombrie ar fi împlinit 90 de ani, dar Domnul l-a chemat la El pe când avea vârsta de 64 de ani, în anul 1991. Este vorba despre Paul Abrudan, fost profesor la Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu şi reputat istoric, o personalitate sălăjeană mai puţin cunoscută, motiv pentru care ne propunem să amintim câteva crâmpeie din viaţa şi activitatea lui. S-a născut în localitatea Cizer la 26 octombrie 1927. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, alături de fratele mai mare, Aurel. În familie a fost învăţat să trăiască cinstit, prin muncă. Acest fapt i-a fost călăuză toată viaţa. A fost învăţat să-şi iubească patria şi acest lucru rezultă din activitatea sa de zi cu zi. A urmat cursurile şcolii elementare de 7 ani din Cizer, după care s-a înscris la liceu în Bucureşti, în anul 1942, familia sa fiind în refugiu. După război se reîntoarce în Sălaj şi urmează ultimul an de liceu la Şimleu Silvaniei. La terminarea războiului, deşi

era foarte tânăr, s-a angajat la Primăria comunei Cizer ca funcţionar, muncind cu multă conştiinciozitate. Avid de cunoaştere, nu se mulţumeşte cu ceea ce a realizat până la acea dată, înscriindu-se, în anul 1949, la Şcoala de Ofiţeri din Beiuş. În urma absolvirii şcolii s-a angajat în cadrul armatei. În paralel cu exercitarea profesiei, în perioada 1957-1962 urmează studiile superioare la Facultatea de Filologie-Istorie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Astfel, devine licenţiat în ştiinţe istorice şi filologice. A devenit cadru didactic la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu, unde şi-a desfăşurat activitatea până la sfârşitul vieţii sale, în anul 1991, ajungând până la gradul militar de locotenent-colonel. Trăind într-un oraş cu trecut cultural bogat, posesor de documente foarte valoroase pentru trecutul istoric al poporului român, Paul Abrudan, fiind pasionat de cercetarea istorică, şi-a petrecut o mare parte a timpului liber în arhive şi biblioteci pentru a „şterge colbul de pe cronicile bătrâne”. L-a interesat în primul rând ţinutul natal, elaborând în acest sens o monografie a comunei Cizer (manuscris). În anul 1972 apare de sub tipar cartea „Pentru un monument lui Avram Iancu”, iar în 1979, la Editura Militară, monografia „Prefectul paşoptist Vasile Moldovan”, prin care aduce un vibrant şi binemeritat omagiu memoriei unuia dintre militanţii de seamă ai poporului nostru în lupta pentru libertate socială şi naţională, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Avram Iancu. Publică, apoi, în diferite reviste

sau ziare articole despre Revoluţia de la 1848, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Unirea Transilvaniei cu România etc. Din activitatea lui publicistică amintim: „Lupta pentru apărarea memoriei lui Avram Iancu”, în Revista de Istorie, tomul 25, nr. 4, 1972; „Sibiul în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania”, împreună cu Domnica Avrigeanu, în Revista de Istorie, studii, tomul 26, nr. 3, 1973. În anul 1977, acum 40 de ani, apărea de sub tipar primul număr al prestigioasei reviste „Acta Mvsei Porolissensis”. Încă de la începutul apariţiei sale, anuarul s-a bucurat de sprijinul intelectualilor sălăjeni, precum Leontin Ghergariu, Graţian C. Mărcuş, Paul Abrudan sau Valentin Dărăban. Paul Abrudan a fost un colaborator constant al revistei muzeului din Zalău, publicând, până în anul morţii sale, an de an, unul sau chiar două articole, bazate pe documentele inedite descoperite în special în arhivele din Sibiu.


44 Ne facem o datorie de onoare să amintim aceste articole, care au o valoare ştiinţifică deosebit de importantă pentru istoria Sălajului: „Documente inedite privind obligaţiile feudale ale locuitorilor din comitatul Crasna, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”, în Acta Mvsei Porolissensis (A.M.P.), IV, 1980; „Documente sălăjene referitoare la răscoala lui Horea şi la revoluţia de la 1848-1849 din Sălaj”, în A.M.P., V, 1981; „Documente sălăjene inedite în colecţii particulare”, în A.M.P., II, 1978; „Participarea românilor din comitatele Solnocul de mijloc şi Crasna la revoluţia de la 1848”, în A.M.P., II, 1978; „Documente inedite privitoare la solidaritatea românilor sălăjeni cu România în războiul pentru independenţă din 1877-1878”, în A.M.P., IV, 1980; „Documente inedite privind participarea sălăjenilor la revoluţia din 1918 şi unirea Transilvaniei cu România”, în A.M.P., V, 1981; „Din însemnările participanţilor la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918”, în A.M.P., VII, 1983; „Documente inedite privind acţiunile intelectualilor sălăjeni pentru sprijinirea „Şcolii Populare” din Şimleu Silvaniei în deceniul nouă al secolului trecut”, în A.M.P., VII, 1983; „Activitatea cărturarilor sălăjeni pentru sprijinirea şcolii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, în A.M.P., X, 1986; „Căpitan Dumitru Cristorian: participarea grupului 18 Cercetare la luptele pentru eliberarea Sălajului de sub ocupaţia fascistă în octombrie 1944”, în A.M.P., VIII, 1984; „Documente inedite privind desfăşurarea evenimentelor politico-militare din Transilvania după Adunarea Naţională de

Rememorări la Alba Iulia”, în A.M.P., IX, 1985; „Documente inedite privind unele acţiuni culturale ale sălăjenilor în primul deceniu după unirea Transilvaniei cu România”, în A.M.P., VI, 1982; „Fii ai Sălajului în războiul antihitlerist. Mărturii memorialistice”, în A.M.P., X, 1986; „Documente inedite privind unele aspecte ale răscoalei din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan în nord-vestul Transilvaniei”, în A.M.P., XI, 1987; „Solidaritatea Sălajului cu România în războiul de independenţă din 1877-1878. Profiluri”, în A.M.P., XI, 1987; „Fiii Sălajului în războiul antihitlerist. Mărturii memorialistice (II)”, în A.M.P., XIV-XV, 1990-1991; „Luptele armatei române pentru eliberarea Sătmarului în Octombrie 1944”, în A.M.P., XIV-XV, 1990-1991; „Luptele de la Tihău (Sălaj) din 16 Octombrie 1944”, în A.M.P., XVI, 1992 (postum). Tot postum apare articolul „Un sat ardelean – renumită vatră de istorie”, în ziarul „Telegraful Român” nr. 5-6/1992, articol ce sintetizează trecutul istoric al satului său natal, Cizer. De asemenea, a colaborat la elaborarea volumului „Bărbăţie şi credinţă. Combatanţi sălăjeni. Evocări din războiul antifascist”, care apare în anul 1993. De-a lungul carierei sale profesionale a mai colaborat la revistele şi ziarele „Transilvania” din Sibiu, „Năzuinţa” din Zalău, „Scânteia Tineretului”, „Tribuna” etc. Nu în ultimul rând, amintim contribuţia sa deosebită la îmbogăţirea patrimoniului muzeului din Zalău. Studiind documentele privind istoria celui de Al Doilea Război Mondial şi eliberarea Sălajului, a avut posibilitatea de a cunoaşte direct pe ofiţerii, soldaţii sau fa-

miliile celor care au participat la eliberarea judeţului natal. În acest context, a intermediat achiziţia de către muzeu sau a donat personal echipamente militare, arme, documente etc., care au aparţinut combatanţilor celei de a doua mari conflagraţii militare. Printre ele amintim echipamentul militar (veston, tunică de cavalerie, de ceremonie, epoleţi, pantofi, centură, portstilet etc.), care a aparţinut căpitanului Dumitru Cristorian, comandantul Grupului 18 Cercetare, care a eliberat Zalăul, în ziua de 17 octombrie 1944, grupul constituind avangarda armatei române, până la Carei şi dincolo de hotare. Aceste informaţii le regăsim şi în Jurnalul de front al căpitanului Dumitru Cristorian, publicat de către Paul Abrudan în revista muzeului din Zalău, A.M.P., vol. VIII/1984. Om cu suflet bogat, eminent profesor şi cercetător ştiinţific, Paul Abrudan a fost iubit de consătenii săi. Comuna Cizer este mândră că din sânul său a purces un asemenea fiu. Acum, când se împlinesc 90 de ani de la naşterea sa, îi aducem un pios omagiu.


Mass-media

45

Malaxorul de toamnă ■ Mare hibă-i (pe) la Lozna… Publicația „Graiul Sălajului” a titrat, în 24 august 2017, sub semnătura Mihaelei Peștean: „Mariana Petrache, poeta din Lozna apreciată în țară, este ignorată de cei care controlează «cultura» în Sălaj”. Nici mai mult, nici mai puțin: „Ca să scrii poezie nu trebuie să fii academician. Poezia cere în schimb sensibilitate și talent pentru a da cuvintelor putere să transmită și celorlalți emoțiile tale. Nu-i puțin lucru, dar este și cazul Marianei Petrache, poeta din localitatea Lozna, cunoscută la Zalău mai mult pentru legumele de calitate pe care le vinde săptămânal în hala agroalimentară. Alături de soțul său, Costel Petrache, inginer, Mariana cultivă legume în serele și solariile din satul natal, Lozna. Fire creativă, acolo, la munca de jos din serele de legume, Mariana își găsește inspirația pentru poezie”. Mai departe, pe Someș în jos, autoarea (publicația?), printre multe altele, ne acuză: „Caiete Silvane - club închis, pe banii bugetului județean. Poeta de la malul Someșului nu a fost însă publicată niciodată în revista de cultură a Sălajului «Caiete Silvane», finanțată de Consiliul Județean Sălaj, deși, spune ea, a trimis mai multe poezii editorului”. Da, într-adevăr, am primit de la doamna cu pricina mai multe texte. Câteva exemple din lirica dnei Petrache: „A pierdut busola într-un ocean necuprins,/ Apusul de soare era de mult stins,/ A pribegit pe mări țesute în valuri de mătase,/ Navigând prin zarea albastră și furioasă/ Căutând mereu drumul către casă”; „Drumețule, mai lasă-mi primăvara/ s-aud arpegii de greieri seara,/ dragostea în suflet să se nască,/ odată cu livada să rodească”; „Drumețule, ascultă cum cântă marea/ vine și duce departe scrisoarea/ se va rătăci unde se despică zarea,/ cerneala își va pierde culoarea...”. Și câteva precizări: chiar dacă revista noastră e

finanțată din bani publici, asta nu înseamnă că trebuie să publicăm tot ce primim; autoarei articolului și dnei Petrache le recomandăm să citească indexul bibliografic din numărul 150 al revistei, pentru a vedea dacă, într-adevăr, „Caiete Silvane” e un „club închis”; dnei Peștean, din solidaritate jurnalistică, îi solicităm pe viitor să respecte și drepturile celor acuzați, adică să ceară și punctul lor de vedere. Altfel, să auzim (și) de bine! (D.S.) ■ Ne surprinde plăcut noua înfățișare a României literare. O grafică mai săltăreață și mai

bine aerisită, în care crește în importanță dinamica spațiilor albe, cele care încadrează textul, potențând astfel punerea în pagină cu funcții estetice noi. Primenit e și corpul de literă, începând cu nr. 32/ 21 iulie 2017. Directorul publicației, dl Nicolae Manolescu, își și argumentează inițiativa: „Încercăm în felul acesta să împrospătăm aerul paginilor, al textelor, al ilustrației și al tuturor elementelor care concurează la crearea unei bune impresii tipografice”. Din sumar: Gabriel Chifu, într-un „puzzle” pe post de editorial exprimă, sub parabola unui „vis dublu, de vară”, anxietăți generate de prea multele devieri ale societății românești actuale. La cronica literară, directorul revistei descoperă „un debut remarcabil” în romanul lui Alexandru Done, Down Shifring. Rubrica rezervată istoriei literare ne atrage atenția printr-un articol cu titlul N. Steinhardt, editor al Crailor de Curtea-Veche, semnat de George Ardeleanu. Autorul artico-

lului, nimeni altul decât monograful cel mai calificat al lui N. Steinhardt, ne dezvăluie aici calitatea acestuia de co-autor al unei ediții bibliofile, din 1945, a romanului matein. O dimensiune a Părintelui de la Rohia, până azi necunoscută cititorilor săi. Poezia e ilustrată remarcabil printr-un poem al tinerei și talentatei Medeea Iancu. Mai reținem replicile echilibrate dintrun interviu cu Ludmila Ulițkaia, realizat de Cristian Pătrășconiu. Acestea ar putea sta ca model de bun-simț în fața multor literați cu orgolii nejustificate. ■ Tema numărului 5-6/ 2017 al revistei „Vatra” e una care a marcat profund întreaga existență spirituală din a doua jumătate a

secolului XX: Conciliul Vatican II și România. Evenimentul ecleziastic, desfășurat sub doi papi și în patru sesiuni, între 1962 și 1965, a fost puțin cunoscut atunci în România, în pofida largilor reverberații în lumea creștină. Abia după 1990 au fost traduse și editate și la noi documente care ar putea interesa societatea în ansamblu. Teologi români de marcă sau profesori universitari, trăitori în țară și în străinătate, aduc mai aproape de poporul drept-credincios acest eveniment cu încă pregnante ecouri în istoria contemporană. Dezbaterile în jurul temei enunțate nu pot fi decât benefice și utile celor două mari biserici creștine românești. Poezia este reprezentată la vârf de Aurel Pantea, Romulus Bucur, Vasile Igna. Ion Mureșan, susținând o rubrică fixă de la o vreme încoace, este prezent cu câteva reflecții de călătorie, învăluite în poezie și umor. Cu gânduri exprimate în stil


Mass-media

46 aforistic, despre propria viață, se înfățișează Ana Blandiana, iar o pagină recuperată dintre manuscrisele rămase de la Alexandru Vlad, sub titlul Guraliva, schițează un corosiv portret feminin. Critica literară, distribuită pe mai multe rubrici, excelează, ca întotdeauna la „Vatra”.

Rêveurs ils fument et flottent vers Istanbul En bord de mer les gens: des suicidaires rescapés Rêveurs ils fument et flânent à la nuit tombée”. ■ Nicu Russu - după 40 de ani

■ În „Viața Românească” nr. 7, iulie 2017, istoricul literar Roxana

Sorescu, cea care, de mulți ani, concentrează mari și generoase eforturi pentru o mai bună cunoaștere a vieții și operei lui B. Fundoianu, publică partea a doua a unui corpus inedit din corespondența de familie a poetului deportat și gazat la Auschwitz. Sunt scrisori către surorile Lina, Rosica/ Rodica și către familie, datând din perioada începuturilor literare. Textele epistolare fac dovada precocității rarisime a celui ce a scris Priveliști, încă de la vârsta intrării în adolescență. Poetul echinoxist Ion Mircea e prezent cu partea a III-a din Oratoriul tactil, un eseu de filosofia limbii, pe tema comunicării omului cu divinitatea. Cunoscându-i opera poetică, autorul nu ne surprinde acum, când se dovedește și un inițiat în exegeză biblică și ontologie. Sebastian Reichmann abia începe publicarea unui eseu despre renașterea limbajului poetic în Germania postbelică. În acest număr e focalizată dramatica relație (erotică și epistolară) dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan, generatoare de viziune și structuri poetice noi. Deci, strălucită secțiunea eseistică a revistei. (V. M.) ■ Max Blecher bilingv În 2016, regizorul Radu Jude a prezentat filmul „Inimi cicatrizate”, axat pe romanul omonim scris de Max Blecher. Este poves-

tea unui tânăr bolnav, cu coloana vertebrală atacată de tuberculoză, care agonizează într-un sanatoriu de lux, alături de alți petrecăreți plini de viață. Cineastul a adăugat și câteva tușe personale, destinate conturării unui fundal istoric, mai cu seamă al ascensiunii legionarilor. Editura „Humanitas” a profitat de ocazie și a retipărit cartea. În paralel, ea a fost tradusă de harnica Gabrielle Danoux, care, din hotarul Strasbourgului, i-a prezentat francezilor pe Jean Bart, Barbu Delavrancea, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Pillat, Nestor Urechia etc. Surpriza acestei veri a fost tălmăcirea liricii lui Max Blecher, publicată juxtaliniar cu titlul „Corps transparent”. Imboldul a fost dat de participarea la primul Blecher Fest, ocazie când traducătoarea a vizitat și mormântul scriitorului. Iată poezia „Pe țărm”, în original și în limba lui Baudelaire: „Iată ce vei vedea la mare Vapoarele ca niște capete de înecați cu țigara încă în gură Visând, fumând plutesc spre Istanbul Pe țărm oamenii ca niște sinucigași scăpați de la moarte Visând, fumând, se plimbă pe-nserat”. „Voici ce qu’à la mer tu verras Les bateaux: des têtes de noyés la cigarette au bec

După ce a definitivat mai multe variante ale unor dicționare despre universul benzilor desenate, Dodo Niță s-a apucat cu hărnicie să alcătuiască monografiile dedicate unor artiști talentați, precum Sandu Florea, Puiu Manu, Livia Rusz etc. Lor li se alătură acum și volumul scris împreună cu Mihaela Bercovici, „Nicu Russu, un artist desăvârșit cu suflet magic...” (Editura Paideia, București, 2016). Pentru că nu s-ar putea spune altcumva în doar câteva cuvinte, vom reproduce aici prezentarea celui care a publicat la Editura Stadion cea mai lungă serie de romane BD apărute la noi: „Pentru noi, micii cititori de pe vremea socialismului, Nicu Russu a fost un meteor strălucitor pe firmamentul benzii desenate românești. A apărut de nu se știe unde, în ianuarie 1970, a strălucit puternic vreme de șapte ani și jumătate și s-a stins în mai 1977. În această perioadă, a desenat sute de planșe de benzi desenate, zeci de coperți de cărți și broșuri SF, nenumărate ilustrații de carte și de revistă. Grafismul său original, puternic, a lăsat o impresie de neuitat asupra unei întregi generații de cititori.” (Dodo Niță)


Mass-media ■ Veni, Veni, Emanuel! Dacă va fi vreodată să se scrie o enciclopedie a craiovenilor pasionați de science-fiction, va rezulta o carte burduhănoasă, deoarece, slavă Domnului! sunt

numeroși: prozatori, graficieni, poeți, spadasini, umoriști, globetrotteri, eseiști, autori de benzi desenate, actori, miniștri, ingineri (chiar și agronomi) etc. Totuși, mulți vor fi surprinși să întâlnească aici numele lui Mircea Liviu Goga, deși el a fost prezent și activ vreme de trei decenii în pitorescul fandom românesc. Discret și tenace, a publicat mai întâi în revistele studențești, apoi în periodicele editate de Trustul „Jurnalul”, inclusiv în „Jurnalul SF”. Este prezent în mai multe antologii și a adunat o serie de premii literare, printre care și două pentru romanul „Insula pescărușilor”, apărut la Eagle Publishing House în ianuarie 2011. Iată-l revenind cu „A doua Lună a Pământului” (Editura Pavcon, București, 2017), un roman cu tineri și pentru tineri. În bună parte, prin abordarea sufletească și creionarea sufletistă, personajul Emanuel amintește de „Micul prinț”. În acest veac al terorii, poetul și prozatorul din Bănie ne oferă un parcurs al inocenței și speranței. Și, apropo de sigla colecției, este un „Produs 100% românesc”. (F.G.)

■ Octavian Lazăr Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 2: 1921-1953, Ed. Academiei Române, București, 2017. Un volum masiv, de aproape 1000 de pagini, scris de neobositul

muzicolog și academician, originar din localitatea Treznea, județul Sălaj, care în acest an a împlinit vârsta de 84 de ani. Spicuim din Prolegomenele autorului: „Mirificul, generosul și sublimul univers al artei lirice, adjudecat, în principal, asistând la reprezentațiile Operei Române din Cluj, trei ani, Teatrului Marinski (Kirov) și Teatrului Malâi Opernâi din Sankt-Petersburg, cinci ani, precum și ale Operei din București, decenii la rând, ne-au încărcat universul spiritual, determinându-ne să sondăm trecutul acestei arte în țara noastră, fapt ilustrat, după o intensă acțiune documentară, de volumele în care reconstituim ceea ce s-a întâmplat în acest domeniu, proiectându-i corifeii și personalitățile emergente”. Opera acad. Octavian Lazăr Cosma numără nu mai puțin de 20 de volume de referință în domeniul muzicologiei. Felicitări și la mulți ani, maestre! ■ Lina Codreanu, Chemarea apelor, Junimea, Iași, 2017. Prin acest roman, e de părere Ion

47 Brad, prefațatorul cărții: „(…) doamna Lina Codreanu, zgârcită și exigentă cu scrisul, mai dă încă o lecție de originalitate și profunzime unor contemporani obsedați de sexualism și de imitațiile prozei

străine”. Autoarea a mai publicat următoarele volume: Theodor Codreanu. Bibliografie critică, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chișinău, 2012; Viața ca o poveste, lagărul – un coșmar, Ed. Axis Libri, Galați, 2013; Poștalionul, Ed. Junimea, Iași, 2014; Studii și interpretări, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2014; Proprietarii de amintiri, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2015. ■ Ștefan Susai, Hora cu cinci fete, Junimea, Iași, 2017. Despre acest volum, Ioan Holban, în


48 textul introductiv, scrie printre altele că: „Este greu de încadrat într-una din speciile canonice ale genului epic; (…) o carte care nu e nici roman și nici o culegere de schițe și povestiri, deși face apel, adesea, la pactul ficțional, dar temperându-și totdeauna imaginarul în orizontul documentelor și dovezilor vizibile; (…) Ștefan Susai reconstituie lumea românească de la marginea imperiului rus, apoi sovietic, prin ochiul ager și mobilitatea reporterului de investigație, în emoția celui care, pentru că îi iubește cu patimă, ia în posesie locurile și oamenii, istoria și identitatea lor aparent dilematică; (…) carte singulară în peisajul nostru literar: Hora cu cinci fete este un document al memoriei colective”. ■ Mărturii culturale, Nr. 2 (6), aprilie-iunie 2017. După o radiografie a societății românești

Mass-media

luna iulie a.c. (fapt consemnat de Valentin Talpalaru în „comPresa Revistelor”, p. 197), revista ieșeană punctează, anul acesta, 150 de ani de existență, începând din luna martie, secțiunea aniversară – 150 de ani de Convorbiri Literare – ajungând la „episodul” VI. Consemnăm din acest număr: Cassian Maria Spiridon – „Titu Maiorescu la Convorbiri literare” (I); Interviu cu Basarab Nicolescu realizat de Alex Vasiliu (difuzat la TVR Iași/TVR 3, aprilie 2017) – „Nu tehnologia va salva omenirea, ci schimbarea radicală a viziunii asupra realității”; Virgil Nemoianu – „Hans Bergel”; Basarab Nicolescu – „Sfânta mea preferată: Vivia Perpetua” (IV); Ștefan Afloroaei – „Multe răspunsuri, însă arareori unul propriu”… ■ Discobolul, Nr. 232-233234, 2017. În acest număr, la rubrica „Fete pierdute”, Al. Cistelecan

postdecembriste, ajungând la situația actuală a culturii, Aurel Pop, directorul fondator al junei reviste sătmărene, scrie în editorial: „Prostituția culturală a luat proporții de neimaginat: pe plan local instituționalizarea premiilor e o realitate, politicul își bagă coada favorizând nonvalorile. În cultura scrisă revistele și cărțile sunt tipărite pe bani publici, fără girul unor specialiști în domeniu. Scriitorii, artiștii plastici, muzicienii sunt acuzați că trăiesc pe spinarea contribuabilului”… Tot în acest număr, colegul nostru de redacție, istoricul Marin Pop, semnează un articol consistent, cu titlul „Aspecte privind începuturile învățământului confesional românesc în zona sătmăreană din fostul Sălaj istoric” (pp. 6-12). ■ Convorbiri literare, Nr. 8 (260), august 2017. Caiete Silvane a „împlinit” 150 de numere, în

scrie despre o carte apărută la Editura „Caiete Silvane”: Veronica din Sălaj (ediția a II-a, adăugită și revizuită), autori Gheorghe Perneșiu și Petru Galiș, „doi harnici cercetători sălăjeni”, cum îi numește autorul cronicii „Veronica din Sălagiu” (pp. 178-181). Iată părerea cunoscutului critic literar („Al. Cistelecan are reputaţia de cel mai exigent, bine informat şi precis în diagnostic critic de poezie” – Tudorel Urianu, „Să ne cunoaștem scriitorii: Al. Cistelecan”, în „Jurnalul Național”) despre Veronica din Sălaj ca poetă: „Practic și cinstit vorbind, fie și cu toată compasiunea, cu poeziile Veronicăi e cam de jale. Dar nu e acesta cel mai nimerit prilej de a emite mofturi și pretenții. Veronica e și ea o femeie necăjită și lovită de soartă care-și deapănă amărăciunea în versuri. Perneșiu și Galiș identifică – și pe

bună dreptate – vreo șapte trasee tematice, pe care însă Veronica le străbate cu o naivitate creativă și cu stângăcii de toate felurile și la tot pasul. Câte vorbe bune se puteau spune despre poezia Veronicăi le-au spus ei pe toate, ba și multe în plus. Nici mutată cu vreo cincizeci de ani mai în urmă – pe vremea Mariei Suciu-Bosco, bunăoară – Veronica n-ar fi strălucit. Dar cam ca primele ardelence (vezi Al. Cistelecan, Ardelencele, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016 – n.n.) scrie și ea și despre cam aceleași lucruri. (…). Dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a jertfit «talent și avere pentru ridicarea culturală a concetățenilor săi» – cum zice în prefața cărții Florin Ioan Chiș (p. 9) – și tot merita câteva cuvinte și Veronica”. Și vorba lui Urianu, tot din articolul citat anterior: „Un poet despre care nu a scris Al. Cistelecan se poate spune că nu există”… ■ Am primit la redacție, de la unul din autorii cărții semnalate de Al. Cistelecan, respectiv Petru Galiș, volumul lui Pavel Farcaș, Vlăstarul – poezii creștine (Ed. Enesis, Baia Mare, 2017); volum însoțit de o scrisoare semnată de Galiș, din care aflăm că a copilărit („la oi și la capre”) și a învățat împreună cu autorul la Pria și la Cizer (7 clase), localități din județul Sălaj; în fine, Farcaș ajunge inginer zootehnist, stabilindu-se după „revoluție” în Canada și, întâlnindu-se recent cu Galiș în Pria, i-a dăruit această carte „inspirată de dorul de locul natal, de patria noastră, de credința în Dumnezeu” (citat din scrisoare). Mai scrie Galiș: „I-am propus să ofere câte un exemplar și instituțiilor de cultură din județul natal. Lucru pe care l-a făcut. Și, acum, îl fac eu!” Cât despre poezia lui Pavel Farcaș, ea pare contemporană cu a Veronicăi din Sălaj, deși, cronologic, le desparte mai mult de un veac… (D.H.)

Septembrie  
Septembrie  
Advertisement