Page 1

1

Marta Petreu Marta Petreu (n. 1955). Poetă, romancieră, autoare a mai multor monografii despre personalități ale filosofiei românești. Profesor de istoria filosofiei românești la Universitatea Babeș-Bolyai (Cluj-Napoca). S-a format în ambianța

Poeme pentru „Caiete Silvane” intelectuală și multiculturală a mișcării literare Echinox. De curând, la invitația Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a susținut lecturi publice la Colegiul Național „Silvania” din Zalău și la Bocșa.

N‑am putut împiedica nenorocirea Aveam o maşină cu care puteam ajunge oriunde şi trece peste orice şi‑o conduceam cu mare artă şi‑n mare viteză pe‑un drum în lucru unghiular Peste canalul morii nu mai era nici un pod Priveam apa întunecată sperînd că la o adică la mine‑n sat sub hagău peste apa sîmbetei pot zbura sau sări Era noapte mergeam spre casa noastră ca spre paradis Eram îmbrăcată în alb Mergeam cu viteză maximă călcam acceleraţia călcam legile în picioare doar doar o să ajung la timp în anul 1954 luna iunie doar doar o să reuşesc să împiedic cumva catastrofa conduceam nebuneşte prin noapte am ajuns lîngă moară sub hagău dar peste canalul morii nu mai era nici un pod nici o punte nimic: iar peste un asemenea canal nu poate trece nici pasărea‑n zbor nu ajung la vreme în iunie 1954 cînd ei s‑au iubit nu pot nicicum să previn catastrofa mi‑am spus şi m‑am oprit Cerul s‑a lăsat la pămînt Cerul s‑a lăsat la pămînt Stau ca papura deasupra apei încreţite de vînt Norii mi se freacă de glesne umezi şi răcoroşi ca botul unui căţeluş de‑o zi încă orb Ne jucăm şi noi – le şoptesc şi mă prefac că m‑ascund Pe mine cineva m‑arată cu degetul şi mă crestează ca pădurarul copacii cineva încearcă să mă prindă în lesă ca pe‑o iapă albastră în vis iar pe mare cît vezi cu ochii sînt numai peşti argintii obsceni cu burta albă în sus – nimeni nimic plumbul s‑a lăsat în tălpi nimeni nimic Împotriva dorinţei ceva s‑a sfîrşit şi‑şi dă duhul icnind Nebulos ceva nou se‑ncheagă scîncind Pe mine cineva mă încreastă cu securea ca pădurarul copacii şi‑ncearcă să mă prindă ca pe‑un cal


2

Poesis mîna mea mă descăpăţînează seară de seară la intrarea în somn pumnul cu mănuşă de box mi‑l bag singură‑n gură drept căluş şi zăbală Muşc şi înghit muşc şi trăiesc răul ăsta bătrîn Tată: te iubesc – mă pomenesc spunînd. Te iubesc: pentru că noi cei din neamul nostru avem sîngele întunecat noi nu degeaba am fost căliţi de mici în blesteme şi lapte noi rezistăm la orice cînd cineva ne strigă seara din drum noi ne‑ntoarcem să îi vorbim dar nimeni dar nimic nu‑i nicăieri mama noastră nu degeaba ne‑a alăptat ani mulţi în ea nu degeaba curge un sînge gras şi vînăt ca viaţa noi rezistăm la orice noi n‑avem lacrimi nouă glonţul de‑oţel ne intră drept în inimă şi acolo rămîne ca insulta pînă se face noapte noi avem şapte vieţi şi amărăciune cît pentru nouă noi n‑arătăm nimănui durerea din piept nici mărăcinii noi rana o acoperim cu solzişori şi păşim surîzînd glonţul de‑oţel ne intră drept în inimă ca blestemul şi nu: nu‑l extragem nicicînd şi îi spunem destin noi adunăm în guşă ca porumbelul tot ce face din viaţă iad şi‑apoi poc şi‑apoi poc Pentru că noi avem soluţie la orice: marea Ea ne primeşte oricînd la orice vîrstă singuri goi ea ne leagănă şi ne ostoieşte cu burta‑n sus şi grei de schije cum îi venim

Parodie de Lucian Perța Marta Petreu N-am putut împiedica nenorocirea (din Caiete Silvane, noiembrie 2017)

Era studentă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității din Cluj și printre exerciții logice scria și poezie, cu mânie și patos, sperând că într-o zi va putea trece, ca peste un pod, peste canoanele estetice ale criticilor echinoxiști. Era perseverentă și perseverența ei a dat rod. Scria numai îmbrăcată în alb și de aceea cu greu puteai să reziști versurilor ei albe, „de o cerebralitate laconică”, ce călcau cu voită nerușinare în picioare

toate legile și jocurile manierismului logic, mereu nesătulă de verbele limbii române, adică de alte și alte verbe, tot mai mult doritoare. Ar fi fost o adevărată nenorocire ca studenta Petreu să publice asemenea versuri în reviste literare, dar a venit anul 1977 și catastrofa s-a-ntâmplat: revista Tribuna din iunie i-a publicat poezii și gata, ce să mai povestești… de atunci alta a fost poezia și istoria filosofiei românești!


Poesis

3

Jean Poncet

Poeme pentru „Caiete Silvane” Trei poeme

Exemplar în discreţie, de o urbanitate care vine dintr-un alt veac, dar care l-a făcut apt de a purta povara diplomaţiei şi a agitatei lumi academice (a fost deopotrivă un excelent profesor, dar și un remarcabil diplo‑ mat), Jean Poncet este unul dintre poeţii pentru care omul rămâne mereu o chestiune de solidaritate şi de comuniune. O poezie a semenului şi a semnelor este poezia sa de o simplitate necăutată, pe care austeritatea metaforei o slujeşte deplin. Discursul unui poet adevărat. Căci un poet adevărat este acest prieten al literaturii române, pe care a cunoscut-o la ea acasă, acest îndrăgostit de orizonturile liricii blagiene, pe care a tradus-o în limba franceză, încununat pentru rodul muncii sale de Premiul „Lucian Blaga”, redactor de-a lungul anilor al reviste‑ lor Autre Sud şi Phoenix, care scria pe pagina de gardă a unei antologii de poezie românească, Voix de Roumanie/ Voci din România, alcătuită şi prefaţată de el: „Fie ca aceste voci să se facă auzite!” Aşa cum vocea lui însuşi merită să fie pe deplin auzită în România. Total Krakatoa à mes amis de feue la revue Autre Sud et à tous les éditeurs de poésie abattus par la finance «Ainsi la production capitaliste est hostile à certains secteurs de la production intellectuelle, comme l’art et la poésie par exemple.» Karl Marx, Le Capital, tome IV (Théories de la plus-value) „And another one gone, and another one gone Another one bites the dust.” John Deacon (Queen), The Game toute pensée vaincue lucre et rapine recouvrent le monde d’un linceul de cendres face aux lamentations des ilotes qui en appellent – ultime horizon – à l’éthique des assassins il convient maintenant que se dresse le chant des poètes car les pages d’un livre s’ouvrent comme lèvres de femme et offrent même nourriture comptables, actionnaires et rentiers si vous n’apprenez à lire jamais ne connaîtrez la beauté d’un ciel de corail

le soir sur les nefs calcaires des bergeries endormies nous, les poètes, vivons de la gloire du monde et des mots que nos âmes distillent point n’avons besoin d’imprimeur un manuscrit nous est festin que nous partageons entre amis Total Krakatoa prietenilor mei de la dispăruta revistă Autre Sud şi tuturor editorilor de poezie doborâţi de finanţă „Astfel producţia capitalistă e ostilă unor sectoare ale producţiei intelectuale, ca arta şi poezia spre exemplu”. Karl Marx, Capitalul, tom IV (Teoriile plus-valorii) „And another one gone, and another one gone Another one bites the dust.” John Deacon (Queen), The Game orice gândire învinsă jaf şi profit acoperă lumea cu un giulgi de cenuşi în faţa lamentării iloţilor care invocă – ultim orizont – etica asasinilor se cade acum să se-nalţe cântul poeţilor


Poesis

4 fiindcă paginile unei cărţi precum buzele unei femei se deschid şi oferă aceeaşi hrană contabili, acţionari, rentieri, dacă n-aţi învăţat să citiţi nu veţi cunoaşte nicicând frumuseţea unui cer de coral seara peste navele calcaroase ale adormitelor stâne noi, poeţii, ne hrănim din gloria lumii şi a cuvintelor pe care le distilează sufletul nostru n-avem nevoie de tipograf un manuscris e sărbătoarea pe care-o-mpărţim cu prietenii La poésie

La poésie est un érémitisme. * L’ermite n’écrit pas de poésie, il est poésie. * Le poète écrit – essaie d’écrire – de la poésie. Il n’est pas un ermite. Peut-être est-il poète lorsqu’il cesse d’écrire. * Écrire de la poésie, c’est faire de la langue un usage médiumnique qui nous met en rapport, sans nous la dévoiler, avec la part inconnaissable de l’être. * Les mots savent des choses que je ne sais pas. * Les mots sont des notes. Ils sont la musique de l’inconnaissable, pas son dictionnaire. Poezia Poezia e o pustnicie. * Pustnicul nu scrie poezie, el este poezia. * Poetul scrie – încearcă să scrie – poezie. El nu este un pustnic. Poate că e poet atunci când încetează să scrie. * A scrie poezie înseamnă a folosi din limbă precum un medium care ne pune în legătură cu incognoscibilul fiinţei, fără a ni-l dezvălui pe acesta. * Cuvintele ştiu lucruri pe care eu nu le ştiu. * Cuvintele sunt note. Ele sunt muzica incognoscibilu‑ lui, nu dicţionarul acestuia.

Les poètes à Tolède à Hala Mohammad

fraternels à l’ombre du rêve écrasé d’al-Andalus marchent les poètes parmi les hommes

Il n’y a qu’un seul dieu et nous sommes tous égaux. Lili Boniche

et leurs mots ricochent sur les galets des ruelles par les fenêtres ils entrent dans les maisons et plus haut encore montent

grande synagogue temple wisigoth mosquée Bab al-Mardum

à la rencontre de l’oiseau sacré fraternel il n’a d’autre territoire que le monde et niche en tous lieux élevés pour l’esprit dans l’étreinte des arcades et l’ajourement des clochers sous le ciel des coupoles dans la cour des écoles aussi alentour les aliénés d’un dieu dont ils ignorent le cœur règlent leur pas débile sur le pas sanglant des croisés de l’obscur

cathédrale Sainte Marie mosquée du Christ de Lumière synagogue de Sainte Marie la Blanche

mais les mots les mots des poètes disent la lumière de l’esprit qui est un fraternel Poeții la Toledo lui Hala Mohammad Există doar un dumnezeu iar noi suntem cu toţii egali. Lili Boniche


Poesis în umbra visului sfărâmat din al-Andalus frăţeşte merg printre oameni poeţii

şi-n broderia clopotniţelor sub cerul cupolelor şi deopotrivă în curţile şcolilor împrejur alienaţii unui zeu a cărui inimă le rămâne străină îşi potrivesc pasul firav cu pasul însângerat al cruciaţilor întunericului

şi cuvintele lor ricoşează pe pavajul stradelelor intră prin ferestre în case şi suie chiar şi mai sus

5

marea sinagogă templul vizigot moscheea Bab al-Mardum

la întâlnirea cu sora lor pasărea sfântă al cărei singur teritoriu e lumea şi cuib îşi face în toate aşezămintele înălţate-ntru spirit în îmbrăţişarea arcadelor

catedrala Sfânta Maria moscheea Christ-ului de Lumină sinagoga Sfintei Maria cea Albă

dar cuvintele cuvintele poeţilor vorbesc despre lumina spiritului care-i unul frăţesc.

Prezentare şi traducere: Horia BĂDESCU

Am primit la redacţie

Despre împărăția omului surogat Cassian Maria Spiridon Editura TRACUS ARTE, București, 2014

O replică de argint Vasile Mic Editura ȘCOALA ARDELEANĂ, Cluj-Napoca, 2017

Un vis al inteligenței libere Cassian Maria Spiridon Editura IDEEA EUROPEANĂ, București, 2016

Literaturile române postbelice Ion Simuț Editura ȘCOALA ARDELEANĂ, Cluj-Napoca, 2017

Vocația și proza democrației Cassian Maria Spiridon INSTITUTUL EUROPEAN, Iași, 2015

Vorbesc în gând, cu voce tare Robert Șerban Editura CASA DE PARIURI LITERARE, București, 2016


6

Cronica literară

Studii de literatură română recentă Un reviriment literar însemnat poate fi constatat în dinamica prozei scurte, la concurență cu cele câteva cres‑ te atinse de roman în ultimele trei-patru decenii. Critica de întâmpinare, mult subțiată, nu poate da seamă în su‑ ficientă măsură despre această recrudescență a genului scurt, care, dintr-unul marginal la generația șaizeci, pare a ocupa primul loc pe scenă la prozatorii optzeciști. E nevoie, prin urmare, de abordări critice bazate pe com‑ prehensiune și spirit de sinteză, uneori depășind puteri‑ le unui singur om, așa cum este volumul I din Studii de literatură română recentă/ Teme și motive literare în proza scurtă, coordonator Gheorghe Perian, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016. Cartea se înscrie, oarecum firesc, în prelungirea cercetărilor profesorului clujean asupra postmodernismului românesc. În demersul său de re‑ vigorare a criticii tematologice, Gheorghe Perian antre‑ nează, în cadru organizat, mai mulți tineri, critici și isto‑ rici literari, ori teoreticieni, universitari și cercetători cu diverse specializări individuale. În număr de 12, aceștia, toți, sunt absolvenți ai Universității „Babeș-Bolyai”, cu o singură, dar semnificativă excepție, cea a Cristinei Timar, absolventă de „Petru Maior” din Târgu Mureș. Alături de volume proprii de critică sau istorie literară, toți au sem‑ nificative colaborări la volume colective, inițiate și co‑ ordonate de universitari clujeni, dând contururile unei noi, remarcabile școli critice transilvane. Departe de a fi o crestomație improvizată, cum se întâmplă adesea cu astfel de cărți, Studiile de sub coordonarea lui Gheorghe Perian sunt focalizate pe probleme de conținut, tema și motivul literar, urmărite la mai mulți autori simultan. În plus, exegeții caută să identifice și indicele de originalita‑ te al fiecărui prozator. În ceea ce privește selecția texte‑ lor analizate, coordonatorul ediției face următoarea im‑ portantă precizare: „exemplele provin cu precădere din proza scurtă românească, chiar dacă ocazional am adus în discuție și scrieri din literaturile străine, occidentale îndeosebi. Am practicat, cu alte cuvinte, și studiul com‑ parat, dar fără consecvență” (Prefață, p. 7). Odată depășite chestiunile de metodă, putem pur‑ cede la înfățișarea studiilor propriu-zise. Puțin frecven‑ tă, ideea de „generație” ca temă literară face obiectul studiului aplicat de Adriana Stan asupra a trei proze scurte: Generații, de Lucia Demetrius (1939), Singuri, de D.R. Popescu (1958) și Vila Maria, de George Cușnarencu (1983). Aducând în discuție trei prozatori din trei generații literare diferite, Adriana Stan insistă mai cu seamă asupra formulei narative a autorilor, cel mai apăsat la D.R. Popescu. În cazul Luciei Demetrius, după menționarea unor elemente de estetică teatrală, constată lipsa din proza analizată tocmai a tensiunii

Viorel Mureșan

dramaturgice și a suportului caracteriologic. Scrisă în plină literatură realist-socialistă, proza lui D.R. Popescu nu se poate sustrage unui evident tezism, în timp ce la George Cușnarencu triumfă procedeele epicii postmo‑ derniste. Cu limbajul naratologiei actuale bine asimilat, Adriana Stan, asemenea celorlalți coautori ai volumului, dovedește maturitate critică și spirit analitic. Alex Goldiș se află printre cei mai bine reliefați cri‑ tici tineri. Preocupările sale asidue de a lămuri probleme controversate, precum cele ale realismului socialist, ori dilematica sincronizare a criticii românești actuale, se re‑ simt și în studiul din acest volum, consacrat nuvelei Ana Roșculeț de Marin Preda. Considerând-o „o piesă – pro‑ totip a stalinismului de la noi, povestea convertirii unei simple muncitoare la Filatură într-o activistă demnă și cu‑ rajoasă” (p. 18), eseul e axat mai mult pe analiza persona‑ jului, decât pe tehnicile narative. Spre deosebire de colegii săi, Alex Goldiș radiografiază și paginile critice, recenziile și cronicile cu care a fost întâmpinată opera, demascând stadiul primitiv al instrumentelor de receptare a literatu‑ rii în epocă. Criticul are, în final, o intuiție esențială și o adecvată înțelegere a mecanismelor creației: călcând peste voința autorului, determinat istorico-social, literatura se sustrage în cele din urmă ideologiilor de orice fel. Marius Nenciulescu face parte din categoria criticilor prezenți cu câte două studii în volum. Primul, Nuvele cu tematică marțială, investighează literatura generată de un eveniment-limită: Al Doilea Război Mondial. Se caută linia despărțitoare, la nivel formal și ideologic, între cele două generații postbelice de prozatori, avute în vedere: una neomodernistă, istoricizată (Eugen Barbu, D.R. Po‑ pescu), iar cealaltă, postmodernistă, aflată în plină actu‑ alitate (Mircea Nedelciu). De la dogmatizarea creației la Eugen Barbu și liricizarea, prin suprasolicitarea simbo‑ lurilor, a substanței epice la D.R. Popescu, evoluția for‑ melor literare este spre parodierea unor scheme narative și spre obsesia autenticistă, remarcate în proza lui Mir‑ cea Nedelciu. Case, vile, apartamente cuprinde pagini cri‑ tice despre relația dintre existența umană și locuința ca spațiu al memoriei, urmărită în câteva nuvele de Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, George Cușnarencu și Cristian Teodorescu. În abordarea sa eseistică, mai mult decât preocuparea de naratologie, seducția criticului lunecă spre tema bătrâneții, care ranforsează realismul crud al acestor povestiri. Coordonatorul volumului se numără, el însuși, prin‑ tre criticii cu dublă prezență în sumar. Acribia filologică și seducția unor subiecte, de cei mai mulți, ocolite, pro‑ bate de Gheorghe Perian în câteva dintre cărțile sale cu aer de tratat, sunt prezente și în Originile intelectuale ale


Cronica literară Revoluției române din 1989. Eseul abordează o chestiune esențială, dar controversată: rolul activității intelectu‑ ale în pregătirea revoluției. În demersul, mai mult teo‑ retic, de la începutul eseului, criticul descrie un curent sediționist (Școala de la Târgoviște), în care îi identifică pe precursorii optzecismului, în special în plan formal. Prima trăsătură a prozei optzeciste, identificată de Pe‑ rian, e și principala deosebire față de înaintași: prefe‑ rând să întoarcă spatele realității, târgoviștenii au optat pentru un referent cultural și estetic, în vreme ce, la noul val, narațiunea capătă finalități etice și estetice. A doua însușire derivă din cea deja enunțată, chiar dacă distincția se face față de promoția ’70, intermediară între scriitorii târgovișteni și cei optzeciști. Primii nu criticau sistemul totalitar, pe când optzeciștii îl erodea‑ ză din interior, procedând la dramatizarea banalității existențiale. Partea secundă a studiului e o aplicație asu‑ pra a trei scrieri etalon, cum le consideră autorul: Povestirea eludată de Mircea Nedelciu, Scadența de Alexandru Vlad și Jocuri de societate de Vasile Gogea. Pornind de la cele trei nuvele apăsat realiste, criticul trage concluzii, valabile și în plan social, pentru întreaga generație ’80. Nu numai prin dimensiuni, aceasta e una din cele mai complexe investigații din carte, îmbinând hermeneutica literară cu atributele istoricului, ale istoricului de idei și ale sociologului. În Crampa scriitorului, pe baza altor trei povestiri, Înainte de somn de Radu Petrescu, Preparative pentru o ninsoare de Mircea Horia Simionescu și Cenușă în buzunare de Alexandru Vlad, având o temă comună, neputința de a scrie, criticul găsește principiile de bază ale postmodernității într-o radiogramă a mecanismului de creație. Aici, una dintre cele mai grave teme ale literaturii dintotdeauna, cea a dramei de a nu putea scrie, a generat un eseu exemplar. Tema kafkiană a vinovatului fără vină, din care de‑ rivă un act punitiv gratuit, e cea în jurul căreia își dez‑ voltă Călin Crăciun eseul intitulat Literatură și pedeapsă. Parafrazând titlul unui roman dostoievskian, eseistul sondează germenii răului social la trei autori care își gândesc subversiv literatura, ca formă de apărare într-un regim totalitar: Vasile Gogea, Mircea Nedelciu și George Cușnarencu. Aici, criticul e, poate, mai speculativ decât trebuie, încărcând textul literar cu atribute de prisos. Un articol cu un accentuat caracter teoretic, o lectură în che‑ ie textualistă, aplicată unor povestiri de Julio Cortázar, Emil Botta și Radu Petrescu, scrie Ionuț Miloi sub titlul Metalepsa. Despre ficțiuni paradoxale. Întregul text e con‑ struit în jurul unui concept poetic reactualizat în proza contemporană, dar cu o pondere în creștere și în poezia scrisă azi. Metalepsa e văzută ca stilem, ca un element definitoriu pentru un autor. Odată cu Cosmin Borza revenim la seria eseiștilor înscriși cu câte două texte în volum. Povestirile analiza‑ te în Moartea povestașului: Un viscol de altădată de Ștefan Bănulescu, Vara libelulei de Alexandru Vlad și Mendebilul de Mircea Cărtărescu, furnizează trei tipuri de po‑ vestitori: absent, retras și decăzut. Absolut convingător acest studiu despre regenerarea unui concept din arse‑ nalul naratologilor. De literatură comparată, studiul lui

7

Cosmin Borza, Biblioteca Iad, identifică o perspectivă de interpretare a temei enunțate în titlu, pornind de la două nuvele, una de Borges, alta de Luigi Pirandello, pentru a ajunge la o proză a Anei Blandiana, iar apoi, la Ioan Groșan. Narațiunile analizate aici ne dau prilejul să observăm că întregul volum optează pentru „opere deschise”, pe care autorii articolelor le pun într-o rețea de relații inepuizabile. Din al doilea studiu al lui Cosmin Borza am simțit ironia criticului la adresa unor teore‑ ticieni excesivi, ori de carton. Primul eseu semnat de Eliza Deac, Așteptând la ușa scriitorului, dezvoltă tema naratorului ca „magister ludi”, împrumutată din capo‑ dopera lui Luigi Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor. Exemplele cu care e ilustrată, din perspec‑ tivă ludică, problematica scriitorului, sunt excerptate din opera unor Costache Olăreanu, Petru Cimpoieșu și Ioan Groșan. Cu Melodrama-cădere și înălțare, eseista surprinde, în dinamica formelor diegetice, asimilarea unei specii cu înțeles devalorizant, așa cum este melo‑ drama, în câteva povestiri. Prima este Zaraza de Mircea Cărtărescu, care asimilează două dintre ingredientele melodramei: iubirea pătimașă și moartea tragică. Au‑ toarea e mai atentă la unele indecizii de construcție, decât la asimilarea temei. Cu sensibile antene analitice, ea demonstrează, și pe texte de Eugen Barbu ori Geor‑ ge Cușnarencu, că o specie minoră poate cataliza, prin recontextualizare, marea literatură. De o actualitate în creștere e tema alterității, asupra căreia zăbovește Cla‑ udiu Turcuș. Cinci moduri de a trata epic, cu soluții di‑ egetice diferite, ajungerea la sufletul celuilalt, descope‑ ră autorul la Alexandru Vlad, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă și Petre Cimpoieșu. Un critic cu certă vocație hermeneutică e Cristina Ti‑ mar, care abordează, sub titlul Cum să trăiești cu o femeie necredincioasă, tema iubirii dintr-o perspectivă insolită, posibilă doar în postmodernitate: subminarea fericirii procurate prin dragoste de către fericirea pe care-o gene‑ rează scrisul. Având ca pretext motivul femeii adulteri‑ ne, eseul se dezvoltă în jurul a două povestiri de Alberto Moravia, una de Alexandru Vlad și o nuvelă de Mircea Cărtărescu. Prototipul femeii vulnerabile e urmărit de Adrian Mureșan în primul său eseu, în nuvele semnate de Eugen Barbu, Cristian Teodorescu, Bedros Horasan‑ gian și Dan Lungu. Cea de-a doua contribuție a acestui critic are în vedere o temă sempiternă, dacă nu ocultă, atunci prea rar frecventată azi: iubirile preoților. Studiul se compune din trei excelente analize, la Spovedania lui Ioan Groșan, Popa Man de Ion Agârbiceanu și De la noi la Cladova de Gala Galaction, în care reușește evitarea unei abordări prea didactice. Abordând sincretismul cri‑ tic, ideile din eseu sunt susținute grafic de trei tablouri celebre. Cu un accent critic demolator pentru proza lui Cărtărescu, Ruletistul, vine Laurențiu Malomfălean într-un demers eseistic aproape fără cusur. Ceilalți doi prozatori avuți în vedere, Franz Kafka (Un artist al foamei) și Ioan Groșan (Trenul de noapte) scapă mai ușor din ludica demonstrație cu titlul Ruleta, foamea și frigul. O carte solidă, ca aceasta, despre proza scurtă actuală, era atât de trebuincioasă pentru profesorii de liceu!


8

Cronica literară

Fals tratat de gramAritmetică Imelda Chinţa

Poet timid, retractil, Vasile Gogea ne aduce în prim-plan un volum ce ascunde trăiri efervescen‑ te, camuflate estetic într-o carte-bijuterie, Din gramaTEMAtica, apărută la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016 şi gândită într-un duet comple‑ mentar al vocilor: Exerciţii simplificate de calcul propoziţional poetic şi Aplicaţii. La frontiera de nord a memoriei. Imaginarul poetic se configurează într-un soi de logică aritmetică lirică (gramAritmetică), o fuziune între limbajul matematic şi prototipurile imagistice prin care se discern conexiunile transtextuale menite a spori unitatea semiotică a discursului poetic. Vasile Gogea propune o poetică stratificată în pa‑ liere distincte, o ars combinatoria a planului lexico-se‑ mantic şi cel ideatic, al poeticului. Construcţie inteli‑ gentă, stilist abil, poetul realizează o adevărată ma‑ trice textuală, iar poemele ne oferă o călătorie spec‑ trală în spaţiul interior şi exterior al fiinţei. Funcţiile matematice se află în raport de complementaritate cu funcţiile esteticului şi a unei realităţi nedisimulate: „Adevărul/ ridicat la pătrat/ rămâne egal/ cu sine,/ fiind Unu.// Doar minciuna,/ fiind un şir infinit/ na‑ tural, totuşi// poate fi ridicată/ la pătrat,/ la cub...// La Putere!” (Ridicarea la putere...). Memoria afectivă declanşată liric se conjugă cu discursul aforistic şi cu o suferinţă, o sensibilitate camuflate poetic: „Când împarţi/ ceva/ (mai ales inima)/ cu cineva,/ fă-o fără rest”; „Mult timp/ după alungarea din Sighet/ (nu împlinisem şase ani)/ am purtat două umbre:// una care rămânea mereu/ egală/ cu partea care-mi reveni‑ se mie,/ în copilărie,/ din umbra închisorii.// Şi alta/ care creştea odată/ cu trupul meu,/ cu viaţa mea,/ cu moartea bunicilor,/ a părinţilor,/ a prietenilor,/ a ilu‑ ziilor,/ a speranţei...” (Zecimale). Realitatea pe care o tratează liric poetul nu mai este reflectată, ci neorien‑ tabilă şi opacă: „Această oglindă/ nu-ţi arată/ chipul/ decât atunci când stai/ în spatele ei.// Dar/ spatele este opac” (Banda lui Möbius...). Caracterul reflexiv, filosofic al discursului poetic este nuanţat prin jocul morfologic, o glisare între for‑ mele pronominale de persoana întâi, a doua şi chiar a treia, care ascund lirismul confesiv, modestia şi discre‑ ţia poetului, captiv logosului: „Eu sunt eu/ doar/ cât timp eu scriu/ «eu sunt eu».// De îndată/ ce citesc/ «eu sunt eu»,/ devin/ o a treia persoană.// Dar,/ unde e/ persoana a doua?” (Persoana a doua...); „Marea ta pro‑ blemă/ va rămâne/ să afli/ în ce şir te afli” (Şirurile...). Lectura volumului lui Vasile Gogea este o aluneca‑

re lexicală printre gânduri şi cuvinte atent şlefuite, o planare între înălţarea sinonimă cu eliberarea şi cu‑ fundarea în nadirul logosului: „Zborul/ de o clipă,/ cât pentru o inspiraţie/ profundă,/ al delfinului// înainte/ de o nouă scufundare/ în oceanul/ de vor‑ be” (Virgula...). Gândurile sunt filtrate, iar versurile esenţializate până aproape de haiku. Depersonaliza‑ rea eului bine temperat în spatele unui tu impersonal, maschează discreţia şi modestia poetică. Semnele de punctuaţie, părţile de vorbire traduc frământări lirice puse adesea în ecuaţii matematice: „Limba/ clopotu‑ lui/ din biserica/ ascunsă/ în tine” (Semnul exclamării). Se remarcă un dualism al fiinţei, care pe de o parte emană o linişte exterioară, pe de alta ebuliţia interioa‑ ră este vulcanică, temperamentală şi convulsivă: „am strigat peste zidul-gard/ al curţii mele interioare/(...)/ Zi în care/ m-aş putea rătăci definitiv/ în calendar.// Ca un asteroid/ în spaţiul interstelar” (Aşteptând un an nou). Partea a doua stă sub semnul prieteniei literare, Vasile Gogea realizează un album de poezie închinat amicilor în care se poate distinge şi exerciţiul ludic; scriitorii contemporani devin o varietate de Nichita, aflaţi la o vânătoare de cuvinte: „au devenit, în chip magic, cu toţii, Nichita: Nichita Ulici// Nichita Blan‑ diana// Nichita Vulturescu// Nichita Muste// Nichita Dăncuş// Nichita Moldovan/ Nichita Mureşan/ (...)/ Atunci,/ nodurile cosmice se dezleagă,/ iar cerul se în‑ deseşte de necuvinte” (Livada cu poeţi). Vasile Gogea scrie un poem al memoriei afective, iar latura confesivă este mai perceptibilă în partea a doua decât în prima secţiune a volumului. Fiinţa se întoarce timid înspre origini, copilăria devine o um‑ bră pe care poetul vrea să o recompună din imaginile familiare, din universul casnic al Ieudului îndepărtat. Suferinţa rezidă în neputinţa întoarcerii: „Brusc,/ aşa cum vine iarna,/ mi-a rămas mică umbra copilă‑ riei.// tot mai greu păşesc/ în mine însumi// şi e tot mai frig” (Umbra copilăriei); „în Ieud,/ doar bunicii/ şi străbunicii,/ mătuşile/ şi unchieşii/ care stau acum/ la căldură,/ toţi/ înveliţi în plăpumi/ de nea proaspătă,/ în mormintele lor” (Marş de Crăciun). Diversitatea estetică, jocul subtil al nuanţelor şi al registrelor, caracterul boem şi nonconformist al cre‑ aţiei, discreta notă autobiografică în joncţiune cu re‑ ferinţele culturale, alcătuiesc limbajul singular al po‑ etului Vasile Gogea, o voce autentică în peisajul con‑ temporan atât de eterogen şi greu de identificat liric.


Cronica literară

9

Poezia solitară Marcel Lucaciu

Uitarea e una dintre legile nescrise ale posterităţii şi ea se aşterne peste lumea literară precum negura toamnelor bacoviene peste oraşul mohorât... O anto‑ logie a poeţilor români (pe nedrept) uitaţi ar avea, cu siguranţă, caracterul monumental al Istoriei critice... semnate de Nicolae Manolescu şi ar pune în lumină creaţii realmente valoroase ce şi-au păstrat, totuşi, prospeţimea, în tumultul unor vremuri parcă tot mai tulburi. Printre poeţii uitaţi se numără şi constănţeanul Vasile Petre Fati (1944-1996) a cărui operă substan‑ ţială cuprinde, pe lângă romanele şi volumele de pro‑ ză scurtă, şapte plachete de versuri scrise cu multă migală şi atinse de o fină tristeţe amară: Floare de leandru (1967), Vedere la amiază (1975), Fragi în noiembrie (1978), Paradisul de fier (1980), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992), Fotografie cu un câine lup (1986). Cu o severă acribie, Claudiu Komartin selectează, în antologia O anumită căldură umană (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2016), doar şaizeci de poeme, excluzând debutul editorial şi motivându-şi, astfel, preferinţele literare: „Am preferat un Fati mai simplu şi mai suplu, mai puţin cochet, unuia volubil şi livresc, îmboldit de o ambiţie culturală care mai degrabă nu-l avantajează (în orice caz nu ca pe Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov)”. Aparţinând generaţiei `70, o generaţie care nu este neapărat una „de grup”, ci, mai curând, una a multi‑ tudinii vocilor poetice disparate, lirica lui Vasile Petre Fati este preponderent obiectuală, fapt ce poate fi se‑ sizat încă din titlul poemelor sale: Cafeneaua aeroportului, Peretele alb, Conducta de fier, Pelerina de ploaie, Zidul etc. Versurile au, uneori, o alură uşor sentimen‑ tală, fiind învăluite de o ironie blajină şi, mai ales, de o caldă solidaritate cu obiectul elogiat, obiect ce devine simbol al unei vârste pierdute şi totodată al timpului revolut: „Cheia casei a fost ca o mamă pentru noi./ Eram singuri în casă/ Şi ea se aşeza pe scaunul din bucătărie/ Şi ne vorbea despre cneji/ Şi de oraşul ace‑ la, Petersburg,/ Unde caii mor câte şaptesprezece./ Făcea focul, căra apă, aducea pâine,/ Ca o mamă bună cu picioarele groase, de lut,/ Apoi ne punea să cântăm încetişor,/ Despre mama Rusia, cea cu o băsmăluţă ro‑ şie pe cap” (Cheia). Alteori, aceleaşi obiecte cărora le sunt consacrate, pe rând, ode, elegii ori subtile medi‑ taţii se transformă în pretextul unor imagini sumbre, apocaliptice, smulse parcă dintr-un cotidian infernal, dar menite să reconstituie tragicul (şi banalul) provi‑

zorat existenţial. Dincolo de „poezia obiectelor” (cum o numea Octavian Soviany), poezia lui Fati rezidă în remarcabila forţă de sugestie şi este, înainte de toate, una de atmosferă: „Forţa cartofilor uitaţi în pământ îngrozeşte animalele/ noaptea pe câmp./ Ca la mari depărtări se aud ei, cartofii. Pielea lor/ trandafirie/ Face să bubuie vântul, afară, să deschidă uşi, să intre/ în patul slăbănogului,/ Să înspăimânte călătorii. Cu agrafa părului în dinţi/ femeile se tem de ei/ Şi aco‑ peră fereastra şi pun în palma copiilor un ban vechi/ până trece vântul./ Dar cartofii vin la fereastră, izbesc masa şi patul,/ izbesc în pragul uşii şi spun:/ Noi sun‑ tem cartofii uitaţi în pământ,/ Am venit pentru acest copil, Ioan,/ El e regele nostru, el e soarele nostru/ Şi încet se aud până aici mânjii şi încet se aud până aici/ liniile electrice/ Cântând pentru acest copil cu nume‑ le lui, Ioan,/ Care acum nu mai este,/ Şi încet, încet, se aude câmpul şi cartofii intră în pământ” (Cartofii uitaţi în pământ). Poemele lui Vasile Petre Fati, mai cu seamă acelea din ultimele două volume, amintesc de universul la‑ birintic al prozei lui Franz Kafka, de tenebrele şi an‑ xietatea acestuia, prin aspectul lor de parabolă, prin viziunea halucinantă şi înşelător onirică, prin reitera‑ rea monotoniei şi absurdităţii vieţii; o viaţă privită cu o falsă compasiune, o viaţă mereu şfichiuită: „Ideea că orice s-ar întâmpla/ Viaţa e a noastră,/ Mizerabi‑ la, oribila noastră viaţă,/ Ea stă în faţa mea ca un om vinovat/ Care nu mai poate să se apere./ În orăşelul nostru plin de frumuseţe/ Nu mai avem ce face cu via‑ ţa/ Dar ea face ce vrea cu noi” (Un mic orăşel de munte). Umbra tatălui mort, întâmplarea şi amintirea par laitmotivele acestei poezii solitare, de o stranie so‑ lemnitate a rostirii, înfiorate de adierea rece a morţii şi stăpânite de o tragică acalmie. „Reprezentant al bo‑ emei cuminţi” (Marian Drăghici), bonom şi echilibrat, Fati a pactizat cu singurătatea, într-o lume pe cât de măruntă, pe atât de mercantilă, adesea lipsită de cal‑ da strălucire a umanităţii: „Aripioare şi picioruşe de albine,/ Noi toţi suntem o armată a păcii/ Şi avem cruzimea să fim buni” (Ban peste ban). Artizan al versului simplu, dar emblematic, cu vagi nuanţe expresioniste şi vizionare, Vasile Petre Fati e un poet ce merită recitit şi redescoperit, în toată com‑ plexitatea trăirilor lui febrile şi ardente. Cuprinse de angoase şi nelinişti existenţiale, poemele sale, unele răvăşite de reverii delicate, altele străfulgerate de o luciditate tăioasă, reprezintă dovada unui talent au‑ tentic, neatins de patina timpului.


10

Cronica literară

Ștanțări în oglindă Logodnica, Doina Ruști

Carmen Ardelean

Apelez la o anumită analogie, extrem de suges‑ tivă, de câte ori sunt nevoită să explic ce înseamnă perspectiva sau de ce sesizăm o varietate a punctelor de vedere asupra unei situații care pare clară, nein‑ terpretabilă. Am găsit exemplul într-un manual cu exerciții nonformale, recomandat pentru activități care au ca teme toleranța, diversitatea. Patru gru‑ puri de participanți se așază în jurul unei coli pe care e plasată litera E, stilizată ca un . Ideea exercițiului e că numai un singur grup vede, în fond, litera , cea pe care propunătorul exercițiului a notat-o pe foaie. Ceilalți, plasați pe alte trei laturi ale colii, văd un dacă sunt în dreapta, un dacă sunt în stânga, respectiv un . Întrebările care se nasc sunt, evident, numeroase. Cine are o perspectivă co‑ rectă? Putem vorbi de o perspectivă corectă? Cum îi convingem pe ceilalți că perspectiva lor nu e corectă? În fond, aceasta e și ideea celei mai recente cărți a Doinei Ruști, Logodnica, apărută la Editura Polirom, în seria Fiction Ltd, și lansată la sfârșitul lunii sep‑ tembrie, la librăria Humanitas de la Cișmigiu. Apre‑ ciată și premiată pentru romane cu teme, abordări narative extrem de eterogene, Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009) Manuscrisul fanariot (2015) şi Mâţa Vinerii (2017), prozatoarea bucureșteană acceptă o provocare inedită, lansată de Dan Burlac, și materializează, în trei luni, un ro‑ man în care literaturizează o experiență autentică de viață, care îl are ca personaj central, deopotrivă în realitate și în roman, pe regizorul britanic, stabilit în Norvegia, David Kinsella. Nu e de omis un element biografic important. Regizor la rându-i, Doina Ruști are la dispoziție un scurt-metraj, menționat și în car‑ te, care prezintă succint, dar elocvent, protagoniștii care formează ineditul, instabilul, impropriul cuplu, regizorul norvegian David și tânăra jurnalistă de dincolo de Prut, Alisa. Rezultatul e un roman care, la rându-i, va beneficia, după cum mărturisea persona‑ jul central masculin, prezent la evenimentul edito‑ rial, de o transpunere într-un lungmetraj. Incredibil ciclul viață-film-literatură-film, posibil mai cu seamă datorită actualității, complexității, calității de matri‑ ce experiențială a nucleului narativ. Doina Ruști alege, în Logodnica, să nu rămână în scaunul comod al prozatorului care așteaptă să trea‑ că viața pe lângă el, pentru a o prezenta. Într-o ma‑ nieră asemănătoare cu aceea pe care Rebreanu o se‑ siza, pentru prima dată, la Hortensia Papadat-Ben‑

gescu, autoarea procedează invers: „lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație, năzuind parcă să prindă viața din mers, în desfășurarea ei simultană”. Originalitatea ilustrării feliilor de viață vine din prezentarea succesivă, nu simultană a perspective‑ lor asupra experiențelor comune, trăite de David și Alisa, iar această alegere, de a lumina cu întârzie‑ re, din două unghiuri, o situație de viață, un gest, o decizie, se dovedește a fi o excepțională strategie de a construi, în fapt, aproape un al doilea roman. E, de fapt, ca într-un joc de poker, în care adversa‑ rii nu aleg să-și prezinte, succesiv, cărțile din mână, devoalând, odată cu fiecare carte, întregul, ci aleg să pună pe masă toate cele cinci cărți simultan. Nu doar această strategie dă însă forță și textură roma‑ nului, ci contextul personal în care s-au desfășurat aceste experiențe, undergroundul sau backgroundul vieților fiecăruia dintre cei doi, necunoscut celuilalt și, ca întotdeauna, prost sau incomplet anticipat, in‑ tuit, brodat de celălalt. De remarcat, dincolo de povestea de viață și bi‑ ografia emoționantă a celor două personaje e ideea autoarei de a se dedubla ca narator, de a povesti, din perspectiva a două psihologii diferite, masculi‑ nă și feminină, cu la fel de mult talent și, mai ales, cu o asumare deplină, completă, a două mentalități diferite. Și poate aici e marele merit, căci aceste diferențe fundamentale – de spațiu geografic, cultu‑ ral, de poziționare socială și materială, de priorități, de ideal personal, relațional, de perspectivă asupra iubirii, căsniciei – sunt admirabil stăpânite și redate atât la nivel ideatic, al concepției despre viață a per‑ sonajului, cât și la nivelul limbajului, perfect adaptat tipologiei reprezentate. Nu sunt multe aspectele care constituie locuri co‑ mune în cele două mari capitole ale romanului, intitu‑ late chiar David și Alisa, care pot fi receptate, privite distinct, ca formule expozitive de tip autobiografic: jurnal, mărturisire, memorii. Generate de un moment de cumpănă, de intensitate extremă, cele două dezvă‑ luiri reconstituie, într-o cronologie afectată de subiec‑ tivitate, o poveste de viață trăită și percepută diferit de protagoniști. De fapt, e vorba de o dureroasă și obsesivă poveste de dragoste pentru David, respectiv un experiment, un surogat, un exercițiu de simulare a unei vieți firești, de cuplu pentru Alisa. Mobilul mărturisirii e, de altfel, punctul culminant


Cronica literară în care se află personajele și care declanșează, în am‑ bele cazuri, fluxul narativ. Frustrat nu atât de eșecul relației, cât de durerea care îl domină, de număratele necunoscute ale relației, dar și de imprevizibilitatea Alisei și a amicilor ei urmuzieni, care i-au răsturnat întreaga existență, David începe o relatare care poate fi privită ca un act cathartic. Reluarea și (re)analiza ar putea îndepărta „norul narcotic care este Alisa” și l-ar putea, dacă nu elibera, măcar face să înțeleagă meca‑ nismele prizonieratului în care se află. În cazul Alisei, nevoia rememorării e dată de situația-limită în care se află momentan. Aflată într-un sediu al Poliției din Vietnam, conștientă fi‑ ind că singurul care ar putea-o salva, chiar mai de‑ vreme și mai sigur decât oficialitățile din Moldova sau România, fosta jurnalistă, realizatoare de emisi‑ uni TV, cere pix și foi de hârtie, ca pentru a rezolva, matematic, o problemă. Numai că problema e una de viață. În vârtejul amintirilor se intersectează episoa‑ de din copilăria, adolescența și tinerețea pline de lip‑ suri materiale, de anturaje dubioase, de experiențe amoroase sordide sau neobișnuite, care baleiază în‑ tre agonie și extaz, alături de apogee și căderi perso‑ nale și profesionale. Talentul autoarei e de a reconstrui, pe un sche‑ let de evenimente și pe un portret deja cunoscut din relatările lui David din prima parte a romanului, un personaj proaspăt, plin de esențe noi, cu o viață vie, ale cărei semnificații se dezvăluie abia acum, odată cu fiecare pagină de roman. Nicio secundă cititorul nu are impresia că știe o scenă, o situație sau că le-a interpretat complet și corect, după ce înțelege ade‑ văratul sens al celor două confesiuni. Încă de la pri‑ mele experiențe descrise, simțite, evaluate atât de diferit de David și Alisia, se întrevede ideea centrală a cărții: că viața e strict o problemă de perspectivă, de anamneză și de context. Pe fundal, deși percepute inițial ca dominante ale romanului, se conturează realitățile contras‑ tante ale Estului și Vestului, incompatibilitatea ce‑ lor două lumi, divergența mentalităților. Firescului relației lui David cu fosta soție i se opun nefireștile, intrigantele relații în care intră Alisia. Naturaleții și simplității modului de inițiere și gestionare a unor relații, care îl caracterizează pe David, i se opun pro‑ lixitatea și inconsecvența sentimentală și atitudina‑ lă a tinerei iubite. Și perspectiva asupra libertății, a independenței e diferită în cazul celor doi, dar de această opoziție e „vinovat” regimul în care trăiesc, în care libera deplasare prin lume sau siguranța, stabilitatea financiară și profesională sunt sau nu priorități, există sau lipsesc cu desăvârșire. Poate chiar distincția atitudinală, relaxarea și seninătatea amicilor lui David e într-un evident contrast cu Vasi Mârșavu, Igor, Iulica, Nicu. Dacă Alisa populează fiecare clipă, fiecare secvență relatată de David, dovadă a totalei dominanțe,

11

a viei obsesii, a dependenței fizice și psihice pe care o recunoaște imediat după prima discuție avută, nor‑ vegianul cu sânge irlandez nu apare decât sporadic, dar suficient cât să ni se ofere un revers al unei per‑ spective ce o incrimina, o blama și o făcuse atât de nesuferită prin gesturile inumane, prin permanenta impresie de manipulare pentru beneficii materiale, financiare. Și poate aici e capcana pe care autoarea o întinde, cu artă, cititorului care e tentat să catalogheze roma‑ nul drept o istorie actuală, de cancan, în care o tână‑ ră cu situație modestă speculează, cu inteligență și perfidie, pasiunea pe care un bărbat, potent financi‑ ar și cu o poziție social-profesională avantajoasă, o simte și care îl domină necondiționat. Esențiale nu sunt nici cadourile prețioase cerute sau oferite de David, nici hainele sau încălțămintea pe care Alisa și le cumpără, golind cardurile amicului ei, nici banii dați în avans, pentru un scenariu nescris vreodată, nici biletele de avion sau excursiile plătite cu gene‑ rozitate sau cu reținere. Esențiale sunt neliniștile și incertitudinile copilei și adolescentei, problemele existențiale majore și percepția celorlalți asupra lor. Sunt exemplificate toate acestea în episoadele din care transpar drama fetei crescute de o bunică ce nu se teme să își strige disperarea la ușa traficantului, a contrabandistului care îi „răpise” nepoata minoră sau durerea resimțită de fata care înțelege că promi‑ siunea mamei de a o lua să trăiască alături de ea și de fratele vitreg nu va fi onorată vreodată. Lor li se adaugă cele de la vârsta tinereții: relații sentimenta‑ le păguboase, prietenii menținute cu prețul ascun‑ derii unui viol, conflicte și nedreptăți profesionale, frustrări anihilate prin acte de bravadă, gesturi de frondă, înțelegerea târzie a puterii pe care presa, media, internetul le au: aceea de schimba guverne sau președinți, de a provoca mutații semnificative în mentalul colectiv. Întreaga viață a Alisei e, cumva, subsumată titlului romanului: în relație cu ceilalți, cu viața profesională, cu existența, în genere, ea e „logodnică de-a pururi, soție niciodată”. Alisia și David nu văd niciodată luna la fel de mare, asemenea personajelor din filmul „Dragul meu John” și, tot asemenea lor, nu găsesc numismatul care să le spună că moneda pe care o au în mână nu e doar un simplu „catâr”, o monedă prost ștanțată, un rebut, ci, tocmai prin singularitatea ei, prin par‑ ticularitatea ei, e de sute de mii de ori mai valoroasă decât centul pe care ar fi trebuit să-l reprezinte.


12

Interviu

Literatura pe viu cu Ilie Rad şi Ion Agârbiceanu Alice Valeria MICU

Unul din autorii receptaţi fragmentat, ocultat şi poziţionat nedrept în umbră în tabloul istoriei literare româneşti, Ion Agârbiceanu, este acum editat în mod fericit prin efortul lui Ilie Rad şi al Editurii Fundaţi‑ ei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. La mijloc de oc‑ tombrie, Clujul a celebrat apariţia volumelor VII-VIII (romane) din „Ion Agârbiceanu, Opere”, prilej cu care Ilie Rad, alături de două din colaboratoarele sale, dr. Carmen Ţâgşorean și drd. Alexandra Ormenişan, au prezentat câte ceva din efortul şi farmecul unui ase‑ menea demers. Din echipa de cercetare mai fac parte drd. Otilia Mureşan şi drd. Flavia Topan, aşadar tineri cercetători, membri ai Școlii Doctorale de Știinţe Po‑ litice şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii „Ba‑ beş-Bolyai” din Cluj-Napoca, care alături de profesorul lor Ilie Rad ne oferă o ediţie completă şi valoroasă a scriitorului preot Ion Agârbiceanu, ai cărui paşi mai pot fi încă recunoscuţi cu urechile sufletului pe stră‑ zile din Cluj. Odată cu prezentele volume (VII-VIII) din colecţia „Opere fundamentale” (ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe cri‑ tice şi glosar de Ilie Rad, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2017) se încheie retipărirea tuturor celor XVIII to‑ muri din seria de Opere a lui Ion Agârbiceanu, începu‑ tă şi realizată de G. Pienescu (vol. I-XII) şi continuată de Victor şi Mariana Iova (vol. XIII-XVIII), la care se adaugă alte volume neincluse în seria de Opere Pienescu-Iova (cum ar fi, în prezentul volum VII, romanul Licean… odinioară). Aşadar, vol. VII conţine romanele Licean… odinioară (1939), Vremuri şi oameni, I. Acasă (1914-1916) (1942), Vremuri şi oameni, II. Pe drumuri (1916-1918), Vremuri şi oameni, III. Lume nouă (19191940) (1943). Volumul VIII include, în ordinea crono‑ logică a scrierii, romanele Prăpastia (1940), Sfântul (1942), Frământări (1943), Prăbuşirea (1943) şi Vâltoarea (1945). O asemenea iniţiativă întâmpină inevitabil aplauze şi obiecţii, reproşuri şi aprecieri, iar unele sunt legate de felul în care cititorul de azi pătrunde prin interme‑ diul textului în lumea Apusenilor transformaţi în lite‑ ratură şi gradul de intervenţie asupra textului faţă de felul în care l-a aşternut autorul pe hârtie. După cum afirma Ilie Rad, manuscrisele lui Agârbiceanu erau im‑ pecabile, astfel încât se lăsa cu totul pe mâna editori‑ lor. Scriitorul chiar mărturisea undeva, întrebat fiind despre acurateţea manuscriselor, că probabil Spiritul Sfânt i-o fi dictat aceste texte, pentru că nu revenea asupra lor şi nu le corecta. Editorii au făcut, aşadar, după cum au dorit, căci Agârbiceanu era puţin exigent.

Acesta este unul din motivele pentru care ediţia de faţă nu este una critică, pentru că o astfel de lucrare ar fi urmat să includă chestiuni care nu-i aparţineau autorului. De aceea, o ediţie critică, în opinia lui Ilie Rad nu se justifica, mai ales că ea poate ar fi dublat numărul paginilor. O problemă care a suscitat discuţii şi controverse este legată de transcrierea textelor, pentru că princi‑ piul adoptat a fost acela de a consemna pronunţarea cuvântului şi nu scrierea lui, adică s-a transcris „via‑ ţa” şi nu „veaţa”, de exemplu, ceea ce uşurează mult lectura. Tot ce era specific însă limbii şi epocii scriito‑ rului a fost păstrat. Un fapt paradoxal este că în edi‑ ţia Pienescu supervizată de Agârbiceanu, cel puţin la primele patru-cinci volume, restul fiind alcătuite în spiritul acestor discuţii, autorul a revenit de la formele literare, utilizate la un moment dat, la ardelenisme şi aceasta fiind voinţa autorului, s-a ţinut seama de ea. Aşa se face că volumele de faţă sunt văzute de unii ca neunitare. La reconstituirea textelor i s-a imputat, de aseme‑ nea, că nu a utilizat ediţiile princeps în dauna ediţiei Pienescu, cea în care cenzura operase decupaje. Ade‑ sea, acest lucru ar fi venit în contradicţie cu decizia autorului, care în ediţia Pienescu, la sugestia acestu‑ ia, probabil, a stilizat textele, le-a revăzut, astfel încât ele sunt diferite de ediţia princeps. În plus, cenzura a eliminat cuvinte ca biserică, Dumnezeu etc. şi uneori aceste chestiuni erau împletite una cu alta şi nu se pu‑ tea opera detaşarea lor. În aceste condiţii, Ilie Rad a decis să respecte voinţa scriitorului exprimată la edi‑ ţia Pienescu. Nu puteam rata ocazia să-l întreb câte ceva pe Ilie Rad, mai ales că trec adesea prin faţa casei unde a lo‑ cuit Ion Agârbiceanu, străbat drumul până la Biserica „Schimbarea la faţă”, unde slujea el şi unde Ioan Vlas, librarul-arhivă al Clujului mi-a mărturisit că l-a văzut adesea intrând. Ce mă leagă de Fefeleaga v-am spus deja, recent am primit un volum mai vechi din opera autorului, şi cum nimic nu e întâmplător, toate se lea‑ gă în frumoasele poveşti ale literaturii trăite pe viu. V-aţi legat numele în istoria literară de cel al operei lui Ion Agârbiceanu. Cum şi de ce aţi ales să faceţi asta? De ce tocmai Agârbiceanu? Ilie Rad: A fost o întâmplare, această ediţie trebuia să fie realizată de altcineva, dar s-au ivit nişte neînţele‑ geri între Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi cei ce începuseră să lucreze la ediţie. A început ca un joc şi a devenit ceva fascinant şi provocator pen‑ tru mine, un filolog, pentru că era vorba, totuşi despre


Interviu un scriitor ardelean de care eram foarte ataşat. Am şi scris undeva că la admiterea la liceu am avut ca subiect Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu şi nu aveam cum să ştiu că peste 40 de ani mă voi ocupa de editarea operei sale. Aşadar, v-a ales Fefeleaga? Ilie Rad: Da, cred şi eu că ea m-a ales. De ce alt personaj din opera lui Agârbiceanu vă simţiţi legat? Există loc de astfel de legături particulare când priveşti întregul? Ilie Rad: O să vă spun un lucru surprinzător: fiind foarte atent la text, la virgule, de foarte multe ori îmi scăpa conţinutul romanului, aşa că n-aş putea să aleg din multele personaje de care m-am ataşat, pentru că nu le-am văzut ca un simplu cititor, ci ca un editor atent la detalii. În cele două volume apărute înainte de 1989 au fost peste 100 de intervenţii de eliminare a unor fragmen‑ te şi în mod paradoxal, când Mariana şi Victor Iova au tipărit volumele respective, au marcat cu croşete pasa‑ jele eliminate de cenzură, deşi cenzura se desfiinţase oficial în 1977 şi practic nu mai aveau de ce să folo‑ sească aceste croşete, care erau marca cenzurii. Din fericire le-au pus, iar la Biblioteca Centrală Universita‑ ră din Cluj s-au păstrat manuscrisele acestor romane,

13

ceea ce mi-a permis să introduc în ediţia Iova, pe baza acestor croşete, cele peste 100 de pasaje, uneori pagini întregi eliminate de cenzură. Asta a făcut posibil să putem reconstitui o ediţie integrală, aşa cum şi-a dorit şi cum a gândit-o Agârbiceanu. La aceste patru-cinci romane, Agârbiceanu a ezitat să insiste pe publicarea lor, pentru că ştia că nu e posibilă, a fost mai degrabă literatură de sertar şi mă bucur că am reuşit să le adu‑ cem în actualitate. Din păcate, tirajul este foarte mic, ediţiile se tipă‑ resc în 500 de exemplare, dar iniţiativa mea ardele‑ nească a fost să solicit editurii 100 de exemplare, pe care le-am trimis pe cheltuiala mea, sub formă de donaţie, în numele Bibliotecii Judeţene Alba Iulia, la 100 de biblioteci publice, centrale, judeţene, la facul‑ tăţi de litere, în aşa fel încât dacă cineva din oricare judeţ doreşte să îl studieze pe Agârbiceanu, va avea cel puţin la biblioteca judeţeană această posibilitate. Am făcut acest gest, gândindu-mă ca un ardelean să duc gândul până la capăt… Precum Badea Cârţan? Ilie Rad: Da, cam aşa ceva. Lucian Blaga avea o vor‑ bă: ardeleanul e omul care duce până la capăt şi m-am gândit că această carte trebuie să fie în biblioteci.

Am primit la redacţie

Poezie și proză Antologie - Afirmarea Editura INSPIRESCU, Satu Mare, 2016

Ajuns din urmă Liviu Ioan Stoiciu Editura JUNIMEA, Iași, 2017

Aurel Popp - Între două culturi Dumitru Păcuraru Editura RAO, București, 2017


14

Cuvinte

Un cuvânt cu viață lungă: cătușă Gheorghe MOGA

Elaborarea și publicarea Dicționarului limbii române, „dicționarul-tezaur”, cum este numit, s-au întins pe durata unui secol (tomul întâi a apărut în 1913, iar ul‑ timul în 2010). Prin materialul lexical cules și înregis‑ trat, prin informațiile referitoare la primele atestări ale unui cuvânt, la variantele fonetice și valorile morfolo‑ gice ale acestuia, la evoluția sensurilor, prin varietatea citatelor și, nu în ultimul rând, prin indicațiile etimo‑ logice propuse, Dicționarul limbii române a devenit, așa cum și-a dorit Sextil Pușcariu, „un povățuitor bun al celor cu tragere de inimă pentru limba lor”. Deși, pe măsura tipăririi fasciculelor, sursele din care au fost extrase citatele s-au îmbogățit mereu, se înțelege că mai ales cuvintele din primele volume nu beneficiază de o cât mai completă ilustrare a evoluției lor semantice cu tot ce presupune aceasta (restrângeri/ lărgiri ale sensului, sensuri conotative, derivate). Mai cu seamă, unele dintre neologisme, sporindu-și frecvența în vorbire, și-au îmbogățit înțelesurile. Bunăoară, ad‑ jectivul confluent/-ă este înregistrat în tomul I, partea II (C), apărut în 1940, cu sensurile specifice folosite de ge‑ ografi, botaniști și medici. Între timp, adjectivul a dez‑ voltat un sens figurat „care tinde spre un țel comun”, astfel că putem vorbi de opinii (păreri, idei) confluente. Dar nu numai neologismele ilustrează dinamica lexicu‑ lui; și cuvintele obișnuite cunosc perioade de împros‑ pătare a valențelor combinatorii. Am ales, din același volum cuprinzând litera C, un cuvânt interesant prin origine (vechime) și prin evoluția semantică: cătușă. Dacă „simțim” și desprindem sufixul –ușă, avem în față termenul latinesc cata „pisică”, pe care îl recunoaștem și în fr. chat, it. gatta, sp. gato. Așadar, cătușă este un derivat cu sufixul –ușă (de origine traco-dacă) ce s-a atașat unui cuvânt latinesc dispărut. Academicianul Marius Sala enumeră în volumul I din Aventurile unor cuvinte românești (ediția a II-a, p. 164) și alte cuvinte latinești care s-au păstrat doar adăugându-și același su‑ fix –uș(ă): căuș (<lat. cavus+-uș, mătușă<lat. amita+-ușă, păpușă<lat. pappus+-ușă, părătuș „omușor, uvulă”< lat. palatum+-uș). Sensul originar, acela de „pisică”, s-a păstrat în dia‑ lectele aromân și meglenoromân, dar într-un glosar sla‑ vo-român, publicat de B.P. Hasdeu, cătușă este echivalat cu sl. мъчка „pisică”. Prin analogie, cuvântul a ajuns să denumească diferite obiecte din lemn sau din fier „care se prind, se înfig sau cuprind ceva, cum prinde pisica cu ghearele”. Unele dintre aceste obiecte (cătuși, obezi, butuci) sunt unelte ale torturii. Acesta este sensul cel mai cunoscut vorbitorului de rând. Cuvântul apare în primele noastre texte, la Dosoftei („Îi băgă în cătușă de her”), în Biblia din 1688 („Cei băgați în cătuși se vor opri cu fune de sărăcie”). Găsim cuvântul și în poeziile epice

populare din colecțiile lui Vasile Alecsandri („Să te duci, bădiță, duci,/ Pân’ îi pica rob la Turci,/ Cu picioarele’n butuci/ Și cu mânele’n cătuși”) și G. Dem. Teodorescu („În temniță la Opriș,/ Unde-mi zace Corbea’nchis,.../ Cu lăcate pe la ușe,/ Cu mâini dalbe în cătușe”). Încercăm să întregim lista ilustrărilor în care apa‑ re acest cuvânt. El nu putea lipsi din Flori de mucigai (1931), versurile argheziene scrise „cu unghiile de la mâna stângă… pe tencuială,/ Pe un părete de firidă goa‑ lă,/ Pe întuneric, în singurătate…”: Lăcătușii le-au bătut călare (hoților – n.n)/ O verigă-ntre picioare/ Și la glezna mânii […] Pasul strâns lângă pas/ Merge-mpiedicat, ca un compas./ Și palmele, unite cu ciocanul, cătușa și pila,/ Parcă se roagă, cu de-a sila” (Galere). Odată cu editarea, în ultimele decenii, a unor antologii de poezie carcerală (Poezii în cătușe, antologie, prefață și note de Aurelian I. Popescu, Omniscop, Craiova, 1995; Paula Romanescu, Poésie enchaînée, Spicon, Târgu-Jiu, 1999; Antologia poeziei carcerale, selecție și prezentare de Ioana Cistele‑ can, Eikon, Cluj-Napoca, 2006), frecvența termenului crește semnificativ. Sunt citați drept „clasici ai poeziei carcerale” Nichifor Crainic, Radu Gyr și Andrei Ciurun‑ ga, în ale căror creații se regăsesc elemente de poezie religioasă. În versurile din Sângele temniței, volumul lui Radu Gyr, cuvântul cătușă apare alături de termeni din același câmp lexical (lăcate, chei, belciuge, zăvoare, ză‑ brele): Vă privesc prinse zdravăn cu nituri,/ fac un pas, vă aud zornăind fierăria […] Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Ca lupii mă rupeți, ca iadul mă frigeți,/ în țipătul vostru Satana mă strigă…/ În rărunchi, în plămâni, cătușa mi-o-nfigeți,/ până și-n inimă am o verigă…” (Lanțuri). Cuvântul revine într-un „Cântec de hoț”, un „bocet de temniță”: „Fă-mi, Doamne, fereastra ușă,/ cătușele nuielușă,/ drevele sfori de mătase/ și cheile chiparoase”. Abia derivatele verbale au primit sensuri figurate: a încătușa „a pune stăpânire pe cineva, a-l lipsi de liberta‑ te spirituală” // a descătușa „a elibera dintr-o constrân‑ gere, dintr-o apăsare”. Generațiile mai vechi de elevi cititori puteau întâl‑ ni cuvântul cătușă într-o povestioară a lui Anton Pann: „Mă luară, mă legară,/ în cătuși de lemn m-au pus,/ Și bătut ca vai de mine! la ispravnici drept m-au dus” sau în paginile Amintirilor din copilărie ale lui Ion Crean‑ gă, când vine vorba despre o „afurisită priveliște” ai cărei martori sunt școlarii humuleștenilor: „Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși, să-l trimită la Peatră…”. Generațiile actuale primesc, la televizor, imaginea, când clară, când estompată (mai nou… blurată) a cătușelor ce cuprind „dalbele” mâini ale celor certați cu legea…, dar preocupați de „puritatea” propriei imagini.


Muzică

15

Cronica discului

Robert Plant – Carry Fire Un album Robert Plant este întotdeauna un eveni‑ ment. Vârful de lance al lui Led Zeppelin, o trupă de‑ finitorie în rockul mondial, va avea mereu un cuvânt de spus în muzică. Carry Fire este o călătorie fascinantă á la Plant, eu aş spune fără surprize. Adică, ca de fiecare dată, Plant se reinventează, explorează filonul aurifer al rockului. Spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, nu se agaţă de stilul clasic, ci excelează cu ritmuri şi texturi orientale sau cu muzică americană Appalachian. Chi‑ tara electrică e în plan secund, tobele puternice sunt pe cale de dispariţie, însă chitarele acustice ne spun o declaraţie de dragoste ritmată. Violoncelistul albanez Redi Hasa și violonistul Seth Lakeman ne duc într-o excursie plină de anotimpuri ce se succed nepronun‑ ţabil. Pur şi simplu se simt. Pe plan liric, Robert îşi asumă aceeaşi poziţie medi‑ tativă, uimitor de originală, cu un iz de lumină proas‑ pătă, un fel de dans cu sine însuşi. Cu Carry Fire, se in‑ tră într-un forum de reflecţie profundă, un fel de echi‑ libru al stilurilor muzicale. Zona tumultoasă Zeppelin rămâne doar o nostalgie, deşi sunt momente când înflăcărarea vocii lasă în urmă romantismul. Blues familiar, rockabilly, chitare grele sau violă melodică, toate alungă spiritele rele, ducându-ne pe teritorii ameţitoare, care pentru alţii ar părea înspăimântătoa‑ re. Plant vine, după 50 de ani de carieră, cu un album proaspăt, plin de experimente ale instrumentelor de altădată. Carry Fire este o completare perfectă a catalogului Plant – este un album modern, expresiv, cu o muzică strălucitoare, și ca și originea sa în rockul anilor `60, nu va îmbătrâni. Tracklist 1. The May Queen  4:14 2. New World...  3:29 3. Season’s Song  4:19 4. Dance with You Tonight  4:48 5. Carving up the World Again... A Wall and Not a Fence  3:55 6. A Way with Words  5:18 7. Carry Fire  5:28 8. Bones of Saints  3:47 9. Keep It Hid  4:07 10. Bluebirds over the Mountain (cu Chrissie Hynde)  4:58 11. Heaven Sent  4:39

Daniel MUREȘAN

Nonesuch/Warner Bros 2017 Producător – Robert Plant Componenţă The Sensational Space Shifters (tru‑ pa de acompaniament): Justin Adams – chitară Liam „Skin” Tyson – chitară John Baggott – clape Billy Fuller – chitară bas Dave Smith – baterie Seth Lakeman – violă Redi Hasa - violoncel Discografie Robert Plant:

• Pictures at Eleven (1982) • The Principle of Moments (1983) • The Honeydrippers: Volume One (1984) (cu

Jimmy Page şi Jeff Beck) • Shaken ‘n’ Stirred (1985) • Now and Zen (1988) • Manic Nirvana (1990) • Fate of Nations (1993) • No Quarter (Unledded) (1994) (cu Jimmy Page) • Walking into Clarksdale (1998) (cu Jimmy Page) • Dreamland (2002) • Mighty ReArranger (2005) • Raising Sand (2007) (cu Alison Krauss) • Band of Joy (2010) • Sensational Space Shifters (2012) • Lullaby and... The Ceaseless Roar (2014) • Carry Fire (2017)


Actualitate

16

Un canon al mântuirii. Decameronicele lui Horia Bădescu

Aurel SASU

La început de septembrie, Horia Bădescu şi-a lan‑ sat la Cluj-Napoca, recent, volumul „Decameronice”, apărut la Editura Școala Ardeleană. Volumul este în‑ soţit de ilustrațiile Marianei Bojan şi face parte din Colecția Școala ardeleană de poezie, 2017. Au prezen‑ tat criticii: Irina Petraș, Mircea Muthu, Aurel Sasu și Vasile George Dâncu, directorul Editurii Şcoala Ar‑ deleană. Moderatorul şi gazda evenimentului a fost Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Aurel Sasu, un bun cunoscător al operei poetice a lui Horia Bădescu ne-a propus o citire aplica‑ tă, subliniind senzualitatea rafinată a textului poetic. (A.V.M)

Volumul lansat în această seară a fost scris (gân‑ dit) ca să uimească. Fiindcă nu-ţi dai seama unde excepţionalele nuduri ale Marianei Bojan explicitea‑ ză versurile şi amplifică nota de subtilă senzualitate dionisiacă sau unde poezia lui Horia Bădescu intră într-un joc de lascivităţi pioase cu aceste goliciuni în flăcări, dându-le viaţă din viaţa cuvântului şi duh din „rodul copt al cărnii”, sugerat de bucurii în care sinele încetează de a mai fi în sine. Ne aflăm în faţa unei mici psaltiri apocrife ilustrate de celebrări ardente, viclenii smerite, chinuri adorate şi desfătări idilic-sălbăticite în gingăşia inimii rănite. Maledicţia iubirii. Bleste‑ mul de la căderea omului în lume. În poezia lui Horia Bădescu iubirea nu este nici simplă adiere de vânt, nici sufletul mușcând din ţărmul veşniciei sale; este un impuls aureolat de voluptate, singura rană nevin‑ decabilă a trupului, un alai de erezii ale gândului şi o mitologie, marele mister, al aproapelui care desparte. Apropierea lirică de contururile trupului e aproape

H. Bădescu și T. Sălăgeanu

Lansare Decameronice

hipnotică, asemenea unui val înlănţuit bătând orb în acelaşi mal. Baladele lui Horia Bădescu sunt eful‑ gurări ale extazului, ale unei voluptăţi în care femeia este doar potirul de minune şi de frumuseţe blagiană. Neastâmpărul sfânt al unor clipe nupţiale, implozia de lumină şi sacerdoţiul pentru cel dintâi şi cel de pe urmă mister liturgic al fiinţei umane. A se observa un lucru esenţial. Balada aşa cum a practicat-o şi o prac‑ tică Horia Bădescu este fundamental diferită de cea istoric revendicată de colegii lui de generaţie. Demer‑ sul lui este unul de spiritualitate pură, într-o lume bolnavă şi impură, aşa cum o întâlnim la Cercul literar de la Sibiu. În anii ’70-’80, când femeia era transfor‑ mată în salopetă, în îndulcirile de limbă ale lui Ho‑ ria Bădescu este iluminare, un răsfăţ al desfătării, o reverie a sângelui, pe scurt, o întemeiere. Un mister, o adulmecare, „o hârjoneală în imaginaţie”, un canon al mântuirii, într-un univers care ticăloşeşte şi ucide. De aici, cu siguranţă, şi titlul Decameronice, fiindcă şi în poveştile lui Boccaccio, femeia, dincolo de iubiri‑ le smintite, poftirile alunecoase, trădările evlavioase sau cuvioasele ipocrizii, rămâne un miraj al seducţi‑ ei şi un necesar „exces de vizibilitate” într-o lume a morţii şi a cadavrelor. Femeia lui Horia Bădescu este un rafinament, oriental dacă vreţi, de voluptăţi în flă‑ cări, o orgie a vederii îmbolnăvite de cuvânt. Reverii ale cărnii şi delicii ale erosului confruntat cu modelul etern al frumosului. Un echivoc al desfrâului. Adoraţie faţă de cea care înnoieşte lumea, dacă ştim să-i învăţăm frământul (ce sublimă idee venită pe filiera lui Arghezi!). Generaţia milenaristă, la un pas de noi, a împins relaţia cu par‑ şivele în cămăşuie spre o bolgie a schelălăielilor las‑


Actualitate

Horia Bădescu

17

Irina Petraș

cive, a visceralului argotic, a biologicului schizofrenic şi de publicitate utilitar-erotică. Au împins, vreau să zic, până la absurd, mistificarea versurilor lui Rim‑ baud: „picioarele ei (ale femeii n.n.) ca două strigăte ale morţii”. Am aici un poem al lui Marius Ianuş pe care nu vi-l pot citi pentru că v-ar afecta emoţional. Este proba unei minţi trecute prin toate obscurităţi‑ le postmodernismului târziu. Ce face Horia Bădescu? Recuperează graţia femininului ca „aură a privirii” şi ca icoană biblică de colan şi brăţară, nu pentru bărba‑ tul „disperat din sânge” (Marius Ianuş), ci pentru sus‑ pinul dezinhibat al unei intimităţi primare. Aşa încât „înghimpările la simţire”, cum ar fi spus C. Conachi, sunt simple argumente de idealitate şi de dificultate a cuvintelor de a ajunge în proximitatea ei, a acestei idealităţi. A consemnat Alice Valeria MICU

Am primit la redacţie

Vasile Dâncu


18

Cronica literară

Scrisoarea Evei. O lectură semiotică Adrian Lesenciuc

Oana Boc pune între paranteze, cum sugerează Irina Petraș, instrumentarul rigid al lingvistului și filologului și propune o poezie candidă, confesivă, feminină prin excelență, în înțelesul consacrat de critica literară românească. Așadar, nonconformistă în raport cu direcția vremurilor, voit așezată în pro‑ ximitatea senzuală a balanței care cântărește deopo‑ trivă cerebralitatea, poezia Oanei Boc surprinde prin prospețime în plină perioadă a creațiilor aride, cotidi‑ aniste. Această așezare nu este nicidecum o slăbiciu‑ ne. Este doar o conștientizare și exploatare a genu‑ lui, într-un discurs autonom, posibil de pus sub lupa gynocriticismului lui Robin Tolmach Lakoff. Angajând cerebral (prin înclinație naturală) discursul poetic al Oanei Boc, intenția este de a privi versurile ei sub am‑ prenta puternică, ușor sesizabilă, a semioticii structu‑ rale, care i-a modelat cariera universitară. Încă de la volumul de debut, Scara, publicat în 2013 la Eikon, Oana Boc cultivă în poezia ei, voluntar așezată sub semnul lui Eros, o formă de cerebralitate sugerată prin jocul semiotic din subtext. Iată, de pil‑ dă, o explicită proiecție saussuriană, în limitele uneia dintre dihotomiile care l-au consacrat pe ilustrul pro‑ fesor elvețian, intitulat Langue/Parole: Cuvintele ni se iubeau pe masă/ lângă ceștile de cafea.// Sub ochii noștri amețeau/ și le tremurau cor‑ purile fremătătoare.// Toate sunetele li se umpleau de soare/ și se topeau și deveneau/ materii curgătoa‑ re// când înțelesurile li se amestecau.// Cuvintele tale le devorau/ pe ale mele până la ultimul sunet,/ până la ultimul semn/ și-n îmbrățișarea aceasta vi‑ brau și semănau/ mai degrabă cu o nocturnă de Cho‑ pin// Sau cu o limbă vorbită/ de zei-inventați atunci, pe loc,/ căci cuvintele noastre nu mai erau deloc/ ele, cele de dinainte/ de iubirea aceasta lângă cafeaua fierbinte. (…) În fapt, o pseudoraționalizare organizează textul literar. Relația non-cauzală langue/parole, dar presu‑ punând o intercondiționare mai solidă decât cauzali‑ tatea clasică1, servește, prin sugestie (la o remarcabilă referință teoretică, Cours de linguistique générale, so‑ licitând astfel lectorul la o mai adâncită pătrundere în text!), ca termen lipsă, gol, vacuum, într-o clasică angajare comparativă de tip metaforic. Pentru a atin‑ ge palierul senzualității invocat de critici – un explicit palier al non-explicitului – Oana Boc propune un joc semiotic implicit. Poezia se servește de arsenalul ri‑ guros al angajării (să-i spunem masculine) în limbă,

dar această angajare nu este gratuită, servește unor subtile scopuri (să le admitem ca fiind feminine) în ipostazierea eului liric. În raport cu Scara anului 2013, Scrisoarea Evei2 pare, din nou la primul contact cu lectorul, o variațiune te‑ matică. Dar dacă tema și subtemele rămân aceleași, instrumentarul este nuanțat, iar poziționarea este diferită. Oana Boc le aduce în cadrul mitic anterior și ulterior izgonirii – un păcat asumat, dar neînțeles ca păcat, deopotrivă în afara visului lui Dumnezeu, iz‑ vorând totuși din acest vis – și inserează întregul ru‑ perii din trupul adamic în parte, în fiecare celulă, în informația fiecărei gene: „Mai știi cum ne iubeam/ și trupurile noastre/ nu mai erau pământ,/ ci deveneau lumină,/ fiindcă în toate celulele din noi/ nucleul se schimba în lună plină” (Scrisoarea Evei, p. 6). Iubirea servește acestei reapropieri, refacerii întregului de di‑ nainte de divizarea din Cartea Facerii. Iubirea rămâne singura cale de rescriere a drumului invers, către uni‑ citatea androgină, către ființa întreagă prin părțile ei, în apropierea simbiotică. Iubirea nu e un simplu dor, tânjirea după întreg, ci întregul posibil de refăcut, de rescris, într-o altă ordine canonică a celulelor. Organi‑ citatea, materialitatea devin caduce: „Sunt un gând al pământului/ înfășurat într-un trup” (Sentință, p. 19). Începând cu Cartea Facerii care găzduiește mitul an‑ droginului, multiplu ipostaziat în poemele Oanei Boc, orice altă carte poate închide, livresc, starea de di‑ nainte de păcat, ființa androgină purtătoare a tuturor coastelor și păcatelor latente, încă neimaginate. Iar autoarea ilustrează căutarea, țelul pierdut, rătăcirea, neîmplinirea iubirii prin marca „Deșertul tătarilor”: „Imponderală și închisă/ în privirea ta/ rămăsesem în urmă/ în timp ce tu, orb, mă căutai/ din ce în ce mai departe de mine” (Poveste, p. 53). Mirajul căutării fără călăuzirea interioară e spulberare de sine. Calea sigură e mai degrabă cea a angajării indirecte, semiotice. Pentru întoarcerea în cadrul edenic, cel de dinain‑ te de păcat, nu simpla invocare a iubirii în versuri e importantă. Scrisoarea Evei nu ar avea puterea unei asemenea sugestii dacă nu s-ar constitui pe sine ca scrisoare, ca punere în act a unei limbi adamice, ca o chemare a sângelui, care inversează raporturile insti‑ tuite în simpla relație. În plan semiotic se produce o glisare dinspre conținut, înțelesuri, lest semantic pe relație. Iar această reorganizare a lumilor aduce citito‑ rul, în interacțiunea cu expresia lirică, în ipostaza de a înțelege că forța semiotică învinge gravitația: „M-am


Cronica literară / Film îmbrăcat în rochia de clepsidră/ și stau întoarsă spre cuvântul/ ce mă cheamă” (Clepsidră, p. 15). Cuvântul care a modelat lumea este cel care o remodelează, care răstoarnă timpul, cu prețul propriei disoluții: „(…) cu viața mea rămăsesem în urmă/ ca un cuvânt fără mine,/ cu toate literele deschise larg/ spre drumul către tine” (Stare, p. 38). De aici lectura se schimbă. Iubirea – calea spre reîntregire a ființei de dinainte de scoaterea coastei – devine solventul tuturor raportu‑ rilor instituite în text. Oana Boc folosește mitul an‑ droginului pentru a putea ilustra, prin aceeași cale, a iubirii (explicit asumată ca temă), „insepararea” ființei și semnului deopotrivă. Separarea amândurora este aparentă. În cazul ființei, iubirea ține în relație, într-o atracție mai puternică decât aparenta discriminare în‑ tre cele două trupuri, întregul corporal. În cazul sem‑ nului, structurile lui constituente sunt distincte doar din punct de vedere analitic, nu funcțional. Doar ana‑ litic semnificatul se separă de semnificant, forma de conținut. Limba devine, pentru Ferdinand de Saussu‑ re, „comparabilă încă unei foi de hârtie: gândirea este

19

o parte (recto), iar sunetul cealaltă (verso); nu se poate decupa o parte fără a se decupa în acelaşi timp cealaltă parte”. Iubirea însăși rescrie ființa, în Scrisoarea Evei, pe o foaie de hârtie în care el și ea sunt părțile, recto și verso, inseparabile, imposibil de decupat. Miza cerebrală a poeziei Oanei Boc răstoarnă apa‑ renta angajare senzuală. Prin aceasta, poezia ei din ambele volume se rescrie, în funcție de lector, prin relațiile sugerate cu instrumentarul semiotic, dar ex‑ primate cu ajutorul arsenalului liricii feminine, emi‑ namente feminine. 1 Deși Ferdinand de Saussure consideră limba (langue) „produsul social depozitat în creierul cuiva” și vorbirea (parole) punerea în act a limbii, într-un întreg denumit limbaj (langage), relația langue/parole nu este implicit cauzală: limba este o instituție socială care scapă premeditării, iar vorbirea este punerea individuală în act a limbii, în limitele normelor colective, convenite. Deși aparent sumativi, termenii langue și parole au evoluat diferit, inclusiv în limitele lingvisticii struc‑ turale, redefinindu-se și reconsiderându-și raporturile. 2 Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017, 94 p.

Anatomia generozității Alexandru Jurcan

Rareori am întâlnit în literatură un personaj mai pregnant decât Emerenc din romanul Ușa de Magda Szabó, apărut în 1987, tradus la noi de Andrei Dósa (Editura Allfa, 2015). Scriitoarea (1917-2007) a avut interdicție de publicare vreo zece ani, iar premiul Baumgarten din 1949 i-a fost retras din motive politice. După reabilitare, cărțile sale au fost traduse în multe limbi și a primit chiar Prix Femina Etranger. Magda Szabó crede că treaba scriitorului este să-i facă pe oameni „să deschidă bine ochii atunci când au luat-o pe un drum greșit”. Romanul Ușa (semi-autobiografic, deoarece Magda a avut în realitate o menajeră) dezvăluie relația complexă dintre o scriitoare și menajera Emerenc, care nu avea încredere în nimeni, muncea pe brânci și ținea închisă ușa casei pentru cei din jur. Totuși, la un moment dat, Emerenc începe să dezvăluie scriitoarei fragmente din trecutul său, ba chiar o invită o dată dincolo de ușă. „Mai exact aleșilor le reveneau firimiturile încrederii” – crede scriitoarea. Toți o iubeau și o respectau pe Emerenc, chiar câinele Viola (excelent …personaj), în ciuda durității ei, sub care se ascunde o umanitate rănită, o generozitate calculată. Emerenc are curajul adevărului crud, criticând și moralizând: „Dumneata nu pricepi lucrurile simple, întotdeauna vrei să intri

prin spate, când acolo ușa e-n față”. Nu prea are încredere nici în artiști, adică „dacă ați fi într-adevăr artiști, atunci totul ar fi adevărat, iar cuvintele voastre ar face copacii să se miște”. Scriitoarea e adesea impulsivă, nerăbdătoare, iar Emerenc aparține oamenilor simpli, trecuți prin încercări capitale, sceptici în fața credinței. Cu siguranță, cele două personaje sunt complementare. Scriitoarea se alătură celorlalți, atunci când Emerenc se îmbolnăvește. S-o fi lăsat acolo, ca să nu fie scoase la iveală secretele prin forțarea ușii? A trădat-o, chiar dacă fapta ei însemna prețuire și compasiune? „Am lăsat-o să fie dată în vileag în singurul moment rușinos, mânjit de boală din viața ei. Cum ar putea fi explicată anatomia milostiveniei ei, care a populat casa cu animale?” În 2012 regizorul Szabó István a ecranizat Ușa, cu Helen Mirren (Emerenc) și Martina Gedeck (Magda). Actrița Helen Mirren e uluitoare, se contopește cu rolul, într-o metamorfoză impunătoare. Excelent finalul, când acolo în cimitir se iscă o furtună, de parcă spiritul lui Emerenc împiedică oamenii să se apropie de mormântul ei. Apoi, deodată, natura se liniștește, iar fata salvată de Emerenc pe vremuri poate ajunge la mormânt. Împăcarea și iertarea s-au produs miraculos.


20

Eseu

Solilocvii inutile Ioan F. POP

Cum se poate crede în ceea ce nu se cunoaşte? – ar putea suna o întrebare strict logică, raţională. Proba‑ bil, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte – ar putea suna un răspuns i-logic, non-ra‑ ţional. Pentru că în ceea ce ştim sigur nu mai simţim nevoia să credem. Cu ceea ce ştim operăm, modelăm realitatea, ne organizăm gîndirea şi modul de viaţă. Neştiinţa o predestinăm credinţei, hazardului, nădej‑ dii. Oricît am şti, am cunoaşte, întotdeauna va rămîne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei. Credin‑ ţa este speranţa în propria posibilitate. Credinţa reli‑ gioasă transformă speranţele într-o ontofanie. Chiar şi ateii sînt credincioşi, ei cred în faptul că nu cred. Cred cu patos într-o negaţie. Pentru necredinţă îţi tre‑ buie mai mult curaj decît pentru credinţă. Doar din credincioşi patetici ies atei desăvîrşiţi. Paradoxul că poţi fi un bun credincios, cu rugăciunile şi mătăniile la zi, fără să fii şi moral, creează o confuzie religioasă greu digerabilă. Ca atare, „omul aduce lui Dumnezeu tot felul de jertfe, numai dispoziţia lui morală nu” (I. Kant). Îi prefer mai mult pe cei care, prin inter‑ mediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, sînt sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe decît pe cei care, prin intermediul iraţionalismelor şi a ignoranţei, sînt absolut siguri de veridicitatea şi in‑ failibilitatea credinţei lor. Chiar dacă divinitatea este condiţia apariţiei lumii, sau consecinţa existenţei ei, omul rămîne singura posibilitate interogativă în legă‑ tură cu acest subiect, singura perspectivă a-tee. Deşi „Dumnezeu e chiar singura fiinţă care ar putea fi pe bună dreptate atee” (R. Brague). Un posibil troc trans‑ cendental cu divinitatea ar putea suna aşa: Doamne, dacă exişti, iartă-mă, dacă nu exişti, te iert eu. * Nu-mi plac oamenii fluizi, versatili, pe care nu ştii cum să-i abordezi, cei care se metamorfozează în funcţie de conjuncturi şi interese. Cei care îşi fac din viaţa cotidiană doar un mod de a schimba măştile, fil‑ fizonii care se hrănesc din aparenţe şi imagini truca‑ te, şi care vor să epateze chiar cu ceea ce le lipseşte. Nu-mi plac oamenii cameleonici la care cuvintele sînt doar un pretext de a-şi disimula gîndurile, intenţiile, faptele. Mi-e silă de cei a căror singură competenţă este fidelitatea, de cei care au doar curajul supune‑ rii, disponibilitatea simulacrului şi a duplicităţii. Mă atrag doar cei care îşi asumă radical un anumit mod de a fi, cu toată vulnerabilitatea şi inadvertenţa acestui fapt. După cum îi stimez pe cei care au petulanţa să

nu fie nimic din ceea ce vor ceilalţi, rămînînd singuri cu „cerul înstelat deasupra... şi legea morală”… din ei, fără a cădea într-un „monadism moral pur”. Mă cu‑ cereşte onestitatea şi curajul de a fi ei înşişi în orice împrejurare, forţa constantă de a încărca cuvintele cu greutatea unor gînduri, idei, fapte. * Cu mîini tot mai străine, cuvintele mă scriu pe pere‑ ţii unei singurătăţi scorojite. Mă caută prin ungherele unui trecut care nu mă mai ţine minte. Printre acele rînduri în care viaţa îşi îmbracă pe ascuns linţoliul mor‑ ţii, printre tăcerile care mă cuprind în braţe stinghere. Printre umbrele învăluite în două rînduri de întuneric, în recviemurile care îşi cheamă nopţile în mijlocul zilei. Cu mîini tot mai obosite, cuvintele fac semne pe nisipul uitării, aşteaptă în zadar alte faceri şi apocalipse. * Cine – întrebat fiind dinainte – nu ar accepta viaţa chiar şi cu preţul morţii? Mulţi ar accepta şi două morţi numai să primească o viaţă. Constatarea că, apoi, nu ştiu ce să facă cu ea intră în predestinarea absurdă a acesteia. Cu toţii ne îmbolnăvim prea repede de viaţă, ne lăsăm contaminaţi prea uşor de ifosele ei. Ea ne în‑ curajează să abuzăm de ea, de iluziile puse magnanim la dispoziţie, ca, în final, să remarcăm că totul este o şarlatanie; mai sărăcim lumea cu o viaţă, mai îmbogă‑ ţim neantul cu o moarte. Din viaţa promisă n-a mai ră‑ mas decît adierea stranie a morţii, cele cîteva iluzii care nu pot fi epuizate. Faptul de a putea rămîne în viaţă, după ce ai înţeles drama, absurdul şi nonsensul aceste‑ ia, reprezintă singurul miracol existenţial. * A cădea beatitudinal pe gînduri, a face „filosofie li‑ rică”, a da tot ceea ce nu ai primit de la nimeni – iată un tip de experienţă care te poate menţine pe linia de plutire a vieţii. O viaţă care, orice am face, se scurge melancolică în neant, chiar dacă mai poartă urmele absenţei noastre. Orice gînd se ruinează în propriile premise, se fundează pe prima irealitate a neputinţei. Căci „gîndirea este o posibilitate a fiinţei umane de a trăi inutilul pînă la limita omenească a înţelegerii” (G. Liiceanu). Gîndirea este neputinţa de lux a fiinţei. Secătuim lumea cu un gînd, o epuizăm cu o prezenţă. * Să întîlneşti nerozia în stare pură, în esenţa ei toxi‑ că, în elucubraţia ei aiuritoare, în triumful ei otrăvitor – iată ce deliciu le oferă viaţa unora. Ce paradox: să mobilizezi toate resursele umane pentru a progresa în in-uman. Să faci eforturi supraumane să devii subom.


Cronica literară

21

Tabloul societăţii româneşti de tranziţie şi de provincie Marian ILEA

„În protocolul restaurantului Perla, «Dai la Flit», aşteptându-l pe Schrot, comandă un ceai simplu din mentă. «Cu lămâie?”, l-a consultat barmana. «Te rog», congestionat. Începând să studieze dosarul vo‑ luminos din faţa sa, «Flit» şi-a aran‑ jat ochelarii. Între timp, ospătara îi aduse ceaiul aşa cum l-a dorit. «Mulţumesc, amabil»… După cinci minute intră Schrot. Umil, «Dai la Flit» s-a ridicat să-şi salute boss-ul. Formal, cum proce‑ da de regulă, Schrot i-a întins mâna moale, de moluscă. «Dai la Flit» o strânse condescendent. «V-am aşteptat». «Văd», consta‑ tă Heny, fără entuziasm. Nu era în formă. Nici figura fără expresie a lui «Dai la Flit» n-o agrea. Un avocat fără scrupule, incisiv, după modul în care-şi adjudeca procesele, abu‑ zând de legislaţia incompletă, labi‑ litatea judecătorilor după revoluţie ş.a.m.d…”. Aşa începe capitolul „Proce‑ sul, vuvuzele, vuvuzea” din cartea „Puzzle… în toate sensurile” (II), apărută la Editura Ecou Transilvan a scriitorului maramureşean Teo Moldovan. Am ales capitolul cu pri‑ cina deoarece poate deveni oricând piesă de teatru savuroasă despre morală şi moravuri în tranziţia na‑ ţională. Despre „Puzzle… în toate sen‑ surile” se pot scrie multe. Ne oprim asupra capitolului de mai sus. O trilogie propune Teo Moldovan că‑ tre o lume năucă, dinspre o lume năucită, într-un oraş de provincie ca Baia Mare a anilor 1990 şi 2000. Demersul prozastic se încheagă precum se îmbină bucăţile colorate ale mozaicului într-un tablou ha‑ lucinant. E lumea în care am trăit, cu personaje care au ţinut afişul în presă şi-n economie, cu derizoriul şi mocirla unei societăţi lipsite de „minima moralis”.

Cu cât te îndepărtezi de moza‑ ic, „puzzle”-ul îşi arată adevărata construcţie prozastică, personajele căpătând libertatea mişcării. Mă‑ runţii tartori, aflaţi în continuă şi ridicolă „umflare în pene sau în pro‑ priile lor trupuri unsuros-slăninoa‑ se” defilează prin faţa noastră fie în ample descrieri, fie în dialoguri dra‑ maturgice, care le definesc limitele şi le stabilizează vieţile cu ţinte şi pseudo-idealuri penibile. E lumea pe care ne-am asumat-o nu demult, cu bune şi mai ales relele ei. Şocul lecturii cărţii lui Teo Mol‑ dovan constă în viziunea tridimen‑ sională a poveştii, de parcă autorul tocmai ajuns din această lume a fă‑ cut un duş, a aruncat „gozurile” de pe el şi scrie cu o ironie tăioasă des‑ pre „tartorii” care câţiva ani au dic‑ tat în teritoriul (în spaţiu) poveştii, astăzi ajungând oale şi ulcele, alţii luându-le locul, de parcă ar fi stafiile celor pe care-i întâlnim în trilogie. Nimic bun, numai că în haosul de azi există tăcere culpabilă, în timp ce lumea de mai ieri şi-a găsit martorul, scriitorul! O lume care, cu ale ei persona‑ je trăind în lux, opulenţă, obsesii sexuale, prostituţie se află parcă în gunoiul din spatele grajdului unde, printre mirosuri pestilenţiale, se mişcă fără pic de ruşine, cu dexteri‑ tate, maternal. „Puzzle… în toate sensurile” e o frescă de moravuri cu personaje de un realism crunt, atinse din când în când de suprarealism. Citind trilo‑ gia îţi vine să afirmi că: „Aşa ceva nu egzistă!” Am dat un singur exemplu, un fragment scris apăsat din „Puzz‑ le…”: „Procesul, vuvuzele, vuvu‑ zea”. Restaurantul Perla îi adună la un loc pe „Dai la Flit”, avocat eşuat în profesie, şi pe Schrot, patron de mare notorietate în urbe. Cei doi pun la cale vinovăţii ale angajaţilor

Aviarei (firmă a celui de-al doilea) în aşa fel încât „procesul” să le adu‑ că profit. Şi procesul se derulează dramaturgic. Merită citit fragmen‑ tul pentru savoarea dialogurilor. Procesul e o capodoperă de umor involuntar al personajelor, pe ici-pe colo, cititorul izbucnind în hohote de râs. Cererile lui „Dai la Flit” sunt stu‑ pefiante, completul de judecători le notează, reacţiile celor acuzaţi sunt pe măsura cererilor. Fragmentul e demn de pus pe scenă într-o sarabandă a dialoguri‑ lor care caracterizează personaje ca escrocul, curva, fariseii şi excelentul cor al lumii acesteia a derizoriului care-şi intră în rol în sala de judeca‑ tă de câte ori e cazul. Teo Moldovan scrie cu ironie, tristeţe, revoltă, sarcasm despre o lume pe care o cunoaşte. Fresca acestei lumi se susţine prozastic în „Puzzle… în toate sensurile”, o tri‑ logie stupefiantă despre o lume pe care parcurgând-o la pas, am uitat-o cu repeziciune. Citind cartea, e bine să ne-o amintim şi să o judecăm la rece!


22

Cronica literară/Cinema

Fragmentul „Procesul, vuvuzele, vuvuzea” se încheie apoteotic, a la Caragiale, dramaturgic. „A treia zi, «Dai la Flit» se afla în biroul preşedintei. «Aşa e procedu‑ ra. E mai bine să nu bată la ochi.» «Aveţi partea dumneavoastră de zece la sută din valoarea pretenţii‑ lor noastre imediat dacă pronunţa‑ rea sentinţei în favoarea Aviarei se

va promulga repede.» «Veniţi cu ar‑ gumente solide şi sigur va fi.» «Vă mulţumesc!” «Beţi-vă ceaiul mai prompt», îl impulsionă preşedinta, «peste 20 de secunde am alt caz in‑ teresant», se scuză ea, ca solicita‑ rea lui Fele să nu devină afront. «Vă înţeleg. Desigur…» «Şi încă ceva, banii îi vreau imediat după proces, chiar dacă nu sunt viraţi de inti‑

maţi în contul dumneavoastră. Eu nu aştept un an, nu-mi plac tergi‑ versările.» «O să-i comunic neam‑ ţului… Şi dacă fac recurs?» «Vezi, e o altă chestiune de timp. Dar fina‑ lul e previzibil. Aşa că bate-ţi capul să fii credibil prin natura argumen‑ telor.» «Voi fi.» «Succes», şi-i indică uşa. Cu alt dosar sub axilă, adăugă: «după dumneavoastră»”.

Filmografiile Simonei

Miere (2010) Simona Ardelean

„În seri de vară-albastre voi mer‑ ge pe poteci, Să calc mărunte ierburi, să fiu împuns de grâie”. (Arthur Rimbaud, Senzaţie, trad. de Andrei Răutu) „Suspendată între cer și pământ este lumea viselor. Iar visele nu se comunică, fiule”, îi spune tatăl lui Yusuf (Bora Altas), protagonistul filmului Miere în regia lui Semih Kaplanoglu. Suspendată între cer și pământ e făptura tatălui, care atârnă de frânghia pe care a legat-o pentru a ajunge la stupii cu miere. Între pământ și cer plutește figura arhanghelului Gavriil pe care feme‑ ile îl invocă în rugăciune. În ciutura fântânii care coboară spre pământ, se oglindește luna pe care Yusuf o tulbură. Suspendată între cuvânt și tăcere este șoapta, singura formă prin care băiatul comunică cu figura paternă. Lumea lui Yusuf e lumea cuvintelor puţine, a dificultăţilor de citire, a școlii în care se simte stin‑ gher, a râsetelor celorlalţi, a pauze‑ lor pe care și le petrece la fereastră urmărind joaca celor din curte. E o lume între figura mamei (Tülin Özen) cu care nu poate stabili punţi de legătură și a tatălui pe care-l divi‑ nizează. E lumea stupilor de miere, a iniţierii în meseria de apicultor, a câmpurilor cu flori și a numelor lor pe care le învaţă de la tată. Imagini‑ le văzute prin ochii lui seamănă cu niște instantanee fotografice. Reti‑ na lui reţine imagini sensibile pen‑

tru totdeauna. Urechea lui ascultă versurile lui Rimbaud recitate într-o clasă pustie de vocea unei fete a că‑ rei panglică de păr o păstrează. Între Yusuf și tatăl său, Yakup, convenţiile sunt secrete si neros‑ tite. Tatăl bea pe furiș laptele care nu-i place copilului și dragostea se manifestă prin intermediul unei corăbii de lemn în plin proces de sculptare. Atunci când corabia dis‑ pare din atelierul tatălui și acesta îi dăruiește unui copil din vecini o figurină de lemn care lui îi pare că aduce a corabie, Yusuf se simte pus‑ tiit. În încruntarea sa, fură tema vecinului lăsându-l pe acesta pradă pedepsei profesorului. Remușcările de mai târziu sunt punctul de des‑ chidere spre lumea cu care treptat va învăţa să comunice. Bulina roșie pe care ceilalţi școlari o primesc pentru citire e o victorie ideală, dar și simbolul unei evadări din lumea cuvintelor potrivnice. Plecarea de acasă a lui Yakup (Er‑ dal Besikçioglu) în căutare de stupi noi va schimba fundamental des‑ tinul familiei. Albinele moarte din palma mică a băiatului au ceva din călătoria Vitoriei Lipan, clopoţelul pe care-l sună în vânt, bairamul, bunica din vârful muntelui, firul de păr pe care-l așază în cana cu lapte înadins în lipsa tatălui, vecinul care întrebându-l de tatăl său îi readuc speranţa în suflet și completează acest filigran al sentimentelor Ino‑ centului. Ultima scenă, a copilului ghemuit la rădăcina copacului, este

tulburătoare. Inocentul din Bal (Miere), 2010, e punctul de plecare într-o crono‑ logie inversată (adult-tânăr-copil) pentru o trilogie care le cuprinde și pe Süt (Lapte), 2008 și Yumurta (Ou), 2007 și care spune povestea unui tânăr care încearcă să reordo‑ neze mental relaţiile cu mama și ta‑ tăl său, ca un râu care se reîntoarce în matca primară. În 2010, Semih Kaplanoglu, re‑ gizorul poet a câștigat cu această coproducţie turco-germană Ursul de Aur de la Berlin, Laleaua de Aur de la Festivalul Internaţional de Film de la Istanbul și Premiul juriului în 2011 la Festivalul Internaţional de Film RiverRun. Plin de elemente vizuale puternice, de multe ori ver‑ meeriene, cu dialoguri limitate care fac loc în prim-plan emoţiei umane, Miere este un prilej de meditaţie asupra a ceea ce înseamnă să fii, în esenţă, uman.


Arte vizuale

23

Din nou în Grădină Radu Șerban, coordonatorul Simpozionului

De șase ani, în fiecare vară, la Grădina Botanică din Ji‑ bou se întâlnesc pictori din centrele artistice importante din țară, pentru a se documenta, lucra, purta discuții și a intra în comuniune cu un loc privilegiat, care nu are nimic în comun cu viața citadină tumultoasă. De ce în Grădină? Pentru că se poate, ar putea fi un răspuns simplu. Pentru că sunt persoane care ne înțeleg și apreciază ceea ce facem, și pentru că sunt instituții care prin susținerea Simpozionului inves‑ tesc în actul cultural contemporan. Artiștilor (și nu numai lor) le place Grădina. În pri‑ mul rând pentru că aceasta este depozitară de frumos. Este o rezervație de culori și miresme care împreu‑ nă sugerează o senzație edenică. Aportul gândirii și intervenției umane este lesne de constatat aici. Fără de acestea, locul ar fi unul expus hazardului. La ediția din acest an a Simpozionului de Arte Vi‑ zuale ARTA ÎN GRĂDINĂ, cea de a VI-a, au participat nouă artiști. Majoritatea lor, în afară de calitatea de artiști, sunt și profesori la școli, licee și universități de artă. Domnul Cornel Ailincăi, profesor dr. la Universi‑ tatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, este un nume cunoscut în cercurile intelectuale și artistice din țară și străinătate. Domnia sa este mentorul Școlii de Cera‑ mică de la Cluj și preşedinte al Fundaţiei de Ceramică CERAMART. A participat la simpozioane, conferințe și workshop-uri în Europa și Canada și a scris cărți de referință care se regăsesc în majoritatea bibliografii‑ lor tezelor de doctorat din domeniul artelor vizuale. Pentru prima dată, la reuniunea noastră de la Ji‑ bou, participă un artist reprezentativ al școlii de pic‑ tură de la Iași. Liviu Suhar nu este numai un pictor original și prolific, ci și un profesor universitar care prin funcțiile pe care le-a deținut în cariera sa didacti‑ că a contribuit la jalonarea și definirea învățământului artistic superior de după 1990 din România. Adina Mocanu a studiat pictura la Iași avându-l profesor pe Adrian Podoleanu. A organizat expoziții personale și a participat la multe expoziții de grup și simpozioane de artă în țară și străinătate. Este profe‑ sor la Liceul de Artă din Bistrița. Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, secția Grafică, Mariana Șerban este o artistă prolifică care folosește cu dezinvoltură atât tehnicile specifice graficii, cât și pe cele care aparțin domeniului picturii. Din anul 2004 este profesor la Liceul de Artă din Târgu Mureș. La ediția din acest an au participat și doi artiști din generația tânără, ambii absolvind studiile de pictură ale Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca.

Artiști, fotografie de grup

Andrei Câmpan provine dintr-o familie de artiști din Cluj-Napoca, fiind un pictor rafinat și subtil, care abor‑ dează cu predilecție în creația sa tema peisajului. Ioan de Moisa este un tânăr artist, antreprenor și un mereu călător. Caută locuri și oameni din lumea întreagă carei servesc drept motive pentru arta pe care o practică. La fel ca în ultimele patru ediții, și în acest an am avut plăcerea de a găzdui, comunica și împărtăși bu‑ curiile artei cu doi artiști din afara granițelor țării, tocmai de la Moscova. Iuriy Protasov are o formație de arhitect și pictor, fiind inițiatorul și directorul unei școli de artă din Moscova. Este un artist care practi‑ că pictura în plain-air fiind interesat de felul în care lumina (la diferite ore ale zilei) influențează relațiile cromatice ale elementelor din natură. Irina Golovanova este profesor al Universității Pedagogice din Moscova, departamentul de Arte Plastice și deține un doctorat în Metode și Tehnici de Predare a Artei. În pictura ei, vegetația este stilizată prin aplicarea unor reducții de factură decorativă și geometrică. În afară de activitatea de creație, în cadrul Sim‑ pozionului s-au desfășurat și alte activități conexe cu caracter cultural și educațional, la care și-au adus contribuția prin comunicări, ateliere de pictură și re‑ citaluri, invitați și participanți ai ediției din acest an. Criticul de artă Mircea Oliv, cu o dăruire și o bunăvoință exemplare, a venit pentru a treia oară la Jibou pentru a prezenta de această dată în fața audienței un material despre creația artistului Ion Ni‑ codim. Profesorul Vasile Cioca de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca a susținut un atelier de pictură, un joc creativ, așa cum se exprimă domnia sa, sub genericul „Oasele copacilor înfloresc și cântă sub bagheta cromatică a copiilor”. La acest workshop au participat un grup de copii de la Complexul de Ser‑


24

Arte vizuale

vicii Sociale din Jibou și două eleve de la liceul „Ion Agârbiceanu” din același oraș. Seara de muzică l-a avut invitat pe chitaristul clujean Andras Varga. Sub Genericul „Bajo la Luna” („Sub lună”), în aer liber, artistul a interpretat piese pentru chitară din repertoriul flamenco tradițional și compoziții proprii. Profesorul Ionel Baltă, coordonatorul cercului de artă din cadrul Palatului Copiilor Jibou a prezentat metodele și strategiile prin care a reușit, pe de o parte să atragă o audiență numeroasă la orele domniei sale, iar pe de alta, să obțină multe diplome la concursurile de profil din țară și străinătate. Pe lângă contribuțiile invitaților mai sus menționați, următoarele activități culturale au fost susținute de o parte dintre participanții acestei ediții a Simpozionu‑ lui. Domnul Cornel Ailincăi a susținut o expunere despre participarea și contribuția artiștilor români (printre care s-a aflat și domnia sa) la o rezidență de creație în China, organizată cu ocazia fondării Mu‑ zeului de Artă Ceramică a Europei de Est. Pe lângă notele particulare care au caracterizat efectiv acti‑ vitatea artiștilor și interesul organizatorilor pentru contribuția românească la această manifestare, dom‑ nul Ailincăi a prezentat și fragmente consistente des‑ pre istoria și civilizația chineză. La rândul lui, domnul Liviu Suhar ne-a vorbit despre activitatea domniei sale de inițiator, curator și organizator al Simpozionului de Pictură și Desen din localitatea natală, Iacobeni. Ne-a prezentat albumele celor cinci ediții ale Simpozionului, precum și pro‑ iectele viitoare pe care le are în vedere împreună cu asociația pe care o conduce. Poate cea mai așteptată prezentare a fost aceea susținută de curatorul din acest an al Simpozionului de la Jibou, doamna Ramona Novicov. Titlul pre‑ zentării a coincis (voit) cu tema ediției: „Hortus Clo‑ sus. Grădina închisă”. Subiectul a fost explicat și ar‑ gumentat prin incursiuni imagistice și explicative în istoria artelor. La fel ca și anul trecut, s-a organizat o vizită de do‑ cumentare la biserici de lemn din apropierea Jiboului. Pe lângă bisericile din Prodănești și Creaca, destinația principală din acest an a fost biserica de lemn de secol XVII din Baica, considerată una dintre cele mai armo‑

nioase construcții religioase din Sălaj, datorită arhi‑ tecturii și proporțiilor sale. Ralierea la noile modalități de comunicare și trans‑ mitere a informației s-a realizat prin conceperea și editarea unei pagini pe platforma Facebook și a unui blog care conțin toate informațiile despre artiștii și invitații ediției din acest an și despre activitățile deru‑ late în cadrul Simpozionului. Accesul la aceste surse de informare se face din site-ul oficial al Simpozionu‑ lui: www.simpozionulartaingradina.ro. Simpozionul s-a finalizat cu vernisarea expoziției de pictură. Toate lucrările realizate de către artiști în această ediție au fost expuse în fostul grajd al castelului, un spațiu care chiar dacă se află în proces de reabilitare, prin dimensiunea generoasă și arhi‑ tectura spectaculoasă a interiorului, s-a constituit într-o incitantă galerie de artă neconvențională. Alături de artiștii profesioniști au expus și elevii care au participat la workship-ul de pictură. Lucră‑ rile lor tridimensionale, colorate și dinamice s-au constituit într-un expresiv contrapunct la picturile de pe ziduri. În lumina serii, lucrările expuse, artiștii, elevii și publicul jibouan, au transformat atmosfera interioru‑ lui într-o scenă filmică. În acest an, pe lângă organizatorii statornici ai Simpozionului, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj și Centrul de Cercetări Biologice Jibou, ni s-a alăturat un partener nou, Primăria și Consiliul Local Jibou, care prin Asociația Prietenii Grădinii Botanice a susținut activitățile noastre. Avem certitudinea că această primă colaborare cu administrația locală va fi una de durată, existând posibilitatea ca partenerul de azi să devină unul dintre organizatorii de mâine ai Simpozionului. În încheiere, amintim și cu această ocazie, că toate lucrările realizate de către artiști pe parcur‑ sul Simpozionului au fost donate pentru întregirea colecțiilor de artă contemporană ale instituțiilor or‑ ganizatoare. Proiectul de a face cunoscute lucrările acestor colecții, prin organizarea de expoziții itinerante în muzee din România și editarea de albume de artă, a rămas un deziderat la care sperăm să adere instituții de stat și private din Sălaj, pentru ca acesta să se poa‑ tă materializa în anul 2018.

Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, instituție a Consiliului Județean Sălaj, rămâne un partener de încredere al Simpozionului internațional de arte vizuale „Arta în grădină”, și datorită convingerii, spuse și de alții, de multe ori: chiar dacă artele, cuvintele nu pot schimba lumea, o pot face măcar mai respirabilă. Mai aproape (și) de respirația divină a culorilor. Și de contopirea cu sensurile divinității. Și apoi, s-a demonstrat, dacă mai era cazul: Grădina Botanică „Vasile Fati” și Centrul de Cercetări Biologice de la Jibou sunt excelente locuri de promovare turistică și culturală a județului Sălaj. Transmitem – și pe această cale – felicitări tuturor celor implicați în cel mai frumos proiect cultural de arte vizuale din județul Sălaj și, poate, din Transilvania. Daniel Săuca, Manager Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj


Arte vizuale

25

Simpozionul de Arte Vizuale „Arta în Grădină”, Jibou, 2017 Cosmin Sicora

Grădina și cadrul natural, în general, au servit ca sursă de inspirație artistică încă din timpuri imemoriale. Pri‑ mele opere artistice din istoria omenirii au reprezentat fauna și flora din anturajul oamenilor preistorici imortali‑ zate pe pereții peșterilor ce le serveau drept adăpost. Iată de ce simbioza între o grădină botanică – întruchipare a cadrului natural – și fenomenul artistic vine firesc. „Arta în Grădină” a ajuns la ediția a VI-a, o vârstă a maturității și o confirmare că fenomenul artistic de la Jibou își are originea într-un sol roditor ce asigură o prosperitate înde‑ lungată. Desigur că, la fiecare ediție, încă descoperim pro‑ bleme, încă optimizăm mecanisme interne de organizare, procesul de auto-perfecționare vine însă natural pentru oamenii implicați în cercetare, ce zi de zi răpesc din negura necunoscutului lumina cunoașterii. O vizită în Grădina Botanică „Vasile Fati” din Jibou reprezintă, pe lângă latura educativă, și o călătorie imaginară pe meridianele botanice ale globului. Cine nu s-a imaginat în adâncul pădurii tropicale când a

trecut prin serele mari, înconjurat de bananieri, cur‑ mali și cocotieri?! Ce ușor ne vine să ne credem în ex‑ plorarea unui recif de corali sau în lumea acvatică din Delta Dunării când trecem prin Sectorul Acvaristic! Parcă simțim mirosul puternic al unui ceai oriental când pășim în pagoda din grădina japoneză la umbra semețului munte Fuji! Ne bucurăm de răcoare în zilele caniculare în adâncul pădurilor carpatine înconjurați de cerbi semeți și mistreți. Unde mai bine poți visa cu ochii deschiși decât în Grădina din Jibou? Iată de ce tema de sorginte onirică de anul acesta a constituit un stimul artistic potent ce a dus la o productivitate artistică deosebită, atât numeric, cât și calitativ. Așteptăm cu mare interes ediția de anul viitor a unui fenomen artistic unic la nivel național ce adu‑ ce pe meleaguri sălăjene, prin grija și osteneala unor oameni deosebiți, cărora le suntem profund recunos‑ cători, muzele artelor vizuale spre deliciul artistic al oamenilor locului!

Exerciții picturale înăuntrul și în afara Grădinii Închise Ramona Novicov, curatorul Simpozionului

Pentru nouă artiști plastici, Grădina din Jibou a devenit terenul de joacă de-a natura, de-a dincoace și dincolo de limitări, orizonturi, regnuri, creaturi vege‑ tale sau acvatice, de zile și nopți, de sfere geodezice sau grădini japoneze. Pentru Mariana Șerban, gardurile și îngrădirile sunt date doar pentru a fi depășite. Rama lucrării este o provocare perpetuă, ea există doar pentru a privi dincolo de ea, ca și cum arunci o ocheadă peste gard. Mariana se joacă cu tușele, ele sunt notele unui cânt de dimineață, ale unei alborade. Picturile ei nu cunosc înserarea, peste regatul ei vegetal se aștern, în loc de rouă, picuri colorați asemeni unor ecouri de râsete. Aceștia par a se așterne singuri pe suprafața formelor, puf de păpădie suflat de boarea dimineții. Adina Mocanu își poartă cu ea grădinile ei interi‑ oare, topografii ce sublimează răsaduri sau paturi ger‑ minative. Picturile ei celebrează potențialitatea vitală pe care acestea o conțin, conglomeratul de semințe ce tocmai pleznesc, eliberând în aerul vioriu energiile pământului. Picturile ei sunt breșe prin care se aude glasul, uneori vuietul naturii, al unei lumi stihiale în

adânc, dar îmblânzite de delicatețea gestului plastic. Ochiul de artist al Irinei Golovanova e antrenat să vadă, dincolo de aparența dezordonată a vieții ve‑ getale, ordinea și ritmurile de creștere ce guvernează imperiul vegetal în care Grădina din Jibou este un re‑ gat. Venind de departe, din Moscova, ea vede în tot ce

Ioan de Moisa, „Leul I”, ulei/pânză, 70x100 cm, 2017


Arte vizuale

26

o înconjoară, oriunde ar fi, sensuri și legi ale creșterii, ale înlănțuirii unei lumi care, în spatele seducției de‑ bordante, încifrează coduri cristaline. Picturile ei re‑ velează geometrii sensibile, aflate imediat sub epider‑ ma petalelor și a dansului lujerilor. Aflat la antipodul viziunii atașate de ordine a Iri‑ nei, Iuriy Protasov, moscovit și el, se lasă invariabil sedus de opulența naturii. Grădina lui e compusă din arcuirile unor plante monumentale, puternic afir‑ mate în spațiu, al căror dialog senzual ignoră debor‑ dant orice împrejmuire. Energia lui picturală e rezul‑ tatul unui răspuns imediat la provocarea vizuală a frumuseții vizibile a lumii. Pictura lui, cu tușe și culori puternice, exprimă bucuria sa de a vedea înlănțuirea formelor năvalnice și de a o putea transpune spontan, cu ușurința conferită de un îndelung antrenament pictural. Posesor al unei mirabile bogății de lumi interioare, Cornel Ailincăi s-a lăsat sedus cu grație de efluviile lim‑ pezi ale Grădinii din Jibou. Acorduri subtile, traversate de lumină, au conturat peisaje evanescente, consonan‑ te cu grădina din Giverny a lui Monet. Tușe dansante, scintilante, acopereau alert armătura unui desen extrem de sensibil, asemenea unui seismograf sau notații muzi‑ cale. Pânzele sale deveneau, zi după zi, suportul tot mai nuanțat al unor subtile vibrații colorate, expresia pictu‑ rală a unei neîngrădite bucurii de a trăi și de a înțelege rostul frumuseții. În contrast cu efectul Giverny, tot ce era stabil, mo‑ numental, cert și ferm în spațiul grădinii, adică prezența impozantă a castelului baroc, a arborilor viguroși și a scenografiei peisajere a fost fixat cu contururi limpezi de Liviu Suhar. Leii de piatră ai grădinii au devenit prezențe inconturnabile, stabilopozi ai unei naturi bine ancorate pe pânze, stăpânite de bagheta unui maestru. Tușe controlate cu siguranță au ritmat spațiul picturilor sale, aducând forță sculpturală unui spațiu pe care îl per‑

cepeam, până la momentul Suhar, ca fiind prin excelență pictural. Andrei Câmpan a transfigurat întreaga Grădină din Jibou într-o subtilă experiență a unei Toscane imagina‑ re, evocată cu fior nostalgic. Maeștrii trecentiști și-au fă‑ cut simțită prezența prin limpezimea ireală a atmosferei picturale. Un suflu ușor metafizic vibra suprafața pânze‑ lor, în care doar murmurul pădurii și al tăcutelor vile rus‑ tice punctau figurativ spațiul. În rest, doar suflul subtil al unor absențe. În picturile lui Andrei se contura cel mai bine spațiul ideal al inorogilor, al celor ce străbăteau, în lumina lunii, și aleile parcului din Jibou. Dar ce se întâmpla noaptea cu creaturile necuvân‑ tătoare din Grădina din Jibou îl interesa și pe Ioan de Moisa. Asemeni lui Peter Pan, el părea că stăpânește, cu grație si umor, întreg regatul vegetal. Din aburii violeți ai nopții, ca un magician jucăuș, el făcea să apară, prin efecte de ceață și oglinzi, paznicii seculari ai grădinii, transformând leii cenușii ai zilei în creaturi misterioa‑ se. Dar exersa, deopotrivă, în registru diurn, și efectul de mise en abyme, de tablou în tablou, unde feminitatea contemplativă se putea topi în volutele unui văl pictural evanescent. Grădina din Jibou face parte intrinsecă din viața lui Radu Șerban. El e cel mai aproape de realitatea ei, căci s-a născut și a crescut sub duhul verdurii și parfumului ei. Și tocmai de aceea, Radu are nevoie de filtre pictu‑ rale și de amplitudinea perspectivelor aeriene pentru a nu deveni el, pictorul, prizonierul seducțiilor ei pictura‑ le. Naturile sale par a surprinde momentul iminent al Creației, când Duhul plutește deasupra apelor, indecis asupra felului în care va plăsmui lumea. E momentul poetic de cumpănă al gestului primordial creativ. Dar, pentru Radu Șerban, vălurile sale picturale sunt expre‑ sia felului subtil și delicat cu care un artist trebuie să se apropie de spectacolul miraculos al creației pentru a nu-i tulbura magica, perpetua devenire.

Mariana Șerban, „Grădina din vis”, acrilic/pânză, 100x100 cm, 2017

Iuriy Protasov, „Flori”, ulei/pânză, 40x40 cm, 2017


Arte vizuale

27

Vernisaj sub arcade Ramona Novicov, curatorul Simpozionului

Zidurile roşietice ale fostului grajd al castelului Wesselényi sunt simeze perfecte pentru lucrări de artă – scriu acum ce au spus participanţii la vernisajul expoziţiei cu care s-a încheiat ediţia a VI-a a simpozio‑ nului Arta în Grădină. Zidurile din cărămizi înnobilate de timp sunt interfaţa ce face să respire şi să comuni‑ ce firesc lucrările, expozanţii, publicul, natura. Marea sală boltită cu stâlpii şi arcurile sale robuste, emană mereu o forţă proaspătă, genuină, căci ea însăşi e un spaţiu plastic în sine. Ţesătura de cărămizi integrează cu naturaleţe orice imagine, primind căldura culorii şi dându-i, comple‑ mentar, o bună doză de asprime şi forţă. Acest efect a fost fructificat excelent de Radu Şerban la fiecare ediţie a taberei. Faptul că e pictor şi că ochiul său e acordat la tot ce înseamnă efect plastic a făcut ca acest

spaţiu generos, pe nedrept neglijat, să primească res‑ pectul pe care îl merită. În ambianţa aceea maiestu‑ oasă, barocă, scăldată în lumina apusului, punctată de picturi şi de o zglobie instalaţie în chip de pădure de argint, nu mi-a fost greu să vorbesc despre locuri magice. Mai exact, despre grădini înmiresmate, în centrul cărora sunt fântâni şi lacuri, despre umbra inorogilor, despre globuri geodezice de cristal. Des‑ pre faptul că sufletul trebuie cultivat ca pe o grădină, după pilda bună a semănătorului. A face din sufletul tău şi apoi şi al altora, fraţi mai mici, un pământ rodi‑ tor, e menirea fiecărui artist. Iar expoziţia pe care am vernisat-o împreună a fost o clară şi vie exemplificare a acestui sens etic, mai mult decât estetic, al creaţiei. Am vorbit mai ales pentru copiii prezenţi la verni‑ saj, pentru micii artişti de la Centrul de Servicii Soci‑

Radu Șerban, „Grădina transparentă”, acrilic/pânză, 70x100 cm, 2017 Adina Mocanu, „Grădini II”, ulei/pânză, 50x70 cm, 2017

Cornel Ailincăi, „Pavilion nipon”, ulei/pânză, 50x70 cm, 2017

Andrei Câmpan, „Turn”, tempera/pânză, 50x50 cm, 2017


Arte vizuale

28

ale din Jibou. Au primit aplauze, distincții şi atenţie, dar bucuria cu care au descoperit culoarea şi liberta‑ tea de a o folosi, cred că a fost premiul suprem. Cel care s-a îngrijit şi în acest an de fraţii mai mici a fost profesorul Vasile Cioca. Dânsul a fost vectorul bucuri‑ ei unor copii ce ştiu cel mai bine să capitalizeze orice cuvânt sau gest sincer, blând şi folositor. Am vorbit apoi, omagiind gazdele noastre de la Centrul de Cer‑ cetări Biologice Jibou, adică pe cei ce se îngrijesc ca grădina botanică să fie constant un pământ roditor şi un parc creativ, despre două imagini puternice, puse paralel în oglindă. Una este cea strălucitoare, vie, pli‑ nă de sevă, a grădinii botanice. Un loc uimitor al rit‑ murilor nu doar vegetale, ci şi creative, ale artiştilor, mari sau mici, consacraţi sau începători, timizi sau impetuoşi. Grădina botanică e un spaţiu viu în orice anotimp pentru că e generos, e deschis, prietenos, co‑ lorat şi aerisit. E un Hortus closus ocrotit inteligent, cu uşi batante, primenit de spiritul creativ. Cel care a înţeles foarte bine mecanica subtilă a funcţionării comunităţilor de artişti şi a adaptat-o Grădinii Bota‑ nice din Jibou, a fost Radu Şerban. Născut în Jibou, la doi paşi de grădina domnului Fati, Radu a întors, iată, de şase ani consecutiv, darul preţios pe care i l-au făcut locurile natale: harul artistic. Aşa s-a făcut ca, la intersectarea câtorva spirite deschise, inteligente şi creative, oameni şi instituţii au conturat o realitate de o forţă şi frumuseţe aparte: simpozioanele anuale de arte vizuale numite generic Arta în Grădină. Vizuale, muzicale, gastronomice, aceste întâlniri pe tărâmul artei au oferit Jiboului încă o identitate spirituală şi

noi valenţe de racordare la ritmurile vieţii contempo‑ rane. Dar am mai vorbit şi de cea de a doua imagine puternică din oglinda paralelă: castelul Wesselény, ce odată era părtaş de seamă la viaţa Grădinii. Seni‑ or incontestabil al locului, vastul palat baroc, plin de poveşti, cu o curte ce vibra de chiotele copiilor şi de vuietul motoarelor de karting, stă acum inert, ab‑ sent, pustiu, condamnat la singurătate. Încăput pe mâini nevrednice şi spirite înguste, a devenit un loc închis, opac, ce seamănă cu castelul regelui Haggard din basmul „Ultima licornă”. Castelul a devenit trista imagine a unei grădini ferecate pe dinăuntru, prizo‑ nieră a unui stăpân nevrednic de o asemenea frumu‑ seţe. Dar poate că, pe principiul vaselor comunicante, vitalitatea grădinii domnului Fati va insufla din nou, prin alchimia miraculoasă a sevelor, viaţă nobilului castel. Acestea nu sunt decât cuvinte în paginile unui catalog, dar, odată rostite la vernisaj, ele s-au adăugat haloului de gânduri bune ce poate da din nou viaţă poveştilor. Cu vrăjitori, zâne, grădini fermecate şi cas‑ tele reconvertite în muzee, galerii de artă, laboratoare gastronomice, observatoare astronomice şi cluburi de karting.

Liviu Suhar, „Castelul din Jibou”, ulei/pânză, 100x100 cm, 2017

Irina Golovanova, „Flori tropicale”, acrilic/pânză, 100x70 cm, 2017


Poesis

Daniel LĂCĂTUȘ Am șters pagini din memorie așa cum deschid fereastra să respir Mi-am băgat amintirile, păstrate de prea mult timp, în saci de plastic și cutii de carton pe care au venit să le ridice din fața casei. Jurnale vechi, pe care mai bine nu le-aș fi scris, scrisori de dragoste, primii mei dinți de lapte căzuți, lenjeria din bumbac, creația bunicii care a murit cu numele libertății între dinți și de la care am înțeles primul că pacea este atunci când te doare. De la ea știu că nimic nu ne este dat, totul este împrumutat pentru un timp, inclusiv viața Bunica în ciuda faptului că picioarele ei sunt obosite şi tot trupul i-a îmbătrânit odată cu vârsta aleargă dintr-o parte în alta cât e ziua de lungă la fiecare pas își cască ochii peste pământul pe care îl pășește în tălpile goale ca într-un ritual străvechi și sacru în jur totul miroase a flori ofilite a tămâie și a uitare doar foșnetul frunzelor mai ascute ușor aripile visului și câinele care parcă păzește veșnicia dacă floarea s-ar numi ca ea ar fi primăvară pe fiecare petală Femeia aceea Era o voce uşoară precum glasul unui cerşetor cântecul cursese mai apoi de-a lungul gâtului meu pentru a năvăli puternic ca o revărsare de ape în cap unde s-a învârtejit îndelung înainte să adorm ochii îmi erau sub asediul acelei femei care cu privirea ei poate sfărâma armele zeilor desfrânaţi şi care îmi amintea de bunica mea

29

ce a murit cu numele libertăţii între dinţi a învins holera şi cancerul dar au răpus-o gloanţele de atunci scriu pe sicriul defunctei până într-o zi când i se vor deschide pleoapele Eu sunt regele oaselor făcute ţăndări Inima-mi tremură ca frunza toamnei, orfană, ştiu că n-ai să mai vii. Când ai plecat, nici măcar nu te-ai uitat înapoi ca să vezi cum mă prefac într-o statuie de cenuşă Nu-l vreau pe √-1 cât de mult timp a trecut de atunci din timpul şcolii când l-am întâlnit prima dată pe √-1 o amintire vie ca şi când ar fi tăiată în timp sala sferică zeci de capete rotunde şi profesoara noastră de matematică etalându-şi geometria formelor sale multă vreme am crezut că ea era necunoscuta din ecuaţiile mele într-o zi ne-a vorbit despre radicali şi îmi amintesc că am plâns bătând cu pumnii în masă şi am ţipat nu-l vreau pe √-1 acest număr care a crescut în mine ca o nelinişte La moartea poetului Acolo era Aius împărţind cuvinte, speranţe şi iluzii celor morţi. Aflând în cuvânt o forţă mai adâncă decât moartea, poetul s-a trezit, înaintând spre asfinţit îmbrăţişând lumina   (Aius a fost, la romani, zeul cuvântului)


Poesis

30

Daniela Hendea Nume: Daniela Hendea Data nașterii: 8 octombrie 1975, la Zalău, jud. Sălaj, România Studii: Licență în Inginerie Chimică, Master în Biotehnologie, Universitatea Technică „Gh. Asachi” Iași, România Doctorat în Chimie Organică, Institut für Organische Chemie, Universität Stuttgart, Germania Reședință: Victoria, Texas, SUA Loc de muncă: Editor traduceri tehnice, compa‑ Mâini Dacă ar trebui să-mi surp corpul într-o singură parte din el, m-aș întruchipa într-o mână. Când vreau să te strâng în brațe, îți interpui coatele între noi. Când vreau să te sărut, îți îngropi bărbia în piept, dar mâna mi-o înfășori fără șovăială, Palma ta se încleștează-n palma mea la nechezatul poneilor de pânză din vitrină. Din degetul arătător și mijlociu ne-am recrea picioarele cu care am mărșălui în aceeași cadență. Ne-am putea lipi ochi de păpuși pe nodurile degetelor, și astfel am exersa contactul vizual. Apocalipsa Stropii denși au mitraliat acoperișul de tablă toată noaptea.

nia Mindlink Resources, SUA Debut: Revista lunară de cultură „Familia”, Nr. 5, mai 2017, Oradea Cenaclu: cenaclu și revista online Qpoem, condu‑ se de autorul, criticul literar, publicistul Călin Vlasie Premii: Premiul I la concursul „Cel mai frumos poem de Crăciun”, decembrie 2016, organizat de re‑ vista online Qpoem Volum: de debut în pregătire la Editura Cartea Românească - Paralela 45, 2018

Când norii se ciocneau, întrezăream delirul asediindu-ți irișii: chiuiai, țopăiai, băteai din palme la fulgerele care fisurau întunecimea. A doua zi dimineața, aplecat asupra butoiului din care se revărsa apa de ploaie, azvârleai în el, una câte una, toate figurinele de plastic: fermierul, nevasta acestuia, porcul, vaca, găina, chiar preferatul tău, calul. Gardurile din plastic roșu aprins pluteau în derivă, apoi întreg hambarul, din care numai acoperișul alb cu onduleuri de țigle-n relief se mai vedea. Tăuraș în lasou Ți-ai croit drum printre credincioșii pe genunchi. Te-ai oprit cu tălpile goale în lumina prelinsă pe ciment prin chenarul acoperișului în boltă.

Deasupra capului, ți-ai înfășurat pumnii în frânghia de raze, la capătul căruia soarele de mai – un tăuraș aninat în lasou – arunca fără astâmpăr din copite; licăriri în aura icoanelor ce consimțeau. Superstiție Înșirăm talismane pe sfoara de argint, facem o brățară Pandora. Acesta e pentru ziua când te-ai născut, acesta pentru primii pași, apoi încă unul pentru primul dințișor de lapte pierdut. Și încă unul pentru primul cuvânt, în mâna mea stângă la spate, cu degetul mijlociu și cel arătător strâns încrucișate.


Actualitate

31

Traduttore traditore Viorel TĂUTAN

Îmi propusesem în urmă cu oarece timp să scriu despre o mai tânără colegă de breaslă, prezență mult prea discretă, deși remarcabilă, a vieții literare nu doar în arealul cultural incluzând și județul Sălaj. Profesoară de matematică în cadrul Liceului Tehnologic „Octavian Goga” din Jibou, poetă de limbă maghiară și prozatoare în limbile română și maghiară, Györfi-Deák Elisabeta Simone este și o talentată traducătoare pentru ambele limbi. Asupra acestei calități socoteam să încerc câteva rânduri, stimulat de un sentiment onest al gratitudinii față de acei literați care au mijlocit prin munca lor de tra‑ ducători accesul cititorilor români la prestigioși scriitori străini. Este suficient să-mi susțin gestul amintind de celebrele colecții ale Editurii Univers: „Clasicii Literaturii Universale” și „Romanul Secolului XX”. Se vor fi întrebând unii dintre cititorii prezumtivi ai rândurilor de față de ce mi-am intitulat astfel încerca‑ rea? Iată, le răspund: Preluată de la poeți alexandrini ai secolului al III-lea a.Hr., tălmăcită ad litteram (traducător trădător), expre‑ sia, resuscitată, pare să fi fost un joc lexical propus de Joachim du Bellay (1522-1560), cel care a întemeiat, alături de Pierre de Ronsard, școala poetică renascen‑ tistă La Pléiade, al cărei principal obiectiv era, de facto, răspândirea literaturii scrise în limba franceză (propusă ca limbă „națională”), inclusiv prin intermediul traduce‑ rilor. Până atunci limbile greacă și latină se impuseseră „oficial” în rândurile intelectualității clericale și laice din Europa imperială. Mai în glumă, mai în serios, traducă‑ torii puteau fi asimilați trădătorilor. Cu aproximativ patru secole mai târziu (1840), la Iași, Mihail Kogălniceanu inițiază redactarea unei re‑ viste sugestiv intitulată Dacia literară, destinată ab initio coagulării talentelor literare din toate ținuturile locuite de români. Se abuza de traduceri din alte limbi, iar traducătorii nu aveau toți calitățile necesare aces‑ tei îndeletniciri. Nici autorii traduși nu reprezentau exclusiv literatura de reală valoare. Pe de altă parte, trupele de teatru și muzicaluri ofereau publicului sce‑ narii și piese în limbile germană, franceză, italiană etc. Susținând că „traducerile nu fac o literatură”, M. Kogălniceanu, în acord cu alți tineri artiști, sugera că ele trebuie înlocuite cu o literatură originală având drept sursă de inspirație istoria glorioasă a neamului românesc, precum și realitățile evidente ale naturii patriei. Pas cu pas, etapă cu etapă, dezideratul promovat de autorul programului Pleiadei a devenit realitate incon‑ testabilă, împotriva ingerinței adversarilor acestor idei, iar visul eruditului Kogălniceanu s-a realizat la nivelul ideal mai cu seamă în perioada interbelică. Cât despre destinul traducerilor și ipostazele traducătorilor se mai

poate glumi amical. Cine se angajează să traducă dintr-o limbă în altă limbă trebuie să-și asume respectarea unor deziderate sau reguli obligatorii. Cu atât mai mult, cu cât acționează într-un teritoriu populat de numeroși vorbi‑ tori ai ambelor limbi din și în care se face traducerea. Györfi-Deák Elisabeta Simone se află în această din urmă situație. Născută într-o familie mixtă (mama – ro‑ mâncă, profesoară de limba și literatura română, tatăl – maghiar, profesor de matematică), distinsa noastră cole‑ gă a crescut în această atmosferă familială bilingvă, ală‑ turi de sora mai mare și de fratele lor. Toți trei s-au for‑ mat în spiritul respectului și al iubirii pentru artă. Ajunși la vârsta opțiunilor decizionale, Maria a hotărât să se exprime prin intermediul artelor plastice, Elisabeta și Zoltán – folosind instrumentele artei literare. În aseme‑ nea circumstanțe, activitatea de traducător s-a dovedit a fi implicită. Atracției înspre beletristică i se datorează și inițiativa de a participa, în timpul studenției (Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București), la ședințele Cenaclului de Luni, condus, așa cum se știe, de criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu. A traduce literatură beletristică este o activita‑ te complexă care presupune talent literar, pe lângă cunoașterea chichițelor limbii în care traduci, dar și a tainelor sensurilor unor expresii și asocieri de cu‑ vinte din limba din care se face translarea. Pe lângă asta, traducătorul trebuie să simtă și să știe reda stilul unic al autorului și trăirile subtile ale acestuia, care să obțină efecte comparabile în rândul cititorilor-țintă. Asumându-și aceste exigențe asimilate, conștientă de efortul combinat, implicând activitatea didactică, Gy-D.E.S. traduce conținutul următoarelor antologii colective: Poeme – Versek – Gedichte (2004), 10 Poeți – Tiz Költő (2006), apoi își oferă serviciile de traducătoa‑ re colectivului de inițiativă al Festivalului Internațional „Primăvara Poeziei/ A Költészet Tavasza” și traduce cva‑ si-totalitatea poemelor aparținând poeților români și maghiari cuprinși în antologiile editate anual între 2009-2016, apreciate de către autorii cunoscători, la rându-le, ai celor două limbi. În timpul uneia dintre conversațiile amicale, își mărturisea regretul că în acest interval de timp n-a reușit să facă tot ce și-a propus, să traducă opere in‑ tegrale ale unor autori români și maghiari cunoscuți, deoarece asta presupune un mare efort în afara obligațiilor didactice și familiale. Am convingerea că poeta și prozatoarea Elisabeta Simone Györfi-Deák își va respecta statutul, în ega‑ lă măsură artistic și tehnic, ceea ce îi va consolida poziția în anturajul traducătorilor importanți ai lite‑ raturii române contemporane și va intra în colimato‑ rul criticii specializate.


Film

32

Reeditări filmice (VI) Ioan-Pavel AZAP

La „Moara cu noroc” (1) Până la La „Moara cu noroc” (premiera: 26 ianuarie 1957), al lui Victor Iliu, ecranizare exemplară a nuve‑ lei lui Ioan Slavici La moara cu noroc, filmele româneşti de luat în seamă (avem în vedere doar lungmetrajele de ficţiune) erau extrem de puţine, putând fi număra‑ te pe degete. Părea, în această situaţie, că este simplu să faci performanţă pe un teren gol, însă... Pentru a depăşi conjunctura politică, pe de o parte, trebuia vo‑ inţă, abilitate şi, mai ales, viziune; viziune care, pe de altă parte, nu prea putea să existe în lipsa tradiţiei. Toate aceste carenţe, Victor Iliu le depăşeşte prin vo‑ caţie şi tenacitate. Dar, deşi „cheie de boltă în istoria filmului românesc, La «Moara cu noroc» n-a deschis totuşi un drum neumblat şi sigur, un unic drum pe care trebuia s-o pornească cinematografia naţiona‑ lă. Reţetele unei cinematografii naţionale nu se pot formula. «Meritul cel mai real», ne indică Iliu, «este să găseşti numai în tine soluţiile»” [1]. Este, poate, supremul gest de orgoliu, cu excepţia anonimatului iconarilor, acela de a fertiliza un teren nu steril, ci virgin, de a face „prozeliţi”, dar nu epigoni: „Filmele sale nu se doresc modele sau tipare gata să primească întreaga materie a realităţii noastre. Ele sunt numai un drum posibil. Şi, când acest drum a fost urmat dintr-o afinitate electivă, în coordonatele lui intrin‑ sece, nu în expresia formală, în legităţile interioare, nu în mijloacele exterioare, când altă sensibilitate şi altă conştiinţă artistică se regăsesc pe sine şi pe ai săi în aceste izvoare subterane, atunci avem poate Nunta de piatră şi Duhul aurului sau chiar Pădurea spânzuraţilor” [2]. Căci aceasta izbuteşte Victor Iliu, aparent în trea‑ căt, fără efort: să impună continuitate într-o cinema‑ tografie precară nu atât material, tehnic, cât mai ales conceptual. Arzând etapele, La „Moara cu noroc” este „un film percutant, matur, ieşind parcă dintr-o lungă tradiţie” [3]. În contextul epocii, tema putea părea ofertantă pentru autorităţi: dorinţa de înavuţire, bo‑ găţia ca sursă a răului, a dezumanizării. După cum se ştie, Ghiţă îşi abandonează meseria de cizmar pentru a lua în arendă hanul de la Moara cu noroc, în dorinţa de „a prinde cheag”. Dar este atras într-un vârtej că‑ ruia nu i se poate opune, pe care nu şi l-a putut închi‑ pui măcar, care-i va distruge familia şi va sfârşi abia în moarte. Cârdăşia lui cu Lică Sămădăul, stăpânul neo‑ ficial al locului, cel care dirijează şi păstoreşte, indirect,

marile turme de porci din zonă, nu porneşte din frică sau laşitate, ci din autoamăgirea că i se va putea sus‑ trage la timp. Iliu, în complicitate cu scenariştii – Titus Popovici şi Alexandru Struţeanu – dar şi cu un maestru al imaginii, operatorul Ovidiu Gologan, cel care ştia ca nimeni altul să povestească, să „sculpteze” destine în lumină şi umbră, nu sacrifică nici spiritul scrierii lui Slavici, nici nu acceptă compromisul ideologic, trans‑ formând filmul într-o baladă, într-un prim monu‑ ment cinematografic al spiritualităţii româneşti. Prin această ecranizare exemplară, Victor Iliu „a dat întâia expresie reprezentativă pe ecran eposului românesc, descifrând […], cu o rară fidelitate, cu elocvenţă şi ri‑ goare clasică, primele corespondenţe cinematografice ale mitologiei naţionale, fotogenia unică a peisajului, contururile, culoarea şi farmecul unei tipologii specifi‑ ce, elementele unei poetici audio-vizuale apte să aducă în modernitate şi să reîntrupeze substanţa şi tonali‑ tatea baladei” [4], direcţie pe care se vor înscrie, păs‑ trându-şi vocea proprie, Liviu Ciulei, Dan Piţa şi Mir‑ cea Veroiu – cu filmele deja amintite – Iulian Mihu (cu Lumina palidă a durerii, 1980) sau Ioan Cărmăzan (cu Ţapinarii, 1983). La „Moara cu noroc” impune prin acurateţea discur‑ sului filmic, prin simplitatea elaborată, prin dorinţa – împlinită – de a comunica cu publicul. Dar, în primă şi ultimă instanţă, filmul rezidă şi rezistă, aşa cum e firesc, în şi prin regie: „Vitalitatea, aproape neştirbi‑ tă, a acestei opere cinematografice, fundamentală în capitolul românesc din istoria celei de-a şaptea arte, exultă mai puţin din stratul ei narativ, cât din elegan‑ ţa, forţa şi supleţea rostirii regizorale” [5]. Prin acest film, Victor Iliu pune, conştient sau nu, bazele cine‑ matografiei naţionale româneşti. Nuvela lui Slavici va fi reluată peste ani de Marian Crişan, în Orizont (2016), despre care vom povesti în numărul următor al revistei. [1] Anişoara Dumitrescu, Un film clasic, în Cristina Cor‑ ciovescu, Magda Mihăilescu (coord.), Cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 141. [2] Idem. [3] Romulus Rusan, La început n-a fost cuvântul, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1977, p. 181. [4] Valerian Sava, în „Cinema”, nr. 10 (octombrie) / 1968, p. 37, apud Nicolae Cabel, Victor Iliu – „a desena timpul” (mărturii, portrete, evocări), Ed. „Tipografia INTACT”, Bucureşti, 2012, p. 187. [5] Nicolae Cabel, „Intra muros”, în Nicolae Cabel, op. cit., p. 51.


Istorie

33

Protopopul Simion Petricea (1843-1930) – personalitate sălăjeană marcantă din generaţia Marii Uniri

Marin POP

Pentru început subliniem faptul că localitatea Şi‑ mişna şi Valea Someşului, de la Căpâlna până la loca‑ lităţile Letca, Lozna şi Cliţ făceau parte, până în anul 1950, din judeţul Someş, plasa Ileanda Mare. În anul 1950 are loc raionarea după modelul sovietic, iar ju‑ deţele sunt desfiinţate. Prin legea administrativă din anul 1968 se trece la vechea formă de organizare ad‑ ministrativă, pe judeţe. Însă, fostul judeţ Someş, cu capitala la Dej, nu mai apare pe harta ţării, fiind îm‑ părţit judeţelor Cluj, Sălaj şi Maramureş. La judeţul Sălaj este arondată plasa Ileanda, în marea ei majori‑ tate, şi câteva localităţi din fosta plasă Gârbou. În această zonă mirifică a Văii Someşului vede lu‑ mina zilei şi Simion Petricea, una din personalităţi‑ le marcante din generaţia de aur a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. El s-a născut la Şimişna, pe data de 27 noiembrie 1843. Cursurile primare le-a făcut la Năsăud, după cum mărturisea într-un chestionar din anul 1921. A urmat apoi cursurile liceului din Blaj, respectiv clasele I-VII, iar clasa a VIII-a de liceu a urmat-o la Beiuş, unde a obţinut şi bacalaureatul, la 24 septembrie 18691. Printre colegii de la Beiuş îi amintim pe Vasiliu Deciu, Ioan Lepa, Ştefan Creşineacu, care au ajuns în funcţia ecleziastică de protopopi, la fel ca Simion Pe‑ tricean, cum este trecut în lista absolvenţilor. De ase‑ menea, un alt fost coleg, Ludovic Buteanu, a fost jude‑ cător, iar Alexandru Steţiu, medic. Director al liceului românesc din Beiuş, care poartă numele întemeieto‑ rului său, episcopul greco-catolic Samuil Vulcan, era Theodor Köváry-Chioreanu, originar din Portiţa, per‑ sonalitate marcantă a Sălajului în epoca modernă2. După absolvirea liceului, Simion Petricea s-a în‑ scris la Facultatea de Teologie din Gherla, obţinând diploma de teologie la data de 15 iunie 1873. Pe data de 27 noiembrie 1873, de ziua lui de naş‑ tere, se căsătoreşte cu Maria Hossu. Din păcate, din căsătoria lor nu a rezultat nici un copil. În anul 1874 este hirotonit ca preot în parohia Şi‑ mişna, unde a păstorit, după cum afirmă personal în chestionarul amintit mai sus, „ca preot paroh-proto‑ pop turma cuvântătoare cu mare diliginţă şi prudenţă morală”. În anul 1903 este numit protopop al Vadului, func‑ ţie pe care o va îndeplini până la moartea sa3. Anul 1905 aducea o schimbare de tactică politică a românilor transilvăneni înrolaţi sub steagul Parti‑ dului Naţional Român. Pe data de 10 ianuarie 1905, George Pop convoacă şi prezidează Conferinţa naţi‑

onală de la Sibiu care, „prin noua tactică politică ce adoptă, semnalează o mare cotitură istorică, în desvoltarea politicei româneşti”. Supus la vot, noul program politic de implicare în viaţa parlamentară a Ungariei obţine 79 de voturi, iar cel de pasivitate parlamentară doar 12 voturi4. Astfel, fruntaşii politici români intră în „focul” luptelor electorale, care vor fi marcate de violenţa şi falsurile săvârşite de către auto‑ rităţile maghiare, cazul alegerilor de la Cehu Silvaniei – unde candida George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania – fiind relevant în acest sens. Noul protopop al tractului Vad, Simion Petricea, se implică activ în luptele politice ale românilor de pe Valea Someşului, susţinându-l pe Teodor Mihali, can‑ didatul Partidului Naţional Român pentru un mandat de parlamentar al circumscripţiei electorale Ileanda Mare. Cu toate piedicile, corupţia şi teroarea instau‑ rată de către guvernul maghiar, românii au izbutit la alegerile parlamentare din anul 1905 să trimită 8 deputaţi, din cei 24 care au candidat, în Parlamen‑ tul de la Pesta. Aceştia, împreună cu colegii lor sârbi şi slovaci se vor organiza într-un club al deputaţilor naţionalişti. Preşedinte al clubului a fost ales frunta‑ şul român, Teodor Mihali. Deputaţii aleşi ai românilor au fost următorii: Teodor Mihali (Ileanda Mare); Dr. Aurel Vlad (Orăştie); Vasile Damian (Baia de Criş); Dr. Ştefan Cicio-Pop (Şiria); Dr. Ioan Suciu (Boroşinău); Dr. A. Novac (Sasca); Dr. Nicolae Comşa (Sibiu); Ioan Russu Şirianu (Chişinău-Criş)5. Presa vremii, respectiv ziarul românesc „Tribuna”, care apărea la Arad, consemnează un eveniment po‑ litic deosebit care a avut loc la Ileanda Mare, pe data de 6 august 1905. Este vorba de o întrunire politică a PNR, organizată pentru susţinerea lui Teodor Mi‑ hali, care îi reprezenta în Parlamentul de la Budapesta şi constituirea organizaţiei PNR din această circum‑ scripţie. Era o zi de sâmbătă, se spune în articol, iar pe la orele 3 au sosit cu trăsura la Ileanda Dr. Teodor Mihali, însoţit de „aprigul” fruntaş şi luptător politic naţional-român, Dr. Ştefan Cicio Pop, de Dr. Alexan‑ dru Vaida-Voevod, precum şi de o serie de intelectuali someşeni din Dej, printre care sunt amintiţi Dr. Ioan Cherecheş şi Dr. Clemente Barbu. După câteva minu‑ te soseşte şi preşedintele PNR, George Pop de Băseşti, care se afla la tratament la „scălzile” din Bizuşa. El a fost întâmpinat de către cei prezenţi cu „însufleţire la culme, strigăte Să trăiască clocotea văzduhul!”


34

Istorie

Preşedintele PNR este întâmpinat, „prin o frumoa‑ să vorbire”, de către preotul Pahomiu Pop, care păsto‑ rea în parohia Lozna. Cu lacrimi în ochi, venerabilul preşedinte a rostit un scurt discurs înălţător, care după mai bine de un secol pare actual, prin îndemnu‑ rile sale către fruntaşii politici români: „– Am venit, zise, să vă laud pentru cinstea ce aţi adus neamului românesc prin vrednicia voastră. În toate părţile sunt privit ca tată a marei familii ce formează neamul ro‑ mânesc din ţeara aceasta. Sunt mândru de voi! Luptaţi fără frică şi cu inimă, căci pentru al vos‑ tru bine luptaţi! Românul nu asupreşte pe nimeni, nu voeşte a jigni pe nimeni, numai ce e al său, îl cere. Iar ce cere el, e drept şi sfânt înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor! Sunt bătrân şi bolnăvicios, nu ştiu ajunge-voi să fiu norocos a mai veni în mijlocul vostru. Dar vă rog să-mi ţineţi sama şi întipăriţi la inimă şi în suflet vorbele mele şi le împliniţi cu sfinţenie. Ascultaţi totdeauna de bărbaţii voştri vrednici şi nu vă lăsaţi ispitiţi de cei mincinoşi şi vicleni! Să trăiţi. Dumnezeu cu voi toţii!” După preşedintele partidului a luat cuvântul Şte‑ fan Cicio Pop, stabilit la Arad, dar originar tot de pe Valea Someşului, din Şigău, plasa Dej. El subliniază că Teodor Mihali a fost ales preşedinte al Clubului depu‑ taţilor naţionalişti din Parlament, care cuprindea toţi parlamentarii nemaghiari şi că alegătorii de pe Valea Someşului pot fi mândri de reprezentantul lor. În continuare, deputatul Teodor Mihali a prezentat un raport al activităţii sale în Parlament. Îi îndeamnă pe cei prezenţi să se emancipeze prin cultură şi să aibă conştiinţa datoriei faţă de naţia română: „Fericirea, progresul şi libertatea neamului românesc nu o poa‑ te crea nimeni în lumea aceasta, decât însuşi poporul român. Când fişteştecare membru al poporului va fi pătruns de sentimentul datorinţei sale faţă de neam, când pe lângă cultura recerută va dispune şi de bună stare materială, atunci nu ne va mai putea opri în des‑ voltarea şi în progresul nostru nici o putere din lume. Căci un popor cult şi avut află totdeauna căile şi mij‑ loacele, cari îl pot duce la realizarea idealurilor sale. Fiţi deci trezi, fiţi cruţători, fiţi credincioşi şi buni şi daţi-vă silinţa ca d-voastră şi copiii d-voastră să facă cât de mari progrese în privinţa culturală”. Preotul Pahomiu Pop dă citire unei declaraţii, prin care cei prezenţi îl susţin în continuare pe Teodor Mi‑ hali şi îl roagă să continue lupta politică, în vederea realizării programului PNR şi a idealurilor tuturor ro‑ mânilor. Urmează constituirea organizaţiei PNR din cir‑ cumscripţia Ileanda. Comisia de candidare, formată din trei persoane, în frunte cu Clemente Barbul, pro‑ pune, iar adunarea primeşte „unamim”, următoarea componenţă: protopopul Simion Petricea – preşe‑ dinte; preoţii Pahomiu Pop din Lozna Mare şi Ioan Barbul din Bârsăul Mare – vicepreşedinţi; Clemente Barbul – secretar; Ioan Mureşan, preot în Valea Gro‑

şilor – casier; Gregoiu Crăciunaş, preot în Ciobanca Mare, Alexandru Botta, preot în Mesteacăn, Nicolae Cosma, Ileanda, Ioan Vajd, fierar în Ileanda, Vasilica Bude, econom în Ileanda, Elia Centea, preot în Căpâl‑ na, Aurel Bilţiu, preot în Rus, Eugen Lazăr, proprietar în Lemniu, Nicolae Lazăr, primar în Purcăreţ, Grigo‑ rie Lazăr, proprietar în Glod, Petru Bot, preot în Să‑ cătura, Petru Petrişor, preot în Şasa, Ioan Pocol, preot în Buzaş, Ioan Buzura, preot în Poiana, Constantin Micu, preot în Vima Mare, Ioan Roman, preot în Vima Mică, Gavril Hossu, preot în Fodora Română, Augus‑ tin Drăgan, logofăt în Chizeni – membri în Comitetul de conducere al organizaţiei. Preşedintele noii organizaţii PNR, Simion Petricea, „mulţumeşte pentru încrederea pusă în el şi promite că va fi la înălţime. Provoacă alegătorii, să nu asculte de profeţii străini şi mincinoşi, ci la toate ocasiunile de manifestări naţionale şi politice să se adreseze la el şi să lucre în înţelegere cu dânsul. Constată că de la organizarea parlamentului, din‑ tre antecesorii deputaţi ai cercului, ba nici din cercu‑ rile comitatului întreg, nu s-a aflat barem unul, care să-şi deschidă gura în parlament şi să aducă înain‑ tea dietei neîndreptăţirile şi suferinţele poporului. Antecesorul deputat Dl. Simo Lajos, pe care aproape 3 decenii l-aţi distins cu încrederea voastră nici când nu şi-a ţinut dare de samă, ci numai prin strângere de mână de fariseu şi cu privirea-i iesuitică a încercat a se încuiba în inimele voastre nevinovate”. La finalul întâlnirii, „la insistenţele publicului în‑ sufleţit până la culme” a luat cuvântul, din nou, tri‑ bunul arădean Ştefan Cicio Pop, subliniind că a sosit vremea ca românii să-şi revendice drepturile fireşti în Parlament6. Protopopul Simion Petricea s-a dovedit a fi la înăl‑ ţimea misiunii şi în funcţia de preşedinte al organiza‑ ţiei PNR din circumscripţia electorală Ileanda. Împre‑ ună cu preoţii din protopopiat a contribuit la reale‑ gerea ca deputat a lui Teodor Mihali şi în anul 1906. Bun organizator şi intransigent în privinţa ducerii la îndeplinire a hotărârilor adunării, el a dat dispoziţii în privinţa executării lor şi cere fiecărui membru al biro‑ ului de conducere să-şi prezinte periodic raportul de activitate. Este conştient că odată trecut entuziasmul evenimentului era nevoie de muncă dezinteresată în slujba neamului românesc, în special din partea preo‑ ţilor şi dascălilor, care constituiau elita locală7. De numele preotului Simion Petricea se leagă con‑ struirea bisericii de piatră din Şimişna. La îndemnul credincioşilor, preotul a ţinut un fel de jurnal al lu‑ crărilor, astăzi adevărat document istoric: „Acesta descriere amu făcut-o indemnatu de mai multi dein credinciosi, ca se aiba ceva cunosceantia despre de‑ mersulu lucrului cu Baserica, inse eu ca omu batranu nu amu scrisu tote amenuntele cu mana mea tremu‑ randa, ce se grabea spre darea pamentului, dein carea era facuta, fiendu că eramu neputenciosu a scrie să nu


Istorie imi poteamu tinea mentea incordata la celea petrecu‑ te si intemplate, inse cu tote acestea dei celea scrise iubitii cetitori, si voru face idea, că ce se pote intempla la facerea unei Baserici noua. Datu Simisna in 1904 luna Martie Simionu Petricea deintre petricenii dela fontana numita Cumpana”8. De asemenea, în preambulul documentului, preo‑ tul explică raţiunile pentru care el şi credincioşii din Şimişna au făcut eforturile de a ridica un lăcaş de cult, un adevărat testament moral şi religios pentru urmaşi: „Causa pentru ce amu intreprinsu descrierea basericei de piatra nou edificanda in parohia Simisna e acea, că se remana urma nestersa si dein gura in gura se ramana traditiune posteritatei, si cu catu vom cu‑ nosce greutatile prein care amu trecutu cu edificarea, cei ce eram in vietia si luptamu pe acelu tempu, cu ata‑ tu se fie posteritatea urmasii nostri mai recunoscatori de cea de cea ce le-amu lasatu, si cu pietate sesi aduca amente de noi, roganduse in totu tempulu in casa lui Domnedieu rdicatu cu ajutoriulu lui Domnedieu de noi, pentru voi, ca asia si voi acolo si numai acolo se ve cautati mangaiere sufleteasca si pace cu Domnedieu pana la resuflarea cea mai de pre urma a vostra, bene cunoscandu noi, că numai Baserica e mama dulce ine‑ candu, bola, supărare si caderea in pecate!”9 El spune că ideea ridicării bisericii din Şimişna s-a ivit în anul 1896, dar a fost tărăgănată până pe data de 19 iunie 1897, când s-a făcut prima încercare între credincioşi. În acest sens, cantorul şi fătul bisericii au umblat pe la casele credincioşilor, îndemnându-i să contribuie la edificarea noii biserici. S-a reuşit strân‑ gerea unei anumite sume de bani, de la 76 de credin‑ cioşi, cu care însă nu se puteau demara lucrările. În vara anului 1899, când s-a reuşit să se ajungă la suma de 100 fl., preotul Petricea s-a sfătuit cu curato‑ rul şi cu alţi credincioşi ce să facă cu suma respectivă: să-i depună la bancă sau să-i dea împrumut cu dobân‑ dă? S-au sfătuit şi cu notarul cercual, Alexiu Balint, fiul preotului din Lozna, care le-a spus următoarele: „Mergeţi în unu norocu si ve cumparati piatra de ba‑ serica”. I-au ascultat sfatul şi pe data de 1 decembrie 1899 s-au deplasat în localitatea Glod, unde au încheiat un contract în cancelaria notarului cu câţiva locuitori, care s-au angajat să scoată 110 stânjeni de piatră din „stanu” (cariera) bisericii din Glod. Până la sfârşitul lunii ianuarie 1900, piatra a fost

35

deja scoasă şi transportată în cimitirul bisericii vechi din Şimişna, unde a stat timp de trei ani, fără a fi fo‑ losită10. Până în anul 1903 s-a reuşit strângerea unei anu‑ mite sume, cu care puteau fi demarate lucrările. În aceste condiţii, preotul Petricea a convocat o adunare a senatului bisericesc, pe data de 5 martie. S-a hotărât ca lucrarea să fie făcută de Ioan Delbach, antreprenor de origine italiană, din Udine, cu care s-a şi încheiat contractul la 22 martie 1903. Antreprenorul se angaja să construiască biserica din Şimişna pentru suma de 9.000 fl. Planul bisericii, elaborat de antreprenor, a fost aprobat de Consistoriul din Gherla la 12 mai 1903. La 7 iunie, comisia deplasată la faţa locului a aprobat planul şi astfel a doua zi s-a început săparea şanţuri‑ lor pentru fundaţie. Cu toate greutăţile inerente unei astfel de între‑ prinderi s-a reuşit ca până la data de 28 mai 1904, stil nou, care în acel an corespundea cu Sâmbăta Rusalii‑ lor, pereţii bisericii să fie ridicaţi în roşu, în afară de turn11. Din lipsă de fonduri, celelalte lucrări la acoperiş, tencuire, turnul etc., în afară de pictura interioară, au fost realizate pe parcursul mai multor ani, fiind defi‑ nitivate abia în anul 1909. Momentul înălţător al sfinţirii bisericii a avut loc pe data de 25 septembrie 1910. Lăcaşul de cult a fost sfinţit de către canonicul-prepozit de Gherla, Ioan Georgiu şi canonicul Dr. Octavian Domide, aduşi în Şimişna cu o trăsură de către fruntaşul politic naţi‑ onal-român şi deputat al circumscripţiei Ileanda, Dr. Teodor Mihali din Chizeni. În Şimişna au fost aşteptaţi de către toţi preoţii de pe Valea Someşului, în frunte cu vrednicul preot local şi protopop tractual, Simion Petricea şi mulţimea de credincioşi veniţi să participe la eveniment. După oficierea Serviciului Divin şi sfinţirea bise‑ ricii, masa de prânz a fost organizată în curtea casei preotului Petricea, amenajată special cu frunzari, în caz de vreme rea. Pentru a doua zi a mai rămas în Şimişna doar cano‑ nicul Domide, care a plecat în parohia Chizeni, unde pe data de 27 septembrie 1910 a sfinţit biserica din localitate, biserică ridicată de fiul satului Dr. Teodor Mihali12. Anul 1918 are pentru români o dublă semnificaţie: s-a încheiat prima conflagraţie mondială, care a adus


36

Istorie

mari suferinţe întregii omeniri şi s-a realizat unita‑ tea statală a tuturor românilor. În anul 1918, pe cale plebiscitară, s-au unit cu România vechile provincii româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania, care fuseseră înglobate prin forţă de două imperii anacro‑ nice: Imperiul austro-ungar şi Imperiul ţarist. Acum, în aceste vremuri hotărâtoare, când se iveau zorile libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legă‑ tură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată populaţia românească s-a constituit în Sfaturi naţionale judeţene şi comunale, cu Gărzi naţionale în fiecare comună, deoarece exista pericolul unei revoluţii care să cuprindă întreaga ţară. La fel ca în judeţul Sălaj, revoltele cu caracter re‑ voluţionar-anarhic, au cuprins şi judeţul Someş. Au fost alungate autorităţile locale, notarii publici de la sate, au fost jefuite, din cauza foametei, depozitele de cereale, prăvăliile şi magazinele şi au fost devastate pădurile şi moşiile marilor proprietari. În majoritatea satelor aceste revolte au fost legate de lupta pentru pământ, care fusese promis ţăranilor în timpul războiului. Însă, această stare de anarhie creată de foametea cruntă şi la îndemnul soldaţilor, în special a celor ve‑ niţi din Rusia, unde fuseseră contaminaţi de virusul bolşevismului, a fost stopată de către fruntaşii politici români, intelectualitatea şi preoţimea satelor, care au înfiinţat în fiecare comună consilii şi gărzi naţionale româneşti, cu scopul de a restabili ordinea şi de a se pune la dispoziţia Consiliului Naţional Român Cen‑ tral, cu sediul la Arad. La rândul lor, cei doi preoţi din Şimişna, Gherasim Căpâlna şi Simion Petricea, care îndeplinea şi funcţia de protopop al tractului Vad, s-au înţeles cu preotul din Hăşmaş, Augustin Budu şi au înfiinţat consilii na‑ ţionale româneşti. La Şimişna, înfiinţarea Consiliului Naţional Român şi a Gărzii Naţionale la 27 noiembrie 1918 se datorează în primul rând preotului Gherasim Căpâlna, care era mai tânăr şi proaspăt întors din ar‑ mată. El a fost ales preşedinte al CNR, Cecan Vasile vicepreşedinte şi Gavril Ban secretar13. În şedinţa din data de 20 noiembrie 1918, Consi‑ liul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, a ho‑ tărât convocarea Marii Adunări Naţionale pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia. Totodată s-au făcut toa‑ te demersurile pregătitoare pentru buna desfăşurare a acestei adunări, organizarea alegerilor de deputaţi, păstrarea ordinei şi alte măsuri administrative14.

Se vor forma cercuri electorale în toate judeţele Transilvaniei, cu scopul de a-i alege pe reprezentanţii românilor care urmau să plece la Alba Iulia să voteze Unirea. Deputaţilor aleşi li s-au alăturat delegaţii de drept: reprezentanţii clerului; instituţiilor culturale (Astra, reuniunile de femei, învăţători, reuniunile pen‑ tru fond de teatru); reprezentanţii gărzilor naţionale. Protopopul Simion Petricea participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 în calitate de reprezentant al clerului15, fiind unul dintre cei 1228 delegaţi care au votat Unirea Transilvaniei cu România. După Marea Unire, protopopul Simion Petricea a mai slujit la altarul bisericii din Şimişna până în anul 1930. Pe data de 23 februarie 1930 a oficiat ultima cu‑ nunie. A decedat la data de 6 mai 1930, la venerabila vârstă de 87 ani, din care 57 de „păstorire şi îndrep‑ tarea turmei, în spiritul adevărului şi credinţei”, după cum afirma protopopul Augustin Budu în scrisoarea prin care anunţa Episcopia de Gherla de trecerea la cele veşnice a înaintaşului său16. Astfel, trecea la cele veşnice încă un reprezentant de marcă al generaţiei de aur care a înfăptuit România Mare, iar noi am considerat că avem datoria morală de a-i cinsti memoria, mai ales acum când ne aflăm în prag de an centenar al Marii Uniri. Note: 1. Ionel Penea, Ioan Pop, Viorica Pop, Şimişna - 700: istorie, tradiţii, destine, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015, p. 195. 2. Constantin Pavel, Şcoalele din Beiuş. 1828-1928, Beiuş, 1928, pp. 164-165 şi 183-184. 3. Ionel Penea, Ioan Pop, Viorica Pop, op. cit., p. 195. 4. Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Editura Astra, Ora‑ dea, 1935, pp. 118-119. 5. Ibidem, pp. 123-125. 6. Tribuna (Arad), nr. 146, 6 august 1905. 7. Ionel Penea, Ioan Pop, Viorica Pop, op. cit., pp. 107-108. 8. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj, fond Pa‑ rohia greco-catolică Şimişna, dosar 2/1904-1913, f. 1. 9. Ibidem, f. 2. 10. Ibidem, ff. 2-3. 11. Ibidem, f. 5. 12. Ibidem, ff. 16-17. 13. Cornel Grad, Doru E. Goron, 1918/1919. Contribuţii sălăjene la Marea Unire, Editura Limes, Zalău, doc. 49, pp. 203-204. 14. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, pp. 13-14. 15. C. Grad, D.E. Goron, op. cit., p. 77. 16. Ionel Penea, Ioan Pop, Viorica Pop, op. cit., p. 197 şi 199.


Proză

37

Sfat de seară la locul numit Trei Stejari *

Grigorie M. CROITORU

Au încălecat și au plecat. Dragoș călărea înainte și Ari‑ na după el. Câinii alergau în jurul lor, constituiau suita, paznicii celor doi călăreți. De data asta nu s-au mai răs‑ pândit prin pădure. Dragoș a pus-o pe fată la încercare, să vadă dacă se poate ține după el, însă fata s-a dovedit o călăreață extrem de pricepută, iar calul ei iute de picior și rezistent. Tot timpul s-a ținut la câțiva pași în urma lui Dragoș, fie la câte un urcuș, la trecerea peste vreo vale, unde era nevoie să facă salt, fie la coborâș. În sinea lui, Dragoș se bucura pentru ea. În timpul mersului călare pe potecile înguste ale muntelui, n-au mai putut povesti, fiindcă n-au putut merge alături. Din când în când mai schimbau câte o vorbă. Mai mult Dragoș vorbea. O mai întreba dacă se poate ține după el, o mai atenționa cu privire la locurile periculoase pe care trebuiau să le stră‑ bată, îi spunea pe unde trec, precum și denumirile locu‑ rilor pe care fata le vedea pentru prima dată. Fata îi spu‑ nea să meargă cum crede el că este potrivit, să nu ducă grija ei, că poate face față. Calul ei, deși nu prea odihnit și nici hrănit cum trebuie, are puteri suficiente ca să se țină aproape de el. Să dea pinteni Doinei. În sfârșit, ajung la locul numit Trei Stejari, aflat la poa‑ lele muntelui. De acolo se vedea șiragul de sate până de‑ parte. Îl numeau așa, fiindcă, într-adevăr, acolo erau trei stejari crescuți dintr-o tulpină, groși, înalți, rămuroși, cu o coroană imensă. Oamenii îi ocrotiseră. Era acolo și o poieniță, iar la sărbători sau la alte prilejuri se organizau petreceri ori, mai des, tinerii organizau danț*. Sosiseră câțiva tineri și așteptau. Erau veseli și se hârjoneau. Câteva perechi încinseseră un joc de-al lor, tineresc. Fiecare stătea într-un cerc și căuta să-l scoată pe adversar din cercul lui, folosind diverse mijloace: se împingeau, se trăgeau, se dezechilibrau, încercau să se păcălească. Orice era admis, numai să-și atingă scopul. Se înțelege că nu erau admise mijloacele care ar fi dus la rănirea fizică a concurenților. Jocul era amuzant și era urmărit de cei de pe margine cu atenție. Băteau din pal‑ me, strigau, îi încurajau. Încetează când îi văd sosind pe cei doi cu haita de câini după ei. Văd că nu are vânat și îl iau în răspăr: - Unde este vânatul, Dragoș? – întreabă unul. - În pădure, Ștefan! Unde vrei să fie? - Ce-ntrebi, mă, nu vezi ce vânat are? – i se alătură Toader. Atunci, tinerii îi iau seama fetei cu care venise Dragoș la întâlnire. Rămân muți de uimire, când văd cât este de frumoasă… - Ăsta da vânat! Cu ce o prinseși, Dragoș? Cu smâcul*? – întreabă și Andrei. Eram hotărât să nu-mi leg capul de nimeni, adică să nu mă însor, dar cu asta chiar acum m-aș însura. Auzi, frumoaso? Dacă vrei să te măriți cu mine, chiar în clipa asta te iau în brațe și te duc la popa, să ne cunune. Jur să-ți fac toate poftele și să te țin pe

brațe o viață întreagă. Ce zici? - Zic eu, Andrei! – intervine și-l oprește Dragoș. Ascultați toți. V-am lăsat să vă faceți numărul, și eu, și fata asta știm de glumă, dar din clipa asta punem punct. O să aflați povestea acestei fete frumoase și a neamu‑ lui ei de dincolo de munți, de fapt, o parte a neamului nostru, că așa au vrut dușmanii să ne dezbine și să ne supună. Am găsit-o din întâmplare rătăcind prin pădure, fugind să-și salveze viața din fața năvălitorilor tătari. Era înfricoșată, sleită de puteri, flămândă și însetată. Am lu‑ at-o cu mine, ca să auziți din gura ei despre prăpădul pe care îl fac tătarii în ținuturile fraților noștri de dincolo de munți. Văd că ați venit câțiva, mai vin și alții? - Mai vin, Dragoș. Mai așteptăm puțin. Până ne mai povestești tu ceva, ajung și ceilalți. - Cine ne ia și nouă caii să-i ducă la ai voștri? - Eu, Dragoș! – sare dintre ceilalți tineri nimeni altul decât Ionuc, vecinul și prietenul lui mai mic. - Și tu ești aici, Ionuc? Tu ce cauți aici? - Păi, cine ți-ar fi dus calul, Dragoș? Și pe al ei? - Da, dar al ei mușcă, dă din copite, sare cu copitele din față pe băiețași ca tine și-i face terci la pământ! - Aș vrea să văd și eu calul ăla, care i-ar face lui Ionuc așa ceva! Nu știe el cu cine are de-a face! Chiar cu el în‑ cep. Pe el o să-l călăresc, căci Doina ta vine după mine. Se apropie de calul fetei cu îndrăzneală, privindu-l și vorbindu-i. Îl mângâie, îi bate gâtul cu palmele. Calul nu face nicio mișcare agresivă, clatină ușor din cap, în sus și în jos, aprobator. Dintr-odată Ionuc sare în șa și se uită triumfător mai întâi la Dragoș, apoi la fată și la toți cei de față. I se adresează lui Dragoș: - Dragoș, dă și frâul Doinei aici și vei vedea că îi duc pe amândoi unde trebuie, fără să pățesc ceva. Dragoș descalecă și-i dă frâul în mână, iar băiatul pornește cu ei la pas spre locul unde erau și ceilalți cai. Amândoi îl ascultă ca și când băiatul le-ar fi fost stăpânul sau îngrijitorul. Apoi, le spune voinicilor lui: - Prieteni, ea este Arina. Vine din ținuturile de dinco‑ lo de Carpați, de la răsărit, cele dintre Siret și Prut. Știți că acolo trăiesc semeni de-ai noștri, vorbesc aceeași lim‑ bă, au aceeași origine. Veți auzi din gura acestei fete că românii de acolo sunt la ananghie și au nevoie de ajutor, să poată să-i alunge pe tătari și să poată trăi pe pămân‑ turile lor în liniște, să-și crească pruncii, să ridice așezări, pe care să nu le mai aprindă barbarii. V-am adunat aici, să ne sfătuim, să vă spuneți părerea cu ce putem face noi pentru ei. Nimeni nu este obligat să-și riște viața, dar cei care vreți să mă urmați pe mine, Dragoș, voievodul Maramureșului, vă rog s-o faceți… - Iartă-mă că te întrerup, Dragoș, vreau să fac o pre‑ cizare, fiindcă nici tu nu cunoști prea bine ținuturile noastre. Țărișoara noastră este binecuvântată de Dum‑ nezeu. Când calci pe pământurile noastre, parcă te simți


38

Proză

pe tărâmuri de basm. Dumnezeu și-a scăpat acolo sacul cu frumuseți. La noi este Raiul. Râurile cu apa limpede ca lacrima scaldă câmpiile roditoare, pădurile sunt pline de vânt, pe pășunile cu iarbă hrănitoare pasc turme de animale… Dar, ce folos? Nu ne putem bucura de ele. Nă‑ vălesc peste noi hoardele tătare, ne aprind satele, ne iau avutul și ne lasă muritori de foame, ne omoară bărbații și copiii, pe femei și fete le iau în robie, să le nască prunci, să se înmulțească și să stăpânească pământul. Aceasta este porunca pe care a dat-o împăratul lor, stăpânul lumii, marele Genghis-Han. Cei care veți vrea vă puteți stabili acolo definitiv, iar Dragoș, voievodul Maramureșului, poate deveni și voievodul țărișoarei mele. Cu timpul, ne putem uni și cu celelalte teritorii locuite de români. Des‑ pre situația mea nu pot vorbi acum, dar vă promit să vă destăinui totul. - Da, pe scurt, asta este realitatea. Ce părere aveți, prieteni? Câtva timp, nimeni nu scoate o vorbă. Dragoș le cere din nou să se pronunțe. - Ce zici, Mitrucă din vale? Dar tu, Lăzărucă al lelii Năstăsuca? Hai, dați-i drumul. Nimeni nu vă judecă, dacă veți zice nu. Dar, eu cred că Maramureșul nostru are voinici care nu știu ce-i frica, nu femei fricoase… - Eu sunt pentru, Dragoș, îi răspunde Mitrucă. Mă gândeam la cei care ar mai putea veni din ceata mea. În seara asta nu știu dacă îi mai pot strânge, dar mâine vor‑ besc cu toți și vom veni unde ne poruncești tu, când și cum. Atâta pot spune în momentul de față. - La fel zic și eu, Dragoș, răspunde și Lăzărucă. Mâine voi ști precis. Deocamdată, contează pe mine. În acest mod s-au pronunțat toți. - Cei care vor veni să se și pregătească, le mai spune Dragoș. Poimâine am vrea să și pornim la drum. Ne tre‑ buie timp să ajungem, să recunoaștem terenul, să luăm legătura cu unele căpetenii de acolo și, apoi, să trecem la acțiune. Este limpede? - Cât se poate de limpede, zice și Văsălică din deal. Dragoș, accepți o propunere de-a noastră? Acum și aici? - Dacă se lasă și cu miros de carne friptă de vânat, cum aș putea să refuz? Am și eu în sacul meu ceva și o pun și pe aceea la bătaie, Văsălică. Dar ceva udeală* de-a noastră, de-aia de crapă măseaua, n-ați adus? - Cum am fi putut uita, Dragoș? Are balta pește. Tu nu trebuie s-o pui la bătaie pe-a ta, că mai ai o gură în plus de hrănit pe lângă cele de-acasă. Avem noi destulă carne. Doar nu crezi că venirăm cu straița goală! Grăma‑ da de lemne este făcută, doar trebuie să-i dăm foc. Ionuc! - Aici sunt, Văsălică. Îi dau foc? - Dă-i, băiatule, și suflă în el cu foile*, să ardă una-două, să se facă jar bun, să facem niște fripturele, cum n-a pomenit fata asta frumoasă în toată viața ei de până acum. - Cred că te înșeli, Văsălică! Și la noi se fac frigărui din carne proaspătă, de-ți vine să-ți bați copiii de la ele! - Arina, parcă așa a zis voievodul nostru că te cheamă, dacă ești tot așa de pricepută la făcut frigărui pe cât ești de frumoasă, mă bag slugă la tine pentru toată viața. Ce zici? Toți izbucnesc în hohote de râs. Când se opresc, To‑ ader zice:

- Al dracului, nici nu ești pretențios! Nu ți se pare că ridici ochii prea sus? Vezi că soarele te orbește, prietene, nu-ți lăsa prea mult privirile în el. Alt hohot de râs. - Nu vă faceți planuri, feciori, intervine și Simion al lelii Frosânuca din centrul satului. Fata asta frumoasă nu este de nasul nostru. Eu cred că este arvunită deja. Lasă voievodul nostru să-i scape din mână asemenea bucățică? Eu nu cred. - Poți crede, Simioane, fata va merge acasă cu Ionuc! El va fi gazdă pentru Arina până plecăm peste munți. Va avea Ionuc două surori mai mari. Ce zici, Ionuc? - Mă bucur, Dragoș. Voi avea două surioare mai mari ca mine. Cât de nealcoș* voi fi între două fete frumoa‑ se. Nu mă dau pe tot Maramureșul. Arina, vei trăi la noi împărătește, crede-mă, și nu te paște nici un pericol. Iar calul, cum ți-l voi îngriji eu, nu-l îngrijește nimeni. - Mulțumesc, Ionuc. Dacă vom ieși cu bine din încer‑ cările grele care ne așteaptă, o să-ți dăruiesc un cal cum n-are nimeni. Voi veni și ți-l voi aduce aici, în semn de mulțumire. - Nu este nevoie să mi-l aduci, Arina, că voi fi și eu pe-acolo. Crezi că eu voi rămâne aici? Știu că Dragoș nu este de acord, dar nu va ști el. Îți mărturisesc ție, că nu ne aude nimeni. Dar să nu-i spui tu, că este în stare să mă lege de stâlpul porții cu lanțuri groase, ca să nu mă iau după voi. Se stârnește iarăși un râs general, fiindcă Ionuc vor‑ bea cu Dragoș de față. Râd și Dragoș, și Arina. Fata îi spune: - Nu este nevoie să-i spun nimic, Ionuc, că este de față și, de când îl cunosc, am constatat că are un auz foarte bun. Aude cum se apropie vânatul de la distanțe mari și-și dă seama și despre ce animal este vorba. De aceea este el atât de renumit vânător, fiindcă întâlnirea cu ani‑ malul îl găsește întotdeauna pregătit. - Uitai, Arina, că Dragoș este de față, însă știu eu ce să fac, ca să nu mă vadă. Trebuie să aibă cineva grijă de voievodul nostru, precum și de tine. Bag samă că de-acum ești și tu de-a noastră, iar noi avem grijă unul de altul, altfel nu putem rezista în fața dușmanilor. Iar ca să pătrunzi în locuri bine supravegheate pentru a vedea ce se petrece acolo, mai meșter ca mine nu este nimeni. Am ochi de vultur, mers de pisică și simțurile atât de ascuțite, încât nu pot fi surprins de nimic. Eu voi veghea ca vouă să nu vi se întâmple nimic rău. Ei, voinicii ăștia ai Maramureșului nostru, au brațe puternice, sunt meșteri în lupte, aș putea spune chiar neîntrecuți, dar am și eu priceperile mele, ai să vezi, Arina noastră. Îmi dai voie să-ți spun așa. De fapt, chiar dacă nu-mi dai voie, eu tot așa îți zic. Și când nu-ți zic, tot așa consider că ești… - Danț, danțuri, s. n. – Dans - Smâc, smâcuri, s. n. – Laț, capcană - Udeală, udeli, s. f. – Băutură - Foi, s. m. pl. – Foale - Nealcoș, -ă, nealcoși, - șe, adj. – Mândru, fălos Fragment din romanul Vânătoarea lui Dragoș, aflat în manuscris. *


Cronica literară

39

Răvașe devenite poezie

*

Emilia Poenaru Moldovan

„A scrie sau a vorbi despre un poet nu înseamnă altceva decât a rătăci zadarnic în jurul inefabilu‑ lui”, declara Wilhelm von Humboldt vorbind despre opera lui Goethe. Și totuși, de când sunt poeți și se scrie poezie, noi cei din jur, care participăm la reevocarea lor prin ci‑ tire și asumare a textelor ca și cum ne-am regăsi propriul tumult adus la suprafață, nu facem decât să dan‑ săm în jurul inefabilului, operând mici breșe cu intuiția, gustul, ju‑ decata și abilitatea noastră de a da nume lucrurilor. În felul acesta ne îndreptăm atenția și spre volumul de poezii al Mirelei Orban „Buzunare pentru răvașe netrimise” (Editura Colora‑ ma, Cluj-Napoca, 2017 – Colecția „Cercul Literar de la Cluj”, ilustrația copertei, Mirela Orban), căutând să armonizăm cele două iluzii extreme (cum le-a numit Marian Papahagi) ale celui aflat în fața unei opere și anume: totul este în text sau totul este în noi. Ce este în textul Mirelei Orban care să ne facă să descifrăm enigma, să decodificăm și să revelăm sensu‑ rile care pot oricând să devină ale noastre, cei care citim, printr-o sub‑ tilă transcendență? Întreg volumul, structurat în două părți Poema non grata și Nu știu să mor este, în opinia noastră, un lung poem autoreferențial des‑ pre actul scrisului, despre poezie. Volumul se deschide cu poemul Drumul până la tine e tot mai lung aflat în afara celor două capito‑ le cu intenția clară de a ne anunța călătoria poetei pentru refacerea parcursului invers, dinspre pre‑ zent spre acel moment din trecut când neliniștea mocnită înde‑ lung în ființa ei își cerea dreptul la descătușare, la exprimare artistică. În mod firesc, un asemenea drum ri‑

dică piedici insurmontabile: „acum trebuie să străbat valea unde/ s-au înmulţit în neştire seminţele plan‑ tate de-atunci/ balauri cu şapte ca‑ pete păzesc hotarele”. Acest camino inițiatic pentru redescoperirea proprie și în final pentru asumarea condiției de ar‑ tist, străbătut până la urmă „cu picioarele pe pământ” are ca punct terminus – dar numai în sens de re‑ velare și împăcare cu noua condiție – primirea botezului poeziei, expri‑ mării sentimentelor, gândurilor, neliniștilor și ordonării lor în „bu‑ zunare pentru răvaşele netrimise”. În prima parte a volumului, poeziile Mirelei Orban se consti‑ tuie în mediul ideal în care eul și lumea poetei fuzionează „încro‑ pind chintesența”, se prezintă în dependența lor reciprocă și origina‑ ră: mă abandonez vastității/ renunț după nopți de chin/ de parcă lucefe‑ rii le-ar fi putut potoli/ le trepanez eliberarea/ – ieșiți nebunelor risi‑ piţi-vă –/ atunci/ vacarmul încetea‑ ză brusc/ pe rânduri/ se rotunjesc sub pleoape/ înțelesuri/ cuvântul final se aliniază firesc/ încropind chintesența (Îmblânzirea cuvintelor sau despre abandon și nu numai). Parcursul poetei pe tărâmul scri‑ sului seamănă cu misiunea unui spion într-o țară străină, unde ob‑ stacolele sunt dărâmate, granițele dintre regnuri și tehnologii, învin‑ se, în poezia Nu văd unde este incompatibilitatea: „dacă iau creionul/ green-pacifiştii ies cu pancarte în faţa primului vers/ de parcă aş fi regina defrişărilor nu tăiaţi copa‑ cii strigă”, apoi „când pun mâna pe stilou ceilalţi se uită chiorâş/ jos cu păturile elitiste burghezo-moşie‑ reşti/ tu n-ai auzit de pixul de unică folosinţă”. Până la urmă „imacula‑ ta” (fecioara, foaia albă de hârtie) va da naștere, în urma unui procedeu

mult mai modern decât scrierea cu creionul și pixul „am preferat presi‑ unea polidigitală inteligentă/ asu‑ pra unor obediente taste/ încheiată orgasmic c-un onomatopeic print”, Poeziei, într-o lume care, aparent nu are nevoie de ea, dar nu poate trăi fără ea: „în geamătul final con‑ torsionându-se/ printre rândurile îngroşate cu antipatii declarate/ s-a decelat poema non grata”. Partea a doua a volumului, Nu știu să mor, vine cu un registru mai grav, cu un limbaj al inițierii thana‑ tice, dar în afara oricărei religii sau mistici, dincolo de orice atmosferă morbidă. Moartea unei persoane dragi îi recompune poetei relația cu lu‑ mea (aceasta și cealaltă), o silește să-și reconsidere atitudinea față de moarte ca om și ca artist: „mă im‑ plorai din privire să mă depărtez să poţi închide ochii/ te-am sărutat pe frunte suntem legate pe veci ţi-am spus/ trebuie doar să urmez firul să te găsesc” (Nu știu să mor). Moartea, în orizontul uman, nu mai reprezintă ceea ce îi este dat, ci ceea ce are de făcut, o sar‑


40 cină de îndeplinit, ceva care devi‑ ne sursa activității sale din timpul vieții: „sau poate îi plăcea să crea‑ dă/ fumul înmiresmat/ era calea de transcendență metafizică/ a dorințelor ei spre... undeva/ pe raftul unei biblioteci alexandrine” (Disertație pe marginea simțului olfactiv în loc de bun-venit) Poeta cultivă în toate poeziile ei un lirism reținut, înlocuind dra‑ matismul cu plasarea nuanțelor în doze care să nu devină plictisitoare: „de câte ori treci în viteză se alege praful/ de curăţenia mea de primă‑ vară/ cel mai mult mă doare când nu mă vezi nici pe mine/ nici muş‑ catele din geam chiar de sunt roşii ca focul/ nici măcar semn cu mâna nu-mi faci că vrei. Captarea elementelor realului o face într-un limbaj în care ispita pentru carnația vitalului este pre‑ zentă în multe poezii. Astfel, ceea ce un alt poet ar denumi firesc inimă, Mirela Orban numește: „pen‑ tru încuietoarea dinapoia piep‑ tului” (Prea mult self-confidence împrăștii) sau „iar de bătătura din stânga pieptului mă îngrijesc sin‑ gură” (Drumul până la tine e tot mai lung) sau „lupoaicele tinere îmi ies din hăţişuri/ amuşină/ în caverna pieptului le apucă toţi dracii” (Openeyesdaydreaming). Chiar și erosul se supune uneori ideii enunțate mai sus și anume că tot volumul este despre scris, des‑ pre poezie: „ne şoptim poezii cu degete condeie/ curge cerneala pe trupurile noastre” (Openeyesdaydreaming). Element fundamental al liricii, imaginea, în poezia Mirelei Orban nu este cultivată pentru valoarea în sine (deși te-ai aștepta de la ar‑ tistul plastic Mirela Orban), ci pen‑ tru potențarea unui tot armonios:

Cronica literară „verdele sălbatic mă va copleși crud/ din pântecele-mi roditor vor plezni flori de nu-mă-uita/ marga‑ rete poate sânziene întârziate/ roi de fluturi în dans nupțial” (Urme de incantații subacute) sau „acolo unde nici o fărâmă de carne/ nu mai tace și pielea ţipă după tine/ arcuş întins/ din plete de-armăsar în goană” (În braţele tale de ploi). În poezia Mirelei Orban dăm deseori de ispita unei retorici a sarcasmului: „nu mai contea‑ ză cât de peticit ţi-e sufletul/ şi de câte ori ţi-ai amanetat fusta portocalie”(Important e să ştii cum să te dezbraci), a resemnării: „în iatacul fără oglinzi mi s-au scoro‑ jit de aşteptare pereţii interiori/ sufletul pâlpâie ca un bec înnodat provizoriu/ de plafonul unei case prin care/ demult n-a mai trecut viaţă” (Tencuiala ninge înecăcios) sau a ironiei: „dacă mă gândesc bine o să mai fac o-ncercare/ cu o salată asortată de conciliere bidi‑ recţională/ lăsată la post-restantul de la marginea glaciaţiunii poate aşa/ o să renunţi la nepăsarea care ţi-a atrofiat simţurile” (Între noi crescuseră oceane, munţi şi nişte lacuri glaciare). Trebuie totuși spus că aceas‑ tă retorică, sub aspectele descri‑ se mai sus, nu ocultează mesajul, dimpotrivă, îl îmbogățește, îl di‑ versifică, îl face să ajungă la cititor în toată splendoarea sa senzitivă, palpabilă. Așa a ajuns și la poetul Ion Mureșan, care a afirmat la finalul ședinței de Cenaclu UBB, unde a citit Mirela Orban un grupaj de poezii în 2016: „Versul Mirelei sau îl placi așa cum e, sau nu îl placi! Nu poți să scoți sau să adaugi nimic! Vine cu ceva nou! Mie îmi place!” Și nouă ne place.

Prefață la volumul „Buzunare pentru răvașe netrimise”, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2017. *

Mirela Orban s-a născut la 2 martie 1971 în Ilva Mare, județul Bistrița-Năsăud. A publicat poezie în câteva antologii: „Lira în Patru puncte Cardinale”, Editura Rovimed, 2010; „Poetic@”, Art Book, 2011; „A treia carte. Poezii.”, Art Book, 2012; „Antologie de poezie și proză”, Art Book, 2013; „Antologia scriitorilor contemporani din întreaga lume”, Starpress, 2015, ediție bilingvă româno-spaniolă, Editura Olimpias, Galați, 2015; „Prietenii literare, Drobeta Turnu Severin - Baia Mare”, Editura Ceconi, Baia Mare, 2016; „Cercul Poeților”, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2017. Primul volum individual de poezie al Mirelei Orban „Sub arcade, secunda” a apărut la Editura Art Book în 2011. Urmează cursuri de pictură la Şcoala de Arte din Bistriţa, pictura fiind o altă mare pasiune a poetei.


Poesis

Mirela Orban Openeyesdaydreaming lupoaicele tinere îmi ies din hăţişuri amuşină în caverna pieptului le apucă toţi dracii mosc amestecat cu sânge cald şi ceva ingrediente de umplutură indescifrabile încă un homo sapiens erectus impregnat în tot edificiul tetracameral cu vedere la mare başca şi-a lăsat ariergarda să navigheze necontrolat prin artere vene şi alte căi de acces spre destinaţii exotice şi iluzoriu intangibile bat cu picioarele saltimbancele în zăbrelele coastelor tropotesc cât să-mi iasă inima din piept încă nu ştiu dacă e de bine sau eşti doar un explorator cu lecţia învăţată/de învăţat să sară vor să te muşte cu slobode cuvinte dar îţi culci sufletul pe umărul meu de parcă eu ţi-aş fi izbăvirea şi-mi spui fără să vorbeşti ele în teacă îşi vâră securea caline boturile-şi aşază pe tălpile tale eu te iubesc tăcând ne şoptim poezii cu degete condeie curge cerneala pe trupurile noastre câte melisme în limba asta moartă vorbită doar de noi înviată din secole de ochii regăsiţi într-o toamnă sufletele îşi dau coate să coborâm odată galbenele steaguri fiindcă se vor lipite pe ritm de atrii şi ventricule de pildă sau poate nu chiar aşa ca ingrid si bogart în casablanca Disertație pe marginea simțului olfactiv în loc de bun-venit liniștea de acasă masa patul noptiera cu droguri zilnice icoanele pictate pe lemn vechi amorțite sub umbra răsăritului cădelnița în miniatură unde aprindea de-o vreme boabe de tămâie duminicile nici ea nu mai știa de ce

41

motivul se înstrăinase peste munți poate așa se simțea aproape crescută în arome bisericești își asemuia părintele unui arhanghel coborât de pe pereții lăcașului sfânt de câte ori îmbrăca roba și îi auzea vocea nepământeană propovăduind în naos printre anafură si mir până într-o zi când îl văzuse doar tată se scutură de arhaismul încolăcit pe gând ca o bluză prea strâmtă în timp ce inspira cu nesaț aerul știut sau poate îi plăcea să creadă fumul înmiresmat era calea de transcendență metafizică a dorințelor ei spre... undeva pe raftul unei biblioteci alexandriene îndosariate cu nume și cnp în fine divaga acum de mulțumire să zicem era acasă și cel puțin o rugă aleasă probabil aleatoriu se împlinise Printre absenţele tale nedisimulate îmi păreau cunoscute potecile atunci îţi dedublam urmele tu mă petreceai ţinându-mă de mână doar atât cât să laşi impresia că ar conta îţi căutam tresărirea când îmi alergai venele şi umbra-ţi prindea contur peste mine urmăream şoapta din sărutul agăţat în lobul urechii de câte ori ne amestecam apele sătui de singularităţi morbide apoi îţi ridicai gluga o pădure deasă şi negre îţi erau vieţuitoarele din ea te absorbea fără să întorci capul lăsându-mi gustul tău impregnat pe coapsa stângă şi în tăietura de sub sân îţi sunt aici strigam în urmă necoaptă ca o vestală răzvrătită degetele tale mi-ar atinge respiraţia din secunda fără cătuşe pădurea îngropată într-un munte şi-ar creşte singură liliecii (Din volumul Buzunare pentru răvașe netrimise, Ed. Colorama, Cluj-Napoca, 2017)


42

Rememorări

Medalioane istoriografice și destine literare *

Ioan Maria OROS

Dintre cele peste 120 de comunicări sau intervenţii susţinute de noi la diverse manifestări ştiinţifice, începând din 1980 încoace, am selecţionat aici pe acelea care sunt încadrabile unei tematici istoriografice speciale. După cum se poate deduce şi din titlu, cartea este structurată în două părţi: o primă parte, intitulată Medalioane istoriografice, care cuprinde câteva portrete gândite şi realizate prin prisma a tot ce s-a scris despre un personaj sau altul, iar a doua parte, Destine literare, este consacrată, mai întâi, unui topos istoric local cu infinite resurse de evocare literară, încă neexplorate şi apoi, ultima piesă a volumului prezintă avatarul primei traduceri integrale în româneşte a capodoperei O mie şi una de nopţi, înfăptuită de un sălăjean. Partea întâi debutează cu acest gen de portrete „istoriografice”, vizând personalităţi istorice de prim rang (voievozi, domnitori), cum ar fi Ioan (Iancu) de Hunedoara şi Alexandru Ioan Cuza, continuând cu cele dedicate unor gânditori şi profesori de talie naţională (Simion Bărnuţiu, Vasile Russu) sau remarcabili oameni de cultură din zonă (Valentin Dărăban, Constantin Mălinaş), dar şi cu ale unor personalităţi reprezentative locale, elite săteşti de excepţie, pentru timpul lor – sfârşit de secol XVIII – început de secol XIX (preotul Vasile Musta şi diacul Ioan Rada). Dimensiunea acestor personalităţi şi profunzimea operei lor, faptice sau scrise, au fost reflectate pe măsură, în istoriografie şi cunoscute prin interesul manifestat în timp faţă de fiecare în parte, intrând astfel în memoria colectivă ca modele de urmat sau destine de excepţie cu acelaşi tip de potenţial educativ. În acest sens, dintre contemporani avem, chiar aici, un exemplu în persoana regretatului profesor Valentin Dărăban, omul devot total lui Simion Bărnuţiu, primul sălăjean doctor în filosofia marelui paşoptist şi pentru care, rezistenţa prin cultură a însemnat considerarea ideologiei de la `48 ca pe un „al treilea discurs”, unul opus şi alternativ ideologiei comuniste. Tot contemporan nouă îl avem pe regretatul om de cultură Constantin Mălinaş, cel despre care am putea spune că nimic din ceea ce este legat de carte nu-i era străin, fapt ce ne-a determinat să-l definim ca pe „omul deplin al cărţii româneşti” şi al cărui

interes pentru viaţa culturală din Sălaj nu s-a limitat doar la cultivarea exlibris-ului în rândul artiştilor plastici de aici. Vasile Russu – polihistorul sălăjean prin excelenţă (arheolog, istoric, geograf, poet, prozator etc.) a revenit în atenţia literaturii de specialitate, reprezentând figura romantică a genului şi care, prin scrierile sale, ne oferă un model de altădată, invocat aici pentru a ilustra nevoia noastră stringentă de evocare istorică a unui ţinut aşa de bogat în vestigii, cum este Porolissum-ul. Ultimul text vizează recuperarea unui adevăr de istorie literară, privind adevărata primă versiune integrală în româneşte a operei „Cartea celor o mie şi una de nopţi”, fapt demonstrat de noi pe baza corespondenţei inedite cu însuşi traducătorul, filosoful şi scriitorul Petre Hossu (1922-1998) şi a mărturiilor din două cărţi memorialistice edite, semnate de autor şi fiul său, Andrei-Iustin Hossu. Reconstituind avatarul imprimării acestei capodopere a literaturii universale, în perioada deceniului ’60 din România, dezvăluim, totodată, raptul cultural petrecut, când numai primul volum va fi publicat sub numele său. Dacă fiecare dintre personajele cărţii amintesc cumva de Sălaj, fie prin natalis locus sau doar prin solide legături culturale, ştim că până şi Ioan de Hunedoara şi-a găsit în diacul Ambrosius Literatus din Gârcei pe unul dintre cei care i-au povestit viaţa în versuri, iar medicul personal al lui Alexandru Ioan Cuza nu era nimeni altul decât Dimitrie Colcer, originar din Stârciu. Menţionăm că, în afara textelor propriu-zise semnate de către noi, în cuprinsul cărţii se află incluse alte două, plasate ca anexe, respectiv Capitala Daciei Porolissense cis- şi transvalane, de Victor Russu, şi ample extrase din Bibliografia română-ungară, de Andrei Veress, lucru explicabil şi justificat prin raritatea lor, pagini mai puţin cunoscute şi care, prin valoarea lor, nu merită uitate, ci reproduse aici tocmai pentru a facilita în acest mod accesul cititorului la lecturarea lor. Cuvânt înainte la volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane, în Colecția „Memoria”. *


Ethnos

43

Un barometru al dezvoltării societății românești: oala cu sarmale! *

Camelia BURGHELE

În 1986, la Paris (indubitabil o „capitală” a antro‑ pologiei europene), reputatul antropolog al spațiului urban Marc Augé publica un inspirat eseu/studiu pa‑ noramic asupra societății franceze de sfârșit de mile‑ niu și a locului „celuilalt” în lumea contemporană, Un ethnologue dans le métro. Artificiul apelat atunci de profesorul Augé era unul magistral: o călătorie cu metroul parizian, zilnică, de acasă până la serviciu, oferea cel mai bun teren de studiu asupra comunității eclectice, versatile și hiper‑ dinamice din capitala Franței; metroul era, așadar, nu un lieux personalizat cultural, social și spiritual precum, să zicem, insulele Trobriand (un alt reper simbolic al cercetării antropologice unde, într-un sat mai răsărit, știm că și-a montat Malinowski celebrul cort, nevrând să influențeze deloc prin prezența-i de outsider viața comunității, dar schimbându-i-o copios prin chiar așezarea cortului său lângă cel al șefului de trib…) ci, din contră, un non lieux: un loc anonim, de tranzit, nemarcat cultural, non-identitar și non-asumat (așa cum își descria profesorul Augé propriul termen, devenit celebru în studiul antropologic, după numele studiului la fel de celebru, Non – lieux. Introduction á une anthropologie de la surmodernité, Paris, 1992). A devenit deja un loc comun constatarea că nu mai putem cantona antropologia în studiul comunităților tradiționale (care au devenit doar „un caz particu‑ lar” al cercetării de teren). Metroul intersectează individualul cu socialul, tradiționalul cu modernul, experiențele personale cu cele ale unor grupuri etnice, profesionale, de vârstă sau cu pasiuni comune; istoria metroului este „un rezumat” al istoriei Parisului, dar și al căilor de comunicație; denumirea stațiilor de me‑ trou activează un simbolism cultural cu anume valori personale pentru autor, dar cu valori diferite pentru alte persoane; alteritatea se dezvoltă la maximum în metrou: destinele se intersectează, este activat sau in‑ activat sentimentul de fraternitate, celălalt e acceptat în anumite condiții, iar culturile se ciocnesc în vagoa‑ nele metroului, dovedind că fiecare cultură are o se‑ rie de mărci de individualitate, dar toate culturile au și arii de interferențe (fiecare călător din metrou are traiectoria lui personală, dar toate aceste traiectorii se intersectează la un moment dat în același vagon de metrou) (…). O metaforă asociată a fost apoi preluată și în ci‑ nematografie, în The Terminal (2004, regia Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal) și ridica‑ tă la nivel de emblemă a depersonalizării extreme a omului comunității de consum, globalizate, accelerate

și informatizate până la un absurd kafkian: persona‑ jul filmului e obligat, prin forța împrejurărilor, să tră‑ iască într-un non lieux prin excelență, un aeroport, pe care încearcă să-l umanizeze cu atributele vieții perso‑ nale și să îi confere o marcă de identitate. În spiritul metroului lui Augé sau a terminalului de aeroport a lui Spielberg, devenite deodată „instru‑ mente antropologice”, am putea propune și noi, mai în glumă, mai în serios, un astfel de „vehicul” antro‑ pologic definitoriu pentru spațiul românesc: sarmalele, în fapt istoria și devenirea lor, asumarea lor identi‑ tară și „lepădarea” de ele, înflorirea și decăderea celei mai cunoscute mâncări românești, „fala” sectorului culinar tradițional/național (fără a fi, în fapt, creată de gastronomia românească, ci preluată, pare-se, de la turci). Practic, oala cu sarmale poate fi receptată ca un ba‑ rometru al dezvoltării societății românești: • când țăranul român trăia în sărăcie, neavând carne, sarmalele se făceau cu păsat din mălai, aroma‑ tizate și condimentate doar cu ceapă prăjită și frunze verzi din grădină, dar când românul a prosperat și a avut acces larg la carne, rețetele spuneau că orezul și carnea tocată ar trebui să fie în proporții egale; • când țăranul era credincios și ținea posturile lungi de peste an, femeile făceau sarmalele doar cu untdelemn și păsat, completat poate cu morcovi și bureți, dar când se termina postul Crăciunului și se putea mânca de dulce, gospodinele puneau în oală, printre sarmale, carne afumată din porcul proaspăt tăiat; • când trăia în simplitatea satului tradițional, țăranul mânca sarmale cu carne tăiată în bucăți mari, doar din cuțit sau toporișcă, dar odată cu pătrunde‑ rea inovațiilor tehnice în lumea satului, sarmalele se făceau cu carne tocată la mașina de tocat; • când trebuia hrănită toată familia, oala cu sar‑ male, umplută de sâmbătă pentru duminică, era ne‑ lipsită din bucătăria omului simplu, dar când în co‑ munitate aveau loc nunți sau înmormântări, aceeași oală cu sarmale configura un fel de mâncare cvasiritu‑ al și ceremonial; • când fetele satului tradițional se măritau, una dintre „probele de foc” era făcutul sarmalelor, la fel ca și pentru socăcițele de la nunți și înmormântări, care trebuiau să își asume responsabilitatea satisfacerii gustului tuturor invitaților, dar după apariția firme‑ lor de catering, meseria de socăciță a dispărut, la fel ca priceperea fetelor de măritat, iar sarmalele la caserolă (continuare în p. 45)


44

Proză

Ridicaţi-mi aripa din tină Silvia BODEA SĂLĂJAN

Nu se poate să fie totul perfect chiar dacă ziua se anunţă ca o rază ruptă din coasta Raiului. E soare, e cald, e pace şi linişte, dincolo şi dincoace de clipa pre‑ zentă. Mijind ochii spre cer vedea steluţe albe zbu‑ rând într-o ordine numai de ele ştiută. Din când în când, câte un punctişor întunecat aluneca fulgerân‑ du-i privirea. „Acesta este un suflet rătăcit”, îşi spunea ea în gând şi urmărea mai departe steluţele albe ce ro‑ iau într-o ploaie continuă. Era foarte concentrată şi căuta printre ele sufletele dragi, plecate prea devreme pe drumul fără întoarcere. „Dacă eşti aici, dă-mi un semn!” şoptea ea atât de încet încât doar gândul ei cel tainic înţelegea mişcarea buzelor. „Dacă mai ţii minte, dă-mi un semn!” O steluţă a căzut în lăuntrul ei ca o rază frântă. A făcut un cerc în mijlocul căruia era doar ea şi a desenat pe nisip o inimă: „Vei fi mereu singură. Cercul acesta va delimita lumea ta de lumea lor”. Un val uriaş, venit nu se ştie de unde, a şters toate cuvintele cu excep‑ ţia cercului ce se strângea tot mai aproape, ca un inel de gheaţă peste trupul ei chircit pe pătura albă. Din oglinda cerului s-a deschis o cutie din care ningea cu bileţele colorate. Ea a întors capul pentru că bileţele‑ le cădeau grămadă în juru-i, unele mai uşoare ca ful‑ gii, altele, deși erau mici, aveau greutatea plumbului. „Câte bileţele – atâtea clipe şi ore şi zile din viaţă, atâ‑ tea speranţe, atâtea ratări, dar cine le mai ţine soco‑ teala... Vin pe rând. Apoi pleacă de-a valma, aşa cum au venit şi pleacă mereu apele vieţii... Acum e grăma‑ da mare. S-au adunat atâtea, încât mintea mea nu le mai ţine socoteala... Şi dacă voi deschide un bileţel? Şi dacă voi găsi acolo o portiţă prin care să recuperez trecutul? Şi dacă va trebui să retrăiesc totul de la înce‑ put? Şi dacă trecutul acela nu este al meu, ci al nostru? Şi dacă voi găsi acolo jertfe inutile? Și dacă...” Ecoul gândurilor făcea poduri între inima ei şi atâ‑ tea inimi, care pentru un timp au bătut la unison şi au făcut parte din călătoria petrecută de ea. „Doamne, nu ți-am cerut viaţă, dar mi-ai dăruit-o! Dacă Tu ai hotărât asta, îţi cer, Doamne, dă-mi şi bucuria vieţii! Nu mă lăsa să retrăiesc plângerile lui Solomon! Nu mă lăsa să port rănile lui Lazăr! Nu-mi da, Doamne, soarta lui Iov, pentru că nu am puterea credinţei lui!” Cuvintele acestea o însoţeau mereu şi pretutin‑ deni. Era Rugăciunea, era speranţa, era dorinţa de a putea răzbate fără să-şi piardă nădejdea. Un vânt venit de undeva din adâncul apelor a des‑ chis un bileţel aşezat cuminte pe pieptul ei. Era atât de uşor şi atât de plăcut la atingere încât părea că face parte din partea luminoasă a inimii, aşa că nu

i-a simţit atingerea, crezând că un înger i-a dăruit încă o aripă. Auzise ea undeva că oamenii sunt îngeri cu o singură aripă şi că pentru a se putea desprinde de teluric trebuie să-şi găsească jumătatea cu care să formeze Totul, acel întreg ce transformă omul în în‑ ger. A zâmbit la acest gând năstruşnic, dar atât de frumos şi ar fi vrut să aibă o clipă de linişte ca să-şi imagineze. Ea nu putea să rostească niciun cuvânt fără să-i dea corporalitate printr-o imagine. Timpul însă este dens, aşa că imaginile trec cu repeziciune, făcând loc altora. Lângă ea, asemenea unei holo‑ grame, a apărut chipul iubitului din anii studenţiei. Discuţia dintre ei nu începea acum, ci continua din punctul în care a fost întreruptă, pentru că el a ple‑ cat să aducă libertate în lume şi nu s-a mai întors. În locul acela din Piaţă se mai pun şi astăzi lumânări, iar ea trece zilnic şi numără buchetele ofilite, pe care măturătorii de stradă au uitat să le adune şi să le arunce în containerele lor. „Şi dacă mie Dumnezeu a uitat să-mi pună acea aripă? Aş fi vrut două dintru început, dar poate că nu am niciuna?” Un alt gând o străfulgeră, ca un tăiş de laser ce desparte violent plusul de minus: „Săvârşeşti un păcat, dragul meu, gândind aşa, pentru că Dumnezeu nu uită nimic. De aceea este om‑ niprezent, omnipotent şi mai ales este bun şi drept. Fiind perfecţiunea însăşi, nu putea să facă lucruri im‑ perfecte...” A rămas o clipă în tăcere, apoi gândul acela a reve‑ nit cu noi argumente: „Dacă nu putea să facă decât lucruri perfecte, de ce lumea este imperfectă? De ce omul trebuie să sufere, dacă este făcut din dragoste? De ce ajunge în starea de care îi era atât de frică lui Cioran? Vei spune că imperfecţiunea derivă din deciziile şi faptele fiecăruia şi ale tuturor. Dar dacă este aşa, de ce nu ne dă gândul cel bun, ca să luăm deciziile cele bune? De ce nu ne opreşte de la faptele reprobabile sau cele care conjugă răul în viaţa noastră?” Aşezând bileţelele după culori şi după greutate, punând deasupra fiecăruia câte o mângâiere, a căutat în ploaia de steluţe albe un înţelept, care să o ajute să pună lucrurile la punct. Şi cum singurătatea cercului în care fusese aşezată nu-i lăsa nicio portiţă de comu‑ nicare, a căutat răspunsul potrivit în sufletul ei: „În primul rând sunt prea multe întrebări care se rostogolesc unele peste altele şi nu mai ştiu la care şi cum să găsesc răspunsul potrivit. În al doilea rând, ai dat tu un răspuns destul de aproape de adevăr. Ce


Proză / Ethnos pot să completez este că, dacă Dumnezeu ne-ar lua puterea liberului arbitru, am deveni nişte maşinării mânuite de o anume forţă exterioară. L-am acuza că ne-a suprimat toate drepturile, că nu are încredere în noi, că nu ne iubeşte suficient. El ne sfătuieşte ase‑ menea unui părinte, ne spune cum ar trebui să facem pentru a nu suferi, dar nu ne obligă să facem ce ne spune, ci ni se adresează cu căldură să luăm aminte la poruncile Lui pentru că asta nu poate aduce decât pace şi binecuvântare în viaţa noastră”. Contururile hologramei se estompează, ca într-un tablou suprarealist în care culorile curg unele peste altele. De undeva, de foarte departe, ecoul cuvintelor lui adună în sufletul ei un sâmbure de îndoială: „M-ai lăsat singur după ce un glonţ rătăcit mi-a re‑ tezat aripa şi a aruncat-o în noroooooi! Acum îmi vor‑ beşti de liberul arbitru, de bunătate, de înţelepciune... Aştept de un sfert de secol să-mi ridicaţi aripa rănită de acolo şi să vă înălţaţi deasupra noroaielor... Aş‑ tept!” „Iartă-mă! Atunci nici nu mai ştiu cum a fost. M-am regăsit pe caldarâm, departe, tot mai departe de tine, deoarece între noi s-a interpus o gloată ne‑ bună şi densă, care alerga după baloane de săpun, sau aşa mi se părea atunci. Pocnetul care mi te-a luat mi-a furat auzul. Strigam, aşa cum mi-am imaginat întot‑ deauna că strigau copiii aceia din Hiroshima în mo‑ mentul dezastrului. Ştiam că ai plecat să aduci torţa

45

cu care să aprinzi făcliile rămase de atâta vreme în întunericul unor temeri, pe care le învăţaserăm de o jumătate de secol, iar acum le sfidam cu toată fiinţa. Ştiam, speram... acum nu mai ştiu şi nu mai sper ni‑ mic. S-a dus tot şi s-au dus toate pe o cale nenturnată, aş spune parafrazând uşor celebrele versuri”... Din ochii ei închişi, o lacrimă s-a prelins pe nisipul ce-i atingea trupul cu străluciri impure. A întins pal‑ ma spre marginea cercului dorind să găsească un alt bileţel, care să-i aducă o mică bucurie. A pus degetul pe linia cercului şi s-a cutremurat deoarece dincolo de limita lui, vânturi ostile ameninţau ordinea abia re‑ stabilită a sufletului bântuit de amintiri dureroase. Din nou steluţele acelea albe alergau în jurul ei fără a putea fi prinse sau oprite, chiar dacă doar pentru o clipă. Cele câteva puncte negre căutau să le anule‑ ze strălucirea. Lupta lor era asiduă, deoarece căutau teritorii noi, alungau lumina ca ochii ce priveau în lă‑ untrul timpului să nu vadă câtă mizerie lasă în urmă. O răcoare nefirească i-a produs fiori, obligând-o să deschidă larg ochii şi să privească în afară. Nu, nu mai era în jurul ei acel nisip cald ce-i răsfăţa simţurile, nu mai era soare şi cald şi linişte şi pace, ci o mare de ierni viscolite din care răzbătea frigul glasului celui plecat după libertate: „Aştept de un sfert de secol să-mi ri‑ dicaţi aripa rănită din tină şi să vă înălţaţi deasupra noroaielor... Aştept!”

Un barometru al dezvoltării societății românești: oala cu sarmale!

*

(urmare din p. 43)

de plastic, cu orez și carne tocată din supermarket, au pătruns până în cel mai îndepărtat sat (o porție de sarmale costa doi lei, 50 de bani o sărmăluță…); • când încă locuința era încălzită cu căldura cup‑ torului, sarmalele se fierbeau în oale de lut, istoria lor fiind și istoria ceramicii uzuale produse de olarii țărani sau, în unele locuri, de breslașii maghiari, dar când revoluția industrială s-a făcut simțită, sarma‑ lele au fost urgent prelucrate termic în oale Zepter, kukte sau oale electrice ori sub presiune, vorbind despre înlocuirea recuzitei tradiționale cu cea urba‑ nă; • când țăranul creștea porc de Crăciun, sarmale‑ le se făceau cu carne proaspătă, ca un soi de marcă identitară a sărbătorii și ca un element definitoriu al bunăstării, dar când nutriționiștii au început să ne convingă că nu e nimic mai toxic pentru organism decât carnea roșie, au apărut sarmalele vegan, di‑ etetice, bio, vegetale, eco – cu bucățele de soia, cu morcovi răzuiți sau ciuperci crude ori, maximum cu carne slabă de curcan; • când țăranul trăia la el în sat și nu ieșea de aco‑

lo decât când mergea la armată, sarmalele erau cea mai banală mâncare, în orice bucătărie țărănească din toate satele românești, dar când țăranul român a decis să se deplaseze în țările Uniunii Europene pentru a câștiga plusvaloare și surplus de capital, a ridicat sarmalele la rang de „mâncare tradițională românească”, antidot pentru globalizare și panaceu pentru diminuarea sentimentului de înstrăinare ge‑ nerat de bucătăria occidentală a țării care l-a adop‑ tat; • invers, când globalizarea a fost prea genera‑ lizată și ospețele cosmopolite de nuntă au devenit party-uri cu meniuri franțuzești, a devenit trendy să te dai țăran român și să-ți amintești, brusc, de sar‑ malele bunicii, servind nuntașilor sarmale cu păsat, în foi de viță și simțindu-te, astfel, român patriot… Subcapitol din volumul Reconstrucții identitare citite antropologic. Povestea și savoarea mâncărurilor de altădată, al X-lea din seria Satele sălăjene și poveștile lor, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane, în Colecția „Ethnos”. *


46

Mass media

Malaxorul de brumar

■ O nouă carte la Editura „Caiete Silvane” a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în colecția „Ethnos”: Traian Ience, „Dicționar ilustrat de arhaisme și regionalisme din zona Creaca – Jibou – Țicău”. Din Cuvântul înainte  al autorului: „Moștenirea lingvistică a înaintașilor noștri reprezintă un bun, care din păcate astăzi nu este valorificat aproape deloc.

Utilizarea arhaismelor și a regio‑ nalismelor în zilele noastre a ră‑ mas încă vie în lumea satului doar în rândul persoanelor vârstnice. Și asta nu pentru mult timp, pentru că tânăra generație nu mai e inte‑ resată de a învăța și acest gen de cuvinte, avalanșa de neologisme provenite din limba engleză pur și simplu invadându-ne. (...) Lucrarea cuprinde  peste 1600 de cuvinte și expresii, dar nu am pretenția de a o considera completă. Ele au fost și multe mai sunt folosite în zone‑ le cunoscute de mine: satul Țicău (actualmente în Maramureș, dar în trecut era în Sălaj), acolo unde m-am născut, am copilărit și mi-am început cariera, Jibou, unde locu‑ iesc și Creaca, unde lucrez de 25 de

ani. Există în mod sigur multe cu‑ vinte pe care nu le-am scris din ca‑ uză că nu le cunosc, nu le-am auzit sau pentru că pe unele le-am scăpat din vedere pur și simplu. Culegerea acestui gen de cuvinte va continua și cine știe, poate peste ani le voi aduce și pe ele în atenția cititorilor”.

■ La editurile „Școala Ardeleană” (Cluj-Napoca) și „Caiete Silvane” (Zalău), cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a apărut ediția a doua, revăzută și adă‑ ugită, a albumului artistului vizual Ion Pop: „Transfigurări în metal”.

Sculptorul Ion Pop s-a născut în 20 septembrie 1948, în localitatea Căpîlna, judeţul Sălaj. După câteva încercări abandonate de sculptu‑ ră în lemn sau piatră, artistul și-a descoperit adevărata pasiune pen‑ tru realizarea lucrărilor de artă din metal, abia la 55 de ani. Ion Pop a reușit să realizeze aproximativ 400 de lucrări de acest gen, în cei 10 ani scurși de atunci, cea mai difici‑ lă lucrare fiind realizată în 6 luni. Lucrările pot fi admirate agăţate pe un perete, dar la fel de bine prind contur şi expresie pe un birou sau chiar în aer liber. Ion Pop: „Vă invit să vedeți lu‑ crările mele. Prin ele bate vântul, trece ploaia, curge râul, se joacă razele de soare, zboară păsările...” Detalii despre artist și lucrările lui, pe http://www.ionpop.ro/ro

■ O parte din redacția revistei „Caiete Silvane” a fost prezentă la prima ediție a „Salonului revis‑ telor de cultură nord transilva‑ ne”, Satu Mare, 20-21 octom‑ brie a.c., alături de reprezentanții altor publicații: Acolada, Cronograf, Helikon, Infinitezimal, Mărturii Culturale, Mesagerul Albastru, Mișcarea literară, Nord Literar, Poesis, Revista Biblioteca Septentrionalis, Sugarut…

O ediție reușită, un bun prilej de împărtășire, „față către față”, din experiența revuistică și editorială, atât de bogată în această parte de țară, de stabilire a unor colaborări și proiecte comune. Evenimentul a fost organizat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, director Robert Laszlo (red. șef al revistei „Cronograf”), tânăra și atenta noastră gazdă. ■ Mirela Orban, Buzunare pentru răvașe netrimise, Ed. Colorama, Cluj-Napoca, 2017. Volumul, apărut în colecția „Cercul literar de la Cluj – poe‑ zie”, e prefațat de Emilia Poenaru Moldovan, din Prefața căreia spi‑ cuim: „Întreg volumul (…) este un lung poem autoreferențial despre actul scrisului, despre poezie”; „Poeta cultivă în toate poeziile ei


Mass media un lirism reținut, înlocuind dra‑ matismul cu plasarea nuanțelor în doze care să nu devină plictisi‑ toare”. Poetul Ion Mureșan, aflăm de la prefațatoare, ar fi spus des‑ pre poezia scrisă de autoare, la o ședință de Cenaclu UBB: „Versul Mirelei sau îl placi așa cum e, sau nu îl placi! Nu poți să scoți sau să adaugi nimic! Vine cu ceva nou! Mie îmi place!” Subscriem și la completarea Emiliei Poenaru Moldovan: „Și nouă ne place!” ■ Primim la redacție, de la un vechi colaborator al revistei și edi‑ turii „Caiete Silvane”, Augustin Mocanu, trei cărți, două scri‑ se și una alcătuită și îngrijită de domnia sa, toate apărute în acest an la Editura „Star Tipp” din Slobozia: Strângeri de mână – cronici, note critice, versuri; În curgerea vremii – proză scurtă și Mico-May álias M. Blumenfeld, Cronici rimate și alte creații în versuri și proză…

Despre cea din urmă, aflăm de la dl Mocanu că a alcătuit-o selectând texte, semnate de Mico-May, din 37 de numere ale revistei interbe‑ lice „Cuvântul Sanitarului. Organ de cultură și apărare a intereselor personalului sanitar auxiliar ti‑ trat”, plus dintr-o copie a broșurii „Glume din detașamente”, apărută în 1945 (primită de la etnologul Ion Taloș) și semnată de același

autor, care ar fi fost un „evreu din Buzău, fiul priceputului tâmplar Blumenfeld, care a sculptat altarul sinagogii din acest municipiu”… Dl Mocanu a primit colecția amintitei reviste de la o vecină, acum doi ani și, iată, acum, acest volum inedit, sponsorizat de un – cităm: „ing. dr. anonim”. Admirăm puterea de muncă a neobositului etnolog Augustin Mocanu, care a împlinit în acest an, pe 12 septembrie, 85 de ani… Încă o dată îi urăm: La mulți și spornici ani! ■ Am parcurs cu încânta‑ re paginile nonconformistei și incitantei reviste bistrițene Infinitezimal 9/ 2017, „Jurnalism poetic/ 920 g de hâr‑ tie”; acest număr e sub forma unei cărți mari, de aproape 300 p.

Am primit și un număr mai vechi, 5/ 2015, 56 p. format A2 (!), din care cităm prezentarea (cu majuscule acolo) de pe ultima pagi‑ nă: „Infinitezimal: Obiect arhitec‑ tonic din hârtie lăuză. Jurnalism p o e t ic . J ur n alis m s p e c tral. Publicație de ipseitate. Jurnal de simultaneități. Se adresează mai ales publicului intelectual din sfera cunoașterii exacte”. Infinitezimal este o publicație culturală, editată de Consiliul Județean și Centrul

47 Județean pentru Cultură BistrițaNăsăud și finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale; apare la București și Bistrița; redacția: Sebastian-Vlad Popa – director; Mihai Păcurar – art director; redactori: Iuliana Dumitru, Vincențiu Mihail Iacob, Diana Elena Oprea, Irina PopescuCriveanu, Alexandru Uiuiu, Michael Abramovich. ■ Am primit la redacție volumul de versuri Anotimpurile vieții, scris de Iustinian Gr. Zegreanu și apărut la Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2016.

Autorul, medic de profesie, a mai publicat cinci volume de poezie: Popas în necunoscut (1998), Pornind de la un gest (2002), Cuvinte nerostite (2004), Ascultând căderile de stele (2006), Chemarea în paradis (2010); și două de proză: Între iubire, viață și destin (2005), În numele tatălui (2012), toate apărute la edituri din Cluj-Napoca și, cele de poezie, prefațate (sau postfațate) de nume precum: Dan Damaschin, Petru Poantă (Dumnezeu să-l odihnească), Mircea Popa, Onufrie Vințeler, Vasile Lechințan… (D.H.)


48 ■ Românii în Lambiek

„Comiclopedia Lambiek” este o enciclopedie on-line dedicată ben‑ zilor desenate din toată lumea. Ea a fost iniţiată de olandezul Kees Kousemaker (1942-2010), care nu numai că este proprietarul unei librării specializate, ci şi autorul unor cărţi despre BD-urile olan‑ deze. În 1999, a început să digita‑ lizeze articolele, postate apoi din 2000 până în prezent, ajutat de Bas Schuddeboom şi Margreet de Heer. În prezent, site-ul conţine informaţii despre peste 10.000 de artişti de pe întreg mapamondul. Primii români au fost identificaţi în „Histoire Mondiale de la Ban‑ de Dessinée”, unde Mircea Arapu sintetizase şi prezentase aportul nostru, menţionându-i pe Radu Duldurescu, Ion Deak, Vintilă Mihăescu, Albin Stănescu, Nicu Russu, Livia Rusz, Puiu Manu, Ivas Anghel etc. În 2013, olande‑ zii au ajuns în posesia versiunii franceze intitulate „Dictionnaire de la Bande Dessinée Roumaine” (Taupinambour, 2010), cu Dodo Niţă ca şi coautor. Potrivit acestu‑ ia din urmă, pe lambiek.net sunt prezenţi aproape 100 de artişti români, de la Şerban Andreescu până la Sorina Vasilescu (Sorina Vazelina).

Mass media ■ Supererou, prima decadă HAC!BD a preluat de la editura indiană Campfire o serie de 10 ro‑ mane grafice foarte bine realizate. Găsim aici toate operele funda‑ mentale din literatura pentru co‑ pii: aventurile lui Gulliver, roma‑ nele lui Mark Twain, goana după aur din Alaska, călătoriile la bordul submarinului Nautilus sau în lu‑ mea Alisei, apariţia lui Dorothy în Oz, vânarea balenei albe, teroarea provocată de prezenţa omului invi‑ zibil, poveştile din „Cartea junglei”. Bucuria acestor apariţii de excepţie în spaţiul publicistic românesc a fost umbrită de faptul că lucrări‑ lor clasice le-au fost alăturate câ‑ teva secvenţe din banda desenată „Harap Alb continuă!”, un demers de speriat, lăsat fără o finalizare concretă. Minunata poveste spusă sfătos şi cu frică de Dumnezeu de Ion Creangă s-a transformat într-o succesiune de măceluri şi incendi‑ eri, după tipicul american impus de „Hobbitul” în viziunea lui Peter Jackson. Ochilă, Gerilă, Setilă şi Flămânzilă poartă armuri şuie şi coifuri cucuiete, luptă împotriva unor hoarde de barbari sau morţivii, pe care copilaşii lui Dănilă Pre‑ peleac le-ar fi risipit cu chiote ve‑ sele folosind tradiţionalele „bleste‑ me părinteşti”.

Celor dezamăgiţi de violenţa excesivă din aceste pagini adiţio‑ nale le reamintim existenţa minu‑ natei ediţii de „Poveşti, Povestiri, Amintiri”, ilustrată în 1972 de Rusz Lívia.

■ Poeme în linii de dialog

Paulo Monteiro este un artist portughez născut în 1967, autorul unor poeme grafice publicate în diferite reviste şi fanzine. Ele au fost adunate şi publicate în 2010 de Polvo, cu titlul: „Dragostea mea infinită pentru tine”. Tematica lor este variată: dragostea fără şansă (uneori chiar sinucigaşă), absurdi‑ tăţile provocate de război, angoa‑ sele generaţiei vârstnice, traiul în mizerie, teama de foame, sen‑ timentul modular al singurătăţii artistului, dorinţa de a străbate lumea, nerăbdarea reîntâlnirii cu iubita. Planşele desenate sunt ur‑ mate, în final, de mai multe pagini dintr-un jurnal, cu referire la cău‑ tările pentru realizarea unei sim‑ bioze perfecte între linia grafică şi minimul de text. Impresionea‑ ză sinceritatea cu care autorul se destăinuie. Volumul a cucerit mai multe premii, întâi în Portugalia (cel mai bun album BD portughez pe anul 2011), apoi în Franţa şi Spania (2013). El a fost tradus şi distribuit în 12 ţări, inclusiv în România. Traducătorul ediţiei autohtone, din colecţia „Argona‑ ut 2016” de la editura craioveană Revers, este specialistul în istoria BD şi criticul Dodo Niţă. (F.G.)

Noiembrie  
Advertisement