Page 1

Revistă de cultură Sub egida Uniunii Scriitorilor din România

A cincea oară în grădină

Crinela ANTONESCU, „Trandafiri”, ulei/pânză, 70 x 50 cm, 2016

146


Documentare Brebi, grup artiști

Radu ȘERBAN, „Aerul Grădinii”, acrilic/pânză, 100 x 70 cm, 2016


1

Viorel Mureşan

Poeme pentru „Caiete Silvane”

Bucuria porumbelului Motto: „În acea vreme picta ceruri”. (Albert Camus, Ionas sau artistul la lucru) pictorul iese în pragul casei sale să ne aducă toamna-n oraş ia seama îi spunem că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul şi vei vedea lumea cu capul în jos mai întâi o femeie păşeşte spre mine purtând în braţe un nor parfumat o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei înainte de a-şi lua zborul lăsând în urmă o creangă uscată şi sondele pe un câmp de petrol par îngeri fugiţi din biserică să se bată între ei acolo cu rafalele ploii dimineaţa aceasta dată cu pudră roşie pe obraz moare în aplauze aşa cum fără de veste le-ar apuca râsul pe toate frunzele dintr-o pădure în chenarul unei ferestre un stol de berze tăcea şi un meşter le netezea limbile teme-te îi spuneam că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul omul aude cum pereţii casei sale sunt ho-ho-te albe şi reci iar noi înşiraţi pe lângă ele ne întindem mâna le ştergem de praf cu sufletele înmuiate de ploaie Poem scris privind mâna lui Picasso „Lumea era o linie în mâna unui copil”.

Vicente Aleixandre

cum ar ploua deasupra curţii albe porumbelul pe scări mă lovi cu un ou în orbită - nu locuieşte nimeni aici


Poesis

2

un pasaj de cuvinte se arcuieşte în tine sunt flacăra călătorind pe un canal prietenul meu are mâini plutitoare luminate de sus cârcotim sub un şir de bastoane: nu locuieşte nimeni aici u – ş – a (sunetul – ş – ar fi un câmp sterp încadrat de lumânări) uşa deci îşi schimbă sub privirile noastre uimite culoarea despre un perete s-ar putea conversa ca într-o adunare de chiromanţie: - tu ai în grijă cele cinci degete noi vom asculta nuferi sub pielea întinsă cum se desfac pe-ntuneric o linie albă rătăcind dimineaţa pe lucruri amorţite Barca lui Gustav Klimt au fost şi zile când pluteam peste valurile de femei aduse la templu alteori mă îmbrăcam în aur să întâmpin sărbătoarea apusului ea cu un evantai alb se apăra de bătrâneţea sosită în roiuri pe o creastă de munte catârul tăcea ca o casă cu toate luminile stinse

Parodie de Lucian Perța Viorel Mureșan

(din Caiete Silvane, martie 2017)

Barca lui Gustav Klimt au fost şi zile când aşteptam poştaşul rural cu reviste literare în biblioteca mea de os le aşezam,

făcând din aceasta o adevărată sărbătoare ele de pietrele nimicului mă apărau şi eu le aşezam pentru bătrâneţe în rafturi cu linişte, unde şi-acum stau tăcute, aşteptând preacinstite feţe!


Cronica literară

3

„Pietre din potop” – terapie intensivă pentru poezia contemporană

Ciprian CHIRVASIU

Deşi, de peste o jumătate de veac, scrie şi-n somn, Nicolae Scheianu este unul dintre marii poeţi români care publică extrem de rar între coperte. Şi ştie cu exactitate ce face. Nu din timiditatea care-l caracterizează refuză el să intre în sângeroasele, azi, arene literare, ci – ca bătrân prieten şi discipol al său, cunosc asta! – dintr-o responsabilitate enormă, deopotrivă aristocratică şi înnăscută, faţă de textul poetic, pe care eu nu am întâlnit-o până acum la niciun autor! Şi nu neapărat spre a-i bijuteri îndelung sonurile şi sintaxele, spre a-l„unge” şi şlefui, ci pentru a-l lăsa să galopeze liber, să crească în pustele sociale, să se matureze/maturizeze natural, să dea singur cu creştetul de pragurile de sus ale percepţiei/priceperii publice, să-şi dezvolte propriile tehnici de supravieţuire şi să se schimbe de la sine până la vortexul invers, din care prinde să iradieze semantic, unicornic, cu cea mai curată intensitate. Abia apoi, când enunţul nu doar că stă singur pe picioare, dar e în stare să poarte războaie de cucerire şi să îndure asedii, Nicolae Scheianu merge la starea civilă şi-l recunoaşte pe numele său. Fiecare vers al lui Nicu Scheianu are cam aceeaşi vârstă cu poetul. Eu însumi pot cita cel puţin o duzină care, nu de mult, au împlinit 30 de ani. Şi, iată că, după mai mult de două decenii de când a publicat excelentul volum „Haine groase şi cărţi de citit”, la Editura „Cybela”, din Baia Mare, Scheianu revine cu „Pietre din Potop”, la Editura „Vinea”. Într-un peisaj literar confuz-agresiv, traversat de spasme axiologice, când goana după „aur” şi după praful de pe tobe a căpătat dimensiuni groteşti, precum John Wayne pe vremuri, intră în „local”, ţinteşte scurt, trage, pune lucrurile la punct, se întoarce şi pleacă. Mă voi strădui să expun sumar cum anume şi de ce. Prima secţiune a cărţii, care livrează şi titlul volumului, face atlasul sepia al unei lumi surprinzătoare, simultan ante, post şi contemporan diluviene. Aici Potopul nu este un cataclism meteo-mitic, ci dimensiunea ontologică, situată „între singurătăţi/ ocrotitoare şi bune de leac”, a unei Shambala, cu misiuni recuperatoare şi regeneratoare. În acest spaţiu se întâmplă, arhetipal, totul. Iubirea, ca un ritual eteric, de o frumuseţe ireală: „să-ncercăm să amăgim ziua/ să aprindem focul – ţi-am zis/ ia din cuib puii de mierlă/ şi-adu-mi-i în palme/ laolaltă cu mierea din sfârcuri/ şi cu cimbrişorul sălbatic/ de la răspântii// tu îţi spălai sânii şi cântai/ un cireş în pârgă plutea

parcă-n zări/ eu culegeam pietre din Potop”. După nouă ani de secetă, nebunii se botează cu nisip, dar poetul are încă „luntrea ascunsă-n răchiţi/ la poalele dealului numit de bătrâni Ararat”, „azimi şi mied/ şi un ochean aurit”, „căutând ceva în adâncuri/ ceva din înalturi chemând”. Acolo, pe malul Potopului, s-au strâns cu toţii: „mama şi tata, fraţii, bunicii, vecinii, nepoţii/ ca într-o fotografie pe sticlă:/ morţii lângă vii, viii cu morţii”, „lângă izvorul care cobora de pe coastă/ din care toţi au băut apă şi în care toţi şi-au spălat frunţile”. Pietrele însele sunt purtătoare de informaţii identitare fundamentale: „Pe malul Potopului pietrele cresc precum copiii/ seminţiilor toate/ şi când te-apropii de ele şi le atingi/ din vina mea/ prin crusta lor se vede nisipul/ toată măreţia lumilor de demult/ pulberea lor şi nimicul”, dar „în urmă paşii nu se mai aud/ şi totul se sfârşeşte-n poveste”. Tot Potopul este reperul unor grave interogări etice şi pretextul unei aşezări ferme la masa verde a parteneriatului cu Divinitatea: „Nu mai ştiu care este/ malul cel bun al potopului/ locul unde poţi să pui tâmpla pe prundiş/ şi să plângi până cineva te strigă-n corabie/ nu ştiu dacă e bine sau nu/ să mă aşez pe malul Potopului şi/ să mă aştept pe mine să vin”; „numai sufletul meu te pricepe/ numai adâncul meu care/ te-a cuprins la începuturi/ când mă aflam atât de departe/ de apa Potopului/ şi-atât de aproape de Tine...”. Luarea unei atitudini costă însă enorm, chiar dacă la capăt aşteaptă răsplata unei eroizări serafice: „Dar abia atunci ştiam că noi suntem/ norocoşii, aleşii/ cei care am tras la galere/ şi am trecut potopul cu puterea noastră/ pe lacrimile noastre...”. Mântuirea acestui neam pare a veni însă din asumarea ne-resemnată a purificării printr-un nou exod: „când se va da semnalul/ cei tineri vor ciopli corabia/ vor încărca trecutul nostru/ şi toate oasele noastre sfinte/ şi vor trece potopul/ căci numai pe celălalt mal/ începe-ntruparea/ şi numai acolo şezum şi plânsem”. Mă opresc aici, fiindcă montajul de mai sus este deopotrivă entuziast, ingenuu, barbar şi nedrept reducţionist. Avem, aşadar, de-a face cu povestea unei epifanii: cea a lungului drum de la Cuvânt (Verbum) la Carne (Caro). „Cheia” ei ne-o oferă, cu discreţie, chiar poetul: Valea Potopului există aievea în Scheiul de Sus şi natal, la mărginimea Târgoviştei, iar întreaga alegorie dă chip, de fapt, propriei copilării care, purtând încă blazonul voievo(continuare în p. 6


4

Cronica literară

Dialog între debutanţi şi… rezistenţa junimistă Viorel Mureşan

În alte câteva rânduri, în ultimii ani, am mai comentat în aceste coloane reeditarea unor volume de debut, colectiv sau individual, aparţinând cred că exclusiv generaţiei optzeciste. Mi se pare fascinant ca, după mai bine de trei decenii, să mă aplec astăzi asupra unei cărţi ce face parte dintre debuturile de răsunet de mai an: Lucian Vasiliu, Mono-Monada, Editura Charmides, Bistriţa, 2014. Pe pagina de titlu se află următoarea notă, cât se poate de lămuritoare: „Ediţia a II-a, definitivă, cu â (cum scria tatăl meu, interbelic preot de ţară), cu adaos un selectiv dosar de presă. Prima ediţie a apărut în urmă cu 33 de ani (Iaşi, Junimea, 1981)”. Pentru o mai nimerită înţelegere a poeziei sale, s-ar cuveni să ştim şi câteva date ale CV-ului literar al autorului: a frecventat Cenaclul Junimea din Iaşi şi Cercul literar al revistei studenţeşti Dialog din acelaşi oraş, în anii `80, când la Bucureşti, Cluj sau Timişoara, în alte cenacluri şi la alte reviste studenţeşti, se consolida o nouă generaţie literară, care a schimbat profund mai ales felul de a ne raporta la literatura română. A fost bibliotecar al Bibliotecii tehnice a Universităţii Gh. Asachi, muzeograf şi director, mulţi ani, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, iniţiator şi coordonator al seriei noi a revistei Dacia literară, iar acum, director al Editurii Junimea şi al publicaţiei Scriptor. Am cules toate aceste detalii numai pentru că nici un autor, mai ales în timpul călătoriei de ucenic, nu se află în afara situaţiei spirituale a vremii sale. Fiind vorba despre o reeditare a unei cărţi de acum şapte luştri, volens nolens, faci şi puţină istorie literară, căci referindu-te la fenomenul literar al acelor ani, te referi şi la fenomenul moral. Trebuie să recunoaştem creşterea organică a unei poezii pe trunchiul celei existente şi aflate în mişcare, dar şi pe cea aşezată în cărţi şi antologii de lirică universală şi, evident, să nu ne scape aliajul dintre suprarealism şi oniric, aşternut zid în faţa deşănţatei ideologii comuniste. Aşadar, lecturând o reeditare, am prilejul de-a intra în dialog, eu, cel de azi, cu mine însumi, cel care am fost acum treizeci şi cinci de ani. Ori, în cartea pe care o ţin în mână s-a fixat istorie, aromă de epocă, substanţa acelui moment, dar şi devenire. Comentând o carte atât de veche, adusă în actualitate, ne vedem siliţi să răsfoim, cu atenţie sporită, dosarul de presă (selectiv şi cronologic) anexat volumului, dar şi alte surse biobibliografice. Cele nouăsprezece crâmpeie, excerptate din presa anilor 19811983, conţin, neapărat, observaţii critice şi sugestii,

dintre care unele s-au validat. Nu poţi fi altfel decât în consens cu Laurenţiu Ulici, când identifică o „atitudine pe jumătate teribilistă, pe jumătate gravă”, ori cu Eugen Simion consemnând „o libertate remarcabilă a imaginaţiei”. La fel, mi se pare pregnantă fraza critică imprimată de Al. Andriescu în revista Cronica: „Cu inventivitate, frăgezime şi naivitate, iar când e cazul cu incisivitate, Lucian Vasiliu redactează în Mona-Monada un rechizitoriu derizoriului”. Valentin F. Mihăiescu ne vorbeşte nu fără îndreptăţire, „de o gravitate pe care ironia o potenţează şi nu o dinamizează”. Un apropiat al autorului, crescut în aceleaşi cenacluri şi frecventând cam aceleaşi periodice, George Bădărău, ne sugerează mai mult decât spune despre geneza interioară a cărţii: „Îndelunga experienţă i-a permis poetului să-şi structureze ireproşabil volumul, o adevărată antologie cu texte din tinereţea sa lirică”. Spicuim şi dintr-o carte ce ni se pare definitorie pentru valul optzecist, Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1996, câteva formulări ce surprind unele constante ale poeziei lui Lucian Vasiliu, identificabile încă de la debut: „implicarea limbajului uzual cotidian în creaţia poetică” (p. 149); „autorul pune preţ pe stilul oralităţii” (id.); „accentuarea funcţiei conative a limbajului” (ibid.). Vizând şi alte nivele ale textului, criticul invocă: „Vorbirea îmbelşugată, chiar pletorică, din volumul de debut” (op. cit., p. 150), iar în privinţa semnificatului: „Autorul nu este un poet fără biografie, ci unul care exploatează experienţa individuală, ceea ce inspiră poemelor un plus de concreteţe şi lasă impresia de realitate trăită” (id.). Un alt congener, de data aceasta el însuşi poet, Dumitru Chioaru, în Developări în perspectivă, Editura Cartea Românească, București, 2004, îl proiectează pe Lucian Vasiliu în chiar toposul şi rânduielile moldave: „Ataşamentul faţă de glorioasa tradiţie, culturală, mai ales literară, a dulcelui târg al Ieşilor a făcut din poetul Lucian Vasiliu şi un exemplar administrator. La Casa Pogor unde se află centrul administrativ al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, îţi iese în întâmpinare un om cu chică de plăieş şi barbă de junimist care, clipind afabil şi ospitalier, te introduce în atmosfera de taină a locului. Cu Lucian Vasiliu, Iaşul redevine legendă vie, în care nu te-ar surprinde prezenţa aievea a lui Dosoftei sau Eminescu. Poetul este, mai degrabă, adept al unei mode retro, în care sensibilitatea postmodernă se articulează pe tradiţionala gândire esoterică” (p. 178).


Cronica literară Că volumul are unitate, atât în plan tematic, cât şi stilistic, se poate deduce de la primul contact, pornind de la detaliul cel mai evident: cele treizeci şi şase de titluri care compun sumarul formează un singur bloc omogen, pe când majoritatea plachetelor de debut se compuneau din două-trei secţiuni, indicând neastâmpărul căutării. Poemul din deschidere impune ideea de sublimare printr-un simbol ornitologic ceşi va perpetua prezenţa în toată opera poetului: Mierla de la Casa Pogor. Aparţinând şi bestiarului traklian, mierla aruncă o punte între tradiţiile scrisului junimist şi modernismul poetic de secol douăzeci. Mierla de la Casa Pogor e un alter ego al poetului, delegat să-i trăiască ori să-i traducă experienţele de natură spirituală, uneori irizate de ocultism. Reprezentant alegoric al poetului, ori însuşi eul poetizant, ea e suportul vocii care vorbeşte în oglindă: „Tu, în afara mea/ prudentă străbaţi hăţişurile,/ hectare virgine:/ îndoială şi răzvrătire/ vanitate şi umilinţă// Îmi amintesc/ de zilele şi de nopţile prenatale:/ magi cu şerpi morţi în palmă./ Sufletul Mamei în nemişcare/ veghează cu şopârla/ căderea soarelui în eleşteu// îmi amintesc/ întunecimea unui loc uscat/ extazul ochiului deschis în întuneric/ întrezărind/ dincolo de carne altă carne/ dincolo de disperare altă disperare// Secvenţele obscure/ în care mi-am surprins părinţii/ m-au ajutat să înţeleg/ noaptea/ de 8 ianuarie 1954/ şi trupul Mierlei, fraged/ în gura şobolanului// şi, mai ales/ cântecul care însoţeşte disperarea/ de a nu şti, de a mă teme,/ de a trăda consemnul:/ luminaţi-vă faţa! Luminaţi-vă faţa!” (Mierla de la Casa Pogor, pp. 6-7). Având structură de palimpsest, scrisul lui Lucian Vasiliu, peste semantica polivalentă a metaforei aeriene a mierlei, absoarbe şi semne telurice ale grotescului existenţial, emise de şobolanul Bosch, celălalt reprezentant alegoric al poetului, care îi exprimă jumătatea infernală. Discursul liric se metamorfozează în redarea alegorică sau fantastic-satirică a unor evenimente, într-un chip aglomerat, ce trimite la viziuni din repertoriul reprezentantului picturii medievale târzii olandeze: „Convieţuiesc cu şobolanul Bosch -/ viaţa mea de acum e proiecţia unui film mut// nesfârşită incertă iluzie peliculă/ peste care lunecă ambarcaţiunile/ pregătite pentru o nouă cruciadă)// Trupul înnoptează pe masa de operaţie/ celulă cu celulă înnoptează pe masa de operaţie/ celulă cu celulă graţie cu graţie/ şi nu întâmplător/ mă gândesc la prietenul din Sibiu,/ la ochii obsedaţi/ de anatomia corpului actriţei Miriam// martor al existenţei dinţilor săi albi/ renunţ la disertaţia/ «Cântecul degetelor sfărâmate sub roată»:/ mă las tăiat de cuvinte/ marile evenimente ale planetei” (Ricoris, pp. 8-9). În poemul Yoga, un prim autoportret, dintr-o serie, se nimereşte a fi şi prima artă poetică a cărţii. Detaliu esenţial, acest text programatic are în vedere ipostaza de viziune a poeziei: „eu sunt/ tot ce vei ve-

5

dea vreodată” (p. 10). O Stampă are în centru tema nebuniei universale, lumea ca spectacol şi explozie ludică, desfăşurate sub ameninţarea pândei şi pustiirii obşteşti, întruchipate de păianjen, care, alături de vierme, va întregi bestiarul cu conotaţii negative al poetului. Mona-Monada (III) deschide seria unor foarte frumoase poeme de dragoste, care, adunate de pe întregul periplu al creaţiei sale, ar da un capitol durabil din această operă. Multe simboluri sportive, dar şi mai mult lexic militar datează poezia lui Lucian Vasiliu, iar prin recursul său la inserţie şi montaj avem o hologramă a teribilului timp când s-a scris cartea: „a trăda consemnul”, „Luminaţi-vă faţa!” (p. 7); „aceeaşi gamelă de campanie”, „apăs trăgaciul”, „gladiatori mă sfâşie” (pp. 18-19); „trag pătura de campanie”, „visez ALARMA” (p. 21); „încă o goarnă sună Apelul de seară”, „când în primele rânduri” (p. 27); „pe linia de tragere”, „grenadele, lopata de infanterie” (p. 33); „Încolonez străzile şi le ordon să tragă” (p. 40); „blestem tranşeele, reţelele de sârmă ghimpată” (p. 42); „Port în spate raniţa”, „voluntar pe fronturi”, „marşuri forţate” (p. 45). Un poem cu titlul Şapte, din mai multe fapte de viaţă, din puzderia de fapte ale realului, extrage esenţa fatidică a simbolicei cifre. Proprii ipostaze ale propriei geneze e o construcţie de-o mare îndrăzneală, mai ales a limbajului politic şi social, care arată astăzi că însăşi cenzura comunistă avea scăpările ori îngăduinţele ei: „În ziua aceea/ DICTATORUL însuşi veni/ şi-mi puse din nou întrebarea fatală/ VREI ALTĂ LIBERTATE? ÎMPOTRIVA TA?” (p. 28). Pentru o oarecare încifrare a mesajului, aici poetul se lansează în creaţie verbală, asemenea unui cunoscut exemplu din preajma revoluţiei ruse, Velimir Hlebnikov. Poate că nu e lipsită de importanţă, pentru nota uşor livrescă a cărţii şi pentru substratul ei subversiv, comun mai tuturor debutanţilor din epocă, prezenţa tutelară a lui Dostoievski şi E.A. Poe. Dintre cele şapte Mona-Monade ale cărţii, pentru că e un original portret al iubitei, construit în jurul ochilor care plâng, o alegem pe cea numerotată (IX): „Nimeni nu ştie, nimeni nu va şti/ cum se plânge cu ochii tăi” (p. 33). Şirul descrierilor de tip portretistic, folosind cu ingeniozitate procedeul racursiului, atinge o izbândă în portretul de înger al lui Dimitri Karamazov: „Îngerul despre care vă vorbesc se numeşte/ Dimitri Karamazov. Noapte de noapte/ degetele lui firave îmi mângâie fruntea” (p. 51). Întrucât elementul autoreferenţial, deseori pigmentat de irizaţii parabolice, va deveni o constantă a generaţiei, ne vom opri şi în dreptul altui autoportret, unde limbajul funcţionează cu semantică dublă, cu îndrăzneli subversive: „M-am născut la -240, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944./ Lupii urlau în rănile Europei./ Eram chel: tata îmi spunea LENIN -/ semănam cu un cătun/ înzăpezit în Siberia// La naştere/ vesteam un an bogat în re-


Cronica literară

6

colte,/ (timp de export masiv)// Sufletul îmi era un biet suflet -/ ţin minte orologiul/ în care vieţuiam/ gândind timpul probabil// Mama era singura femeie din lume// Habar nu aveam de metafizică/ habar nu aveam de cenuşă radioactivă/ habar nu aveam de/ funie alcool magie sinucidere./ La -240, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944” (8 ianuarie 1954, p. 35). În aceeaşi ordine a căutărilor generaţioniste, prin poemul intitulat Mesaj IV, putem oferi o probă de poezie atropică, exploatând doar latura denotativă

a limbajului, care va deveni una dintre direcţiile cele mai fertile de evoluţie în genul liric: „Mă bărbieresc/ îngânând un cântec patriotic/ de demult// Plăcut îmi gâdilă gâtlejul/ lama/ briciului suedez// Îmi vorbeşte despre/ studente care fac politică şi nu/ practică amorul -/ în timp ce rememorez/ barba sălbatică a lui Fidel Castro// Fratele pictează icoane/ pentru cei ce vor veni/ celebrând/ Insomnia şi preoţii ei” (p. 39). Cu Mona-Monada, Lucian Vasiliu era încă de la debut „in spe poeta clarus” sau, în graiul aborigen, un poet celebru în devenire.

„Pietre din potop” – terapie intensivă pentru poezia contemporană (urmare din p. 3)

dal al placentei, refuză strâmbătăţile proximităţii şi decide să se întoarcă pe „malul cel bun” din lăuntrul său. Spun că a cita versuri din acest poem (fiindcă, în ciuda fragmentării cu titluri intermediare, este vorba de unul singur!) este aproape o blasfemie, rudă de sânge cu întrebarea tâmpit-pedagogică: „Ce a vrut să spună autorul?” Fiindcă textul are o concentraţie poetică uluitoare, care îi conferă o fluiditate exuperyană şi o cadenţă antică, după un algoritm unic: un vers îl cere pe cel care îl cere pe următorul. Nu mă pot abţine, risc din nou şi ofer un exemplu la întâmplare. Pot, de pildă, cita: „Cu timpul singurătatea/ devine tot mai cuprinzătoare/ şi tot mai întinse sunt ţinuturile sale/ din care toată lumea a plecat (...)”. Dar nu îţi pot permite să produc o ruptură aici!: ceea ce urmează sublimează, epuizează şi întregeşte fără cusur: „(...) ca după o boală lungă/ de care nimeni nu s-a vindecat/ până când în oglinda uitată pe ziduri/ nu mai vine nimeni/ şi oglinda însăşi se-nchide/ ca pleoapele trudite”. „Pietre din potop” a fost dotată din fabricaţie cu un metronom lăuntric care nu poate fi lesne înlocuit cu, să zicem, o busolă. Fiindcă rolul metronomului nu este să-ţi arate Nordul, ci să-ţi regleze bătăile inimii, după care să poţi cânta şi dansa în voie. Cea de-a doua parte a cărţii, „Sub tot felul de flamuri”, pare să atragă atenţia că ar putea ieşi oarecum din rigorile prozodice ori tematice ale poemului anterior. Da şi nu! Există tuşe uşor şugubeţe în versuri precum: „dar noi-de-pe-gard/ ne holbăm la bucile Moscovei/ şi ne regăsim în infamante fotografii de familie/ la promenadă pe uliţa Puşchina/ şi pe uliţa Marxa”, „să te văd cum te legeni şi adulmeci/ pe sub salcâmi/ (când buciumul sună cu jale)”, „ah, neiertătorii noştri ani de domnie/ cum au luat-o încet-încet spre chindie/ şi s-au dus şi ni-

ciodată iar/ n-or să mai fie”, „sânii tăi au fost/ doi iezi gemeni ai unei gazele/ în singurătate-mi...”, ori în titluri ca „Şi uite, cucuta-i cât gardul”, „Anul când am băut cât Stalin”, „Pupăza din tei” sau „Pe poeţii tineri îi papă chelneriţele”, care ne aduc aminte de che guevarismul simpatic al optzeciştilor din timpurile lor bune. Însă aceasta este o pistă morganatică: tonul, coerenţa, duioşia, consistenţa poetică abisală, abundenţa metaforelor elevate (chiar şi a „metaforelor-epice”!) dar, mai ales, graţia de egretă a textelor poartă cu toate pecetea – o afirm fără să clipesc! – inconfundabilului „stil Scheianu”. Este greu, aproape imposibil în acest context, să le analizez pe fiecare în parte. Visez doar să mai trăiesc şi s-o facem între noi doi, ca odinioară, cu înaintea populată de licori tari, într-o noapte de iarnă. În concluzie, am blânda nesăbuinţă să cred că „Pietre din potop”, a lui Nicolae Scheianu este una dintre cele mai strălucite cărţi de poezie publicate după 1989, prin care Editura „Vinea” ridică un alt fanion ce semnalizează o altă apariţie de calitate extremă. În sprijinul acestei opinii, adaug încă trei motive: 1. Este o carte-manual a poeziei româneşti actuale, pe care se poate face, la modul propriu, şcoală; 2. Propune un model aproape anahoretic de trăire poetică, ce aminteşte de aerul rarefiat şi înalt din Pateric ori din Filocalii; 3. Cândva, Nicolae Scheianu era convins că poezia lui va salva lumea; nu cred că a reuşit, dar sigur, cu „Pietre din potop”, îi dăruieşte poeziei contemporane a ultimului sfert de secol o paradigmă în stare să o scoată din tentaculele exceselor şi deviaţiilor de tot felul, care au prins să o gâtuiască, şi îi oferă şansa unei surprinzătoare şi lămuritoare terapii intensive. Eu tot sper să nu fie prea târziu...


Poesis

Sorin Grecu Permisie De la o vreme nu mai am voie să mă întâlnesc absolut cu nimeni fără să cer permisiunea cuiva fiindcă fiecare e certat cu cineva fiecare are ceva de împărţit cu celălalt fiecare are adevărul lui numai al lui dreptatea sa numai a sa în curând voi fi nevoit să-i implor în genunchi să mă lase să mă întâlnesc până şi cu mine însumi acceptul ăsta precis n-o să-l am vreodată ar fi prea periculos pentru ei Himalaya Nu ştiu de ce tot mai mulţi se supără pe viaţă şi pleacă să se liniştească în Himalaya printre şerpaşi şi alte triburi dimpotrivă eu mai bine mă retrag în centrul burgului teribil bastion de rezistenţă pe lângă şerpaşii noştri decăzuţi alcoolizaţi de fapt trecuţi cu toţii de-a valma într-o altă dimensiune fiindcă Himalaya-i ocupată deja precum luna de extratereştri aici trebuie să ne retragem cu toţii în centrul oraşului cu viaţa noastră să animăm puţin această pustietate sufletească şi mare singurătate Morţii plutesc pe facebook Ce senzaţie trebuie să-ţi ofere şi morţii ăştia care au dispărut de ceva vreme dintre noi şi totuşi plutesc pe facebook şi-ţi cer prietenie te imploră să nu-i ignori deşi trebuiau scoşi demult de pe listă

7

exact ca-n placentă fătul zigoţi sateliţi artificiali bondari rămaşi fără benzină scăpaţi de sub control nu fecundează nimic doar le bâzâie la toţi liniştea şi aia virtuală când trupul de carne a dispărut demult şi nu mai există nimic – poate nici n-a existat îi mai lovesc pe unii cu amintirile în falcă le destabilizează pacea serii de vite corect furajate le impregnează ideea oricum absenţa ta n-o s-o remarce nimeni de parcă ai fi fost cândva prezent totuşi tu încă pluteşti în textele tale chemi alungi stârneşti amesteci sentimente chiar dacă imobili sunt atât de vii morţii tăi de pe facebook Astăzi se va decide Astăzi se va decide într-un consiliu la fel de stupid precum a fost de la început în ce mod vei fi tu hărtănit vor hotărî dacă te vor lăsa până la sfârşit la foc mic sau te vor neutraliza rapid cu un baros în moalele capului şi te vor arunca peste bord ai aflat în premieră nu-ţi vor tranşa trupul şi nu-l vor mânca apoi precum în cazul predecesorilor te vor arunca direct peste bord oricum le-ai lăsat carcasa pot să facă ce vor cu ea dintr-un geamantan de lemn abandonat n-are cine ce să fure sufletul a decolat deja Poem politic Simt că am atins culmile poeziei fiecare vers al meu începe să devină obiectiv militar… (Din volumul Ieşirea din trup, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2016)


8

Cronica literară

Morfologia stărilor Imelda Chinţa

Sedativ este volumul semnat de Adi Filimon, apărut la Editura Paralela 45, în Colecţia Qpoem, Piteşti, 2016. Autoarea s-a născut la 20 mai 1965, în Ghelari, judeţul Hunedoara şi este absolventă a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. Debutează în 2013 cu volumul de poeme Spaimele, iar în 2015 îi apare volumul Ştefia la Editura Vinea. Într-un interviu acordat Hristinei Doroftei în care autoarea este provocată să se confeseze, Adi Filimon îşi încadrează poemele în direcţia neomodernistă, mizând pe o revenire a lirismului în propria matcă, pe sinceritatea şi naturaleţea mărturisirii: „La mine expresivitatea poetică e culoare şi esenţă, e extaz şi resemnare, sugestie, rafinament, jocuri de limbaj, duioşie şi ironie”. Însăşi recunoaşte că scrie aşa cum trăieşte, la limita imposibilului. Poemele lui Adi Filimon trebuie decantate şi degustate calm, citite în această notă se poate pătrunde în universul interior al unei autoare roasă de nelinişti, de suferinţe, de spaime pe care încearcă să le exorcizeze liric. Sedativ este un volum care contrastează la nivel formal; pe de o parte poemele sunt lungi, narative, asemenea unei pelicule în care putem urmări secvenţe din universul familiar, casnic, iar pe de alta poeme scurte, esenţializare a stărilor pe care le redă cu sinceritate, în fundal întrezărindu-se sfâşietorul sentiment al pierderii celor dragi. Nucleul tonal în jurul căruia se concentrează discursul liric devine pretext al reflecţiei, al meditaţiei, al regândirii sinelui. Literatura capătă atribute homeopate, este un sedativ pentru existenţa stearpă, o alternativă pentru evadare dintr-un decor sumbru, mohorât. Poezia, asemenea literaturii, devine o insulă în care se refugiază eul însingurat: „te iau cu mine pe insula mea şi-n lumea de cuvinte fluide/ ce se topesc pe buze când le bei în cafea/ (...)/ descoperi că se nasc mii de fluturi ce trec/ din insula mea în tine şi bat nebuneşte-n stomac” (dimineţile noastre sunt calde şi moi când). Poezia şi iubirea sunt cele două zeităţi care împlinesc fiinţa şi se află într-un raport de interdependenţă. Universul liric marşează pe elemente autobiografice, deopotrivă pe intensitatea legăturilor interumane. Amintirile coagulate în jurul celor dragi, cadrele existenţiale imprimă textului un caracter evocator: „mi-e dor de tata nu dorul acela ce sfâşie/ ci mai mult am/ un fel de regret că nu-l pot înţelege deloc/ iar mama a plecat de mult cu abecedarul în braţe/ buzele i s-au resorbit/ ochii au secat/ mintea a uitat unde s-a îngropat” (mi-e dor de tata dar nu dorul acela).

Adi Filimon ne propune o călătorie în universul interior al fiinţei copleşite de nelinişti, o poetică autoreferenţială, analitică. Elementele nonverbale se contopesc cu cele paraverbale compunând un scenariu liric ce valorifică dimensiunea dramatică şi revigorează inedit poemul: „tata bate cuie în toacă,/ iar lumea se-adună la slujbă ca la sărbătoare,/ calcă-n picioare trandafirii pitici/ şi cumpără cuie de argint./ unde mergem, tată? îi zic tatei,/ dar el are privirea aceea de câine bătut,/ îmi întinde un pumn de cuie şi zice: ţine! bate/ şi tu să nu mai fugă oasele din trecut!” Poezia este o continuă căutare şi încercare de exteriorizare: „liniştea nopţii/ e ca un pahar de cristal/ dac-aş striga s-ar sparge-n bucăţi tăioase/ dar nu pot striga” (uneori liniştea nopţii e un monstru). Tonul este sacramental, liturgic, poemul, un monolog adresat, iar suferinţa este concentrată într-o mantie lingvistică atent selectată pentru a defini stări poetice: „tata bate cuie în toacă şi cuiele ies prin carnea lui,/ dar nu-l doare, cheamă lumea la slujbă,/ nu mai ştie de mama, de mine, nu mai ştie de toate./ hai, tată, îi zic, dar el nu vrea, îi place/ în livada cu oseminte – bate cuie în toacă/ şi cântă şi se pregăteşte încet de plecare”. În direcţie textualistă, prezentul op este o conjuncţie între logos şi redarea în manieră reflexivă a realităţii. Autoarea reeditează imaginea tatălui, devenită atotprezentă, destăinuind liric lumescul, mundanul. Cotidianul se va plia pe convenţia poetică alcătuind un univers în care eul se confesează: „eu eram fascinată de felul în care/ îşi juca rolul de tată şi pe cel de pescar/(...)/ luase un împrumut de la bancă iar tata/ girase pentru el cu propria-i casă/ acum se ducea o bătălie feroce/ între tata şi bătrânul pescar/ încrederea unuia se zdruncinase şi risca/ să rămână pe drumuri cu-n puhoi de oameni pe cap/ aşa-zisa familie adică/ eu/ mama/ frate-meu/ sora şi bunica”. Discursul este liniştit, aparent calm, ascunzând în spatele sintaxei o experienţă de viaţă convulsivă, tensionată şi precipitată. Autoarea îşi controlează artistic scenariul liric, redând când pe dimensiuni ample, când esenţializând trăiri poetice inedite: „nu-mi găsesc locul niciunde// ca un suflet ce trăieşte între două lumi/ aflate în palmele unui Dumnezeu muritor şi bătrân”. Ingeniozitatea autoarei constă în faptul că titlurile alese sunt în acord sintactic cu întregul, constituind un prim vers al poemului. Se creează astfel o armonie şi o coeziune la nivel textual. Adi Filimon ne propune aşadar, un amplu poem de familie, care se construieşte pe temelii dureroase, pe memorie afectivă, readucând


Cronica literară / Muzică în prim-plan propriile-i nelinişti: „nu´ş ce s-a-ntâmplat cu viaţa mea/ era călduroasă ca un şal de nurcă pe umeri/ era gustoasă ca un tiramisu de casă/ era când dulce când amară exact aşa/ cum voiam”. Ludicul experimental ascunde o suferinţă copleşitoare. Poemul reţine crepusculul existenţial, iar solitudinea fiinţei este estompată de amintirea mamei dragi: „după ce ne-am jucat cu piticii/ mama ne trimite la somn/ şi ne-acoperă cu o foaie de geam/ visăm frumos unul despre celălalt/ apoi ne încălţăm pe ascuns/ şi evadăm în visul mamei/ ea plânge mereu nu are linişte nici în somn/ dar când ne vede îşi şterge faţa cu umbra/ şi zâmbeşte/ nu râde pentru că dinţii stricaţi îi zgârie gura/ iar când o face mă apropii/ şi-i ling rănile ca un animal devotat/ întotdeauna în visul mamei există un munte aşa de înalt că atinge cerul cu umerii/ mama îl iubeşte nespus şi noi ne temem/ că o îmbrăţişează prea strâns/ într-o zi voi urca muntele trilu li trilu la/ ţinându-mă de izvoarele lui/ ca de pletele fetei Ra-

9

punzel/ vreau să văd ce e dincolo de visul mamei/ de negura gurii ei şi de mâna/ ce mă ţine de mână/ când alergăm împreună trilu li trilu la” (trilu li trilu la). Nota confesivă domină lirismul lui Adi Filimon, eul reflexiv se topeşte în morfologia stărilor pe care le percepe în note acute, grave: „după miezul nopţii/ nu mai pot să dorm/ încerc să închei armistiţiu/ cu lumile nevăzute din mine/ până obosesc şi cedez acestui perpetuum mobile” (lumile nevăzute din mine). Versul glisează perceptibil între cotidian şi transcendent. Autoarea dialoghează nemijlocit cu sine şi cu cei din jur şi realizează o radiografie atentă a propriilor sentimente: „câţiva fluturi ies în sfârşit din piept/ ca dintr-un cocon auriu/ deschid fereastra să plece/ şi ce dacă-i noapte adâncă/ lumea ta dă năvală/ şi se simte aşa de acasă în lumea mea”. Sedativ este, în esenţă, un jurnal al stărilor, o confesiune lirică inteligent orchestrată în tonalităţi ample, deopotrivă minimaliste.

Cronica discului

Blackfield – V Daniel MUREȘAN

Prin anul 2014, Steven Wilson anunţa că s-ar putea să renunţe la proiectul Blackfield. Nu se mai putea împărţi în mai multe direcţii: cariera solo, Porcupine Tree, Opeth, King Crimson, Anathema sau multe alte colaborări. Dar iată că s-a produs surpriza. A apărut al cincilea album Blackfield. De această dată, majoritatea pieselor sunt compuse de Aviv Geffen (deh, Wilson se împarte în prea multe direcţii), israelianul încercând să surprindă stări de spirit şi sentimente diferite la fiecare piesă. Puţini artişti sunt capabili să compună piese ce îţi mângâie sufletul, dar şi mai puţini sunt cei care cimentează o relaţie muzicală în art-rock. Tandemul Wilson-Geffen a construit o muzică profundă, ce te face să vibrezi ori de câte ori o asculţi. Instantanee adorabile cu arome de viaţă, mişcare într-un ocean uman ce se vrea albastru, iată câteva dintre ingredientele Blackfield. Fiecare piesă are o melodicitate aparte, un iz de progressive al anilor `70, dar şi o doză mare de Porcupine Tree.

Acest nou album al celor de la Blackfield se întoarce la soundul primelor lor două albume, un sound conceptual plin de viziune şi optimism. În ciuda abordării instrumentale mai simplistă decât pe precedentul album, compoziţiile luxuriante sunt din categoria artei muzicale. Albumul nu cred că poate intra la o categorie anume. Este Blackfield şi atât! Este o elegantă limpezime a sunetului, aşa cum doar cei doi corifei o pot crea. Cred că Wilson şi Geffen încheie un ciclu de colaborări de excelenţă în art-rock. În acest domeniu ai permanent nevoie de provocări. Probabil, pentru cei doi vor urma etape noi de creaţie, progresul fiind ingredientul principal al acestui gen de muzică. Sigur vom asista la noi compoziţii de înaltă calitate, vom continua să visăm frumos, să ne bucurăm de viaţă. Până una-alta, ascultaţi această bijuterie muzicală numită Blackfield. Gândiţi-vă că ascultaţi coloana sonoră a vieţii voastre.

Tracklist 1. A Drop in the Ocean 1:23 2. Family Man 3:37 3. How Was Your Ride? 3:58 4. We’ll Never Be Apart 2:54 5. Sorrys 2:58 6. Life Is an Ocean 3:26 7. Lately 3:24 8. October 3:31 9. The Jackal 3:56 10. Salt Water 2:39 11. Undercover Heart 4:09 12. Lonely Soul 3:42 13. From 44 to 48 4:31 Kscope Records 2017 Producător – Alan Parson Componenţă Blackfield: Steven Wilson – chitară, voce Aviv Geffen – chitară, voce Tomer Z – baterie Eran Mitelman - clape Discografie Blackfield: • Blackfield (2004) • Blackfield II (2007) • Welcome to My DNA (2011) • Blackfield IV (2013) • Blackfield V (2017)


Poesis

10

Liliana Popa

Cu baniţa măsoară eşecurile, grămezile de bani. Se joacă iară, în fiecare seară, Piese baroce, decadente, Fără de logos, fără testamente, Doar derizorii accidente. În lumea lor pestriţă şi hilară, În anotimpuri fără primăvară.

Oraşul meu Visez mereu un oraş fantomă Cu case înalte şi străzi înguste Cu porţile ferecate zi şi noapte.... Atât de înguste, Încât e de ajuns să deschizi o fereastră Şi să-i oferi o cafea vecinului Peste lumi. Păpuşi de porţelan dansează Pe străzile înguste, Se aşază în vitrinele deschise Şi citesc Boccaccio. Paiaţe râd pe străzi, În clădiri aulice Şi ajung în turnul celor uitaţi. M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă De pietrele din caldarâm. Le-am străbătut până au devenit transparente Ziua caut grădinile secrete, Seara plutesc în gândul meu Spre alt oraş din alt vis, Cu amfiteatru şi porticuri, Cu pieţe publice şi statui. Ca seara să adorm pe treptele de marmură Ale aceleiaşi catedrale. Se joacă iară, în fiecare seară La banchetul lui Trimalchio dansează fresce pe pereţi. Părerologii se îmbulzesc pe sub arcade larg deschise Caricaturi, infatuaţi, şarlatani, nonşalanți şi discreţi În mâini cu albe manuscrise, Să inventeze, Să persifleze Moravurile împăratului bolnav Plin de emfază şi gângav, Imperiul lui utopic, trist, pierdut Ce trece din acut spre absolut. Antieroi şi personaje inventate, Curteni încovoiaţi şi preotese destrăbălate. Fortunata, soţia lui de ani şi ani

Peregrin Crezi că poți alunga ideile precum vântul norii? În cetatea mea, peregrin Feredeu iluminat.... Să te întorci acoperit de pelerina liliachie Peregrin la nesfârșitele banchete Prin atâtea cetăți.... La capătul fiecărui drum să golești o cupă Cu privirea întoarsă spre stele. Vei găsi calea Și numai așa te vei putea întoarce, Străin, fără sabie, cu chitara pe umăr... Coloană, statuie de voi fi, am să te ascult. O să gust de pe vârful buzelor tale Vinul mediteranean. O să împletesc noduri Pentru fiecare cetate ce ți s-a închinat În drumul tău spre univers. Străinul Ce nume să-ţi dau Ai venit la mine pe jos Şi ai bătut la porţi închise. Porţi atâtea nume: Soare, fiindcă te-ai topit în fiinţa mea, Răsărit şi mare, Spirală, abis, popas, contemplare Ieri ploaie, azi plimbare. Nelinişte înşiruită pe cărare... Vitraliu sângeriu de catedrală Cu stropii neuscaţi, îmbobociţi spre seară. Corabie ce asfinţeşti la infinit Risipitor între viaţă şi moarte, Liber ca drumurile ce pleacă Spre unde vor. August răsturnat de dor Fântână flăcărilor din piept, Mi-ai adus o pagină de cer Să pot respira cu sufletul


Cronica literară

11

Zboruri adolescentine

*

Marcel LUCACIU

Viaţa trece ca o vacanţă şcolară, zilele şi nopţile aştern flori de cuc la tâmple, iar timpul nostru (al tuturor!) se scurge, pe nesimţite, precum nisipul printre degete... Au trecut, astfel, mulţi ani tineri şi frumoşi, de când, în primăvara lui 1996, Iuliu Suciu, profesorul de limba şi literatura română şi mentorul Cenaclului literar „Silvania”, lua iniţiativa înfiinţării Concursului judeţean de creaţie literară pentru elevi. Cele mai izbutite creaţii aveau să fie premiate şi publicate, într-o primă antologie de versuri şi proză intitulată, simbolic, Zbor (Editura Silvania, Zalău, 2002). Adresat elevilor din liceele sălăjene, Concursul s-a desfăşurat, de atunci, anual, cu sprijinul Casei de Cultură a Sindicatelor Zalău, al Cenaclului „Silvania”, având, ulterior, ca parteneri Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, respectiv Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj. De-a lungul vremii, au mai văzut lumina tiparului antologiile Zbor 2. Viaţă la pachet (Editura „Silvania”, Zalău, 2005) şi Zbor 3 (Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2011), toate cele trei ediţii fiind prefaţate de maestrul Iuliu Suciu care, din păcate, avea să se aşeze, curând, la „masa umbrelor”, în ziua de 12 iunie 2012. La iniţiativa cenacliştilor, începând cu anul 2013, atât Concursul de creaţie, cât şi Marele Premiu al Concursului îi poartă numele. Antologia Zbor 4 este o selecţie reprezentativă a textelor premiate la ediţiile XVI-XXI şi vine în continuarea unei tradiţii, aceea de a încuraja şi, implicit, de a promova tinerele talente din domeniul literaturii. Majoritatea textelor incluse în acest volum au fost citite şi comentate la şedinţele Cenaclului literar „Silvania”, autorii lor confirmându-şi talentul, fiind premiaţi, mai întâi, la Zalău şi, apoi, la Concursul Naţional „Tinere condeie”, de la Bucureşti, unde au primit girul regretatului Tudor Opriş şi au beneficiat, printre

altele, de o tabără de creaţie. Chiar dacă stă sub semnul rebelei şi năvalnicei adolescenţe, Poezia antologată se remarcă printr-o surprinzătoare maturitate artistică, neglijenţele stilistice, inerente oricărui început, fiind rarisime. Ne bucură să asistăm la această pluralitate a vocilor poetice, originale şi distincte, fiecare cu timbrul ei şi sensibilitatea-i specifică. De pildă, tânăra Dana Chende preferă limbajul solemn, cultivând o poezie confesivă, modernă, echilibrată, străjuită de umbrele trecutului şi asediată de tentaţia idealului. Dimpotrivă, versurile Antoniei Coşar freamătă de o tulburătoare nelinişte, una vulcanică, şi ele par nu scrise, ci mai degrabă înregistrate de un seismograf. De cealaltă parte, Alexandra Maria Mureşan îşi ancorează poezia în realitatea imediată, cochetând cu postmodernismul cărtărescian, în vreme ce Lavinia-Alexandra Chira alege laconismul rostirii şi se întoarce la neoclasicism, prin intermediul frecventelor trimiteri livreşti (Minerva, Sisif, Pygmalion etc.). Apelând, deseori, la relatarea subiectivizată, Proza este şi ea una eclectică, remarcându-se prin inteligenta construcţie epică, prin alternarea sau glisarea planurilor narative şi, uneori, prin fina introspecţie. În cazul Paulei Bărburaş, impresionează deopotrivă coerenţa naraţiunii şi excelentele descrieri ce atestă o anumită aderenţă la viaţa reală, la vuietul apocaliptic şi (melo)dramatic al străzii secondat de o ingenuitate adolescentină: „Eu chiar credeam că un îndrăgostit nu îşi exprimă sentimentele niciodată strigându-le lumii – un îndrăgostit se teme că lumea cunoscându-i dragostea nemărginită, va vrea să i-o fure, se va zbate, se va arunca, va lucra viclean, să i-o fure. Şi ce este îndrăgostitul dacă lumea îi fură dragostea? Îndrăgostitul devine artist” (Furtună neaşteptată). Tocmai

despre artist şi, mai ales, despre artă este vorba în substanţialele povestiri şi nuvele scrise de Cristina Chiţu. Răzbat, în textele ei cu alură eseistică, înverşunata tensiune semantică, obstinaţia de a transfigura – frust! – eterna condiţie de „Sisif fericit” a oricărui artist, lamentaţia unei adolescente ce nu vrea „să-şi transforme sufletul în monstru” (Rimbaud), dar şi ecourile unor susţinute lecturi literare şi îndeosebi filozofice. Păstrând proporţiile, se poate spune că, dacă biblioteca este pentru Borges însuşi paradisul, pentru tânăra noastră scriitoare acest paradis se transformă într-un infern de hârtie. Altfel spus, biblioteca e paradisul infernal, este spaţiul atemporal unde „artistul ce refuză arta” (a se citi „arta pură”) încheie mefistofelicul pact cu ficţiunea: „Sunt în haos, deci în bibliotecă, iar pe jos stau cărţi şi cioburi şi sânge. M-aş ridica să le strivesc, dar poate, ridicându-mă, voi vedea scaunul ca tron mefistofelic şi va deveni şi el, şi ce scriu, tot haos. La urma urmei, totul e haos. Vreau să inventez un alt infern” („Un Shakespeare infantil”). Sunt de apreciat, în prozele Cristinei Chiţu, ritmul alert, caracterul febril al scriiturii şi dialogurile bine construite. Nu trebuie neglijate textele epice, reflexive sau pline de nerv, semnate


Poesis

12

ianuarius, celeste şi entităţi umanoide (poem în proză)

Florica Bud

ianuarius, celeste şi grupuri alcătuite din entităţi umanoide numără şi faptele bune desfăşurate în fiecare zi din întăia lună în care a intrat şi înoată lumea celor ce, cuvântând învaţă să tacă. este plin de lucrări ale îngerilor printre oamenii minuţiali ce se întreabă: ce ar fi mai de văzut? doamne! căte ar fi de cercetat, multe minuni rămân ascunse când faci zilnice schimbări la faţă. chipul uman îşi pierde conturul dacă muţi ambiental câte un ochi în locul urechilor, iar nasul despre măria sa ar fi minunat să nu emiteţi păreri care sunt adevărate, nefiind în ape nu admite nici adevărul simplu nici cel colectiv, mă bucur pentru el şi pentru opiniile grandivor susţinute adevărul? de altfel, ce mai înseamnă, când am înlocuit sensurile ştiut-neştiute cu alte expresii traduceri din limbi ce ne transpun într-un babilon plastiferic, indivizi coproprietari de carneuri carne ce îmbibată din plin cu e-uri biblice împrumutate va purta amprenta izurilor pestilenţiale urmarea şi viitorul ne vor arunca în leprozeria revenită punct staric pe o hartă bizar modernică. ianuarius, celeste şi entităţi simţitoare aleargă să culeagă cioburile stelare care se scurg cadenţat hăurile habotnice agresează stelele galaxiei andromeda, nesupuse regulilor unui univers instabil cum ar fi cea a psudoeconomiei de lumină, adică are combustie sau nu, stele produc strălucire acţiune potrivită, ar fi în accepţiuni savantice cea a căii lactee, prin care se aduc imnuri soarelui iubit dar tras de urechi în vremea noastră călie, distrat sau poate bahic el trece bariera ozonică nefăcând ea asupra a tot ce este rău sau bine, soare fiind, luptă sub steagul luminii, el însuşi foc de artificii născut şi nu făcut ştiinţific în spaţii-creuzet ce zdrobesc în explozii, la o dată fixă liniştea lumii… coma berenices, despre ea nu sunt îndrituită să îi cern solzii cu urmări constelar-instituţionale ea nu respectă condiţiile de vecinătate cosmică şi ozonzona, fiind tributară credinţei politeiste răul teeric pe care l-am putea face nu se aseamănă cu cel ce rulează, proporţional cu nerăb-

darea, în săli de cinema sau în casele oamenilor, fericiţi că pot să distrugă lumea din spaţiul familial. dar poate că nu ne-am da la o parte să savurăm cu ea o cafea comberenicescă la masa reţinută pentru porumbeii ce încearcă să menţină pacea între galaxiile pitice ultra compacte şi... câine. sunt veşti virale şi pentru adepţii zeiţei purtătoare de corn, venite tocmai din galaxia circinus unde domină pacea şi răurile laptice cu miere inundă autostrăzile ignorate de circinusienii apţi cotrobăind per pedes prin galaxie după ciuperci, adoră proteinele condimentate cu bacterii pălării fungi ţinute o zi-lumină în saramură de allium circinsativum cu viruşi şi praf de melci picioruşe ciupernicele sunt înşirate pentru nubilele circinusiene, singure podoabe albeene purtate la altar. puşi pe arţag şi plictisiţi aţi dori veşti şi din galaxia şoareci doar de dragul de a rosti parola, jerry nume ce bagă spaima în felis catus; vreţi să ştiţi dacă există pisiceală pe micul nor a lui magellan? există neam pisicesc oriunde sunt lumi paralele şi iubire de protejat ca urmare şi marele nor purtând numele magellan a fost piratat acum un an, trecând demn prin plurifire şi prin informatice furci pot să afirm că zeitatea având ca mesaj abundenţă şi decădere ar putea veni chiar de pe roiul virgo. ianuarius, assante şi cete humanoide sunt programaţi să râdă amar, ostili fiind puterii... de sine. ultimii nu se supun nici divanului galaxial ca urmare am să rămân cu ei pe coordonate terestre întorc faţa spre soare, el fiind mereu acelaşi, aceeaşi fiind şi eu,din ziua în care am făcut vrăji deschizând larg fereastra fără spaima de alte planete lucinde, ce ar putea sfărma pateticul duo soarele şi cu mine alungaţi din zi în noapte, ştiind că noaptea aceea se va prelungi calin în zi nu vreau să mânii cerul săvârşind păcat trufiic, pământul fierbe, loc sub acoperământ stelar ianuarius, celeste şi entităţile simţoide se poartă iudaic, arginţii fiind aceeaşi, cocoşul pare de foc.

Zboruri adolescentine (urmare din p. 11)

de Kiraly Iris (Praf de stele), NagyKulcsar Robert (Mercur), Mădălina Natalia Man (Cartea), Denisa Petric (Caşmirul verde), Gabriela Rus (File de culoare) şi Anamaria-Rodica Teglaş (Cheia Sol). Recenta antologie de versuri şi proză ne îndeamnă, încă o dată, să

credem în visurile îndrăzneţe ale adolescenţilor, în sinceritatea lor niciodată trucată şi, nu în ultimul rând, în capacitatea lor de a crea „o altă lume pe-astă lume de noroi” (Eminescu). Scrisul e o terapie a sufletului, iar cărţilor trebuie să le oferim, mereu, o iubire fără fard şi fără limite.

Fie ca aceste zboruri adolescentine să-şi păstreze vigoarea şi prospeţimea, să lase urme cât mai adânci, în drumul lor spre înaltele şi nemuritoarele culmi ale Parnasului! Prefață la volumul „Zbor 4 - antologie de versuri și proză, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017. *


Cronica literară

13

Herina – refuz la memoria vechiului imperiu Monica D. Cândea

Titlul exotic al ultimei cărți a lui Marian Ilea, apărută la Editura Cartea Românească, 2016, pare a te transporta în universul fascinant al unei ființe feminine care ți-ar aminti, paronimic, de miticele erinii. Dar, așa cum ne-o va demonstra narațiunea, Herina e doar un topos similireal care concentrează în el parfumul de altădată al Imperiului Austro-Ungar, dar și ceva din Cacania utopică a lui Robert Musil. Originar din Maramureșul istoric, mai exact din Ieud, autorul a cunoscut încă din copilărie ecourile dominației imperiale în acest spațiu al întâlnirii și simbiozei dintre etnii și civilizații. O altă sursă biografică a cărții o constituie și relațiile profesionale stabilite cu televiziunea națională din Ucraina, sediul regional din Ujgorod, în cadrul unui proiect de colaborare inițiat în 2006, în calitate de director general al postului de televiziune AXA TV. Din mărturisirile autorului, reiese faptul că timp de opt ani a avut ocazia să cunoască direct lumea ucraineană din zona Ujgorod – Solotivno, transpusă apoi ficțional în paginile romanului Herina: „Lumea pe care am cunoscut-o, cu metehnele, realitățile și mitologia ei, se regăsește în Herina, care e ținutul prozaic imaginar situat între: Iasinia (capitala hutiților) și Iaremcea (una dintre celebrele stațiuni turistice ale imperiului polonez)”1. Toponimul e regăsit în geografia reală românească, aparținând unui sat din județul Bistrița-Năsăud, iar etimologia lui pare a fi celtică, de la cuvântul halina, care înseamnă sare. Ținutul este situat geografic în Carpații Păduroși (Carpatia), spațiu legendar de unde izvorăsc două mari râuri, Tisa și Prutul, și unde oamenii se conduc încă după legi nescrise, trăind într-o relație strânsă cu forțele naturii, pe care știu intuitiv să le stăpânească și să le canalizeze prin ritualuri străvechi și, aparent, halucinante și magice, care mai sunt cunoscute de unele personaje controversate, inițiate în acest sens de o ființă bizară, ce poartă pe cap o sită roșie. Herina e însă un ținut fabulos, însumând atât date ale realului cât și ale utopiei, evocând o epocă imperială care a marcat prin dinamica ei crucial viața oamenilor din această zonă de confluență etnică, trăind în mit, până târziu în zorii modernității și, subteran, până astăzi. În această formă, cartea a fost precedată de două volume congenere: Cronicile de la Herina (Editura Tracus Arte, 2015), respectiv Berăria Luther (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015), regăsibile în structura volumului, alcătuit din două părți marcate prin cifre romane. Prima parte conține două narațiuni: Osima și Berăria

Luther, care conturează mozaicul uman al Herinei, cu tipuri dintre cele mai diverse, surprinse în diferite momente ale vieții, care se desfășoară aici în cadrul unei acolade, care conține atât problemele cele mai prozaice, cât și o realitate magică, fabuloasă. Deși narațiunea debutează cu o perspectivă omniscientă asupra personajelor, ea va fi acaparată pe parcurs de acestea, punctele de vedere diversificându-se, reflectându-se unele pe altele în cadrul unui discurs polifonic, eterogen. Partea a doua, intitulată Cronicile de la Herina, este subdivizată în patru narațiuni: 1. Bătălia, 2. Contesa, 3. Cofetarii și 4. Caietul, surprinzând o realitate socială și politică dinamică, geneza, mărirea, dar și declinul acestui oraș fabulos, în care ocupația fundamentală a locuitorilor este cofetăria. Funcția de cronicar al epocii îi revine parohului Boschetty Andor, care relatează istoria invaziei Herinei de către francezi și modul în care aceștia pun stăpânire pe oraș, făcându-i pe locuitori să ia calea exilului. Discursul diaristic, marcat grafic în text prin cursive, este în contrapunct cu viziunea omniscientă auctorială. Se nasc astfel două lumi distincte al căror epicentru este Herina. Parohul se erijează într-un nou Moise care își păstorește turma în vremuri de restriște, reușind până la urmă să vadă momentul izbăvirii ei. Vocile narative se multiplică prin epistola Isabelei Monthomas adresată contelui Maximilian Monthomas, prin epistola anonimă, trimisă comandantului Poliției Centrale, precum și prin dialogurile dramatice dintre personaje: Leopold Biner, Szilard Alfons, Emil Lacsi, Bercu Bernard. Ultimul subcapitol al cărții, Caietul, devine o punte între realitate și ficțiunea prezentată anterior. Preluând mai vechiul motiv al manuscrisului găsit, naratorul Grigore, alter-ego al autorului, elucidează geneza cărții, traducere a unui text dedicat lui Robert Maxwell. El este un celebru descendent al Herinei, emigrant, un magnat al presei engleze, ucis misterios în 1991, anul perestroikăi. Sub regimul comunist a reușit să-și mai viziteze o dată locurile natale în 1978, împrietenindu-se cu Brejnev, căruia îi publică două cărți la Londra. Senzaționalul unor evenimente, dublul registru magic și realist proiectat asupra întâmplărilor din Herina se transferă asupra lui Grigore, care trăiește la granița dintre realitate și fabulație, demonstrând cititorului cum se naște ficțiunea. Tehnica punerii în abis este evidentă la final: naratorul însuși pendulează, la fel ca abatele cronicar al Herinei, între realitate și fantezie. Mijloacele tehnologice, care ar trebui să reconstituie obiectiv realita-


14

Cronica literară

tea, îi joacă feste crunte. Mesajul primit pe facebook în decembrie 2011, după vizita la Solotivno, conferă narațiunii un final deschis și ambiguu, o adevărată cheie de interpretare. Un nepot, aflat în căutarea bunicului dispărut, cere o copie după materialul filmat la frizeria din Solotivno, pretinzând că frizerul era chiar bunicul lui. Grigore însă află de la cameraman că nu s-a filmat acel moment. Punctele de suspensie din final sunt chiar semnul graniței fragile dintre realitate și iluzie, tărâmuri între care autorul se mișcă fără bariere. Plimbarea nocturnă cu irealul paroh Chirilov Andreiuca pare o inițiere mistică în ritualurile de transgresare a timpului, acesta transportându-l într-o lume interbelică, mitico-magică, a cărei veridicitate istorică e dată de menționarea regimului stalinist, precum și de un hobby la modă în epocă, fotografia, prin figura unui fotograf celebru din oraș, Mozes, cunoscut în toate părțile, până la Cracovia, Budapesta sau Viena. Crezul său călăuzitor de artist fotograf devine, prin extindere, emblematic pentru semnificația întregului roman: „Eu [...] glorific umbra deși totul depinde de lumină, până și umbra. Contează doar lucrurile care nu se văd, cele de dincolo de ceață și de umbră”2. Romanul te transpune pe furiș într-o realitate numai a lui, care însă se înscrie în tiparele recognoscibile ale unei lumi reale, înțesată de personaje cu nume bizare, germanice sau ungurești, românești uneori, cu alterații slavizante, o lume care se construiește sub ochii cititorului martor al multiplelor relatări, provenind din timpuri diferite, din amintirile sau fabulațiile personajelor. Oamenii sunt preocupați de prosperitatea vieții citadine, fiind meșteșugari pricepuți, devotați bunului mers al comunității, dar trăiesc și aspirații de ordin estetic, având un adevărat cult al muzicii. Arta cofetăriei, vestită până și în cele mai mari orașe ale imperiului, nu poate să nu ne transporte cu gândul la biblica țară a făgăduinței, unde curge lapte și miere, sau, de ce nu, la parodicul rai țigănesc al lui Ion Budai-Deleanu. Lumea e o mască în permanentă metamorfoză a unui principiu unic, pe care, dincolo de suprafețe, puțini indivizi sunt capabili să îl perceapă. De aceea, multe dintre personajele cărții au aspirații dintre cele mai comune sau dintre cele mai bizare, de a se transforma, de a deveni altcineva. Luther Schuller – proprietarul berăriei se visează a fi Johann Schuller, primarul și grădinarul Herinei, iar priceputul meșteșugar, Eugen Csaky, ajunge comandantul Poliției orașului, pe vremea regimului polițienesc. Femeile cele mai cunoscute ale Herinei: Clothilde Schuller, Dimka Brencis, Donika Akos, Margit Isac, contesa Isalel Monthomas, au în spate un trecut destul de dubios, care însă nu le împiedică să dobândească în urbea de adopție o poziție socială onorantă, asigurată de experiența lor colorată de viață. Cea mai enigmatică și mai frustă figură femini-

nă este însă Osima, a cărei poveste de viață deschide cartea și devine un contrapunct pentru civilizația rațională a Herinei și pentru toate celelalte figuri feminine. Trăind în singurătate și sălbăticie, după moartea tatălui ei, Osima deprinde practici magice străvechi, care o ajută să supraviețuiască, dar și să își tempereze ura față de palavrele rostite de preotul Lală Marcu la căpătâiul tatălui defunct. Ajunsă la vârsta adultă, destinul ei se schimbă paradoxal, căci enigmaticul ei corespondent de ani de zile, Papa, un violonist celebru, Edvard Berhomet, o va duce din sălbăticie în lumea civilizată, la Chemnitz. Odată cu ea pleacă și enigmatica făptură cu sita roșie în cap, Milchiduță, cel de la care fata deprinsese practicile oculte. Herina de odinioară devine o iluzie, cum o iluzie este preotul călăuzitor al lui Grigore, ce ne amintește de Vergiliu călăuzindu-l pe Dante, așa cum năvalnicul râu Rika e o metaforă a timpului istoric care năvălește asupra oamenilor și le spulberă destinele, dar și o aluzie la râurile mitologice care separă lumea de aici de lumea de dincolo. Vocile și figurile se amestecă oniric, rămânându-i lui Grigore, cel care descoperă manuscrisul Cronicilor de la Herina, dar și cititorului, să descopere firul călăuzitor prin labirint și să extragă sensul acestei istorisiri, proiectată stroboscopic, ca o felie de viață și timp. Despre stilul narațiunii din Herina am putea afirma fără ezitare că este seducător prin simplitatea frazării, prin modul subtil în care te atrage în acest joc al împletirii coerente a destinelor individuale într-unul supraindividual, care se confundă cu locul. Critica de întâmpinare a sesizat deja în narațiunea lui Marian Ilea similitudini cu scriitori universali precum Gogol, Hašek ori Hrabal. Prin experimentalism și prin multiplele voci care recreează polifonic lumea, cartea lui Marian Ilea ne duce cu gândul spre romanul lui Faulkner, Zgomotul și furia, asociere probabil hazardată, dar care s-a insinuat spontan încă de la lectura primelor pagini. O altă marcă distinctă a discursului este dată de emergența bruscă, în anumite episoade, a dialogului dramatic propriu-zis, ca și cum naratorul nu ar mai fi avut răbdare să comenteze sau să introducă personajele și, exasperat de fierberea lor ideatică, le-a pus să se exprime direct. Lumea Herinei este o replică a unui regim politic, sau chiar a mai multor regimuri succesive, pe care autorul le reconstituie cu tot ce ține de arsenalul unui realism inovativ, dar încă tributar modelului clasic. Frumusețea cărții vine însă din faptul că ea este mai ales o replică a unui regim al imaginației care subminează realul și năvălește în cotidian. Din acest joc nu se știe cine va ieși învingător, dar fiecare (scriitor sau cititor) este dator să încerce să descifreze sensul, căci spiritul epocii contemporane e mai degrabă unul integrativ și transistoric, decât unul segregativ și cartezian. 1 Marian Ilea, Herina, Editura Cartea Românească, București, 2016, coperta III. 2 Ibidem, p. 151.


Poesis

15

poeme abandonate în cuvinte Ioan F. POP

o rază pierdută printre crengile care-şi şoptesc autumnale reverii, cîteva frunze agăţate de un ultim suspin, de o ultimă adiere somnambulă. cîţiva paşi care îşi petrec spre nicăieri umbrele, foşnetul acela de pustiu pornit parcă din inimă. cîteva luciri răsărite sub pleoape de humă, cîteva riduri la marginea zilei. cîteva nopţi în care bate zadarnic de ziuă. norii ne aşteptau cu linţoliile lor zdrenţuite, cu şerpuiri care se ascundeau după primele cearcăne ale serii. în zidurile nopţii izbeam cu pumnii strînşi, ne rugam într-o limbă necunoscută, într-o limbă în care nimeni nu a spus încă nimic. şi a fost iarăşi dimineaţă şi cuvintele au început să ne înveţe pe de rost. şi a fost iarăşi seară şi peste noi s-au lăsat norii altor depărtări, tăcerile silabisite. şi a fost iarăşi seară şi dimineaţă peste absenţele noastre, îmbătrînite într-o cateheză a uitării. se făcea că, din cer, au început să cadă frunze mari, albe, pe care eu trebuia să scriu repede ceva, ca nu cumva ele să ajungă nescrise pe pămînt. căci la orice atingere a lui ar fi răsărit un mormînt. pentru a putea rezista acestei invazii, scriam pe fiecare frunză doar un cuvînt, după care mă repezeam la următoarea. ritmul căderii frunzelor creştea, iar eu nu mai ştiam alte cuvinte, aşa că am început să scriu pe fiecare cuvîntul tăcere. în mod ciudat, toate frunzele care aveau scris pe ele cuvîntul tăcere se opreau din cădere şi începeau să plutească în înalt. şi mai ciudat, din înalt au început să cadă frunze gata scrise… ca o adiere care nu are unde să pună piciorul. căci apele s-au umflat peste marginile înserării. şi nici o corabie nu mai aşteaptă cuvintele uitate la mal. doar luna neagră brăzdează apa cu însinguratele ei raze. doar un ecou ne atrage înspre marginile altor tăceri. doar marea aşteaptă un semn să şteargă

toate urmele. doar o adiere aşteaptă încremenită în zbor. doar noi ne aşteptăm în mai vechile aşteptări. cui să spui toate acestea, şi cu ce întîmplări, cu ce dovezi rupte din îndepărtatele orizonturi? cui să spui că totul a început cu un cuvînt niciodată rostit? cineva trecea şi lăsa dimineaţa în dreptul fiecărei ferestre. ca atunci cînd ochii vor privi afară să aibă cu cine se întîlni. să nu mai vadă doar scheletul nopţii, cu lumînările aprinse pe furiş. doar o fereastră a uitat să-şi deschidă la timp pleoapa, lumina a bătut de cîteva ori, după care a plecat. de atunci toţi ochii nopţii stau de veghe la ferestre. ca nu cumva dimineaţa să nu aibă la cine veni. murmurul tăcerii urca în mine precum izvorul într-o fîntînă. noaptea, cînd nimeni nu ştie că şi mîine se vor zbate clipele. cînd insomniile caută alte vene ale singurătăţii. alte treceri dintr-o propoziţie nerostită în alta. vedeam totul cu orbirile acelea clarvăzătoare, auzeam cum sîngele galopează în gol, cum bate marşuri funebre printre suspine. copiam pe curat fiecare silabă a dimineţii. încercam zorile precum pleoapa unui defunct. încercam viaţa ca pe o haină de probă. cum agăţam seara primele stele pe crengi. umbrele care alergau de la o fereastră la alta. foşnetul cu care noaptea îşi îmbrăca întunecimile. toţi paşii care se scurgeau în pămînt, ca nişte izvoare întoarse din drum. doar pleoapa mai cădea obosită peste lucruri, peste acele incertitudini care nu duc nicăieri. doar morţii se mai pregăteau pentru viaţă, pentru proba scrisă a trecerii în altă pronunţie. doar ecoul adîncului ne chema cu ultimele lui şoapte, cu acele atingeri care ne pun negurile pe umeri. cu acele aripi cu care vom zbura în adînc.


16

Cronica literară

Inocenții, Ioana Pârvulescu Carmen Ardelean

Cât de mult reușește o copertă să reproducă „desenul din covor” al unei cărți e greu de cuantificat. O excepție ar fi însă volumul „Inocenții”, semnat de Ioana Pârvulescu, în cazul căruia simbolurile cromatice sau geometrice ne poartă spre vremea în care învățam „Să țesem frumos” sau ne exersam abilitățile de constructori, cu uzatele piese de lego, creând, imaginând lumi. Nici alternarea literelor de tipar (ale oamenilor „mari”) cu cele stângace, căutat caligrafice, de mână, n-aș crede că e întâmplătoare. Și dacă în urmă cu doi ani autoarea, cunoscut și titrat cadru universitar bucureștean, își exersa discursul liric, „cuvintele inocente” în volumul „Cum continuă povestea”, exercițiul pe care îl propune în acest volum, impregnat cu aceeași notă autobiografică, e unul aparent invers, căci despre „cum a început povestea” scrie cu emoție, nostalgie, melancolie și regret autoarea. Că se luminează, progresiv, semne și semnificații, că se conturează, cu fiecare întâmplare banală sau dramatică, o morală sau chiar un inedit „Cod de maniere” sau de „supraviețuire” e previzibil pentru o carte în care amintirile, memoriile compun materia epică. Meritul autoarei e însă acela de a fi eliberat, distilat discursul de tonul adultului care devine un propagator ostentativ al principiilor morale, de cele mai multe ori prin atitudinea autoironică. Chiar dacă menține un dialog constant cu cititorul, căruia i se adresează periodic, „lecțiile” de viață pe care le-a trăit și le prezintă sunt raportate strict la propria evoluție; astfel, deși sintagme precum „mi-am dat seama”, „am descoperit”, „am înțeles mai târziu” devin linii directoare ale cărții, nimic nu pare a fi impus ca model, ca traiect de urmat. În fond, un demers care tocmai pe libertatea pe care o lasă cititorului mizează, ca într-un inedit manual de pedagogie literară. După „Viața începe vineri” (2009) și „Viitorul începe luni” (2012), Ioana Pârvulescu propune un al treilea roman despre vârste, oameni și anotimpuri, care confirmă că viața nu e altceva decât o corolă de lumi vizibile sau invizibile, o țesătură densă, care declanșează deopotrivă uimirea, curiozitatea cititorului tânăr, căruia îi dezvăluie „zăpezile de odinioară” și nostalgia „trăitorului”, „viețuitorului” acelor vremuri. Fără a fi preocupată de o elucidare precisă a reperelor temporale, autoarea alege ca prim reper, extrem de sugestiv, nu un an, un eveniment istoric sau social, ci un obiect: clasicul telefonul fix. Descrierea amplă, cu detalii care trimit, simbolic, la ideea de stabilitate, la tipologia relațiilor interumane, la mentalități și

context social și politic, transformă un banal „accesoriu” al existenței umane într-un reper antropologic sau ontologic. Vremea „televizorului alb-negru”, în care „noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail”, iar „copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier” pare, copilului sau adolescentului de astăzi, pură ficțiune, dar, atentă, autoarea dezvăluie constanta: „Deși toate aceste lucruri nu existau, deși istoria nu menaja pe nimeni, exista totuși omul, același dintotdeauna, cu dorințele și spaimele lui foarte asemănătoare cu ale noastre, ale celor care avem internet”. Capitolele, construite asemenea unor episoade dintr-un film-foileton, care păstrează personajele, decorurile și atmosfera, dar luminează diferite segmente ale existenței, au titluri incitante, enigmatice sau cu o doză de ambiguitate, dublate de subtitluri-replici, interogative sau exclamative, ale căror sensuri se dezvăluie treptat. Aceleași duble niveluri de semnificație se conturează și când avem în vedere perspectiva narativă: evocării perspectivei copilului care rămâne, de multe ori, la nivelul percepției, denominativ, autoarea îi alătură, contrapunctic, perspectiva adultului, cea retrospectivă, conotativă. În fond, cele două perspective corespund cunoscutei paradigme propuse de semioticianul Ferdinand de Saussure; semnificantul – „învelișul” vieții – ar fi echivalentul unui prim nivel de percepere a existenței, accesibil copilului, iar semnificatul – conceptul, ideea pe care o reflectă – ar corespunde nivelului superior, conclusiv, specific maturității. Interesantă devine, din acest punct de vedere, pendularea între reprezentări puerile, rezolvări donquijotești ale unor situații de criză și deducții, concluzii infantile sau mature, toate asigurând umorul extraordinar care dă nota distinctă volumului. Astfel, informația „o să ne dărâme: ne aruncă în aer”, care viza demolarea casei părintești, capătă, în imaginația copilului de odinioară, proporții și efecte ilare prin tragism: „Eu luam lucrurile astea la propriu, nu înțelegeam metaforele, așa că mă vedeam înșfăcată de cineva și azvârlită în aer ca o minge, odată cu casa și cu ceilalți, care zburau pe lângă mine”. Soluțiile sunt de-a dreptul curajoase: să le administreze dușmanilor somnifere, să îi ia prizonieri și „După ce ei adorm (…), le furăm mașinăriile și (…) le aruncăm în Spurcata”. Savuroase, dar și pline de sens sunt deducțiile cu „substrat etic”, care conturează o interesantă per-


Cronica literară spectivă asupra existenței umane, chiar dacă punctul de pornire, factorul declanșator e unul inedit: gestul de tandrețe al vulcanizatorului bărbos, care își freca mustața țepoasă de obrazul ei, e revelator pentru sentimentul de iubire: „Încă de pe vremea aia, am început să-mi dau seama că iubirea ia forme care nu te entuziasmează întotdeauna”. Identic e percepută schimbarea resimțită în relația cu verișoara ei, proaspăt îndrăgostita Dina: „Ne simțeam trădați: nimic din ce contase înainte pentru toți nu mai conta pentru ea. Dragostea e o calamitate pentru orice grup, mi-am dat seama încă de pe atunci” sau „Așa am aflat foarte devreme că fidelitatea pentru o dragoste veche încheiată și noua dragoste nu se exclud”. Concluzii emoționante brăzdează, de altfel, întregul roman-foileton: „așa mi-am dat seama că doi oameni pot face sau zice strict același lucru din motive opuse”, „ Totdeauna mi s-a părut că pomii sunt în multe privințe superiori oamenilor”, „Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îți pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca și cum te-ai împuțina, ca și cum ai scădea în înălțime în loc să crești. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întărește”, „Cei mai mulți oameni rămân prizonieri, indiferent de închisoarea în care se află, iar pentru a evada ai nevoie de mult talent și măcar puțin noroc”, „Am înțeles mai târziu de ce: viața personală își permite, în anumite, momente, să se lupte și chiar să învingă istoria, s-o ia în rând și în răspăr”, „Tații n-ar trebui să le moară niciodată copiilor mici. (…) Copiii n-ar trebui să le moară niciodată mamelor”, „(…) trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma”. „Asta am învățat eu toată viața: că nimic nu-i deloc așa”, afirmă naratorul-personaj chiar în primele pagini ale cărții, în care începe să clădească imaginea celor trei toposuri fundamentale ale existenței sale, toate cu atributele infailibile ale Cetății: Brașovul natal, casa părintească și familia. Vie și puternică e imaginea burgului martor la schimbările care i-au afectat, structural sau nesemnificativ, provizoriu sau definitiv, întregul. „Oraș de negustori”, în care meșterii și meseriile s-au succedat de-a lungul secolelor, cu un reper geografic cu rol de „axis mundi”, Tâmpa, și cu repere arhitecturale moderne sau modernizate (hotelurile Aro vechi și Aro nou, Piața Sfatului, ștrandul Codlea, Honterus Schule, biserica Sf. Ioan), Brașovul a reprezentat constanta necesară, fundalul pe care s-au proiectat schimbările, transformările impuse de epoci sau de evoluția tehnologiei. Dispariția unor meserii, demolările și naționalizările, repatrierea sașilor, apariția televiziunii, apariția turnătorilor și turnătoriilor, lagărele sovietice și cele aproape invizibile ale țării (ale cărei

17

„sertare” sau „ușă” era „închise cu cheia”), haiducii moderni-partizanii, Lenin devenit, prin tehnica exersată, în vreme, în revistele „Rebus”, Ninel se ivesc, în și dincolo de granița Brașovului copilăriei, construind deopotrivă o istorie de manual și o istorie vie. Dar, ca în cazul modificării denumirii străzii, concluzia ar fi că istoria e mereu ciclică și că o stradă a cărei denumire a fost schimbată din Sf. Ioan în Maiakovski, are toate șansele să se numească, din nou, Sf. Ioan. Topos-matrice, umanizat prin desenul infantului de odinioară, casa care a găzduit și ocrotit atâtea generații, e, în mod evident, un suprapersonaj. Nouă e, de această dată, modificarea raportului posesor-obiect posedat, căci sentimentul care răzbate e că oamenii sunt ai casei, nu invers. „Casa noastră se născuse în același oraș cu mine”, dar n-avea nas și asta dădea „un aer cât se poate de cuviincios”, iar „Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus (…) acoperișul cu țigle avea și el doi ochișori bulbucați (…) Gura îi era subțire și dreaptă, exact cât să poată înghiți, la nevoie, în burta ei, o mașină”. Luând „forma generației pe care o adăpostea”, casa e ba o „țară numai de ei (bătrâni, n.n.) știută”, ba „un motiv de spaimă!”, ba „loc de explorat, fără cusur, fără margini și fără moarte”. Casa ascultă cu plăcere cântecele familiei, vede cu ochi ei parcul, după demolări, transpiră asemenea unui om, e membru al familiei, „rudă de sânge”, își pierde bărbații. Capitolul „Casa noastră. Să te însoțească paza bună…” e un emoționant omagiu adus unui spațiu care a fost parte indisolubilă a ființei autoarei. Cu toate acestea, cea mai pregnantă imagine e cea a familiei, a universului casnic, a paradisului vârstei copilăriei. Prezentată numeric și pe categorii de vârstă, generații, grade de rudenie sau afinități, după preocupări, tipologii comportamentale sau atitudini reprezentative, familia e portretizată în tablouri statice sau dinamice, realizate cu penelul copilului sau al adultului. Dincolo de activitățile obișnuite, comune ale membrilor, precum jocul de cărți, gătitul, lecturile copilăriei, origami, exerciții de gimnastică, vacanțele la munte sau la mare, ceea ce se evidențiază e pronunțatul caracter educativ ale acestora. Noțiuni specifice geografiei sau istoriei, limbilor străine sau lingvisticii, tehnici inedite de memorare sau elemente de mitologie locală și folclor (descântece, superstiții, numerologie, credința în îngeri păzitori, plante medicinale cu efecte terapeutice), alături de inedita idee a bunicii de a coopta copiii casei în SIL – Societatea de Îndreptat Lumea subliniază unul dintre rolurile fundamentale ale familiei: educația. În ciuda activităților comune, distanța dintre lumea adulților și cea a copiilor e una variabilă. Ce le apropie e elementul misterios, inexplicabil, ambiguitatea sau similitudinile aproape inexplicabile. Relativitatea nou-vechi, dispariții sau salvări inexplicabile, gesturi excentrice – de bun augur sau dramatice – (continuare în p. 45)


Cenaclul „Silvania”

18

Mirela Chiș

Un debut editorial în Cenaclul literar „Silvania” a fost marcat în ședința din februarie când Mirela Chiș, profesor de filozofie la CNS Zalău, a prezentat un grupaj consistent din „Metapoetica viului”. Momentul liric a fost unul inedit prin sincretismul asigurat de fundalul muzical, de acompaniamentul la chitară oferit de elevii poetei. Intervenția lui Daniel Hoblea a evidențiat prezența a două registre: „unul al întrebărilor existențiale, fundamentale”, în care e vizibil „melanjul de ficțiune, de mitologie” și unul „confesiv”, în care imaginea familiei e dominantă. Dacă poemele cu pronunțată notă filosofică dezvăluie „spiritul dubitativ, acutul simț al vanității, deșertăciunii”, poemele autoreferențiale devoalează obsesii precum timpul sau infinitul, alternând oniricul cu prozaicul în pasaje care, uneori, păcătuiesc prin retorism. Amendând forma grafică în care a apărut volumul, aspect care demonetizează semnificativ cartea, Daniel Săuca sesizează necesitatea reeditării, după o selecție riguroasă, considerând volumul inegal, ca Lorelei în lanţuri

Lorelei, asasina ce vergină şi-ascunde faţa, dansează în lanţuri care ard carnea de tot. Grotesc mai dansează de la coadă la cap generând muzică non-liberă pe muchie de cuţit. Critică pe versantul vestic: – Lorelei, tu eşti ca o pâine caldă arsă pe vatră în pat cu ceapă şi varză în care stă şoarecele ascuns şi viclean, cu buzele tale vineţii de frigul lăuntric eşti suspectă de slăbiciuni nenumărate, judeci oamenii pe scara din dos tocmai pe dos. Spaima ta este încolăcită de cuvinte. Lorelei, tu eşti exact ca şarpele alfa cu ochiul de foc care scrie cărţi în care se naşte monstrul, Sfătuitorul dulce din noaptea antipasiune: – Lorelei, dacă vezi că Maria Antoaneta e pe cale să roşească, nervii de iarnă să-ţi dispară de-a valma, apucă pe alt drum linie de istorie nescrisă încă, scapă de poteră în Nucşoara pe deal. După gratii aurite liniştea crucii te va cuceri, ultima masă fără mâncare pe ziarul unicului partid penultimul vis gol, umbra şi resemnarea, oniromanţie pe lespedea albă a nopţilor de vară. Ora pro nobis in seculum seculorum. O zi în plus O zi în plus la Paris între parfumuri de femeie, încă una la Milano cu amicul meu cel bătrân, cel descompus de iluzii.

scriitură și tematică. Despre caracterul eclectic și neoclasicist, dar și de prezența a trei filoane – tradiționalist, neomodernist și postmodernist – vorbește Marcel Lucaciu, președintele cenaclului, ce remarcă un salt calitativ de la poemele anterioare. Ludic, spontaneitate, fluență, incantații ar fi emblemele poemelor incisive sau melodioase, cu trimiteri culturale sau autoreferețiale. Dacă Florin Horvath sesizează obsesii iudaice și absența vieții dintr-o poezie care pare însăși viața, Ion Pițoiu-Dragomir identifică cele două ipostaze feminine care traversează poezia Mirelei Chiș: Ofelia care admiră, într-o expoziție, propriile tablouri, pictate în tușe puține, ilustrând o reverie iubire-nebunie și Augusta intelectuala, care camuflează o luptă cu tenebre nemărturisite, dar care trădează o cultură profundă. Poeme-stare, în care inte-rogațiile trădează tonul elegiac, poemele Mirelei Chiș au toate șansele să nu rămână un construct, ci să devină o construcție autentică.   (C.A.) Via moartă-n adâncul violet a mea e strugurele se preface-n stea, într-un ocean al tuturor şi-al nimănui. Celuilalt îi moare mustoasa boabă violetă în suflet, cred în ultima zi, pun preţ mare pe ea, o zi în plus există ca un animal credincios căreia îi dai credinţa din sunetul sângelui şi mirosul de os pe care sprijină Dumnezeu lumea. La plecarea bestiei bestia din mine pleacă de câteva zile încoace, eu o urmăresc pe pipăite ca să-mi lase umbra neatacată, cred că pleacă în munţii Scorpiei din enigmatice lumi paralele, pleacă aşa cum a plecat şi adolescenţa mea legată la ochi cu ghirlande de trandafiri, aşa cum au plecat şi prăjiturile delicioase ale mamei cu care mutam munţii din loc, aşa cum îmi pleca şi Golemul în fiecare zi de două ori ca un mizerabil cu ochi de cărămidă, pleacă şi râsul meu clocotitor aşa cum trec norii pe deasupra unor zile ce n-au început şi n-au sfârşit pleacă lumile spre înapoi, le iau cu mine la chemarea tristă a Tatălui. – oare ce duc cu mine? Nu-i nimicnicie mai mare ca a mea!


Cinema

19

Filmografiile Simonei

The Olive Tree (2016) Simona Ardelean

Până la The Olive Tree (El Olivo), n-am văzut niciun film de-al regizoarei/actriţei Icíar Bollaín. După vizionarea acestui film, voi parcurge invers firul timpului, vizionându-i film cu film, până la debutul său, în speranţa că şi celelalte filme vor avea un mesaj la fel de profund şi sensibil, dar şi o reprezentare vizuală la fel de proaspătă şi onestă. Desigur, ideea filmului i se datorează scenaristului, Paul Laverty, care a colaborat cu regizoarea şi în 2010 pentru También la lluvia şi Kathmandu lullaby (2011) şi care, ca şi în I, Daniel Blake (2016) a arătat un interes constant pentru temele sociale. Filmul acesta porneşte de la impactul puternic pe care i l-a lăsat scenaristului citirea unui articol despre vânzarea măslinilor străvechi unor cumpărători bogaţi din Europa, Statele Unite sau Orientul Mijlociu. Măslinii sunt vânduţi la preţuri de nerefuzat (30-40.000 €) pentru spaniolii care trăiesc viermuiala crizei economice şi, odată dezrădăcinaţi, sunt transportaţi în vilele sau sediile de birouri ale noilor proprietari ca elemente vii de decor. O petiţie lansată de o fundaţie spaniolă şi înaintată Parlamentului European a strâns peste 140.000 de semnături, însă, cu toate acestea, vânzarea măslinilor nu este încă legiferată ca în Italia şi Franţa în majoritatea regiunilor spaniole. Aşadar filmul porneşte de la această situaţie reală şi descrie palimpsestic costul pierderii acestui simbol sacru în interiorul unei familii. După vinderea unui măslin vechi de 2000 de ani, pentru a acoperi costurile deschiderii unui restaurant (mai aproape de faleză şi cu sugerate costuri legate de mita oferită primarului, care poate să faciliteze acest lucru), bunicul familiei care-l trădează cade într-o stare cataleptică şi nu mai rosteşte niciun cuvânt vreme de 12 ani. Pe locul de unde fusese luat măslinul depune mereu câte o pietricică ca pe un tumul ancestral. Salcâmul lui Moromete ar putea fi prima imagine ficţional autohtonă care să ne vină în minte. Ruperea de tradiţie, discontinuitatea unei vieţi care-şi urmase până atunci domol rostul său echivalează cu o ruptură emoţională şi singura care pare a-l înţelege e nepoata sa, Alma (Anna Castillo), o tânără cu o viaţă lăuntrică la fel de tulburată, care trăieşte excentric şi revoltat propria sa dramă a imposibilităţii comunicării cu tatăl său, de a se putea deschide celorlalţi. Simţind că sfârşitul bunicului său e aproape, Alma reuşeşte să-şi convingă un unchi (Alcachofa, interpretat de Javier Gutiérrez) şi pe cel mai bun prieten, care

e teribil de îndrăgostit de ea (Rafa, interpretat de Pep Ambròs), să meargă în Germania, la Düsseldorf, unde măslinul e expus în uriaşul hol de sticlă al companiei energetice. Călătoria scoate la iveală tot felul de lucruri ascunse (cei doi cred că măslinul va fi înapoiat de o parohie, răni vechi ies la iveală) şi primeşte susţinerea mediului virtual atunci când se descoperă că multinaţionala germană, un perfect exemplu de exces capitalist, îşi separă la modul ipocrit pretenţiile ecologiste de realitatea exploatărilor. Pep Ambròs (Rafa) vorbeşte puţin şi, atunci când o face în număratele sale cuvinte, are ceva din înţelepciunea unui om care iubeşte profund şi înţelege resorturile adevărate ale existenţei, însă dragostea pe care o nutreşte pentru Alma, nu reprezintă un fir narativ scos în relief, ci, mai degrabă, care îmbogăţeşte melancolic fundalul. Cele 100 de minute alternează duioşia şi umorul şi finalul nu este neapărat finalul la care spectatorii se aşteaptă. Poate tocmai de aceea, filmul lasă o impresie memorabilă. Ritmul se frânge pe alocuri şi evocările din care se reconstruieşte copilăria Almei, scoarţa salcâmului, râsul bunicului ar putea fi, pentru un spectator modern şi însetat de acţiune o tărăgănare, însă pentru mine, legătura omului cu măslinul, a omului cu natura, a omului cu familia sa reprezintă o analiză vizuală perfectă. Poate tocmai de aceea, a primit 15 nominalizări la festivalurile de profil din Spania şi străinătate. Muzica de fundal este asigurată, pe tot parcursul filmului de Pascal Gaigne, cel care e şi compozitorul unui alt film la fel de profund, Dream of Light (1992) despre care voi scrie, probabil, curând.


Cinema

20

Reeditări filmice

(II)

Ioan-Pavel Azap

Năpasta (1) Prima transpunere cinematografică a unei opere literare asupra căreia s-a revenit, ne raportăm la anul versiunii iniţiale, a fost Năpasta, după piesa omonimă a lui. I.L. Caragiale, ecranizată în 1928, respectiv în 1982, tot sub titlul Năpasta1. Năpastă interbelică a avut premiera în 20 ianuarie 1928, la cinematograful „Marioara Voiculescu”. Filmul, regizat de Ghiţă Popescu (actor, regizor, 1866-1943) şi Eftimie Vasilescu (operator de imagine, regizor, producător, 1895-1986), avându-i în distribuţie pe: Ecaterina Niţulescu-Şahighian (Anca), Ghiţă Popescu (Ion), Nicolae Manolescu (Dragomir), Ion Cosma (Gheorghe), I. Constantinescu (Primarul), I. Marinescu (Dumitru), Camelia Mihail (Viziunea lui Ion), Cristache Antoniu (Un ţăran), I. Ulmeni, s-a pierdut. Din mărturiile rămase, i se poate atribui o notă de originalitate: vizualizarea elementelor exterioare acţiunii scenice, a ceea ce reiese din replicile personajelor (ceea ce va face şi Jean Georgescu, la superlativ, în O noapte furtunoasă, 1943), deşi „pare-se nu din spirit inovator, ci fiindcă în exterioarele neprevăzute în textul piesei era mai uşor de filmat (de pildă, la Târgu Ocna, unde nefericitul Ion îşi ispăşeşte pedeapsa)”, după cum consideră Valerian Sava2. Tudor Caranfil „vede” Năpasta ca „film de actori în care critica timpului elogiază prestaţia lui Manolescu («statură marţială, sânge rece»), deşi «Comedia ilustrată» vede în această adaptare caragialescă «un adevărat păcat cinematografic»”3. Aceeaşi „Comedia ilustrată”, din 4 februarie 1928, conchidea: „«Regizorul, operatorul şi actorii s-au străduit din răsputeri să compromită încă o dată acea idee a filmului naţional care acum doitrei ani preocupase de bine de rău multă lume, astăzi iremediabil deziluzionată»”4. Dar în revista „Cinema” (nr. 75/1928), cronicarul nota: „«Publicul a primit cu cu deosebită bunăvoinţă această producţie naţională, izbucnind chiar în aplauze spontane, ceea ce dovedeşte că spectatorii noştri ştiu să aprecieze eforturile producătorilor de filme româneşti»”5. Chiar dacă nu ne putem pronunţa asupra valorii Năpastei din 1928, cert este că putem vorbi despre o producţie ambiţioasă, pregătită temeinic: „Realizatorii ecranizării caragialiene au respectat, în linii mari, drama originară, căreia i-au adăugat, însă, câteva episoade: în deschiderea filmului sunt evocate întâmplări desfăşurate cu nouă ani în urmă (la un han din Corbeni, Anca şi Dragomir, tineri soţi, îl întâlnesc pe Dumitru, «fostul ibovnic» al Ancăi, de dinainte de măritiş; a doua zi,

sătenii găsesc într-un tufiş cadavrul lui Dumitru); pe parcursul acţiunii din piesă sunt intercalate momente cu viaţa lui Ion la ocnă, evadarea, viziunea acestuia şi drumul până la casa Ancăi. […] Firma lui Eftimie Vasilescu «România-Film» instituise un concurs de scenarii în vederea realizării unui film inspirat din drama lui I.L. Caragiale Năpasta. S-au prezentat 28 de scenarii, câştigătorul a ţinut să rămână anonim. Exterioarele s-au filmat – de către Eftimie Vasilescu – în diferite locuri din ţară (Tg. Ocna, Rucăr, Dragoslave, Câmpulung-Muscel, Corbeni pe Argeş, Comarnic, penitenciarul Văcăreşti, Pantelimon)”6, un tur de forţă în contextul acelor ani. În numărul următor ne vom opri asupra celei de a doua ecranizări a Năpastei, realizată în 1982 de Alexa Visarion. 1 În 24 iunie 1913 are loc, la cinematograful Clasic, premiera filmului Răzbunarea, azi pierdut, produs de Leon Popescu, producător şi al primului lungmetraj de ficţiune românesc, Independenţa României (Grigore Brezianu, 1912), pe un scenariu de şi în regia scriitorului Haralamb Lecca, cu un subiect calchiat după Năpasta lui I.L. Caragiale, fapt sancţionat în epocă: „«Domnul Haralamb Lecca a expus în vitrina firmei d-sale tragedia Năpasta, la cinematograf, sub numele de Răzbunarea (!). Toată desfăşurarea dramatică este aceea a piesei lui Caragiale. Doar că a mai adăugat tablouri care nu complică întru nimic, ori nu aduc nicio modificare originală Năpastei. E revoltător. Abia a murit Caragiale şi a şi fost prădat»” (Adonis Gr. Popov, „Arhiva”, Iaşi, apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 35); „«Am fost printre cei dintâi care au alergat la Clasic să vadă Răzbunarea. Mă atrăgea şi titlul piesei şi numele actorilor şi al autorului, dl. Haralamb Lecca. Ei bine, Răbunarea d-lui Lecca a fost o „năpastă” şi pentru public şi pentru autor»” (Mihail Sorbul, sub pseudonimul G. Şoiman, „Seara”, 10 iulie 1913, apud Călin Căliman, op. cit., p. 35). Chiar dacă autorii Răzbunării nu-şi asumă modelul literar, am considerat că este necesar să menţionăm în contextul de faţă şi acest titlu. 2 Valerian Sava, Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol. 1, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1999, p. 93. 3 Tudore Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, ed. a II-a, Bucureşti / Chişinău, Ed. Litera Internaţional, 2003, p. 140. 4 Apud Călin Căliman, op. cit., Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 63. 5 Idem. 6 Ibidem.


Eseu

21

Solilocvii inutile Ioan F. POP

De dragul celorlalţi, cîteodată îţi vine să te prefaci doar că exişti, eşti ispitit să sugerezi apatic că totul nu e decît o trecătoare farsă, pe care ceilalţi sînt obligaţi să o suporte vremelnic. Căci doar nefericirea manifestă a altora îi face pe unii fericiţi. Aceştia urăsc, la ceilalţi, tot ceea ce le seamănă, toate idealurile care consună cu ale lor. Îi acceptă, fariseic, doar dacă se ratează exemplificativ şi în numele tuturor. Cei care te linguşesc cînd sînt slabi, neînsemnaţi, te vor urî de moarte cînd vor ajunge importanţi, puternici. Oare merită să fii om doar pentru a-ţi putea urî şi detesta semenii? Răul concret din prezent nu poate fi scuzat cu promisiunile unui bine ipotetic din viitor. Sînt demni de toată mila cei care nu-ţi mai pot face decît răul, cei care se iubesc cu nemăsura urii faţă de ceilalţi. „Cum de există oameni care mai pot respira după ce i-au făcut pe alţii nefericiţi?” (Cioran). * Întrebarea care se poate pune cu destul temei este următoarea: ce făcea Dumnezeu cînd nu făcea nici lume, nici om, nici pămînt, nici cer, adică atunci cînd nu făcea nimic? Vorba lui S. Beckett: „Ce învîrtea Dumnezeu înainte de creaţie?” Şi, mai ales, ce l-a determinat, în lunga inactivitate a nimicului, să facă ceva? De ce nu s-a mulţumit cu perfecţiunea acestuia, preferînd imperfecţiunea creaturii? Cîtă inumanitate poate să suporte Dumnezeu? Pînă unde poate omul împinge libertăţile şi limitele gîndirii sale negative? Căci libertatea, de orice natură, poate rămîne libertate doar dacă poate nega în mod absolut orice, chiar şi pe sine însăşi. Dacă, prin absurd, nimeni nu ar mai crede în Dumnezeu, care ar fi reacţia divinităţii? Ar distruge lumea pentru iluzia de a fi creat omul? Nu va trece mult timp pînă cînd lumea nu-şi va mai putea permite un Dumnezeu personal. Va fi mult prea costisitor, peste posibilităţile lui de credinţă. Omul şi Dumnezeu – două mîini întinse în gol. * Datorită vechimii sale, faptele lumii, chiar şi cele mai abominabile, s-au prescris. Pentru a mai putea fi îndreptată, lumea ar avea nevoie de o altă teodicee, de un alt tip de judecată. Chiar şi istoria lumii se scurge în gol, în prăpastia pe care singură şi-a săpat-o. Faptul de a o mai şi reţine devine o extravaganţă inutilă. Noi sîntem o întîmplare mirobolantă fără care întîmplarea lumii s-ar petrece cu totul altfel. Noi îi împrumutăm lumii întîmplarea noastră, cu ajutorul căreia se întîmplă să fie. Lumea – un împrumut nerambursabil de întîmplări şi coincidenţe, dobînda pe iluziile de apoi. * În scris, dialoghez mai mult cu morţii, cu fantomele

unor prezenţe. Dialoghez patetic cu propria-mi umbră, cu un ecou trecut dintr-o tăcere în alta. Exasperat, uneori îmi vine să-mi rescriu toate tăcerile de pînă acum, să le pun în alte forme lexicale. Căci urletele lor mă asurzesc, inadecvările lor mă aruncă în delir. Tot ce am tăcut îmi iese ca o rugină prin pori. Din reveria poetică decad în gîndire, din gîndire în idei, din idei în viaţă, din viaţă în… nimicul acesteia – ultima treaptă spectaculoasă a decăderii. „Dar omul ironic îşi păstrează mereu libertatea poetică şi cînd observă că nu devine nimic, el include acest lucru în alcătuirea sa poetică”, cu o spusă kierkegaardiană. Scrisul – refugiu şi rătăcire, patimă şi damnare. De fapt, scrisul e un dialog tăcut cu toţi ştiuţii şi neştiuţii care au scris, cu toţi cei care s-au exilat în acest tărîm al cuvîntului. Căci în orice cuvînt reverberează primul cuvînt, se aude ecoul tuturor cuvintelor de pînă la el. În scris, scurmăm în siajul lor interminabil. Topim totul în creuzetul propriei tăceri. Există un moment în evoluţia scripturală în care te admiră discret cei care nu scriu şi te urăsc apăsat cei care practică scrisul. Dacă ştii să atenuezi flatările şi să fructifici detestările poţi scrie ca şi cum nu s-ar întîmpla nimic. „Pentru a scrie bine trebuie să suferi, să suferi!” (F.M. Dostoievski). * Sînt momente cînd îmi amintesc cu nostalgie că sînt vălcăuano-fizeşan la origine, căci, în rest, nici eu nu mai ştiu cu exactitate ce sînt. Acest fapt mă încarcă cu un entuziasm paseist pe care îl credeam iremediabil pierdut. Aşa cum prea bine se ştie, există o cogitaţie paremiologică, una care spune tranşant că nimeni nu e profet în satul (oraşul, judeţul, ţara) lui. În atari condiţii, ca unul care tot rătăcesc între două lumi (rurală şi urbană, cu bune şanse de a le rata pe amîndouă), orice formă de profeţie îmi este interzisă. Nimeni, mai ales în spaţiul mioritic, nu prea doreşte profeţi prin preajmă. Ca atare, pe cei pe care îi suspectează de vagi înclinaţii profetice îi face să se simtă etern stingheri, inutili, exilaţi. Ceea ce-mi permit tot mai des e faptul de a cădea în reveria catifelată a trecutului, în melancolia grea generată de ecoul locurilor din care vin. Şi care, pe măsura trecerii timpului, îmi par tot mai ireale. Tot mai îndepărtate în proximitatea lor sufocantă. Locuri de peste care ridic, din cînd în cînd, o perdea a uitării, transformându-le într-un prezent, într-o prezenţă. Uitat în propriul ne-loc, prefer să rămîn un claustrat perpetuu, retras într-o provincie subcutanată. Rămîn ce-am fost: un marginal. Un exilat în propriul scris şi un rătăcitor în propria viaţă. Acolo unde cuvîntul acasă sună atît de impropriu şi atît de straniu.


22

Arte vizuale

A cincea oară în grădină Radu Șerban

Am finalizat ediția cu numărul cinci a Simpozionului Internațional de Arte Vizuale „Arta în Grădină”. Cadrul a fost același: Grădina, cu generoasa ei poziție, vegetație, atmosferă. Artiștii invitați au fost, ca de obicei, alții decât la edițiile anterioare, de data aceasta din București, Alba Iulia, Cluj-Napoca și din Republica Moldova. Un grup de unsprezece, parcă mai omogen, într-un fel chiar mai sudat. Motivele acestei apropieri pot fi lesne de explicat. Formația participanților Majoritatea artiștilor, opt dintre ei, și-au finalizat studiile la Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Profesorii lor, nume de referință în arta românească, au avut un rol determinant în formarea discipolilor. Acești maeștri referențiali au fost: Marius Cilievici, Florin Mitroi, Sorin Ilfoveanu și Vasile Gorduz. Absolvenții școlii de arte din București, dar și cei din Cluj sau Chișinău și-au prețuit maeștrii, urmărindu-le activitatea artistică, ascultându-le corecturile de la atelier sau poveștile spuse la orele de curs, la atelier sau în taberele studențești de pictură. Tema Simpozionului Un alt motiv de coeziune a grupului a fost reprezentat de tema acestei ediții: AERUL GRĂDINII. De la aerul efectiv care anvelopează elementele naturii, transparent, lăptos, umed sau fumuriu, la aerul plăcut, înmiresmat al vegetației, sau la „aerul Grădinii”, înfățișarea propriu-zisă a acesteia, a fragmentelor din grădină acompaniate de elemente de arhitectu-

ră, fără să excludem așezarea Grădinii în context cu vecinătățile ei (orașul, râul Someș, lunca, dealurile), artiștii și-au putut selecta motive și „regiza” lucrările realizate în timpul șederii la Grădina Botanică. Atelierul de pictură pentru copii Pentru prima dată, în cadrul Simpozionului a avut loc un workshop de pictură coordonat de profesorul Vasile Cioca de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Profesorul, renumit pentru experimentele și studiile sale din domeniul creativității artistice, s-a bucurat de participarea copiilor de la Centrul de Plasament din Jibou. Într-un cadru nonformal, prin metode spontane și provocatoare, copiii au palpat, mirosit și simțit elementele din natură, care ulterior au devenit sursele de inspirație, motivele din lucrările lor. Inocența copiilor, lipsa de inhibiție în fața colii de hârtie și a pigmenților, modalitățile surprinzătoare de a pune în dialog același repertoriu de semne și mijloace de expresie pe care-l folosesc și artiștii, nu ne-au surprins, dar ne-au făcut încă o dată să ne exprimăm uimirea pentru această nonșalanță a actului artistic pus în scenă de copii. Invitații Simpozionului La fiecare ediție am acordat o atenție deosebită evenimentelor conexe: conferințe, prezentări, discuții. Invitații din acest an au știut să ne propună teme de interes și să ne provoace la discuții. Profesorul Vasile Cioca ne-a pus în fața unei dileme: dacă mai există originalitate în manifestările artistice de azi.


Arte vizuale

23

Alexandru ANTONESCU, „Tuia și Deal II”, ulei/pânză, 60 x 50 cm, 2016

Vasile HUBENCO, „Peisaj din Grădina Botanică”, ulei/pânză, 80 x 60 cm, 2016

Pentru ca să oferim un răspuns, a trebuit mai întâi să stabilim ce este originalul. Din acest moment, orice răspuns a putut genera comentarii, iar discuțiile s-au prelungit până în noapte. Virgil Mihaiu, reputat jazzolog și om de cultură, ne-a condus atenția, privirea și receptarea auditivă, extrem de convingător, demonstrându-ne: „Concordia dintre arte și cultură prin jazz”. Am avut deosebita onoare de a-l avea alături de noi pe criticul de artă Mircea Oliv, o personalitate incontestabilă pentru erudiția sa și pentru modul particular în care alege și folosește cuvintele despre artă, artiști, concepte și felul convingător în care le expune audienței. Am petrecut câteva zile deosebite în compania domniei sale, fie că a fost vorba de emoționanta evocare a personalității lui Dan Hăulică, de discuțiile incitante legate de artă și temele ei sau de discursul elevat susținut cu ocazia vernisării expoziției Simpozionului din acest an. Flavius Lucăcel ne-a binedispus cu prezența lui dezinvoltă, cu talentele sale culinare (a pregătit pentru toți artiștii o cină marcă proprie) și literare (ne-a citit din ultimul său volum de teatru scurt). Mircea Groza, prezent pentru a treia oară la manifestarea noastră, ne-a vorbit despre mâncarea dacilor și romanilor, despre feluritele rețete din Sălaj și ne-a gătit preparate numai de el știute, cu gust ales.

pasiunea, dăruirea și munca artiștilor a generat lucrări puternic individualizate, care s-au constituit în expoziția Simpozionului. Pentru prima dată, grajdul Castelului Wesselényi a adăpostit în spațiul său generos lucrările artiștilor care au fost prezentate publicului jibouan într-o configurație unică și expresivă.

Pasiunea artiștilor Pe lângă toate acestea, întâlnirea noastră, prin

Documentarea artiștilor În afara activității de creație și de serile programelor conexe, am dedicat o zi pentru documentare. În acest an am vizitat bisericile de lemn de la Prodănești, Creaca și Brebi și am participat la manifestările Zilei Cânepii de la Gâlgău Almașului. În acest an, în afară de organizatorii și finanțatorii statornici ai Simpozionului nostru, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, reprezentat de domnul Daniel Săuca și Centrul de Cercetări Biologice, Grădina Botanică „Vasile Fati”, reprezentate de domnul Cosmin Sicora, cărora le mulțumim, au mai fost alături de noi, pentru prima dată în cei cinci ani, autoritățile locale din Jibou care ne-au promis o implicare efectivă începând cu anul viitor. Lucrările de artă realizate în cele cinci ediții s-au constituit în Colecțiile de Artă Contemporană a instituțiilor organizatoare. Ne-am propus ca în anul 2017 să demarăm un program amplu de promovare a celor două colecții prin expunerea lor în cinci muzee din România, editarea unui album și prezentarea online a lucrărilor. 


24

Arte vizuale

Alexandru PAPUC, „Mireasma zidurilor”, acrilic/pânză, 70 x 100 cm, 2016

Felicia Andra PREDESCU, „Liniște”, ulei/pânză, 80 x 60 cm, 2016


Arte vizuale

Teodora HUBENCO, „Înainte de furtună”, ulei/pânză, 80 x 60 cm, 2016

Florin GHERASIM, „Aer alb al dimineții”, fotografie, 30 x 40 cm, 2016

25


26

Arte vizuale

Irina FLORESCU, „Atmosfera Jiboului”, ulei/pânză, 80 x 120 cm, 2016

Teodora CHINSCHI, „Castelul și vița de vie”, ulei/pânză, 80 x 60 cm, 2016


Istorie

27

Alegerile din 1948 în judeţul Sălaj Dănuţ Pop

Sprijiniţi de Moscova, comuniştii şi-au consolidat treptat puterea, între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, prin eliminarea tuturor adversarilor politici. Au început cu adversarii declaraţi (procesul Antonescu, procesul Maniu etc.), au continuat cu aliaţii vremelnici (înlăturarea din guvern a PNL Tătărescu etc.) reuşind, în cele din urmă, să înlăture şi monarhia, ultimul obstacol în faţa puterii depline1. Legea nr. 363, din 30 decembrie 1947, abroga, prin art. 2, Constituţia2, prevedea, la articolul 3, că „România este Republică Populară” şi instituia o Adunare Constituantă pentru adoptarea unei noi Constituţii, care să consacre noua formă de stat republicană (art. 5)3. Prin urmare, legea electorală din 1946 a fost modificată4, Adunarea Deputaţilor, rezultată în urma alegerilor din noiembrie 19465, s-a autodizolvat, iar noile alegeri sunt fixate pentru data de 28 martie 1948. Campaniei electorale îi sunt rezervate spaţii generoase în presa locală: „În alegerile pentru Marea Adu-

nare Naţională, ...forţele democrate din întreaga ţară se prezintă înmănuncheate într-un organism politic nou, care este Frontul Democraţiei Populare”. Se accentua asupra faptului că acesta nu trebuie confundat cu Blocul Partidelor Democrate (participant în alegerile din noiembrie 1946), unde, spune autorul articolului citat, „se mai găseau şi unii reprezentanţi ai păturilor exploatatoare, liberalii tătărescieni”6. (Despre soarta rezervată de comunişti acestor „aliaţi vremelnici” redau un fragment din scrisoarea unei învăţătoare din Jibou, adresată conducerii judeţului, prin care cerea eliberarea soţului său „arestat din 29 octombrie 1947 la Siguranţa din Zălau fără să cunoaştem până în prezent motivele. Binevoiţi a cunoaşte că soţul meu n-a făcut niciodată nici un fel de politică şi nici n-a fost înscris în vreunul din partidele istorice. Cu noile evenimente, adevărat că a fost înscris în partidul lui Tătărăscu deoarece la început nu s-a putut prevedea conduita Dlui. Tătărăscu, dar şi aici a fost înscris de formă fără să fi activat nimic, lucru ce se

Opriş Ioan, subprefect, judeţul Sălaj, candidat FDP

Rosca Tanase, secretar judeţean al PMR, candidat FDP


28

Istorie

poate dovedi cu toţi locuitorii comunei Jibou”. Deşi adăuga şi faptul că întreţinea o soră, „care în urma războiului rămăsese văduvă cu doi copii” şi că salariul, „de 3.500 lei”, îi era cu totul insuficient, cererea îi este respinsă, la 19 februarie 1948, pe motiv că soţul „prin atitudinea sa politică a dat dovadă de sentimente ostile actualului regim democratic”). Frontul Democraţiei Populare s-a constituit la 27 februarie 1948 (la doar câteva zile după congresul de unificare a PCR cu PSD, din 21-23 februarie 1948). Conducerea lui a fost încredinţată unui Consiliu Naţional, „compus din următorii delegaţi: Partidul Muncitoresc Român: Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi. Frontul Plugarilor: Dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Onţanu. Partidul Naţional Popular: P. Constantinescu-Iaşi, Mihail Dragomirescu, Alexandru Şteflea. Uniunea Populară Maghiară: Kackó Alexandru, Ludovic Takáts, Czikó Ferdinand”7. Preşedintele consiliului a fost ales Petru Groza, secretar general a devenit Vasile Luca, iar secretar adjunct, Iosif Chişinevschi. Urmau să fie constituite, de îndată, consilii judeţene, de plasă şi comunale, formate din câte doi delegaţi ai partidelor componente ale Frontului. Semnul electoral era acelaşi ca în alegerile din noiembrie 1946: „În şedinţa de Vineri, Comisia Electorală a atribuit la cerere semnul electoral «Soarele», «Frontului Democraţiei Populare»”8. În judeţul Sălaj, şedinţa de constituire a Frontului Democraţiei Populare a avut loc o zi mai târziu (28 februarie 1948), în localul Prefecturii şi a fost prezidată de Miron Mechiu, prefectul judeţului. Consiliul judeţean al FND, ales atunci, avea următoarea componenţă: Ioan Opriş (PNP), preşedinte, Roşca Tănase (PMR), secretar, Ştefan Coller (PMR), Aurel Vaida (FP), Cornel Fănăţeanu (FP), Szekely Ladislau (UPM), Seigertz Emeric (UPM) şi V. Vulisics (P.N.P.), membri9. La 6 martie 1948, presa publică deja lista candidaţilor FDP din Sălaj. Aceştia erau, în ordine, Leontin Sălăjeanu (PMR), Nicolae Pop (FP), Balog Edgar (UPM), Aurel Vaida (FP), Solymos Ivan (UPM), Ioan Opriş (PNP), Roşca Tănase (PMR), maior Ioan Eremie (PNP) şi Gudbroth Pavel (UPM). Titlul articolului, nesemnat, era acesta: „S-a depus lista candidaţilor Frontului Democraţiei Populare. Leontin Sălăjeanu deputatul Sălajului în fruntea listei. Roşca Tănase secretar judeţean al P.M.R. pe lista candidaţilor”, iar „entuziasm”, „însufleţire”, „urale” ş.a.m.d., sunt cuvinte care descriu atmosfera din timpul depunerii listei. Manifestul-Program al FND este publicat în numărul din 12 martie 1948: „Cetăţeni şi cetăţene! În ziua de 28 martie 1948, poporul nostru este chemat în faţa urnelor ca să aleagă pe reprezentanţii săi în Marea Adunare Naţională, a cărei misiune este să dea ţării o Constituţie nouă – Constituţia Republicei Populare Române şi să realizeze noui reforme, menite să asigure propăşirea patriei noastre”. Manifestul făcea

Lista candidaţilor FDP

un istoric al celor petrecute, atât pe tărâm economic (reforma agrară din 1945, stabilizarea monetară din 1947 etc.), cât şi politic (judecata liderilor PNŢ, înlăturarea din guvern a lui Tătărescu, abolirea monarhiei, proclamarea republicii). Se preciza, încă o dată, motivul alegerilor: „F.N.D cu sprijinul celor ce muncesc de la oraşe şi sate – fără deosebire de naţionalitate, de religie şi sex, al tuturor celor ce iubesc cu adevărat Patria şi poporul, va da ţării o nouă Constituţie”. Semnat „Consiliul Naţional al F.N.D.”, manifestul se încheia cu îndemnuri „la muncă şi la luptă”, pentru un trai mai bun, pentru pace trainică, pentru votarea listelor FND, „cu semnul Soarele – izvor de viaţă şi lumină”. Datele biografice ale candidaţilor sunt publicate sub titluri ca: „Aspecte din viaţa lui Leontin Sălăgean”, „Maior Ion Eremia – aspecte din viaţa lui –”, „Edgar Balogh, candidatul F.D.P. din Sălaj”, fiind prezentate şi aspecte din timpul mitingurilor electorale organizate în judeţ. Cel din data de 25 martie 1948, organizat la Zalău, în prezenţa candidaţilor Leontin Sălăgeanu, Ioan Irimie şi Balogh Edgar, se bucură de o atenţie specială: „Peste 2000, ţărani, muncitori, inte-


Istorie lectuali, militari şi femei cu mult înaintea meetingului se îndreptau spre sala, care avea aspect cu adevărat sărbătoresc. O mare parte a auditorilor, sala fiind neîncăpătoare, aşteptau în jurul clădirii cuvintele pe cari le vor auzi prin megafoane”. În acelaşi număr, ziarul publica şi scrisoarea comandantului Regimentului Artilerie Anticar, lt. col. Dumitru Bute, adresată sătenilor sălăjeni: „Aveţi încredere şi fiţi alături de uriaşa forţă a clasei muncitoare de la oraşe”, „Fiţi alături de Armata voastră, care vă înţelege şi luptă pentru îndeplinirea năzuinţelor la care tânjiţi de veacuri”, „Votaţi cu încredere Soarele libertăţii noastre”10. În 3 aprilie 1948, presa publica rezultatele oficiale ale alegerilor: „Din 91 la sută voturi exprimate, 90,8 la sută au fost date Frontului Democraţiei Populare. În judeţul Sălaj din 169.894 voturi, 152.478 erau date Frontului Democraţiei Populare. Lista celor fără de partid, a obţinut 7454 şi Partidul Naţional Liberal: 9961 voturi”. Doar atât poţi afla din presa sălăjeană a anului 1948 despre campania electorală şi rezultatele primelor alegeri organizate sub noul regim republican, de „democraţie populară”. În afară de articole elogioase la adresa guvernului comunist şi a realizărilor sale, de

Declaraţia lui Paul Dimitriu, de acceptare a candidaturii pe lista PNL

29

Fragment din Procesul verbal, rezultate alegeri

prezentări ale candidaţilor FND şi mitingurilor sale electorale, de poezii, îndemnuri şi chemări la luptă, în presa locală nu găseşti nimic despre celelalte două liste, despre ceilalţi candidaţi, despre eventuale acţiuni ale opoziţiei. Să se fi schimbat atât de mult atitudinea sălăjenilor faţă de comunişti în doar un an de la precedentele alegeri, să fi stat lucrurile chiar aşa cum sunt prezentate de singurul ziar care apărea atunci în judeţ? Să aruncăm o privire şi asupra documentelor oficiale ale Biroului Electoral al Judeţului Sălaj. Acesta transmitea Comisiei Centrale Electorale, din cadrul Ministerului Justiţiei, la 12 martie 1948, prin două telegrame (nr. 16 şi 18), că au fost depuse, „în ordinea intrării”, trei liste de candidaţi: lista nr. 1, Frontul Democraţiei Populare, cu candidaţii Leontin Sălăjanu, Nicolae Pop, Balog Edgar, Aurel Vaida, Dr. Solymos Ivan, Opriş Ion, Roşca Tanasie, Maior Ioan Eremia, Gutbord Pavel, având semnul electoral „Soarele” (de remarcat şi diferenţele de nume faţă de ceea ce a publicat presa: Sălăjanu/Sălăjeanu, Tanasie/Tănase, Ion/ Ioan, Gutbord/Gudbroth, n.n.); lista nr. 2, Organizaţia cetăţenească independentă, cu candidaţii Kövendi Bela, Alexandru Pop, Iuliana Dobai, Szöles Alexandru, Baczo Elisabeta, Felician Toduţiu, Vasilichi I. Ludovic, Vig Ştefan, Panczel Emeric, fără semn electoral; lista nr. 3, Partidul Naţional Liberal – Petre Bejan cu candidaţii Paul Dimitriu, Ilie Călăuz, Vasile Sigheti, Petru Mercea, Cristian Pompei, Ioan Dorolţi, Gheorghe Mercea, Ioan Becea, Gheorghe Borbei, având ca semn electoral „o linie verticală”. Se comunica, pe aceeaşi cale, că pentru „listele valabile arătate mai sus s-au tipărit un număr de 250.000 buletine de vot”, că numărul secţiilor de votare din judeţ era de 75, „dintre care 70 secţiuni civile şi 5 secţiuni militare” şi că numărul „alegătorilor înscrişi până astăzi se urcă la 196.024 alegători”11.


30

Istorie

La 15 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Contabilităţii, informa Prefectura Judeţului Sălaj că s-a expediat, prin Banca Naţională a României, „suma de lei 3.755.000 acordată ca avans acelui judeţ, pentru acoperirea cheltuielilor de diverse personal mai jos arătate, ce se vor ocaziona în acel judeţ de pregătirea şi efectuarea alegerilor generale din 28 martie 1948, pentru Marea Adunare Naţională”, fiind nominalizaţi membrii biroului electoral judeţean, funcţionarii utilizaţi în alegeri, personalul secţiilor de votare, personalul primăriilor, plăşilor, prefecturii, „ofiţerii, subofiţerii şi trupa” care asigură paza localurilor de vot sau cari vor face parte din detaşamentele de siguranţă”. De exemplu, preşedintele unei secţii de votare urma să primească „o indemnizaţie zilnică pe timp de 4 zile de 1000 lei/zi”, iar secretarul, 800 lei/zi, tot pentru 4 zile (aceste documente, precum şi statele de plată pentru preşedinţii secţiilor de votare, 75 la număr, sunt păstrate în dosarele 196 şi 197/1948, fond Prefectura Judeţului Sălaj). Preşedintele Biroului electoral al judeţului Sălaj pentru aceste alegeri, la fel ca în noiembrie 1946, a fost Octavian Aţeanu, preşedintele Tribunalului Judeţean, asistat de Primul Procuror Vasile Grădiştenu, ambii primind, pentru activitatea desfăşurată, câte 15.000 lei. Secretarul, C. Cozmiuc, prim grefier, a fost plătit, pentru aceeaşi activitate, cu 7.000 lei. Procesul-verbal al Biroului electoral al judeţului Sălaj, întocmit după alegeri, la 29 martie 1948, constata că operaţiunile de votare din cele 75 de secţii de votare au decurs „fără incidente şi nu s-au introdus nici un fel de contestaţii atât la secţiunile de votare cât şi biroul electoral al judeţului Sălaj”. Numărul total de voturi exprimate a fost de 174.16012, lista nr. 1, a FND, obţinând 152.479 voturi, lista nr. 2, Organizaţia cetăţenească Independentă, 7.454 voturi, iar lista nr. 3, a PNL Bejan, 9.961 voturi. Erau şi 4.266 de voturi „anulate/la disp./”. Lista nr. 1 primea, „după calculul efectuat în conformitate cu dispoziţiunile cuprinse în art. 56 din legea electorală”, „9 (nouă) mandate”, celorlalte două liste nefiindu-le atribuit vreun mandat. Atât din presă, cât şi din aceste documente, nu răzbate vreo nemulţumire, vreo neregulă, totul pare că s-a petrecut în linişte, fără opoziţie şi că victoria comuniştilor a fost covârşitoare. Dar, în fondurile arhivistice deţinute de Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale se păstrează, din fericire, şi documentele întocmite de activiştii PCR. La fel ca în cazul alegerilor din noiembrie 1946, când, cu sinceritate sau doar pentru a se lăuda în faţa superiorilor, prezentau inclusiv metodele folosite pentru fraudarea alegerilor, şi în acest caz ei ne dezvăluie, prin raportările întocmite, un altfel de răspuns şi o altfel de imagine a acelor zile din martie 1948. Consiliul Judeţean Sălaj al Frontului Democraţiei Populare, de pildă, întocmeşte un „Raport asupra

Listele electorale valabil depuse, 1948

desfăşurării campaniei electorale”, datat 29 martie 194813. Mai întâi, raportul citat se concentrează asupra realizărilor: cadrele de partid antrenate în pregătirea alegerilor („un număr de 875 îndrumători”), materialele prelucrate („Manifestul-Program, Proiectul de Constituţie, legat de problemele noastre locale, cât şi de deciziile date de tov. Gh. Gheorghiu Dej şi precizările sale în legătură cu problemele ţărăneşti”), adunările organizate („până în ajunul alegerilor am ţinut 318 adunări populare în întreg judeţul ... Am avut o participare de cca. 83.000 cetăţeni, iar la 37 din aceste adunări au luat cuvântul candidaţii Frontului Democraţiei Populare”), munca de lămurire a cetăţenilor („dusă din casă în casă pentru participare cât mai sănătoasă”), prelucrarea articolelor din proiectul de constituţie, considerate de interes pentru sălăjeni („articolul 9 care se referă la proprietatea particulară şi dreptul de moştenire”... „art. 21-22 unde se prevede drepturi egale a femeilor cu bărbatul şi ocrotirea mamei şi copilului”), activitatea de afişaj („până în ziua de 25 Martie, a.c. toate cartierele, străzile, reşedinţele de plăşi şi satele au fost terminate cu şablonajul şi afişajul”), munca de mobilizare la vot („delegaţii secţiilor de votare ai Listei nr. 1 cât şi o bună parte din ostaşi de asemenea în satele unde au fost secţiile de votare au depus o muncă de îndrumare pentru mobilizarea cetăţenilor la vot”) şi atmosfera din ziua votului („La Zalău, la ora 6 dimineaţa fanfara militară a cutreerat întreg oraşul. La periferiile oraşului grupuri de lăutari cântau pe străzi. La Surduc populaţia a întâmpinat deschiderea secţiei cu horă. În plasa Şimleu, în com. Cehei fanfara comunei a deşteptat populaţia”).


Istorie Dar raportul citat este important mai ales pentru că scoate în evidenţă aspectele, nu puţine, pe care presa le trece sub tăcere. Aflăm, aşadar, că nu peste tot a fost entuziasm, însufleţire, urale nesfârşite. Că sunt multe, încă, actele de opoziţie ale sălăjenilor. Iată câteva, aşa cum le consemnează autorul raportului: „În munca pe care am desfăşurat-o în această perioadă, metodele duşmanului grupate în jurul reprezentanţilor liberali P.N.L. având pe Dimitriu în frunte nu au fost cu mult mai străine de metodele aplicate în 1946 de P.N.Ţ.-işti. De exemplu, odată cu intensificarea muncii noastre reacţiunea a căutat să arunce zvonuri în legătură cu colhozul, sosirea trupurilor americane, oprirea cetăţenilor prin sectele religioase de a-şi ridica cărţile de vot, aţâţări antisemite, şovine, chiar exprimarea din comuna Cheud a candidatului P.N.L. Dimitriu «că vrem democraţie şi constituţie, totodată independenţă naţională, însă fără conducere evrească şi unguri». Reacţiunea a căutat să organizeze acţiuni în legătură cu problema prizonierilor şi să agite în special masele feminine. Această problemă s-a pus din partea femeilor în tot timpul campaniei electorale. De exemplu: o plugăriţă din plasa Cehul a spus următoarele: «Azi suntem cu toţii tovarăşi, suntem tovarăşi şi cu ruşii, şi dacă aşa stau lucrurile de ce nu-i lasă acasă pe bărbaţii şi fraţii noştri» (...) Reacţiunea în judeţul nostru a întrebuinţat copiii pentru ruperea afişelor şi manifestelor Frontului Democraţiei Populare şi de popularizarea fostului rege. De exemplu: în oraşul Zălau a fost găsit un copilaş de vreo 10 ani care lipea pe bulinele cu votaţi soarele, timbre cu egida fostului rege. La Carei putem spune că s-a dat un duel între reacţiunea maghiară şi română, care scriind pe afişe destul de mari următoarele texte: «Jos ungurii, sus românii», la care a răspuns reacţiunea maghiară: «Le az oláhokkal, fel a magyarokkal» etc. Acest lucru s-a repetat în mai multe rânduri”. Se adăugau şi propriile slăbiciuni: „nu am reuşit să pregătim destul de temeinic şi de aceea în cazuri izolate ni s-a întâmplat ca să ne pomenim cu elemente nu numai nepregătite, ci chiar neverificate. Cazul de la Plopiş, unde 2 îndrumători au făcut propagandă pentru P.N.L. Mai mult încă în com. Dobrin, primarul Kacsai şi cu 2 îndrumători, Lukacs Samuel din Cristur şi Kovacs Ioan, căutau să explice cetăţenilor tehnica votării astfel: «Avem în faţa noastră lista Nr. 1, lista Nr. 2 şi lista Nr. 3. Votaţi unde credeţi». De asemenea îndrumătorul Mezei Adalbert, om neverificat de noi la secţia de votare, s-a îmbătat şi a început să facă aţâţări şovine, strigând «Büdös oláh». Tot la fel la secţia de votare Mirşid, un îndrumător din F.P. s-a exprimat în felul următor: «că ce să tot voteze, c-a votat mereu şi tot degeaba»”. Acest raport general a fost întocmit pe baza rapoartelor primite din plăşi, păstrate, de asemenea, în arhivele sălăjene. În acestea sunt cuprinse mult mai multe referiri la activitatea opoziţiei, a „reacţiunii”,

31

Poezie dedicată alegerilor

raportul general menţionând doar câteva, deja amintite. Merită, prin urmare, consemnate şi acestea din urmă, aşa cum reies din rapoartele parţiale, unele întocmite zilnic: „Fostul deputat Dimitriu a făcut o adunare la Năpradea unde populaţia a fost aprovizionată cu algol (alcool) din partea lui Dumitriu”14; „În ce priveşte atmosfera generală, în general este mai favorabilă decât înainte, totuşi paralel cu intensificarea muncii noastre se intensifică şi munca reacţiunii. De exemplu cazul din comuna Traniş unde indivizi necunoscuţi au rupt semnele noastre, au afişat pe al lor”, „La Carei în ultimul timp a început o activitate antiromânească cu tendinţe revizioniste”, „În comuna Sanislău a început să apară ochiul pe pereţi şi în cursul zilei de azi şi la Carei”, „Fostul deputat Dimitriu P.N.L. spune ţăranilor că ei vreau democraţie, independenţă, însă fără conducerea evreilor”15; „Referitor la activitatea reacţiunii constatăm că şi-a intensificat acțiunile care se manifestă prin: ruperea afişelor, au apărut afişele opoziţiei la Carei şi Curitău. S-a făcut ochiul pe pereţi la Sanislău, Halmăşd, Racova. În comuna Sanislău tov. Veisz Desideriu a fost atacat de un fost primar hortist Mercz Ştefan/a fost izolat. La Valea lui Mihai a sosit un delegat al liberalilor, care imediat s-a prezentat la pretorul plăşii,


32

Istorie

însă care nu a sesizat F.D.P.-ul de sosirea acestora”16; „În comuna Stâna, la instigarea preotului, a fost luat de către celulă terenul bisericii şi a şcolii şi vândut la 50 locuitori din sat cu 600 lei jug. realizându-se 20.000 lei din vânzare”, „În comuna Tămăşeşti, activistul Conea Vasile a fost bruscat de către iehoviştii care fac propagandă antidemocrată”, „La Ulmeni, reacţiunea activează. Perceptorul Angelescu, care cu ocazia adunării a băut, a rupt afişele din comună şi s-a luat la aceasta cu un alt reacţionar Matei Ioan din comuna Ţicău, care, deşi plugar mijlociu, joacă în struna reacţiunii, strigând să trăiască reacţiunea”17; „În comuna Halmăşd a apărut semnul ochiul în 2030 locuri”, „În comunele Poptelec şi Creaca s-au rupt toate afişele”, „În plasa Tăşnad a apărut un semn al liberalilor”18; „În Gârdani pe garduri a apărut ochiul. Semnul nostru a fost murdărit cu catran. În comuna Ulmeni s-au rupt câteva afişe. Locuitorul Chirilă Gheorghe din Sălsig a ameninţat pe notarul Badea Cornel cu cuvintele: «O să vă aranjez eu pe notarii comunişti, care ne trimit pe evrei să ne înveţe cum să votăm». S-au luat măsuri prin Siguranţă”, „Preotul greco-catolic Negruţ are iscoade care se interesează de cele ce discutăm”; „În comuna Benesat în 2 locuri pe pereţii caselor a apărut vopsit în negru semnul liberalilor cu iniţialele V.B./Votaţi Bejan. Au luat măsuri imediate pentru ştergerea acestor semne prin văruire”, „Locuitorii Marias Petru, Măries Viorica şi sot. L. Lungu Ioan din comuna Mirşid în ziua de Duminecă 21 Martie, 1948 au instigat populaţia îndemnând-o să rupă afişele de pe pereţi întrucât se vor înschimba lucrurile şi atunci vor vedea acei ce ţin cu comuniştii. În urma instigaţiilor celor de mai sus afişele au fost rupte. La fel s-a întâmplat în comuna Hodod unde locuitorii Bereş Alexandru, Szakacs Mihail şi fiul său duc o propagandă contra Frontului Democraţiei Populare spunând că alegerile n-au nici un rost, întrucât vin americanii. S-au luat măsuri prin siguranţă…”, „În oraşul Carei în noaptea de 23 spre 24 a fost găsit un afiş mare scris cu cerneală roşie, ameninţând populaţia maghiară în felul următor: «Jos ungurii, sus românii»”19; „Notarul din Ciumeşti, Martin Francisc, membru de partid a refuzat să primească cărţile şi broşurile trimise de F.N.D.”20; „În plasa Tăşnad se observă o dezinteresare din partea notarilor Bălaj Mihai, Pop Silviu, Suta Radu şi Onac Dumitru, care în nenumărate rânduri sabotează munca dusă de îndrumătorii F.N.D.”21; „În comuna Deja locuitorii au văruit semnele noastre. În prezent se fac cercetări pentru descoperirea instigatorilor”, „În comuna Doba Mică a mers un individ în numele F.N.D.-ului şi le-a spus locuitorilor că s-a schimbat semnul Soarele al F.D.P.-ului cu linia verticală”22; „În comuna Cehăluţ studentul Firu Constantin a

fost descoperit scriind pe afişele F.N.D.-ului următoarele: «Votaţi Bota. Când mă uit la tine soare, pe garduri şi pe trotuare, nu te văd ca pe un astru ci ca pe o gaură de anus». Individul a fost arestat. Idem cantorul Balog Francisc şi cârciumarul Sava Ioan”23. Iată şi câteva date dintr-un „Raport de organizare şi activitate a grupelor de ordine în cadrul campaniei alegerilor de la 28 Martie 1948”, adresat Comitetului Central al FND, semnat de Vasile Vicaş24: „Grupele au fost organizate din 10 tov. în frunte cu un resp. La fiecare centru de votare au fost organizate câte 2 grupe active, şi 2 sau 3 de rezervă, după necesităţi şi posibilităţi”; „În total în jud. Sălaj am avut 70 secţii de votare civile şi 5 militare, cu un total de 140 grupe active, şi 101 rezervă, a 2410 oameni plus 200 tov. care au stat la dispoziţia judeţenei în ziua alegerilor”; „În fiecare plasă exista un comandament (...) care ţinea legătura până jos la centru de votare prin curieri informatori călări sau pe bicicletă”; „Grupa I C.F.R. Jibou a descoperit un preot fost căpitan în gărzile lui Maniu care avea un geamantan cu 11 mii afişe, el venea de la Bucureşti la Paul Dimitriu prim candidat liberal, care în drum rupea afişele noastre, (a fost) descoperit de grupe şi predat siguranţei”. Tot aceste grupe au constatat şi că afişele erau „în parte rupte şi murdărite, cum a fost cazul în plasa Carei, Şimleul, Jibou, Tăşnad, Zalău”. Raportul are un capitol special, dedicat „duşmanului”, unde printre „metodele de muncă” ale acestuia apar iarăşi „zvonurile”: „că se va face colhoz, că colectările sunt oprite doar pe timpul campaniei electorale şi ele se vor relua, că minele vor trece la stat şi, deoarece lucrează în deficit, vor fi închise”. (Toate acestea s-au petrecut întocmai: înfiinţarea de „colhozuri” a început un an mai târziu, minele au fost naţionalizate în iunie 1948, colectările au continuat.) Iată şi alte „părţi negative” constatate de autorul raportului: „În comuna Năpradea plasa Jibou comuna lui Paul Dimitriu ţăranii din 600 nu s-au prezentat la vot decât 100, s-au luat măsuri prin trimiterea îndrumătorilor, cari au reuşit să aducă cei 600 votanţi”; „Unele grupe, de exemplu din plasa Supur, şi-au luat rolul de poliţie care în ziua alegerilor legitimau cetăţeni pe care îi întâlneau în control. Unii din plasa Tăşnad umblau cu bâtele mari în mână”; „În plasa Carei grupele de ordine au părăsit posturile încă după masă, la fel şi în Valea lui Mihai” etc. Raportul îl remarca, în final, pe „tov. Creţu” care, la Someş-Odorhei, „a demascat şi a dat pe mâna autorităţilor pe individul Săliceanu Felician şi Hofman Ştefan care umbla şi făcea propagandă liberală în cadrul secţiei de votare”. Aceste alegeri au fost ultimele, în anii regimului comunist, în care au fost admise şi alte liste. De fapt, doar în alegerile din 1946 şi 1948 au existat mai multe liste electorale. De aceea, credem că o comparaţie între cele două alegeri se impune. În judeţul Sălaj, în


Istorie alegerile din noiembrie 1946, din cele nouă mandate repartizate, şapte au mers spre Lista nr. 1, a comuniştilor şi aliaţilor lor din Blocul Partidelor Democrate, iar două spre Uniunea Populară Maghiară (UPM). În 1948, toate cele nouă mandate merg spre lista nr. 1, a Frontului Naţional Democrat. Dar, de fapt, nu se schimbă nimic, deoarece UPM făcea acum parte din FND. Nici ca număr de voturi situaţia nu se prezintă altfel. În 1946, BPD şi UPM obţin împreună, prin metodele cunoscute, 159.171 voturi. În martie 1948, pe listă comună, obţin chiar mai puţin, 152.479 voturi. Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Ţărănesc Democrat-Lupu obţineau, în 1946, în total, 19.270 voturi. Partidul Naţional Liberal-Bejan şi Independenţii, obţin în 1948, în total, 17.395 voturi, la care putem adăuga şi cele 4.266 voturi „anulate/la dispoziţie”, categorie ce nu apărea în 1946. Pe de altă parte, numărul sălăjenilor cu drept de vot, raportat oficial, este mai mare cu aproape 11.000 în 1948 (197.482), faţă de 1946 (186.717), iar numărul celor care au votat este de 178.441 în 1946, respectiv 174.160 în 1948 (constatăm, prin urmare, o rată a absenteismului mai mare în 1948). Adăugând şi faptul că opozanţii lor se aflau deja în număr mare în închisori (cu toate acestea, „lupta de clasă” nu va înceta, ci, dimpotrivă, se va înteţi începând din 1948), „victoria” comuniştilor în alegerile din 1948 nu mai apare ca fiind atât de „covârşitoare”. La nivel naţional, PNL-Bejan a obţinut 7 mandate, iar Partidul Ţărănesc-Democrat, al doctorului Lupu (care nu a depus listă în judeţul Sălaj), 2 mandate, restul de 405 revenind FND. Procentul comuniştilor, la toate celelalte „alegeri” (în condiţiile în care nu va mai exista decât o singură listă!), se va „îmbunătăţi”, de atunci înainte, mereu. De pildă, la ultimele alegeri organizate de comunişti, în martie 1985, s-a raportat un procent de 99,73% pentru Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste25. 1 Vezi, pentru atitudinea sălăjenilor faţă de aceste evenimente, şi D. Pop, „Anul politic 1947, reflectat în arhivele PCR Sălaj”, în „Caiete Silvane”, ianuarie 2017. 2 „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 Martie 1923 şi acelea din 1 Septemvrie 1944 şi următoarele, se abrogă”. 3 „Adunarea constituantă va hotărî forma nouei Constituţii a Republicei Populare Române”. 4 Printre altele, scade vârsta celor ce pot alege de la 21 la 20 de ani, a celor care pot fi aleşi, de la 25 la 23 ani etc. 5 Prin alegeri, comuniştii încercau să-şi câştige legitimitatea în faţa opiniei publice din ţară şi străinătate; vezi şi D. Pop „Contribuţii la istoria partidului comunist în Sălaj. Alegerile din 1946”, în „Caiete Silvane”, august 2016. 6 „Graiul Sălajului – organ de luptă democratică”, an. III, nr. 7, p. 1. 7 Idem, nr. 6, p. 4. 8 Ibidem. 9 Ibidem.

33

Rezultatul şi desfăşurarea alegerilor, reflectate în presă

10 Idem, nr. 9, p. 4. 11Totuşi, până la alegeri, numărul acesta suferă modificări. Astfel, la 22 martie, se comunică o situaţie mult mai exactă, rezultată în urma centralizării listelor primite din toate localităţile judeţului, totalul general fiind acum de 197.842 alegători, repartizaţi astfel: alegători civili comune rurale: 176.851, alegători civili comune urbane: 18.309; alegători militari: 2682. 12 Diferenţa faţă de numărul de voturi total de voturi exprimate, prezentat de presă (169.894), este reprezentată de voturile anulate/la dispoziţie (4.266), care nu au fost făcut publice. 13 S.J.A.N. Sălaj, fond PCR Sălaj, dosar 28/1948, f. 2326. 14 Ibidem, f. 4. 15 Ibidem, f. 5-6. 16 Ibidem, f. 9. 17 Ibidem, f. 10. 18 Ibidem, f. 11. 19 Ibidem, f.14. 20 Ibidem, f. 15. 21 Ibidem, f. 16. 22 Ibidem, f. 17. 23 Ibidem, f. 20. 24 Idem, dosar 27, f. 4-6. 25 Vezi, https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_legislative_în_România,_1985; tot pe wikipedia, vezi rezultatele obţinute la toate „alegerile” organizate de comunişti.


34

Istorie

Patriotism și neorevizionism Marin POP

Despre patriotism și neorevizionism în corespondența lui Corneliu Coposu cu Ion Rațiu și Vasile Măcărescu În anii `80 ai secolului trecut, în cadrul acțiunilor emigrației maghiare, în paralel cu lupta anticomunistă, pe care o desfășura și emigrația românească, se repune pe tapet problema revizionismului și a Transilvaniei. Organele de Securitate din Republica Socialistă România încearcă să exploateze sentimentele patriotice ardelenești ale doctorului Jovin și Corneliu Coposu. Prin ei se încearcă și influențarea emigrației românești în privința problemei Transilvaniei. Corneliu Coposu și doctorul Jovin au întocmit o lucrare intitulată „Reflexiuni asupra propagandei revizioniste maghiare în străinătate și asupra mijloacelor de a le combate”. Studiul respectiv, cu ajutorul și consimțământul Securității, fără ca autorii să știe acest lucru, a ajuns la Ion Rațiu și a fost publicat în Buletinul de Informații pentru Românii din Exil (BIRE) din luna iulie 19791. Despre legăturile lui Corneliu Coposu cu emigrația românească și cu cei care intenționau să plece în Occident, într-o notă informativă a Securității se spune că „în mod tacit a acceptat să fie informat și uneori consultat asupra poziției și situației prezente a foștilor săi colaboratori politici, aflați în țară ori plecați în străinătate, chipurile ca fiind singurul în măsură să-i orienteze”2. Cu toate că se găsea sub lupa Securității, Corneliu Coposu s-a întâlnit înainte de plecarea lor în Occident cu Alexandru Bratu, Ion Ovidiu Borcea, Dumitru Ionescu, zis Mituș și mulți alții. Tuturor le-a spus să-i informeze pe românii din Occident că național-țărăniștii rămași în țară au o situație grea, că în țară se utilizau diverse mijloace de constrângere ca interdicția ocupării unor funcții în diverse sectoare, pensii mici și chiar închisoarea3. Pentru a menține legăturile cu Occidentul, de unde așteptau să vină marea schimbare și sfârșitul regimurilor totalitare din Europa de Est, Corneliu Coposu și prietenii săi încercau tot felul de variante care să nu intre în vizorul Securității. Astfel, împreună cu Constantinescu Klaps, a aflat că Ana Bazilescu, de 17 ani și sora ei, Maria Ilinca Bazilescu, de 14 ani, veneau în vacanța de vară în vizită la bunici în România, ele fiind stabilite, împreună cu părinții, în SUA. Bunicul lor era medicul Ionel Pavel, profesor universitar pensionar și membru corespondent al Academiei Române. Pe data

de 8 iulie 1986, Coposu și Klaps se întâlnesc și se hotărăsc să transmită un mesaj emigrației românești prin Anca Bazilescu. În acest sens, Klaps are o primă întâlnire cu ea, pe 13 iulie, în Grădina Icoanei, ocazie cu care a pregătit-o cu datele pe care trebuia să le memoreze și să le transmită prietenului lor Alexandru Bratu, stabilit în SUA. Mesajul elaborat de către Corneliu Coposu era următorul: „Temelia viitoarei organizații (naționalțărăniste – n.n.) este aici, nu acolo. Suntem indignați și revoltați că în timp ce toate celelalte emigrații sunt solidare, singurii sunt românii care fac o impresie penibilă de așa manieră că ei ridiculizează, oficialitatea nu stă de vorbă cu ei. Adică, dacă-i vorba de o problemă ungurească cei de la Casa Albă se consultă cu emigrația maghiară. Dacă este vorba de o problemă românească, ca și când n-ar fi existat românii, adică îi desconsideră! Chestiunea solidarității nu trebuie înțeleasă pe probleme politice, că toți românii din străinătate trebuie să fie de acord cu o platformă minimală ca de exemplu suveranitatea României, independența și frontierele etnice, adică România de la Trianon, un regim constituțional democratic. La punctul acesta ultim se integrează și lupta împotriva comunismului, adică pentru instaurarea unei democrații adevărate. Dacă se limitează la aceste puncte, nu există român în exterior care să nu le poată accepta, pentru că n-au pus problema monarhică, să adere și republicanii, basarabenii și transilvănenii, inclusiv evreii”4. În cazul când nu-și însușește aceste puncte de vedere, să li se comunice că cei din țară îi detestă că nu fac nimic. Coposu a mai fost de părere, se spunea în nota informativă a Securității, care aflase de intenția lor, ca românii din străinătate să editeze o gazetă, în coloanele căreia să contracareze propaganda revizionistă maghiară și să susțină propaganda antisovietică. Organele Securității, prin maiorul Ioan Romașcanu și ofițerul specialist Ioan Badea, făceau tot felul de planuri pentru ca mesajul să nu fie transmis, sau să ajungă în Occident o variantă denaturată, în care Coposu și Klaps criticau disensiunile din rândul exilului românesc5. Pe data de 21 octombrie 1986, orele 18,45, organele Securității au interceptat convorbirea telefonică a lui Corneliu Coposu cu un reporter al postului de radio BBC și cu Ion Rațiu, președintele Uniunii Românilor Liberi, „lucrat prioritar” și el în cadrul acțiunii Securității, intitulată „Utopia”. Securitatea susține că a obținut date din care rezultă că românii din străinătate încercau să-i stimuleze moral pe Corneliu Copo-


Istorie su, Ion Puiu și Nicolae Carandino „determinându-i să se mențină pe poziții ostile țării noastre” și să adere la „Apelul Dizidenților Țărilor Est Europene”, lansat în străinătate. A doua zi, a avut loc o analiză fulger la Direcția I a Securității, cu participarea generaluluimaior Bucurescu Gianu, șeful Securității Municipiului București și doi tovarăși de la UM.0544 (cea care îl urmărea pe Coposu), având ca obiect măsurile urgente ce trebuiau luate în acest caz. Astfel, s-a stabilit să fie blocate convorbirile telefonice internaționale ale celor trei fruntași național-țărăniști și „influențarea” lui Coposu să nu adere la apelul amintit mai sus, „lăsându-i să înțeleagă totodată că adevărata activitate a lui Puiu Ion este de natură legionară”6. După cum reiese din nota Securității din 12 decembrie 1986, la 22 octombrie, deci a doua zi după interceptarea convorbirii telefonice, postul de radio Europa Liberă a transmis știrea că Ion Rațiu, în calitate de președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi a declarat că și din România s-au primit trei adeziuni la „Apelul dizidenților din țările est-europene pentru respectarea drepturilor omului”, nominalizându-i pe Corneliu Coposu, Ion Puiu și Nicolae Carandino, în calitate de foști membri în conducerea Partidului Național Țărănesc și de foști deținuți politici. În apelul conceput de dizidentul Jacek Kuroń se exprima admirația pentru poporul maghiar, care în urmă cu 30 de ani (1956) „a luptat cu curaj împotriva comunismului, precum și hotărârea lor de a se alătura luptei pentru cererile menționate în declarația dizidenților din cele 4 țări”. Corneliu Coposu și Nicolae Carandino, „au avut reacții de respingere a acestei acțiuni”, trimițând scrisori lui Ion Rațiu și la radio Europa Liberă, în acest sens, la presiunile Securității7. Corneliu Coposu era de părere că Ion Rațiu a căzut în capcana maghiarilor, care pe față declarau că luptă împotriva comunismului, dar în realitate duceau o amplă campanie revizionistă. Fiind vizitat de un informator din Sălaj, județul său natal, Corneliu Coposu îi spune că a fost chemat la Securitate de mai multe ori, datorită acțiunii întreprinse de Ion Rațiu în Anglia și asocierea lui la apelul difuzat în Occident de 122 dizidenți unguri, polonezi, cehi și nemți, unde era trecut ca semnatar și el, după cum am arătat mai sus. El consideră că Ion Rațiu a făcut o mare gafă pentru că nu s-a consultat înainte cu el. Consideră că apelul, după ce elogiază curajul ungurilor în 1956, când s-au ridicat împotriva comunismului, deplângea

35

soarta Ungariei și îndemna la realizarea Ungariei Mari de dinainte de 1918, „or la un text cu un conținut net favorabil ungurilor, cu vădite accente iredentiste și care-i face și mai cunoscuți și apreciați pe aceștia în fața Occidentului, el nu consimte să fie semnat”, spune informatorul. I-a telefonat lui Rațiu și i-a arătat greșelile pe care consideră el că le-a făcut. A trimis și o scrisoare cu un conținut similar, pe care a pus-o în circuitul poștal normal, fiind sigur că Securitatea va controla corespondența8. În familie spune că scrisoarea a scris-o de mână din următorul considerent: „că ăia de la Securitate mă roagă să le arăt și lor copia, ca și când ei n-ar fotografia-o. N-am vrut s-o scriu la mașină, să nu mă întrebe la ce mașină am scris”9. Pe lângă corespondența cu Ion Rațiu și alți fruntași români ai Exilului Românesc, tot pe problematica revizionismului maghiar, în arhiva CNSAS se păstrează și mare parte din corespondența dintre Corneliu Coposu și Vasile Măcărescu. Acesta din urmă era fiul lui Gică Măcărescu, fost membru marcant al Partidului Național Țărănesc, căruia prietenii îi spuneau „Voievodul Neamțului”. A fost unul dintre prietenii și colaboratorii apropiați ai lui Corneliu Coposu, care îl cataloga în scrisoarea adresată fiului său, ca „politicianul nobil, loial și devotat țării, regiunii Neamțului și prietenilor de ideologie”. Fiul său, Vasile Măcărescu a reușit să scape de urgia comunistă și s-a refugiat în Germania, la Koln, unde activa alături de emigrația românească. Printre altele, au editat revista „Transilvania”, în coloanele căreia încercau să contracareze neorevizionismul maghiar. La final, redăm corespondența lui Corneliu Coposu cu Ion Rațiu și Vasile Măcărescu, doi lideri marcanți ai Exilului românesc, din care transpare dorința de unitate a acțiunilor anticomuniste și patriotice ale emigrației, dar care era atent monitorizată și „ajutată” să fie cât mai divizată, de către organele de Securitate din România. Note: 1. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dosar I 149087, vol. 10, ff. 14-15. 2. Idem, vol. 12, f. 24. 3. Idem, vol. 10, ff. 14-15. 4. Ibidem, ff. 162-163. 5. Ibidem, ff. 161, 164-166. 6. Ibidem, f. 175. 7. Idem, vol. 1, ff. 10-11. 8. Idem, vol. 8, f. 10. 9. Idem, vol. 29, f. 176.


Istorie

36 Anexe documentare Corneliu Coposu către Ion Raţiu:

Dragă Iancule, Am aflat cu surprindere din emisiunea postului de radio „Europa Liberă” din 20 octombrie 1986, orele 17,00, în cadrul buletinului de știri și, la orele 19,25, la „Actualitatea românească”, informația că aș fi adresat un mesaj prin care, împreună cu alți doi naționalțărăniști, aș fi făcut cunoscută adeziunea mea la o declarație semnată de 122 de dizidenți maghiari, polonezi, cehoslovaci și estgermani, exprimându-mi în același timp admirația pentru lupta curajoasă dusă de poporul maghiar cu treizeci de ani în urmă, cum și hotărârea de a mă alătura luptei pentru cererile menționate în declarație. Sursa informației îți era atribuită ție, în calitate de președinte al „Uniunii mondiale a românilor liberi”. Așa cum ți-am transmis în convorbirea telefonică avută, și așa cum am comunicat și corespondentului postului BBC, tot la telefon, cred că este vorba fie de o confuzie regretabilă, care ar trebui lămurită, fie de o inexplicabilă inducere în eroare. Informația, așa cum a fost difuzată, trebuie rectificată în mod onest urgent. Eu nu cunosc nici un disident din țările menționate și, până acum, nu am luat cunoștință nici de conținutul documentului întocmit de cei 122 de dizidenți sau de cererile pe care le cuprinde. În consecință, nu am putut să-mi manifest în vreun chip adeziunea la un text necunoscut. De altfel nici nu mi-a fost solicitată o asemenea adeziune de către nimeni. În luna curentă am fost aproape imobilizat de o criză acută de sciatică și am fost indisponibil. Iar pe Carandino și pe Puiu nu i-am văzut de mai multă vreme. Impresia mea este că în vederile expatrioților români intră, cu prioritate, campania anticomunistă, iar concret, condamnarea represiunii sovietice antimaghiare de la 23 octombrie 1956, care văd că este aniversată cu mare amploare în SUA. Eu socotesc și acum, ca în întreg trecutul meu politic, pe care-l consider consecvent, că interesele majore și permanente ale României, care ar trebui să constituie o evanghelie adevăraților patrioți includ: integritatea teritorială în vest și în est, până la granițele etnice ale neamului, independența națională, suveranitatea deplină și ordinea generată de conceptul unei democrații desăvârșite, care garantează drepturile fundamentale și libertățile neîngrădite ale întregii populații, inclusiv ale naționalităților minoritare. Aceste precepte fundamentale nu trebuie să fie niciodată subestimate sau trecute pe planul al doilea al preocupărilor noastre nici măcar în focul temporarelor noastre adversități de ordin ideologic. Este vorba de un comandament suprem care rezultă în mod evident din trecutul nostru, din viața și activitatea intransigentă a lui Iuliu Maniu, dar și din lupta seculară a marilor patrioți ai istoriei

noastre, în rândul cărora se înscrie, pe loc de frunte, preacinstitul tău antecesor, marele președinte, doctorul Ioan Rațiu. În ce privește tendința voastră de colaborare cu expatriații maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiționată din partea românilor de o declarație publică neechivocă făcută de Comunitatea maghiarilor emigrați că renunță definitiv la calomnierea României, la falsificarea istoriei, la acțiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre. Ungaria Mare, a tuturor nedreptăților și asupririlor a fost definitiv înmormântată. Agitațiile și calomniile împrăștiate în Apus nu o vor resuscita. Se pare că între propaganda cu nuanță transparent revizionistă și cu ieșiri inadmisibile la adresa țării noastre, pe care le girează oficialitatea maghiară comunistă din Ungaria și propaganda deșănțată și injurioasă desfășurată în occident de către ungurii comuniști expatriați ar exista o subtilă și discretă convergență. Din păcate se pare că această propagandă lipsită de temei câștigă teren odată cu amplificarea simpatiei dobândite de Ungaria în țările din vest. Românii ar trebui, după modesta mea opinie să fie rezervați în manifestările publice din occident, care, oricât de bine intenționate și obiective ar fi, ar putea declanșa, pe cale de consecință, consolidarea poziției ascendente și periculoase pentru interesele noastre naționale ale Ungariei și postulatele ei în areopagul internațional. Rezonanța pe care a izbutit să o producă în prezent în Occident, necontenita popularizare a tezelor maghiare, ar trebui să stârnească îngrijorare nu numai guvernanților țării, ci și comunității – atât de dezbinate – a românilor din străinătate. Cercurile lesne influențabile din Apus, receptive la tânguirile vecinilor noștri, ar trebui să fie informate despre realitățile istorice, politice, geografice și economice ale atât de puțin cunoscutului Răsărit al Europei. Actualul guvern comunist de la Budapesta, în relații frățești cu partidul și guvernul din România, se pare că a uitat că înainte cu vreo șapte decenii, la 1 mai 1919, guvernul revoluționar comunist maghiar a declarat solemn, prin notificarea lui Bela Kun adresată României: „Recunoaștem fără rezerve pretențiile teritoriale naționale revendicate de România”. De asemenea, la 25 noiembrie 1947, delegația guvernamentală maghiară, în frunte cu primul ministru comunist, Lajos Diniș, a proclamat categoric că: „problema litigioasă dintre țările noastre este considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naționale cetățenești acordate ungurilor din Transilvania”. Declarație succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 și la 26 februarie 1958. Comitetul foarte activ al maghiarilor liberi, oploșiți în străinătate, care își asumă gloria martirajului din octombrie 1956, ar trebui să-și dea seama că nu se pot întemeia revendicări absurde și nejustificate în dauna României, pe considerațiuni de eroism antisovietic. Lumea românească, fără să nutrească aversiune îm-


Istorie potriva poporului vecin sau împotriva concetățenilor de rasă maghiară, manifestă o justificată indignare împotriva noului val de revizionism, care poate că, în caleidoscopul frământărilor din țările occidentale, nu este recepționat la adevărata lui intensitate. Închei aceste sumare considerațiuni dorindu-ți sănătate și multe bucurii românești. Cu vechea prietenie, Corneliu Coposu Cota: ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 149087, vol. 29, f. 176-179. Corneliu Coposu către Ion Raţiu, la 18 noiembrie 1986: Dragă Iancule, Îngrijorarea și indignarea noastră, a românilor din țară determinată de amploarea (și audiența) occidentală a propagandei revizioniste maghiare, mă determină să-ți adresez o sesizare pe care te rog să o recepționezi în calitatea ta de președinte al U.M.R.L. Este vorba de excesele, dăunătoare intereselor noastre naționale, pe care le înregistrăm frecvent, în emisiunile de limbă maghiară, ale postului de radio „Europa Liberă”. Acest post este ascultat (în condițiuni optime) nu numai în Ungaria ci și în România și mai cu seamă în Transilvania și nu numai de populația minoritară, dar și de mulți români care cunosc limba maghiară. Agitațiile revizioniste ale expatriaților unguri din Occident sunt bine cunoscute și chiar dacă sunt condamnate sunt oarecum înțelese. Ceiace este mai greu de înțeles este împrejurarea că aceste agitații, supărătoare pentru români, au ajuns să fie integrate și în emisiunile unui post de radio subvenționat de Congresul Statelor Unite. Cu alte cuvinte ungurii ziși anti-comuniști din străinătate, fac propagandă antiromânească (nu anti-comunistă!) pe banii americanilor. Nu știu dacă această împrejurare stranie este cunoscută în cercurile românilor expatriați, sau dacă i se acordă importanța cuvenită. În emisiunile maghiare ale postului de la Munchen există câteva „rubrici” permanente, cum sunt cele intitulate „Drumul istoriei noastre”, „Plimbări prin trecutul maghiar”, „Fluierul cu cinci ramuri”, „Calendarul zilei”, „Semnalul cărții” – în cuprinsul cărora se folosesc toate prilejurile binevenite ori născocite, pentru a se blama, nu regimul actual din România, ci poporul român și pentru a se denatura istoria României. Socotesc că preocuparea ungurilor din străinătate pentru situația și soarta precum și pentru drepturile naționalității maghiare din Transilvania poate fi justificată. Nu sunt însă justificate nici exagerările, nici fanteziile pseudo-istorice și nici falsificările de date, de situații și de evenimente, mai cu seamă când sunt lansate prin intermediul unui post de emisiune care

37

nu are menirea de a propaga un nou val de revizionism. Spicuiesc , la întâmplare, din buchetul de „amabilități”, la adresa României, confidențele împletite cu sarcasm ale dlui Pàl Pèter Domokós (din 9 Dec. 1985, 4 ian., 6 Mai 1986) în care, printre altele, se afirmă că numele de „valah” (cu care ne taxează) însemnează hoț și vagabond și în care se afirmă că Moldova ar fi fost patria ungurilor, iar românii s-ar fi pripășit între hotarele Daciei vechi doar prin secolul al XV-lea. Rememorările de evenimente istorice sunt acceptabile când în elaborarea lor se respectă adevărul istoric și se păstrează seriozitatea științifică, dacă însă aceste rememorări se datorează istoricului Pèter Pàl, certat cu deontologia disciplinei pe care o falsifică – așa cum o demonstrează expunerea denaturată a evenimentelor de la 23 August 1986, ne întrebăm: cum de interesează astfel de elucubrații în cadrul unui post de emisiune imparțial? Am înregistrat o sumedenie de acuze calomnioase și înjurioase împotriva poporului român (pe care așa zisa campanie anticomunistă nu-l poate justifica) în emisiunile din 15 și 31 August 1985, 13, 15 și 27 Sept. 1985, 1 și 20 Oct. 1985, 9 și 30 Noiembrie 1985, 1 și 4 Decembrie 1985, 13 Martie 1986, 3 Iunie 1986, 24 August 1986, 1 Sept. 1986, pe lângă zilnicele aluzii și ascuțișuri directe sau „cu adresă”, cu care redactorii respectivei emisiuni își decorează reportajele și chiar buletinele se știri. Desigur că programul emisiunilor de limbă maghiară își are redactorii și colaboratorii lui, neîndoielnic buni profesioniști și zeloși patrioți. Peste activitatea lor, de multe ori reprobabilă, trebuie să existe un for diriguitor, care să reprezinte Congresul Statelor Unite. Respectivului for ești rugat să te adresezi, pentru a tempera, nu patriotismul angajaților maghiari ai postului de radio „Europa Liberă”, ci atitudinea lor injustă, deseori indecentă, și aproape permanent necontrolată, față de realitățile istorice și față de demnitatea poporului român. Cred că ar fi timpul să înceteze acest fel de manifestări, care supără în cel mai înalt grad pe toți românii, indiferent de crezul și orientarea lor politică. Te rog să fii încredințat de vechea mea prietenie, Corneliu Coposu Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 7, f. 383-384. Vasile Măcărescu către Corneliu Coposu, Koln, Germania, la 6 aprilie 1988: Mult stimate și iubite Domnule Coposu, Ceea ce mi-ați scris cu ocazia Crăciunului și Anului Nou mi-a mers la inimă și numai gândul la liniștea dv. m-a reținut ca să răspund printr-o lungă scrisoare. Scoatem o revistă – „Transilvania” – în care încer-


38

Istorie

căm să contracarăm propaganda antiromânească globală a maghiarilor. Ar trebui ca pe această temă toți românii să fie uniți. Cum prinde această propagandă maghiară, exemplu: într-un recent magazin literar englez, prof. Stone de la Oxford a elogiat „Istoria Transilvaniei” scoasă la Budapesta și autorii ei. Despre intelectualii români ardeleni a scris că mulți erau niște măgari îngâmfați și antisemiți învederați. Are o listă cu peste 40 de cărți scoase, un apel pentru a strânge fonduri spre editarea de broșuri, ca să fie distribuite gratuit în universitățile și liceele din America și Anglia. Toate sunt pe temă istorică. Am citit în „Revista mea” din Israel răspunsul ce l-ați dat lui Butnaru la „Holocaustul uitat”. Am fotocopiat vreo 30 pagini din această carte antiromânească. Pot să vi le trimit? Aș vrea să strâng într-o broșură articolele dv., ale d-lor Carandino, Dr. Jovin, să rămână o mărturie istorică pentru viitor. Eu m-am documentat din acestea și am scris și voi mai scrie. Mi-ar trebui o confirmare că sunteți de acord, fiindcă unii se consideră proprietarii acestor articole. Adevărul istoric privește toată istoria României, nu numai a Transilvaniei… Hristos a înviat! Vasile Măcărescu Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 193. Corneliu Coposu către Vasile Măcărescu: 28 Aprilie 1988 Corneliu Coposu Str. Mămulari Nr. 19. sector 3, Bucureşti. Cod. 70468 Mult stimate şi iubite Domnule Măcărescu, Scrisoarea D-tale din 6 Aprilie, primită la 27 Aprilie crt. este reconfortantă şi mi-a făcut o plăcere deosebită. Preocuparea D-Voastre remarcabilă de a contracara, prin replică românească, propaganda revizionistă maghiară și noianul ei de calomnii și exagerări, la adresa țării noastre și a istoriei românești, – este lăudabilă, vă onorează și merită prețuirea și gratitudinea românilor de pretutindeni. Vă asigur de aprecierea deosebită a tuturor celor care au luat cunoștință de acțiunea D-Voastră patriotică și vă felicit călduros pentru străduințele Dvs. de a vă face datoria de români. Din păcate, atari preocupări, dedicate intereselor noastre naționale, deși ar trebui să stăruiască în inima tuturor expatriaților noștri din Occident, se ivesc cu o raritate și o zgârcenie demoralizante. (Am salutat bucuros broșura cu unele replici binevenite ale prietenului Emil Ghilezan, la tezele lipsite de temei elaborate, sub egidă oficială, de către un conclav statal de istorici maghiari autorizați, care au publicat, în viziune subiectivă ungurească în anul trecut „Istoria Transilvaniei”, la Budapesta). Eu am recomandat, consecvent, în repetate rân-

duri, prin corespondența întreținută cu cei din diasporă, o solidarizare a tuturor românilor, fără deosebire de crez și orientare politică, pe linia unor principii comune tuturor, care să constituie platforma minimală de acțiune prioritară unanim însușită și generatoare a manifestărilor românești de combatere a propagandei intense, dezlănțuită de dușmanii țării. Principiile de bază ale respectivei platforme, după opinia mea, ar trebui să fie: independența și suveranitatea deplină a țării; integritatea frontierelor de la 1938; libertățile fundamentale și drepturile omului, pentru toate naționalitățile conlocuitoare, asigurate de instituțiile democratice. Adeziunea la platforma care ar îngloba aceste postulate, nu ar afecta cu nimic, nici facultatea nestingherită de acțiune desfășurată pe planuri paralele, nici obiectivele sau orientările ideologice și doctrinare deosebite, nici programul sau statutele diferențiate ale grupărilor românești rivale. Se pare însă că drumul acestei solidarizări atât de necesare este obstaculat, pe deoparte de interese și orgolii personale și de dorința arzătoare de afirmare cu orice preț, iar de altă parte de nesocotirea sau subaprecierea primejdiei pe care o reprezintă pentru permanențele naționale ale comunității românești și pentru istoria noastră, apatia și discordia care lasă nespulberate calomniile și falsurile înjghebate de către o propagandă ostilă, inteligent regizată, bine desfășurată și perfect realizată. Această propagandă, pe nedrept minimalizată de unii, a reușit să se infiltreze prin abilitate și persuaziune în opinia publică a țărilor occidentale, în dauna intereselor românești. În vreme ce vecinii noștri expatriați consideră că în primul rând au obligația morală de a se afirma, pe toate căile, ca patrioți maghiari și luptători neosteniți pentru cauza pe care (fără îndreptățire) o socotesc salutară pentru țara lor, – compatrioții noștri (cu puține excepții ale unor patrioți conștienți, în rândul cărora am satisfacția de a te număra și pe Domnia Ta), – se arată preocupați de propriul lor prestigiu, de dorința de afirmare pe alte planuri și de îmbogățirea etichetei de militanți anticomuniști. Patria românească este eternă și lupta pentru promovarea viitorului ei istoric și pentru onorabila supra-viețuire în lumea de mâine, este o datorie primordială, de la care nu pot fi justificate amânări, scutiri sau dispense. Prezența la această permanentă luptă, nu exclude desfășurarea cât de extinsă și viguroasă, a celorlalte obiective. Regimurile politice sunt trecătoare și puțin semnificative în raport cu întinderea seculară a existenței naționale. Confruntările dintre concepții contradictorii și metode diferențiate sunt justificate și utile, după cum sunt întemeiate și străduințele de liberă afirmare a ideologiilor. Ierarhizarea postulatelor politice ale națiunilor nu poate fi inversată, decât în paguba intereselor primare. Mă întrebi, dacă este cazul să-mi trimiți extrase din „Holocaustul uitat”, volumul ostil țării noastre,


Istorie scos recent în Israel, de un fost gazetar expatriat. Aș fi bucuros dacă le-aș primi, pentru a putea combate învinuirile injuste și fără acoperire, aduse (cu ingratitudine) poporului român. Nădăjduiesc să le primesc. Îmi ceri permisiunea de a utiliza, în activitatea Dtale antirevizionistă articolele și precizările semnate de mine. Ți-o dau, cu dragă inimă, convins fiind că aduc un modest serviciu unei cauze mari. Regret că nu pot face deocamdată să-ți parvină câteva elaborate mai ample și mai documentate privind problemele de bază ale României, pe care le am în manuscris. Într-o corespondență viitoare (mai îndepărtată în timp) aș dori să-ți relatez într-o expunere succintă, activitatea meritorie desfășurată între 1940-1947 de regretatul Dtale părinte, prietenul meu Gică Măcărescu, politicianul nobil, loial și devotat țării, regiunii Neamțului și prietenilor de ideologie. Deocamdată sunt blocat nu numai de grijile diurne frecvente, dar și de perspectiva supărătoare a demolării care mă paște și care-mi stăpânește preocupările. Nu știu dacă ții legătura cu prietenul meu de nădejde Costel Mareș din Hanau an Main (Korehadenstrausse 17)? Te rog, iubite Domnule Măcărescu, să fii încredințat de considerațiunea mea. Cu multă prietenie, Corneliu Coposu Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 191 Vasile Măcărescu către Corneliu Coposu: 16 Iunie 1988 Stimate şi iubite Domnule Coposu, Vă mulţumesc pentru frumoasa scrisoare trimisă cu atât de alese sentimente şi aduceri aminte, asigurându-vă de aceleași simțăminte. Fotografia reprezintă a parte din centrul orașului Piatra (Neamț – n. M. Pop). În fund, în dreapta, este turnul înălțat de Ștefan cel Mare, iar în primul plan, teatrul în care tata a investit mult suflet și muncă. Mi-ați scris că vă mutați și acum nu știu unde să vă trimit extrasele din cartea „Holocaustul uitat”. Adaog la prezenta câteva pagini fotocopiate, cu speranța că le veți primi și o să vă faceți o idee despre ceiace conține această carte care acuză poporul român indiferent de regimul politic. Cu aceeași învinuire de antisemitism criminal au apărut în SUA piesele de teatru scrise de Lilian Hellman și romane ca Trilogia Balcanică a Oliviei Manning. Sub masca critică (a) regimului, se duce o campanie de defăimare a poporului român, la care participă și istorici de renume, ca Norman Stone ș.a. În afară de Emil (Ghilezan – n. M. Pop), ceilalți nu-și dau seama cât de periculoasă este această propagandă antiromânească, propulsate și susținută de iredentiștii

39

maghiari. Cu Costel M(areș) am întrerupt legătura după ce mi-a scris niște critici la adresa lui I. M. (Iuliu Maniu – n. M. Pop). Vă rog răspundeți dacă ați primit prezenta cu anexa și unde vă pot trimite restul, în 2 rate. Cu cele mai alese considerente și deosebită prețuire, Vasile Măcărescu XXX La final, organele Securității notează următoarele: „Persoana din RFG (Vasile Măcărescu – n.n.) anexează xerocopii ale unor pagini disparate din cartea „Holocaustul uitat” – de Butnaru, în conținutul căreia România este prezentată ca „cea mai antisemită țară din Europa în anii dinaintea războiului”, acreditându-se și ideea că „România a fost și este o țară antisemită” (pag. 481). Numitul Măcărescu Vasile din RFG mai reține atenția obiectivului cu trei decupaje din presa occidentală ce demonstrează virulența activităților iredentismului maghiar susținute chiar de „istorici de renume”, cum este Norman Stone, autor al unei recenzii cu caracter laudativ la adresa „operei” lui Bela Kopeczi – „Istoria Transilvaniei” editată la Budapesta în trei volume și din care prezentăm în anexă o traducere selectivă. Anexă la nr. … din …

SECRET Ex nr. 1

„Sânge rău în Transilvania” Norman Stone Bela Kopeczi, redactor șef Istoria Transilvaniei Vol. I (De la începuturi – 1606) Vol. II (1606 – 1830) Vol. III (1830 – prezent) Pe data de 7 aprilie, redacția ziarului „The Times” a primit un material care califică „Istoria Transilvania” ca o „falsificare conștientă a istoriei” de către Academia maghiară de știință. El a fost plasat de către cineva care au o căsuță poștală la Atena, dar modul de gândire, caracteristica exprimării (presupunem) vin de la București. În România, în martie a fost publicat de către academicianul Ș(tefan) Pascu și de către alții – un pamflet cu același titlu ca cel de la „The Times”. Istoria Transilvaniei este o luptă veche între Budapesta și București. Regiunea aparține României numai din 1918, cu o mică întrerupere și în istoria ei au fost parte din civilizația maghiară. Totdeauna, în perioada modernă, pe acest teritoriu majoritatea o constituiau românii, cu precădere țăranii, până în 1900, majoritatea analfabeți și o mi-


40

Istorie

noritate germană „saxonii”. Judecate de către „București”, aceste „atitudini”, revin din nou în actualitate în versiunea maghiară a istoriei Transilvaniei. După părerea mea este o reacție periculoasă. Aceste trei volume cu valoare științifică, cu o impecabilă listă de izvoare în diferite limbi. Volumul I reia o veche problemă: originea populației românești și limba sa latină. A durat 4 secole ca Britania să se latinizeze parțial și mult mai mult pentru Spania să devină latinizată. S-a putut latiniza Transilvania în 150 de ani ? Este o singură sursă scrisă care spune că a fost o populație românească în Transilvania când au sosit ungurii la sfârșitul (lipsă text – n. M. Pop). Când romanii au renunțat la Dacia, trecând în sudul Dunării, ei au alcătuit o nouă Dacie la sudul fluviului și aici, datorită procesului de creștinizare al Imperiului, latinii au prins putere. Sunt multe nume românești în Bulgaria și Serbia și documentele medievale sârbești (Serbia) vorbesc despre o populație nomadă, păstori, vorbind un dialect latin (descendenții lor par să fie prin Grecia și poate în Albania). Se poate trage concluzia că românii au venit în Transilvania aproximativ în timpul invaziei mongole în 1241 și s-au răspândit spre nord. Pagina 301 a „Istoriei Transilvaniei” demonstrează cu putere că înainte de secolul 13 nu există nici o probă istorică arheologică care să ateste existența populației române în Transilvania. „Populația aborigenă” erau slavii, iar numele geografice ca Rosz sau Roș sunt rusești, nu de origine română. De asemenea, sunt multe urme ale bulgarilor ca de ex. la Brașov. De aceea populația băștinașă a Transilvaniei este slavă nu latină. Nu se spune nimic despre realizările industriei românești de la 1945 încoace și nici un ecou despre declarația lui Pascu că „problema națională a fost realizată definitiv”. În altă ordine de idei, contribuția României la Istoria Transilvaniei este evaluată ca fiind egală cu contribuția saxonilor. Majoritatea oamenilor din toate aceste trei naționalități văd o Transilvanie fericită ca o Elveție a răsăritului mai degrabă decât un câmp de bătălie între naționaliști. Drepturile minorităților maghiare au fost mult re-

duse în modalități ce au atras atenția opiniei publice mondiale. Toate operele de artă ce au tangență cu istoria au dispărut, iar arhivele au fost transferate la București. Muzeul orașului Brașov, înainte Brasso și mai înainte Kronstadt este un travesti grotesc a istoriei reale a orașului. ………………………………………………………………….. N.N. (a Securității despre finalul articolului lui Norman Stone – n. M. Pop). Redă în mod necorespunzător unele stări de spirit (curent, căldură, alimente ș.a). Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 268-272. Vasile Măcărescu către Corneliu Coposu (scrisoare primită la 3 octombrie 1988): Mult stimate și iubite Dle Coposu, Am avut o vară cam fierbinte, cu o operație grea suportată la un picior. Nu mai știu dacă v-am răspuns și mulțumit pentru minunata portretizare a tatei. Mi-ați evocat multe amintiri și vă sunt recunoscător. Ne luptăm ca revista „Transilvania” să apere interesele permanente ale României față de atacurile iredentiștilor maghiari. La 23 iunie 1988 au avut loc luptele Capitoliului din Washington o mare adunare organizată de ungurii din SUA. Oratorii principali au fost congresmenii Tom Lantos și John Edward Pas(?) (unguri de origine). Primul vorbind în limba maghiară a declarat că Transilvania nu va fi abandonată niciodată, a invocat ajutorul „Dumnezeului ungurilor” și a înfierat politica de distrugere a maghiarimii. Ne-a scris un evreu originar din Transilvania de Nord, salvat de români și ajuns în SUA, este profesor universitar. I-a parvenit un număr din revista „Transilvania” și-și exprimă recunoștința și întreaga adeziune pentru cauza românească. Materialul va apare în Nr. 5 al revistei noastre. Nu mă laud, ci spun un adevăr, că Emil (Ghilezan – n. M. Pop), Vlad (Mircea – n. M. Pop), Micle, ș.a. au scris la rev. „Transilvania” datorită prezenței mele în comitetul de redacție. Vă trimit o parte din fotocopiile făcute de pe cartea antiromânească (indiferent de regim!) „Holocaustul uitat”. Cealaltă jumătate și ultima după ce îmi confirmați primirea. Nu știu cine a finanțat și avut interesul ca această carte să apară. Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 278.


Cuvinte

41

Opt istorii ale unor cărți pierdute Gheorghe MOGA

Implicat în multiple domenii ale culturii italiene contemporane, Giorgio Van Straten (n. 1955, Florența) este, deopotrivă, jurnalist, romancier și traducător. În prezent conduce la New York Institutul Italian de Cultură. Acum un an a publicat Storie di libri perduti, o carte cu un subiect incitant și care ne propune o lectură atractivă și captivantă. În Introducerea subintitulată, cu o sintagmă proustiană, Il rischio di un’imposibilità, autorul lămurește înțelesul adjectivului din titlul cărții, orientând astfel așteptările cititorului. Cărți pierdute nu sunt acelea care au dispărut din amintirea celor care le-au citit, care „s-au evaporat” din istoriile literare sau care zac ascunse în fondul vreunei biblioteci și pe care un editor curios le va putea întotdeauna tipări. Nu sunt cărți pierdute nici cele gândite, proiectate și visate de un creator, dar care din anumite împrejurări, nu au ajuns nici măcar la o primă formă. Pentru Giorgio Van Straten, cărțile pierdute sunt acelea pe care autorul le-a scris, chiar dacă uneori nu a reușit să le termine, sunt cărțile pe care cineva le-a văzut (poate le-a și citit) și care apoi au fost distruse sau despre care nu se mai știe mai nimic: „I libri perduti sono quelli che sono esistiti e ora non ci sono più”. Motivele care duc la pierderea cărților sunt dintre cele mai diverse. Unele texte cad sub securea insatisfacției autorului, încercării sale de a atinge o perfecțiune adesea imposibilă. Când se întâmplă ca un oarecare curajos să sustragă voinței distructive a autorului un text, ca în celebrul caz al lui Kafka, cititorii mulțumesc sorții că voința autorului nu a fost respectată. Alteori, împrejurările istorice (războaie, deportări) pot duce la dispariția unor cărți. În alte cazuri, a intervenit cenzura, chiar și autocenzura, pentru că unele cărți ar fi părut scandaloase, periculoase, nu numai în sens figurat. Putem adăuga la acestea neglijența sau nepăsarea, incendiile sau furtul, voința moștenitorilor. Demersul cercetătorului, pe urma unor cărți pierdute, este perceput ca o călătorie asemănătoare cu cea a căutătorilor de aur: „Toți căutătorii sunt convinși că există filoane fabuloase și că tocmai lor le va fi dat să le găsească, dar, în realitate, nici unul n-are dovezi precise și trasee sigure”. Cu toate că speranțele de a regăsi paginile pierdute sunt puține, călătoria merită osteneala. Punctul de pornire a acestei călătorii este, firește, Florența, unde și-a desfășurat activitatea de scriitor

și jurnalist Romano Bilenchi, un apropiat al autorului. La câteva luni după decesul lui Bilenchi (în 1989), Giorgio Van Straten este chemat de soția acestuia care, încercând să facă ordine în hârtiile soțului, descoperise manuscrisul unui roman (e drept, neterminat). Revederea caligrafiei prietenului dispărut și lectura romanului îl emoționează profund. În 2010, cu prilejul unui simpozion dedicat lui Bilenchi, autorul află cu stupoare că romanul pe care îl citise cu câțiva ani în urmă nu mai există: „Înainte de a muri Maria Bilenschi a decis să ardă toate scrisorile lor și manuscrisul romanului”. Urmează un șir lung de întrebări, dar răspunsurile nu fac decât să-i amplifice mâhnirea cu atât mai mult cu cât, atunci când l-a avut în mână, l-ar fi putut fotocopia. Din Florența zilelor noastre, autorul ne duce în Londra anului 1824, povestindu-ne cum o carte s-a pierdut din pricina cenzurii: „Nu o cenzură exercitată de o structură statală pentru a lovi un opozant al regimului, nici una impusă de realitatea religioasă, pentru a salva morala unei comunități. E, mai degrabă, intervenția preventivă făcută de prietenii victimei pentru a evita, cel puțin în aparență, izbucnirea unui scandal și prăbușirea unei reputații. Dar tot despre cenzură este vorba, o cenzură mai ascunsă și insidioasă, care vine din neaplecarea la convenții și la bunul simț”. Cu câțiva ani înainte de a muri, George Byron își scrisese memoriile și promisese manuscrisul editorului său, care i-a plătit anticipat două mii de lire sterline. În mai 1824 (la o lună după moartea lui Byron, la Missolonghi, în Grecia), în biroul editorului se aflau executorul testamentar al poetului (amantul lui Byron din timpul studiilor la Cambridge), sora vitregă (ruda cea mai apropiată și, în trecut, amanta sa) precum și Thomas Moore, amicul poetului. Primii doi, pentru a-și salva reputația, susțin că manuscrisul Memoriilor, ajuns în mâinile editorului prin intermediul lui Thomas Moore, trebuie ars. Editorul e dispus să distrugă manuscrisul dacă îi vor fi restituiți banii. Sora vitregă este pregătită să plătească. Singurul care se opune este Thomas Moore, convins că ar fi greșit să se distrugă acele pagini, care vorbesc despre viața și pasiunile lui Byron. În final va ceda și Thomas Moore, mulțumit că editorul îi va publica Viața lui Byron (totuși cu anumite condiții: să înlocuiască printr-un asterisc termenii prea îndrăzneți din Memorii, să excludă cea mai vagă referință la raporturile homosexu-


42

Cuvinte / Film

ale ale lui Byron). Și astfel teancul de foi care cuprindea memoriile se topește în flăcările căminului… Cu aceeași curiozitate și pasiune sunt narate și alte momente dramatice trăite de scriitori cunoscuți. În Parisul anului 1922 devenim martori la pierderea unor scrieri aparținând lui Ernest Hemingway. Cu următorul popas al călătoriei ajungem în Polonia pentru a afla date despre romanul Messia al lui Bruno Schulz. Trecem apoi în Rusia și descoperim ce s-a întâmplat cu partea a doua a Sufletelor moarte ale lui Gogol (un fel de Divina Commedia della steppa). Pline de suspans sunt și paginile care descriu condițiile în care s-a pierdut romanul In ballast to the White Sea al lui Malcolm Lowry, care a trăit retras (din 1940 până în 1954) într-o cabană modestă din Columbia Britanică. Focul care a cuprins cabana a distrus manuscrisul romanului la care Lowry lucrase nouă ani… Într-un sătuc aflat la granița dintre Franța și Spania își găsește sfârșitul, în septembrie 1940, Walter Benjamin. Scriitor de origine ebraică, acesta părăsește Parisul ocupat de nemți cu intenția de a ajunge în

Portugalia, pentru a se îmbarca spre America. Obosit și bolnav, scriitorul poartă cu sine o grea valiză neagră de care nu vrea să se despartă fiindcă avea în ea manuscrise care, din păcate, nu vor mai putea fi citite de nimeni. Cu ultimele pagini ale cărții Giorgio Van Straten ne readuce la Londra. De astă dată, vrea să afle soarta romanului (cu titlul provizoriu Double exposure) al Sylviei Plath. Cum cărțile donate Universității din Georgia de către soțul ei nu pot fi consultate înainte de 2022, scriitorul încheie astfel: „N-ar fi exclus ca printre acele materiale să zacă și textul pierdut al romanului. Mi-ar plăcea: sunt dispus să aștept”. Ajuns la sfârșitul călătoriei („un ocol al pământului în opt cărți, și nu în optzeci de zile”), autorul își dă seama că aceste cărți pierdute au ceva aparte: ne lasă nouă, celor care nu le-am citit, posibilitatea de a ni le imagina, repovesti, reinventa. Deși, pe măsura trecerii timpului, șansele regăsirii acestor cărți pierdute sunt tot mai puține, nu trebuie să uităm că miracolul există…

Omul bun și viața altora Alexandru Jurcan

Invazia denigrărilor în urma accesului la dosare mi-a amintit de filmul lui Florian Henckel din 2006, adică Viaţa altora, cu Ulrich Mühe, Ulrich Tukur şi Martina Gedeck, film recompensat cu Oscar pentru film străin. În anul 1984 scriitorii erau supravegheaţi, filaţi, spionaţi. Exista o școală de informatori habotnici, libidinoși. Casa lui Anton e împânzită de fire, sârme, capcane, microfoane. Fiecare cuvânt e cântărit, notat, raportat. Securistul Gerd ascultă zi şi noapte, până când viaţa scriitorului devine propria sa viaţă. Ne face impresia unui securist periculos în meticulozitatea lui. Numai că el devine fascinat de lumea pe care o descoperă şi aici e turnura inedită a poveştii. Securistul va trece de partea scriitorului, când va subtiliza maşina de scris pe care o caută Securitatea. Doar după căderea Zidului, când va avea acces la dosar, scriitorul va înţelege gestul acelui securist retrogradat de superiorii săi. Dintr-un exterior arid, angoasant, filmul intră pe coridoare metalice, în birouri cu fişiere perfide de urmărire. Un sistem uluitor pentru torturi psihice, pentru anihilări de conştiinţe. Carneţele, creioane, rapoarte nocturne, telefoane înfiorătoare, percheziţii inopinate, ameninţări mie-

roase. Un arsenal verificat, distrugător, malefic. Intimitatea individului e crud demolată. Unii se vând pentru supraviețuire, alții se sinucid. Scriitorul Georg credea că apartamentul său e sigur, că nu e pus sub ascultare. După căderea zidului Berlinului se întreabă: „cum de n-am fost supravegheat?” Apoi înţelege, intră în casă şi desface fire, legături, sârme... Are acces la dosare și află cine a fost informatorul care l-a protejat (Gerd). Când Georg publică romanul Sonată pentru un om bun, la dedicație figurează numele lui Gerd. Aici se termină filmul, când Gerd intră în librărie, ia cartea, vede dedicația și știe acum că gestul său n-a fost în zadar, deoarece a protejat un om al literelor, un scriitor talentat. Pentru atmosfera terifiantă, muzica filmului e mai mult decât funcţională, ea devenind un adevărat personaj. Regizorul Florian Henckel von Donnersmarck s-a născut în 1973 şi a crescut între Berlin, New York, Bruxelles. Chiar el a scris scenariul filmului Das Leben der Anderen, adică... Viaţa altora. În 2010 a realizat filmul The Tourist. Actorul Ulrich Mühe a creat un rol memorabil: securistul atipic, metamorfozat, păstrând suspansul epic. Minunate excepții, care mai contrazic lugubrul homo homini lupus.


Jurnal

Noul „Vavilon”

43

(2)

Viorel TĂUTAN

Intenționam să ofer în continuare cititorilor revistei câteva detalii notabile cvasi-oficiale din prezentul celui mai mare și mai important oraș al Statelor Unite ale Americii, însă acestea pot fi accesate pe Internet de către cei interesați. Așa că m-am lăsat în voia șuetelor amicale pe această temă și am aflat că sectorul cel mai întins și cu populația cea mai diversificată este Queens. Un adevărat oraș construit cu precădere în plan orizontal, cu străzi, șosele și bulevarde largi, numeroase spații verzi, foarte multe magazine gen market (cum sunt la noi Penny, Kaufland, Billa etc.). Aici își duc traiul zilnic aproximativ două milioane trei sute patruzeci de mii locuitori, în mare parte imigranți din toate părțile Terrei, vorbind, pe lângă limba oficială, circa trei sute de limbi și dialecte, Queens aflându-se astfel pe primul loc în lume ca diversitate etnică. Însă din punct de vedere al numărului de locuitori, se plasează pe locul al doilea, după Brooklyn. Curiozitatea mea, nu-mi explic de ce, îi avea drept reper pe românii ajunși aici, din pricini diferite, înainte și după decembrie 1989. Aflam că în cuprinsul metropolei New York locuiesc aproximativ cincizeci și două de mii de români. Se pare că majoritatea – în cartierele din Queens (Sunyside, Astoria, Woodside, dar și în Long Island City, Kew Gardens, Forest Hills ș.a.). Tresăream bucuros ori de câte ori auzeam vorbă românească în plimbările noastre pe străzile din Woodside, prin Manhattan – Central Park, Fifth Avenue, Broadway – în autobuz și metrou. Întorceam capul intenționând să recunosc vreun chip cunoscut. Să fie, oare, sentimentul înstrăinării, al dorului de țară, de locurile copilăriei și ale adolescenței, al legăturilor de trainică prietenie? Începeam să-mi reconsider toate aceste relații I-am cunoscut pe câțiva, după cinci luni, la Misiunea Greco-Catolică „Sfânta Maria”, pe la sfârșitul lui ianuarie a.c., unde, după terminarea Sfintei Liturghii, tânărul părinte-paroh Radu Țițonea, i-a invitat pe enoriașii prezenți să participe la un festin oferit de comitetul parohial cu ocazia aniversării Zilei Unirii Principatelor Române. Erau dintre cei veniți mai demult

în Statele Unite ale Americii, înainte și după 1989, majoritatea transilvăneni, ardeleni și bănățeni. Bun simț, căldură sufletească, ospitalitate. Ne-am simțit excelent. Am dialogat confidențial cu Prea-cucernicul părinte. Încă înaintea plecării din țară, ne-am propus, împreună cu Doina, să participăm la activități inițiate și realizate de Institutul Cultural Român din New York. Le-am dezvăluit intenția și amicilor din redacția Caiete Silvane. Copiii noștri, Alina, Andreea și Liviu, s-au oferit să ne ajute și, iată-ne prezenți la o primă astfel de acțiune, în 23 septembrie 2016: Aniversare George Enescu – 135 de ani de la naștere, cu participarea pianistului Théodore Parasckivesco, moderată de prof. univ. dr. Cornel Țăranu, compozitor și muzicolog pe care îl știam de mulți ani, din perioada clujeană. Un bărbat înalt, la propriu și la figurat (am aflat asta după încă trei, patru participări la astfel de evenimente), purtând blugi, stătea în dreptul ușilor închise, primindu-i pe întârziați și indicând discret locurile din mica sală-studio rămase neocupate, ieșea și revenea, vorbea în șoaptă cu cei doi, trei colegi de muncă, intuiam, iar la sfârșitul activității adresa mulțumiri protagoniștilor și îi invita pe toți participanții la agapa pregătită ad-hoc. Sunt servite bucate tradiționale românești. Remarcabilă prezență. Desigur, un important funcționar al ICR, credeam atunci. Chipul său ne părea cunoscut, însă de teama unei posibile gafe, n-am cutezat să-l abordăm. Ne interesasem și știam că director al acestei instituții era o cunoscută scriitoare, și ne miram că nu-i remarcaserăm prezența, pentru ca să ni se spună peste un oarecare timp că a ieșit la pensie. Tot astfel am aflat că respectabila instituție română de aici are un alt manager, în persoana istoricului Mircea-Dorel Suciu, om de cultură cu o bogată activitate jurnalistică, arheolog și cercetător, apoi consilier în cadrul Parlamentului României, acum director adjunct al ICR din New York. În urma spectacolului de muzică și poezie românească dedicată Zilei Culturii Române, susținut de pianistul Matei Varga și de actorul Ioan


44

Jurnal / Eseu

Ardelean (originar din Jibou, Sălaj, fost elev al Liceului Teoretic de aici), acesta din urmă a făcut prezentările, la rugămintea noastră, în urma cărora ne-am dumirit: îl știam pe istoricul-jurnalist de la televizor. Avusese în ultimul deceniu al secolului trecut o emisiune intitulată „Dosarele istoriei”, la Televiziunea Națională, în intervale orare de mare audiență. În 1996, întemeiase revista cu aceeași denumire, împreună cu Ion Cristoiu, iar din 2001 a rămas singurul proprietar, până în 2007, când revista și-a încetat apariția. Ne-a impresionat încă de la primul dialog

prin jovialitate, solicitudine și modestie, caracteristici ale oamenilor de mare ținută intelectuală. Și-a declarat disponibilitatea de a ne ajuta să ne integrăm în viața artistică a românilor din metropola nord-americană. Și s-a ținut de cuvânt. Am fost invitați și am participat la o conferință dedicată lui Constantin Brâncuși, susținută de doamna dr. Doina Lemny, curator al Muzeului Național de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, precum și la un concert de muzică de jazz, susținut de quartetul cântăreței româno-finlandeze Elena Mîndru.

A fi sau a nu fi provincial Daniel HOBLEA

E clar că, în momentul de faţă, problematica provinciei nu mai poate fi abordată din perspectivă geografică, ea devenind mai degrabă o chestiune de mentalitate. Instituită, administrativ, în urma expansiunii Latium-ului, Provincia a apărut în istorie ca efect al unor cuceriri succesive. Cu alte cuvinte, un centru, nemaifiindu-şi suficient, şi-a ieşit din sine şi a încercat să asimileze alte centre, adică să le impună, în mod artificial, propriul sistem de valori, să le provincializeze. Această acţiune omogenizantă n-a reuşit decât la suprafaţă, de multe ori „cuceritorii” fiind învinşi, spiritualiceşte vorbind, de cei „cuceriţi”, până când Providenţa însăşi a hotărât să se manifeste, ca om, într-o „provincie” şi să dea apoi un corectiv definitiv orgoliului „centrului”, cucerindu-l. Expansiunile ulterioare ale altor „centre” („provincializate” între timp) n-au fost decât imitaţii ale primului, fantasma Imperiului neschimbându-şi decât actanţii şi formele de manifestare, mai puţin făţişe, dar din ce în ce mai degrada(n)te. Însă, cu toate că a dispărut „centrul” care a încercat să ne provincializeze, ni se mai aruncă, încă, în faţă, stigmatul acestui statut dezonorant. Se mai poate vorbi astăzi de vreun „centru”, în raport cu care să se pună problema vreunei „provincii”? Nu e limpede că orice entitate comunitară (etnică, culturală, religioasă etc.) îşi este sieşi „centru”, şi că, între diferitele „centre”, nu e firesc să existe relaţii de subordonare, ci numai de comuniune? Desigur, din acest punct de vedere, orice criteriu cantitativ este irelevant: reprezentantul celui mai mic trib din lume nu este mai puţin important decât cel al celui mai mare popor; şi ar fi o greşeală ca primul să renunţe la valorile sale în favoarea valorilor celuilalt, să se lepede, deci, de propria-i „centralitate” şi să devină, prin imitație, un „satelit”, un „provincial”. Pe de altă parte, transpunând problema într-un alt plan, a-ţi pierde „centralitatea” înseamnă a trăi la

suprafaţa propriei fiinţe, a te „marginaliza” în raport cu adevăratul „centru” dinăuntrul tău. Este ceea ce se-ntâmplă cu majoritatea contemporanilor noştri: indiferent pe unde-ar vieţui, aproape toţi împărtăşesc aceleaşi criterii epidermice, supraestimând lucrurile insignifiante şi minimalizându-le, când nu le ignoră, pe cele într-adevăr importante. Câţi s-ar putea lăuda, în acest sens, că nu sunt „provinciali”? În câţi nu doarme „centrul” şi nu urlă „periferia”? Dar unde se situează, se vor întreba unii, cohortele de scriitori şi de savanţi moderni, care nu mai apucă, din cauza numărului, să se citească nici măcar ei între ei, darămite să-i mai citească şi alţii? Din nefericire, cu câteva excepţii notabile, ei seamănă cu nişte „ţaţe” mai bine informate, altfel cum a-i putea să-ţi explici, printre altele, afirmaţia unuia dintre ei că „New York-ul este capitala culturală a lumii”? Dintr-o perspectivă mai elevată, se poate spune că omul este o fiinţă teoforă („purtătoare de Dumnezeu”), ce are o poziţie „centrală” în raport cu Cosmosul (de aceea, poate, orice tâmpit se crede îndreptăţit să se considere „buricul lumii”); dar, raportându-ne la Creatorul a toate, „centralitatea” omului devine „provincia omului” (după titlul unei cărţi a lui Elias Canetti). Drama este că, negându-şi apartenenţa la Principiul suprem („E apus de Zeitate”, cum inspirat spunea Eminescu în „Memento mori”), omul a ajuns periferic şi în raport cu lumea: „El ştie acum că, asemeni unui ţigan, se află la marginea universului în care trebuie să trăiască. Un univers surd la muzica lui, indiferent la speranţele lui, ca şi la suferinţele sau crimele lui” (Jacques Monod, în Hazard şi necesitate). Nu gândeşte „provincial” celebrul premiant Nobel? Nu şi-a uitat el adevăratul Centru? Noi credem că da, pentru că, în fond, doar din această ultimă perspectivă merită să ne preocupe, la modul serios, hamletiana interogaţie din titlu.


Note

45

„Așchia nu sare departe de trunchi”! Eugenia Pop

Titlul așa-zisului meu articol este un dicton popular care mi-a venit în minte când, apropiindu-mă de sala „Dialoguri europene” a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, unde urma să se facă o prezentare de carte de Camelia Burghele, am fost întâmpinată de părinții acesteia, veniți să-și vadă și să-și asculte fiica. Ei m-au inspirat! O sală plină, oameni cu adevărat iubitori de carte, dar mai mult decât orice mi-au atras atenția patru femei, țărănci îmbrăcate în splendide costume populare din zona Peceiului. Țărănci frumoase prin liniștea și lumina de pe fețele lor, prin cumințenie și sfială, probabil pentru că se aflau în fața unei săli pline cu doamne și domni. Mi s-au părut potrivite cuvintele dintr-un cunoscut cântec popular: „Să fii domn e o-ntâmplare/ Să fii om e lucru mare”. Am avut imaginea părinților mei plecați de multă vreme în eternitate, imaginea satului natal, a satului tradițional românesc. Îmi „rostuisem” o intervenție de suflet pentru eleva mea de-atunci și cercetătoarea de azi, dar toate s-au dat peste cap odată cu vorbele înțelepte ale dictonului: „Așchia nu sare departe de trunchi”, rostite pe nerăsuflate. Tatăl Cameliei, doctorul Nicolae Mocuța, om de o modestie rară, în anul 1996, susținea la Timișoara, la Facultatea de Medicină Veterinară, lucrarea de doctorat cu teza „Toxinogeneza la tulpinile de stafilococi”, o lucrare rezultată în exclusivitate din cercetare științifică efectuată pe parcursul a mai multor ani, în laboratorul unde își avea al doilea „domiciliu”. La numai câțiva ani după acest fericit eveniment,

în urma unor numeroase călătorii de documentare, Camelia, absolventă a Facultății de Litere din Cluj-Napoca și-a deschis un „birou” și o „bibliotecă” de care s-a legat sufletește - satele și cătunele „uitate de lume” din județul natal; a început să „citească” volume inedite sufletele bătrânelor și bătrânilor pentru care viața își are temeiuri filosofice numai de ei știute. Din acest fond de aur s-a născut teza de doctorat cu titlul „Terapie și psihoterapie populară”, susținută în anul 2003, la Facultatea de Litere Cluj-Napoca. Momentul acesta a fost deschiderea, începutul, pentru că, în chip firesc, autoarea, răsplătită cu „Magna cum laude”, simțea chemarea de-a continua și astfel, lansarea celor patru volume din „Satele sălăjene și poveștile lor” precum și altele, reprezintă dovada neliniștilor specifice numai pasionaților chemați spre cercetare. De unde chemarea și îndemnul? Dacă spun că din familie, nu greșesc, dacă spun că din drag de oamenii simpli, care dețin în seiful sufletului comoara tradițiilor și obiceiurilor, nici atâta. Ar fi multe de spus, dar un lucru nu-l pot evita. Am certitudinea că nici tatăl, nici fiica, n-au „îmbrățișat” principiul „cărțile din cărți se fac”… Natura nu se lasă mistificată, iar țăranul autentic nu poate fi mințit pentru că el refuză orice tentative de alterare a filosofiei lui de viață. Tată și fiică, un tânăr cu „umor la purtător” (Raul) și o mamă grijulie formează întregul, demn de respect și admirație. Sunt mândră de eleva mea!

Inocenții, Ioana Pârvulescu (urmare din p. 17)

dezamăgiri sau succese majore sunt evidențiate în capitole care plasează în prim-plan membrii familiei sau cunoscuți misterioși: nenea Gheorghe, anticarul, Michel, Gyuri, Ștefi sau Seby. Analogii stranii se luminează între aceștia sau între ei și personajele din lecturile copilăriei, dar și între oameni și celelalte viețuitoare, salamandre sau licurici, față de care se dovedește, de fiecare dată, inferioritatea omului. Pline de farmec sunt pasajele în care rememorarea lumii copilăriei, cu omonimii derutante (cocoșeii din perete, marca de medicament „imaginol”), cu jurăminte simbolice, cu jocuri specifice vârstelor și vremurilor, cu bolile copilăriei și cu propria perspec-

tivă asupra morții, cu dureroasa trezire a conștiinței, cu modalități inedite de rezolvare a situațiilor conflictuale, cu iubiri nevinovate și dezamăgiri mature, e o încercare a vedea ce a rămas din ce a fost. Iar autoarea, ascultând sfatul bunicii care spunea să începi schimbarea cu tine însuți, procedează în consecință. Întreaga carte, e, de fapt, o rezultantă a efectului Tyndall; lumina potrivită, poziția potrivită a privitorului, permit observarea unui fenomen care pare incredibil: dansul firișoarelor de praf. Efectul e similar cu cel pe care îl are cartea asupra cititorului care a găsit poziția potrivită și lumina potrivită: „o bucurie a văzului interior. Era frumusețea nouă a lumii vechi”.


46

Mass media

Malaxorul de mărțișor ■ Ottilia Ardeleanu, Totul e să mergi până la capăt, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016.

E vorba de volumul de debut al unui adolescent, elev la Liceul de Arte „Aurel Popp” din Satu Mare… O scurtă mărturisire a autorului: „Studiez artele plastice şi în lumea aceea mă exprim poate cel mai bine. Totuşi, am scris această carte pentru că de multe ori culorile refuză să vorbească, tot aşa cum uneori cuvintele refuză să se coloreze”… Şi un scurt poem: „Soarele e doar o rană pe pielea amurgului./ Plânsul meu aleargă prin toate ploile triste./ Eu sunt mutul care s-a vindecat de cuvinte,/ Iar buzele îmi sunt cusute/ cu aţa întrebărilor fără răspuns” (Răspuns). Felicitări şi succes!

„Ca să mergi până la capăt e nevoie de poeme masive, elaborate, dar răsucite de viziuni sofisticate. Deloc narativă, poezia Ottiliei Ardeleanu este alcătuită din serii de scenete aproape tragice, dar în care ceea ce contează este o speranţă solipsistă, o resemnare ce aşterne patină peste detaliile sordide. Printre poziţii şi ecouri se disting argumente ale lumii tehnologizate ce au relevanţă numai în ordine metafizică. (…) Arta de a imponderabiliza universul brandurilor şi al codurilor pin este accesibilă doar celor aleşi” (Felix Nicolau). Autoarea a debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu (Editura Metafora, Craiova, 2009).

■ Tradiţii, arte şi literatură – compendiu de activităţi culturale (vol. II), Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016.

■ Bogdan Crivăţ, Bocetul Șamanului, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2017.

Volumul a fost editat de Fundaţia Ateneul Cultural „Ştefan Goanţă”, coordonator – Irina Goanţă, consilier literar – Maria Niţu. „Întâlnirile culturale anuale, cu genericul Colocviile de la Liebling: Convergenţe culturale, sub forma unui simpozion naţional (care uneori devine uşor «internaţional», prin lucrări ale unor autori din diaspora românească) a ajuns, prin perseveranţa iniţiatoarei, prof. Irina Goanţă, la ediţia a VI-a, într-o continuitate exemplară” (Maria Niţu). Lucrările prezentate la acest simpozion au fost structurate pe sec-

ţiuni, astfel: Partea I – Literatură şi arte; Tradiţii, etnografie şi folclor; Istorie şi contemporaneitate în Liebling; Cooperare culturală – mediul asociativ; Partea a II-a – Activităţile Fundaţiei; Editare; Consemnări. Admirabil (şi mirabil!) devotamentul dnei Irina Goanţă pentru memoria soţului ei.

■ Teodora Gogea, Caii trebuie să fie liberi, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2016.

Autoarea are titlul de Master în Arte Vizuale al Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca, ceea ce nu ne miră, dată fiind ţinuta grafică deosebită a volumului, coperţile şi ilustraţiile fiind realizate de ea. După o mărturisire de-a ei, această carte: „se adresează cititorilor cu vârste de peste 16 ani. (…) poate fi încadrată ca gen la romanul fantasy sau fantasy-basm, categoria înalt epic eroic”; despre mesajul cărţii: „profund, umanist, încărcat cu semnificaţii multiple, toate ducând spre concluzia că iubirea şi visurile omului, împreună, sunt forţele care pot crea vieţi şi universuri benefice, după cum ura şi delirul puterii absolute duc la spaţii dezumanizate”. Autoarea a mai scris: Minunatele memorii ale lui Hamsi-Ramsi (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2007) şi Fetiţa care s-a-mpiedicat de Şarpe (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009), carte care a primit, în 2010, două premii: Interart Clujul


Mass media literar, acordat de USR – Filiala Cluj şi Premiul pentru grafică de carte al Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” Cluj. ■ I.D.E.I., anul XII, nr. 12/2016, revista Bibliotecii „I.S. Bădescu” Sălaj.

Din Cuprins: „Anul George Coşbuc” – Florica Pop, Dalia Mintaş; „Copilul şi copilăria, mereu în sărbătoare!” – Alina Chirila; „Am fost şi noi la… Bucureşti” – Mihaela Breje; „Antim Ivireanul – 300 de ani de la trecerea la cele veşnice” – Mihaela Turian; „Biblioteca – o lume altfel” – Florica-Liliana Popiţ; „Provocări… provocări” – Livia Solomonean; „Nicolae Breje-Cizereanu – octogenar” – Petru Galiş; „Scrisoarea Moşului” – Denisa Petruş… ■ Kitej-Grad, nr. 9 (213)/2016, revistă lunară de cultură şi istorie ce apare sub coordonarea Centrului de Studii şi Cercetări privind Ruşii Lipoveni din România.

Semnalăm, din cuprinsul acestei interesante reviste, un text al colegei noastre Alice Valeria Micu despre o tânără şi talentată pictoriţă, Amalia Crişan, elevă în clasa a VII-a la Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Cluj-Napoca, text intitulat „Amalia şi arta la prezentul continuu”… Aflăm despre tânăra artistă, absolventă a Şcolii Populare de Arte „Tudor Jarda” ClujNapoca, că are deja, în Cluj, 5 expoziţii personale: la Turnul Croitorilor (2010, curator Elisabeth Karin Hann, 35 de lucrări); „DA – A.AC.56.2013”, Casino, 56 de lucrări (2013); la Hotel Melody, 3 lucrări (2014); la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, curator Tudor Sălăgean şi la Sala Radio Cluj (2016). Felicitări şi succes în continuare!

47 Cărţi primite la redacţie

Nefericiților nu le e frică de moarte. Vol. II. Păzitoarea Vezuviului Editura „Şcoala Ardeleană” Cluj-Napoca, 2017

■ Cafeneaua literară, anul XIV, nr. 1 (168)/ ianuarie 2017.

Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului Editura „Şcoala Ardeleană” Cluj-Napoca, 2017

Semnalăm Sumar: Gheorghe Grigurcu, „Amintirea lui Mihai Buracu”; Adrian Dinu Rachieru, „Paul Eugen Banciu şi romanul antropologic”; I.R. Roşiianu, „Sorin Grecu sau terminarea cu poezia jocului”; Lucian Gruia, „Marin Dumitrescu – Poeme în metru cuantic”; Valeria Manta Tăicuţu, „Cetatea ideală”; Virgil Diaconu, „Întoarcerea la poezie”; şi poezii semnate de: Aura Christi, Liviu Pendefunda, Nicolae Scheianu, Dan Drăgoi, Vénus Khoury-Ghata (traducere şi prezentare Horia Bădescu), Cristian Mihail Miehs. (D.H.)

Plugul în Țările Române (până în sec. XVIII) Editura „Şcoala Ardeleană” Cluj-Napoca, 2017


48

Sumar

ISSN 1454-3028 on-line: ISSN 2247-7365 Adresa redacţiei: Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România; Tel./fax 0260/612870; e-mail: caietesilvane@yahoo.com, office@caietesilvane.ro; www.caietesilvane.ro; www.culturasalaj.ro Revistă de cultură editată de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, a Consiliului Judeţean Sălaj, a Consiliului Local şi Primăriei Municipiului Zalău Serie nouă, Anul XIII, Nr. 3 (146), martie 2017. Apare până în data de 20 a fiecărei luni. Preţ: 5 lei

Redacţia:

Daniel Săuca - redactor şef Viorel Mureşan - redactor şef adjunct Daniel Hoblea - secretar de redacţie Marin Pop, Carmen Ardelean - redactori; Viorel Tăutan, Marcel Lucaciu, Imelda Chinţa - redactori asociaţi; Györfi-Deák György, Alice Valeria Micu, Carmen Ciumărnean, Gheorghe Moga, Simona Ardelean - colaboratori. Responsabili de număr: Daniel Săuca, Daniel Hoblea Corectură: Oana-Maria Barariu-Săvuș Tehnoredactare: Marius Soare Revista apare în urma unui protocol de colaborare încheiat între: Consiliul Judeţean Sălaj; Instituţia Prefectului Sălaj; Primăria Zalău; Direcţia Judeţeană pentru Cultură Sălaj; Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău; Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Filiala Zalău; Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu” Sălaj; Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj; Arhivele Naţionale Filiala Sălaj; Cenaclul literar „Silvania” și Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj. Responsabilitatea pentru opiniile şi calitatea materialelor publicate revine în întregime autorilor. Nu primim la redacţie decât materiale culese în format electronic, cu respectarea normelor ortografice în vigoare. Revista „Caiete Silvane" este membră a Asociaţiei Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE)

Tiparul realizat la Tipografia Color Print Zalău, Str. 22 Decembrie 1989, nr. 66, Sălaj, tel./fax 0260-661752 Abonamentele la revistă se pot contracta prin oficiile poştale, factorii poştali, prin Damco şi prin redacţie (telefon 0260-612870). Preţul unui abonament pe o lună este de 4 lei. Pentru orice nereguli privind difuzarea vă rugăm să ne contactaţi telefonic la redacție.

Viorel Mureșan, Poeme pentru „Caiete Silvane”   pp. 1-2 Parodie de Lucian Perța  p. 2 Ciprian Chirvasiu, „Pietre din potop” – terapie intensivă pentru poezia contemporană  p. 3, p. 6 Viorel Mureșan, Dialog între debutanți și... rezistența junimistă  pp. 4-6 Poeme de Sorin Grecu  p. 7 Imelda Chința, Morfologia stărilor  pp. 8-9 Daniel Mureșan, Cronica discului. Blackfield – V p. 9 Versuri de Liliana Popa  p. 10 Marcel Lucaciu, Zboruri adolescentine  pp. 11-12 Florica Bud, ianuarius, celeste și entități umanoide  p. 12 Monica D. Cândea, Herina – refuz la memoria vechiului imperiu  pp. 13-14 Ioan F. Pop, poeme abandonate în cuvinte  p. 15 Carmen Ardelean, Inocenții, Ioana Pârvulescu   pp. 16-17, p. 45 Carmen Ardelean, Cenaclul „Silvania”. Mirela Chiș  p. 18 Versuri de Mirela Chiș  p. 18 Simona Ardelean, Filmografiile Simonei. The Olive Tree (2016)  p. 19 Ioan-Pavel Azap, Reeditări filmice (II)  p. 20 Ioan F. Pop, Solilocvii inutile  p. 21 Radu Șerban, A cincea oară în grădină  pp. 22-23 Dănuț Pop, Alegerile din 1948 în județul Sălaj   pp. 27-33 Marin Pop, Patriotism și neorevizionism. Despre patriotism și neorevizionism în corespondența lui Corneliu Coposu cu Ion Rațiu și Vasile Măcărescu   pp. 34-40 Gheorghe Moga, Opt istorii ale unor cărți pierdute  pp. 41-42 Alexandru Jurcan, Omul bun și viața altora  p. 42 Viorel Tăutan, Noul „Vavilon” (II)  pp. 43-44 Daniel Hoblea, A fi sau a nu fi provincial  p. 44 Eugenia Pop, „Așchia nu sare departe de trunchi”!  p. 45 Daniel Hoblea, Malaxorul de mărțișor  pp. 46-47 Copertele I – IV și paginile 22-26 sunt ilustrate cu picturi și fotografii realizate în cadrul celei de-a cincea ediții a Simpozionului internațional de arte vizuale „Arta în grădină”, Grădina Botanică „Vasile Fati” Jibou, 2016.


Ioana CRĂCIUN DOBRESCU, „Stânci și Pini”, ulei/pânză, 80 x 60 cm, 2016

Martie siteu  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you