42
Proză
Nopțile Iclejiei lui Pachi Marian Ilea
„Mă duc să mă ascund ca să scriu un roman”, îi ziceam nevestei şi fetiţei în bucătăria aia de la bloc. „Sînt prozator”. După ce-mi spuneam poezia din bucătărie o auzeam pe Melania spărgînd vasele. Melania era căsătorită cu mine. A rezistat douăzeci de ani. Pe fetiţa noastră o cheamă tot Melania. Are optsprezece ani. E elevă la un liceu din Paris. Am trimis-o acolo ca să nu fie parte dintr-un divorţ încărcat de înjurături. A ajuns preşedinta unei „Maison des éléves”. Seamănă cu mine. Organizează evenimente culturale cu finanţări obţinute de la primărie. Toate proiectele ei au trecut de urechile vigilente ale funcţionarilor. „Te duci, din nou, la curvele tale de care m-am săturat”, îmi şoptea în ureche Melania. După ce am divorţat, am început să călătoresc fără o ţintă anume prin Transilvania. Am ajuns în Baia Sprie în seara de trei august a anului două mii paisprezece. Îmi plac oraşele mici. Găseşti cu uşurinţă o pensiune. Te cazezi. Te plimbi cîteva zile prin împrejurimi şi pleci mai departe. La ora douăzeci şi unu fix mă aflam în faţa ghişeului doamnei Teodora Pachi, patroana pensiunii Edelweiss situată pe strada Boczor Wolf, la numărul cinci. Doamna mi-a dat cheia de la cameră, nu s-a uitat în buletin. „Vă conduc pînă la etaj”, mi-a spus. Pensiunea Edelweiss avea parterul construit din piatră şi etajul cu camera de hotel de lux din lemn. Cina urma să fie servită într-un salon cu pereţii încărcaţi de trofee de vînătoare. În pensiunea Edelweiss era plăcut. Afară erau douăzeci şi opt de grade. *** Am mîncat două felii de şuncă, pîine prăjită, unt şi am băut un ceai. Înainte de a urca în cameră am întrebat-o pe doamna Teodora Pachi cine a fost Boczor Wolf. Am felul ăsta de curiozităţi. Cred că dacă ai pensiunea pe o stradă cu nume ciudat… Boczor Wolf… mi se părea că sună pitoresc, e bine să cunoşti istoria celui pe strada căruia locuieşti. Mulţi habar n-au cine a fost cel care a devenit nume de stradă. Pe alţii nu-i interesează. Alţii devin nervoşi cînd îi întrebi. Doamna Teodora Pachi s-a aşezat comod pe scaunul din faţa mea şi mi-a spus: „Domnule, e un evreu din Baia Sprie, născut în trei august una mie nouă sute cinci şi mort în douăzeci şi unu februarie una mie
nouă sute patruzeci şi patru la Fort Mont Valerien în Franţa. Cel puţin aşa zic unii în oraş. A luptat prin Spania, a eliberat Franţa, a fost şi inginer chimist. Cînd l-au condamnat, zic cei care-l cred mort, a apărut o lozincă la intrarea într-un tribunal pe care scria: «Boczor Wolf Hongrois chef Derailleur 20 attentats». A plecat din Baia Sprie cînd împlinise douăzeci şi trei de ani. A locuit la Paris la următoarele adrese: 1 bis, rue Lomeau; 85, rue de Torbigo şi 9, rue Loillaux. Avem la pensiune un pliant unde găsiţi şi fotografii cu mormîntul lui, cu el tînăr, cu el luptînd pe un front din Spania. Numai că… domnule, alţii zic cu totul altceva. Cică după război a devenit tîmplar şi a locuit mulţi ani în arondismentul al 13-lea din Paris”. Cu vocea puternică a doamnei Teodora Pachi în urechi m-am dus în cameră. Am adormit imediat. De nenumărate ori în acea noapte mi s-a părut că mă trezeşte un glas de femeie care-mi şopteşte în urechea dreaptă: „Kelemberger Anton Ignatius zis «Peniţă» a fost făcut praf”. *** Soarele dimineţii intra pe fereastră. M-am trezit plin de dorinţa de a ieşi la plimbare pe strada Boczor Wolf din Baia Sprie. Bîiguielile nopţii mi-au apărut în urechea dreaptă făcînd duş cu apă călduţă. Anton era numele meu, iar Ignaţiu mi-ar fi plăcut să-l am trecut în buletinul de identitate. „Ciudat”, mi-am spus. Dacă mă gîndesc la Melania, nevastă-mea, e de spus că pînă şi acel „mă duc să mă ascund ca să scriu un roman” a fost un plagiat după Augustin Buzura. Prozatorul îi spunea nevestii-sii la fel. Aia n-a divorţat chiar dacă Buzura lipsea cîte o jumătate de an de acasă. L-am întrebat odată dacă-i place că apare în manualele şcolare şi dacă simte ura elevilor care-şi dau bacalaureatul din „Vocile nopţii”. Eram la o prietenă invitaţi la masă. Şi eu dădusem bacalaureatul din „Vocile nopţii”. „Dacă ar fi să-l dai şi dumneata, l-ai lua cu notă de trecere?” Buzura a stat îngîndurat. Mi-a răspuns chibzuit: „Dacă aş avea timp să mă pregătesc, cred că da”. În unele manuale şcolare apar cîteva din prozele mele. Noroc că nu fac parte din bibliografia pentru bacalaureat. M-am întîlnit de cîteva ori cu elevii unor licee din Bucureşti. M-au întrebat uimiţi dacă mai trăiesc. Învăţaseră la şcoală despre scriitorul care-mi purta numele şi aveau speranţa că e mort demult. Mai