Page 1

1

Nicolae Băciuț Margine de ler

Doamne, care eşti în cer, Doamne din cuvinte, într-o margine de ler, o să-mi pun veşminte,

Poeme pentru „Caiete Silvane”

Ion Cristofor Singur

într-o margine de zi, o să fiu o zare, la nepuse întrebări semnul de mirare.

Singur ca o monedă uitată în buzunarul unui mort

Doamne care eşti în cer, Doamne, nu veni la mine, într-o margine de ler, voi fugi la tine.

Te strecori pe lângă un zid cenuşiu printre semeni şi ziduri cenuşii iar în spatele zidurilor un munte de întuneric îşi aşteaptă încă întunecaţii profeţi

Nicolae Coande Poemul cu pîini L-am visat şi cred că există cu adevărat scris şi acum pe o masă de fier l-am înţeles atît de bine dar l-am uitat definitiv la trezire n-am uitat cum stăteau nemişcate printre cuvinte pîinişoare plăpînde fără de care poemul nu ar fi avut înţeles. Mi-era foame nu am atins nici o coajă mai degrabă mi-aş fi mîncat mîinile am citit poemul cu pîini făcute anume pentru săraci apoi am văzut un bărbat în mijlocul unui rîu scria liniştit la o masă muşca dintr-un colţ soarele delira în clopotul de bronz al ospiciului cuvinte vii printre pîini vii mici semne misterioase „apoi bărbatul bău apă din rîu apoi el însuşi şi rîul dispărură-mpreună”.

Obosit îmbătrânit înainte de vreme intri de-a buşilea în marsupiul acestui poem ca puiul de cangur înspăimântat de fulgere O, Doamne, plânsul tău monoton şi chiţcăitul îndelung al şoarecelui de câmp.

Maria Pal Un alt drum eşti rana mea din talpă cu memoria mereu trează veşnic la pândă un alt drum sinuos către multe alte sfârşituri în care minunatul început uită întotdeauna să încolţească cu o satisfacţie nemăsurată pe faţă cineva îţi şterge definitiv chipul din fereastră


Poesis

2

Gheorghe Pârja

Ia-mi şi mie mărgele Cum au toate femeile Inele şi basma Cercei şi dedesubturi În loc de ceas inima ta S-o întorc s-o opresc

Unghia neagră

S-o dau înapoi înainte S-o strîng puţin Între două cuvinte

Simt întunericul cum mă înţeapă Ca o unghie neagră Apa e puţină în cer Întind mâna după ultimul Strop de rouă Frunzele chircite în arbori De cărbune Sare multă pe faţa obrazului Ochii închişi Somnul prefăcut într-o Moarte prefigurată Cartea se închide încet Şi pleacă hoinară Refuzând liniştea bibliotecii Acolo este întuneric De prea multă lumină Întunericul ca o unghie neagră

Traian Ştef Joc

Şi lemn sculptat şi luciu temenele Scumpeturi colorate lăutari Sofaua largă care te cheamă Val portocaliu de catifea Cu lux de amănunte vioi şi odorant Poetul întinde vocale pe gura femeii Ea doar priveşte şi tace deschis Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale De ce nu vii tu vino Să-ţi fiu eu protector Îţi fac şi prunci o mie Îţi dau Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele Să fim noi doi nemuritori şi vii Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii

Am putea încerca Să faci şi tu o năzbâtie Să nu te găsească Să nu te trimită Cînd e clipa clipita Tu să fii aici Şi El să nu ştie Că-ţi plac bomboanele Şi cerceii Inelele şi basmaua Lasă-mă să scriu un poem direct pe pielea ta Bine întinsă Cu o pană de struţ voi scrie Să zgîriie puţin Să iasă sînge Să văd dacă are gust de răşină De scorţişoară De vanilie Să mă las absorbit De cristalinul ochilor tăi Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei Sau tu să scrii mai bine ceva Cu buzele tale rujate Dezgoleşte-mi un pic umărul Cu mîinile tale reci Înfige-ţi unghiile în carnea mea Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul Clipoceşte molatec printre porii deschişi Ca un arici Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă Parcă am rostogoli mărgele de sticlă De la unu la celălalt Parcă ne-am oferi într-un joc continuu Acelaşi trandafir


Poesis

Valentin Talpalaru

Dincolo de prag Dincolo de prag ziua îşi curăţă dinţii de resturile melancoliei mele. Despre ce să vorbesc cu voi, cei din partea de jos a clepsidrei? Să tac, spuneţi? Să aştept sfîrşitul înfruntării dintre pardos şi ied, dintre columbă şi acvilă, dintre mine şi umbră? Dincolo de prag ziua se îmbăiază în rana privirilor mele ca într-o oglindă. Iar păsările, mătănii la gîtul cerului…

George Vulturescu Celălalt, pe pod Podul era ciudat azi-noapte: în oţelul său tresărea o teamă care se răsfrângea în aer, în clădiri, de parcă, dintr-odată, nu ştia ce să facă cu inocenţa sa în

Parodie de Lucian Perța Nicolae Coande

Poemul cu pîini

(din Caiete Silvane, aprilie 2016)

L-am scris mai demult, prin anii ’80 şi sincer, nu cred să mai fie pe undeva printr-un sertar al mesei mele de fier, pe atunci nu orice poezie

3

mijlocul oraşului învechit. Pe străzi te plimbi, te laşi dus: e rarefiere pe pod cel care trece eşti tu e o densitate voltaică în aer. Nu podurile cu orar şi bilet de intrare ci acelea pe care treci când vrei: aici sau dincolo. „Sunt de pus câteva bombe în oraş, Înjură iar la crâşmă nea Achim. Dar nu la pilonii podurilor…” Un înger s-a rezemat de balustrada lui: numără din zece în zece apoi din sută în sută ceva nu-i iese egal scuipă şi pleacă. Reţin povestea bătrânului paznic: „Primul pod al oraşului părea atât de firav Încât nimeni nu avea curajul să-l treacă. Au construit altul lângă el. Acesta s-a tocit, s-a învechit dar podul alături e încă la fel. Cine să pună piciorul?” Stau pe pod. Ezit: să mă duc spre odaia cu terfeloage sau spre barul de noapte? Între timp s-a apropiat un câine şi se aşază la picioarele mele, obosit. Nu mă mişc din loc – ca un stâlp al podului între două maluri, între două nopţi… Nu e important să fii pe pod ci să vină din sensul opus celălalt cavaler al Ordinului Nopţii. (Poeţi participanţi la Zilele revistei „Caiete Silvane”, ediţia a IX-a, 17-19 martie 2016) se putea publica, trebuiau nişte cuvinte cheie să o alcătuiască, ca de exemplu: ţară, pâine, pace şi mai înainte de toate: socialism, Ceauşescu, să trăiască. Poemul meu era foarte sincer fiindcă mie mi-era foame şi ceream în el pâine, aici pe pământ, nu în cer, era despre pâine, deci, şi în el frământam şi ideea că artistul în timpul său e bine să rămână demn şi nu trebuie pus în margine de societate, că el, chiar dacă este clopotul de bronz al culturii, nu va putea să bată dacă are limba de lemn… Desigur că n-o să-l mai găsesc, pe bună dreptate, mai mult ca sigur că mi l-a găsit şi mâncat cineva!


Proză

4

Radu Ţuculescu Bliț – Proze

La odihnă

Paula se mișca vădit nervoasă, prin fața cabinelor telefonice. Întotdeauna se întîmplă la fel. Trebuie așteptat la nesfîrșit, pînă se eliberează una dintre cabine. Paula nu a priceput niciodată cum pot vorbi atît de mult cei veniți în stațiune, la odihnă; cu cei rămași acasă, doar abia scăpaseră unii de alții. Majoritatea sporovăiesc, într-adevăr, cu diverși membri ai familiei, povestind tot felul de banalități: cum răsare soarele, cît de tare bate vîntul în timpul amiezii, cîți morcovi au găsit în supă, cîte stele se văd noaptea din cameră ș.a.m.d. Paula nu a deranjat pe nimeni cu vreun telefon în perioada șederii sale aici. Doar acum dorește să-și sune soțul, la locul de muncă, să-l anunțe că peste două zile i se încheie tratamentul fixat pe bilet și-ar fi bine dacă ar veni după ea cu mașina, trenurile producîndu-i o adevărată astenie nervoasă. Se eliberă o cabină. În sfîrșit! Paula pătrunde vijelios înăuntru, zornăindu-și monedele. După cîteva încercări, aude vocea soțului, la celălalt capăt al firului. - În sfîrșit, dragule! exclamă Paula, îți aud glasul după atîta vreme! Dar pe unde mi-ai umblat, că te-am sunat de mai multe ori acasă și n-a răspuns nimeni?! (Soțul se miră că n-a răspuns nimeni. Nu-și amintește să fi ieșit vreo după-masă din casă.) - Ei, lasă, zîmbește Paula, nu mă apuc acuma să-ți fac reproșuri. Abia aștept revederea. M-am cam săturat de stațiunea asta. (Soțul o întreabă cum s-a simțit, cum a fost vremea.) - Prea grozav nu m-am simțit, strîmbă Paula din nas. Timpul a fost ploios și am stat mai mult în cameră, unde am avut parte de o femeie cicălitoare care mi-a împuiat capul cu tot felul de prostii. Am făcut, totuși, multe plimbări, chiar și prin ploaie. Lucrul acesta m-a remontat și pot spune că mă simt foarte bine. (În dreptul cabinei își făcu apariția un tînăr deșirat care-și aruncă privirile asupra Paulei cu insistență și nerăbdare. Paula îi întoarse spatele, semn că mai are de gînd să vorbească.) - Nici mîncarea nu a fost la înălțime, ca anul trecut, de exemplu. Dacă pescuiam o rămășiță de morcov prin supă! Dar tu, dragule, cum te-ai descurcat cu mîncarea? Sper că ai luat masa în oraș, după cum te-am sfătuit?! (Soțul îi spulberă speranțele. Avusese foarte mult de lucru acasă. În consecință... a gătit.) - Dar cum se poate să faci treaba asta fără supravegherea mea! izbucni Paula, tare-s curioasă cam ce-ai gătit, ia spune-mi, pentru azi ce-ai preparat?! (Soțul răspunse: ciolan cu fasole. Tînărul deșirat bătu nerăbdător în sticla ușii, cu unghia de la arătător.)

Proză pentru „Caiete Silvane” - Ai să-mi povestești amănunțit cînd mă întorc, se grăbi Paula să încheie. Vin peste două zile, dar, puiule, te rog nu mă lăsa cu trenul. Fă un efort și repede-te cu mașina pînă aici! Ia-ți o zi fără plată, merit și eu atît, nu? Abia aștept să te strîng în brațe. Te sărut de nenumărate ori, pa! Paula agăță receptorul în furcă și ieși radioasă. Tînărul deșirat își încolăci brațul drept în jurul gîtului ei subțire și delicat, sărutînd-o apoi discret pe lobul moale al urechii. Ea se lipi strîns de trupul său și-i șopti chicotind: - Niciodată n-a reușit să facă un ciolan cu fasole ca lumea. De cîte ori punea pe masă ciorba asta, nici nu mă atingeam de ea și rămîneam flămîndă tot restul zilei. În general gătește bine, dragul de el.

Cu trenul

Era o noapte transparentă, cu cerul găurit de stele reci, ca de gheață. Gheața era și jos, pe toate străzile, așa cum este firesc să fie iarna. Orbecăiam pe strada principală, în graba mea de a ajunge cît mai repede la gară, unde trebuia să prind un personal, puțin după miezul nopții. Noroc că strada era pustie și nu mă puteam face de rîs cu baletul abstract pe care-l executam cînd pe trotuar, cînd pe lîngă, datorită multiplelor alunecări involuntare. Am ajuns la gară cu mușchii încordați și încheieturile picioarelor înțepenite. Aveam speranța să găsesc un compartiment gol, unde să mă întind pe banchetă și să trag un somn zdravăn pînă dimineața, cînd ajungeam la destinație. Într-adevăr, primul vagon în care am urcat era aproape gol, doar două-trei persoane, le-am deslușit contururile chircite prin ungherele întunecate. În tot vagonul pîlpîiau palid doar cîteva becuri. M-am întins pe o banchetă, hotărît să moțăi pînă trece controlorul. După cîteva minute eram ca un pui congelat. Instalația aceea de sub banchetă e de vină, mi-am zis, ori poate maneta care reglează temperatura, așa că am schimbat compartimentul. După alte cîteva minute începui să trosnesc de frig. Și atunci am pornit-o prin vagoane, în căutarea unei temperaturi, cît de cît, acceptabile. N-am reușit. Mi-am zis că oi fi o fire mai slabă ori prea pretențioasă, din moment ce alții rezistă, siluetele acelea încremenite prin ungherele întunecate ale compartimentelor, ca într-un film de groază. Mersul meu se transformă în fugă, apoi într-un adevărat cros dintr-un vagon într-altul ceea ce-mi repuse sîngele în circulație. Într-unul dintre vagoane m-am întîlnit cu controlorul, venind tot în fugă, din direcția opusă. Ne-am oprit față-n față, bătînd sîrba pe loc. El avea înfășurat un șal de lînă în jurul chipiului, trupul vîrît într-o pufoaică, nasul


Proză roșu și umed. Tușea. I-am propus să continuăm fuga împreună, mai schimbăm și noi o vorbă, două, să nu ne plictisim, să treacă timpul mai repede. Controlorul mi-a dovedit însă imposibilitatea de a fugi alături în aceeași direcție, datorită culoarului prea îngust. M-a asigurat că ne vom întîlni din nou. Ne-am continuat deci fiecare crosul în direcția inițială, iar la întoarcere, într-adevăr, ne-am întîlnit, de data asta într-alt vagon, eu dovedindu-mă mai sprinten. Am schimbat iarăși cîteva cuvinte, printre gîfîieli, apoi am pornit-o mai departe. În felul acesta s-au scurs orele nopții. Reușisem să mă încălzesc bine, începuse să-mi placă, mai ales că am legat o nouă prietenie, cu controlorul. În numeroasele noastre întîlniri, ne-am povestit unul altuia întreaga viață și ne-am dat adresele. La prima oră a dimineții am ajuns în orașul în care fusesem trimis în delegație pe o zi. După micul dejun, luat în grabă, am purces la rezolvarea tuturor sarcinilor ce-mi fuseseră trasate, cu competență și exigență. Persoanelor cu care luam legătura le-am vorbit, fără excepție, foarte amabil, abordînd diverse zîmbete profesionale. Mă susținea gîndul că seara urma să mă urc într-un tren care mă va duce, înapoi, acasă.

Domnul a luat… Domnul a dat…

Pe fostul tovarăş Păsculescu l-am cunoscut pe vremuri, un adevărat tovarăş! Adică unul care, de bună voie şi nesilit de nimeni, se aruncase în valurile propagandei, lustruindu-şi zilnic (şi-n mod avantajos) profilul de activist sadea. Începuse, încetişor şi metodic, să urce treptele, zîmbind slugarnic spre înălţimi, ploconindu-se, cu o diabolică perseverenţă, exact în faţa cui trebuia – avea fler băiatu’ – şi dovedind că nu se abate, cu nimic de la indicaţiile primite. În felul acesta, a săltat din funcţie în funcţie. Punctul său forte era ideologia. Una anume. Mai exact, vorbea şi nu admitea să comenteze cineva. Şi-ncet, încet, numărul acestora s-a înmulţit, pe măsură ce scaunul în care-şi punea şezutul devenea tot mai înalt. Dădea decizii, sancţiuni, verdicte, lua hotărîri, anula, angaja, verifica, cenzura, împărţea, lichida. Ţinea şedinţe în care strălucea prin rostirea impecabilă a frazelor şi a propoziţiilor lipsite de bîlbe şi golite de sens. Nu-şi lepădase, însă, niciodată haina de cameleon. Ştia să zîmbească şi să se încline atunci cînd trebuia. De fapt, pizmuia pe toată lumea, nu se iubea decît pe sine. După evenimentele din decembrie şi pînă pe la mijlocul lui 1990, tovarăşul Păsculescu devenise un Păsculescu oarecare. Se arăta încîntat să i se spună: „bă, Păsculescule!” Apoi, brusc, s-a transformat în domnul Păsculescu. Poate nu chiar atît de brusc pe cît mi s-a părut mie. A copt-o el, a pipăit terenul... Întotdeauna fusese un tip orientat. M-am întîlnit cu el acum cîteva zile. - Cum mai merge treaba? l-am întrebat. - Dragul meu... Domnul a luat, Domnul a dat, mi-a răspuns el cu atîta smerenie în ochi încît am rămas perplex. Îşi împreunase mîinile ca pentru rugăciune. Zîmbea timid. Cu toate acestea, ceva jucăuş puteam

5

desluşi pe la colţurile gurii sale. - Nu pricep, am exclamat, fără voie. În cuvinte domoale, Păsculescu mi-a spus că acum şi-a găsit, în sfîrşit adevăratul drum. Ţine conferinţe despre viaţa sfinţilor. Nu l-am întrebat la care religie a aderat. La care sectă. Vorba lui: Domnul a luat…

Așteptându-l…

Acum e o plăcere să stai în gară şi să aştepţi trenul. Difuzorii de presă te îmbie cu tot soiul de publicaţii una mai atractivă decît cealaltă. Pe prima pagină, femei frumoase îţi trag cu ochiul. În paginile din mijloc, alte femei îţi arată sînii năucitori, pîntecul fremătător, coapsele desfăcute şăgalnic... Cele mai pudice îşi arată doar fesele. Eşti copleşit de plăcere şi uimire. Pînă mai ieri, asemenea forme credeai că există doar la capitalişti. Ba se pot cumpăra şi romane format de buzunar, palpitante, incitante, educative, cum ar fi Dragoste cu forţa ori Dacă te prind să vezi ce-ţi fac ori Agentul Ako Sanyoko îşi ascute privirea. Tocmai mă încălzeam răsfoind o broşură puternic ilustrată şi ingenios intitulată Dacă poţi... pot, cînd aud la difuzoare următorul anunţ: Rapidul 36 întîrzie necunoscut. Din cauza căldurii interioare, crezusem că auzul meu o luase razna. Dar anunţul s-a repetat cu aceeaşi voce nazală şi indiferentă: Rapidul 36 întîrzie necunoscut. Ăsta era rapidul meu. M-am repezit la ghişeul de informaţii, împreună cu alţi călători contrariaţi. Pe mine necunoscutul, în general, mă sperie şi-mi produce frisoane pe şira spinării. Duduia din spatele geamului nici nu ne-a lăsat să deschidem gura. - Pe mine să nu mă întrebaţi nimic, a şuierat ea, aşa a trebuit să anunţ, stimaţi cetăţeni ori domni că altcumva nu vă mai pot numi... Că veţi aştepta o oră, sau o zi, habar n-am. Am vorbit cu staţia X, abia i-am prins şi nici ei nu ştiu mai mult decît că întîrzie iar cu alte staţii n-are sens să mă chinui să iau legătura, telefoanele-s date dracului, ţiuie, păcăne, scot sunete extraterestre parcă au înnebunit, nici în oraş nu poţi vorbi, ştiți prea bine. Rapidul ăsta a plecat din gara de pornire, asta-i sigur, dar undeva, între staţii, întîrzie... Pe cîmp, printre lanuri, dracu ştie… Mai mult nu vă pot spune… - Bine dar... noi ce facem? îndrăznesc să întreb, timid. - Nu sînt agenţie de dat sfaturi, îmi trînteşte duduia replica. Acum sînteţi liberi… aşa că faceţi ce vreţi. Măi, ce idee! mi-am zis. Ce-ar fi să deschid o agenţie particulară de dat sfaturi? Aş fi primul... Da, dar pe mine necunoscutul mă cam sperie aşa că... Am cumpărat romanul Dacă te prind să vezi ce-ţi fac şi m-am aşezat în sala de aşteptare. Tot vine rapidul ăla pînă la urmă, mi-am zis şi am început să citesc. Dacă voi termina romanul iar rapidul nu va sosi atunci.. Atunci, oare, ce-o să fac? Dumnezeule, cît de incomodă este libertatea asta! Mai bine să ţi se ordone cum să te îmbraci, cum să umbli pe stradă, cum să rîzi, cum să-ţi faci planul, cum să aplauzi şi... cum să aştepți trenurile care întîrzie necunoscut.


6

Proză

Exemplarul din vitrină Ștefan Jurcă

Înaintam spre lizieră atent la cel mai neînsemnat zgomot, când un fâlfâit sparse încremenirea liniştii cuibărite în jurul tufişurilor. Puşca era încărcată, naveam decât s-o iau pe umăr şi s-o îndrept spre locul unde izbucnise plesnitura de aripi, dar nu ştiu cum de mă poticnesc într-o urmă de tractor, destul ca să mă dezechilibrez. Între timp, zburătoarea ajunse deasupra mea bătând scurt aerul cu aripile grele. Ochesc, apăs trăgaciul. Pasărea se înclină, zborul i se întrerupse, o aripă inertă îi reduce unghiul de cădere. O iau la fugă înspre locul unde căzuse, îl urmăresc de aproape, fazanul aleargă, eu după el. Nu făcusem mişcare în ultima vreme, gâfâiam ca un răţoi. Reuşesc să-l apuc de-o aripă. Câteva picături de sânge mi se întind printre degete. Arma rămăsese undeva pe câmp, abandonată în timpul cât alergasem. Cum ţineam pasărea între palme, îi simt inima zvâcnind să-i spargă pieptul. O privesc în ochi, ea mă fixează cu o privire îndurerată încât mă apucă mila. Dacă ar fi zăcut inertă la picioarele mele, sentimentul acesta ciudat nu m-ar fi pătruns, un animal rănit mă răscoleşte mai mult decât unul ucis. Mi-am recuperat arma din care mirosul de praf aprins nu se risipise pe de-a-ntregul şi m-am îndreptat către maşină cu pasărea sub braţ. Se aşezase noaptea, pădurea întunecată foşnea răscolită de un curent de aer. Mirosul înţepător dinspre zona industrială a oraşului rămăsese departe, fumul vineţiu se risipea încolăcit pe sub norii plumburii. N-aş fi putut conduce cu pasărea într-o mână, ar fi trebuit s-o leg pe sub aripi, însă n-aveam sfoară în maşină, doar o bucată de sârmă cu care încercam curentul din acumulator, şi-apoi ea stătea resemnată, poate ameţită de spaimă. O aşez în dreapta, să văd ce are de gând, părea că dormitează, docilă ca o cloşcă. Am fixat arma după speteaza scaunului, pasărea nu încerca să fugă, dimpotrivă, îmi făcea impresia că se bucură de ocazia de a sta pe scaunul din faţă. Cine ştie, poate o fi lovită şi altundeva, e muribundă, m-a străfulgerat un gând, iar din pricina întunericului n-am reuşit să-i văd rana. Cu privirea fixată pe scaunul din dreapta, pornesc motorul, poate zgomotul o va speria, nici vorbă, stă liniştită ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Aprind farurile şi pornesc spre casă. Nu care cumva să se sperie şi să-mi facă figuri prin cabină tocmai în oraş unde atenţia trebuie mărită din cauza vizibilităţii reduse şi a pietonilor care ieşeau din schimb. Arunc privirea către pasăre, ea, cuminte, stă ca un împărat, cu frumuseţe de coadă răsfirată peste speteaza scaunului. „Cât de blând eşti, prietene!” mă pomenesc vorbind de unul singur. Încetinesc să-l văd mai bine, îl privesc dintr-o parte atât cât puteam întoarce capul să fiu atent şi la drum. Se uită spre mine, parcă-mi face cu ochiul. Poate clipise în momentul acela, ori mie mi s-o fi părut. Ajung, bucuros că

totul s-a sfârşit cu bine, după ce parchez iau fazanul şi arma încercând, în lumina din casa scărilor, să-i găsesc şi cealaltă rană. Nu e posibil să stea aşa cuminte doar în urma unei zgârieturi la o aripă. Nici vorbă de altă lovitură, aripa dreaptă avea câteva pene smulse de alice, din acel loc picături de sânge alunecau umezindu-i penele. Intru în casă, nevasta clătea rufe în baie, atârn arma în cuiul din debara, tot timpul cu pasărea sub braţ, şi mă aşez la masa din bucătărie. Mişcarea şi aerul proaspăt mi-au stârnit pofta de mâncare, deşi numai de aşa ceva nu duceam lipsă. Lumina becului nu era puternică, dar fazanului nu-i pria, la intervale aproape egale începea a clipi. Încep să mănânc, neslăbindu-l cu privirea. Îşi adunase picioarele sub piept şi mă fixa nemişcat. I-o fi foame şi lui. Iau o bucată de pâine şi i-o întind. Nu stă mult pe gânduri, o cercetează cu pliscul, apoi, cu pedanterie, începe să ciugulească asemenea unui pui de găină. Ne-am împrietenit. Umbla slobod prin casă, îi aduceam grăunţe, iar când mă aşezam la masă era şi el prezent în dreapta pe scaunul de-alături. Îi aşezam grăunţele într-o farfurioară, bucăţi de pâine. Ne ospătam împreună ca doi prieteni. Dar când îmi aprindeam ţigara devenea surescitat, sărea de pe scaun. Oricât am încercat a-l obişnui cu fumul de ţigară n-am reuşit. Trebuia să fumez pe balcon. Era atât de colorat pe gât şi pe aripi, avea toate culorile pe care şi le poate imagina cineva vreodată. După ce sfârşeam de mâncat, îl mângâiam, mi se aşeza pe genunchi, îşi întindea gâtul parcă din altă lume. Nu mă săturam privindu-l. Într-atât ne-am obişnuit unul cu celălalt că, după ce intram în casă, venea să mă întâmpine, ca un copil. Purtam în buzunar un pumn de grăunţe pe care i le aşezam pe covor să le ciugulească până mă schimb şi mă pregătesc de masă. Către sfârşitul lui martie, începuse a da colţul ierbii, nevasta făcea curat, lăsase uşa de la balcon deschisă, fazanul a ieşit la soare, ea n-a băgat de seamă, a închis uşa balconului şi a plecat după cumpărături. Când am ajuns si eu acasă mă aşteptam să mă întâmpine să-i dau grăunţele ce le purtam tot timpul în buzunar. Văzând că nu vine am avut o presimţire. A doua zi vecina mi-a spus că-l văzuse pe balcon. În amurg a venit, a dat peste uşa închisă. A zburat pe balconul de alături. Chemat de natura buimăcită de primăvară, s-a înălţat peste blocuri. De atunci nimeni nu l-a mai văzut. În casă şi în sufletul meu a rămas un gol ca în urma pierderii unei fiinţe dragi. Această întâmplare mi-am reamintit-o în timp ce treceam prin faţa unui magazin al asociaţiei vânătorilor. Privind vitrina cu păsările împăiate, inima a început deodată a se zbate. Între feluritele zburătoare, nu ştiu de ce, am avut impresia că exemplarul acela din vitrină era chiar prietenul meu.


Cronica literară

7

Preumblare prin grădina Gutenberg

Sub o nouă lupă critică Viorel Mureşan

Deschid cronica de faţă prin a deplora soarta unor cărţi utile şi necesare, uneori foarte bune, editate doar în tiraje infime, aproape simbolice, aşa cum este şi cazul Însemnărilor din La Mancha de Mircea Moţ, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015 (tiraj 200 de exemplare!). Volumul ne propune în peste douăzeci şi cinci de eseuri, o lectură oxigenată, vie, a unor autori şi opere care, cu puţine excepţii, fac parte din canon. Abordarea, extrem de subiectivă, a textelor analizate, se completează cu observaţii şi sugestii critice venite dinspre surse de certă autoritate, precum: Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Ion Vartic, V. Fanache, Alexandru Dragomir, N. Steinhardt etc. Caracterul, în mare parte inedit, al opiniilor formulate e sugerat de către chiar titlul cărţii, care are în vedere simbolistica personajului lui Cervantes, natura sa de bufon sublim, împletind nebunia cu înţelepciunea, cum o cere însăşi condiţia scriitorului. Subordonată acestui generic, toată cartea urmăreşte procesul de sublimare a realităţii, adică genesa literaturii. „O nouă şi posibilă lectură” a baladei Mănăstirea Argeşului se vrea eseul din deschiderea volumului. Ineditul opiniei critice a lui Mircea Moţ constă în proiectarea în prim-planul atenţiei a unui personaj, de obicei neglijat de exegeţii şi criticii baladei: Negru Vodă. Văzut până acum doar ca un domn egoist, care se vrea unic stăpân pe frumuseţea mănăstirii, în aceste pagini i se atribuie o acută conştiinţă artistică, în virtutea căreia acţionează: luându-le scările, îi condamnă pe zidari la o moarte sigură, numai pentru ca opera lor să poată rămâne unică, asemenea Creaţiei însăşi. După textul arhaic, vine rândul unui poet clasic. Vasile Alecsandri este recitit tot dintr-o perspectivă estetizantă. Obiectul descrierii critice îl formează Pastelurile, asupra cărora Mircea Moţ aruncă o originală vedere. După el, poetul e locuit de un eu teatral, prea puţin capabil să se confrunte cu natura altfel decât ca o experienţă estetică. O natură captivă ar fi cea din pasteluri, iar volumul, o admirabilă pinacotecă, după cum vrea criticul să ne convingă: „Cert rămâne faptul că Alecsandri are în pastelurile sale ca «obiect» natura, însă numai după ce aceasta a devenit deja creaţie artistică, cu alte cuvinte după ce a fost «închisă» în convenţiile artei. În această situaţie, poetul de la Mirceşti are în atenţie nu atât peisajul real cât, mai ales, o serie de tablouri inspirate din/de natură. Spaţiul vizat este, aşadar, acela al unui muzeu” (Veselul Alecsandri, p. 15). O „estetică a privirii”, asociată unor meditaţii despre felul cum se reflectă fiinţa noastră în conştiinţa divină, ne întâmpină în primul eseu despre Eminescu. Dincolo de un discurs critic perfect articulat, cu nimic parazitar în sintaxă sau topică,

rămân paginile îmbietoare la lectură, care nu generează nici inhibiţii, nici poticneli. Următorul eseu, Despre Cătălin şi Cătălina, e cea mai bună ilustrare a faptului că autorul face critică simbolică, De altfel, lucrarea de referinţă în întreaga carte va fi Dicţionarul de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. Iar principalul atribut critic al lui Mircea Moţ e acela de hermeneut. El sparge şablonul complementarităţii celor două personaje printr-o spectaculoasă lectură a unui antroponim: „Dincolo de posibile etimologii, în jocul absolut gratuit al lecturii, cedez tentaţiei de a considera cuvântul Cătălin un substantiv rezultat al compunerii din verbul a căta, cu sensul de «a cerceta, a ispiti» şi adverbul «lin», numele sugerând astfel ideea unei perspective calme şi echilibrate asupra lumii, sub semnul lin-ului, credincios dimensiunilor definitorii ale Creaţiei” (p. 21). Prin apropierea de Mai am un singur dor… se redimensionează sensurile Luceafărului, ceea ce-l apropie pe critic cu încă un pas de statutul de hermeneut. Seria prozatorilor începe cu Creangă, semn că volumul are ca principiu ordonator perspectiva istorico-literară. „Operă de imaginaţie în primul rând”, Amintiri din copilărie e văzută, fără ezitare, ca roman. Atenţia criticului e focalizată pe trecerea de la oralitate la scris, de la anonimat la individualitatea marcantă, concretizată într-o carte ideală a lumii. Într-un astfel de context, scrierile didactice ale lui Creangă reprezintă drumul de la oralitate la expresia scrisă, criticul arătându-se în demersul său interpretativ captivat de relaţiile polifonice ale operelor interpretate. De o îndrăzneaţă opinie critică au parte cele numai trei rânduri şi jumătate, câte are cunoscuta Prefaţă la poveştile mele: „Iubite cetitoriu,/ Multe prostii ăi fi cetit, de când eşti./ Ceteşte rogu-te şi ceste şi unde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, ie/ pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală căci eu atâta m-am/ priceput şi atâta am făcut./ Autoriu”. Aici zace in nuce – ne previne criticul – intertextualitatea şi fragmentarismul. Mai mult, în context vine vorba şi despre baudelairiana „ipocrizie”, atribuită cititorului, pe care autorul şi-l face complice la înţelegerea operei. Dănilă Prepeleac din povestea cu acelaşi nume are revelaţia comeseniei şi dobândeşte paradisul învingându-l pe diavol. Soldatul şi bunul Dumnezeu ne propune o lectură hermeneutică a poveştii lui Ivan Turbincă, apropiind personajul lui Creangă de Don Quijote, cu deosebirea că fostul soldat atinge ipseitatea după citirea bibliei. Lecturând Poveste în de-acum cunoscuta sa cheie critică, autorul investeşte cu un semantism simbolic cele câteva întâlniri, aparent hazlii, ale personajului, după ce îşi părăseşte casa din pricina prostiei nevestei şi soacrei. Trilogia Soacra cu trei


8

Cronica literară

nurori, Ivan Turbincă şi Capra cu trei iezi e abordată în eseul Sub semnul comunicării din perspectiva codării şi decodării masajelor, după schemele lui Roman Jakobson. Povestea lui Harap-Alb, mai mult decât celelalte, e văzută ca o operă deschisă, despre al cărei final aflăm că: „Momentul semnifică încheierea condiţiei de simplu individ a lui Harap-Alb, de aici înainte el contând doar în basm şi în textul acestuia. Fiindcă basmul lui Ion Creangă de aici ar trebui să înceapă cu adevărat!” (p. 67). Paginile despre Punguţa cu doi bani ar putea reprezenta un model de critică arhetipală aplicată unei naraţiuni exemplare. Următorul autor din cercul Junimii e Ioan Slavici, cu care ne întâlnim în câteva pagini intitulate Cinci cruci. Textul supune unei scrupuloase abordări hermeneutice incipitul şi finalul unei capodopere nuvelistice cum este Moara cu noroc. Inedită pare aici incursiunea în numerologie pentru a descifra destinul oamenilor. Odată ajuns la I.L. Caragiale, autorul îşi pigmentează pagina critică şi cu detalii de istorie literară, pentru a ne introduce în poetica schiţelor. Ca în cazul lui Creangă, vor fi avute în vedere mai multe opere, mai ales cele care au făcut obiectul celor mai noi exegeze. Regăsim în bibliografia critică pe care Mircea Moţ îşi sprijină argumentaţia autori care analizează imaginarul prozei lui Caragiale dintr-o perspectivă psihanalitică. În câteva rânduri îşi ia distanţă faţă de lecturile consacrate, aşa cum se întâmplă cu Inspecţiune, unde gestul final al lui Anghelache e tălmăcit din unghiul altor semne (mărunţişul găsit în buzunar după moarte, biletele cu adresa), decât au făcut-o precursorii critici. În altă nuvelă caragialiană, Două loturi, criticul, ni se pare, cade într-un exces interpretativ, care poate fi nu numai obositor, dar poate răni chiar textul analizat: „În seninătatea inconştienţei sale, Lefter pare să nu priceapă că, îmbrăcându-i jacheta, Ţâca întăreşte în fond gestul magic al substituirii personalităţii funcţionarului cu farfuriile de porţelan, ţiganca, mai mult, umplând de data aceasta formele simbolice ale lui Lefter cu conţinutul propriei personalităţi” (Stofa şi porţelanul, p. 89). După o adevărată fenomenologie a ansamblului de nume proprii, pornind chiar de la studiul lui Ibrăileanu, autorul Însemnărilor… ajunge la finele capitolului Spre un posibil Caragiale, la perspectiva creştină asupra Scrisorii pierdute, propusă cu subtilitatea-i ştiută de N. Steinhardt. Din literatura interbelică, autorul se opreşte la trei prozatori: Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale şi Liviu Rebreanu. În puţine pagini zăboveşte asupra funcţiei apotropaice a povestirii în Hanu Ancuţei. Convenţia artistică, cea care generează imaginarul, pe lângă dimensiunea estetică, lucrează şi la modul izbăvitor: „Întregul text sadovenian atrage atenţia asupra motivării povestirii şi a nevoii de imaginar: personajele povestesc cu sentimentul că, printr-o naraţiune exemplară, se pot sustrage realităţii marcate de prezenţa demonicului” (p. 107). Către finalul eseului, sub puterea nedeclarată a unor lecturi bachelardiene, Mircea Moţ ne surprinde şi nu prea, atribuind sensuri aproape poetice unor povestiri sadoveniene. În universul „clanului Caragiale”, atunci când se ocupă de romanul rămas neterminat Sub pecetea tainei din opera lui Mateiu, criticul dezvoltă câteva sugestii venite dinspre Ion Vartic. În ansamblu, abor-

dând paginile neterminate ca pe o „opera aperta”, eseul Un caz de dispariţie trage o fină tuşă critică în jurul protagonistului Gogu Nicolau, din perspectiva câtorva simboluri descifrate în biografia personajului. Surprinzător este unghiul din care e „citit” personajul eponim Ion: cel al „lecturilor” sale. Aflăm astfel că ţăranul din Pripas frunzărea, cu predilecţie, gazetele vechi, împrumutate de la Herdelea, nu cu alt scop decât pentru a se refugia în trecut, în ficţiune. Sfârşitul personajului, dezlegat în cheie simbolică, clatină paradigma moralist-didactică impusă, ce-i drept cam demultişor: „Intrând definitiv în sfera pământului, devenit el însuşi pământ după ce, prin sărutul simbolic, s-a lepădat de propria condiţie, în finalul romanului Ion este ucis cu sapa de către Gheorghe, ţăranul, agricultorul, în greceşte. În limbaj realist e vorba de o crimă, fireşte. În planul de profunzime însă ţăranul este surprins săvârşind un gest aproape ritualic. Cu atât mai convingător cu cât peste trupul celui ciopârţit cu sapa cade toată noaptea ploaia, ca o promisiune a fertilităţii” (p. 117). Din zona literaturii contemporane, unde solurile sunt mişcătoare, iar axiologiile discutabile, selecţia critică se îndreaptă spre un prozator şi un eseist: Marin Preda şi Emil Cioran. În romanul Moromeţii, urmărind mai cu seamă „orizontul metafizic”, sunt explorate două scene: cea a tăierii salcâmului şi, oarecum previzibil, întâlnirea din poiana fierăriei lui Iocan. În episoadele indicate, Ilie Moromete îşi găseşte două reprezentări imagistice: salcâmul e dublul său vegetal, iar chipul modelat din lut de către Din Vasilescu poartă şi el o pecete magică, în măsură să-i influenţeze şi sculpteze în timp destinul. Personajul e definit şi prin relaţia sa cu limbajul, ca într-o „matalepsă de autor”, unde eul diegetic se proiectează pe sine într-o trăsătură ceva mai apăsată a „ultimului ţăran” din literatura noastră, după cum l-a văzut Nicolae Manolescu. Fiind mai grijuliu cu forma comunicării decât cu semnificatul, Ilie Moromete e şi un astuţios comentator al faptului social. Cu pământul, ţăranul din Bărăgan are o relaţie impusă de cursul istoriei, se resemnează înţelegând că trebuie să-l piardă. În ultimul eseu din volum, Pentru celălalt Cioran, filosoful român stabilit la Paris e portretizat din perspectiva unei fugitive cariere didactice la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi din câteva esenţiale amintiri şi detalii oferite de cartea de memorii Praful de pe tobă a unui fost elev, poetul Ştefan Baciu. Toate faptele relatate gravitează în jurul anului 1936. Anecdoticul istorico-literar e salvat de un sens mai adânc pe care autorul îl caută în fiecare gest al lui Cioran: „Ca şi plimbarea, mersul pe bicicletă devine modalitatea prin care Cioran se abandonează naturalului, sustrăgându-se în felul acesta mecanismului rigid al lumii. Prin plimbare şi prin mersul pe bicicletă, Cioran reface în mod simbolic relaţia pierdută cu întregul, trăind cu iluzia că a redobândit condiţia paradisiacă şi, în egală măsură, parazitară, din care a fost izgonit în momentul naşterii” (p. 140). Spirit ingenios, Mircea Moţ ar putea considera câteva dintre aceste eseuri doar nuclee ale unor posibile dezvoltări ulterioare, Însemnări din La Mancha fiind o carte care n-ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă şcolară.


Cronica literară

9

Cimitirul copiilor sau Stadiile iniţierii

Imelda Chinţa

Cimitirul copiilor este romanul scris de Nicolae Goja, apărut la Editura Eurotip, din Baia Mare, 2016, op ce se deschide sub semnul „timpului care nu există”. Cartea este gândită în treisprezece capitole, intitulate simbolic, Stadii, asemenea etapelor devenirii fiinţei sau a evoluţiei unei boli. De altfel, epicul se concentrează în jurul a două mari teme, boala şi maturizarea unor tineri, tratate în manieră realistă. Naraţiunea debutează ex abrupto, introducând un personaj cu apariţie episodică, domnul D., care „mai are puţină vreme, un an, doi, trei...”. Capitolul întâi, Aşteptarea, se deschide cu o reflecţie pe tema efemerităţii fiinţei legată cu disperare de existenţa care curge heraclitian: „dorim să prelungim efemerul de care ne sprijinim în albia acestui fluid curgător, nonmaterial, cuantic, pe care îl numim durată”. Domnul D. îşi trăieşte amnezic „clipa suspendată”, existând doar în faţa şevaletului şi a pânzei pe care îşi construieşte când hilar, când abstract devenirea. Volumul lui Nicolae Goja conturează o realitate anostă, este o prelungă căutare a propriului eu interior, personajele caută şi se caută într-o societate capitalistă în care suferă de inadaptare, de pauperitate. Protagoniştii, deşi diferiţi, sunt complementari în ceea ce priveşte evoluţia lor, fiecare încearcă să-şi găsească rostul şi locul în lume, fiecare devine o replică a celuilalt. Volumul abordează aşadar aceeaşi tematică, văzută distinct, în etape şi vârste diferite. Suflet de artist, domnul D. este sensibil la suferinţa celor din jur, mai ales la suferinţa copiilor şi, pentru a evada, alege un univers compensatoriu, creaţia, alinându-şi sufletul cu sunetul nocturn al naturii: „Concertul zoologic nocturn este acaparator, domnul D. se poate legăna pe balansoar până când zorii de ziuă se revarsă şi urechile tot nu i se satură”. Epicul este construit pe paliere, care plonjează fie în prezentul personajelor, fie în trecutul acestora, ca o rememorare a unui timp apus. Acţiunea înaintează prin ramificarea replicilor, prin alternarea planurilor. Protagoniştii sunt Blanca, Bubu şi Gelu, prieteni nedespărţiţi, care îşi petrec copilăria în spaţiul cimitirului evreiesc, revenind pe parcursul naraţiunii şi devenind un simbol al închiderii fiinţei, al claustrării într-o societate anostă, din care vor evada temporar pentru a se reîntoarce. Cartea poate fi privită ca un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii personajelor, pe care-i urmărim de la stadiul copilăriei la cel al maturităţii.

Blanca, Bubu şi Gelu ajung în faţa examenului de bacalaureat pe care îl promovează cu rezultate modeste şi încearcă să-şi croiască drumul prin existenţă. Toposul radiografiat este oraşul de la graniţa nordului, Baia Mare, un oraş fără prea multe posibilităţi pentru tinerii neofiţi, iar efectele negative ale capitalismului proaspăt instaurat sunt redate cu luciditate: şomaj, decepţia tinerilor fără un viitor stabil, stresul – care afectează viaţa cotidiană a individului. Ei se vor izbi de o mentalitate îngustă a unei societăţi tinere, postcomuniste, subiectul gravitează cuminte în jurul unor medii modeste, a unei lumi închise conectată la real prin cele trei personaje, devenite adevărate dosare de existenţă. Naivitatea adolescenţilor se dizolvă în socialul decrepit, împotriva căruia tinerii se revoltă. În jurul personajelor se întreţes visele, speranţele unor tineri ce vor porni într-o călătorie de ordin spiritual, descoperind o parte din vasta geografie maramureşeană. Discursul alunecă deopotrivă spre trecut şi prezent, în manieră distinctă. Tarele societăţii comuniste contrastează cu inovaţiile tehnologice ale prezentului, iar jocul copiilor în cimitir este diferit faţă de cel al actualei generaţii, care găsesc o altă formă de manifestare, şi anume jocul pe internet sau comunicarea prin messenger. Conflictul este între generaţii, care încearcă să se înţeleagă şi să-i înţeleagă pe cei din jur. „Eşti foarte mândră de faptul că tu ştii să tragi pe picior ciorapii de nailon, nu îi rupi după prima purtare, cum fac eu, şi asta te face să fii încântată de tine însăţi, crezi că ai o atitudine de mamă, şi totuşi, cu mine te comporţi negativ”. Protecţia exagerată a mamei, tanti Viscolezi, îi creează Blancăi o puternică frustrare şi o dorinţă de eliberare: „Vrei să mă mărit la douăzeci de ani, dar tu te-ai măritat la douăzeci şi cinci. Vrei să fiu perfectă, iar tu eşti imperfectă. Vrei să am autoritate de adult, dar te comporţi ca un copil. Nu e drept să fii furioasă mereu şi să încerci să mă ţii captivă în viaţa ta, mamă!” Blanca, Bubu şi Gelu reprezintă noua generaţie, tineri entuziaşti, care speră într-o schimbare a societăţii încremenite, o lume fără drepturi, care nu respectă legile: „Îi vom atrage lângă noi pe ceilalţi salariaţi, vom înfiinţa un sindicat, vom munci şi ne vom apăra drepturile legale în echipă”. Atitudinea este una de frondă, de rebeliune: „Dacă ne vor pune piedici, ne vom răzbuna, nu vom fi victimele lor, nu vom accepta să fim abuzaţi prin relaţii toxice la locul de muncă şi cu consecinţe emoţionale, ci ne vom opune, decide fata”.


10

Cronica literară

Nereuşind să se angajeze, serviciul devenind sinonim cu acceptarea captivităţii, cei trei tineri abordează în altă manieră existenţa, ei doresc să evadeze din societatea ce nu le oferă nimic, având oarecum o perspectivă utopică. Decid să-şi facă propria experienţă, colindând satele maramureşene în care să presteze muncă de voluntariat prin gospodăriile sătenilor: „Nu facem nimic rău, gândeşte-te, este romantic să mergi la întâmplare, prin locuri pe care nu le cunoşti”. Evadarea din urban le asigură o stare de confort, de libertate pe care şi-o asumă: „Dacă ne-am angaja, am deveni salariaţi, adică oameni captivi. Dacă vom merge în lume, vom deveni oameni liberi”. Prietenii pornesc, aşadar, într-o călătorie cu valoare iniţiatică, în Maramureşul încărcat de mit şi istorie şi vor descoperi sensul vieţii în casa învăţătorului Petre Dulf, alături de soţia acestuia, lelea Jeni. Aventura este mai degrabă spirituală decât exterioară, tinerii căutându-şi în esenţă, drumul spre interior: „Noi ne căutăm pe noi înşine, zice Bubu (...). Vrem să căpătăm experienţe de viaţă, să fim voluntari, să ajungem oameni”. Satul Rodina reprezintă un topos izolat, un loc primitiv ameninţat de noua tehnologie, iar Petre Dulf – învăţătorul, un soi de Moromete al timpurilor moderne, care citeşte şi comentează politica vremii. Autorul creează o poetică a satului maramureşean,

care mai păstrează aerul primitivităţii, iar timpul îşi urmează cursul într-o rutină stabilită. Realismul se îmbină cu realismul magic prin poveştile reeditate ale celor doi învăţători, care credeau în practici oculte, precum ghicitul, descântecul, în strigoi, în vârcolaci, în iele sau Solomonar. Badea Petre şi soţia sa au darul povestirii pe care o construiesc asemenea unei pelicule cinematografice, o poveste bine regizată, presărată cu acţiune şi suspans, care întreţine tensiunea epică. Se construieşte astfel o lume dezvrăjită şi revrăjită prin mituri şi poveşti de către cei doi învăţători, care încearcă să recompună povestea unui trecut învăluit în mister, să antreneze prin discursul ludic şi jovial. Cartea ia aspectul unei monografii a satului maramureşean în care obiceiurile străvechi se întrepătrund cu miturile într-o naraţiune cu nuanţă clasică şi realistă, reprezintă frământările unor tineri faţă în faţă cu limitele şi constrângerile societăţii în care trăiesc, limite pe care ei nu le pot accepta: „Societatea încearcă şi reuşeşte să-i constrângă pe tineri, să le impună ceea ce nu pot accepta”. Nicolae Goja reuşeşte să creeze o lume, un univers care glisează între plăsmuire şi realitate, care ne îndeamnă să medităm asupra existenţei. Dincolo de acţiunea plană, se întrezăreşte descompunerea unei lumi, care are alte legi şi alte reguli.

Câștigătorii concursului anual de debut al Editurii Caiete Silvane (2016) Editura Caiete Silvane, editura Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, instituţie a Consiliului Judeţean Sălaj, a organizat concursul anual de debut, ediţia 2016, cuprinzând următoarele secţiuni: Poezie, Proză, Eseu, Critică şi istorie literară. La ediţia din acest an s-au înscris: 15 concurenţi la secţiunea Poezie; 6 la secţiunea Proză; 1 la secţiunea Eseu; 3 la secţiunea Critică şi istorie literară. În cadrul fiecărei secţiuni, cu excepţia secţiunii Eseu, s-a stabilit câte un câştigător, premiul constând în publicarea volumului trimis la concurs şi lansarea lui la ediţia din 2017 a Zilelor revistei „Caiete Silvane”. Câştigătorii au fost anunţaţi în cadrul Zilelor revistei „Caiete Silvane”, ediţia a IX-a, 17-19 martie 2016. Juriul concursului de debut al Editurii Caiete Silvane din anul 2016 a fost compus din: Viorel Mureşan, preşedinte; Daniel Hoblea, secretar; Marcel Lucaciu, Imelda Chinţa, Carmen Ardelean, membri.

În urma jurizării, s-au stabilit următorii câştigători: - Secţiunea Poezie: Voichiţa Lung (Zalău) – Jocul de-a anotimpurile; - Secţiunea Proză: Ionică Pârvu (Bucureşti) – Descărcătorul roz; - Secţiunea Critică şi istorie literară: Octavia Floricică (Sinaia)  –  Mircea Cărtărescu – „Levantul”. Metafora Turnului Babel.


Poesis

Voichiţa Lung Dor de pădure Alune… Numai rostind cercul-nume Presari în cuvânt joc viu, fermecat, Din mărgele sticloase. Vântul piaptănă franjuri, Ploaia îi spală, soarele-i ţese, Iar vremea-i descoase. * - Hai să ne prindem de mână! Numai aşa sună Arome din miezuri, Castaniete solare. - Hai să fluierăm în mugurii uzi După anii hai-hui Şi păduri roditoare! * Mă-ntorc la copilul pierdut, Rog frunza să stea, să nu moară Şi plâng că alunii se sting Nălucă, sub frunza amară. Când se vor coace miresme? Şi cine-anotimpu-a oprit? Ah, sevele, sevele toate Se-ntorc de unde-au pornit! Cu ochii închiși Dragostea ta e lacrima care-mi limpezeşte adânc ochii şi gustul gândului iubind, mai mult ne îndepărtăm de iubire; tăcând, mai mult ne îndepărtăm de tăcere, aşa cum, adunând în palme ninsori, ne aparţin din ce în ce mai puţin. Voi încerca să plâng cu ochii închişi, fiindcă îmi culeg plânsul de undeva dinlăuntru… Ca atunci când ne înţelegeam prin lumini ca zeii, şi ca zeii, iubeam lucrurile sortite mai presus freamătului de-o clipă, din noi.

11 Noi, cei adevărați

Am priceput într-o noapte, Ce n-aş fi înţeles în toate zilele lumii: Cât de străini suntem, Uitaţi de vreme în mijlocul uitării, Umăr lângă umăr şi totuşi, Albiţi de spaimă, ca merii Care greşesc, înflorind a doua oară. Vin zorii… cerul meu se despică în două… Între tine şi mine, numai un pas, Între mine şi tine, păianjeni s-au jucat Şi restul cuvintelor atârnă în fire sărace, Tot mai departe de buze, Tot mai departe de inimă, Tot mai departe… de gând. Remember Femeia de peste drum, Care-a murit de-o iarnă jumătate, S-a ivit, să albească din nou Cămăşile picurate de lacrimă. Casa-i pustie acum, Rufele-n vânt par spânzurători, Perdelele-au ieşit pe fereastră, Fluturate de linişte… Cerul a rămas tot deasupra. De-atâta frig, Copacului mut i-au întârziat mugurii. Poarta-i deschisă de mult, Rufele abia mai respiră, secate de dor… Şi, ca un remember, Din ochii verzi ai duşilor, Răsare crudă, în zori, iarba De bogăţie Nu e greu, nu-i uşor, Să trăieşti, să respiri Cu o INIMĂ în locul inimii. Cine întreabă mugurii De unde vin şi de ce? Şi pentru că-n fiece clipă, Aduni clipe care au fost, Aluneci spre ziua în care, De atâta bogăţie, Nu mai ai dreptul să mori… (Poeme din volumul Jocul de-a anotimpurile, care a obţinut locul I la Concursul anual de debut al Editurii Caiete Silvane a CCAJS, secţiunea Poezie.)


12

Studii

Turnul Babel – imagine a labirintului Octavia Floricică

Turnul Babel sau Poarta Zeilor, Poarta Cerului, Poarta lui Dumnezeu, Podul spre Cer. Ceea ce deosebeşte echivalentele Turnului Babel în diferitele limbi şi culturi este imaginea religiei. Turnul a fost ridicat spre cerul celor cincizeci de divinităţi sumero-babiloniene, spre cerul gol de zei, dar populat de stelele spre care au plecat „verii noştri din ceruri”, ori împotriva interdicţiei lui Iahve, Dumnezeul biblic. Deosebirile de nume sunt doar aparente, pentru că religia rămâne identică sineși, schimbând – simultan spaţial sau consecutiv temporal – doar cuvintele şi imaginile, pentru poporul profan. Important este, însă, faptul că Turnul Babel păstrează denumirea funcţiei sale, aceea de a facilita sau de a-şi asuma posibilitatea de comunicare, de trecere. Cele mai multe informaţii, dar nu şi cele mai coerente, despre populaţia contemporană turnului le avem din Biblie. „Pământul întreg avea pe atunci o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”, se spune în Geneză, capitolul 11. Existenţa unei singure limbi într-o etapă arhaică a devenirii umanităţii este un paradox, dacă nu admitem posibilitatea unei comunicări spaţiale extrem de rapide şi eficiente. Existenţa unei singure rase pe Pământul întreg, o rasă de oameni conştientă de sine şi capabilă să-şi înfrunte zeii, să-i silească să răspundă şi chiar să le uzurpe cerul este, iarăşi, un paradox, dacă ignorăm cu bună ştiinţă – precum inteligenţii locuitori ai Planetei maimuţelor – toate informaţiile ocultate în basme şi descoperite prin săpături arheologice. Construcţie riguroasă a unei populaţii primordiale a pământului, Turnul Babel era – conform unei tăbliţe de argilă din 229 î.Hr., descoperite la Uruk şi păstrate astăzi la Luvru – gândit ca un zigurat, o piramidă în trepte, cu baza pătrată, având latura de 90 m. Înălţimea fiecărui etaj, platformă pătrată, păstra proporţional măsura bazei, astfel că turnul urma să se înalţe magnific spre cer. A fost prăbuşit, conform Bibliei, după ridicarea celei de-a şaptea terase, de către Domnul, care şi-a motivat astfel demersul: „Iată că ei sunt un singur popor şi au toţi o singură limbă; şi acesta-i doar începutul a ceea ce vor face; de acum nu se vor mai opri din ceea ce şi-au pus în gând să facă”1. Ce-şi puseseră în gând să facă? O scară până la cer?! Mai mult decât atât?!

Tot din Biblie aflăm că ei au decis să nu construiască turnul cu blocuri de piatră şi nici cu cărămizi de lut uscate la soare, ci din cărămizi – modelate din nisip – arse complet în foc, astfel încât să se transforme în blocuri de cuarţ (astăzi ştim mai multe despre relaţia, bazată pe siliciu, dintre nisip, cuarţ, cipurile de memorie şi microprocesoare). Lipite unele de altele cu asfalt (bitum), orientate specific, cărămizile deveneau vorbitoare, având capacitatea de a stoca şi transmite informaţia, de a o amplifica, intrând în rezonanţă cu universul. Folosind turnul ca un cuarţ radio gigantic, oamenii puteau vorbi cu zeii. Nu înălţimea turnului a fost motivul pentru care el a fost prăbuşit, ci capacitatea lui de a transmite şi înregistra informaţiile cosmice, ca şi undele bioelectromagnetice, convertindu-le în limbaj. Este, desigur, o speculaţie, aşa cum tot o speculaţie este şi ideea că turnul ar fi putut fi o scară a lui Iacob către cerul îngerilor. Ceea ce ar fi trebuit să fie Turnul Babel, înainte de a fi dărâmat de două ori din porunca zeilor (a doua oară de americani în războiul din Irak, dacă dăm crezare zvonurilor, conform cărora Saddam Hussein începuse reconstrucţia Babilonului şi a Turnului Babel, ignorând interdicţia biblică şi avertismentul că turnul va mai fi ridicat o dată, dar după aceea va veni Armaghedonul) rămâne, pentru lumea profană, un mister şi o nebunie. Ceea ce mai păstrează Biblia şi memoria umanităţii, dincolo de trufia oamenilor ce i-au înfruntat pe zei, este modul în care zeii au reacţionat. Nu numai că au distrus partea superioară a turnului cu fulgere, dar au acţionat asupra populaţiei unitare a Pământului pe două niveluri: la nivelul codului genetic, al ADN-ului (acolo unde este stocată informaţia de structură şi funcţie a celulei şi, implicit, a organismului), creând rasele umane, diversificând popoarele, şi la nivelul limbajului, creând limbi diferite. Oamenii au uitat limba primordială (despre care Frazer crede că era înţeleasă de toţi oamenii şi de zei, fiind vorbită în Grădina raiului deopotrivă de Dumnezeu şi de oameni2) şi, printr-un implant de memorie (nu găsesc un cuvânt arhaic potrivit operaţiei divine), au început să vorbească subit – pe grupuri – o altă limbă, complet necunoscută anterior. „Hai să coborâm acolo şi să le încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi mai înţeleagă limba”3, se adresează Dumnezeul biblic unui interlocutor implicit, care – el sau altul – confirmă acţiunea divină şi îi arată consecinţele: „Şi de acolo


Studii i-a împrăştiat Domnul pe faţa întregului Pământ şi au încetat să mai zidească cetatea şi turnul”4. A fost oare suficientă diversificarea limbilor pentru ca umanitatea să-şi uite idealul şi scopul sau a fost mai mult decât atât?! Un program genetic imperativ, prin care rasele nou create au fost condiţionate să uite că au reprezentat un singur popor cu un ideal comun şi să se războiască la nesfârşit între ele. A fost, poate, chiar mai mult decât un implant de condiţionare mentală, religioasă, sexuală (legea nonhibridării), de respingere a altor neamuri, a fost o ajustare genetică a diferitelor rase. Ne-o spune şi Platon în „Banchetul”, cu alte imagini, arătând că zeii – pentru a limita puterea oamenilor androgini – i-au secţionat în două jumătăţi, făcându-i să uite că au vrut să-i înfrunte pe pământ şi în cerul lor, şi i-au condiţionat să-şi caute la nesfârşit perechea pierdută, pentru a redeveni iarăşi întregi individual, aşa cum fuseseră la început. Dacă ar fi fost doar o acţiune de multiplicare a limbilor şi a raselor, atunci turnul încă s-ar mai fi putut ridica, pentru că s-ar fi păstrat intacte idealul şi certitudinea că toate popoarele aparţin esenţial umanităţii, indiferent de faptul că oamenii arată şi vorbesc diferit. Şi, totuşi, în forme, concepţii şi materiale subtile, turnul a mai fost construit de nenumărate ori. Cărămizile lui vorbitoare alcătuiesc astăzi biblioteci reale şi virtuale, realizează comunicarea între naţiuni şi generaţii şi, poate, îi înfruntă încă pe zei, purtând departe în spaţiu, departe în timp, bioundele cerebrale codificate în limbaje. Îmi place să cred că „Levantul”, cartea lui Mircea Cărtărescu, este şi ea o imagine contradictorie, pestriţă şi întru totul minunată a Turnului Babel. Este imaginea totalităţii – aparenţă şi esenţă – imaginea turnului ajuns la al XII-lea cânt, având chiar unul suplimentar plutind în văzduhul zeilor, variantă liberă la etajul penultim. Amestec de rase şi de populaţii: valahi, greci, turci, ţigani, români, bulgari, francezi, personaje şi persoane, amestec de categorii sociale, de mentalităţi, de orgolii şi aspiraţii, de vicii şi virtuţi, actanţii şi auctorele „Levantului” întruchipează lumea Turnului Babel, diferenţiată de Domnul, dar neîmprăştiată încă pe suprafaţa Pământului. Dacă auctorele este Dumnezeul care se joacă sau conducătorul responsabil al unei umanităţi modificate în însăşi substanţa sa, pe care încearcă să o salveze conştientizând-o, este un subiect discutabil. Important este că auctorele construieşte, cu personajele sale din secvenţe temporale diferite, căci acţiunea este transtemporală, Poarta spre devenirea întru mai bine a poporului român. Copia sa virtuală, personajul de hârtie, se proiectează uniplan, ocultându-şi înţelesurile, pe care doar numele – Manoil – le mai dez-

13

văluie. Numele şi aparentul eşec, deoarece Manoil nu reuşeşte să schimbe un Domn rău cu unul bun. Cum se explică eşecul lui Manoil, dincolo de limitările speciei literare alese? Se datorează unei erori umane esenţiale sau unui implant genetic, care condiţionează poporul nostru? Se spune că, alterând sau distrugând popoarele, creatorul a implantat câte un mit etiologic, cu funcţia de a motiva devenirea acestora, a fiecărui popor în parte. Să fie mitul implantat românilor cel al Meşterului Manole, care a suportat zeci de prăbuşiri, înainte de a ridica biserica prin jertfa supremă? Tehnici de construcție a labirintului Turnul Babel a fost o minune a cunoaşterii şi solidarităţii umane, a ştiinţei şi a tehnicii, minune asumată cu orgoliu şi, implicit, pedepsită, ca orice formă de hybris. Aparent în registru minor, pentru a nu fi prăbuşit de zei, se înalţă „Levantul”. Cum au fost zeii contemporani construcţiei lui, dacă s-au deosebit de Dumnezeul biblic, care le-au fost numele, puterea, metodele şi interdicţiile, nu este important. Formula eroi-comică salvează epopeea şi îi ocultează mesajul, lăsându-i o splendidă libertate de a exista în lume. Deplina suveranitate a autorului Mai întâi, o deplină suveranitate a auctorelui, care nu trebuie să ţină cont de prejudecăţile literare curente, poate jongla cu spaţiul şi cu timpul, poate aboli orice regulă, îşi arogă dreptul la digresiuni, la intervenţii nemascate în text – interferând cartea cu viaţa – oferind acelaşi grad de realitate sau de ficţiune sieşi, personajelor şi cititorului: „Dar, efendi narator,/ Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte”5. „… Astă cuvântare (milă, cetitor, acum-ţi cer)/ Pedepsit nu sunt la şcoale, dascalos n-avui, belfer/ Sunt, e drept, dar de rumână, eu greceşte abia rup./ Îl citii pe George Ştainăr, însă dar nu mă ocup/ Mult de tălmăciri”6. (…) (Fragment din lucrarea Mircea Cărtărescu – „Levantul”. Metafora Turnului Babel, care a obţinut locul I la Concursul anual de debut al Editurii Caiete Silvane a CCAJS, secţiunea Critică şi istorie literară.) 1 Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 32. 2 Frazer, James, George, Folclorul în Vechiul Testament, Ed. Scripta, București, 1995, p. 64. 3 Biblia, p. 32. 4 Ibidem. 5 Mircea Cărtărescu, Levantul, Ed. Cartea Românească, București, 1990, p. 9. 6 Ibidem, p. 25.


14

Proză

Cîţi Iftode putea fi Iftode Ionică PÎrVu

Circumstanțierea intrinsecă a evenimentelor şi fenomenelor care învăluiau exteriorul aparenţei lui Iftode determinase o anume înţelegere stoică a istoriei din partea acestuia. Chiar dacă stoicismul nu era o caracteristică a manifestărilor lui, Iftode, considerîndu-se un răbdător şi aşteptător al ocaziilor, avea aura oarecum sacerdotală a unui oficiant de mistere. Mintea lui, copleşită de numărul mare al cugetelor care aşteptau la coadă, nu putea decît să-i recomande răbdare şi aşteptare, trupul făcînd o recomandare contrară, asociată berii. Berea, la rîndul său, avea o alură asemănătoare cu a lui Iftode, aşteptînd, răbdătoare, dezvoltările ulterioare ale propriei destinaţii. Între aceste două răbdări aşteptătoare, lui Iftode nu-i rămase decît să strecoare antebraţele pe sub poalele pufoaicei, să aşeze palmele în dreptul şalelor şi să se ridice, cum probabil se ridicase şi Lazăr, din poziţia de şezînd pe scăunel cu spatele în încovoiere simiană, în poziţia de şezînd pe scăunel cu spatele în poziţie verticală sapienţială. O astfel de mişcare produse o serie de mici pocnet-trosnituri, pe măsură ce vertebrele corpului lui Iftode se repoziţionau în alte poziţii. Pocnet-trosniturile, prea fragede ca să emită pretenţii sonore în afara pufoaicei, fură însoţite de un sunet profund, din fundamentalul cutiei toracice a bărbatului care ocupa scăunelul. Într-o concomitenţă pe care Iftode nu şi-o putea explica, cele de mai sus fură însoţite de un cuget care învinse lupta evoluţionistă cu cel dintîi. El, bărbat cu identitate şi acte încă de la vîrsta de 18 ani încercase de chiar mai multe ori diferite modalităţi prin care gîndurile proprii să fie puse la colţ şi să permită evoluţia unui alt sine. De fiecare dată, Iftode se făcea cuc şi altă pasăre, ingurgitînd cantităţi cumpătate din mai multe băuturi cu diferite temperaturi alcoolice. Uneori, Iftode era obiectul şi subiectul unor astfel de abordări din pură întîmplare, el şi băuturile împărţind o aceeaşi vecinătate spaţială. Alteori, Iftode

aborda bărbăteşte şi dezinvolt întîmplările cu băutură, punîndu-şi singur, pe rînd, diferite băuturi în acelaşi pahar pînă cînd acesta, paharul, uita de cîte ori este golit. Nici chiar muierea nu putea să spună că-l văzuse, vreodată, beat pe Iftode. Nici el nu putea spune acelaşi lucru, cum nici alţii nu puteau face astfel de constatări sau afirmaţii. De cîte ori ajungea Iftode în stări de conştiinţă modificată, percepţia tuturor celor din afară era că Iftode e obosit. Chiar şi el, obosit peste măsură, spunea despre celălalt Iftode că e obosit. Nici el nu putea să explice cum putea să ţină doi Iftode în acelaşi loc, după ce ingurgita cantităţi mici şi multe din mai multe băuturi. Tot ceea ce putea explica, oricui reuşea să înţeleagă bălmăjelile cleioase pe care le emitea bucal şi aproape non-verbal, era o descriere a unui Iftode care vorbea despre alt Iftode. Unul din ei, fără să se ştie care, povestea că celălalt a băut şi că s-a refugiat într-o jumătate a capului în timp ce el, povestitorul, rămînea adăpostit în cealaltă jumătate. Doar cel care povestea putea descrie ce se întîmplă celuilalt, fiindcă acela era prea ocupat să încurce realităţile între ele. Ei bine, Iftode nu putea înţelege de ce tinerii din ziua de azi, a stării de pensionar pe care o trăia, îşi făceau singuri injecţii în mînă, aşa cum îi vedea în părculeţul de dincolo de aleea spre care avea vedere celălalt balcon. Poate că, cugeta Iftode, aceşti tineri nu se mai mulţumeau cu doar doi dintre ei în acelaşi cap şi căutau mai mulţi sau chiar niciunul. Iftode nu reuşise vreodată să depăşească doi Iftode în acelaşi cap şi nici să aibă niciun Iftode în cap. Acest cuget făcea casă bună cu altul, care încerca să afle cîţi oameni poate fi un om sau, mult mai egoist, cîţi Iftode putea fi Iftode. (Fragment din Descărcătorul roz, care a obţinut locul I la Concursul anual de debut al Editurii Caiete Silvane a CCAJS, secţiunea Proză.)


Cuvinte

15

O istorie anecdotică a deliciilor elegante *

Gheorghe MOGA

Adjectivul sublim, -ă este un neologism de origine franceză însemnând „care se ridică sau se află la o mare înălțime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale)”; sinonimele obișnuite ale termenului sunt: măreț, înălțător, superb, desăvârșit, minunat. Pentru cititorii/spectatorii comediei O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale, care au reținut din discursul lui Cațavencu și aprecierea acestuia la industria română („industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”), sensul adjectivului se deslușește datorită altui sinonim din preajmă: admirabilă. Mai degrabă, pus alături de un antonim, termenul își precizează înțelesul: De la sublim la ridicol nu-i decât un pas. Cuvintele acestea pe care le-a pronunțat Napoleon Bonaparte în decembrie 1812, după dezastrul de la Berezina (Du sublime au ridicule il n’y a qu’un pas ), sugerează trecerea, schimbarea rapidă a unei situații strălucite în una rizibilă, datorată unei greșeli. Cu valoare de substantiv, sublimul denumește o categorie a esteticului care „înalță sufletul în regiuni supreme și face să se nască în noi o stare admirabilă de uimire”. Acestei prime definiții din eseul Despre sublim, aparținând (probabil) lui Longinus, i-au fost aduse, de-a lungul timpului, completări și nuanțări de către I. Kant, Fr. Schiller, Hegel etc. Să reținem și definiția unui contemporan, E. Souriau, potrivit căruia „sublimul este gradul superlativ al frumosului”. În Estetica sa, în paginile dedicate categoriilor estetice, T. Vianu, a arătat că trăsăturile sublimului „au fost stabilite mai cu seamă în legătură cu aspectele infinite sau dezlănțuite ale firii… Poate că sentimentul modern al sublimului a vibrat mai întâi în sufletul filozofilor astronomi ai Renașterii, în sufletul unui Nicolaus Cusanus și Giordano Bruno, privind nesfârșirea cerului înstelat, căruia în chip semnificativ, I. Kant nu-i găsea o realitate care să-i facă echilibru decât în legea morală, prezentă în adâncurile conștiinței umane”. Dar despre sublim, ca trăire subiectivă, se poate scrie și altfel, așa cum o dovedește Jessica Kerwin Jenkins a cărei carte Encyclopedia of the exquisite a apărut sub titlul Enciclopedia sublimului în colecția Savoir-vivre a Editurii Baroque Books & Arts, 2014, în traducerea Ioanei Diaconu. Introducerea este lămuritoare asupra intențiilor autoarei: „Cartea de față este o odă adusă numeroaselor bogății ale vieții care nu necesită o mare investiție. Prin ea am vrut să arăt

cum cunoașterea descendenței regale a unei simple pere Bartlett sau a originii jobenului te poate ajuta să te simți mai bogat, și cum câteva detalii din istoria chimonoului japonez sau a banalelor confetti pot transforma lumea într-un loc vast și uimitor. Această carte este un omagiu adus răsfățului – cu toate că nu mă refer la gestul inutil de a face risipă: a te răsfăța înseamnă să faci ceva încântător și lipsit de scop”. Uimirea, extazul, emoția intensă pot fi resimțite în fața unor „construcții neobișnuite” care atestă curajul nebunesc al creatorului (cu referire la castelul neogotic Neuschwanstein al regelui Ludwig al Bavariei și la extravaganta catedrală Sagrada Familia din Barcelona a lui Antonio Gaudi), dar și contemplând daliile, gladiolele sau trandafirii dintr-o grădină. Sublimul nu trebuie căutat doar în artă, ci și în vestimentație (Paiete, Parfum, Punto in aria), în gastronomie (Soteltie, Șofran, Trufă) sau în trucurile spectaculoase (Origami, Thaumatrope). Prin formă, prin culoare, prin simbolistica dobândită în spații și epoci diferite, obiectele mărunte (Bijuterii false, Mănuși) sau ornamentele vestimentare (Ciucure, Eșarfă) pot deveni izvoare de frumusețe. „Istoria” concentrată a unor obiecte (Turban, Umbrelă, Parfum) se constituie din informații referitoare la etimologia cuvântului care le denumesc, la inventatorul obiectului, la „călătoria” și simbolistica acestuia. Se înțelege că pe fiecare pagină apar numele unor artiști, politicieni, inventatori, scriitori, creatori de modă. Proust, în ciuda sănătății șubrede, călătorește pe coasta Normandiei, „așezat în dreapta unui șofer tânăr și chipeș”, și descoperă sublimul nu numai în fața unor catedrale, ci și în fața peisajului rustic: „Case vechi într-o rână se năpusteau asupra noastră, ne ofereau trandafiri proaspeți sau își etalau tinerele nalbe pe care le crescuseră și care le întrecuseră deja în înălțime”. Deși articolele Enciclopediei sublimului nu depășesc două-trei pagini, realizarea lor a presupus consultarea unor surse bibliografice bogate și diverse (patruzeci de pagini). Păstrând spiritul de reafirmare a vechilor izvoare de frumusețe, specific vechilor enciclopedii, autoarea realizează o enciclopedie „ambițioasă, extravagantă și poate puțin excentrică” despre „lucrurile mărunte, sublime și sclipitoare”. *Jessica Kerwin Jenkins, Enciclopedia sublimului.


16

Cronica literară

Portrete în caleidoscop Carmen Ardelean

La ora confesiunilor, Rodica Lăzărescu „La ora confesiunilor”, semnată de Rodica Lăzărescu și apărută în 2015, la Editura Pallas Athena din Focșani, nu e o simplă/altă carte de interviuri și dovada ar fi, întâi de toate, premiul I, secțiunea Carte de publicistică, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști și premiul național, secțiunea publicistică, la concursul „Vasile Voiculescu” de la Buzău. Nu e o simplă carte de „portrete în ramă”, ca să-l parafrazăm pe Nichita Danilov, sau de „dialoguri pe net”, ca să-l parafrazăm pe Daniel Cristea Enache, deși avem convingerea că multe, dacă nu toate, s-au născut în spațiul virtual. Apărute în revista „Pro Saeculum”, în perioada 2013-2015, interviurile-portret conturează, de fapt, portretul unei Românii ideale, cu oameni ce se caracterizează prin spirit civic, bun simț, umanitate, spirit de responsabilitate, cultură, înțelegere superioară a lumii și, poate cel mai important, un patriotism lipsit de prețiozitate, deloc desuet și, totuși, atât de rar azi. Un volum în care se întrețes replicile unora dintre cei mai importanți istorici, academicieni ai vremurilor contemporane, Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, Ioan Scurtu, Răzvan Theodorescu, Alexandru Zub, ai unor oameni de litere, de cultură precum Ioana Pârvulescu, Constantin Severin, Mihai Neagu Basarab, Nicolae Cabel, Romulus Rusan, Lucian Vasiliu sau al artistului complet Tudor Gheorghe poate părea o încercare forțată de a coagula o lume eterogenă. Atunci însă când literații dezbat probleme istorice, politice, când istoricii vorbesc despre școală, citează din poeți clasici sau moderni, iar artiștii vorbesc despre patriotism, înțelegem, cu adevărat, că volumul e o lecție despre autenticitate și românism, predată de figuri polivalente, de spirite enciclopedice ale vieții culturale românești contemporane. În fond, cele 14 interviuri nu evidențiază personalități, ci o mentalitate sănătoasă, a unei tot mai reduse minorități: românul adevărat. Deschise de scurte portrete care fixează, în tușe mai fine sau mai accentuate, profilul biografic, moral, cultural, lucrate cu migala dramaturgului modern care-și construiește metatextul, didascalia, fixând, uneori, o replică memorabilă, alteori evocând un timp sau un spațiu al întâlnirii, interviurile doamnei Rodica

Lăzărescu surprind nu doar amprenta personalității interlocutorului, ci, mai ales, amprenta vieții, în genere, a unor vremuri revolute. O monografie a vieții de odinioară, văzută prin ochii celor care au viețuit atunci și care ne mai sunt contemporani se clădește cu fiecare întrebare care trădează nu doar un interlocutor avizat, ci și un purtător de cuvânt al omului de rând, măcinat de curiozități sau al omului de cultură, frământat de neliniști grave, de probleme existențiale. Titlurile-citate, care configurează profesiuni de credință ale interlocutorilor ce conduc spre ideea de aforism, străbat, de la un capăt la altul interviurile, fixând, de fapt, direcțiile, problematica, perspectivele. Fără a cădea în livresc, Rodica Lăzărescu valorifică în întrebări sau în intervenții, asemenea unor dintre interlocutori, citate ce dezvăluie nu doar erudiția, ci deplina conectare la cultura românească. Interviurile devin, astfel, veritabile polifonii, acte sincretice. Linii directoare pot fi identificate în interviurile care pun în prim-plan personalități ale Academiei Române sau istorici de marcă; provocarea la retrospectivă are ca scop stabilirea evoluției unor noțiuni precum Istorie, Patriotism, Naționalism, Politică, Adevăr sau a mentalităților, surprinse în context social, economic, politic sau cultural. Răspunsurile lui Ioan Aurel Pop trădează spiritul enciclopedic, căci opiniile istoricului sunt susținute cu citate aparținând unor scriitori, teoreticieni, filosofi sau pictori celebri. Experiențele personale, formatoare sau ale formatorului de tinere generații, „geografia interioară” a celui mai tânăr academician conturează ceea ce putem numi o matrice existențială. Dacă Ioan Aurel Pop este... provocat la a-și alege o posibilă descendență cu rezonanță istorică, Dan Berindei e provocat să vorbească despre o descendență autentică, Constantin Brâncoveanu, ce obligă. Cu o biografie de aproape un secol, academicianul „tânăr sufletește” își fixează destinul în istorie și existența pe doi poli, inspirat aleși de autoarea interviului: perioada interbelică, echivalent al paradisului vieții, și infernul perioadei staliniste. Manifestându-și, argumentat, preferința pentru secolul al XIX-lea, privind analitic relația istoriei cu politicul, patriotismul, naționalismul, exprimându-și opinia, asemenea lui Ioan Scurtu, despre activitatea istoricului Gheorghe Buzatu, Dan Berindei demon-


Cronica literară strează o foarte bună cunoaștere a psihologiei poporului român. Calitatea se evidențiază și în analiza ce vizează studențimea de azi, prilej de analiză a sistemului de învățământ, a percepției omului contemporan asupra formării, asupra studiului. Teme similare sunt abordate în interviul cu Ioan Scurtu, în cazul căruia interesantă e intersectarea biografiei cu istoria, experiențele de la Arhivele Statului sau biografiile posibile, ipotetice sau în cel cu academicianul Răzvan Theodorescu. Transpar din replicile celui din urmă adevăruri mai mult sau mai puțin dureroase despre poporul român, despre trădare, paradoxuri etnico-religioase și xenofobie, despre modelele de ieri și de azi, despre instituții precum Academia Română, Televiziunea română sau despre lucruri „omenești”, precum superstiții. „La aniversară”, asemenea interviurilor cu Dan Berindei și Răzvan Theodorescu e și interviul cu academicianul Alexandru Zub. Replicile acestuia se detașează deopotrivă prin erudiția evidentă, prin perspectiva profundă, simbolică asupra lumii și a propriei existențe, dar și prin demnitatea unui discurs care tratează cu aceeași seriozitate regimul comunist, prietenia sau nostalgiile unor vremuri trecute. Ample incursiuni diacronice în istoria poporului român și în istoria personală, a familiei sunt răspunsurile doctorului Mihai Neagu Basarab. Un cult al modelelor autentice, valoroase, dar și un simț al umorului sănătos, neaoș, spre un „râsu-plânsu” răzbate din replicile ba grave, ba savuroase ale medicului care conduce Biblioteca Română din Freiburg. Personalitate dihotomică, în care coexistă medicina și literatura, racordat la viața culturală de odinioară și bun cunoscător al realităților culturale românești, Mihai Neagu Basarab se dezvăluie abia spre finalul interviului ca scriitor, creator de operă literară, stimulat de o replică de-a unui personaj de-al său, inspirat aleasă de Rodica Lăzărescu. Oscilând între grav și ludic e și interviul cu Lucian Vasiliu, prezentat ca „întemeietor” de reviste literare și provocat la un mini-chestionar „jucăuș”, cu răspunsuri pe măsura întrebărilor. Despre literatură și alte arte e vorba în interviurile acordate de Ioana Pârvulescu, Romulus Rusan, Radu Cârneci, Nicolae Cabel sau Tudor Gheorghe. Un interesant portret este cel al Ioanei Pârvulescu nu doar prin emoția declanșată de franchețea răspunsurilor, de succesivele deziceri de statutul de Madonna Angelicata sau de cel de critic literar menționate de autoarea interviului, cât mai ales prin confesiunile din laboratorul de creație, construite pe formidabile analogii care trădează talentul literar sau motivează alegerile tematice. O apologie a jurnalului, a reclamei ca literatură, a Timpului ca poem, a cărții ca posibilă viață sau a vieții cărții au un efect

17

vizibil chiar în componenta stilistică a întrebărilor adresate. Dacă universitara bucureșteană prefera, oricărei alte titulaturi, pe cea de scriitor, Romulus Rusan, la împlinirea a 80 de ani, recunoaște și își asumă decizia de a fi pus în umbră scriitorul, în favoarea cetățeanului care s-a sacrificat „pentru civism pur”, demonstrând că, uneori, viața trebuie să învingă literatura. Polimorfă e și personalitatea cunoscutului Mihail Diaconescu. „Apologet al Ortodoxiei”, autor al unei Istorii a literaturii daco-romane, pasionat de perspectiva sociologică aspra fenomenelor culturale, literare, Mihail Diaconescu e „interogat” și ca romancier, autor al volumului „Depărtarea și timpul”. Încă o dată, autoarea volumului demonstrează profunda cunoaștere a activității și a operei celui intervievat, poziția avizată în raport cu acestea. Cinematografia românească e prezentă în volum prin Nicolae Cabel, a cărui personalitate e caracterizată de „sentimentul recunoștinței”, după cum sintetiza, edificator, Rodica Lăzărescu. Oameni și cărți, oameni și filme, oameni și plăci comemorative, dar și poezie și documentar, poezie și biografie sunt ancorele interviului care se încheie cu un minunat schimb de replici încărcate, la propriu, de poezie. În aceeași tonalitate e conturat și dialogul cu Radu Cârneci, care mustește de vers și metaforă, de lirism și simboluri. Biografia, profilul existenței, matricea spirituală, modelele și travaliul creatorului și al cercetătorului dezvăluie o sensibilitate frustă, o existență sub semnul literaturii, al poeticului. Sub aceleași semne faste s-a consolidat și personalitatea lui Tudor Gheorghe, al cărui portret pitoresc e realizat din versuri și titluri preluate din folclor. Aici, dialogul despre apelativul potrivit intervievatului are, în subsidiar, o polemică la modă - maestru, vedetă sau model? - pe care Tudor Gheorghe o conduce magistral, cu „dichis”. Recunoscându-și și asumându-și statutul de „tălmăcitor al versului românesc”, interpretul traversează, dirijat discret de Rodica Lăzărescu, interviuri, versuri, biografie, dar și spectacolele care au însemnat, pentru poporul român, lecții de istorie, folclor, literatură și, mai ales, respect. În măsură egală sunt provocatoare întrebările și răspunsurile care privesc ideea de naționalism, de provincie și relațiile de prietenie. Atentă la luminile și umbrele din viața fiecărui personaj de interviu, redactorul revistei „Pro Saeculum” reușește, cu acest nou volum de interviuri, să dezvăluie certe calități de regizor și scenograf, căci meritul acestei cărți e acela că luminează, la momentul potrivit, spațiul intim sau public al celui intervievat, că aruncă în scenă teme fundamentale și că păstrează, cu toate acestea, omul din umbră, în spatele scenei.


18

Jurnal

Instantanee postmoderne Marcel Lucaciu

Postmodernismul a coborât deopotrivă poezia şi proza în stradă, apropiindu-le de lumea reală şi obiectuală, de banalul cotidian, pentru a le reprezenta, apoi, ludic şi ironic, La cea mai înaltă ficţiune. Noul fenomen literar a fost asociat, pe bună dreptate, cu generaţia optzecistă (celebra „generaţie în blugi”), care a frecventat Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, dar şi Cenaclul „Junimea” al lui Ovid S. Crohmălniceanu. Reuşind să treacă de vigilenţa cenzurii şi bucurându-se de un succes mai puţin scontat, tânăra generaţie s-a afirmat, relativ repede, prin intermediul unor volume colective (în Aer cu diamante, 1982, erau publicate creaţiile lui Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, iar Cinci, 1983, îi reunea pe Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina). Numărându-se printre cei mai de seamă poeţi optzecişti, Florin Iaru îşi transformă „poezia vorbăreaţă” (N. Manolescu) din plachetele memorabile Cântece de trecut strada (1981), La cea mai înaltă ficţiune (1984), Înnebunesc şi-mi pare rău (1990) într-o proză la fel de volubilă, insurgentă şi melancolic surâzătoare, odată cu volumul de schiţe şi povestiri Fraier de Bucureşti (Editura Polirom, Iaşi, 2011; 2015). Ultrascurtele texte epice au un caracter memorialistic, depănând amintiri ce dezvăluie traseul biografic sinuos al autorului: profesor de limba şi literatura română la o şcoală din Bulbucata (1982), „magazioner la Cartea Românească” (1983 – 1989), redactor la Cotidianul lui Raţiu (1991), vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor Români (1995 – 1996) etc. Printre aceste reverii duioase şi şăgalnice îşi face loc o pleiadă de poeţi şi prozatori, înfăţişaţi în ipostaze mai puţin obişnuite, dacă nu chiar năstruşnice: Mircea Cărtărescu şi Traian T. Coşovei, glumind pe seama veleitarilor, primul spunându-le că a scris „un poem genial” - Luceafărul, celălalt replicând că a scris „ceva şi mai genial” - Plumb; Ştefan Agopian ce va fi debarcat urgent de un taximetrist, pentru că s-a întors acasă din Germania („ca proştii!”); Mircea Nedelciu care negociază cu bucătăresele „micul dejun pentru turiştii neobrăzaţi”; Mariana Marin cheltuind cu prietenii, în apropiere de Capşa, banii pentru costumul viitorului ei mire, Radu Călin Cristea ş.a. Sunt multe fapte diverse, pline de haz, menite să scoată la lumină Bucureştiul, „într-o nouă prezentare”, înainte şi după Revoluţia din 1989. În spatele acestor (mai degrabă) tablete sau „pastile de râs” se ascunde, aproape de fiecare dată, o tristeţe amară. E, aici, ca de altfel şi în Povestirile cu final schimbat (2013), acel râsu’ - plânsu’ de natură stănesciană. Altfel spus, în pofida registrului comic, există o notă gravă a scriiturii lui Florin Iaru.

De pildă, una dintre evocările Bucureştiului „iepocii de aur” începe astfel: „Era pe vremea când lumina se stingea ca proasta, iar toaleta publică era ultima bolgie. La Casa Scriitorilor, doamna Miţi închidea localul, iar partidul stingea lumina” (Infatigabila uşurare a fiinţei). Adesea, Bucureştiul din vremea lui Ceauşescu este reconstituit prin intermediul cutremurului din 4 martie 1977, dar, mai ales, al frigului, al „berii cu ulei”, al cozilor (interminabile) la pâine, lapte şi carne: „Cu carnea stăteam mai prost. Aşa că, o dată pe lună, mă aşezam la coadă, la Halele Obor, cu bonul în mână şi îmbătrâneam acolo” (Învingătorului i se ia totul). Hotărât lucru, graţie „cizmarului genial” lumea capitalei bucureştene îşi procura alimentele (câte erau!) nu doar „raţional,” ci şi în regim nocturn; era o lume ce „se împărţea în două categorii: cei care ţineau rândul la lapte şi ceilalţi, care bucătăreau – noaptea” (Iarna pe uliţă). Nu în ultimul rând, Bucureştiul îşi vede surpate (la propriu şi la figurat) elitele. Spre exemplu, semnatarul Est Eticii îşi aminteşte cum, în anul 1984, a trebuit să asiste, neputincios, la demolarea casei lui Alice Botez (o scriitoare septuagenară), la împotrivirea ei dureroasă: „Cât a putut, s-a împotrivit strămutării. Refuza să plece, pur şi simplu. Ce dacă moare” (Strămutarea). De cealaltă parte, Bucureştiul postrevoluţionar e pigmentat cu „dizidenţi”, cu hoţi de buzunare, cu o sumedenie de pierde-vară, cocote, peşti, cerşetori, ţigani etc. Cât despre siguranţa unui asemenea spaţiu pestriţ stă mărturie schiţa Scândura şi morala acesteia: „Bucureştiul era un oraş sigur. Şi mai este, pentru naivi”. Cu toate acestea, nu trebuie să considerăm draga noastră capitală „a mai mare mahala a României” (Întoarcerea fiului risipitor). Şi iată de ce: „Patria mea este Bucureştiul. Iar Parisul este doar o variantă a lui, mai mare. Dar, spre deosebire de Oraşul Luminilor, oraşul meu e miraculos. Cel mai mare sat al României, înconjurat de cele mai urâte blocuri din lume, râvnit de cele mai barbare triburi şi cotropit de cei mai răi câini reuşeşte să schimbe caracterul oamenilor şi să-şi perpetueze seminţia” (Ardelenii la ei acasă). Prozele lui Florin Iaru se remarcă prin oralitatea şi elocinţa stilului, iar principalul lor merit este acela de a preschimba fapte aparent banale (mutarea unei canapele ori salvarea unui bătrân) în adevărate epopei miniaturale. Citindu-le, simţi cum pulsează viaţa citadină şi auzi, inclusiv, vacarmul metropolei. Scrisă cu multă vervă, Fraier de Bucureşti este o carte ironică şi autoironică, în care spiritul jovial, nostalgia, parafraza, intertextualitatea şi tenta parodică reuşesc să înglobeze trecutul şi prezentul istoric, social şi literar, printr-o succesiune de instantanee postmoderne, captivante şi scânteietoare.


Actualitate

19

„Vitralii. Lumini şi umbre” Dănuţ POP

Recent, am intrat în posesia unei reviste, format carte, intitulată „Vitralii. Lumini şi umbre. Revista veteranilor din Serviciile Române de Informaţii”. Ştiam de existenţa ei, interesul îmi fusese deja stârnit de câteva discuţii avute pe marginea tematicii sale. Cu toate acestea, încă nu văzusem vreun exemplar. „Asupra nici unuia din genurile de cunoştinţe omeneşti poate, părerile, în toate timpurile, n-au fost mai felurite decât asupra istoriei” (Nicolae Iorga). Ei bine, mi-am dat seama, încă o dată, de acest adevăr. Pentru că după citirea articolelor, studiilor, mărturiilor din acest număr al revistei (an. VII, nr. 25, 2015-2016), datorate unor nume de prestigiu ale istoriografiei româneşti sau unor persoane implicate direct în evenimentele relatate, multe din cele pe care le credeam ştiute despre decembrie 1989 au fost puse serios la îndoială. Editorialul, intitulat „Restituiri din istoria adevărată” (pp. 5-15), de fapt textul alocuţiunii/expunerii susţinute de Iulian Vlad în cadrul simpozionului „Decembrie 1989 – adevăr şi manipulare”, desfăşurat la Tg. Jiu, în 29 octombrie 2015, poate pune într-o lumină nouă ceea ce s-a petrecut în zilele de decembrie 1989. Fost şef al departamentului Securităţii Statului în perioada aceea, Iulian Vlad prezintă evenimentele la care a fost martor, aşa cum le-a trăit, dar fără a se considera vreun moment, el şi instituţia pe care o conducea, „singurii depozitari ai adevărului”. Descrie relaţia pe care a avut-o cu generalul Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei, relaţie care a permis ca majoritatea încercărilor de creare a unor conflicte grave între Armată şi Securitate să poată fi prevenite sau stinse imediat, deşi, din nefericire, câteva astfel de încercări (de la aeroportul Otopeni sau sediul M.Ap.N.,

de pildă) au reuşit. Apoi, în pagini întregi, se referă la evenimentele din dimineaţa zilei de 22 decembrie: ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv, sfârşitul lui Vasile Milea, ministrul apărării, dispozitivul forţelor masate în zona sediului C.C. al P.C.R., retragerea acestora, deschiderea sediului Comitetului Central la ordinul său şi fuga lui Ceauşescu pe calea aerului. Dar, mai ales, explică, răspunzând unor acuzaţii de trădare, de ce nu s-a tras în mulţime: „Eu am jurat credinţă poporului român şi patriei mele, aşa cum era formulat jurământul militar. Ce să fi făcut? Era simplu, cel mai simplu lucru, să dau un ordin din două cuvinte: „Ordon, trageţi!” sau: „Ordon, foc!” Şi ar fi căzut, aşa cum vă spuneam, ca seceraţi. Ar fi fost bine? Eu am socotit că nu e bine şi aceasta a fost, este şi va rămâne convingerea mea pe viaţă. Şi camarazii mei care au fost puşi în situaţii aproximativ similare, mai ales la judeţe, au procedat la fel. Printr-un ordin pe care, de asemenea, mi l-am asumat, am cerut ca armamentul şi muniţia să fie închise, iar în zilele acelea fierbinţi nimeni să nu se atingă de arme. Pentru că noi, Securitatea, nu eram o armată de front...” Dar acest text ar trebui citit în întregime, de oricine este interesat de ceea ce a fost atunci! Urmează apoi, sub titlul sugestiv „Noapte de decemvrie”, alte articole, unul mai captivant ca altul, pe care doar le amintim aici: „Momentul decembrie 1989: cercetare şi interpretare” (dr. ist. Alex Mihai Stoenescu); „Sălaj – Decembrie 1989. Aşa cum a fost” (col. [r] Virgil Mihalca şi col. [r] Liviu Zaharie); „Să nu uităm: Sibiu – decembrie 1989” (col. [r] Neculae Tudosoiu); „Adevăruri sau dezinformări? Aceasta este întrebarea” (col. [r] Ioan Untaru); „Discursul an-

tisecuristic în spaţiul public românesc – decembrie 1989” (prof. univ. dr. Cristian Troncotă); „Revoluţie sau lovitură de stat?” (col. [r] Ion Bădiţescu); „Evenimentele din decembrie 1989 la Târgovişte” (col. [r] Ioan Burdulea). Studiul dedicat evenimentelor din judeţul Sălaj (pp. 41-43), prezintă punctul de vedere al autorilor relativ la ceea ce s-a petrecut aici în 22 decembrie 1989. Sunt descrise evenimentele de atunci: sosirea primilor manifestanţi în faţa sediului Comitetului Judeţean de partid Sălaj, retragerea armamentului din dotarea gărzilor patriotice şi punerea lui la adăpost în unităţile militare, întâlnirile lui Teodor Mănăilă, „care şi-a asumat rolul (deloc uşor) de a coordona activităţile din judeţ în acele zile de nesiguranţă şi vid de putere”, cu şefii M.I. din judeţ, Constantin Ionescu şi Valeriu Butiri, formarea noilor structuri de putere judeţene, încercările, din fericire nereuşite, de provocare a unor incidente ş.a. Populaţia judeţului, spun cei doi autori, „a dat dovadă de echilibru şi toleranţă, trecând prin aceste evenimente cu îngrijorare, dar în mod paşnic, bucurându-se, sărbătorind schimbarea”. Teodor Mănăilă este


20 caracterizat ca o „persoană echilibrată, cu multiple relaţii amicale în diverse medii sociale, în rândul autorităţilor, al cadrelor Ministerului de Interne, în special al celor din Securitate”, iar desemnarea lui la conducerea noii structuri de putere, sunt de părere autorii, „s-a dovedit a fi o opţiune fericită. Acesta a asigurat echilibrul necesar între participanţii la evenimente, a detensionat situaţii critice şi a influenţat pozitiv cursul evenimentelor”. Perioada imediat următoare zilei de 22 decembrie a fost una „de relativă linişte, fără incidente majore, dar cu prezenţa aceloraşi zvonuri, dezinformări şi provocări, la fel ca în întreaga ţară. Traversarea fără incidente majore a acestei perioade critice în judeţul Sălaj s-a datorat mai multor factori complementari, dintre care menţionăm: comportamentul paşnic al populaţiei, conlucrarea responsabilă între conducătorii instituţiilor statului, chiar şi în acele condiţii destabilizatoare, atitudinii pozitive şi patriotice a reprezentanţilor armatei, care nu s-au lăsat influenţaţi de propaganda diversionistă şi nu s-a angrenat în dispute armate şi, nu în ultimul rând, existenţei unor relaţii prieteneşti, camaradereşti, de încredere reciprocă între cadrele Armatei şi Securităţii”. Nu la fel au stat lucrurile în alte părţi. La Sibiu, de pildă. Col. (r) Neculae Tudosoiu, autorul articolului „Să nu uităm: Sibiu – decembrie 1989, cu subtitlul: „Mărturii şi mărturisiri despre cum să ucizi, despre cum să fii împuşcat şi despre omenie” (pp. 44-56), prezintă peste 20 de relatări ale unor participanţi direcţi la evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu, relatări care demontează susţinerile iniţiale conform cărora Miliţia şi Securitatea au atacat Armata. Şi încheie cu întrebarea: „De ce organele de stat îndrituite conform legii, guvernanţii, oamenii politici şi preşedinţii, care s-au perindat la putere în cei 26 de ani ce au trecut nu au dorit să se clarifice cel puţin cazurile în care cei care au ucis (uneori cu intenţie directă) sunt dovediţi? Oare mai există speranţă?”

Actualitate Chiar dacă au trecut peste 26 de ani de atunci, părerile au rămas încă împărţite când vine vorba de evenimentele din decembrie 1989. Sub chiar acest titlu: „Revoluţie sau lovitură de stat?!” (pp. 83-87), col. (r) Ion Bădiţescu recunoaşte că încă nu are un răspuns la această întrebare: „Nu pot să dau un răspuns categoric, considerând că doar istoria, în timp, va fi cea care va hotărî. Aflându-mă în posesia unor date şi informaţii veridice cu privire la aspecte concrete petrecute atunci, consider că este util să le ofer cititorilor, tuturor celor interesaţi, urmând ca fiecare să hotărască cum crede de cuviinţă”. Şi după ce expune ceea ce a trăit atunci, ca şef al serviciului ordine publică din cadrul miliţiei judeţene Sibiu, încheie cu şi mai multe întrebări, rămase deocamdată fără răspuns, dintre care una o consemnăm şi noi aici: „Cu cine s-au luptat militarii în Sibiu, până după anul nou, atâta timp cât nu au prins şi nu au ucis niciun terorist, dar în acea perioadă la Sibiu au murit 99 oameni nevinovaţi, iar alţi 272 au fost răniţi?” Nu voi mai aminti, dintre studiile dedicate principalei teme, decât concluziile profesorului Cristian Troncotă, din articolul „Discursul antisecuristic în spaţiul public românesc – decembrie 1989” (pp. 65-82): „Trădătorii pucişti s-au temut de Securitate din două motive. În primul rând pentru că Securitatea era singura instituţie care deţinea date clare despre acţiunile lor trădătoare. În al doilea rând, decizia Securităţii de a nu-l apăra pe Ceauşescu, făcând pasul înapoi şi neparticipând la represiune, în sensul neproiectării din timp a unui plan de măsuri de prevenire ori de temperare şi informare corectă a celor nemulţumiţi, îi punea pe pucişti în situaţia de a nu mai avea un duşman clar definit în faţa poporului român şi pe cale de consecinţă nu se mai puteau legitima ca «emanaţi» şi «salvatori ai naţiunii”. Este şi motivul pentru care puciştii au improvizat total neprofesionist lupta contra aşa-zişilor «securiştiterorişti», iar ulterior, când au fost puşi în situaţia de a-i arăta pe terorişti, nu au avut ce să arate, ceea ce

i-a compromis definitiv în faţa opiniei publice, iar istoria consemnează cu obiectivitate acest aspect”. Revista conţine şi un capitol intitulat „Pagini de istorie”, cu articolele, bine documentate, datorate prof. univ. dr. Mihail Andreescu, „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918” (pp. 104-108) şi gl. br. (r) Vasile Mălureanu, „Opoziţia oamenilor de cultură faţă de regimul Ceauşescu. Circumstanţe şi acţiuni externe” (pp. 109-130). „Vitralii” vine şi în sprijinul celor interesaţi de problemele securităţii naţionale, din trecut şi actuale. Sunt, aşadar, grupate sub genericul: „În sprijinul culturii de securitate”, câteva teme de specialitate: „Globalizarea şi spionajul”, de col. (r) Hagop Hairabetian, „Informare şi dezinformare în perioada Războiului Rece: cazul „Radio Europa liberă”, de gl. br. (r) Vasile Mălureanu, dar revista are şi alte secţiuni, intitulate: „Atitudini”; „Memorie profesională”; „Pagini literare”; „Din activitatea ACMRRSRI” ş.a. În total, sunt peste 160 de pagini de istorie recentă, iar scurta prezentare a revistei, care îl are ca director pe col. (r). Filip Teodorescu şi între consultanţii ştiinţifici nume ca Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu sau Gelu Neamţu, sperăm să constituie un imbold pentru studierea ei în întregime. Suntem de părere că această publicaţie, captivantă şi prin interpretările propuse, ar trebui să aibă o răspândire mai largă. Doar atunci când publicarea memoriilor, documentelor etc. se va face integral, iar din interpretarea lor va lipsi, pe cât e posibil, subiectivismul, ne vom putea apropia de adevărul istoric. Căci „pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuie numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina” (Nicolae Iorga). Studiile din acest număr al revistei „Vitralii. Lumini şi umbre” pot fi astfel de izvoare. Ele ajută la mai buna cunoaştere a celor petrecute în decembrie 1989. Iar adevărul, oricare ar fi el, trebuie cunoscut, atât cât se poate, pentru înţelegere, nu pentru răzbunare.


Traduceri

21

Epistolar ardelenesc (1816):

Scrisoarea 24

Kazinczy Ferenc

Sărmanii muritori au parte când de bucurii, când de necazuri; şi nu pentru că ar fi dobândit vreun hatâr, ori că li s-a răzbunat soarta – ci numai pentru că norocul hălăduieşte neînfrânat şi sălbatic, în vreme ce o mână nevăzută ne conduce dinspre fericire către lipsuri şi spre bucurii când ne podidesc grijile. Am pornit dis-de-dimineaţă din Cluj şi am răzbit până la Aştileu, unde am ajuns în miez de noapte. N-am străbătut nici un sat în cale, dar am văzut mai multe aşezări în apropierea drumului, iar în câteva locuri şi nişte hanuri. A burniţat toată ziua, o ploaie mocănească, tristă, fără nişte binevenite averse de înviorare. Din întreg traseul parcurs, a fost porţiunea cea mai ternă. După ce am plecat din Aiud, valetului meu i s-a făcut rău şi s-a îmbolnăvit atât de tare încât n-a putut coborî nici să-mi ţină uşa. Prin urmare, în Aştileu am ajuns pe beznă oarbă, astfel încât vizitiul s-a dat de pe capră ca să bată în poarta unei case de unde răzbătea un strop de lumină printr-un minuscul ochi de geam. Auzind că i se adresează în slovacă, românca dinăuntru a turnat brusc o găleată de apă peste focul din vatră. Omul a reuşit cu greu să ademenească un iobag dintr-un alt sălaş, dar nicio rugăminte, nicio ameninţare, niciun zornăit al pungii cu bani nu l-a convins să ne ofere ospeţie ori să se pună în faţa trăsurii şi să ne conducă prin glod până la casa domnului Mohai. Prin urmare, ne-am tot dus înainte până când tăutul nostru a exclamat cu bucurie că, prin obscuritatea sporită de aburii ieşiţi din pământ, a zărit ceva care semăna uimitor de bine cu poarta şindruită a unui conac. Mi-am scos capul şi văzând că pare-mi-se o nimerise, i-am strigat să mâne înăuntru... Domnul Mohai zăcea bolnav în pat, astfel încât oaspetele l-a abordat mai degrabă ruşinat şi îmboldit de nevoi decât plin de sine. A început să-i explice peste câte necazuri, lipsuri, mizerii a dat. Drept pentru care stăpânul casei s-a dat jos din aşternut, a pus să fie tăiat viţelul cel gras, să li se sucească gâturile orătăniilor şi l-a ruşinat temeinic pe cel lipsit de ifose. Ardealul, un loc unde localnicilor le place să mănânce bine, merită să fie lăudat cu multă râvnă din acest punct de vedere – oamenii reci, neprietenoşi, de la noi ar face bine să vină până aici ca să înveţe cum să se încălzească; iar gurmanzii, ca să se întoarcă acasă precum animăluţele lui Epicur amintite de Horaţiu – cele predispuse să se îngraşe. Cum mă pricep prea puţin la ştiinţa lui Marcus Apicius Gavius şi nu mă consider printre mâncăii înrăiţi, n-am adunat prea multă experienţă din cele ce-au ur-

mat – îmi amintesc doar că adesea le-am concediat cu un mulţumesc laconic pe slugile care aduceau tăvi cu noi bucate aburinde. Ci trebuie să-i previn pe călătorii decişi să treacă prin Ardeal că niciunde nu vor găsi o pâine mai gustoasă decât cea vândută în piaţa din Cluj; de asemenea, că dacă nu sunt nu-sorb-cafea şi nu-beau-vin precum subsemnatul, se vor bucura să fie scăldaţi în ele, alături de care vor servi şi „rosolio” (hu.: rozsólis), un lichior din scorţişoară şi alte mirodenii, care de departe dă clasă mareschino-ului dalmat ori zmeuratei transilvane. În Dragu, nu l-am găsit pe domnul obester Wesselényi István. A doua zi, m-am dus la Tihău, la Cserei Miklós de Nagyajta, unul dintre cei mai entuziaşti oratori şi funcţionari publici din Ardeal, cândva prefectul judeţului Trei Scaune şi membru al tablei regale de justiţie, acum consilier al guvernatorului. În viaţa mea, am inclus printre noroacele ieşite din comun şi faptul că m-am întâlnit cu ţinta admiraţiei mele, prietenul cunoscut până acum doar după renume şi din corespondenţă, precum şi vestitele frumuseţi din juru-i: preacinstita soţie, contesa Mikes şi fiica Drusia, devenită între timp doamna Berzencei Ferenc. Îi rămân recunoscător cancelarului Teleki, a cărui constantă consultare şi-a adus roadele şi mi-a împlinit aşteptările – astfel, după ce întâi am auzit de Cserei, apoi i-am scris, acum am ajuns să-l întâlnesc. Sufletul, ştiinţa, experienţa, inima şi marile fapte l-au făcut să fie respectat acum şi de neuitat în viitor. Am învăţat cel mai mult din cuvântările generalului baron Vay Miklós şi din scrisorile lui Cserei Miklós; sentinţele sale m-au iluminat [este o persoană care] gândeşte logic, simte cu credinţă şi sfinţenie. Iar Wesselényi Miklós-tatăl l-a socotit dintotdeauna pe Cserei demn de încredere şi l-a îndrăgit – la fel ca şi alţii. La un moment dat, a devenit un fenomen de masă, dar uneori vine foarte uşor să câştigi afecţiunea altora, mai greu este s-o menţii vreme îndelungată, iar s-o păstrezi veşnic, chiar imposibil. S-o pierzi uneori nu-i o ruşine. Fiecare percepe cu ochii ceea ce doreşte şi oricât de modest ne-am referi la noi, şi oricât de respectuos la alţii, ceea ce vedem constituie măsura cu care cântărim toate celelalte lucruri. În multe probleme, eu împărtăşesc părerile lui Cserei – şi dacă îmi pot permite să susţin respectivele opinii fără a deveni ţinta unor bârfe răutăcioase, nu înţeleg de ce lui Cserei i se înfige în spate pumnalul unor şuşoteli acuzatoare? Iată o persoană preţuită de cancelarul Teleki şi de septemvirul Vay şi dacă aceştia doi l-au plăcut,


22

Traduceri

nu poate fi un om rău. Cserei a funcţionat vreme îndelungată ca asesor al tablei regale de justiţie din Târgu Mureş. Apoi a fost numit perfect al strălucitorului judeţ Trei Scaune din Secuime şi a luat chipul contelui Nemeş ca să împlinească „magna cum laudae” sarcini grele şi nu tocmai plăcute. De aici, l-au mutat ca sfetnic al Guberniumului, unde a lucrat până când, păstrându-şi titlul şi retribuţia, s-a pensionat. În timpul liber din perioada tuturor însărcinărilor, s-a îndrăgostit de clasici şi, precum a făcut-o la noi Balogh Péter de Ócsa, prefectul din Zólyom, l-a tradus pe Tacitus. Eu cred că Tihău a fost cândva moşia căpeteniei Tuhutum (Tihó) – lucru sugerat atât de nume cât şi de ruinele castrului roman ale cărui vestigii împodobesc grădina. Localitatea se află la două ceasuri depărtare de Jibou şi această porţiune din Valea Someşului a devenit celebră în istoria recentă a naţiunii noastre. Someşul Mare, coborât dinspre Dej, ocoleşte dealul Turbuţei şi-l lasă în dreapta, iar dâmbul către localitatea Creaca în stânga. [Principele] Rákóczi a pus să fie săpate tranşee pe coaste ca să nu fie nevoit să se angajeze în luptă cu armata adversă ce se apropia degrabă, încercând să câştige timp până când Bercsényi va aduce ajutoare din Polonia. A umplut valea de trupe, pierzând din vedere faptul că vrăjmaşul îl poate ataca din flanc printr-o vale îngustă şi greu accesibilă, breşă evidenţiată de un popă. Învingătorii în bătălia din 11 noiembrie 1705 s-au năpustit mai ales căutându-l pe prinţ. Văzând aceasta, Rákóczi s-a strecurat prin pădure, a cotit-o la stânga, a traversat Someşul înot cu calul şi a luat calea Turbuţei spre Ţinutul Chiorului, iar de acolo a plecat prin Maramureş în Polonia, fără să-şi revadă vreodată patria. Cserey Miklós s-a întors la Tihău pentru o noapte, împreună cu fiul Mihály şi călugărul piarist care-i este educator. A trecut azi pe la noi, iar pe înserat s-a întors acasă. De îndată ce am ajuns [la Jibou], Wesselényi a dat poruncă să fie anunţat Buczy; cu toate că Cserei i-a dat de ştire că şi el i-a trimis veste, baronul jibouan a repezit într-acolo un om, astfel încât mâine sigur ne vom întâlni. Au trecut 11 ani de când [în 1805] am vizitat castelul din Jibou. S-a nimerit să fie pe o vreme geroasă, astfel încât, ca să nu ne scufundăm la tot pasul dincolo de pojghiţa mocirloasă, ne-am urcat cu bătrânul Wesselényi în şei şi am vizitat grădinile călare. Dar sufletul meu a plutit atât de îndelung deasupra aces-

tor locuri dragi, încât, deşi de atunci s-au zidit multe clădiri noi, tufele au devenit crânguri, iar obeliscul care pe atunci se profila zvelt din desimea lăstarilor a devenit acum aproape invizibil, totul mi s-a părut familiar, de parcă aş fi trecut pe aici doar în urmă cu câteva luni. Și încăperile! Mi-au tulburat inima. Am trecut cu paşi repezi prin cabinetul unde odinioară am stat de vorbă în faţa șemineului cu sufletistul şi nobilul bărbat până la ceasurile două din noapte, în vreme ce mândrul fecioraş care m-a primit acum în locul mamei sale ca stăpân al casei, să fi avut atunci vreo nouă anişori, s-a întins copilăreşte între picioarele lui tătâne-său şi a modelat nişte ardei ţurţuroşi din ceara prelinsă a lumânărilor, în vreme ce trăgea cu urechea la conversaţia noastră şi, uneori, se amesteca şi el în vorbă. Zugrăveala de pe pereţi a rămas până astăzi aceiaşi, de culoarea tabacului, auriu-maroniu; frunze de tutun au fost intercalate şi în arabescurile bordurilor, dar cel care pufăia atunci din lulea, întins pe divanul tapisat cu marochin verde, azi nu mai este. I-am strâns mâna noului senior şi am ieşit în mica grădină care ducea înspre pavilionul bibliotecii, ca să răsuflu în voie. Wesselényi a poruncit să fie servit micul dejun la umbra carpenilor plantaţi între castel şi pavilion, loc unde o vreme au citit oda lui [Heinrich von] Kleist, în prezenţa lui Farkas. Poemele au fost alese de însuşi Wesselényi, lucru îmbucurător, care mi-a permis să-i cunosc gusturile. Eu le-am cerut doar să intoneze cântecul de luptă, drept pentru care Wesselényi a început să declame: „Mit unserem Arm...” L-a recitat întocmai aşa cum trebuie: cu simţire, cu deplină înţelegere, redând cele mai fine nuanţe cuprinse în text. Apoi l-a cerut pe Berzsenyi şi a citit câteva fragmente dintr-acesta; în cele din urmă, Horaţiu comentat de [Paul Friedrich Achat] Nitsch. După ce am petrecut atât de plăcut orele dimineţii, mai bine cum nici nu s-ar fi putut, ne-am îndreptat către grajduri. (va urma) Traducere de Györfi-Deák György Textul original: Kazinczy Ferenc, Erdélyi levelek. Kiadja Abafi Lajos, Budapest, 1880. Versiune accesibilă on-line: https://hu.wikisource.org/wiki/Erd%C3%A9lyi_ levelek/XXIV._lev%C3%A9l


Traduceri

23

Anne Hébert S-a născut în data de 1 august 1916 într-un sătuc, Sainte-Catherine-de-la-Jacques-Cartier (numit pe vremea aceea Sainte-Catherine-de-Fossambault), la 25 km de Quebec. Și-a petrecut copilăria în capitala provinciei franceze. Familia ei numără mai mulți scriitori, cum este și vărul său, poetul Saint-Denys Garneau care, pe la sfârșitul anilor ‚30, îi va influența opțiunea lecturilor. Publică în 1942 o primă culegere de poeme, Les Songes en équilibre (Visuri în echilibru). A doua sa carte, publicată în 1950 este o culegere de povestiri, Le Torrent (Torentul). Cartea de poeme Le Tombeau des rois (Sfârșitul regilor), apărută în 1953, devine un eveniment în urma căruia va fi angajată pentru un an redactor și scenarist de către Oficiul național al filmului din Montreal. În 1958 – Le roman des Chambres de bois (Romanul Caselor de lemn). În urma decesului mamei sale, în 1965, trece Atlanticul și se stabilește în Paris. Bibliografia ei se va îmbogăți cu romanele Kamouraska (1971), Les Enfants du sabbat (Copiii sabatului – 1975), Héloïse (1980), les Fous de Bassan (Nebunii din Bassan – 1982), Le Premier Jardin (Primarul Jardin – 1988), L’Enfant chargé de songes (Copilul plin de visuri – 1992), Aurélien, Clara, Mademoiselle et le Lieutenant anglais (Aurelian, Clara, Domnișoara și Locotenentul englez – 1995), o îmbinare între proză și poezie, Est-ce que je te dérange? (Te deranjez? – 1998), iar în 1999 i se publică ultimul roman, Un habit de lumière (Veșmânt de lumină). Poeta a mai scris și editat, în afara volumelor menționate la început, Mystère de la parole (Taina cuvântului – 1960), Le jour n’a d’égal que la nuit (Ziua este la fel cu noaptea – 1982) și Poemes pour la main gauche (Poeme pentru mâna stângă – 1997). Dramaturgul a publicat (și au fost puse în scenă) cinci piese de teatru ale căror subiecte conțin scene de mare tensiune psihologică: 1952 - Les Invités au procès (Invitații la proces); 1958 - La Mercière assassinée (Negustoreasa ucisă); 1963 - Le Temps sauvage (Timpul sălbatic); 1978 - L’Île de la demoiselle (Insula domnișoarei); 1990 - La Cage (Colivia). Pentru bogata sa contribuție la îmbogățirea patrimoniului literar al limbii franceze, Anne Hébert a fost răsplătită cu douăzeci și una de premii, atât în Canada, cât și în Europa, iar cinci Universități i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. A decedat în Spitalul Notre-Dame din Montreal la 22 ianuarie 2000.

Și fuse ziua Pâine, vin, fructe, amor, țară, înșfăcate pe la vămile străine, Toți în picioare, brațele îndepărtate de corp, în flagrant delict de atenție Și tandrețea zilnică în jurul nostru ca o apă albastră. Fiecare să-și ceară dreptul, vechea scadență, suflet și sâmbure al nemulțumirilor și al țipătului, Momentul prezent strălucește, blândețe, floare și miez, întregul pământ, calmul inel frumos gravitează în jurul inimii decise. Mână întinsă peste întregul oraș, priviri spre pumnii ca niște torțe, Mărturie asupra locurilor deschise, copacul cuvântului face umbră pentru un popor aprins de mânie. Cine își declară resentimentul, își încearcă pe de-o parte inima ca pe o armă nouă, Cine cheamă focul, îl vede în față, cine mișcă în deplină înflorire, este ca un arbust al vieții, Grădina va fi foarte mare, sub înalte stăpâniri de ape și de păduri, adânc în pământ, în respirație, și toate frunzele lizibile în voia vântului, cine spune vânt, cine zice râu, vede pământul îngenunchind, Cine reclamă faptele rele ale strămoșilor și spaima învățată a ferestrelor unor femei, se aseamănă măcrișului purpuriu, Regăsește puterea brațelor sale și jurământul de credință a propriei bucurii între degetele sale împăcate, Cine pronunță clar cuvântul magie și spală în apa adâncă pietrele sfinte, desleagă țapul și mielul, condamnă floarea la sacrificiu în prezența preotului și a sclavilor. Orice descântec răspândit, frumosul efort dur împotriva adevărului în țara sa de origine, Dreptul nostru înaintea noastră, cu fața spălată ca o monedă îngropată de frică, Palmele noastre smulg fatalitatea ca pe o mască putredă, Ochii noștri, mâinile noastre, buzele noastre se recunosc, bărbatul și femeia inextricabili supuși dorinței, zvâcnet de spini și de lapte, iubire devastată în plină amiază, Copilul strigă în venele noastre. Și pentru venirea sa pe lume, îi vom dărui umbletul suveran al celei care savurează revărsatul zorilor în cele două mâini ale sale, pentru a-l face să bea pe fiul omului.


Traduceri/Muzică

24 Iubire

Tu, carnea cărnii mele, dimineață, amiază, miez de noapte, toate orele mele și anotimpurile mele împreună Tu, sângele sângelui meu, toate fântânile mele, marea și lacrimile mele de jale Tu, coloanele casei mele, oasele mele, copacul vieții mele, catargul pânzelor mele și întreaga călătorie spre cele mai profunde locuri din mine Tu nervii nervilor mei, cele mai frumoase mănunchiuri de bucurie, toate culorile strălucitoare, Tu, respirația respirației mele, vânt și furtuni, marele cântec al acestei lumi mă ridică precum un oraș de acoperișuri

Tu, inimă a ochilor mei, cea mai cuprinzătoare privire, cel mai bogat meșter zidar de orașe și spații ale sfârșitului de orizont rămas Tu, gustul lumii; tu, mirosul drumurilor desfundate, ceruri și maree pe nisip părelnic Tu, corpul din corpul meu, Terra mea, toate pădurile, universul se clatină între brațele mele Tu, via și fructul; tu, vinul și apa, tu, pâinea și masa, înțelegere și cunoaștere a porților morții Tu, viața mea, viața mea care se deșiră, fuge cu pas ușor pe linia zorilor; tu, clipa și brațele mele deslegate Tu, misterul repetat; tu blânda mea față străină, și inima care se lamentează prin venele mele precum o rană. Traducere și prezentare: Viorel TĂUTAN

Cronica discului

Metal Church – XI Daniel MUREȘAN

Metal Church era pentru mine o trupă ce s-a născut speranță şi credeam că va muri tot speranţă. De fiecare dată când editau un album erau compoziţii frumoase, însă nimic care să impresioneze. Au avut dese schimbări de componenţă, decese, certuri cu nemiluita. Chitaristul Kurdt Vanderhoof, unul dintre veteranii grupului, a încercat să alipească biserica de metal catedralelor Metallica, Megadeth, Slayer sau Anthrax, dar norocul nu prea a fost cu el. Dar iată că s-a întors fiul rătăcitor Mike Howe şi a făcut ca albumul XI să fie o bijuterie a genului. Şi uite aşa, Metal Church îşi face loc în Prima Ligă a metalului mondial. La începutul albumului, Mike Howe pare să spună Reset şi de la capăt. Pas cu pas intrăm în esenţa albumului, unde metalul e tot mai curat, graţie vocii lui Mike, dar şi cu ajutorul uimitoarelor tobe ale lui Jeff Plate. Tempo-ul discului se încearcă a fi variat, trecându-se la o altă dimensiune. Probabil rafinamentul chitarelor, capitol la care nu excela Metal Church, face producţia una rafinată, demnă de o mare trupă. Fiecare piesă se umple de energie pe măsură ce e redată, atrage energie şi dă emoţie. Tru-

pa nu a renunţat la metalul clasic, combinaţiile cu genul trash nefiind evidente. Riffurile dinamice, uneori chiar dramatice, dau prospeţime întregului album, Steve Unger pigmentând discret, dar sănătos pasajele ritmate. După 32 de ani de la apariţia primului album, Metal Church face o schimbare în nesfârşita listă de schimbări: XI. Dovada calităţii noului album ne-o aduce şi celebrul label Nuclear Blast, care va distribui discul în Europa. Conducerea labelului spunea că e fericită să distribuie Metal Church, o legendă a muzicii metalice, care sigur va exploda în familia nucleară europeană. Tracklist 1. „Reset” 2. „Killing Your Time” 3. „No Tomorrow” 4. „Signal Path” 5. „Sky Falls In” 6. „Needle and Suture” 7. „Shadow” 8. „Blow Your Mind” 9. „Soul Eating Machine” 10. „It Waits” 11. „Suffer Fools” 12. „Fan the Fire” (bonus track) 13. „Long Time Coming” (Japanese bonus track)

Rat Pak Records 2016 Discografie: Metal Church (1984) The Dark (1986) Blessing in Disguise (1989) The Human Factor (1991) Hanging in the Balance (1993) Masterpeace (1999) The Weight of the World (2004) A Light in the Dark (2006) This Present Wasteland (2008) Generation Nothing (2013) XI (2016)

• • • • • • • • • • •

Componenţă Metal Church: • Mike Howe – voce • Kurdt Vanderhoof – chitară • Rick Van Zandt – chitară • Steve Unger – bass • Jeff Plate – baterie


Eseu

25

Texte inutile Ioan F. POP

Dacă o serie de ştiinţe surprind memoria derulată în datele orizontalităţii sale, literatura este memoria proiectată pe verticala sa evolutivă. Gîndirea profundă, cultura de mare rafinament sînt memoria de sărbătoare a fiinţei, rezervorul din care ea îşi trage seva pentru a se reflecta în ceea ce poate deveni. După cum spunea Sf. Augustin, „sufletul este memoria însăşi”. Fără memorie am avea o cultură solipsistă, fără cultură am avea o memorie goală de conţinut, de semnificaţii. Literatura şi memoria se provoacă chiar în aparentele lor antinomii. În dihotomia sa operativă, memoria poate activa partea sa benignă sau, dimpotrivă, obnubilările şi maleficiile sale. Literatura a cam pierdut şansa de a-şi recupera axiologic memoria individuală şi colectivă, preferînd să-şi amintească doar de ceea ce o avantajează în imediat. O brumă de ţinere de minte ne-ar fi scutit de repetarea obsesivă a unor tare şi habotnicii mancurtizatoare. O minimă anamneză ne-ar fi condus la un alt traiect existenţial, la o altă perspectivă etică şi culturală. Nu l-ar confirma pe Cioran, în alegaţia sa mereu actuală: „Singura funcţie a memoriei e să ne ajute să regretăm”. O fiinţă, o naţiune, un mod de existenţă sînt, în bună măsură, propria lor memorie operaţională. Tot ceea ce pot smulge trecutului ca fiinţare autentică. Temporalitatea, datele cronologiei factuale sînt doar oglinda mnemonică în care ne vedem reflectat chipul. În absenţa memoriei, noi am trăi doar într-un prezent pustiu, lobotomizat, reflectat în propriul gol. * În vechiul burg în care îmi trec şi petrec zilele – unde esenţialul se uită şi anecdoticul se eternizează, unde timpul mă ştie pe de rost, în timp ce eu mă ştiu tot mai mult din auzite – mă simt ca o umbră dusă de apă, ca o adiere fără adresă. Mă simt ca şi cum aş veni de niciunde, ca şi cum m-aş risipi ubique et nusquam. Mă simt ca şi cum aş amesteca în ecouri pustii. * Banalităţile ţanţoşe, încărcătura inutilă de cuvinte, poliglotismul zglobiu nu pot salva o minte pauperă, o scriere care rezonează cu vidul. Un text trebuie să renască ravisant dincolo de toate pre-textele şi contextele lui intrinseci. Singur trebuie să se ridice şi să umble… * Născut într-un sat şi crescut în altul, apoi strămutarea la oraş – cea mai dificilă experienţă a vieţii – trăind într-o lume cu gîndul mereu la o alta, toate

aceste mici traume au intrat adînc în memoria mea, producînd fisuri care nu vor să se închidă. Ele continuă din cînd în cînd să mă debusoleze, în ciuda atîtor cicatrici ale timpului care încearcă să le acopere. Astăzi sînt mai mult ecoul ratărilor din trecut. Restanţele iluziilor risipite mă ajung din urmă. * „Nu-i înveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii – îi înveţi ceea ce eşti” (J. Jaures). Cu cît ştii ceva mai bine, cu atît îi înveţi mai greu pe alţii. Nu îi poţi învăţa pe alţii decît ceea ce ai uitat din tot ceea ce ai învăţat. Ştiinţa desăvîrşită anulează orice pedagogie. Ceea ce ştii cu adevărat nu poţi preda, poţi preda doar ceea ce crezi că ştii. Cea mai eficientă educaţie e cea în care educatorul se educă odată cu educatul. Genialitatea este total non-comunicaţională. Geniile vorbesc doar posterităţii. (Dacă începutul genialităţii este luciditatea, sfîrşitul ei firesc este nebunia. Genialitatea este acceptată doar deghizată în nebunie). * O molimă care face ravagii – succesul cu orice preţ, cu toate preţurile. Toţi, de la troglodit la savant, vizează hipnotic doar succesul facil. Poţi să nu fii nimic, să fii ultimul om, dar să fii cunoscut, să ai succes cu nenorocirea ta. Valoarea nu mai este un indiciu al succesului, ci al însingurării. Succesul a ajuns mai mult o măsură a degradării, o terfelire a tuturor componentelor axiologice. Din această perspectivă există chiar morţi, dezastre de succes. Cînd vrei să fii doar ceea ce cred ceilalţi că ar trebui să fii nu-ţi mai rămîne decît eşecul final de a fi tu însuţi. De aceea un gînditor nu trebuie să facă nici o concesie pentru a fi înţeles, trebuie să evite succesul de dragul facilităţii. Nu trebuie să sacrifice nici o idee pe altarul trogloditismului. Trebuie să scrie conform impulsului său interior chiar dacă ar fi s-o facă doar pentru el. Căci nimic nu e mai nociv decît faptul de a fi înţeles de cei care nu înţeleg nimic; „neşanşa de a fi înţeles – cea mai rea din cîte se poate abate peste un autor” (Cioran).


26

Arte vizuale

Tendinţe artistice în România comunistă (1945-1989) Victor Horațiu Cioban

1. Tranziţia (1945-1947) După 1945, se asistă la reluarea manifestărilor culturale de dinainte de război şi a tendinţelor culturale interbelice, unde dominau dezbaterile estetice dintre maniera realistă (sau impresionistă) susţinută de tradiţionalişti şi modernismul promovat de curentele avangardei, remarcat în special sub forma suprarealismului [care este atât de popular printre cercurile intelectuale, încât îl determină pe principalul promotor al mişcării, francezul André Bréton (1896-1966) să proclame Bucureştiul drept a doua capitală a internaţionalei suprarealiste]. În general, lucrările expuse de artişti ignoră contextul politic; excepţie fac tablourile celor cu orientare de stânga, precum Jules Perahim (1914-2008), Max Hermann Maxy (1895-1971) sau Hans Mattis Teutsch (18841960), care abandonează avangarda, orientându-se înspre un realism angajat tematic, subliniind atât problemele sociale cu care se confruntă ţara, cât şi ataşamentul lor faţă de ideologia marxistă. Unii dintre ei chiar îşi pun speranţele în noua orânduire impusă de Moscova. Pe lângă figuri consacrate, apar şi tinere talente: Ion Ţuculescu, Adam Bălţatu, Eugen Popa, Ştefan Szönyi, Spiru Chintilă, Anastase Anastasiu, Gheorghe Şaru, Brăduţ Covaliu, Gheorghe Spiridon, Ion Pacea etc. 2. Revoluţia culturală (1947-1950) Situaţia se schimbă radical în octombrie 1947, când la reuniunea USASZ (Uniunea Sindicatelor Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor), se decide adoptarea orientărilor estetice promovate de sovieticii Kemenov şi Jdanov, iniţiindu-se o campanie de discreditare a orientărilor tradiţionale (având ca suport tratatul lui Kemenov, Decadenţa artei burgheze) şi de rusificare a vieţii culturale, prin intermediul unor lucrări de promovare a personalităţilor sovietice, cum ar fi Vera Muhina (1889-1953), un sculptor de origine letonă care luase marele premiu la Expoziţia Internaţională de la Paris, 1937. Hotărârile şedinţei sunt completate de legislaţia adoptată la 1 ianuarie 1948, care instituie cenzura, propunând indexarea artei. Cu largul sprijin al criticilor de artă, autorităţile elaborează o revizuire radicală a istoriei artei româneşti, prin interzicerea unor nume de prim-plan ca Ion Andreescu (1850-1882), George Demetrescu Mirea (1852-1934), Dimitrie Serafim (1862-1931) sau Dimitrie Paciurea (1873-1932) şi

prin instituirea monopolului de stat asupra producţiilor artistice (crearea Expoziţiilor Anuale de Stat, Uniunilor de Creaţie şi a unor instituţii ca Direcţia pentru Propagandă şi Cultură sau Comitetul Artelor). Manifestările culturale devin subordonate organelor de partid, iar artiştii sunt convertiţi cu forţa la noua orânduire prin strategii de reeducare (presiuni psihice şi sociale). Pentru a nu fi catalogaţi drept conspiratori, reacţionari sau duşmani ai poporului, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Iosif Iser, Marius Bunescu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Catul Bogdan, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Ion Musceleanu, Gheorghe Labin, Margareta Sterian, Corneliu Baba, Boris Caragea, Romul Ladea, Ion Jalea, Ion Vlasiu, Oscar Han, Aurel Ciupe etc. se adaptează la cultura socialistă, îmbogăţindu-şi repertoriul cu teme legate de valorile PMR sau de fraternitatea sovietică; iar Gheorghe Anghel, Ion Mirea şi Lucian Grigorescu se retrag din viaţa publică. Alţii, în schimb, aleg calea opoziţiei şi sunt nevoiţi să suporte consecinţele: emigrarea în străinătate (Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Horia Damian, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Theodor Pallady), închisoarea (Lena Constante, Miliţa Petraşcu, George Tomaziu) sau chiar moartea (Anatol Vulpe, Ion Grigore Popovici). În vara anului 1948 are loc expoziţia Flacăra, la care participă 830 de lucrări. Comuniştii se folosesc de acest prilej pentru a scoate de pe piaţă tablourile cu teme anti-regim (pro-Occidentale sau naţionaliste) şi să desfiinţeze vechiul sindicat al artiştilor. Începe un proces de reorganizare a învăţământului, care culminează cu legile din 1950, unde se stipulează desfiinţarea colecţiilor private şi depozitarea lor în colecţii de stat. 3. Sovietizarea (Anii ’50) Odată cu fondarea Muzeului de Artă al Republicii de la Bucureşti, se produce instituirea unui sistem etatizat de expoziţii şi galerii permanente. Toate creaţiile artistice primesc subvenţionare din partea PMR, care-şi extinde apoi controlul asupra întregului teritoriu, înfiinţând noi muzee la Ploieşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Braşov, Cluj, Timişoara, Sibiu, Brăila. Regimul Gh. Gheorghiu-Dej impune artiştilor să se racordeze la viaţa culturală din URSS, fapt ce conduce la o dogmatizare a comunismului, ai cărei promotori sunt exegeţi ca Leonte Răutu, Mihail Roller, Iosif


Arte vizuale

Chişinevschi, Jules Perahim, Max Hermann Maxy, care-şi organizează discursul în jurul tablourilor de la expoziţia Flacăra, stabilind distincţii dintre arta retrogradă şi arta progresistă. Evoluţia tendinţelor este puternic influenţată de relaţiile politice. În linii mari, se pot identifica trei orientări majore: a) Proletcultismul (cultul proletariatului): consideră arta un instrument de propagandă ideologică (lupta de clasă) şi-i îndeamnă pe artişti să-şi aleagă temele cu scopul de a zugrăvi binefacerile orânduirii comuniste. Oferă libertate în ceea ce priveşte maniera de execuţie, nefiind interesat decât de eroul-etalon (muncitorul sau ţăranul). În România, orientarea proletcultistă vizează fie portrete ale omului nou sovietic (colectivistul, liderul politic, muncitorul, activistul de partid, comisarul), fie zugrăvirea activităţilor economice dirijate de partid (peisajul industrial, cu fabrici, uzine, şantiere; gospodăria CAP). Exemple tipice sunt aspectele pictate de Vremir Mircea, Spiru Chintilă, Eugen Popa, Vasile Brătulescu, Crişan Vasile, Ambrus Imre, Gheorghe Şaru, Ion Mitrea. b) Realismul socialist: varianta radicală a proletcultismului, proclamată oficial în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Se inspiră din scrierile lui Maxim Gorki (1868-1936), unde estetica realistă este identificată cu ideologia marxistă. Nu se rezumă doar la un dogmatism tematic, ci caută să impună şi un formalism stilistic, prelucrat după şcoala rusă a secolului XIX (în special Ilya Repin şi Vasili Surikov). Lucră-

27

rile au o tentă monumentală şi propun revalorizarea compoziţiei istorice, orientată spre trei direcţii: lupta glorioasă a partidului [care în România şi-a construit legitimarea pornind de la paşoptism, răscoale ţărăneşti (1907) şi greve (Lupeni 1929, Griviţa 1933)], lupta pentru pace (de la voievozi la armata sovietică), viitorul luminos (ciclul de inaugurări şi reforme). Se disting trei perioade: Stalinism cultural (până în 1954), când domină lucrări ce zugrăvesc acţiunile sovieticilor sau satirizează orânduirea interbelică (burghezul corupt, grafica anti-monarhică); dezgheţ (1954-1958), survenită pe fundalul politicii lui Hruşciov, care se manifestă în România prin abandonarea rusificării şi revitalizarea idealului naţional; restalinizarea (1958-1961), exprimată prin cultul 23 August. Au excelat: Aurel Jiquidi, Gavril Miklóssy, Gheorghe Labin, Ştefan Szőnyi, Paul Atanasiu, Ion Murariu, Abody Nagy Béla, Nicolae Mantu, Gheorghe Ivancenco, Teodor Harşia, care şi-au revendicat moştenirea lui Octav Băncilă. c) Figurativismul: apare în contextul depolitizării din 1957, când PMR (Partidul Muncitoresc Român) caută să-şi construiască o imagine naţionalistă. În acest mod, se produce o folclorizare a realismului socialist, prin tablourile lui Virgil Almăşanu, Octav Grigorescu, Paul Gherasim, Constantin Niţescu, Constantin Crăciun, Ion Bitzan, Brăduţ Covaliu, Viorel Mărgineanu, Ion Grigore, Constantin Dipşe, Octavian Vişan, Nicolae Constantin, Dimitrie Gavrilean, Georgeta Năpăruş, Elena Greculesi.


28

Arte vizuale

4. Destinderea (1961-1974) Ultimii ani ai regimului Dej contribuie la derusificarea culturii româneşti, construind premisele pentru politica lui Ceauşescu, care vizează reabilitarea spiritului naţional, prin ridicarea interdicţiilor asupra unor figuri ca Andreescu, Brâncuşi, Paciurea, Pallady, Brauner şi (parţial) Mirea. În paralel, URSS abandonează realismul socialist în favoarea avangardei, fapt ce generează o nouă percepţie despre lume: ideoza (revolta controlată), care implică receptarea curentelor culturale occidentale prin intermediul unor manifestări organizate şi dirijate de partid [care din PMR (re)devine PCR]. Critica revine la dezbateri legate de autonomia estetică, prin articolele semnate de intelectuali ca Eugen Schilleru, Petru Comarnescu, Ion Frunzetti etc., unde se militează pentru integrarea tradiţiei româneşti în patrimoniul cultural universal şi se subliniază sincronizările cu Europa. Apare o nevoie tot mai acută de depăşire a realismului, manifestată fie sub forma unor manifestări istoriste, fie sub cea a abordărilor experimentale, iar caracterul militant devine un pretext pentru inovaţii compoziţionale (înlocuirea faptelor cu metafore: Primăvară, Bucurie, Pace, Tinereţe etc.). Domină compoziţii cu figuri solitare sau în cuplu, surprinse în poziţii hieratice. Se restabileşte prestigiul internaţional al artiştilor români, prin participarea la Bienalele de la Veneţia, Paris şi Sao Paolo. a) Curente istoriste: întoarcere la tradiţie (academismul interbelic) • Figurativism • Figurativism liric (influenţe foviste, maniera Pallady): Ligia Macovei, George Ştefănescu, Vasile Varga, Vasile Brătulescu, Constantin Piliuţă, Tanasis Fappas, Spiru Vergulescu • Impresionism: Ioan Sima, Gheorghe Ionescu, Ion Gheorghe Vrăneanţu,Costache Agafiţei, Victor Mihăilescu-Craiu, Stoica Răzvan, Sorin Ionescu • Realism-expresionist: Margareta Sterian, Ion Ţuculescu, Wanda Sachelarie, Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Gina Hagiu, Ion Sălişteanu, Pavel Codiţă, Rodica Lazăr, Marin Gherasim, Rodica Pandele • Figurativism oniric (cu tente clasice sau suprarealiste, motive astrale): Margareta Sterian, Florin Niculiu, Paula Ribariu, Henri Mavrodin, Sabin Bălaşa, Ion Bănulescu, Vasile Kazar, Constantin Baciu, Mircea Milcovic, Sever Frenţiu • Neobizantinismul (infuzia unor elemente orto-

doxe): Paul Gherasim, Constantin Flondor, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Eugen Gâscă b) Curente de avangardă: prin reviste ca Amfora, Apollo, Atelier 35, Galeria Nouă, grupul Sigma etc., care receptează influenţe venite din neo-avangardismul occidental (versiuni de pop art, op-art, hyperrealism, neoconstructivism, conceptualism) • Realism geometrizant: Simona Vasiliu Chintilă, Vasile Celmare, Virgil Preda, Petre Achiţenie, Alexandru Cumpătă, Traian Brădean, Alexandru Ţipoia, Petre Abrudan, Dorian Szasz, Aurel Nedel, Octav Grigorescu • Figurativism abstractizant: Aurel Cojan, Paul Sima, Virgil Almăşanu, Ion Sălişteanu, Sultana Maitec, Iacob Lazăr, Ion Gheorghiu, Constantin Blendea • Art informel (abstracţionism): Vincenţiu Grigorescu, Mircea Horea, Ştefan Sevastre, Zoltan Molnar, Liviu Stoicoviciu, Paul Gherasim, Coriolan Demetrescu, Mihai Rusu, Gheorghe Şaru 5. Ceauşismul (1974-1989) Reprezintă românizarea comunismului, prin îmbinarea discursului naţionalist cu metodele neostaliniste. Criticul Magda Cârneci o numeşte închiderea care deschide, semnalând pe de o parte continuarea orientărilor culturale ale perioadei anterioare, iar pe de alta obsesia desfiinţărilor, prin intermediul unui program sistematic de factură anti-culturală, mascat sub forma intelectualităţii de partid. Deşi contactele cu străinătatea se diminuează considerabil, curentele occidentale polarizează treptat preocupările elitare, contribuind la eroziunea gândirii totalitare. Domină personalitatea lui Sabin Bălaşa, iconografia conducătorului şi orientarea protocronistă (curent intelectual care susţine primatul istoric al românilor, susţinând că aceştia au stat la baza inovaţiilor tehnice sau spirituale ale omenirii) ilustrată de artişti ca Ion Grigore, Viorel Mărginean, Vasile Chinschi, Constantin Dipşe, Traian Hrişcă, Ion Bitzan, Vladimir Şetran, Ilie Boca, Eugen Popa, Dimitrie Grigoraş, Georgeta Năpăruş, cărora li se opun experimentalismul (Wanda Mihuleac, Mihai Olos, Ion Bitzan, Ştefan Bertalan, Doru Covrig, Sorin Dumitrescu), neobizantinismul (parţial) şi noul expresionism (apărut după 1981, care propune un figurativism brutal, agresiv, cu tematică existenţială: Aniela Firon, Neculai Păduraru, Teodor Moraru, Ion Pacea, Gheorghe Ilea, Sorin Novac).


Cinema

29

Filmografiile Simonei

The Best Exotic Marigold Hotel (2011)

Simona Ardelean

Dacă ai trecut hotarele celei de-a treia vârste lumea se așteaptă să te așezi cuminte și să te odihnești în fotoliul din faţa televizorului până când vederea ţi se împăienjenește, copiii te uită, iar medicamentele te înconjoară ca un fort al solitudinii și suferinţei. Nu peste tot în lume, dar mai ales la noi. În alte părţi, cu câștiguri mai bogate și frunţi mai descreţite, oamenii ajunși la vârsta senectuţii se adună în cluburi de pensionari care organizează activităţi de grup, sunt activi sau răspund, din varii motive, ca-n filmul despre care vă voi vorbi astfel, unor reclame care le oferă vacanţe luxoase în colţuri depărtate de lume. Aceasta este și premisa filmului: un grup de șapte pensionari se lasă seduși de varianta photoshopată a unui hotel indian și descoperă, cu stupoare, odată ajunși la faţa locului, că imaginea fusese un miraj. Nevoiţi să rămână la hotel pentru o vreme, cei șapte descoperă sau redescoperă, după caz, o Indie personaj cu care încearcă să se obișnuiască. Copleșitoare vizual și sonor, atmosfera din Jaipur are efecte duale asupra protagoniștilor. Pe unii îi farmecă, deschizându-le noi perspective asupra vieţii, pe alţii îi transformă în fiinţe amare cărora nimic nu le pare a fi pe plac. În hotelul prăfuit în care sunt cazaţi, ca-n viaţă, fiecare vede în jur ceea ce are prea plin sufletul său. Sosiţi acolo din diferite motive (o operaţie mai ieftină la șold și o necesară perioadă de recuperare, nevoia de a căpăta iertarea unui iubit din tinereţe, un cuplu dezbinat care refuză să accepte realitatea, speranţe aventuriere sau necesare pauze de reflecţie), cu toţii prilejuiesc trăirea unei game variate de emoţii de partea cealaltă a ecranului. Chiar dacă în distribuţia filmului se regăsesc câteva nume celebre (toţi actorii sunt britanici), precum Judi Dench care o joacă pe fragila, dar hotărâta și calda văduvă Evelyn sau Dev Patel (în rolul exuberantului și volu-

bilului Sonny, un tânăr manager de hotel care încearcă să scape de sub dominaţia unei mame care vrea să-i impună o căsătorie după gustul ei și care nu-l susţine în visul de restaurare a hotelului și repornire a afacerii de familie), fiecare dintre personaje este puternic individualizat. Dacă Judi Dench este epitomul ideii de graţie, nu mai puţin spectaculos este rolul lui Muriel (Maggie Smith) cea care ilustrează toată gama de idei xenofobe, de preconcepţii vizavi de India și indienii pe care-i numește „feţe maro și inimi negre, mirosind a curry”, dar de bunătatea și înţelepciunea cărora se lasă treptat cucerită sau cel al stângaciului Douglas (Bill Nighy), supus hachiţelor unei neveste veșnic nemulţumite care refuză să iasă din camera de hotel și să se avânte în lumea „necivilizată, de afară” ori al judecătorului Graham (Tom Wilkinson) care poartă cu sine secretul și vinovăţia unei iubiri tabu la care se întoarce după ani îndelungaţi și înainte ca propriii ani să se sfârșească. Amuzanţi foarte sunt Madge (Celia Imrie) și Norman (Ronald Pickup), pensionari în căutarea aventurilor sentimentale și care pretind diverse roluri pentru a intra în cluburi exclusiviste și a pune astfel mâna pe o partidă bună. Dar fiecare dintre aceste povești, emoţionante sau amuzante, stă sub semnul limitărilor de vârstă când tergiversările nu mai sunt o opţiune și realitatea trebuie să fie acceptată drept ceea ce este fără ca aceasta să însemne renunţare, ci doar repoziţionare și o investiţie mult mai conștientă în fiecare moment care le este dat. Poate că un film cu pensionari nu pare neapărat, la prima vedere, filmul pentru care un spectator de orice vârstă ar opta, dar vă asigur că este un film luminos, care aduce zâmbetul pe buze și care tratează teme universal umane: dragostea, frica, renunţarea, șansa unui nou început și călătoria în ţinuturi exotice

și fascinante. Memorabile sunt multe dintre replicile personajelor: Sonny, unul dintre personajele filmului, se îmbărbătează pe sine spunându-și că dacă nu se încheie cu bine, atunci știi că încă nu s-a încheiat și tot el își face loc prin mulţime pentru a acorda primul ajutor strigând că fratele lui e doctor, iar Evelyn conchide înţelept că singurul eșec adevărat e eșecul de a nu încerca. Sunt doar câteva exemple aleatorii, dar scenaristul Ol Parker reușește să surprindă excelent prin replicile actorilor un întreg univers sensibil, amuzant, dar și grav. Pentru că filmul s-a bucurat de succes, el a cunoscut o continuare în 2015, The Second Best Exotic Marigold Hotel, avându-i ca protagoniști pe majoritatea actorilor din prima parte, dar adăugând și nume noi și sonore, precum cel al americanului Richard Gere. The Best Exotic Marigold Hotel, nominalizat pentru două premii Golden Globes (cel mai bun film și cea mai bună interpretare feminină – Judi Dench) ori la premiile BAFTA, este o adaptare excelentă a romanului lui Deborah Moggach în viziunea regizorală a lui John Madden, răspunzător, de altfel, și pentru alte filme precum Shakespeare îndrăgostit (1998), Proof (2005) sau The Debt (2010). Mi se pare că dintre toate melodiile folosite pentru coloana sonoră, cel mai bine i se potrivește A touch of Elegance a lui Peter Falkner, fiind, pe bună dreptate, un film de atmosferă, pozitiv și elegant.


30

Studii

Influenţa bisericilor de lemn asupra lui Kós Károly VARGA István Attila

1) Introducere Arta 1900 în general, aşadar şi secessionul, apare ca o reacţie la istorismul secolului al XIX-lea, căruia îi reproşează abundenţa elementelor culturale şi raportul excesiv cu istoria. Acest curent artistic şi-a propus să rupă cu trecutul şi să creeze un stil original, dar apelează des la tradiţie. Însă, această tradiţie nu este una urbană, ci vernaculară, o tradiţie arhitecturală a mediului rural; acest stil îşi căuta inspiraţia în arta populară, în elementele arhaice1, deci şi în bisericile de lemn. Din punct de vedere etnografic, comuna Almaşu este poziţionată la marginea Ţării Călatei. Este caracterizată, în vecinătatea şi în structura ei, de prezenţa unor sate româneşti de la sfârşitul Evului Mediu, din secolele XIV-XV. Începând cu perioada premodernă şi continuând cu cea modernă, populaţia românească îşi face simţită prezenţa şi în satele până atunci exclusiv maghiare. Însă nu atât numărul localnicilor români a avut vreo influenţă, cât arta acestora2, mai precis cea populară, care s-a păstrat parţial în arhitectura bisericilor de lemn (ex. Fildurile, Mesteacăn, Cutiş etc.); acestea, deşi nu au avut o influenţă considerabilă în epoca modernă asupra arhitecturii eclesiastice reformate, în cea contemporană însă, datorită arhitectului Kós Károly, au manifestat o oarecare influenţă. 2) Studii de caz: a) Stana Stana este un sat din comuna Almaşu, având parohie greco-catolică din 1783. Pe atunci satul număra 16 suflete greco-catolice, până în 1795 fiind afiliat comunelor vecine. În 1795 s-a ridicat aici biserica de lemn „în onoarea Înălţării D. N. Iisus Christos”. În acel an, preotul a fost Gavril Savu, care a funcţionat până în 1810; de menţionat mai este faptul că filiile lui erau Petrinzelul şi Nadăşul3. Biserica de lemn din Stana avea un plan dreptunghiular; din punct de vedere arhitectural urmează modelul celorlalte biserici de lemn din zona Clujului şi, bineînţeles, din Transilvania. Planul bisericii este specific arhitecturii eclesiastice bizantine. Chiar dacă nu avem o imagine din interior, se poate deduce că în partea vestică se afla pronaosul, în centru naosul şi în est altarul, partea cea mai decorată. Simplitatea bisericii şi înălţimea interioară redusă a acesteia, ce nu depăşea 2,5 m4, alături de numărul redus al ferestrelor îi dădeau o atmosferă destul de întunecată, misterioasă.

Fig. 1. Biserica de lemn greco-catolică din Stana

Exteriorul bisericii s-a păstrat într-o poză de la începutul secolului XX. În acea poză biserica este redată din sud, sud-vest. Astfel se poate observa în partea sudică un pridvor, care prezintă şase stâlpi de susţinere. Acesta adăpostea o uşă simplă prin care se făcea accesul în pronaos. În partea vestică se poate observa absida altarului, care aparent intră în tipologia absidelor poligonale. Acoperişul bisericii este unul unitar. În partea estică, deasupra altarului a fost plasată o cruce. În partea vestică iese un turn clopotniţă, denotând influenţe răsăritene clare. Turla este de plan aproape pătrat. Foişorul, înspre cele patru puncte cardinale, prezintă câte o deschidere semicirculară. Peste foişor avem un coif alungit. Acest coif a fost realizat asemenea unui acoperiş în patru ape, care de la 1/6 din înălţimea lui se îngustează tot mai mult. În 1924, biserica de lemn a fost cumpărată de către credincioşii din Petrinzel, care, aşa cum am văzut, se afla în filia Stanei. Această biserică a fost mutată şi renovată după planurile lui Kós Károly 5. b) Sfăraş Satul Sfăraş se află şi el în comuna Almaşu. În perioada inscripţiei din secolul XVIII număra 100 de români şi avea preot pe Popa Toma. Biserica de lemn de aici a rezistat până la începutul secolului trecut, fiind ridicată în 1864 „în numele Pogorârei Spiritului Sânt”. De menţionat ar mai fi că în filiile acestui sat se aflau Jebucu şi Bicălatu6. Biserica de lemn din Sfăraş are un plan dreptunghiular. Din punct de vedere arhitectural şi aceasta urmează modelul bisericilor de lemn din zonă.


Studii Planul este specific ritului ortodox cu pronaos în vest, naos în centru şi altarul (cel mai decorat) în est. Datorită simplităţii bisericii, a înălţimii relativ reduse şi a faptului că poala acoperişului este atât de mult ieşită în relief, putem deduce şi în acest caz o atmosferă întunecată şi misterioasă.

Fig. 2. Biserica de lemn greco-catolică din Sfăraș

Exteriorul bisericii a fost fotografiat, dinspre sudvest, la începutul secolului XX. În opoziţie cu biserica din Stana, pridvorul se afla în partea vestică. El se întindea pe toată faţada vestică şi se continua pe cea sudică, fiind susţinut de şase stâlpi. În centrul laturii vestice apare un element mobil din lemn, prin care se face accesul în pidvor. De aici, printr-o uşă simplă, se putea intra în pronaos. Latura sudică nu se vede clar, neputându-se preciza numărul ferestrelor şi alte caractere, dar se poate observa în partea vestică absida altarului, care este mai îngustă faţă de naos. Nici acoperişul bisericii nu este unitar, decât deasupra pronaosului şi naosului, înălţimea deasupra altarului fiind mai mică. În partea vestică iese un turn clopotniţă, de plan aproape pătrat, cu foişor deschis, care prezintă 12 arce în mâner de coş, câte trei pe fiecare latură. Peste foişor avem un coif conic, care, de la 1/6 din înălţimea lui, se îngustează tot mai mult. Între 1929-1935 s-a construit o nouă biserică, din zid, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Biserica din lemn a fost demolată între 1937-19437. Şi în satul Băbiu exista o biserică de lemn grecocatolică ridicată în anul 1815, „în onoarea Pogorârii Spiritului Sânt”8. În vecinătate au mai existat două biserici de lemn greco-catolice, una în satul Mesteacănu, construită în 1742, an în care comunitatea număra 210 suflete credincioase. Biserica a fost ridicată „în onoarea Tuturor Sânţilor”9. În celălalt sat vecin, numit Ţăud, exista de asemenea o biserică de lemn ridicată „în onoarea Pogorârii Spiritului Sânt”; data construcţiei nu este precizată, dar se ştie că în 1842 avea preot pe Ștefan Pop10. Din păcate, aceste biserici nu pot fi analizate, datorită lipsei surselor vizuale. S-a păstrat o fotografie cu

31

biserica din Mesteacănu, dar ea prezintă doar pridvorul acesteia. 3) Întâlnirea lui Kós Károly cu bisericile de lemn Din 1892 tatăl lui Kós Károly s-a mutat în Cluj împreună cu familia, aşadar într-un mediu unde a putut interacţiona cu bisericile de lemn. În 1900, Kós Károly a realizat prima excursie în unele sate ale Ţării Călatei, observând caracterul autentic al zonei, în care a revenit în perioada studenţiei, alături de mai mulţi colegi de la Universitatea Tehnică din Budapesta11. Prin urmare e foarte probabil să fi intrat în contact cu bisericile de lemn din Ţara Călatei şi din Sălaj în primii ani ai secolului trecut. În 1909 a cumpărat un teren în Stana şi a construit, anul următor, o casă numită Varjúvár, destinată iniţial să fie o casă de vacanţă. Din 1914, ea a devenit locuinţa permanentă a familiei, până în anul 194412. În acest răstimp a cunoscut bine şi biserica de lemn din localitate. În plus, înainte de Primul Război Mondial, a cumpărat biserica de lemn din Tureni şi a dorit să o aducă lângă casa lui din Stana, dar a intervenit războiul şi planurile i-au fost risipite. Cu toate acestea, el a publicat un articol în 1908, în primul număr al periodicului de arhitectură şi artă A Ház13, acest articol fiind o clară dovadă a interesului manifestat de Kós Károly pentru bisericile de lemn. 4) Elemente arhitecturale preluate de Kós Károly În ceea ce priveşte elementele preluate din arhitectura bisericilor de lemn, acestea se regăsesc într-un număr oarecare la biserica reformată din Băbiu, lucru posibil şi datorită faptului că biserica reformată anterioară era din lemn. Acoperişul acestei biserici este unitar; în partea vestică iese un turn clopotniţă cu foişor închis şi cu un coif conic. Turla este cel mai caracteristic element de influenţă răsăriteană, dar în cazul de faţă, este preluat de la bisericile de lemn. Acest element este important, deoarece atât biserica anterioară, cât şi bisericile reformate din secolul XVIII sau mai vechi, aveau un turn clopotniţă din lemn. Ferestrele, de asemenea, nu sunt împrumutate de la niciun stil istoric, cum este şi cazul contraforţilor. Ele sunt asemănătoare cu ferestrele bisericii de lemn din Stana, dar şi ale bisericii anterioare. Aceste ferestre sunt des întâlnite în arhitectura de lemn, fiind uşor de aplicat. Planul bisericii, aşa cum am arătat în altă parte, este unul dreptunghiular, ceea ce am considerat a fi un element preluat de la casele tradiţionale, dar şi de la bisericile din lemn, care au elemente derivate din casele ţărăneşti14. Prin urmare, fie planurile au o sursă de inspiraţie comună, fie planul bisericii lui Kós Károly este preluat chiar de la bisericile de lemn. Absida altarului este dreptunghiulară şi de aceeaşi dimensiune cu nava. Deşi în cazul celor două biserici, prezentate mai sus, nu s-a întâlnit o astfel de absidă, în judeţul Mureş, în Făgăraş şi în Suceava avem astfel de exemple. Dar un exemplu din apropiere, pe care proba-


32

Studii/Film

bil l-a văzut Kós Károly, se găseşte în Pruneni (comuna Aluniş, judeţul Cluj). În cazul bisericii reformate din Băbiu a fost posibilă apariţia acestor elemente străine, fiindcă localnicii, având un adânc respect faţă de Kós Károly, i-au permis să îşi manifeste voinţa, reuşind astfel să împrumute elemente răsăritene şi să combine elementele vernaculare maghiare cu cele române. Aceste elemente se regăsesc, în cazul planului dreptunghiular, la ferestre şi la nivelul acoperişului, fiindcă acestea nu au un rol ritual, însă interiorul, care are un rol ritual, îşi păstrează caracterul specific bisericilor reformate. Lista ilustrațiilor: 1. Fig. 1. Biserica de lemn greco-catolică din Stana; ilustraţie realizată de Robeci Gabriela, după: https://upload. wikimedia.org/wikipedia/ro/d/db/Biserica_de_lemn_din_ Stana01SJ.jpg 2. Fig. 2. Biserica de lemn greco-catolică din Sfăraş; ilustraţie realizată de Robeci Gabriela, după: https://upload. wikimedia.org/wikipedia/ro/1/18/Biserica_de_lemn_din_ Sfaras_SJ.jpg Note: 1 Ştefănuţ Ada, Arta 1900 în România, Noi Media Print, Bucureşti, 2008, p. 7.

2 Balogh Balázs, Fülemile Ágnes, Társadalom, tájszerkezet, identitás Kalotaszegen, Akadémiai Kiadó, 2005. 3 Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane Greco-catolice române de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul domnului 1900 de la sânta unire 200, p. 252. 4 Înălțime dedusă dintr-o fotografie în care un om stă pe pridvorul bisericii. 5 Anthony Gall, Kos Karoly muhelye. The Workshop of Kos Karoly, Ed. Mundus, Budapest, 2002, p. 329. 6 Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane Greco-catolice române de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul domnului 1900 de la sânta unire 200, p. 158. 7 http://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=14188 și http://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=18705, accesate la data de 14 februarie 2016. 8 Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane Greco-catolice române de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul domnului 1900 de la sânta unire 200, p. 151. 9 Ibidem, p. 154. 10 Ibidem, p. 157. 11 http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=4808, accesat la data de 20 decembrie 2015. 12 Ibidem. 13 Anthony Gall, Kos Karoly muhelye. The Workshop of Kos Karoly, Ed. Mundus, Budapest, 2002, p. 329. 14 Virgil Vătăşianu, „Contribuţii la studiul tipologiei bisericilor de lemn din Ţările Române”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, vol. III, 1960.

Ești prea uman! Alexandru Jurcan

Orice operă de artă ar trebui să incite, să pună întrebări, să puncteze subtil, să te determine să reflectezi. Am văzut recent un film care m-a făcut să privesc altfel balconul… mortului. La etajul patru, unde locuiesc eu, a murit anul trecut un bătrân. Ușa e închisă, desigur, dar de jos pot vedea balconul năpădit de păsări, ba chiar perdelele fumurii, plus o pălărie decolorată. Știm ce se petrece la doi pași de noi? Ce rămâne după trecerea noastră? Nu avem timp, alergăm mereu cu gândul că suntem veșnici. Care e filmul? Une belle fin – un final frumos. Regizat de Uberto Pasolini în 2013, cu Eddie Marsan în rolul lui John May, un funcționar de la primărie, care trebuie să descopere rudele apropiate ale celor decedați în solitudine. John e meticulos, manierat, taciturn, bonom, mereu la cravată, conștiincios, răsfoind dosare, lipind și dezlipind poze, dând telefoane, organizând înmormântări la care nu vine nimeni. Doar el și preotul. Viața lui particulară e goală, stearpă. La un moment dat stă la bar cu paharul plin, lângă care așteaptă două pahare goale. La final de carieră se leagă de cazul vecinului decedat și nu se mai

mulțumește cu telefoane. Răscolește totul, află adrese, merge la rude, la soție, la o fiică. Reînvie un trecut, zguduie conștiințe. Nu suportă lucrurile făcute pe jumătate, chiar dacă superiorul său nu mai crede în această „meserie”, întrucât „mortul e mort”, numai că John crede într-un final pe măsură. Are o răbdare ponderată, curăță tacticos un măr, încearcă să se pună în situația celui mort. Despre vecin, a aflat că în închisoare a încercat să se spânzure cu… dinții. Cum adică? Și John leagă o sfoară de dinții din față, ca să înțeleagă. Superiorul de la birou îl concediază, cu replicile: „Ești prea lent, te apleci prea mult asupra vieților morților!” Ești prea lent… adică ești prea uman! Orașul din film pare pustiu. Geamurile imobilului răspândesc un fior glacial. Apoi John e lovit de tramvai. O fi un final fericit? Nu, nu acesta e, ci înmormântarea lui la care vin rudele anchetate, căutate, apoi, deodată, în registru oniric, toți morții aceia de care el s-a ocupat în mod asiduu. Spune-mi câți au venit la înmormântarea ta, ca să-ți spun cum te-ai comportat în viață… Sinistră și tulburătoare recompensă!


Istorie

33

Aspecte privind sănătatea populaţiei judeţului reflectate în „Gazeta Sălajului” (1936-1938)

Dănuţ POP

Primul număr din „Gazeta Sălajului” a apărut la 1 decembrie 1936. Leontin Ghergariu1, directorul publicaţiei, scria în „Cuvânt înainte”: „Sunt multe lucruri cari se înfăptuiesc în judeţul nostru şi cari merită a fi cunoscute. Sunt apoi o serie de probleme de interes local, cari nu pot fi discutate în marile cotidiene, însă ele cer totuşi o discuţie”2. Una dintre aceste probleme era starea precară de sănătate a populaţiei judeţului Sălaj, mai ales a celei din mediul rural. Redactorii noii publicaţii româneşti nu puteau trece cu nepăsare peste un lucru atât de important. Ei încearcă, prin articolele publicate, să tragă un semnal de alarmă, să-i determine pe cei responsabili, oamenii politici şi intelectualii satelor, mai ales, să ia măsuri pentru îmbunătăţirea acestei stări de lucruri, să înţeleagă că, dincolo de orice altceva, în primul rând ar trebui să conteze omul. Gazeta, cu apariţie săptămânală, îşi începe campania de informare prin prezentarea situaţiei existente la nivel naţional: „Pe harta Europei, ţara noastră este a zecea ca întindere (2,52% din suprafaţa Europei) şi a opta ca populaţie (3,60% din populaţia Europei). Proporţia mare a populaţiei este la ţară (79,9%) şi numai una mică la oraş (20,1%)3 (...). Repartizând populaţia după vârste, proporţie însemnată ocupă tineretul (46,4%), ceea ce e o dovadă că România are o natalitate fericită. La sate proporţia este mai însemnată, dovedind prin aceasta că puterea noastră ca naţiune constă în ceea ce ne dă satul. Natalitatea în România este de 37,9 la mie în 1926-1930 şi de 33,4 la mie în 1930-1934. Cu aceste cifre România stă în fruntea tuturor ţărilor din lume în ceea ce priveşte natalitatea. Acest lucru nu poate să fie decât îmbucurător pentru ţara noastră, însă sunt factori cari contribuie intens la scăderea populaţiei şi la degenerarea ei şi pe aceştia vom încerca să-i vedem într-un număr viitor”4. Două săptămâni mai târziu apare continuarea promisă, cu subtitlul „Ne mor vlăstarele”: „După cum am văzut că România este prima în ceea ce priveşte natalitatea, tot aşa trebuie cu durere să constatăm, că tot ţara noastră este prima şi în ceea ce priveşte mortalitatea copiilor (...). Toate ţările din jurul nostru, care ne sunt vecine, au un procent mai scăzut decât noi, cu toate că condiţiile şi împrejurările de viaţă le-am putea considera aceleaşi. Până şi Bulgaria, despre care se spune că atât sub raport cultural cât şi tehnic e pe o scară mai inferioară nouă, şi ea are un procent mai scăzut al mortalităţii copiilor (...). Te întrebi, care ar fi cauzele acestui dezastru (...). Prima e mizeria în care

se zbate populaţia noastră de la ţară (...). Copilului îi trebuie mâncare şi numai o mâncare mai bună îl poate face sănătos. Pentru el nu ajunge numai mămăliga şi ceapa, că aşa îl pasc bolile. Pe lângă aceasta ţărăncile noastre nu se hrănesc nici ele cum trebuie. Şi nu se hrănesc cum se cade nici măcar atunci când sunt mame şi trebuie să verse viaţă din viaţa lor în trupul plăpând al copilului. E adevărat că bunăstarea lor lasă foarte mult de dorit, dar măcar când e atât de necesar, o mamă nu trebuie să uite că se cere să se hrănească. Într-o mare măsură contribuie la mărirea procentului mortalităţii boalele sociale. O astfel de boală este alcoolismul. Satele noastre sunt nelipsite de cârciumi. Mai ales centrele mari sunt îmbâcsite de templele zeului Bachus. Şi majoritatea proprietarilor de cârciumi sunt străini, cari amestecă băuturile cum vreau, otrăvind cu produsele lor trupurile ţăranilor noştri (...). Boalele sociale propriu-zise sunt cele venerice. Acestea sunt foarte răspândite la sate. Sifilisul umple de bube trupurile sătenilor, le roade nasurile şi-i răguşeşte. Îmi spunea cineva mai zilele trecute că în nu ştiu ce comune din părţile Codrului, ar fi sate întregi de sifilitici. Doamne, să fie oare adevărat? Un mare rău e obiceiul ţăranului de a nu se duce să fie vizitat de medic. Stă, dom-le acasă sau se duce la baba Eva şi-apoi pune tot felul de frunze şi bea cantaride (un fel de insecte care trăiesc pe frasin) ca să i se vindece bubele”5. Se aduc şi dovezi în sprijinul acestor afirmaţii, care nu sunt deloc exagerate6. Sub titlul, sugestiv, „Foamea..., Sau tragedia unei văduve”, se prezintă un caz chiar din Zalău, oraşul de reşedinţă al judeţului, nu dintr-un sat oarecare: „Am fost invitat de dl. medic Edmund Szinetar să mă duc să vizitez o bolnavă, ca să-mi dau seama – zicea dânsul – de neagra mizerie în care se sbat unele fiinţe. Pe o vreme posomorâtă, ploioasă şi străzi pline de noroi, am pornit amândoi către periferia oraşului pe strada Gh. Pop de Băseşti. Trăsura înainta greoiu pe dealul dela capătul acestei străzi, mărginită cu bordeie şi colibe sărăcăcioase. Mirosul acru ce se înălţa din aceste locuinţe primitive, îţi dă o oarecare idee vagă despre mizeria care poate domni în aceste bordeie. În fine, trăsura s-a oprit la o astfel de colibă (...). Pe o uşă îngustă am intrat în casă. Un miros greu de igrasie şi transpiraţie m-a isbit de la primul pas şi un glas slab a rostit tot aşa un: vă sărut mâinile. Desmeticindu-mă am zărit pe un pat dintrun colţ, faţa palidă a unei femei. A examinat-o medicul (...). Am întrebat apoi eu, de câte toate. Spovedania acestei femei, e cât se poate de jalnică. Sunt văduva lui


34

Istorie

Matei Alexandru – începu ea – cel care a murit în accidentul dela fabrica de ţiglă. Sunt mamă alor cinci copii, care n-au ce mânca, iar eu bolnavă cum mă vedeţi. Într-adevăr. În jurul nostru priveau cu gurile căscate câţiva copilaşi, slabi, murdari şi flămânzi. Pe un pat în alt colţ, dormea mişcând din buze un copilaş, ca de opt luni. Am un copilaş – continuă ea – de 13 anişori care lucră la fabrică şi care ne câştigă ceva bănişori, că altfel, am muri de foame. Aceste ultime cuvinte m-au cutremurat. Cum? E posibil în ţara ta bogată să mori de foame? E posibil? Oh! Ce crudă soartă! Da, da – zice ea în continuare – era să pierim de foame. De asta e bolnavă, îmi şopti bătrâna la ureche. De foame s-a îmbolnăvit. M-am interesat apoi de ajutorul ce-l primesc de pe urma accidentului nefericit. Numai o sută de lei pe săptămână. Cu aceştia şi cu ce primeşte copilaşul lor Ambroziu pentru lucru să hrăneşti şi să ţii o casă de şapte persoane. Nu merge (...). Nu ştiu cum stau lucrurile cu Casa de Asigurări Sociale. Rugăm în tot cazul pe şefii de acolo să se gândească la această nefericită văduvă şi la acei flămânzi copilaşi şi să-i ajute. Facem un călduros apel publicului din Zălau şi-l rugăm să nu citească aceste rânduri cu indiferenţă. Mama şi copilaşii trebuie ajutaţi, de aceea deschidem începând de azi o listă de subscripţie pe seama acestei nefericite familii. Orice sume rugăm a se depune la librăria «Luceafărul». Lista o vom publica în coloanele acestei gazete. Iar familiile care ar putea ajuta cu mâncare pe aceşti nenorociţi, sunt rugate a o trimite în str. Ghe. Pop de Băseşti 97 sau să-i înştiinţeze pe ei, urmând ca ei să şi-o ducă acasă. În felul acesta vom ajuta pe aceşti nefericiţi, până ce mama va fi capabilă de lucru şi totodată ne vom împlini şi o datorie faţă de neam. Ar fi cea mai mare crimă, ca aceşti românaşi să piară de foame în ţara lor”7. Urmează, apoi, o serie de articole, consacrate aceleaşi atât de dureroase probleme, semnate de Leontin Ghergariu, sub titlul simplu de „Însemnări”, dar care, asemenea celor deja menţionate, nu doar prezintă situaţia, ci caută să ofere soluţii: „O problemă dintre cele mai importante şi care totuşi preocupă mai puţin lumea politică dela noi, este problema de sănătate şi vitalitate a poporului, mai ales a celui din mediul rural. Statisticile, care se publică din când în când, ne dau în privinţa sănătăţii populaţiei dela noi date într-adevăr alarmante. Sunt fără îndoială multe cauzele, cari ne pun într-o situaţie atât de rea. Principala cauză însă trebuie căutată pe deoparte în modul de alimentaţie a populaţiei de la ţară, de altă parte în lipsa de asistenţă medicală. În ceea ce priveşte vitalitatea unui popor rolul principal îl are alimentaţia. Ori sub acest raport trebuie să fim de acord în a susţinea că ţărănimea se alimentează insuficient. Datele statistice ne arată că suntem ţara în care se consumă cel mai puţin lapte, zahăr şi carne pe cap de locuitor. Cât priveşte făinoasele iarăşi nu prea ducem recordul, deşi suntem între statele europene cu cea mai mare producţie de grâu.

În fiecare an constatăm că avem o supraproducţie agricolă. Ori această supraproducţie o avem şi pentru motivul că populaţia noastră consumă prea puţin. Nu înţelegem aci să se facă risipă. Constatăm însă că nu se consumă nici atâta, cât este necesar pentru a fortifica organismul în asigurarea vitalităţii neamului. Se vede aceasta mai ales la copii. Intraţi într-o școală primară dela sate şi veţi vedea cât sunt de slabi, palizi şi fără viaţă copiii. Iar aceasta se datoreşte alimentaţiei slabe de care au parte. Cât priveşte partea de asistenţă medicală, aceasta încă lasă foarte mult de dorit8. Lăsând la o parte împrejurarea că ţăranul nostru nu se prea caută la doctor, decât atunci când nu i se mai poate ajuta, trebuie să constatăm că sistemul nostru de oficiu sanitar e extrem de defectuos. O circumscripţie medicală la noi este aşa de mare, încât medicul abia ajunge o dată pe lună în câte un sat. Iar acolo unde mijloacele de locomoţie sunt mai rele, – şi în cele mai multe locuri e aşa, îi este imposibil medicului săşi vadă satele din circumscripţie mai des. În felul acesta se ajunge la un bilanţ sanitar dezastruos. Ţăranul nu merge la doctor, pentru că îi este ruşine, sau din tradiţie, iar doctorul nu se duce la el acasă, pentru că îi este imposibil. Rezultatele se văd. Slăbeşte puterea de vitalitate a neamului, mor copiii pe capete, iar cei ce rămân sunt de multe ori ca vai de ei. Problema e de importanţă vitală pentru neamul nostru. Dela rezolvirea ei depinde asigurarea viitorului nostru şi de aceea discutarea ei şi căutarea modalităţilor de îndreptare sunt de o actualitate arzătoare. Noi punem în discuţie această problemă în ceea ce priveşte judeţul nostru şi atragem atenţiunea celor în drept asupra ei. Dela felul cum o vom rezolvi la noi acasă depinde bunăstarea sanitară a populaţiei judeţului nostru, iar bunăstarea sanitară va aduce cu sine o îmbunătăţire şi sub alte raporturi. Ori scopul final al oficialităţii din acest judeţ nu poate fi altul, decât progresul judeţului şi al locuitorilor lui sub toate raporturile”9. Leontin Ghergariu îşi continuă analiza în numărul următor: „Mortalitatea infantilă este la noi un adevărat record şi capitolul cel mai dureros din datele demografice ale României (...). Dela 1931 şi până în 1935 proporţia mortalităţii pe ţară a crescut dela 18,0 la 19,2 la mie. Sunt cifre, spicuite aşa la întâmplare, cari trebuie să îngrijoreze şi să ne preocupe serios (...). Cauzele mortalităţii infantile trebuie să le căutăm, pe lângă boalele sociale, tot în modul de alimentaţie şi în lipsa de îngrijire medicală. Lipsa unei alimentaţii substanţiale a păturii rurale, dă naştere unei debilităţi congenitale, pe urma căreia mor atâţia copii, iar dintre cei care rămân sunt foarte mulţi rahitici şi anemici. Fără îndoială rezolvirea sută la sută a problemei nu este posibilă de azi pe mâine. Ea cere muncă îndelungată şi bine dirijată. O parte a acestei munci priveşte Statul, care trebuie să caute o rezolvire cât mai rapidă a problemei îngrijirii medicale la sate şi paralel cu aceasta să caute să creieze ţărănimii condiţiuni


Istorie economice mai bune. Dar în rezolvirea problemei sanitare a satelor noastre ne rămâne şi nouă, intelectualilor, un rol foarte important. Conducătorii satelor au datoria să îndemne populaţia să-şi schimbe felul de alimentaţie sărăcăcios. Suntem în clar cu lipsurile mari de alimente din cămara săteanului. Dar ştim că nici din ceea ce are nu consumă raţional. Ori noi suntem datori să căutăm să îndreptăm acest rău”10. Apoi, îşi îndreaptă atenţia spre identificarea şi prezentarea cauzelor care au condus la această îngrijorătoare situaţie. Prima cauză identificată este tipul, felul de cultură agricolă, nu întotdeauna cel mai potrivit cu condiţiile din judeţ: „Trebuie să ne gândim la asigurarea unui venit pentru săteanul nostru, dar a unui venit considerabil (...). Din câte cunoaştem însă, mai bine de jumătate din populaţia rurală a Sălajului nu are un venit anual mai mare de 5 mii lei. Ori cu această sumă e imposibil să facă faţă cerinţelor unui om din veacul al douăzecilea. Ce e de făcut? (...). Reglementarea producţiei agricole (...). Asigurând o producţie selecţionată şi majorată, am făcut un pas uriaş spre mai bine (...). Va trebui reglementarea producţiei în raport cu solul. Nu e indiferent că unde ce se seamănă. Un loc unde se face grâu slab, poate să fie potrivit pentru altă producţie. În consecinţă va trebui să îndemnăm pe cetăţean să samene ceea ce e mai potrivit cu pământul lui. Zadarnic vom căuta să instruim pe locuitorul dela deal să cultive zarzavat. Zarzavatul lui va fi de batjocură, iar banii mulţi cheltuiţi cu instruirea lui, vor fi bani aruncaţi în vânt”11. Dar, „reglementarea producţiei în raport cu solul”, spune Leontin Ghergariu, nu este suficientă, deoarece această producţie trebuie să fie şi desfăcută, pentru ca ţăranul să-şi vadă remunerată munca. De aceea, prezintă situaţia căilor de comunicaţie din judeţ, căi ferate şi drumuri, rămase într-o stare extrem de proastă până la sfârşitul perioadei interbelice, altă cauză a înapoierii satului sălăjean: „Fiindcă preocupările noastre sunt raportate totdeauna la situaţia de la noi din judeţ, să căutăm să vedem cum stăm din punct de vedere a căilor de comunicaţii. Reţeaua de cale ferată la noi e într-un stadiu primitiv. Pe lângă împrejurarea că avem foarte puţină reţea de cale ferată, şi ceea ce avem este în aşa fel repartizată, încât nu leagă nici a patra parte a comunicaţiilor din judeţ cu arterele principale. Din cea mai mare parte a Sălajului îţi trebuie 6-8 ceasuri să ajungi la o linie principală. Trenul nostru e prost, merge încet şi face ocoluri enorme. Dacă mai considerăm apoi preţul transportului de persoane şi mărfuri, vom vedea că acest mijloc de comunicaţie nu ajută aproape cu nimic la progresul economic şi cultural al judeţului12. Şoselele câte le avem, cu toate că sunt mai bine repartizate, decât trenurile, sunt şi ele insuficiente în raport cu secolul vitezei. Majoritatea satelor au timp de 6-7 luni drumuri desfundate şi nu au posibilitatea să iasă până la şosea13. Apoi şoselele pe care la avem sunt şi ele în bună parte prea puţin

35

practicabile, mai ales pentru mijloacele de transport rapid (...). Mijloace de îndreptare? (...). Să pretindem dela aceia pe cari îi vom alege să se ocupe puţin şi de interesele judeţului. Să le cerem realizarea unui program minimal, din care nu va putea lipsi îmbunătăţirea căilor de comunicaţie în acest judeţ oropsit, uitat de toată lumea şi în vădit regres. În definitiv suprema obligaţie a fiecăruia din noi trebuie să fie binele obştesc. Cei ce nu au în vedere acest bine, aceia nu merită să se bucure de încrederea noastră”14. Leontin Ghergariu nu se mulţumeşte să dezvăluie stările de lucruri. El caută, după cum am văzut, soluţii de rezolvare, mijloace de îndreptare. O astfel de soluţie o reprezintă asocierea: „Bietul agricultor hărţuit de încasatori, cu droaia de copii desculţi şi neîmbrăcaţi, cu uneltele agricole rele etc. e nevoit să vândă oricum, pentru a face faţă situaţiei. Iar această vânzare silită înseamnă pentru el totdeauna pierdere mare. Ori noi, Statul, societatea, conducătorii, suntem obligaţi să ne îngrijim de apărarea lui şi de a-i asigura un venit, care să fie în raport cu munca ce o depune (...). Mijloace: înfiinţarea în fiecare sat a unei asociaţii agricole şi a unei cooperative de consum şi valorizare. E greu, fără îndoială. Totuşi cu răbdare multă şi cu insistenţă se poate face mult. Câştigând încrederea săteanului pentru acest fel de asociaţii şi cu sprijinul Statului, care a început să se dea mai nou astorfel de întreprinderi, se va ajunge la realizarea acestui mijloc, singurul în măsură de a asigura ţăranului nostru valoarea reală a produselor lui”15. Şi apoi, ca o consecinţă firească, posibilitatea unei alimentaţii corespunzătoare, cu efecte pozitive asupra sănătăţii. Ultima problemă analizată, dar nu mai puţin importantă pentru starea de sănătate a populaţiei, este consumul de alcool, iar articolul dedicat de Leontin Ghergariu acestui aspect al vieţii ţăranului din perioada interbelică credem că merită a fi reprodus integral: „În seria de articole pe cari le-am scris în legătură cu problema ridicării sanitare şi culturale a păturii noastre rurale am accentuat ca primă condiţie a rezolvării acestei probleme nevoia ridicării acestei populaţii sub raport social şi economic. Am căutat să dau în acest scop şi câteva sugestii, cari vor ajuta mult la rezolvirea problemei, chiar dacă nu sunt suficiente pentru a o rezolvi complect. În legătură cu problema aceasta ţin să mă ocup de un viţiu generalizat, care promovează în mare măsură răul ce roade la temelia sănătăţii ţărănimii noastre. Cu aceasta voi şi termina seria de articole privitoare la această problemă. Viţiul de care vreau să mă ocup e alcoolismul. Aţi umblat fără îndoială prin orăşelele noastre în zi de târg. Aţi constatat şi Dv., mai ales în regiunea locuită de mase compacte de români, că un număr mare de ţărani staţionează în faţa cârciumelor şi a caselor unde se vinde băutură şi beau până cad grămadă. Beau cei bătrâni, beau bărbaţii, beau femeile, ba chiar şi copilandrii. Urmăresc de multă vreme această adevărată întrecere la băutură şi


36

Istorie

vă mărturisesc că ea îmi prezintă un tablou hâdos şi respingător. Aţi trecut în zilele de Dumineci şi sărbători prin satele noastre româneşti. În orele de după masă abia mai poţi găsi sătean treaz în regiunile unde au vii, sau unde se fierbe ţuică. Se întâmplă însă că îi găseşti beţi şi în zile de lucru. Şi câte rele nu fac în aceste zile, câte nu mai vorbesc, infiltrând încet în sufletul celor ce vreau să-i asculte scânteia zâzaniei şi a duşmăniei faţă de legile ţării şi faţă de conducătorii lor. Situaţia tristă are fără îndoială un aspect şi sub raport social şi sanitar, dar ea are urmări triste şi sub raport economic. Datele statistice ne arată că suntem între ţările în cari se consumă mai mult alcool, iar la noi în ţară judeţul Sălaj e între judeţele fruntaşe sub acest raport16. Prin consumul fără socoteală a alcoolului se cheltuieşte un capital mare care s-ar putea întrebuinţa spre scopuri nobile de îmbunătăţire materială şi culturală la sate. Nu vreau să insist mai mult asupra chestiunei. O cunoaştem toţi. Am ţinut însă să o semnalez, să o actualizez17, pentru a atrage atenţia celor chemaţi de a începe o acţiune şi în direcţia aceasta. Pentru combaterea alcoolismului putem întrebuinţa diverse mijloace. Oficialitatea poate micşora numărul cârciumelor, iar noi putem face la diverse ocazii o propagandă orală pentru a arăta sătenilor răul ce-i ameninţă sub toate raporturile prin consumul mare de alcool. Mă gândesc câtă energie se cheltuieşte în propaganda electorală. Dacă s-ar cheltui numai pe un sfert atâta pentru luminarea maselor sub alte raporturi decât cele politice, cu siguranţă am ajunge acolo, unde trebuie să fim: în fruntea altor ginte, iar judeţul nostru ar avea alt aspect sub toate raporturile. Însă cine ne aude? Iar din câţi ne aud, cine ne urmează?”18 Note: 1. Leontin Ghergariu a fost profesor, publicist, etnograf, director al liceului de băieţi din Zalău (1924-1940), preşedinte al despărţământului Sălăj al „Astrei” (1932-1940) ş.a.m.d.; vezi, pentru mai multe informaţii, D.E. Goron, Figuri de intelectuali sălăjeni. Leontin Ghergariu (1897-1980), în „Acta Musei Porolissensis”, V, Zalău, 1981, pp. 737-742. 2. Gazeta Sălajului, VII, Zalău, nr. 1-2, 1 decembrie 1936, p. 1; gazeta, organ cultural şi informativ al „Astrei” sălăjene, îşi încetează apariţia după nici doi ani, în octombrie 1938. 3. În judeţul Sălaj, situaţia se prezintă astfel: la 1 ianuarie 1937, populaţia totală a judeţului era de 366.915 locuitori; dintre aceştia, locuiau în mediul urban un număr de 31.737 locuitori (mai puţin de 9%!), repartizaţi astfel: Zalău – 7.802, Şimleu Silvaniei – 7.674 şi Carei (atunci parte componentă a judeţului nostru), 16.261; de aceea, articolele referitoare la populaţia rurală şi sănătatea ei erau cu atât mai necesare (vezi, Calendar Administrativ pe anul 1938. Pentru uzul autorităţilor administrative comunale şi judeţene, redactat de Ilie Oană, an. XIII, Cluj, Tipografia „Lumina” Institut de Arte Grafice şi Editură Cluj, 1937, pp. 228-230). 4. Gazeta Sălajului, nr. 29, 17 iulie 1937, p. 1 (articolul

„Populaţie şi sănătate”, semnat E.G. Chelinţanu; credem că este vorba de Emil Gavriş, unul din redactorii care semnează frecvent, alături de director, în paginile revistei). 5. Idem, nr. 29, 17 iulie 1937, p. 1. 6. În Monografia judeţului Sălaj pe anul 1937 se scrie, referitor la traiul sătenilor: „Ţăranii au ce mânca, numai că hrana lui lasă mult de dorit din punct de vedere calitativ. Ţărăncile nu ştiu pregăti mâncarea, care este aceeaşi şi lipsită de gust. Ţăranii se subalimentează. Se mănâncă pâine şi mămăligă. Ouăle, carnea şi brânza se întrebuinţează în cantităţi mici”, iar despre locuinţe: „Locuitorii judeţului Sălaj au aproape toţi un adăpost pentru locuit, însă 60% din aceste locuinţe sunt lipsite de cea mai reglementară regulă de higienă” (S.J.A.N. Sălaj, Fond BNR – sucursala Zalău, dosar nr. 1, f. 91). 7. Gazeta Sălajului, nr. 32, 7 august 1937 (articol semnat Emga; probabil acelaşi Emil Gavriş). 8. La sfârşitul perioadei interbelice existau în judeţul Sălaj trei spitale: la Zalău, Şimleu Silvaniei şi Carei şi câteva dispensare, în comunele mai mari. Spitalul din Zalău avea 200 paturi, cel din Şimleu 70, iar spitalul din Carei doar 40 paturi. La Spitalul din Zalău s-au executat, în 1937, 940 intervenţii chirurgicale. Dar, spunea directorul spitalului, Dr. Hermann W. Roth, într-un memoriu către prefect, din aprilie 1938: „Dacă n-aşi fi cumpărat medicamentele, pansamentele şi diferitele articole necesare pentru tratamentul acestor bolnavi, spitalul nostru n-ar fi meritat numirea de spital, ci de azil de bătrâni” (S.J.A.N. Sălaj, Fond Prefectura judeţului Sălaj, Dosar 5671/1938, f. 1-2; vezi, pentru mai multe informaţii legate de sistemul sanitar, monografiile sanitare ale localităţilor din judeţ, păstrate la S.J.A.N. Sălaj). 9. Gazeta Sălajului, nr. 43, 30 octombrie 1937, p.1. 10. Idem, nr. 44, 6 noiembrie 1937, pp. 1-2. 11. Idem, nr. 45, 13 noiembrie 1937, pp. 1-2. 12. În conformitate cu Monografia judeţului Sălaj (f. 74) reţeaua de cale ferată avea o lungime totală de 176.525 km, repartizată, pe linii, astfel: Carei-Zalău, 91,414 km; Marghita-Şimleu Silvaniei, 44,557 km; Şimleu SilvanieiSărmăşag, 14,592 km; Zalău-Jibou, 25,962 km. 13. Conform aceleaşi Monografii, reţeaua de drumuri publice din judeţ avea o lungime totală de 1.334,962 km (drumuri naţionale: 141,951 km; judeţene: 838,069 km; comunale: 354,962 km.); „Starea drumurilor naţionale şi judeţene este în general bună”, dar, „starea drumurilor comunale este rea” (f. 75). 14. Gazeta Sălajului, nr. 46, 20 noiemvrie 1937, p. 1. 15. Idem, nr. 47, 27 noiembrie 1937, p. 1. 16. În conformitate cu Monografia judeţului Sălaj pe anul 1937 (f. 34), în anul 1937 ţăranii au produs, în cele 442 cazane existente în judeţ, următoarele cantităţi de ţuică: din prune: 495.288 litri; din alte fructe: 212.922 litri; din drojdie: 5.321 litri. 17. Într-adevăr, prin acest articol, Leontin Ghergariu reia o problemă abordată şi în primul deceniu interbelic, când, în paginile gazetei „Meseşul”, a cărei continuatoare era considerată „Gazeta Sălajului”, publica o analiză asemănătoare, sub titlul „Primejdia beţiei” (vezi articolul integral în „Meseşul”, gazetă culturală a Despărţământului central al „Astrei” din judeţul Sălaj, an II, nr. 11, din 15 aprilie 1926, p.1.). 18. Gazeta Sălajului, nr. 48, 4 decembrie 1937, p.1.


Teatru

37

,,Viaţa mea a fost un spectacol bun!” Edith Negulici

,,Eu nu sunt o stea de cinema – sunt o actriţă. Să fii un star de cinema reprezintă o viaţă atât de falsă, trăită doar pentru valori false şi pentru publicitate”, declara Vivien Leigh, considerată cea mai frumoasă actriţă a generaţiei sale (1913-1967), care a marcat desăvârşit scena şi ecranul secolului XX şi care continuă să fascineze şi azi. Teatrul Excelsior actualizează într-un spectacol eveniment potenţialul dramatic al legendei moderne care şi-a orchestrat cariera şi pasiunea pentru Laurence Olivier, cu orice preţ, fără a fi vreodată eclipsată de ravagiile bolii. ,,Frumoasă, nebună, extrem de inteligentă(…) şi nonconformistă(…) Vivien a pendulat continuu între pasiunea ei pentru Teatru şi pasiunea ei pentru Laurence Olivier” (Lamia Beligan). Spectacolul începe cu Lamia Beligan (Vivien Leigh) intrând în scenă pentru ultima conferinţă de presă. Faima lui Scarlett a apus demult. Pluteşte în derivă, între trecut şi prezent. Şi trecutul e mereu prezent în încercarea de a se defini pentru ultima oară, expunând o Viv disperată de adevăr şi dezgolită până în măduva oaselor. Într-o intimitate viscerală cu spectatorii, martorii confesiunii ei, retrăieşte magia hollywoodiană cu intensitate maximă. ,,Amintirea e paradisul din care nu putem fi alungaţi” (Vivien Leigh). Celebritatea, dragostea, scandalurile, cancanurile de pe platourile de filmare, depresia. Biografia vie a unui star la asfinţit. Toată viaţa a fost definită şi torturată de trei roluri: Scarlett O’Hara, Pe aripile vântului, Blanche DuBois, Un tramvai numit dorinţă şi Lady Olivier. Dar mai bine o viaţă scurtă alături de Laurence [Olivier], decât una lungă în lipsa lui! Nu s-a temut de moarte pentru că şi-a trăit viaţa din plin. Nu i-a fost frică să privească în mod sincer cine era cu adevărat, dincolo de trup şi minte, de carne şi de iubire. Dincolo de sfârşitul iubirii şi de rolurile interpreta-

te în filme de mare succes. Dincolo de Oscarurile câştigate şi sarcinile pierdute. Dincolo de depresia care-i întuneca mintea şi viaţa, dincolo de tuberculoza care avansa. Dincolo de relaţia soţului său cu tânăra actriţă de la teatru, relaţie despre care a aflat ultima, când ştia de mult toată lumea şi nu se mai putea ascunde nimic! Pentru regizoarea Liana Ceterchi ,,Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă a însemnat şi o esenţială întâlnire cu o importantă şi specială actriţă VIVIEN/LAMIA”. Liana Ceterchi, cu o fervoare creativă care poartă amprenta contribuţiei proprii, reuşeşte să arunce o lumină revigorantă asupra acestui film icon. Proiecţie Vivien Leigh. Îi urmăresc expresia ochilor. Flashback. Îi caut lumina din ochi. Şi o descopăr! Graţie jocului autentic care surprinde noi interpretări şi posibilităţi. Lamia are adevărul asumării personajului aşa cum şi Vivien ,,avea ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza în glumă o strălucită performanţă. Şi forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente” (Laurence Olivier). Lamia creează vibraţie şi rezistă ca ACTRIŢĂ a cărei lumină arde incandescent. Lamia îşi depăşește fricile, neputinţele, crizele şi se reinventează în fiecare moment de dăruire. ,,Durerile noastre duc, de fiecare dată, la sinceritate” (Vivien Leigh). Intervenţiile regizorale ale Lianei Ceterchi sunt atât de inteligent interpuse psihic şi emoţional, încât acest regal actoricesc devine automat invitaţia la un tur de forţă în sufletul chinuit al artistului dintotdeauna. Invitaţia să îţi asculţi instinctul. Să nu mai plângi. Sau să plângi până nu mai ai lacrimi, dar să fie ultima dată. Să îţi dai timp să te vindeci. Să lupţi cu tine însuţi. Să lupţi pentru lucrurile în care crezi. Să nu laşi slăbiciunile să te doboare. Să dormi. Să nu mai suferi. Să îţi verifici sufletul. Să

îl întrebi dacă îi e bine. Şi dacă nu îi e bine, să faci ce simţi. Să nu renunţi. Să fii inepuizabil. Să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze, după ce cu o noapte în urmă ai adormit plângând. Să ai în continuare încredere în Univers. Să nu uiţi că iubirea e cea mai mare forţă a lumii. Să crezi în tine. Acceptând provocarea de a se ridica la înălţimea legendei, Lamia îşi etalează sublim complexitatea actoricească. Între tandreţea inimii şi rafinamentul minţii, Lamia se identifică milimetric cu feminitate capricioasă şi încrâncenarea feroce, cu pasiunea pentru viaţă şi căderile psihice ale celebrei protagoniste, stârnind admiraţie şi compasiune. Această strategie ,,magică” este, în mod cert, proba unei maturităţi artistice şi a unei versatilităţi care reafirmă talentul imens al inegalabilei Lamiei Beligan. ,,De fapt, Vivien e în mine şi nu aştepta decât să-i dau viaţă” (Lamia Beligan). Viaţa artistică a spectacolului Vivien Leigh – Ultima conferinţă de presă demonstrează că ,,teatrul este azi la fel de important, aşa cum erau bisericile în Evul Mediu” (Vivien Leigh). Pentru că despre iubire nu se vorbeşte niciodată la trecut! https://www.youtube.com/ watch?v=5K6hcrIeFTM


38

Istorie

Prelatul papal Vasile Pordea (18491931) – personalitate sălăjeană mai puţin cunoscută

Marin POP

Vasile Pordea este o personalitate sălăjeană mai puţin cunoscută, dar a cărui viaţă şi activitate prodigioasă credem că merită scoasă la lumină din file de cronici bătrâne şi documente prăfuite, deoarece poate constitui un model demn de urmat. Din puţinele documente care fac referire la biografia lui Vasile Pordea, aflăm că s-a născut la 25 martie 1949 în localitatea sălăjeană Ip. Tatăl său a deţinut funcţia de primar al localităţii în era absolutismului imperial (1849-1867), timp de mai mulţi ani. Familia în care s-a născut viitorul prelat papal era numeroasă: patru băieţi şi patru fete. Părinţii le-au acordat o frumoasă creştere şi educaţie. Vasile Pordea îşi începe studiile primare în satul natal, iar cele gimnaziale la Gimnaziul minorit din Şimleu Silvaniei. Clasele superioare de liceu V-VIII le-a absolvit la liceul superior din Oradea, unde şi-a luat bacalaureatul cu notă maximă. Calităţile sale deosebite de orator reies încă din primul an de liceu, când este pus să susţină o cuvântare standthalterului grof Maurice Pálly, care efectua un turneu prin Transilvania, prin anul 1861, cu scopul de a contrabalansa tendinţele de emancipare revoluţionară care aveau ca model curentul Garibaldi din Italia. Prestaţia deosebită a tânărului elev atrage atenţia specială a locotenentului regnicolar, care îi notează numele în carnetul său. De altfel, elevul Pordea era primul la învăţătură din gimnaziul şimleuan. Gimnaziul romano-catolic din Şimleu a fost înfiinţat în anul 1827, după lungi strădanii de a aduna fondurile necesare. Pe data de 27 august 1827 s-a aşezat piatra fundamentală a institutului şi în doi ani construcţia edificiului a fost definitivată. Până la momentul respectiv, singurul gimnaziu din actualul judeţ Sălaj era Colegiul reformat din Zalău, care a luat fiinţă în anul 1646, unul din primele gimnazii confesionale din Transilvania. Cursurile gimnaziului şimleuan au fost sistate în momentul izbucnirii Revoluţiei de la 1848-1849. Abia în anul 1854, la intervenţia episcopului romano-catolic al Transilvaniei, Hainald Ludovic, gimnaziul se redeschide din nou, cu două clase. Profesori erau Vicarul greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu şi Korbuly Martin. Nereuşind să facă faţă cheltuielilor, episcopul Hainald a invitat Ordinul Minoriţilor din Arad să primească gimnaziul în subordinea sa şi să preia cheltuielile aferente procesului de învăţământ. Nici aceştia nu au reuşit să plătească profesorii şi să susţină cheltuielile. În aceste condiţii, guvernul impe-

rial de la Viena a închis din nou gimnaziul la sfârşitul anului 1865 şi-l va redeschide abia în anul 1879. Vasile Pordea a avut şansa de a fi elev al gimnaziului în anii lui de bună funcţionare, când îl avea ca profesor pe eruditul vicar Demetriu Coroianu, care şi-a început cariera ca profesor la şcolile Blajului, alături de Simion Bărnuţiu şi Timotei Cipariu. La liceul din Oradea, Vasile Pordea se dovedeşte un elev conştiincios. În clasa a VIII-a, canonicul Ioan Pop, rectorul Seminarului mic, numit „Leopoldian”, îl cheamă intern și îl face corepetitor pentru matematici și latină. La vremea respectivă, elevii români de la liceul din Oradea, împreună cu studenții Academiei de Drept au înființat o societate de lectură, asociație culturală care avea ca scop cultivarea sentimentului național românesc. Vasile Pordea a activat și el în cadrul acestei asociații culturale. După terminarea studiilor liceale a fost primit în cadrul clerului tânăr din dieceza greco-catolică a Gherlei, de care aparținea parohia Ip și celelalte parohii din Sălaj, din anul 1853, an în care s-a înființat dieceza și până în anul 1930, când cea mai mare parte a parohiilor sălăjene trec sub jurisdicția Episcopiei GrecoCatolice de Oradea. De aici este trimis la Viena, unde urmează studiile teologice la Institutul Sfânta Barbara. Se distinge și aici ca un bun orator, făcând cinste studenților români. Studenţii români teologi din Viena erau grupaţi într-o societate literară, care desfăşoară o prodigioasă activitate, având la dispoziţie o bibliotecă românească, care le era „izvorul de lumină națională”. Vasile Pordea a fost ales președinte al societății literare a studenților teologi, calitate în care „înflăcărează sentimentul național”, ceea ce a atras atenția guvernului maghiar, care a dispus mutarea teologilor români la Budapesta, în Seminarul Central. Însă, studenții au adus cu ei în capitala Ungariei și biblioteca românească, inventariată de ultimul președinte al societății literare, Vasile Pordea. Acesta a trimis inventarul Ordinariatelor greco-catolice din Blaj, Gherla, Oradea și Lugoj. Prin mutarea bibliotecii la Budapesta s-a transplantat și conștiința românească pe malurile Dunării, din care se vor hrăni spiritual viitorii studenți români. În timpul studenției, Vasile Pordea a redactat mai multe lucrări în cadrul societății literare, unde îl cunoaște și se împrietenește cu „luceafărul poeziei românești”, Mihai Eminescu, care se afla în acel moment la Viena și studia filozofia.


Istorie După absolvirea studiilor teologice, Vasile Pordea se reîntoarce la Gherla, unde i se încredinţează catedra de profesor la Școala Normală confesională de băieți, unde va preda în perioada 1873-1880. Avansează pe teren didactic și este numit profesor la Academia de Teologie din Gherla, unde va funcționa din anul 1889 până la 1918, anul Marii Uniri, când este numit canonic. Ca profesor s-a bucurat de aprecierile unanime ale auditoriului, ceea ce a îndemnat pe elevi să studieze cu dragoste și interes materiile pe care le preda. Ajungând în scaunul Episcopiei de Gherla, Ioan Szabo l-a observat pe tânărul profesor Vasile Pordea și i-a apreciat prestația deosebită, în special în materie de drept canonic administrativ, precum și a cunoștințelor de limbă latină și germană. Ca urmare, în momentul în care preotul Tit Bud a fost numit în funcția de vicar al Maramureșului, l-a numit în funcția de notar consistorial și secretar episcopal. Datorită activității sale deosebite, l-a menținut în funcție pe toată durata episcopatului său. Vasile Pordea îi supraviețuiește episcopului Szabo, care a decedat în anul 1911 și următorului episcop, Vasile Hossu, care a decedat în anul 1916. Activitatea lui Vasile Pordea în funcţia de secretar episcopal s-a caracterizat printr-o muncă dusă până la sacrificiul de sine. Programul său de la birou începea la ora 8 dimineaţa şi dura până la 7 seara, cu o mică pauză de masă de o jumătate de oră. La acestea s-a adăugat şi boala episcopului, care suferea de polip în ureche şi de rinichi, ceea ce reclama din partea lui multă înţelegere şi devotament. Datorită conştiinciozităţii lui Vasile Pordea administraţia diecezei de Gherla nu a avut de suferit, în afară de vizitaţiunile canonice, pe care episcopul nu le mai putea efectua. În rest, episcopul avea lângă el un om de încredere, în persoana lui Vasile Pordea, care era „un bărbat priceput și energic și harnic, omul lui Dumnezeu cu fața deapururi senină, cu vocea calmă dublată de bunătate și noblețe”. În timpul faimosului proces intentat de către autoritățile austro-ungare preotului Vasile Lucaciu, lui Vasile Pordea i-a revenit misiunea să se pronunțe „și s-a pronunțat categoric să nu se amestece politica în chestiuni de ordin canonic”. În momentul în care autoritățile au decis ca preotul Lucaciu să fie suspendat, 250 de credincioși din Șișești și localitățile din jur s-au deplasat la sediul Episcopiei din Gherla, protestând împotriva sentinței. Episcopul Ioan Szabo lipsea și în aceste condiții secretarul episcopal, Vasile Pordea, a fost cel care cu multă înțelegere și diplomație a întâmpinat liniștit mulțimea înfuriată de decizia autorităților. Datorită calităților sale, a onestității necontestată de către nimeni, dar și fermității de caracter „care l-a purtat pe calea corectitudinii canonice și a sacrului ideal național”, noul episcop al diecezei de Gherla, Iuliu Hossu, cel care a citit Rezoluția Unirii în fața mulțimii adunate la praznicul național de la Alba Iulia, la 1 De-

39

cembrie 1918, l-a numit pe Vasile Pordea în funcția de canonic prebendant, la 10 mai 1918. La 7 martie 1922, Vasile Pordea era numit canonic cancelar, la 18 martie 1924 canonic scolastic, iar la 2 mai 1924 eclesiarh. Pe data de 16 martie 1927, la venerabila vârstă de 79 ani, datorită meritelor sale este numit prelat al Sfântului Părinte Papa Pius XI, distincție care onorează întreaga biserică greco-catolică românească şi judeţul său natal. Zorii zilei de 24 ianuarie 1931 aducea prin dangătul plângător al clopotelor din Gherla vestea tristă a morții canonicului-prelat papal, în cel de al 83-lea an al vieții, din care 54 de preoţie. După o viață îndelungată și o prodigioasă activitate pe tărâm spiritual, se retrăsese în ultimii ani „în colțișorul modest al celor dragi lui”. Își încheia discret traiectoria pământeană, cu mulțumirea că și-a îndeplinit datoria. Înmormântarea a avut loc pe data de 26 ianuarie 1931. Sicriul ce adăpostea osemintele marelui dispărut a fost transportat de la locuința sa și așezat în catedrala din Gherla. Prohodul a fost oficiat de către episcopul Iuliu Hossu, care a dorit să arate şi prin acest gest stima deosebită și dragostea frățească pe care i-a purtat-o. A fost asistat de către membrii Veneratului Capitlu Diecezan: Dr. Octavian Domide, prepozit, Grigore Pop, Dr. Victor Bojor, Dioniziu Vaida, Dr. George Vidican, protopopul David Deac, casier diecezan, preot profesor Dr. George Bob şi preot arhidiacon Ioan Coste. Predica a fost rostită de prepozitul diecezan Dr. Domide, care a reliefat meritele nepieritoare ale defunctului şi l-a dat ca model de urmat ca şi cap de familie şi preot evlavios. Trupul neînsufleţit a fost transportat, în sunetul clopotelor şi petrecut de mulţimea de elevi şi profesori ai şcolilor diecezane, a intelectualilor, preoţilor şi a poporului de rând, venit în număr foarte mare la cimitirul greco-catolic din Gherla, unde a primit dezlegare şi a fost aşezat pentru odihnă veşnică în cavoul familiei. Pentru noi sălăjenii, viaţa şi activitatea exemplară a preotului Vasile Pordea rămâne un model demn de urmat. De asemenea, faptul că a fost numit de către Papa Pius al XI-lea în înalta funcţie de prelat papal trebuie să constituie o mândrie pentru noi. Se dovedeşte, încă o dată, că în Ţara Silvaniei s-au născut foarte multe personalităţi de prim rang a vieţii cultural-spirituale şi politice româneşti, care ne fac cinste şi ne obligă să ducem mai departe tradiția. Bibliografie: 1. Curierul Creştin (Gherla), nr. 9-10, 1-15 mai 1927. 2. Curierul Creștin, nr. 4, 5 februarie 1931. 3. Şematismul Eparhiei Greco-Catolice Române de Cluj-Gherla pe anul 1947, Cluj, Tipografia „Diecezana”, 1947. 4. Pentru istoricul Gimnaziului minorit din Şimleu Silvaniei a se vedea Colecţia ziarului Sălajul (Şimleu Silvaniei), pe anul 1929 (nr. 15-16 şi 17-18).


Poesis

40

Elena Cărăuşan Drumul meu Am trupul secţionat de viori cu gâtul lung şi capătul rotunjit proptit în neînţelesuri, arcuşuri se plimbă printre cuvinte vibrează, se îndoaie şi leneş aşteaptă ecoul curat de blândeţe. Las braţele purtate de arpegii fugare jocuri sonore îmi mângâie mintea. Pori dilataţi de clocotul nedreptăţii îmi seceră respiraţia încărcată de spasme chingi răzvrătite se chinuie să rămână legate stavilă blestemului moştenit din pământ; urâţenia unuia se întinde ca un nămol lipicios peste bucuria clipelor noastre. Unde eram când cocoşul cu pene zburlite abia de mai vestea ivirea zorilor? …pene negre de noapte acoperă frunţile Unde eram când cuvintele au pârjolit dăruirea iar rugăciunea a amuţit în pietre? …cuvinte din zale de fier sugrumă raţiunea. Dar, muzica viorii mă mângâie, mă bucură arcuşul duios îmi leagănă gândul. Privesc în urmă hăţişul mă culc pe pământul pedepsit la uscăciune şi încolăcită de întrebări îmi găsesc liniştea: acesta nu-i drumul meu. Oglindă în cer Arată-mi drumul unde norii unduiesc silabe. Nu voi şti nicicând pentru cine vibrează arcuşul zânelor în cer. Cu lumina iubirii în pori, sărutul credinţei în trup, zâmbetul tandru în oase, bătăile inimii deschid, închid braţe de mângâiere. Arată-mi drumul unde pământul e cuvânt şi cuvintele-s curate, fără ierburi şi noroi, nuntă de foc mistuit în zăpezi vals de ani legănat în doi.

Am plecat din mine, cer deasupra, cer sub picioare… Arată-mi drumul unde cuvintele suntem noi ziduri ridicate-n mister, porţi deschise, umbre de îngeri goi şi în noi, o oglindă în cer. Nodul dacic Acolo, unde moartea se predă lichidului fertil, cu ultimele zvâcniri îmbrăţişează viaţa, e golul unde misterul se adânceşte în căutare când energia densă a topit clipa, a alungat timpul febril, e lumina unde placenta primordială cuprinde eterul îngerii reîncarnării dansează vioi, acolo, stau şase raze perechi întretăiate în mijlocul absolut al pornirii - triadă în anotimpuri, raze ce stau îngemănate, şi cu putere de şaman păzesc sfinţenia din Centrul Marelui Gol. Trasee labirintice de braţe încrucişate îşi dau mântuirea şi eliberate, ies la liman. Acolo sunt doar eu şi nimeni în jur; noduri de gând ţesute în pori, laturi cu vârf de cer coborâte în plexul solar unghiuri cu vârf de adânc oprite în golul central, noduri de pori legănate în gânduri. Mă prind în horă cu multele mele chipuri dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur îmbrăţişăm cu bucurie, pe buze cuante cu sens. Sunt oare, cele ce tocmai din Preaînalt au venit coborând pe rând straturi, straturi? sau poate sunt tenebre înălţate ce pleacă spre alt Univers? Acolo, cocorii mei, îmi dăruiesc singurătatea cerului iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea cu tăcerea şi liniştea întunericului. Egoistă, îmi trăiesc fericirea; în Centrul gol al paşilor grei simt cum cerul s-a scurs pentru mine, îmi dă mântuirea, şi precum profanul în pridvorul templului, cer iertare, apoi sărut înălţarea pământului. (din volumul Sânge de nisip, apărut la Editura Școala Ardeleană)


Poesis

Minerva Chira Filele cărţii de rugăciuni Filele cărţii de rugăciuni ce ţi-am dăruit-o deşi întoarse cu atâta smerenie după ce dreapta schiţa de fiecare dată semnul crucii s-au desprins, deşi mâinile însângerate în cioburi de nori îndeplineau un adevărat ritual în apă înainte de-a le atinge au împrumutat culori din jeluirea cosmică Numai în cartea sfântă – clasele făcute la alfabetizare ţi-au fost de-ajuns – ai citit (cu coatele sprijinite totdeauna pe hainele mele, făcând suma bătăliilor) Posturile, sărbătorile din calendar pe de rost le ştiai ca o lumânare pentru judecata de apoi Mamă, rănile descoperite de soare în râul Iordan Dumnezeu le-a stors peste noi. Sora mea Dor de-a nu fi nicăieri Văzduhul e mânjit cu ţipătul stafiilor Luna – numai în izvoare Stau la pândă măcelari Dumnezeu scuipă stele Mama şi tata într-un cortegiu de răsărituri le adună Confidenţele făcute abisului acompaniază seceta din ochi Vând tablouri pictate cu aripa bufniţei Sâmburii mărului de-amar îşi visează rădăcinile în ei Din gropile primăverii sora mea abureşte printre boturi de miei Avalanşa roşie În limba unui popor mort se dictează cealaltă faţă Liniştea o dărâmă nu una singură ci stolul păsărilor de pradă pe care îl seamănă zorii Toiagul este luat, îl împrumutase un orb Se zbate spre mine un braţ retezat În adierile primăverii întomnate –

41

greaţă şi scrâşnet de dinţi din cabinetul chirurgului la invazia somnambulilor Veşmintele sunt duse pentru sperietori Catastrofa s-a produs – mai întâi căzu speranţa Locul atins se făcu albie Apoi se prăbuşiră oasele ca nişte coloane de templu peste care avalanşa roşie se rostogoli fără să se mai poată opri Călugăriţa O chema Lăcrimioara, înota în nume Răpea umbrele din zi Glasul cădea în tălăngi de apă A refuzat florile, spunea că-s ochi Surâsuri ruginite, amintiri şterse Sortită milei, nu dezgustului şi urii păianjeni se răcoreau în priviri ca o seară Asculta dărâmarea paşilor unei nunţi pe tipsia de ceară Cămaşa lui Nessus În cer s-a făcut târziu Din vis alungată cobor coline asemenea frunţii tale Dă târcoale privirea scepticului Cântul la orga de răni Când lumina cere împrumut ochilor ce m-au înflorit prin simptome de februarie mă retrag în cuvânt Înalt cu cămaşa lui Nessus pe umeri ţărm naufragiaţilor Pentru toată viaţa Prin curcubeul răsărit din tânguiri vindecare de seri Tristeţea arde în sălcii Ca un clopot Sună ceaţa în glas Teama de o singură cădere – în mine Rana frunzei de toamnă – deschisă Norul dospea Pentru toată viaţa tu aşa cum crucii i-ajunge numele scris pe ea (Din volumul Prăpastia din care singur te înalţi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015)


42

Istorie

Peregrinări arheologice Dan CULIC

Complexul arheologic de la Cheud Valea Someșului Mijlociu, de la cotitura someșeană din dreptul satului Var și până la ieșirea râului din Defileul Țicăului este poate cel mai puțin cunoscut areal sălăjean din punct de vedere arheologic. Comparativ cu alte bazine hidrografice din Sălaj, în lunca râului cel mai important sunt menționate extrem de puține puncte cu interes arheologic. În ciuda vidului de cunoaștere asupra acestei zone există perspective extrem de promitente ale unor viitoare investigații de natură istorică. Din amonte, la Tihău un castru roman veghea la granițele imperiului. Între Var și Jibou, recente periegheze au dus la cartarea unor valuri de pământ și șanțuri ale fostului limes roman. Aceste elemente închideau culoarele de acces, Agrijul și Almașul, dinspre valea largă a Someșului spre Transilvania. O altă provocare pentru o posibilă investigație arheologică o constituie cartarea locului Bătăliei de la Jibou din 1705. Pe baza surselor cartografice și ale literaturii epocii care oferă indicii geografice explicite, se poate reconstrui cu un oarecare efort tabloul confruntării. Mergând în aval, dincolo de satul Cheud se află probabil unul dintre cele mai importante monumente de pe teritoriul județului. Situat pe malul drept al Someșului înainte ca râul să intre în defileul Țicăului, complexul arheologic de la Cheud are o importanță deosebită pentru istoria locală (fig.1).

În momentul de față putem doar presupune contemporaneitatea unei cetăți dacice în vârful dealului cu o așezare deschisă, jos la poalele dealului, probabil pe malul râului care între timp și-a mișcat albia mult spre vest. Pe același loc au fost cercetate recent vestigiile unei așezări datate cândva între secolele VII-IX. La suprafață au fost culese în periegheze arheologice fragmente ceramice databile în acest interval cronologic. De asemenea au fost documentate urmele unei locuințe adâncite dotate cu un cuptor de tip pietrar specific acelei epoci (fig.2)2.

Câteva veacuri mai târziu, probabil în secolul al XIII-lea, călugări benedictini primind drept de vamă și-au durat o mănăstire ale căror ruine sunt vizibile și azi. Locul poartă numele de Cetatea Pintii (fig.3).

Primele urme de locuire aparțin Epocii Latene, pe vârful Dealului Cetății fiind descoperite urme ale unei cetăți dacice1. La poalele aceluiași deal au fost găsite de asemenea vestigii ale unei așezări dacice deschise.

Zidurile din piatră au atras atenția istoricilor, dar și cea a pasionaților de istorie, fiind subiectul multor dezbateri. Cele mai timpurii preocupări asupra ruinelor bisericii le-au avut Bunyitay Vincze și Petri


Istorie Mór. Primul identifica în aceste pietre ruinele abației Sf. Margareta de Meseș, pomenită documentar din 1165 a cărei localizare a fost de altfel un mister până aproape de zilele noastre. Petri Mór în asentimentul lui Bunytay descrie ruinele în deja celebra sa monografie a Sălajului3. O primă contribuție demnă de luat în considerare a fost acea a istoricului de artă Virgil Vătășianu, care a descris monumentul propunând totodată pe baza informațiilor o datare a sa. Alți autori însă au confundat zidurile din piatră cu ruinele unei cetăți4, confuzie perpetuată până azi5. Documentele de cancelarie atestă exploatarea sării la Ocnele Dejului și transportarea acesteia pe râu cu ajutorul plutelor până pe Tisa6. Călugării benedictini de la mănăstirea de lângă Cheudul de azi aveau acest privilegiu de a taxa transportul sării pe Someș, așa cum ne sugerează un document redactat în 12567. Din același document aflăm și numele medieval al locului: Aranyas, nume pe care ulterior l-a moștenit și cetatea. Texte ale unor călători din secolul al XVI-lea, precum Stephan „Taurinus”, Georg Reicherstorffer sau Hans Dernschwam descriu obiceiurile vremurilor de a transporta sarea extrasă de la Ocnele Dejului pe Someș cu ajutorul ambarcațiunilor, precum și itinerariul mărfii cu mult după dispariția vămii de la Aranyas8. Revenind la zidurile ruinate, acestea se desfășoară în plan, pe axul Est-Vest. Biserica era dominată de un turn masiv din care s-au păstrat ziduri înalte. Spațiul cultic nu era divizat între sanctuar și navă așa cum adeseori se întâlnește, ci ia forma unui dreptunghi în plan cu contraforturi pe fețele exterioare. Lângă colțul sud-estic al bisericii a existat și o sacristie. Zidurile aproape monumentale păstrează in situ elemente de pietrărie decorativă. În colțul nord-estic al încăperii se mai păstrează o colonetă angajată, cu o bază octogonală precum și pe peretele de nord unde se mai păstrează un fragment de consolă cu relief vegetal, întruchipând o frunză de gorun. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea pe același vârf pe care au fost descoperite și vestigii dacice, în apropierea mănăstirii contemporane a fost construită o cetate din lemn și pământ ale căror șanțuri și valuri sunt și azi vizibile (fig.4). Prima pomenire o

avem într-un act de cancelarie din 1383 unde este pomenit castrum Aranyos in districtu de Zilagy9, în patrimoniul familiei Drágfy, urmașii Drăgoșeștilor din Maramureș. O analiză preliminară asupra materia-

43

lului arheologic atestă funcționarea sa între secolele XIV și XV. Nu cunoaștem conjuncturile în care această cetate și-a încheiat existența. În 1526 în testamentul lui Ioan Drágfy este descrisă cetatea Cehului10, care se pare că a fost construită de acesta cu puțin timp înainte. Nu știm dacă apariția cetății la Cehu Silvaniei a marcat dispariția celei de la Cheud, însă cu siguranță cele două nu au funcționat în paralel. La baza dealului care găzduiește urmele cetății și ruina bisericii, sunt vizibile urmele drumului medieval care urma direcția Someșului (fig.5).

În 1989 o echipă de cercetători din București și din Baia Mare au organizat săpături arheologice atât în fortificația din vârful dealului cât și între zidurile bisericii. După două decenii, materialul arheologic și o parte a documentației au fost aduse la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău fiind în curs de prelucrare pentru publicarea în volume de specialitate11. Note: 1. Horea Pop, O nouă cetate dacică descoperită la Cheud (jud. Sălaj), în Identități culturale locale și regionale în context european. Studii de arheologie și antropologie istorică. In memoriam Alexandri V. Matei, Ed. Porolissum, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2010, pp. 301-309. 2. Dan Culic, Dan Băcueț-Crișan, O locuință medievală timpurie descoperită pe Valea Someșului la Cheud (jud. Sălaj), în Identități culturale locale și regionale în context european. Studii de arheologie și antropologie istorică. In memoriam Alexandri V. Matei, Ed. Porolissum, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2010, pp. 613-618. 3. Petri Mór, Szilágy Vármegye Monographiája, II. Kötet. A Várak. Birtokosaik és Zilah Története, 1901, pp. 16-28. 4. Medve Aurel. Cadrul natural al fortificațiilor medievale de la Cheud, în Acta Musei Porolissensis, XVI, 1992, pp. 383-388. 5. Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 510. 6. Cornelia Măluţan, Drumurile sării în Transilvania de nord-vest, în Acta Musei Porolissensis, VIII, 1984, pp. 251-255. 7. Documente privind istoria Românilor, Seria C, veac XIII, vol. 2, 18. 8. Călători străini despre Țările Române, I, pp. 161, 225, 281-282. 9. Georgius Fejér, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Tom X. Vol. 1, Budae, 1834, 26. 10. Ernest Wagner, Aspecte din istoria cetății Cehu Silvaniei, în Acta Musei Porolissensis, VIII, 1984, pp. 307-344. 11. Mulțumim pe această cale dlui director Viorel Rusu și șefului Secției de Arheologie Dan Pop din cadrul Muzeului de Istorie și Arheologie Maramureș care au binevoit să ne pună la dispoziție materialul arheologic și informațiile documentare.


Poesis

44

Silvia Bodea Sălăjan Plâng în ceruri mieii

  plâng în ceruri mieii, Doamne, şi din lacrimile lor s-au aprins focuri pe vetre tăinuită ploaie-n nori                  vina celor fără vină din dovezi zidesc altare Doamne, dă din cer lumină lacrimă întoarsă-n soare   nici un sunet nu răzbate peste inima ce plânge jertfa mielului e cupa unui trup care se frânge

Celălalt anotimp din spinii cununii pe care-am ascuns-o în rănile din care cerul îşi culege stelele am pus înfloriri peste luna ce înconjoară pământul întru Numele Tău   şi-atunci din legătura celuilalt anotimp cu inima nevăzutelor lucruri a rămas doar crucea vremii şi aripi de îngeri întru veşnica Ta pomenire         Rugă                    Doamne, lumea-i la răscruce şi iar mă spulberă vina lanţurile ce-mpresoară între limite credinţa şi-n tăgada resemnării nu mai pot să ţin lumina   bate vântul şi cad stele peste mările pustii şi epavelor ţin trena scoicile pe prundul rece sărutat de sarea lumii fără început de zi  

şi mi-e frică de iubire şi de uitare mi-e teamă dar culpabila tăcere nu se-ntoarce-n rugăciuni ci cu aripa bolnavă mă apasă şi mă cheamă Iertare   din colţul tău de rai am vrut o rază la poarta mântuirii să mi-o pui să pot să iert precum iartă uitarea în locul gol rămas al nimănui   din flacăra cometei ce răzbate prin neştiute lumi un colţ de cer am vrut să luminez cărări pe care să pot să uit şi să învăţ să sper   Venirea întru umilinţă   Doamne mi-am întors privirea gândului spre nu ştiu unde şi-n oceanele durerii căutând o galaxie mi-am rătăcit înflorirea aripilor din cenuşă şi pe porţile iertării nu mai pot doamne pătrunde   dă-mi puterea unui soare răsărit în începuturi să-mi aline disperarea şi dă-mi Doamne două aripi dezrobite de cătuşă     A fost cândva   A fost o creangă de măslin ce mângâia neliniştea ninsorilor cu lacrima celui ce putea în sfârşit să iubească şi dintr-odată s-a ridicat crucea din răstimpul vremii şi s-a făcut rugăciune


Mass media

45

Malaxorul de primăvară ■ Dorel Cosma, Elena M. Cîmpan, Un deceniu de „Conexiuni”, Editura Nosa Nostra, Bistriţa, 2015.

O carte aniversară – în care sunt antologaţi 28 de autori – ce punctează împlinirea a zece ani de existenţă a Societăţii Scriitorilor „Conexiuni” din Bistriţa şi a 30 de numere a revistei omonime: „Două evenimente rotunde, unitare, complementare, în măsură să redea imaginea completă a unei activităţi literar-culturale, cu adevărat efervescente, de la Bistriţa” (Autorii).

„Ceea ce m-a impresionat la prima lectură a acestui volum – şi mă impresionează şi azi – este căldura, dublată de o autentică emoţie, ce se simte în fiecare pagină a evocării. Nu exagerez cu nimic dacă spun că, parcurgând volumul de faţă, Nichita îmi apare ca un «Mesia al poeziei» însoţit pretutindeni de credinciosul său «apostol» – Gheorghe Pârja. (…) Pentru un viitor biograf al existenţei «trimbulinde» a lui Nichita Stănescu, Călătoria îngerului prin Nord povestită de Gheorghe Pârja va fi o piesă fundamentală, imposibil de ignorat” (Ioan Groşan).

(mă gândeam la părintele lui Păcală, din Tohat) a completat ficţiunea cu umanismul său straniu”. Volumul Cimitirul copiilor a fost prezentat în cadrul Zilelor revistei „Caiete Silvane”, ediţia a IX-a, 17-19 martie 2016. ■ Maria V. Croitoru, Poveştile cu care mi-am adormit copiii, Editura Singur, Târgovişte, 2016.

■ Nicolae Goja, Cimitirul copiilor, Editura Eurotip, Baia Mare, 2016.

■ Gheorghe Pârja, Călătoria îngerului prin Nord (ediţia a II-a, revizuită), Editura Proema, Baia Mare, 2015.

Autorul mărturiseşte: „Am pornit să scriu această carte (…) cu ideea venită peste noapte să actualizez mitul lui Păcală. Dar, în loc să creez un tînăr neadaptat la lumea postmodernă, m-am trezit faţă în faţă cu trei personaje voluntare: Bubu, Blanca şi Gelu, pentru care am renunţat la ironie şi justiţiarism hazliu, în favoarea unei atitudini hiperrealiste faţă de text. Învăţătorul Petre Dulf

Din textul introductiv al lui Dan Şalapa, intitulat „Basmul ca artă a povestirii în ritm modern”: „Poveştile Mariei V. Croitoru sunt basme culte. Plecând de la modelul tutelar al basmului românesc, autoarea se foloseşte de acesta cu respect şi mare grijă, luând de acolo structura intimă pe care brodează sincer şi afectiv elemente de noutate, ataşându-i elemente contemporane – toposuri, unelte, îmbrăcăminte etc. din realul imediat nouă, cititorilor – înzestrându-l cu proiecţii personale, aducându-l mai aproape de spiritul zilelor noastre, dar fără a ne depriza de la magia unei stări şi lumi aparte, pe care o reclamă orice text din categoria aceasta”.


46 ■ Cornel Cotuţiu, Pavilionul, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

„Cele douăsprezece proze scurte, din cartea Pavilionul (…) surprind secvenţe de viaţă, la care naratorul a participat sau de care a auzit, care l-au impresionat, în măsură de-a face din ele pagini de literatură. Cât e adevăr şi cât e interpretare? Ce-i întâmplare şi ce-i ficţiune? Sunt ingrediente proprii ale unui scriitor robust, observator al gesturilor, al faptelor, al destinelor, devotat frumuseţii limbii române, cu măiestria ei creatoare. În Pavilionul, Cornel Cotuţiu adună, ca-ntr-o altă biografie a sa, o galerie de personaje, în preajma cărora s-a aflat la un moment dat, le spune povestea, povestindu-se totodată pe sine” (Elena M. Cîmpan, „Răsunetul”, 22 martie 2016). Pavilionul a fost prezentat la Zilele revistei „Caiete Silvane”, ediţia a IX-a, 2016. ■ Poesis, Nr. 1-2-3, 2016.

Mass media Din editorialul lui George Vulturescu, „Poesis la numărul 300”: „Poesis a ajuns, la cel de-al XXVI-lea an de apariţie neîntreruptă, la numărul 300. Într-un «oraş de provincie», unde revistele (unele auto-denumite «foiţă literară») «de cultură» au fost doar apariţii sporadice, dispărute doar după câteva numere (despre ele a scris prin presa vremii istoricul literar Nae Antonescu şi subsemnatul în lucrarea Cultură şi literatură în ţinutul Sătmarului. Dicţionar: 1700-2000, Satu Mare, 2000), o astfel de continuitate – dublată de Festivalul Internaţional „Zilele culturale Poesis”, 25 de ediţii – per aspera, a devenit un capitol, multum in parvo, de istorie culturală sătmăreană. Sau, poate, nu numai…” Felicitări dlui George Vulturescu şi tuturor colaboratorilor de la Poesis şi viaţă lungă prestigioasei reviste sătmărene!

ză, un fragment din romanul Cimitirul copiilor al lui Nicolae Goja. (D.H.) ■ Aflarăm prin intermediul confratelui nostru Pamfil Bilțiu, în timpul derulării Zilelor Caiete Silvane, ediției a IX-a, că în tânărul oraș (declarat în 2004), Tăuții-Măgherăuș din Maramureș, situat la o distanță de doar 11 km de reședința județului, publicația trimestrială de cultură intitulată Clepsidra de cristal a ajuns la nr. 9, în al III-lea an de apariție.

■ Nord Literar. Nr. 2 (153, februarie 2016).

Din sumarul revistei băimărene: Gheorghe Glodeanu – Radu Ulmeanu – 70; Constantin Cubleşan – Horea, răscoala, masoneria; Ion Buzaşi – O bibliotecă de idei; Săluc Horvath – File de istorie a presei culturale. „Convorbiri literare” (1939-1944); Daniela Sitar-Tăut – „Gomista no. 1”; Delia Muntean – Despre avatarurile fidelităţii; Ion Pop – Scurtă vizită la „Cabaretul Voltaire”; Gheorghe Pârja – Cu „Nord Literar” la New York; poeme semnate de Ion Stoica, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Muste; la pro-

Girată de Asociația Culturală cu aceeași denumire, revista este editată în format A4, având un foarte bogat colectiv redacțional condus de următorul triumvirat: Aurel Jentea – redactor șef, Emil Crângău – redactor șef adjunct, Angelica Cristescu – secretar artistic și literar. Din redacție mai fac parte un număr de 20 membri, între care soții Maria și Pamfil Bilțiu, iar membru de onoare este acad. Valeriu Matei din Chișinău, capitala regiunii de peste Prut a Moldovei. Contând pe un editorial caustic intitulat „Complotul literaturii române”, semnat de cunoscutul scriitor și jurnalist Al. Florin Țene, conținutul revistei, în cele 50 de pagini, se lasă la discreția spiritului amical critic din partea acelora care îl parcurg, confruntându-se inechitabil cu nivelul elevat, dar comprehensibil, al literaturii române actuale. (V.T.)


Mass media ■ Poezia e cerul senin Inconfundabilul Ştefan Manasia aduce în spaţiul poetic de factură profund urbană un volum proaspăt, „Cerul senin”, amprentat de schimbările din viaţa sa personală. Fără să abdice de la decupajele cotidiene şi vocabularul inedit, excentricul Manasia a parcat motocicleta de lemn, preferând traversarea oraşului cu Estera, fiica sa, ceea ce îi schimbă întrucâtva perspectiva şi percepţiile, repoziţionându-le. Ancorat perfect în evenimentele de o dureroasă contemporaneitate, Ştefan Manasia are atitudini vizionare: „Am văzut mîini ridicate/ salutînd drapelele morţii/ am văzut copii încolonaţi/ spre uzinele kamikaze./ Am auzit crăpînd ţeasta Sfinxului/ pe obrazul celeilalte planete.// Aici fermele de napalm,/ acolo vodevilul termonuclear./ Aici, pacea de cincizeci de ani, /tot mai înfricoşătoare./ Acolo, liniştea îţi/ ridică sîngele în urechi.// Trag pilota sub bărbia ei/ durdulie. Mă retrag pe vîrfuri/ în sufragerie. Ascund cheiţa/ tancului chinezesc într-un loc/ unde nici măcar eu n-am/ s-o mai găsesc”. (Paint it black, p. 68) Cu picături de erotism purtând aceeaşi marcă excentrică şi inconfundabilă, inspirat de Patricia, acceptă zborul a „milioane de fluturi subatomici” şi nu se teme să apeleze la componente prozaice ale imaginarului amoros, reinventate după propriile tipare. Cel de-al cincilea volum de poeme a lui Ştefan Manasia a apărut la Editura Charmides, la finalul anului 2015. ■ Între cer şi pământ Editura Cartea Românească ne-a dăruit recent un volum aşteptat şi dorit de cei ce savurau notările maritime ale lui Radu Niciporuc, cunoscut cititorilor prin traducerile din autori hispanici. „Pascal desenează corăbii” este un volum ce cuprinde opt povestiri despre care Radu Paraschivescu notează pe coperta IV a volumului: „Lumea lui Radu Niciporuc vieţu-

ieşte între cer și pământ, legănată de ritmul tangajului. Un autentic lup de mare, fermecătorul povestaș îi surprinde cele mai spectaculoase întâmplări reflectate în oglinda generoasă a mărilor şi oceanelor lumii. (...) Pe Radu Niciporuc îl strânge uscatul, cu sau fără dealurile clujene între care s-a ivit pe lume. Şi atunci, dornic să rupă chinga, pleacă pe mare. Nu doar fiindcă asta e fişa postului, ci şi fiindcă acolo, «în fiertura amiezii», sub valuri care-ţi scuipă sare pe piele, el găseşte locul magic unde împleteşte gânduri în fraze şi fraze în poveşti. Cu huidume şi slăbănogi, cu azilanţi şi robi ai paharului, cu bărboşi tandri sub coaja asprimii lor şi fete care flutură sutiene în loc de batiste. (...) Sunt în poveştile acestea ale lui Radu Niciporuc un veritabil festival de culori şi mirosuri, un turbion de emoţii, o furtună de cuvinte, când moi şi dulci, când tari şi severe”. Să-l citeşti pe Radu Niciporuc este o experienţă la fel de palpitantă cum este cea să-l asculţi povestind, ceea ce îl obligă, acum că a declanşat dependenţa, să revină cu pagini la fel de impresionante şi cu relatări spumoase.

47

(A.V.M.)

toare, despre vinovății trecute și căințe melancolice – «o vinovăție de penumbre gata de ispășire» – păstrând un fel de distanță egală față de tensiunea dramatic angajantă și seninătatea contemplativă. În câteva poeme, cele mai bune, printre care și acela ce dă titlul volumului, sugerează prezența statornică a unei lumini lăuntrice de care cuvintele se simt atrase ca efemeridele, altădată acelorași cuvinte li se întind capcane, ca într-o ars poetica stănesciană, iar altundeva se reprezintă în ipostaza celui care, foarte sugestiv, «închidea pleoapele la timp,/ să nu risipească în întunericul de afară/ lumina de sine ce i-a rămas»”.

■ La filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România a avut loc joi, 7 aprilie 2016, de la ora 12, și lansarea cărții „Fluturi de lampă” de Ion Noja, carte apărută, cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, la editurile „Școala Ardeleană” (Cluj-Napoca) și „Caiete Silvane” (Zalău), parte a programului de sprijinire a scriitorilor sălăjeni. Despre această carte scrie și cunoscutul critic literar Ion Pop, în opinia căruia „la ora unui bilanț existențial și liric, Ion Noja se menține în spațiul reflecției grav-melancolice, vorbind cu un anume scepticism despre cele crezute eterne și resimțite ca trecă-

Ion Noja s-a născut la 9 martie 1942 în Sânmihaiu-Almașului, județul Sălaj. Este poet și prozator. A absolvit Facultatea de Filologie a UBB Cluj. Volume: Poduri suspendate, versuri, 1979; Umbra faraonului, versuri, 1981; Geamantanul cu greieri, versuri, 1985; Discuție în crângul de liliac, proză scurtă, 1988; Serbare câmpenească, roman, 1989; Singur printre mafioți, roman polițist, 1992; Șapte la rând, roman polițist, 1993; Anamara, 1994; Nu am nici o dovadă, versuri, 2001; Manual de tristeți folositoare, 2006; Întăinuiri la vedere, cugetări, 2013; Solarele ascunderi, versuri, 2013. (D.S.)


48

Pagina 48

Leprozar Daniel SĂUCA

■ Duminica Învierii. Poate voi ajunge la Galați. Și voi vedea Delta Dunării. Preotul, la liturghia pascală, despre lipsa, logică, de legătură între iepurași și ouă, între iepurași și Paști. Așa e. Și nu e singura imensă inadecvare. De pildă, Moș Crăciun și Nașterea lui Iisus. Inundații în sudul țării. Înviere pe ape. Sau sub ape. Români, ca Hristos, umblând pe ape, fără să fie „pescari de oameni”. Ori de fapte bune. Televiziunile, în urlete, strigăte, țipete, scrâșnete de dinți, amenințări cu pumnii: „Oameni inundați, sute de case inundate”. „Cod roșu de inundații pe râul Teleorman”. Scenariul slujbelor religioase. Scenariști ingenioși. Probabil cei de la Holly ori Bolly – wood s-au inspirat din producțiile religioase, de veacuri, după cum se știe, de mare succes. Ceea ce nu ar fi neapărat un lucru rău. Ba chiar pozitiv. Problema e alta și s-a scris enorm despre ea: propaganda. Și scenariile merg mai departe. Nu mi-am propus să scriu o pagină pe zi. Poate pentru că nu reușesc să mă țin de cuvânt. Din această perspectivă, adaugă scenaristul și propagandistul din mine. Poate leprosul din mine. Poate voi ajunge la Galați. Și voi vedea Delta Dunării. Transmisie în direct pe un post local a slujbei duminicale de la catedrala episcopală a locului. Scenariile mântuirii. Și nu te poți mântui dacă te uiți din pat, în chiloți sau în pijama, la filmul în direct de la orice catedrală, biserică? Unii au perorat deja: lenea, falsul confort casnic, imobilismul nu fac casă bună cu participarea unui credincios la adevărata viață bisericească, creștină. Și ce? Nu e același film de mii de ani? Cu același scenarist, director de imagine, regizor, actor, un fel de Sergiu Nicolaescu divin? Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui. Până aici, toate bune. S-a gândit el mai bine, El, Dumnezeu, și a decretat că omului îi trebuie un ajutor, femeia. Și au trăit cei doi fericiți în Grădina Raiului până când... El și-a dat seama că omului îi trebuie muncă, minte, suferință, imaginație, moarte și liber-arbitru. Nu neapărat în această ordine. Stau în pijama, tolănit într-un pat confortabil, conectat la un Dumnezeu on-line. Color. Și parcă stereo. ■ Sfântul Gheorghe. Altă zi în care nu am făcut mare lucru. Oboseală cronică. De bolnav cronic. Rătăcesc printre vorbe și cuvinte. Imaginația. Visele. Îngrijorările. Scrisul fără durere. Fără spaime. Suntem lipsiți de esențe, terorizați prin amorțirea, atrofierea legăturilor, văzute sau nevăzute, cu esențialul,

cu suflul divin. Suntem parcă drogați de mersul acestei lumi (sufocante). Fără echilibru, buimaci, orbecăim prin labirinturile globalizării. Urmează universalizarea? Ne conectăm cu adevărat la divin(itate)? ■ Într-o cameră insalubră, jenantă de hotel, încordat de urgența trimiterii editorialului către MS, după ce m-am iluzionat cu finalizarea materialului pentru SP. Nici măcar aici, în deplasare, departe de tortura continuă a provinciei nu mă simt liniștit, detașat, luminat. „Printre ai mei”. Singurătatea exemplară, poate, singura ieșire din labirint. Pentru prima dată am văzut Dunărea de aproape. Măreția marelui fluviu ce cară în mare și mizeriile Europei. Poate, marele fluviu e mântuitor. Dunărea, de aproape. Brăila, de aproape. Galațiul, dinăuntru. Brăila pare mai ordonată, mai așezată, mai ordonată decât sora ei mai mare și mai siderurgică. Plimbare cu nava „Lacul sărat”. S-au lansat (nu la apă) câteva cărți. În absența aproape totală a invitaților la festival. Sunt atâtea festivaluri. Și atâta poezie... ■ O săptămână pierdută cu prea multe întâlniri. Un fel de a spune. Nimic. Să scrii nimic. Nimic despre nimic. Nimic despre viață. Viață-nimic despre nimic. Moartea-nimic, viața-nimic, prezentul-nimic, scrisul-nimic, sunetul-nimic. O bună (ce aproximare!) parte din viață nu facem nimic, nu spunem nimic, nu iubim nimic, nu existăm decât ca viețuitoare-nimic, putrezite, ambalate-nimic (ambalaje-nimic). În „zodia” nimicului. „Ce s-a întâmplat?” „Nimic!” Un fel de a spune nimic despre nimic. Sau de a minți-nimic. ■ Într-o revistă (MI) rezistă rubrica „Telex”. Oare mai există „telexuri”? Și funcționează? Cum devin inutile descoperiri cândva geniale ale omenirii. Sau a unora dintre noi. ■ Am revăzut „Star Wars 7”. Patetic, dar mai bine „lucrat” tehnic decât precedentele. Patetic, propagandistic, corect politic (o femeie și un negru „trezesc Forța”), obositor de alert. Mania continuărilor probabil va distruge acest film „fenomen”, în ciuda sau mai ales din cauza miliardelor de dolari încasate. Personajul Han Solo a fost omorât de propriul fiu, trecut de partea „întunericului”. Răul învinge parțial Binele. Ca întotdeauna există „victime colaterale”. De ce fiul lui Han Solo și al Prințesei Leia? Pentru dramatism? Pentru inedit? Poate pentru nimic. Sute de mii (?!) de români au umplut sălile de cinema pentru a vedea încă o mostră din marele, globalul spectacol al propagandei, manipulării, publicității...

Revista aprilie 2016  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you