Un singur cuvînt fu de ajuns ca să stingă imaginaţia Iu] Julien şi să-i alunge orice iluzie din suflet. Gura lui căpăta expresia unui dispreţ oarecum exagerat. — Cînd e vorba să judece lumea bună, răspunse ( Jean-Jacques Rousseau nu-i pentru mine decît un prost; n-a înţeles-o deloc şi a privit-o cu ochii unui lacheu parveni i — Totuşi, a scris Contractul Social, spuse Mathildi- < u adînc respect în glas. — Deşi propovăduia republica şi răsturnarea demnităţii monarhice, parvenitul acesta era totodată beat de j fericire dacă vreun duce îşi schimba direcţia plimbării de i după-amiază ca să-1 însoţească pe vreunul dintre prietenii lui. — Ah ! da, ducele de Luxembourg la Montmorency însoţeşte pe un oarecare domn Coindet pe drumul Pan n lui2 urmă domnişoara de La Mole cu plăcerea şi avînit primei bucurii a pedanteriei. Era ameţită de ştiinţa 1 Numele unei familii de dansatori, faimoşi în vremea imperiului restauraţiei 2 întîmplarea aceasta este povestită în Confesiunile lui J.-J.Roussiau ROŞU ŞI NEGRU 325
aproape ca şi academicianul care a descoperit existenţa regelui Feretrius 1. Privirea lui Julien rămase pătrunzătoare şi aspră. Mathilde avusese un moment de entuziasm; răceala celui cu care vorbea o ului cu totul. Şi se miră cu atît mai mult, cu cît era obişnuită să-i uluiască ea pe alţii. în clipa aceea, marchizul de Croisenois se apropia grăbit de domnişoara de La Mole. La un moment dat, ajunsese la trei paşi de ea, dar nu putu să mai înainteze din pricina mulţimii. Şi o privi, iar piedica din cale îl făcu să zîmbească. Lîngă el se afla tînăra marchiză de Rouvray, 0 verişoară a Mathildei. Aceasta se ţinea de braţul marchizului, care îi era soţ abia de două săptămîni. Marchizul de Rouvray, foarte tînăr şi el, părea cuprins de toată dragostea năucă a bărbatului însurat numai din interes, prin mijlocirea notarilor, şi care nimereşte o mireasă nespus de frumoasă. 1 a moartea unui unchi al său, foarte bătrîn, domnul de kouvray avea să devină duce. Pe cînd marchizul de Croisenois, neputînd să străbată prin mulţime, o privea surîzînd pe Mathilde, ea îşi aţinti ochii mari, de un albastru ca al cerului, asupra lui şi a celor din preajmă. „Ce grup anost! îşi spunea ea. Iată-1 pe < loisenois, care vrea să-mi devină soţ; e blînd, politicos, urc maniere desăvîrşite, ca şi domnul de Rouvray. Dacă ii ar fi atît de plictisitori, ar putea fi drăguţi. Şi el are să ina însoţească la bal, cu acelaşi aer mărginit şi mulţumit. I i un an după nuntă, trăsura mea, caii mei, rochiile mele, ■ BStelul meu, la douăzeci de leghe de Paris, toate vor fi < uni nu se poate mai desăvîrşite, aşa fel îneît să facă să moară de invidie vreo parvenită, vreo contesă de Roiville, de pildă; şi apoi ?..." i Irretrius, aruncătorul de fulgere (în limba latină), unul din cele şapte epHrlc care-1 caracterizau pe Jupiter. Academicianul francez la care face ••i• • II- Stendhal a luat acest epitet drept numele unui rege roman şi i-a ■ ■ -, „istoria". II
326
STENDHM.
Mathilde se plictisea gîndindu-se la viitor. Marchizul de Croisenois izbuti să se apropie de domnişoara de l ;> Mole şi să-i vorbească, dar ea visa, fără să-1 asculte. Sune tele cuvintelor lui se pierdeau în zumzetul balului. Mathilde îl privea fără să-şi dea seama pe Julien, care depărtase cu un aer respectuos, dar mîndru şi nemuli mit. Şi într-un ungher, departe de forfota lumii, îl zări contele Altamira, osîndit la moarte în ţara lui şi cunoscui cititorului. Sub Ludovic al XlV-lea, unul dintre strămoşii contelui se însurase cu o principesă de Conţi; amintirea acestui fapt îl ferea într-o măsură de poliţia congregaţiei. „Pentru mine, numai condamnarea la moarte poate sa distingă un bărbat, gîndi Mathilde; e singurul lucru care nu se cumpără. Ah, frumoase cuvinte am mai spus! Ce păcat că nu mi-au venit în minte cînd puteau să-mi facă cinste!" Mathilde avea destul bun-gust ca să nu rept \> într-o conversaţie lucrurile gîndite mai înainte; dar avea, de asemenea, şi destulă vanitate ca să nu fie îneîntată de ea însăşi. O aparenţă de fericire îi acoperi obrazul, ascun zîndu-i plictiseala. Marchizul de Croisenois, care tăcuse o clipă, crezu că are succes şi deveni şi vorbăreţ.. „Ce-ar putea obiecta un răuvoitor cuvintelor mele de adineaori ? se întrebă Mathilde. I-aş răspunde criticului: un titlu de baron, de viconte se poate cumpăra; o dea) raţie se dăruieşte; fratele meu a căpătat una, şi ce-a pentru ea ? Un grad se capătă şi el. Zece ani de j zoană sau o rudă ministru de război, şi ajungi comanda de escadron, ca Norbert. O avere mare!... iată ceva anevoie de dobîndit şi