invitatul revistei sa), e normal să apără un om nou, perfect adaptat apocalipsei... Nu te-am convins? Fiind împăcat cu fatalismul, consider că am trăit prea destul şi că orice temere acută (legată de moarte) nu mai merită efortul de a o dezvolta (transpune) decât în regim literar. Că eu trăiesc deja doar în regim metafizic. A.R.: Formele izolării în poemele dvs. capătă dimensiuni când uriaşe, când minuscule, iar uneori sunt percepute drept un chin inutil. L.I.S.:Sentimentul zădărniciei (am dezvoltat o întreagă teorie pe seama lui) a fost pus în practică de mine în câteva rânduri, având tentative de sinucidere. Azi, el a crescut până la cer, fiindcă nam ajuns nicăieri cu obsesia autodistrugerii, până la urmă au dreptate tot cei ce declară că de ce să te sinucizi, dacă moartea vine de la sine într-o zi, de ce să-ţi grăbeşti „nemurirea” (după moarte urmează viaţa veşnică, abia asta e adevărata nenorocire, să ştii că nu mai poţi să mori; folclorul românesc a dat lecţii de filozofie populară în această direcţie). Acest sentiment al zădărniciei m-a izolat la maximum, de la acest sentiment se trage izolarea la mine. Rar scap de sub teroarea izolării, când îmi întinde mâna câte unul-una (interesantă a fost legătura sufletească de la un moment dat cu membrii reuniţi în jurul Caietelor de la Durău, în anii 1995-2000; la fel a fost îndrăgostirea de o studentă uşuratică de mai apoi, să rămân la aceste două exemple) şi constat, în timp, că n-au fost decât înşelătorii ale minţii mele, care au exacerbat „prietenia”. Vreau să spun că nici prietenia sau iubirea nu mă salvează, ele îmi adâncesc sentimentul de zădărnicie şi, automat, izolarea şi singurătatea.Aşa sunt făcut, crescut... A.R.: Anxietatea personajelor sau cea poematică capătă forţe dintre cele mai apocaliptice, mai ales în poeme precum "Pierdut". Vale-Deal are "degradări de ordin nervos" şi, foarte rar percepe lucrurile luminoase dimprejurul lui. Când se petrec acele stări de bine, şi cu ce sunt asociate ele? Există o anumită ciclicitate pentru a se produce, după un imens consum psihic al personajului? L.I.S.:Superbe întrebări, tu chiar eşti un receptor-minune. Răspunsul e în întrebări. Care va să zică, de ce percep eu numai lucrurile negative? Fiindcă în ele e sursa de energie supremă care duce lumea mai departe, pentru mine e un lucru lămurit că „starea de bine” e finalul unei acţiuni petrecute în
„starea de rău” („starea de bine” nu ajută creaţia literară, o tembelizează). Partea pozitivă stă la cheremul tuturor, în ea frumuseţea e cea mai superficială formă de consum, n-are profunzime. Naşterea şi învierea vin din întuneric spre lumină (lumina e deja creaţia încheiată), binele vine din rău, pozitivul din negativ. Haosul primordial şi răul universal sunt cu adevărat creatori. Lumina întreţine ceea ce a fost creat, la fel starea de bine, te face să crezi că nu trăieşti degeaba. Dar la nivel de creatori, partea obscură a lumii reale (inclusiv a lumii metafizice) are sens, ea trebuie exploatată... A.R.: Aproape toate imaginile şi personajele care apar în poemele acestui volum par desprinse dintr-un registru al unei lumi autodistructive, care acţionează brutal asupra simţurilor cititorului. Acest risc este însă asumat. L.I.S.:Mulţumesc pentru antipatia arătată. Bine, măcar, că nu sunt acuzat că sunt un pericol public, prin ceea ce scriu. Acţionez brutal asupra simţurilor cititorului? Îl invit la autodistrugere? Săracul cititor, el vrea numai dulceţuri, înmuiate cu alcool şi iubire sau lumină, nu relaţii din lumea reală tensionate, întunecate. Acum înţeleg reţeta marilor poeţi, trebuie să scrii în aşa fel încât să capeţi bunăvoinţa cititorului, să linguşeşti cititorul. Îmi pare rău, la mine nu veţi găsi niciodată o asemenea aplecare masochistă. Eu voi reda lumea aşa cum e, crudă, filtrată ancestral. Îmi asum acest risc, da. A.R.: În unele poeme apar chiar şi mici exerciţii de relaxare, în malaxorul care pare să emită mult rău fiinţelor prinse în el: "linişteşte-te, nu e decât/ o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers". L.I.S.: Ştii ce observ? Întrebările tale, cu totul aparte, formează pe scurt, dacă le pun una după alta, o prezentare a cărţii mele, „Pe prag (Vale-Deal)”, privită ca o clădire încuiată: întrebările tale dau o cheie ba pentru intrarea prin pivniţă, ba pentru intrarea prin spate (intrarea prin faţă rămâne rezervată, totuşi, autorului). Zici că sunt şi mici exerciţii de relaxare în ceea ce scriu (când „emit mult rău fiinţelor”), subliniind că suntem simple dâre de energie într-un univers fără margini? Atunci am să-ţi amintesc de condiţia poetului român, aflat în graniţele unei limbi fără circulaţie universală, total ignorată de... traducători, poeţi români care nu există în literatura universală. La cât de orgolioşi suntem în comunitatea acestor graniţe ale literaturii române, ar trebui să mai coborâm şi cu picioarele pe pământ. Numai Asociaţia
3