Page 1

1


UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

Revista Studenților Facultății de Istorie și Filosofie

PhiloHistoRiSs An I, No. 1 Mai 2010

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

2


REFERENȚI ȘTIINȚIFICI: Prof. Univ. Dr. Ioan BOLOVAN Conf. Univ. Dr. Radu ARDEVAN Conf. Univ. Dr. Ovidiu MUREȘAN Conf. Univ. Dr. Virgiliu ȚÂRĂU Lect. Univ. Dr. Ana Victoria SIMA Asist. Univ. Dr. Mihai ALEXANDRESCU

ECHIPA DE REDACȚIE: Cruciția Loredana BACIU Alexandru-Bogdan BUD Sorana CHIPER Anamaria MACAVEI Ioan-Florin MARTON Raluca Maria NICOARĂ Roxana Dorina POP Alexandra Tatiana STROIA ADRESA REDACȚIEI Adresa: Strada Napoca, Numărul 11, Cluj-Napoca, Județul Cluj Email: philohistoriss@yahoo.com Blog: http://philohistoriss.blogspot.com

©PhiloHistoriSS

ISSN 2067 – 5483

Revista reflectă activitatea intelectuală a studenților Facultății de Istorie și Filosofie. Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui articol revine autorilor.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

3


CUPRINS Activitatea culturală şi biblioteca mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu (15 februarie 1794 - 7 septembrie 1867) ..................................................................... 6 Independenţa ierarhică a Bisericii Ortodoxe din Transilvania - între deziderat şi realizare-........................................................................................................ 13 Regina Maria la Conferinţa de Pace de la Paris ....................................................... 20 Discursul memorialistic privind universul concentraţional comunist Închisoarea- spaţiu de opresiune şi supravieţuire ................................................. 26 Problema minorităţii sârbe din Croaţia în contextul aderării la UE ................. 35 Cum abordează România problemele romilor? ........................................................ 44 Programul legislativ al Uniunii Europene pentru anul 2010 .............................. 53 Marea Britanie între viaţă privată şi siguranţă publică ........................................ 60 Conflictele arabe văzute de arabi (I)............................................................................. 65 Recenzie: Robert Conquest, Marea Teroare,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998 .................................................................................................................................................. 72 Recenzie: Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Bucureşti, 1987 . 76 Recenzie: Vivien Ann Schmidt, Democracy in Europe, The EU and National Polities, OUP Inc, N.Y., 2008 .......................................................................................... 80

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

4


Dragii noştri cititori,

Fiecare început de drum implică o trecere în revistă a trecutului iluzoriu, a prezentului propriu-zis şi a viitoriului incert. De aceea, azi ne aflăm la o răscruce de drumuri, însă noi ca istorici, filosofi sau diplomaţi în devenire vrem să nu fim nevoiţi să alegem o alternativă, ci să ne îndreptăm atenţia spre cele trei timpuri cronologice, creionând astfel un eşantion comun de investigaţie. Istoria este lăcaşul care depozitează mărturii, adesea scrise, şi care ascunde ceva mai mult decât o sumedenie de informaţii sau date. Ea este fapta care animă existenţa unei „poveşti” care explică sau cel puţin îndrumă şi linişteşte conştiinţa umanităţii, prin relatarea şi identificarea unor itemi istorici. Istoria are menirea de a da o existenţă fiinţei umane, de a specifica traiectoria vieţii, de a exemplifica şi explica evenimentele care o descriu, de a da o cauzalitate şi o concluzie oricărei întâmplări care are un anumit efect asupra vieţii de zi cu zi. Însă pentru ca toate acestea să se înfăptuiască este nevoie de interacţiunea dintre istorie, filosofie, drept, politică, diplomaţie etc. Ne-am hotărât să facem un pact între cele patru „ideologii” care caracterizează existenţa facultăţii noastre şi să arătăm lumii că orice eveniment istoric nu se poate descoperi şi explica fără o analiză filosofică, fără o cronologie şi fără o contextualizare la nivel internaţional. Prin urmare, azi dorim să închegăm istoria, filosofia, relaţiile internaţionale şi studiile de securitate sub un singur spectru, acela al unei reviste care să se adreseze tuturor celor care vor să îşi dedice o parte din timpul cotidian citirii unor rânduri care le-ar putea da un exemplu, un ajutor sau un sprijin în viaţa de zi cu zi. Din cauza dezvoltării tehnologiei, am ales să fim în rând cu această lume, prinsă în prezentul informaţional şi am convenit să edităm o variantă electronică a revistei, mai accesibilă cititorilor noştri. Am renunţat la peniţă şi hârtie, însă nu la calitate, la plăcerea de a scrie, de a analiza, de a prezenta sau de a expune ideile, gândurile, opinile cu privire la varietatea de subiecte care ne caracterizează existenţa. Azi vă invităm să vă alăturaţi încercării nostre de a crea o revistă scrisă de studenţi, deschisă publicului larg. Cu această ocazie, vrem să aducem un semn de recunoştintă celor care ne-au autorizat proiectul, celor care ne-au îndrumat în corectitudinea ştiinţifică, celor care ne-au oferit câteva rânduri personale, posibile a fi publicate şi nu în ultimul rând celor care ne vor cinsti cu interesul şi dorinţa de a ne citi revista. Vă mulţumim! Colectivul redacţiei

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

5


Activitatea culturală şi biblioteca mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu (15 februarie 1794 - 7 septembrie 1867) Alexandru Bogdan BUD*

I

storia oricărui popor şi bineînţeles a culturii sale este legată în primul rând de calea de transmitere a acesteia, iar răspândirea ei la nivelul întregii societăţi se face cel mai bine prin intermediul cărţii sau prin instituţia care o tezaurizează de atâta timp şi o ridică la rangul de comoară naţională, adică biblioteca. Aceasta se poate „defini” ca şi rezerva noastră de cunoştiinţe, iar adăpostirea unei cărţi mai vechi, scăldată în lumina civilizaţiei, simbolizează cunoaşterea, adică experienţa trăită şi înregistrată. Cartea devine treptat unul dintre cele mai frecvente elemente care vor susţine cu înfocare răspândirea ideilor de bază care au caracterizat societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Biserica Greco-Catolică a fost una dintre cele mai importante susţinătoare a culturii şi a cărţii, în mod special, prin implicarea ei în susţinerea învăţământului, precum şi a bibliotecilor existente la aceea perioadă în Transilvania. În cadrul Bisericii Greco-Catolice cărţile au fost de mai multe tipuri, începând de la cele mitropolitane, care erau cele mai bine aprovizionate şi terminând cu cele parohiale şi ale şcolilor confesionale care aveau în dotare mai mult carte bisericească, respectiv manuale şcolare şi cărţi necesare pentru procesul educaţional din şcoli. Bibliotecile personale ale clerului greco-catolic au însemnat pentru aceştia o adevărată sursă de cunoaştere şi un izvor nesecat de informaţie care trebuia transmisă mai departe credincioşilor.

*

Masterand, Istoria şi socio-antropologia epocii moderne, anul I

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

6


O personalitate a bisericii greco-catolice cu o importantă activitate culturală şi cu o înclinaţie mai aparte spre colecţionarea de carte a fost primul mitropolit al Bisericii Unite cu Roma, Alexandru Şterca-Şuluţiu. Acesta s-a născut la 15 februarie 1794, într-o zi de duminică, dintr-o familie de nobili, în Abrud. După terminarea şcolii în comuna natală a urmat apoi cursurile teologice la Blaj.1 Mitopolitul era de mic ataşat de viaţa spirituală şi de instituţia ecleziastică după cum este descris şi de către Alexandru Lupeanu Melin: „Cu adevărat Lisăndrel era un copil ascultător, supus şi cu alipire către părinţi şi către cele sfinte. Dragostea de biserică nu i-a scăzut nici după înaintarea în vârstă ci tot mai cu multă atragere iubea strana şi slujbele dumnezeieşti”.2 După terminarea studiilor a fost hirotonit preot, la 6 decembrie 1814, şi numit de către episcopul Ioan Bob ca al doilea capelan la Bistra, pentru ca mai târziu să ajungă vicar foraneu la Şimleul Silvaniei.3 S-a căsătorit, deşi era pentru viaţa de celib, la data de 8 noiembrie 1814 cu fiica parohului local, Anna Bistrai. Nu a apucat să trăiască împreună decât 3 ani, 3 luni şi 12 zile deoarece soţia a decedat la 20 februarie 1818 la numai 21 de ani.4 În 1836 a fost numit vicar foraneu, adică „un fel de mâna dreaptă a arhiereului în ţinuturi depărtate”notă, potrivit lui Alexandru Lupeanu Melin, la Şimleul Silvaniei unde a rămas şi după moartea soţiei până la alegerea lui ca episcop la Blaj. Sinodul electoral pentru alegerea episcopului de Făgăraş s-a ţinut la Blaj la data de 30 septembrie 1850. Alexandru Şuluţiu a obţinut 96 de voturi, Constantin Alutan 79 de voturi, iar vicarul Haţegului, Constantin Papfalvi, 12 voturi. Strategia care urma după alegeri era următoarea: se forma ternariul compus din primii trei candidaţi, iar dintre aceştia împăratul trebuia să-l numescă pe viitorul episcop al diecezei de Făgăraş.5 La 18 noiembrie 1850 Împăratul Franz Iosif I l-a numit pe Alexandru Şterca Şuluţiu, episcop al diecezei de Făgăraş. Încă de la începutul păstoririi, Şuluţiu a avut ca ideal îmbunătăţirea pregătirii clerului şi astfel a învăţământului. Prin bula Ecclesiam Christi ex omni lingua s-a creat provincia mitopolitană românească, iar Alexandru Şterca Şuluţiu, ca episcop al diecezei de Făgăraş a fost numit în funcţia de arhiepiscop şi mitropolit6, ales la 16 noiembrie 1854, la instalarea sa ca mitropolit luând parte Nunţiul apostolic de la Viena şi principele Schwarzemberg, guvernatorul Carol Capros şi Flaviu Popan, „Biserica unită între anii 1700-1918”, Biserica Română Unită, Două sute cincizeci de ani de istorie, Madrid, 1952, p. 137. 2 Ioana Mihaela Bonda, Mitopolia Romană Unită în timpul păstoriri lui Alexandru Şterca Şuluţiu, ClujNapoca, 2008, p. 17. 3 Carol Capros şi Flaviu Popan, op. cit., p. 137. 4 Ioana Mihaela Bonda, op. cit., p. 19. 5 Ibidem, p. 32. 6 Ibidem, p. 46. 1

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

7


Transilvaniei.7 Mitropolitul era ierarhul numit şi/sau confirmat de Sfântul Scaun, care deţinea primul loc înaintea celorlalţi episcopi din provincie, care îi erau supuşi jurisdicţional şi care avea reşedinţa într-o cetate sau oraş important, considerat ca „mama altor biserici”.8 Una din dorinţele mitropolitului Şuluţiu era aceea de a obţine aprobarea unui sinod provincial şi de a deschide un nou capitol în existenţa Bisericii greco-catolice. După nouă ani de memorii şi petiţii adresate Romei şi Vienei va reuşi să obţină aprobarea unui sinod, însă a fost prea târziu deoarece la 7 septembrie 1867 mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu a trecut la cele veşnice9, locul de veci aflându-se la Blaj. Visul acestuia de a convoca un sinod provincial a fost dus la bun sfârşit de către cel care îi va urma în scaunul mitropolitan, Ioan Vancea de Buteasa. Îşi va lăsa averea în 1861 ca fundaţie în scopuri culturale (burse pentru studenţi, înfiinţarea unei universităţi române în Transilvania) şi pentru ajutarea famililor româneşti ale clerului din principate.10 Prin testamentul întocmit în octombrie 1866, Alexandru Şterca Şuluţiu şi-a lăsat lucrările sale printre care şi „Istoria Horii şi a poporului românesc din munţii Apuseni” bibliotecii seminarului din Blaj, unde să fie consultate liber „şi apoi cu timpul mai favoritoriu pentru ediţiunea cărţilor dacă se vor afla demne, să se tipărească.” după cum spune în testamentul său.11 Preocupările sale istorice s-au îndreptat în trei direcţii şi anume cea polemică, prin care a intervenit în unele dispute politico-naţionale din vremea sa; apoi cea din care a rezultat lucrări referitoare la istoria bisericii şi cea care viza istoricul Munţilor Apuseni, a luptelor locuitorilor de aici.12 În testamentul său din octombrie 1866 există pomenite lucrări precum: „Căsătoria preoţilor în Biserica Orientală”, „Concoradtul şi conferinţele episcopilor români şi greco-catolici din monarhia austriacă”, „Adnotaţiuni pentru apărarea vechilor obiceiuri şi uzurilor, drepturilor şi a disciplinei Bisericii Orientale foarte folositoare şi cu multă strădanie prin deschilinite izvoare sânte şi autori bisericeşti culese, spre întrebuinţarea acelora carei voiesc a-şi apăra drepturile bisericii sale”, sau „Prerogativele pontificelui roman în toată biserica lui H. S.”13 Printre „opurile compuse” mai înregistrează şi „Birálatnak ellenbirálata az oláh nemzet származásáról” (Contra criticii asupra originii naţiunii române), textul reprezentând un răspuns dat de Alexandru Şterca Şuluţiu recenziei lui Kováts István pe care Carol Capros şi Flaviu Popan, op. cit. , p. 137. Ioana Mihaela Bonda, op. cit., p. 103. 9 Ibidem, p. 117. 10 Alexandru Şterca Şuluţiu, Istoria Horii şi a poporului românesc din munţii Apuseni, Ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Edroiu, Bucureşti, 1995, p. 10. 11 Ibidem. 12 Ibidem, p. 12. 13 Ibidem, p. 15-16. 7 8

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

8


a publicat-o în periodicul clujean „Erdélyi Hirado”, având ca scop combaterea vehementă a originii romane a poporului român.14 Argumentaţia lui Şuluţiu începe de la procesul de romanizare din Dacia, continuând prin a aminti realizările medievale şi moderne ale istoriografiei care au recunoscut originea română a poporului nostru. Altă lucare a mitropolitului este şi „Adevărata cauză a trecerii armenilor din Moldova în Transilvania” care este şi acesta un răspuns la lucrarea intitulată „Az Erdelyi ärmények multya” (Trecutul armenilor din Transilvania), în care se prezenta ca şi cauză principală a plecării unui grup de armeni din Moldova în Transilvania în 1672, asuprirea naţională şi religioasă la care au fost supuşi de domnul ţării.15 Alexandru Şterca Şuluţiu va răspunde după o documentare istorică bogată, fiind citaţi autori străini şi interni. „Lucrarea istorică de căpătâi” a lui Şuluţiu, citându-l pe istoricul Nicolae Edroiu rămâne „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului” fiind prima monografie a răscoalei lui Horea, cunoscută în istoriografia românescă.16 Şuluţiu încadrează răscoala în şirul luptelor sociale din Transilvania, făcând referiri la răscoala de la Bobâlna, la războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, la răscoala lui Rákoczi, dar şi la luptele politice-naţionale a românilor transilvăneni din secolul al XVIIIlea. Prezintă răscoala ca o stare fireasca a lucrurilor mai indepărtate, iar în reconstituirea faptelor dovedeşte o acurateţe deosebită în cunoaşterea realităţii din munţi.17 Pe lângă activitatea practică a lui Alexandru Şterca Şuluţiu trebuie avută în vedere şi prezentarea câtorva din volumele prezente în biblioteca personală a acestuia. Inventarul este unul foarte bogat în titluri de provenienţă internă, externă şi chiar lucrări proprii la care deja am făcut referire mai sus. Cartea teologică, nelipsită de fapt din biblioteca unui arhiereu şi nu numai, Biblia, apare menţionată în inventarul lui Şuluţiu de două ori, şi anume: Biblia, în Noul şi Vechiul Testament, în limba română, în limba greacă, tot în Noul şi Vechiul Testament. Aceasta din urmă a avut „tiparniţa” la Roma în 1857 după cum se precizează chiar în inventar. Cel de-al treilea exemplar din cartea de căpătâi a unui neam, era tradusă în limba franceză după Vulgata. O altă carte foarte întâlnită în bibliotecile reprezentanţilor Bisericii Unite este Pravila sau cunoscută şi sub numele de Îndreptarea legii, în limba română fiind tipărită la Târgovişte în anul 1652. Ibidem, p. 13. Ibidem, p. 14. 16 Ioana Mihaela Bonda, op. cit. , p. 325. 17 Alexandru Şterca Şuluţiu, op. cit. p. 18. 14 15

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

9


Evanghelia era şi ea nelipsită, Şuluţiu o deţinea în două exemplare, în limba greacă şi respectiv limba română, fiind tipărită la Bucureşti în anul 1693.18 De remarcat din această categorie a cărţilor teologice fac parte şi Mineiul, Carte de învăţături creştineşti şi Theologia moralicească. Deoarece fiecare din aceste cărţi are precizat un comentariu lângă titlul ei, pentru Minei există scrisă precizarea următoare:„pe toate lunele anului, tipariu în Buda, 1805 (în două exemplare, unul completu pre toate 12 lunele, altul necompletu, numai pe lunele: Februarie, Martie, Aprilie şi Noiembrie)”19. Pentru celelalte două se face referire la conţinutul fiecăreia astfel: „Carte de învăţături creştineşti (despre descrierea lumii şi datoria omului, culese din Sfânta Scriptură)”, iar pentru Theologia moralicească sau Blagoslovia „învăţătura moravurilor celor bune şi a vieţii creştineşti din Sfânta Scriptură”.20 Alte cărţi care sunt cuprinse în categoria, carte de teologie sunt: Triodu, Cazania lui Ilie Miniatu, tipărită la Bucureşti în 1743, Psaltirea proorocului şi împăratului David, tipărită la Iaşi în acelaşi an ca şi cazania anterioară, adică la 1743. Synodus Provincialis, Considerations Christinae, Panoplia Manual, Tabulae Naufragii, Institutis parochi, a lui Paolo Segneri, Institutiones Historiae, Catechismul, cu precizarea că este redactat în limba română, Catechismul cel mic, tradus din franceză în limba română de către protopopul Vasile Coloşi, Dezvoltările şi tâlcuielile Evangheliei, Professio Orthodoxae Fidei, Teologia dogmatică şi moralicească despre taina căsătoriei, de Episcopul Ioan Bob, apărută la Blaj, în 1801, umplu şi acestea rafturile vastei biblioteci a mitropolitului Şuluţiu.21 Pentru că aminteam mai sus de lucrările proprii ale mitropolitului, la această categorie putem include Catechismu despre unire cu Biserica Romei, apărut la Blaj în 1857, după cum este precizat în inventar.22 În inventar urmează o categorie numită de către creatorul inventarului „Cărţiile de argumentu istoricu”, rubrică în care sunt precizate numerose cărţi de provenienţă străină, cât şi de provenienţă românescă. Cărţile deţinute de Şuluţiu sunt „edate” în marile tipografii din monarhie cum ar fi Buda, Viena, Pesta şi din cele din Transilvania cum ar fi Sibiu şi bineînţeles nu putea să lipsească leagănul religiei greco-catolice, Blajul. O carte frecvent întâlnită în bibliotecile clerului, este Istoria pentru începuturile românilor în Dacia, de Petru Maior, apărută la Buda în anul 1812; Istoria Bisericei Românilor, de acelaşi autor, apărută la 1818 la Buda. Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Biblioteca Centrală Blaj; Dosar nr. 2 Catalogul bibliotecii Alexandru Şterca Şuluţiu 1867. f. 2r. 19 Ibidem, f. 2v. 20 Ibidem. 21 Ibidem, f. 2-5. 22 Ibidem, f. 5. 18

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

10


Printre alte titluri de carte pe care le putem aminti sunt Tesaur de monumente istorice pentru România, de Alexandru Papiu-Ilarian,23 Icoana Pamentului sau Carte de Geografia, de Ioan Rusu, apărută la Blaj în trei volume, fiind prezentă în biblioteca arhiereului în două exemplare.24 Din cărţile prezente în bibliotecă putem să speculăm că istoria şi repectiv istoria bisericii ar fi o pasiune a mitropolitului unit. De exemplu deţine lucrări precum Documente istorice despre starea politică şi ierarhică a românilor din Transilvania, apărută la Viena în 1850.25 Lucrări care mai pot fi amintite sunt şi Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, pe scurt de părintele Samuil Klein de Sadu, apărută în 1806 la Buda, Istoria revelaţii divine, de Gavril Pop, Cererile românilor din Monarhia Austriacă, tipărită în anul 1849 la Viena.26 O categorie aparte sunt cărţile de drept canonic, Jus canonicum, Jus matrimoniale, Lex civilis matrimonialis catholicorum in Imperio Austriaco, tipărită la Pesta în 1856.27 Alte cărţi pe care le regăsim în biblioteca lui Şuluţiu sunt cele de gramatică şi limbă precum Gramatica macedo-română, Elemente de limbă română, a lui Timotei Cipariu, Abecedarul, tipărit la Viena în 1853, Observaţii de limba română, Dicţionar românesc, latinesc şi unguresc, a episcopului Ioan Bob, apărut la Cluj în 1822.28 Printre aceste cărţi se află şi cărţi de beletristică sau de relaxare precum Drama teatrală, a lui Gavra, Poeziile lui Andrei Mureşianu, Învăţătura despre vinarsu, Balade şi Poesie popularie, culese, după cum este menţionat în inventar de către Alexandru Marienescu, Epistolele lui Cicero, aflate în limba latină şi germană.29 O operă care se face remarcata este, după cum apare în acelaşi inventar, Una milia şi una de nopţi, o antologie de poveşti culese de-a lungul secolelor de diferiţi autori, traducători şi literaţi din diferite ţări, exemplarul deţinut de Şuluţiu a apărut la Braşov în anul 1836. Culegerea de poveşti îşi are originile în vechea Arabie şi Yemen, India antică, Asia Minor, vechea Persie, nucleul povestirilor fiind dat de o carte antică persană intitulată Hazār Afsān. A generat un impact mare în Occident în secolul al XIX-lea, motiv pentru care probabil o găsim şi în biblioteca lui Şuluţiu, într-o epocă în care au început sa fie de mare anvergură expediţiile şi investigaţiile geografice şi descoperirea de culturi exotice. În cele de mai sus am făcut o prezentare succintă a activităţii literare a mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu, precum şi a câtorva din cărţile deţinute de acesta în biblioteca personală. A fost o personalitate de marcă a mijlocului de secol XIX, luptând mult pentru drepturile politice ale Ibidem, f. 6v. 24 Ibidem, f. 7. 25 Ibidem, f. 8v. 26 Ibidem, f. 9. 27 Ibidem, f. 10v. 28 Ibidem, f. 13v. 29 Ibidem, f. 14. 23

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

11


românilor, fiind un bun organizator, administrator, gospodar şi, în acelaşi timp, un om de cultură. Au rămas de la el mai multe lucrări în manuscris. Ingeniozitatea şi activitatea deosebită a mitropolitului a fost distinsă cu mai multe titluri, ordine şi medalii ale vremii. BIBLIOGRAFIE Surse inedite 

Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Biblioteca Centrală Blaj; Dosar nr.2 Catalogul bibliotecii Alexandru Şterca Şuluţiu 1867.

Surse edite 

Şuluţiu, Şterca, Alexandru, Istoria Horii şi a poporului românesc din munţii Apuseni, Ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Edroiu, Bucureşti, 1995.

Cărţi, studii, articole 

Bonda, Mihaela, Ioana, Mitopolia Romană Unită în timpul păstoriri lui Alexandru Şterca Şuluţiu, Editura Presa Universiatră Clujeană, ClujNapoca, 2008.

Capros, Carol şi Popan, Flaviu, Biserica unită între anii 1700-1918, Biserica Română Unită, Două sute cincizeci de ani de istorie, Madrid, 1952.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

12


Independenţa ierarhică a Bisericii Ortodoxe din Transilvania - între deziderat şi realizareCruciţa-Loredana BACIU*

B

iserica Ortodoxă din Transilvania a avut un destin mai aparte între celelalte biserici surori din cadrul ortodoxiei. Odată cu încorporarea teritoriului său în cadrul Regatului Ungariei, religia ortodoxă a fost scoasă în afara legii, cu timpul căpătând statutul de confesiune tolerată. Mitropolia ortodoxă care ocârmuia credincioşii din acest spaţiu a încetat să mai existe odată cu semnarea actului Unirii cu Biserica Romei a mitropolitului Atanasie Anghel, întemeindu-se astfel Biserica Greco-Catolică. Astfel, credincioşii de rit bizantin care nu au îmbrăţişat Unirea cu Roma au fost plasaţi sub jurisdicţia Patriarhiei de la Karlovitz de către împăratul Josif al II-lea în 1783. Deşi, aşa cum însăşi Andrei Şaguna mărturiseşte în scrisorile sale către Patriarhul Rajačic, „românii au trăit fericiţi şi în mijlocul neamului sârbesc” 1, lucru care se justifică având în vedere faptul că solidarităţile în epoca medievală şi premodernă se bazau în special pe confesiune; acest lucru se schimbă când, în epoca modernă apare conceptul de naţiune. Solidaritatea de ordin confesional este exprimată prin accentuarea identităţii de cultură, de apartenenţă la o anumită biserică sau la un anumit rit liturgic. Identitatea se crează prin formarea unei conştiinţe creştine în care elementul fundamental este comuniunea divino-umană.2 Conştiinţa naţională modernă este văzută ca „înţelegerea de către un popor a existenţei sale ca naţiune, ca identitate distinctă, dorinţă şi voinţă a indivizilor de a aparţine la acea comunitate,3 imagine pe care un popor şi-o formează despre sine, despre propria identitate4”. În acest context, pe tot parcusul secolului al XIX-lea se încearcă o coalizare de acest tip a tuturor Masterand, Istoria şi socio-antropologia epocii moderne, anul I Andrei Şaguna, Corespondenţă, coord. Nicolae Bocşan, vol. I/2, Cluj-Napoca, 2007, p. 80. Andrei Şaguna către Iosif Rajačic – Viena, 16/28 martie 1849. 2 Doru Radosav, Sentimentul religios la români (Secolele XVII-XIX), Cluj-Napoca, 1997, p. 80. 3 Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (secolul al XIX), Cluj-Napoca, 1997, p. 67. 4 Ibidem, p. 68. *

1

13


românilor din Imperiul Habsburgic. Aceste încercări au fost legate în special de Biserică deoarece acestă instituţie a format, în cadrul, ei elitele vremii. Ele au luptat pentru a obţine egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, însă această egalitate se dorea realizată şi pe teren confesional. O primă încercare de afirmare a Bisericii prin componenţa sa naţională o reprezintă perioada de început a secolului al XIX-lea, când se obţine numirea în scaunele episcopale, ale căror enoriaşi sunt majoritari români, a unor ierarhi români. Astfel, în scaunul episcopal al Transilvaniei este numit în 1810, Vasile Moga, care primeşte acordul Vienei pentru a putea păstori. În schimb, i se impun unele restricţii umilitoare, care au ţinut în loc dezvoltarea normală a vieţii bisericeşti, nelăsând loc pentru dezvoltare decât sectorului educaţiei. Odată cu numirea ca şi vicar episcopesc, şi mai apoi ca şi episcop a lui Andrei Baron de Şaguna, lupta pentru afirmarea românilor ca şi etnie şi ca şi confesiune de sine stătătoare este reluată cu mai mult sârg. În scrisoarea pe care a trimis-o Patriarhului Rajačic, viitorul episcop afirma: “doresc să îndrumez şi voi îndruma această eparhie a mea nu după voinţa şi pasiunea mea, ci numai conformându-mă dispoziţiilor canonice şi trebuinţelor pe care le reclamă situaţia deosebită în care se află biserica noastră”5. Aceasta era declaraţia prin care înaltul ierarh îşi facea publică dorinţa autonomiei Bisericii Ortodoxe din Transilvania, scop pe care îl va urmări timp de aproape două decenii. El a afirmat că scopul său este acela de a armoniza bazele bisericii sale cu normele dreptului canonic al Bisericii Răsăritene ecumenice. Respectând normele dreptului canonic stabilite în primele sinoade ecumenice, fiecare Biserică trebuie să aibă propria mitopolie, o instituţie de rang superior care să coordoneze şi să soluţioneze problemele de orice natură fără amestec dinafară. Dacă condiţiile politice nu sunt favorabile stabilirii unei asemenea instituţii, este îngăduit, şi chiar recomandat, ca o mitropolie apropiată să ia sub oblădurea sa acei credincioşi. Acesta a fost cazul Transilvaniei, însă 5

Andrei Şaguna, Corespondenţă, p.80.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

14


datorită circumstanţelor politice favorabile dezvoltării culturale şi religioase, o astfel de oblăduire din partea sârbilor nu mai era necesară. Necesitatea formării unor instituţii proprii este determinată şi de poziţia pe care Biserica Ortodoxă trebuia să o ia în raport cu statul şi celelalte confesiuni din monarhia habsburgică6. Bazându-se pe prevederile mai multor tratate savante de teologie şi pe hotărârile consiliilor ecumenice, precum şi pe date istorice, Şaguna apelează la împăratul Franz Josef printr-o petiţie înaintată acestuia în 25 februarie 1849. În aceasta el cerea o biserică naţională pentru toţi românii din imperiu. Primul apel la separaţie se va face la 28 martie 1849, când, printr-o scrisoare adresată Patriarhului Rajačic, Şaguna a susţinut necesitatea unei separaţii ierarhice a celor două biserici7. ”Sunt silit a te ruga ca să binevoieşti a promova independenţa naţiunii române …acum a sosit timpul cel de pe urmă, în care Fericirea ta să te enunţi categoric pentru independenţa neamului românesc atât bisericească cât şi politică.”8 El îl asigura că acest lucru nu va produce o ruptură între cele două biserici surori, ci din contră, va produce o apropiere: “te încredinţez că numai independinţa ierarhiei române de la cea sârbească e unica mijlocire care în locul urei celei vechi şi în locul sfăzii reciproce întră aceste două naţiuni poate să producă iubirea creştinească şi înnălţărea cea frăţească.”Acest îndemn era, aparent, analizat de către Patriarh, care în următoarea scrisoare îi promitea ierarhului român că va pune această petiţie în vedere tuturor ierarhilor9. Demersurile nu se opreau aici, ci au continuat cu petiţii adresate Consiliului de Miniştrii (5 martie 1849), Ministerului Cultelor (20 iulie 1849), cu publicarea la Viena a unei broşuri anonime intitulate “Promemoria” (1849), care susţineau drepturile românilor de a obţine o independenţă din punct de vedere confesional şi de întemeiere a unei Mitropolii care să-i reprezinte. „Promemoria” a fost urmată de o nouă broşură intitulată “Adaos la Promemoria” (1850). Printr-un rescript ministerial (18 noiembrie 1849), Ministerul Cultelor a anunţat întrunirea sinodului Bisericii Ortodoxe din Austria în aprilie 1850. Şaguna şi-a pus toate speranţele că în acest cadru va putea pune problema raporturilor ierarhice între cele două biserici. După ce a amânat începerea lucrărilor sinodului în repetate rânduri (lucrările începând în 3/15 oct 1850), Rajačic a încercat să evite discutarea problemei separaţiei ierarhice. Acest lucru l-a mâhnit profund pe Şaguna, care a cerut Ministerului de culte retragerea din Sinod înmânându-i acestuia un proiect Keith Hitchins, Ortodoxie şi Naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania(1846-1873), Bucureşti, 1995, p. 207. 7 Ibidem, p. 209 8 Andrei Şaguna, Corespondenţă, Andrei Şaguna către Rajačic – Viena, 16/28 martie 1849, p. 86. 9 Ibidem, Josif Rajačic către Andrei Şaguna – Xemun, 2 mai 1849, p. 89. 6

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

15


conţinând doleanţele sale sintetizate în 9 puncte, în care principalul deziderat era obţinerea independenţei Bisericii şi crearea unei Mitropolii pentru toţi românii din imperiu.10 Relaţiile dintre Şaguna şi fostul său protector, Iosif Rajačic s-au înrăutăţit şi datorită organizării unui sinod pentru alegerea unor episcopi la 8 noiembrie 1852, sinod la care ierarhul român nu a fost invitat decât de Ministerul Cultelor, patriarhul refuzându-i dreptul de a participa la acest sinod datorită faptului că alegerea în funcţie a fost făcută de către împărat şi nu de către sinodul episcopesc, aşa cum prevăd canoanele. Şaguna a protestat în faţa împăratului, denunţând practica ierarhiei ortodoxe. Împăratul a condamnat public atitudinea patriarhului.11 Programul ierarhului sibian a fost abandonat o vreme, până când s-au ivit noi oportunităţi de a fi pus în aplicare. Totuşi, acest plan a fost, din nou respins în două rânduri (28 şi 30 iunie) de către ierarhul sârb care avea planuri pentru o unificare bisericeasă, avându-se în vedere şi faptul că primise acordul pentru înfiinţarea Voivodinei sârbeşti şi a Banatului Timişan ceea ce ducea inevitabil la o accentuare a subordonării faţă de ierarhia sârbească.12 Pe lângă Patriarhul Rajačic, oponenţi ai unei Mitropolii române s-au arătat a fi Leo Thun şi mai apoi şi episcopul Bucovinei, Hackman, care iniţial l-a susţinut pe Şaguna în demersurile sale, dar care, în timp, şi-a format propria poziţie în această problemă. El i-a cerut lui Şaguna în 1860 să îl recunoască pe Patriarh ca şi conducător al Bisericii Ortodoxe din toată Austria, inclusiv din Transilvania13. Opoziţia lui Hackman îşi găseşte justificarea în cererea făcută în 1861, care viza ridicarea eparhiei sale la gradul de mitropolie. Obstacolul major în realizarea dezideratului independenţei ierarhice şi a creării mitropoliei a fost înlăturat prin moartea Patriarhului Rajačic (decembrie 1861). Cu toate acestea, până la crearea mitropoliei vor mai trece încă trei ani. Tratativele pentru separaţia ierarhică vor fi luate la ordinul împăratului care va cere ierarhilor sârbi să regleze această chestiune printrun rescript imperial dat în 25 iunie 1863. El urmărea să înfiinţeze o mitropolie ortodoxă românească, coordonată cu cea sârbească. Acest fapt respecta pe de o parte dreptul poporului de a avea propria ierarhie bisericească, iar pe de altă parte se afla în conformitate cu prevederilor

Ibidem, p.12. Ibidem, p.14. 12 Keith Hitchins, op. cit., p. 216. 13 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.215. 10 11

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

16


dreptului canonic şi solidaritatea confesională.14 Acest lucru va fi făcut în cadrul congresului naţional sârb întrunit pentru alegerea unui nou patriarh. În acest sens, s-a organizat la Karlowitz, la 15 august 1864, un congres care a dus la masa tratativelor episcopii sârbi alături de delegaţia română formată din Andrei Şaguna, Vicenţiu Babeş (avocat) şi Andrei Mocioni (reprezentant al intelectualităţii româneşti din Banat). În cadrul acestui congres, deputaţii români au proclamat oficial separaţia de ierarhia sârbească prin aceea că au refuzat să participe la alegerea unui nou mitropolit sârb. Delegaţia română a cerut ca separaţia să se facă printr-un act imperial, nu printr-o hotărâre a congresului. Proiectul român pentru mitropolie este cel proiectat în urmă cu câţiva ani de către Şaguna, care prevedea înfiinţarea mitropoliei unice pentru toţi românii din Austria care să aibă ca şi episcopii sufragane: Bucovina, Ardeal, Timişoara, Caransebeş şi Cluj. Patriarhul Maşirevici a împlinit porunca împăratului prin hotărârea sinodală prin care se aproba crearea unei noi mitropoli şi trecerea comunităţilor ortodoxe româneşti sub jurisdicţia acesteia, cu condiţia menţinerii a două episcopii sârbeşti în Banat, la Vârşeţ şi la Timişoara.15 Acest fapt a fost doar începutul unui proces lung şi anevoios. Separaţia nu consta doar într-o declaraţie la nivel superior ci şi într-o separaţie efectivă de jurisdicţie, de patrimoniu, etc. Problemele pe marginea cărora s-a discutat la următoarele şedinţe au fost cele referitoare la comunele mixte, mănăstiri, reşedinţe episcopale, fonduri băneşti şi fundaţii comune. Au fost formate două comisii de laici care să decidă în legătură cu aspectele de ordin patrimonial. Astfel, din punct de vedere a jurisdicţiei şi a patrimoniului, sinodul a hotărât că mitropoliei române îi reveneau episcopia Aradului, 4 protopopiate din episcopia Timişorii, 4 protopopiate din episcopia Vârşeţului şi toate comunele româneşti din partea sârbească.16 Alături de principiul de naţionalitate, pentru formarea mitropoliei române s-a mai acceptat şi principiul liberal al egalei îndreptăţiri a părţii române la fondurile comune potrivit cu contribuţiile pe care le-au depus. Astfel, comisia română cerea să primească din fondul comun 400.000 de florini, mănăstirile Bezdin, Hodoş-Bodrog, Mesici şi Sângeorz.17 Nicolae Bocşan, Ioan Popovici, Identitate şi alteritate în biserica ortodoxă din Imperiul Habsburgic. Separaţia ierarhică a bisericii româneşti de biserica sârbească, în “Etnie si confesiune in Transilvania sec. 1319, p. 136. 15 Ibidem, p.139. 16 Ibidem, pp. 139-140. 17 Keith Hitchins, op.cit., p.218. 14

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

17


Deoarece nu s-a ajuns la un consens cu privire la separaţia efectivă în cadrul sinodului din 1864-1865, dosarul negocierilor a fost trimis împăratului şi forurilor superioare. Nici astfel nu s-au rezolvat lucrurile, astfel că unele probleme legate de separaţia de patrimoniu au continuat până în 1870-1871. Actul care consfinţea această separaţie, Învoiala îmbina principiul naţional cu cel liberal, admiţând o dreaptă şi egală împărţire a bunurilor în discuţie, dar şi principiul proporţionalităţii. Această învoială a fost semnată la Conciliul de la Arad şi Caransebeş (25 iulie/6 august şi 29 iulie/7 august 1871). În urma semnării acestui act s-au format comisii juridice în cele două eparhii şi s-au finalizat aspectele administrative legate de jurisdicţie, împărţirea comunelor mixte, etc. La 6 octombrie 1871 s-a tranşat şi problema legată de fondurile băneşti comune, din care Mitropolia română primea 300.000 de florini. Problema legată de apartenenţa jurisdicţională a mănăstirilor a fost tranşată în sensul că doar mănăstirea de la Hodoş-Bodrog a revenit episcopiei Aradului, celelalte rămânând arondate Bisericii sârbe. Atât separaţia efectivă cât şi recunoaşterea oficială a noii Mitropolii a necesitat trecerea unei perioade de timp. Astfel, Mitropolia a fost înmatriculată abia în iunie 1868, iar Statutul său organic a fost adoptat de sinod în 19 octombrie 1868.18 Andrei Şaguna, cel care s-a situat în fruntea mişcării pentru obţinerea acestor deziderate considera că nu îşi va putea îndeplini misiunea de apărător al naţiunii române dacă instituţia pe care o conducea nu se va bucura de autonomie şi nu se va situa pe o bază constituţională.19 Laicii bănăţeni care s-au implicat în acest proiect au avut în vedere că restaurarea mitropoliei va proteja naţiunea de o maghiarizare şi naturalizare forţată deoarece se aflau într-o zonă care era aproape sigur ca va rămâne parte integrantă a Ungariei. Independenţa ierarhică îşi regăseşte importanţa prin faptul că ierarhii nou înfiinţatei instituţii au dus o politică îndreptată exclusiv asupra credincioşilor români, asumându-şi probleme precum insuficienta educaţie a preoţilor, starea materială precară a acestora, lipsa cărţilor de cult. Dar, mai presus de orice, această recunoaştere a însemnat o recunoaştere implicită a ortodoxiei ca religie oficială şi a existenţei unei majorităţi româneşti din acest teritoriu.

Corina Teodor, Coridoare istoriografice. O incursiune în universul scrisului academic ecleziastic românesc din Transilvania anilor 1850-1920, Cluj-Napoca, 2003, p. 11. 19 Keith Hitchins, op. cit., p. 206. 18

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

18


Această instituţie, prin atribuţiile pe care şi le-a asumat, prin proiectele educaţionale dezvoltate, prin faptul că a rămas ca singură instituţie care promova limba română şi unitatea prin limbă, apartenenţă confesională, s-a constituit ca şi bastion pentru apărarea împotriva maghiarizării. Aşa cum afirma şi Tiszta István: „Biserica este pincipala piedică în calea maghiarizării”.20

BIBLIOGRAFIE:   

Hitchins, Keith, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Saguna şi românii din Transilvania (1846-1873), Ed. Universul Enciclopedic, Bucuresti, 1995.

Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000. Radosav, Doru, Sentimentul religios la români (Secolele XVII-XIX), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997. Teodor, Corina, Coridoare istoriografice. O incursiune în universul scrisului academic ecleziastic românesc din Transilvania anilor 1850-1920, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed II, vol II, Ed. 1001 Gramar, Bucureşti, 1995.

   

20

Andrei Şaguna. Corespondenţă. coordonatori: Nicolae Bocşan, I.V.Leb, vol. ½, Ed: Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007. Bocşan, Nicolae, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (secolul al XIX), Cluj-Napoca, 1997. Bocşan, Nicolae, Popovici, Ioan, Identităţi, alterităţi şi imaginar colectiv în secolul al XIX-lea, în “Identitate şi alteritate. Studii de imagologie II”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

Istoria Românilor, vol VII, tom II, Bucureşti, 2003, p. 305.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

19


Regina Maria la Conferinţa de Pace de la Paris Tudor-Andrei NICORICI*

D

espre Regina Maria a României s-a scris relativ mult în istoriografia românească. Personalitatea şi activitatea ei au fost descrise în memoriile oamenilor politici interbelici care au cunoscut-o atât în viaţa de la palat, cât şi în viaţa politică.

În acest articol, mi-am propus să mă refer la un aspect mai puţin cunoscut al vieţii sale publice: implicarea sa personală în Conferinţa de Pace de la Paris. Interesul meu pentru acest subiect vine ca urmare a publicării celui de-al patrulea volum din memoriile Reginei, în care aceasta îşi prezintă şi participarea sa la viaţa politică românească în primul deceniu al perioadei interbelice. O REGINĂ ROMÂNILOR

A

TUTUROR

Maria Alexandra Victoria, principesă de Marea Britanie şi Irlanda, s-a născut în 29 octombrie 1875 la Eastwell Park, în Marea Britanie, fiind fiica principelui Alfred al Marii Britanii şi a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei şi, de asemenea, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.1 In 29 decembrie 1892, la vârsta de 17 ani, aceasta s-a căsătorit cu moştenitorul tronului României - prinţul Ferdinand de Hohenzollern, alături de care va sta pe tronul Regatului României începând cu 10 octombrie 1914 până în 10 iulie 1927. Student, Studii de securitate, anul 1 Regina Maria - “Caracterul este destin”, în http://www.balcic.net/regina%20maria.html (accesat în 28 aprilie 2010) *

1

20


Viaţa socială a Reginei a fost marcată şi de implicarea ei în organizaţii ale femeilor (Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor din România), în societăţi literare (Societatea Oamenilor de Litere), în colaborări la publicaţii internaţionale precum: „Revue des Deux Mondes” sau „Revue de Paris”. În literatură s-a remarcat printr-o vocaţie deosebită, fiind remarcată prin stilul său original şi cald în care îşi exprima gândurile. Astăzi ne sunt cunoscute cele cinci volume de memorii, însă opera sa literară cuprinde încă aproximativ 25 de cărţi de beletristică. Imaginea Reginei Maria a rămas în istorie strâns legată de Primul Război Mondial, prin prezenţa sa ca membru activ pe câmpul de luptă în spitalele şi infirmeriile de campanie, precum şi de acţiunile umanitare întreprinse în perioada imediat următoare încheierii războiului. Rămâne cunoscută influenţa pe care Regina a avut-o asupra deciziei lui Ferdinand I de a accepta intrarea României în război de partea Antantei. În memoriile sale, I. G. Duca cita cuvintele Reginei Maria, atunci când se punea problema intrării României în război: "N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţele şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. De altfel unde să merg? Eu germană nu sînt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă principele Ferdinand renunţă la coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici"".2 În timpul Marelui Război Regina Maria a fost o prezenţă constantă în mijlocul trupelor ca voluntar al Crucii Roşii. Numită atunci „mama răniţilor” pentru devotamentul cu care a sfidat pericolele de pe câmpul de luptă, împărţind mâncare, paturi şi medicamente soldaţilor, Maria a fost gratulată în 1921 de către ambasadorul Franţei la Bucureşti - Charles de SaintAulaire, prin declaraţia sa: ”Există un singur bărbat la Palat şi acela este Regina”.3

I. G. Duca în Memorii, Vol. I Neutralitatea, Ed. Expres, Bucureşti, 1992, p. 85 Mirela Sorina Mateescu, “Femei in istorie”, în Informaţia de Hunedoara, 7 aprilie 2010, (http://www.informatiahd.ro/news.php?readmore=592 , accesat în 28 aprilie 2010) 2 3

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

21


MARIA ŞI CONFERINŢA DE PACE Ceea ce este mai puţin cunoscut este aportul extraordinar pe care Regina Maria şi l-a adus în cadrul semnării Tratatelor de Pace de la Versailles şi al Conferinţei de Pace de la Paris din 1919. La finalul războiului, contextul era unul destul de sumbru. Acesta se caracteriza prin sărăcie şi foamete, lipsa contactelor cu exteriorul în vederea asigurării resurselor de bază care vizau alimentaţia şi igiena. Viaţa politică internă era marcată de tensiuni şi certuri între principalii lideri politici. Trupe româneşti erau încă mobilizate din cauza situaţiei din Ungaria unde oamenii lui Bela Kun instauraseră teroarea. Bolşevismul era în expansiune, propaganda sa se întindea în toate ţările, încercând să răstoarne ordinea existenţa şi instituţiile, să inducă un spirit revoluţionar pe fundalul nemulţumirilor existente.4 Desigur, această situaţie nu era specifică doar pentru România, ci caracteriza întreg continentul european. Sistemul internaţional intrase acum într-o etapă a reorganizării, în care se întâlneau tradiţia veche a diplomaţiei cu cea nouă promovată de wilsonişti. Era o etapă necesară, însă implica orgolii, ambiţii, resentimente şi toată lumea aştepta de la Conferinţa de la Paris să aducă mai multă claritate. România avea şansa de a maximiza oportunităţile oferite de noul context internaţional. Din partea României, principalii protagonişti ai echipei însărcinate cu reprezentarea intereselor ţării la Conferinţa de Pace de la Paris erau Ion I.C. Brătianu (Preşedintele Consiliului de Miniştri), Constantin Coandă (preşedintele Senatului) şi N. Mişu (ministrul României la Londra). Aici relaţia cu actorii occidentali era una inegală, căci de la început delegaţia românească era redusă din ce în ce mai mult la tăcere.5 În memoriile sale, Regina marca acest moment: “…Fiind obligaţi să negocieze cu inamicul, datorită Rusiei revoluţionare, mai marii lumii erau pe cale de a face un târg dur, ignorând cererile noastre şi lăsându-ne pe dinafară.”6 De aici vom observa intervenţia Reginei în diplomaţia post-belică. La recomandarea ambasadorului francez la Bucureşti, Charles de SaintAulaire, Regina Maria a început o vizită neoficială la Paris şi Londra. Acest moment este prezentat în amănunt în memoriile redescoperite ale Reginei,

Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea, Memorii redescoperite, Ed. Allfa, 2009, p. 15 V. Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1920), Institutul European, Iaşi,1993, pp.15-18. ***, Istoria românilor, vol. VIII , Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 8-9. 6 Regina Maria a României, op.cit., p.18 4 5

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

22


subliniind încă odată patriotismul şi dorinţa arzătoare de a se pune în slujba intereselor naţionale de care aceasta a dat dovadă: ”Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută …Cu fiecare ocazie când apăram drepturile noastre, discursul meu era extrem de pătimaş, obrajii mi se aprindeau, iar ochii-mi sticleau tăioşi…”7. În 5 martie 1919, Regina Maria ajungea la Paris unde a fost tratată cu deosebită atenţie şi preţuire, fiind copleşită de oameni care doreau să îi împărtăşească din propriile lor trăiri din perioada războiului sau, pur si simplu, să o cunoască. Deşi în memoriile sale se observă că existau momente în care viaţa Parisului o captiva, de dineuri, de complimentele şi atenţia de care se bucura din plin, Regina ştia că avea o misiune - una care se dovedise a fi peste puterile prim-ministrului Brătianu sau ales ambasadorului Mişu. În memoriile sale, Regina nota: „Din fericire, nu mi-am pierdut capul, ci am rămas cu ochii larg deschişi şi am ciulit urechile, am ascultat, am privit cu atenţie încercând să pătrund diversele curente din jurul acestei noi Europe ivite din văpaie şi cenuşă... De fapt, nu fusesem instruită, reacţiile mele erau cu totul spontane şi neconvenţionale. Nu m-am amăgit niciodată să cred că am o inteligenţă de excepţie, dar puteam învăţa să înţeleg."8 Îndrumată de Brătianu, Regina a avut o întrevedere cu primul ministru al Franţei, Georges Clemenceau, care era şi preşedintele Conferinţei de Pace şi unul dintre autorii Tratatului de la Versailles. La finalul întâlnirii dintre cei doi, impresia pe care Regina Maria i-a lăsat-o lui premierului francez era una atât de bună încât acesta a afirmat, entuziasmat, : ”O regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu Mareşalul Foch în frunte”.9 În săptămâna în care a stat la Paris, Regina i-a mai întâlnit pe preşedintele Raymond Poincare, iar din partea Marii Britanii pe premierul Lloyd George şi pe ministrul de externe Balfour. În Marea Britanie, Regina a petrecut câteva zile alături de familia ei, la Palatul Buckingham, unde observă că opinia vis-à-vis de România nu era dintre cele mai favorabile. Perioada petrecută la Londra, Maria va reuşi să o valorifice pentru România. A avut numeroase întrevederi cu personalităţi Ibidem Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa Reginei Măria a României, Ed. Lider, Bucureşti, 2003, p. 344 9 Alexandru Săndulescu, “Regina Maria. O mare ambasadoare”, în România Literară, nr. 7, 2+8, (http://www.romlit.ro/regina_maria_o_mare_ambasadoare - accesat 29 aprilie 2010) 7 8

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

23


care vor deveni apărătoare ale cauzei României în cadrul Conferinţei de Pace. Întoarsă la Paris, convinsă mai mult în reuşita misiunii sale, îşi susţine punctele de vedere la un dineu organizat de Lordul Corson ministrul Afacerilor Externe - la care, printre alţii, era prezent şi Winston Churchill care îi ascultă pledoaria cu “o înţelegere deosebită”10. În urma acestor întâlniri în care, plină de entuziasm şi ardoare Regina Maria susţinea interesele româneşti, convinsă de faptul că personalitatea şi carisma ei au ajutat imaginii României, aceasta a afirmat: “am dat României o imagine energică, vie - imaginea mea”11. Woodrow Wilson, văzut ca un apărător al statelor mici şi apărător al Ligii Naţiunilor, îi face o vizită Reginei Maria la Paris. Vizita, de care aceasta profită din plin, subliniază importanţa poziţiei Regatului României ca obstacol în faţa bolşevicilor. După această întrevedere, condusă la gară de către preşedintele Franţei, Generalul Foch şi o imensă masă de admiratori, Regina se întoarce în ţară, convinsă că deznodământul Conferinţei urma să fie unul favorabil pentru România, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat, asta în cea mai mare parte graţie efortului sisific depus de aceasta. CONCLUZII Puţină lume cunoaşte faptul că această vizită neoficială efectuată de Regina Maria a contribuit decisiv la recunoaşterea rezultatelor Armatei române, cu toate că s-a speculat că există o înţelegere premergătoare izbucnirii războiului, prin care Aliaţii intenţionau să nu îşi onoreze angajamentul făcut faţă de România. De asemenea, putem urmări şi modul cum era văzut Regatul României la acea vreme şi relaţiile acestuia cu celelalte state ale Europei şi ale întregii lumi. Un exemplu în acest sens este anul 1926 când Regina este invitată să viziteze America, unde va fi primită cu deosebite onoruri de către preşedintele Grace Coolidge. Regina Maria rămâne, astfel, în istorie ca fiind un apărător neobosit al drepturilor omului, exemplu de loialitate şi patriotism, un veritabil model de “ambasador” şi un punct de referinţă al oricărei cariere politice.

10 11

Ibidem Regina Maria a României, op. cit.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

24


BIBLIOGRAFIE: *** Regina Maria - “Caracterul este destin”, în http://www.balcic.net/regina%20maria.html (accesat în 28 aprilie 2010) ***Istoria românilor, vol. VIII, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003 Dobrinescu, V. Fl., România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (19191920), Institutul European, Iaşi,1993 Duca I. G., în Memorii, Vol. I Neutralitatea, Ed. Expres, Bucureşti, 1992 Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea, Memorii redescoperite, Ed. Alfa, 2009 Mateescu, Mirela Sorina, “Femei in istorie”, în Informaţia de Hunedoara, 7 aprilie 2010, (http://www.informatiahd.ro/news.php?readmore=592 , accesat în 28 aprilie 2010) Pakula, Hannah, Ultima romantică. Viaţa Reginei Măria a României, Ed. Lider, Bucureşti, 2003 Săndulescu, Alexandru, “Regina Maria. O mare ambasadoare”, în România Literară, nr. 7, 2+8, (http://www.romlit.ro/regina_maria_o_mare_ambasadoare)

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

25


Discursul memorialistic privind universul concentraţional comunist Închisoarea- spaţiu de opresiune şi supravieţuire Daniela DUMULESCU*

P

entru lumea noastră, recuperarea trecutului constituie deopotrivă o prioritate, dar şi o provocare în măsura în care istoria recentă pare, paradoxal, cel mai greu de cunoscut. Memoria pare că a pierit îngropată sub zidurile închisorilor comuniste.

Totuşi, cei care au supravieţuit terorii comuniste, au produs o remarcabilă literatură memorialistică, au încercat să reproducă pe hârtie istoria care s-a scris cu sânge în temniţe. Este evident faptul că această literatură memorialistică constituie o sursă istorică extrem de utilă pentru cunoaşterea istoriei recente, însă demersul hermeneutic al istoricului trebuie să sesizeze limita dintre adevăr şi ficţiune. Acest lucru este extrem de necesar în condiţiile în care documentele memorialistice sunt departe de a fi obiective. De altfel, ar fi imposibil să te plasezi în afara propriei fiinţe, să plasezi experienţa fenomenologică în afara trăirii, în demersul unei scrieri autobiografice. În plus, multe dintre volumele de memorii au fost scrise întro manieră ce se apropie de stilul beletristic, impresia artistică, imaginile vizuale, trăirile, constituind axa centrală. Pe de altă parte, lipsa obiectivităţii poate fi utilă în măsura în care o abordare subiectivă în acest caz este mai relevantă pentru ilustrarea mentalităţilor, a cogniţiilor individuale şi sociale ce determină comportamentele şi emoţiile umane, iar o istorie completă ţine cont inclusiv de aceste aspecte care, până la urmă, sunt cele care produc evenimentele majore la nivel de comunitate. Cu alte cuvinte, experienţa văzută dintr-o perspectivă fenomenologică ca percepţia lumii şi a propriei persoane în lume, este cea care ne dă posibilitatea de a accede la cunoaşterea autentică a modului în care persoana sau grupul experienţiază fenomenul, de a “deschide” o fereastră către experienţă. Astfel, analiza literaturii memorialistice prin prisma experienţei pe care o relevă constituie o cale de a obţine dovezi despre realitate, nu doar aşa cum a fost ea văzută, dar mai ales cum a fost trăită.

Student, Facultatea de Istorie şi Filosofie, specializarea Istorie, an II şi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, specializarea Psihologie, an III *

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

26


Cercetările contemporane în domeniul psihologiei ilustrează faptul că experienţa carcerală constituie una dintre cele mai traumatizante experienţe umane. De foarte multe ori, mărturiile legate de această experienţă sau relatarea sa în scris constituie modalităţi prin care simptomele tulburărilor de stres post-traumatic se reduc. Istoria de viaţă scoate în evidenţă socializarea persoanei, modalităţile sale de coping, sentimentele, percepţiile, valorile şi convingerile sale. Ca atare, pornind de la aceste evidenţe, nu este deloc surprinzător faptul că literatura memorialistică apărută după 1989 abundă în lucrări care au ca temă principală universul concentraţionar comunist ce cuprinde experienţe de limită, destine etc. În cadrul analizei discursului memorialistic referitor la universul concentraţionar, o abordare specială trebuie acordată închisorii ca singur spaţiu de experimentare a tuturor trăirilor, a cotidianului, de contact cu ceilalţi, ca spaţiu de supravieţuire şi opresiune. Aceste memorii oferă un excelent material atât pentru istorici cât şi pentru antropologi şi psihologi fiindcă ilustrează omul în condiţiile limită. Închisoarea devine astfel un spaţiu al contrastelor, al alterităţilor. Ea reuneşte din punct de vedere fizic, cele mai diverse tipologii umane şi categorii sociale, de la gardieni, torţionari, până la studenţi, preoţi, intelectuali etc. Pe de altă parte distincţia „noi – ceilalţi” e omniprezentă şi determină structura şi tipul relaţiilor interumane din interiorul spaţiului închisorii. Dacă ne raportăm la orice comunitate, spaţiu social, orice spaţiu este, în fiecare moment, unul al supravieţuirii însă doar închisoarea a fost şi este un spaţiu al opresiunii prin excelenţă. De altfel, supravieţuirea şi opresiunea sunt două faţete comportamentale care s-au determinat reciproc dacă ţinem cont de faptul că opresiunea a determinat o mult mai aprigă luptă pentru supravieţuire. Ca şi clădiri, închisorile comuniste au fost în genere clădiri mai vechi, construite anterior institurii regimului, dar care ulterior au servit scopurilor

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

27


inumane ale regimului şi, ca atare, spaţiul a fost adaptat în concordanţă cu acestea. Nicolae Mărgineanu afirmă în memoriile sale : Faimoasa „zarcă“ de la penitenciarul din Aiud – în care şi-au găsit moartea sute de deţinuţi – era vechea clădire a închisorii, care servea drept loc de pedeapsă pentru presupusele acte de indisciplină ale deţinuţilor cazaţi în noua clădire a închisorii, zidită la începutul veacului – cred în 190. O închisoare la fel de falnică fusese ridicată şi la Gherla, al doilea penitenciar mare din Transilvania, zidit şi el, ca şi cel din Aiud, pentru bieţii ţărani români, care nu au uitat nici de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan şi nici de revoluţia lui Avram Iancu.12. Cu privire la Aiud, Ioan Ianolide afirmă în concordanţă cu Mărgineanu: Aiudul era o temniţă veche, construită de austro-ungari. Corpul ei central e un celular în formă de T. cu trei etaje, cu peste trei sute de celule ...mai este un corp cu celule mari, comune. În fundul curţii este zarca veche, celular igrasios şi mizer...13, iar despre Piteşti afirmă: Piteşti –o temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate, dar şi camere comune14. Dacă iniţial spaţiile acestor închisori erau mult prea încăpătoare, chiar extrem de mari raportat la numărul celor închişi, regimul comunist a adus cu sine suprapopularea acestora (După 1918 ambele închisori sau dovedit mult prea mari deoarece deţinuţii erau acum numai cei de drept comun, cu pedepse mari)15. Închisoarea apare, de asemenea, ca un spaţiu care impune limite, şi nu orice limite, ci mai cu seamă limite psihologice, acel gen de limite care provoacă alienare, dezindegrarea eului şi dezumanizare. Limitele de natură fizică vin totuşi să completeze tabloul ce creioanează închisoarea şi contribuie la limitarea de natură mentală: mâncarea era slabă, limitându-se la o singură supă, atât la amiază, cât şi seara [...] ne-au adus o jumătate de rogojină şi o jumătate de pătură. Prea mult impotriva frigului nu ne-au ajutat nici ele şi astfel somnul nostru se reducea la cele două ore de fiecare mâncare, când ne ajutam cu căldura ei fizică [...] Lângă uşa de intrare erau două „tinete“ (hirdaie) de metal pentru nevoile biologice [...] Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decât cu toţii pe o singură parte a corpului [...] Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. 16 În acelaşi registru Ioan Ianolide conchide: Regimul penitenciar a fost dur, mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre.17 Nicolae Mărgineanu, „Mărturii asupra unui veac zbuciumat”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, p. 205 13 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 31 14 Ibidem, p. 66 15 Nicolae Mărgineanu, op.cit., p.205 16 Ibidem 17 Ioan Ianolide, op.cit., p.39 12

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

28


Jocul şi acţiunea conjugată a limitelor provoacă comportamente şi trăiri contrastante, paradoxuri existenţiale inimaginabile, dar paradoxuri exprimate într-un limbaj similar ce denotă o generalizare a condiţiilor în majoritatea închisorilor comuniste. Expectanţele tipice ar fi ca în condiţiile unor astfel de limite şi experienţe, reprezentarea spaţiului închisorii să corespundă conceptului pe care, în mod stereotipic îl asociem iadului, infernului, dar în mod surprinzător o serie de memorii ilustrează spaţiul închisorii nu în primul rând ca pe un topos al opresiunii şi torturii, ci ca pe unul care, în mod mai mult decât paradoxal, favorizează activitatea conştiinţei, reflecţia etc. Astfel, citându-l pe Noica spaţiul devine o închidere ce deschide. Totodată, închisoarea nu este un loc al haosului, ci unul guvernat de legi proprii, altele decât cele ale unui mediu exterior, dar tocmai capacitatea de adaptare la acestea, de învățare a lor crește probabilitatea de supraviețuire, deși nu oferă vreo garanție în acest sens. Imprevizibilul, discreționarul sunt prezente totuși și țin de atitudini individuale incotrolabile menite să ilustreze mereu ierarhii, puterea deținută de anumiți indivizi etc (Țurcanu). Învățarea regulilor nu este simplă în măsura în care uneori și în contexte diferite acestea se schimbă imperceptibil, iar raportarea la ceilalți prin intermediul acestor reguli depinde de statutul acestora și credințele lor mai mult decât de orice, iar acestea nu erau ușor de descifrat întotdeauna. Pătrunderea în spaţiul închisorii provoacă adesea un şoc deoarece echivalează cu intrarea într-o altă lume inimaginabilă pentru cei ce o privesc din exterior. Cuvintele lui Ion Ianolide ilustrează în mod clar această experienţă: Uşa s-a închis, zăvorul a scrîşnit şi celula s-a brăvălit peste noi. Am intrat într-un nou tărâm. Lumea a rămas undeva departe, departe... 18 Pe de altă parte, dacă ne raportăm la practicile cotidiene comuniste, la manipularea populaţiei etc. am putea afirma că lumea de afară seamănă izbitor cu cea din închisoare, omul fiind atunci un permanent întemniţat. Vorbind despre naşterea închisorii, Michel Foucault afirma că instituţiile toate (şcoala, spitalele cazărmile) seamănă cu nişte închisori.19 În acest context, trecerea este percepută ca o trecere dintr-un spaţiu carceral în altul: Şi totuşi suferinţa noastră însemna doar un dram din tragedia creată de comunism în toată ţara. Privind prin câte-o scrijelitură cât un fir de pai în vopseaua de pe geamuri, poate de 3-4 ori în cei doi ani, îmi părea că afară, în stradă, în oraş – în cotidian, lumea îşi trăia soarta ei, apăsările ei, tot atât de întristătoare ca şi trăirile noastre.20

Ioan Ianolide, op. cit., p. 34 Michel Foucault., A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 286 20 Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre (Récits des prisons et des camps de concentration). Oradea, Ed. Familia, 1995, p.37 18 19

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

29


Totodată, experienţa contactului cu închisoarea poate anticipa de la început stigmatizarea celor care-i trec pragul, distincţia clară identitatealteritate (noi împotriva duşmanilor poporului) care implică, de altfel, şi un raport de putere. Tocmai această putere, izvorâtă din interiorizarea disimilarităţii, văzută ca pericol pentru ordinea comunistă, va fii cea care va orienta comportamentul gardienilor, torţionarilor etc. spre cele mai groaznice tratamente aplicate deţinuţilor în spaţiul cu care iau contact. A lua contact cu aceată lume a închisorii, cu varietatea de portrete prezente în ea, cu reguli etc. este o experienţă de limită ce dă impresia unei scene din infern (Priveliştea era impresionantă, căci din toate părţile te priveau uşi fără ochi, în dosul cărora erau ochi ce nu puteau privi. Părea un cavou cu oameni vii21) Această imagine este, la fiecare pas acompaniată de cele mai inimaginabile modalităţi de tortură. Durerea clatină luciditatea conştiinţei şi în faţa ei raţionalul cedează. Experienţa traumei proprii, dar şi contactul cu trauma celorlalţi face psihicul să încerce mecanisme de apărare necunoscute nouă, celor care nu am trăit astfel. Astfel funcţia spaţiului carceral este evident una de depersonalizare şi repersonalizare în termenii dezirabili pentru deţinătorii puterii. Goffman afirma că instituţiile totale retrag deţinutului particularităţile sale sociologice şi însăşi identitatea, nimic mai evident decât în cazul închisorilor comuniste. În altă ordine de idei, spaţiul închisoriii este unul al cărei coerenţă e dată de excesul de reguli. Respectarea acestora este din prima clipă controlată de cei ce servesc regimului. Încă de la început, un anumit comportament atrage cu sine un anumit gen de consecinţe din partea acestora, aplicarea unor variate metode care să producă durere. Astfel, creierul deţinutului învaţă că pentru a evita durerea, trebuie să nu mai realizeze comportamentul respectiv. Aşa cum reiese din memorii, printre regulile de bază se numărau: a dormi cu faţa în sus, a te trezi şi a te culca la comandă, a nu deţine obiecte interzise etc. Pe lângă acestea, mai sunt acele reguli interiorizate în mediul extern închisorii, şi cu care fiecare deţinut întră în această nouă lume. Acestea fac obiectul multor pagini din memoriile relative la universul concentraţionar. Este vorba despre preceptele morale, de natură creştină sau nu, care în mod tipic caracterizează relaţiile interumane. Minune este şi felul cum ne purtăm unul, cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cât mai plăcută unul altuia, afirma Nicolae Stheindardt22 şi tot el remarcă faptul că: În atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi ... gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii-preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti.23

Ioan Ianolide, op.cit. p. 32 Nicolae Stheinhard, Jurnalul fericirii, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.34 23Ibidem., p. 95 21 22

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

30


Sunt, de asemenea, o serie de reguli pe care mediul, spaţiul le impune deţinutului – cum să-ţi dozezi mâncarea, cum să păstrezi anumite obiecte din cele interzise, cu cine să iniţiezi un contact şi cu cine nu, limbajul morse etc Cu toate că spaţiul închisorii pare construit pentru a distruge orice formă de manifestare activă a conştiinţei, orice activitate psihică superioară, orice formă de creaţie, de credinţă, au existat cazuri, şi nu au fost puţine, care au produs exact efectul contrar. Ilustrativ în acest sens este mai ales Nicolae Stheinhardt pentru care închisoarea a fost spaţiul fericirii, aşa cum însuşi afirma: În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea. cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34!24 Tocmai lupta cu răul, dorinţa de a rezista în faţa acestuia, de a nu ceda psihic, i-a determinat pe mulţi dintre deţinuţi să fie mult mai puternici psihic şi sufleteşte şi astfel au interpretat experienţa carcerală ca fiind un prilej unic de desăvârşire, sau cum afirma Ioan Ianolide: Pe drumul acesta, cine nu a avut mari rezerve sufleteşti, a fost învins - dar au fost şi unii care sau îmbogăţit sufleteşte tocmai datorită luptei cu răul.25 Pentru Nicolae Stheinhardt, închisoarea a reprezentat calea spre mântuire, periplul său dintr-o celulă în alta, dintr-o închisoare în alta, a fost drumul iniţiatic care i-a adus cunoaşterea de sine. înţelegerea lumii şi a lui Dumnezeu, i-a oferit răgazul să-l primească pe El şi astfel să cunoască adevărata fericire („Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atâta binecuvîntat noroc“26) De asemenea, pentru el şi pentru alţi deţinuţi, închisoarea a fost prilejul de a se îmbogăţi cultural şi spiritual prin învăţarea unor poezii, cântece, prin dezbateri pe teme filosofice şi religioase etc., iar aceste activităţi au transformat spaţiul carceral într-un mediu mai puţin ostil: În celula 34, bucuria - izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare şi durerea... se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. 27 Aşadar, pentru Stheinhard şi pentru o serie de alţi deţinuţi, spaţiul închisorii a reprezentat un factor care a mediat relaţia individului cu propria lui conştiinţă şi cu ceea ce-l poate lumina din interior, şi a regenerat în profunzime fiinţa umană.

Ibidem, p. 31 Ioan Ianolide , op.cit., p. 34 26 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127. 27 Nicolae Stheinhardt, op. cit., p. 33 24 25

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

31


La polul opus s-au aflat cei pentru care închisoarea a fost spaţiul care a dus la prăbuşire şi le-a adus moartea, fie voit, fie datorită torturilor. Cei care au dorit să-şi pună capăt vieţii, au căutat, adesea, îndelung o modalitate de a o face dat fiind faptul că torţionarii erau extrem de atenţi să elimine orice posibilitate ca un deţinut să poată face acest lucru. Teoretic, în spaţiul, închisorii era imposibil să te sinucizi, în mod evident atunci când tratamentul aplicat devenea insuportabil, deţinutul îşi punea ultimele resurse cognitive în slujba scopului- acela de a-şi lua viaţa. Ilustrativ pentru starea de spirit a deţinutului aflat la limita rezistenţei psihice este mărturia lui Aurel Vişovan: Pluteam ca pe un ocean de smoală în care negura groazei acoperise totul. Nu ştiam nici unde-i răsăritul, apusul, nici miazănoapte sau miazăzi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece. Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri demonice îmi fulgerau prin şira spinării, de la stânga la dreapta, numai coşmare [... ]. Începuse să mi se înfiltreze în minte ideea sinuciderii. Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-1 spun.28 Moartea fizică a fost adesea o alegere a unora în faţa morţii spirituale şi morale la care adesea ajungeau deţinuţii. Ei se păbuşeau sufleteşte rând pe rând şi se transformau astfel în colaboratori ai gardienilor pentru că nu mai rezistau ostilităţii spaţiului. Prin aceasta încercau o modalitate de evadare din calea torturilor şi a tot ceea ce însemna spaţiul celulei. Prin acţiunea lor, însă făceau ca acelaşi spaţiu să devină mult mai greu de suportat pentru ceilalţi. Toate aceste exemple ilustrează că nu evenimentele în sine prescriu comportamentul unui individ, ci modul în care oamenii îl interpretează şi se raportează la acestea, cu alte cuvinte, oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă (Epictet). Astfel, realitatea e organizată mental şi interpretată diferit în funcţie de credinţe, factori de personalitate, educaţie, stilul de gândire etc. Nu în ultimul rând, închisoarea era spaţiul gardienilor şi torţionarilor. Deţinuţii erau dezumanizaţi prin intermediul comportamentului acestora şi nu contau ca fiinţe, ei fiind obiecte şi instrumente ale exercitării puterii comuniştilor.29 Pentru torţionari, spaţiul închisorii era mult mai prietenos, fiindcă ei erau cei care-l gestionau cel mai adesea după bunul lor plac. Multe dintre memorii ilustrează faptul că după un timp de detenţie cei închişi se obişnuiesc cu ideea de închisoare în sensul că se renunţă la a mai aloca resurse mentale spaţiului exterior şi a te concentra pe a găsi cele mai eficiente metode de supravieţuire, de rezistenţă. Astfel, spaţiul carceral Aurel Vişovan - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Reeducarea de la închisoarea Piteşti, vol. I- II, Cluj-Napoca, 2004 29 Michel Foucault , op.cit., p. 219 28

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

32


devine “Închisoarea noastra cea de toate zilele”, pentru a cita titlul celebrei cărţi de memorii a lui Ioan Ioanid. Un loc aparte în cadrul spaţiiilor carcerale comuniste româneşti, l-a reprezentat închisoarea din Piteşti. Dacă zici "iadul pe pământ", nici atunci nai spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea Piteşti pentru studenţii români, afirmă Gheorghe Andreica.30 Piteştiul a însemnat reeducare, acel proces care a avut ca şi componente principale cele mai groaznice metode de tortură fizică şi psihică. Spaţiul celulei, în care deţinutul îşi executau pedeapsa zi de zi devenea şi spaţiul în care erau experimentate cele mai groaznice torturi. De cele mai multe ori victima ajungea în pragul morţii apoi era readusă la viaţă, pentru ca torturile să fie reluate. Toate acestea durau până când victima devenea din erou un mişel, din credincios, un necredincios, până când, din chinuit, devenea el însuşi torţionar. Toţi centrii nervoşi îşi schimbaseră atitudinea, devenind exact invers de cum fuseseră înainte; din anticomunist convins devenind comunist convins.31 Raportându-ne la scrierile memorialistice amintite, am putea afirma că lectura acestora evidenţiază anumite tipare care se repetă de la o lucrare la alta, ilustrând similarităţi între modul de organizare a spaţiului închisorii, reacţiile deţinuţilor la condiţiile pe care le oferă acesta, trăirea subiectivă etc. Cu toate că analiza acestor opere memorialistice conturează o imagine inteligibilă şi clară a modului în care deţinuţii au receptat spaţiul închisorii şi au experimentat la nivel subiectiv-afectiv ceea ce le-a oferit acesta, suntem încă departe de a avea un tablou exhaustiv asupra universului concentraţionar comunist românesc. Aşadar, ceea ce am prezentat aici sunt doar câteva perspective asupra tematicii abordate, însă sunt doar câteva din multitudinea de perspective şi destine similare. Având acces prin intermediul literaturii memorialistice la cât mai multe astfel de perspective ne putem construi o imagine importantă, complexă şi clară asupra modului în care experienţa carcerală comunistă a fost trăită la nivel individual şi colectiv.

Bibliografie 1. Andronescu, Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric Memorii si versuri din inchisoare, Editura Christiana, 2009. 2. Andreica, Gheorghe, “Mărturii din iadul temniţelor comuniste”, Editura 2000, Bucureşti, 2000.

30 31

Gheorghe Andreica, Mărturii din iadul temniţelor comuniste”, Editura 2000, Bucureşti, 2000, p. 22 Ibidem, p. 22

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

33


3. Baicu, Petre. Povestiri din închisori şi lagăre (Récits des prisons et des camps de concentration), Editura Familia, Oradea, 1995. 4. Foucault, Michel – A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005. 5. Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2006. 6. Ioanid, Ion, “Închisoarea noastră cea de toate zilele”, editura Albatros, Bucureşti, 1991. 7. Mărgineanu, Nicolae, „Mărturii asupra unui veac zbuciumat”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002. 8. Neculai Popa, Coborârea în iad http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobia d/default.asp.htm 9. Steinhardt, Nicolae „Jurnalul fericirii”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. 10. Vişovan, Aurel, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, Reeducarea de la închisoarea Piteşti, vol. I- II, Cluj-Napoca, 2004.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

34


Problema minorităţii sârbe din Croaţia în contextul aderării la UE Claudia Anamaria IOV*

P

entru majoritatea analiştilor care au manifestat preocupare pentru studiul istoriei Balcanilor şi în special al spaţiului fostei Iugoslavii, analiza lor cuprindea de fiecare dată o excepţie: Croaţia. Devenea evident faptul că destinul său este unul aparte, iar ţara va deveni model de dezvoltare şi modernizare pentru celelalte state din regiune. Din 200532 şi până în 2010, negocierile de aderare au avansat în ritm alert, procesul de stabilizare şi asociere fiind cadrul general de negociere, în ceea ce priveşte relaţiile contractuale dintre UE şi Zagreb; înaintarea spre structurile Uniunii realizându-se în baza îndeplinirii cerinţelor impuse de aceasta, în special cele relaţionate de cooperarea regională, dezvoltarea economică, stabilitatea politică, respectarea drepturilor minoritǎţilor, soluţionarea problemei refugiaţilor, securitate şi cooperarea cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPI). Negocierile au fost deschise în baza faptului că Republica Croatǎ îndeplineşte criteriile politice impuse de Consiliul European de la Copenhaga, cuprinse şi în Carta Drepturilor Fundamentale33, condiţiile impuse prin Acordul de Stabilizare şi Asociere, Declaraţia finală a Summitului de la Zagreb 2000 şi Agenda Salonic 2003.34 Croaţia este o democraţie funcţională, cu instituţii stabile, care garantează domnia legii, fără probleme majore în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului. Instituţiile sale funcţionează în limitele competenţelor lor, cooperând una cu cealaltă. Alegerile din 2000 şi 2003 au fost libere şi corecte, iar opoziţia joacă un rol activ în plan politic. Totuşi mai Studentǎ masterand, Managementul Relaţiilor Internaţionale şi Politicilor Europene Pe 16 martie 2005, cu o zi înainte de începerea negocierilor, acestea au fost oprite brusc- incident fără precedent în istoria extinderii UE- şi nu a fost stabilită o dată pentru reluarea acestora. Marginalizarea Croaţiei s-a datorat incapacităţii sale de a colabora fructuos cu Tribunalul Penal Internaţional(TPI) pentru capturarea generalului Ante Gotovina, cautat pentru crime de rǎzboi. Marea Britanie şi Olanda au fost statele care s-au opus continuării relaţiilor pânǎ la predarea acestuia. Relaţiile au fost reluate în 3 octombrie 2005, când Consiliul a decis începerea negocierilor, iar în cazul în care cooperarea cu TPI nu va fi satisfăcătoare, acest fapt va afecta progresul negocierilor 33 Commission of the European Communities”, Council Decision on the principles,priorities nand conditions contained in the European Partnership with Croatia”,Bruxelles, 2004, p.5 Internet: Http://ec.europa. eu/enlargement/ contacts_ en.htm (accesat in 21.02.2010) 34 Ibidem,p.9 *

32

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

35


trebuie depuse eforturi în ceea ce priveşte respectarea drepturilor minorităţilor, în special minoritatea sârbă, întoarcerea refugiaţilor şi continuarea „războiului”35 împotriva corupţiei (cu precǎdere cea de la nivel înalt). 1. Cadrul legal pentru protejarea minorităţilor Încǎ de la proclamarea independenţei, 25 iunie 1991, Croaţia a depus eforturi în vederea creǎrii unui cadrul legal pentru protejarea intereselor minoritǎţilor, garantarea drepturi şi privilegiilor acestora. Declaraţia de Independenţǎ a Republicii garanteazǎ sârbilor şi altor minoritǎţi care locuiesc pe teritoriul croat, „respect pentru drepturile civile şi ale omului, în special, dreptul de a-şi folosi limba naţionalǎ, cultura şi de a avea organizaţii politice proprii”. „Republica Croatǎ respectǎ drepturile şi interesele tuturor cetǎţenilor sǎi fǎrǎ distincţie de religie, culturǎ, apartenenţǎ etnicǎ, orientǎri politice.”36 Un alt document adoptat de Parlamentul Croat în prima sesiune, ca stat independent, 25 iunie 1991, a fost Carta Drepturilor Sârbilor şi altor minoritǎţi din Republica Croatǎ. Evidenţierea minoritǎţii sârbe, dintre celelelte minoritǎţi, denotǎ statutul, dar şi problemele cu care aceştia se confruntǎ pe teritoriul croat. Aceastǎ Cartǎ precizeazǎ urmǎtoarele: „Sârbii din Croaţia şi toate naţionalitǎţile au dreptul la reprezentare proporţionalǎ în organele de guvernare locale şi naţionale, la fel, securitate pentru dezvoltare economicǎ şi protecţie socialǎ în vederea prezervǎrii identitǎţii lor şi evitarea tentativelor de asimilare; au dreptul la organe parlamentare însǎrcinate cu stabilirea bunelor relaţii cu celelalte naţionalitǎţi.” „Indivizii, dar şi minoritatea ca şi grup are dreptul, în vederea protejǎrii drepturilor, de a apela la instituţii internaţionale care au ca scop protejarea 37 drepturilor omului.”

Ibidem ,p.16 Croatian Constitution, consultata pe www.dzr.hr accesat in 14.03.2010 37 Această Carta, a surclasat la momentul respectiv Declaratia de independenta a SUA, în care era exprimat, în mod special , că afro-americanii sunt consideraţi două treimi dintr-o persoană normală. 37 35 36

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

36


Sârbii din Croaţia, în perioada respectivǎ, nu prea au fǎcut uz de aceste drepturi. Mai mult, din 1991 pânǎ în 2000 (potrivit Rapoartelor Amnesty International, Rapoartelor CE/UE asupra Balcanilor de Vest, Rapoartele ONU), croaţii, bosniecii, albanezii, kosovari, au fost cei care au apelat la CE/UE, ONU, Liga Internaţionalǎ pentru Drepturile Omului, Observatorul Helsinky, Amnesty International şi alte foruri internaţionale pentru protejarea împotriva minoritǎtii sârbe, a atacurilor acestora, agresiunilor militare -în special în perioada lui Milosevic.38 Dupǎ cotitura democraticǎ din 2000 din Serbia şi Croaţia, situaţia s-a îmbunǎtǎţit considerabil, relaţiile la nivel oficial au fost reluate, iar problema minoritǎţilor a intrat din nou pe agenda politicǎ a celor douǎ state alǎturi de problema întoarcerii refugiaţilor. În 23 noiembrie 2005, are loc vizita primului ministru Vojislav Kostunica la Zagreb, iar în 21 iulie 2006, Ivo Sanader primul ministru croat face o vizitǎ la Belgrad39. A fost discutatǎ problema îmbunǎtǎţirii poziţiei croaţilor din Serbia şi a sârbilor din Croaţia, în concordanţǎ cu Acordul Mutual Pentru Protejarea Minoritǎţilor din 15 noiembrie 2004. Sanader a cerut ca la revizuirea Constituţiei, care cuprinde şi legea electoralǎ, sǎ fie introdus în parlamentul sârb şi un loc pentru reprezentantul minoritǎţii croate din Serbia, în baza faptului cǎ, încǎ din 1991 sârbii din Croaţia au alocate trei locuri în parlamentul croat. În 31 ianuarie 2005, susţinute de OSCE, Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi, UE , Comisia Europeanǎ, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru au semnat Declaraţia Ministerialǎ de la Sarajevo pentru întoarcerea refugiaţilor şi au cǎzut de acord asupra unor strategii naţionale (Road-Mapp) pentru rezolvarea acestei problemei pânǎ la sfârşitul lui 2006. În iulie 2005, guvernul croat a prezentat strategia sa pentru soluţionarea problemei refugiaţilor croaţi, dar aceasta nu cuprindea prevederi cu privire la oferirea de locuinţe şi reintegrarea pe piaţa forţei de muncǎ a refugiaţilor40. Din acest motiv, dar şi din lipsa de fonduri şi sprijin internaţional, problema întoarcerii refugiaţilor în întreg teritoriul Balcanilor de Vest este o problemǎ care nici astǎzi nu şi-a gǎsit rezolvare în totalitate. 2. Minoritatea sârbǎ - probleme economice şi sociale Sârbii din Croaţia sunt cea mai numeroasǎ minoritate naţionalǎ din acest stat, majoritatea cu predecesori care au locuit pe acest teritoriu de peste 400 de ani, cei mai mulţi refugiindu-se aici din calea armatelor otomane. Astfel, aceastǎ minoritate este cea mai prezentǎ din punct de vedere istoric, cultural şi social în istoria Croaţiei. Numǎrul sârbilor a variat de-a lungul Http://www.mvpei.hr/MVP.asp?pcpid=1397accesat în 20.11.2009 Stefano Bianchini, Problema iugoslavă, Ed.BIC ALL, Bucureşti, 2003.,p.65 40 Haralambos Kondonis ,”Prospects for Balkan Cooperation after the desintegration of Yougoslavia”, East European Qquarterly vol 32, no.3, 2005 p.27 38 39

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

37


anilor, în prezent reprezentând 4,5% din populaţia statului41. În mod general, cauzele care au dus la aceastǎ variaţie au fost: rǎzboiul şi migraţia în masǎ provocatǎ de acesta, pierderile teritoriale suferite de Croaţia dupǎ proclamarea independenţei, incidentele interetnice, stereotipii, mediatizarea negativǎ, birocraţie etc. Scǎdrea drasticǎ a numǎrului sârbilor din Croaţia a avut loc în timpul Rǎzboiului croat de independenţǎ. Astǎzi, majoritatea refugiaţilor continuǎ sǎ trǎiascǎ în exil în Bosnia, Serbia sau Muntenegru. „Dupǎ mai mulţi ani de negare şi autism”42, oficialitǎţile croate au recunoscut cǎ existǎ în continuare probleme în ceea ce priveşte statutul sârbilor din Croaţia şi cǎ acestea trebuiesc rezolvate în cel mai scurt timp, în parte, datoritǎ presiunilor fǎcute de UE în vederea aderǎrii. Dintre minoritǎţile naţionale, cele mai numeroase probleme le au sârbii, datoritǎ faptului cǎ ei au fost cei mai prezenti din punct de vedere istoric, politic şi cultural în istoria Croaţiei. În plus, aceştia poartǎ stigmatul responsabilitǎţii pentru rǎzboiul din Croaţia şi pentru pierderile umane şi materiale din acea perioadǎ, subdezvoltarea economicǎ şi pentru faptul cǎ Croaţia nu a reuşit sǎ adere la UE în 2007 odatǎ cu Romania şi Bulgaria. Zonele în care au trǎit sârbii în ultimele decenii sunt devastate şi defavorizate. Aceştia sunt marginalizaţi, aproape excluşi din viaţa politicǎ, socialǎ, iar identitatea lor naţionalǎ este mai mult stigmatizatǎ decât cunoscutǎ. Existǎ o serie de probleme în ceea ce priveşte minoritatea sârbǎ, cele mai multe legate de: întoarcerea refugiaţilor, accesul acestora la locuinţe, reconstrucţia caselor afectate în timpul rǎzboiului, reîmproprietǎrirea cu pǎmânt, retrocedarea caselor naţionalizate, a terenurilor agricole, acordarea de cetǎţenie, refacerea infrastructurii în zonele afectate de rǎzboi. Dupǎ soluţionarea acestor chestiuni, cu care doar minoritatea sârbǎ se confruntǎ în Croaţia, datoritǎ conflictelor interetnice din aceastǎ zonǎ, se poate vorbi de soluţionarea problemelor specifice minoritǎţilor pentru sârbi - autonomie culturalǎ, educaţie în limba maternǎ, locuri de muncǎ în administraţia localǎ, folosirea însemnelor şi simbolurilor tradiţionale, în zonele în care sunt majoritari, denumirea unor strǎzi sau instituţii dupǎ numele unor conducǎtori, personalitǎţi sau evenimente importante din istoria sârbǎ, relevante pentru cultura, tradiţia şi istoria sârbilor din Croaţia.43 Dintre toate probleme cu care se confruntǎ sârbii din Croaţia cea mai stringentǎ este cea a refugiaţilor, care este strâns legatǎ de problema locurilor de muncǎ şi a locuinţelor. http://web.amnesty.org/library/index/engeur640052004 accesat in 12.12.2008 însă numărul acestora poate să fie mult mai mare din cauza represaliilor; mulţi sârbi la recensăminte nu-şi declară propria identitate etnică ci se declară croaţi pentru că ocupă diferite posturi în administraţia publică sau în domeniul juridic. 42 Ibidem 43 Open letter, on the situation and status of serbs in Croatia, Http://www.mvpei.hr/MVP.asp?pcpid=1397accesat în 20.04.2010 41

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

38


În timpul acţiunii Storm 199544 cei mai mulţi sârbi s-au refugiat în Banja Luka, Vojvodina sau în Serbia, cu precǎdere în Kosovo. Acest aflux de refugiaţi a cauzat o serie de probleme în cadrul Balcanilor de Vest, ducând la o serie de conflicte interetnice. De exemplu, în Vojvodina, afluxul de refugiaţi sârbi din Croaţia a dus la conflicte între aceştia şi minoritatea croatǎ din zonǎ, astfel cǎ, în luna august 1995 între 800-1000 de croaţi au fost siliţi sǎ pǎrǎseascǎ Vojvodina datoritǎ evacuǎrilor forţate şi intimidǎrilor din partea refugiaţilor sârbi care au sosit în regiune, a rudelor acestora şi a extremiştilor locali. Jonathan Steele (editorialist la The Guardian) a fost surprins cât de repede victimele s-au transformat în cǎlǎi pentru localnicii care le-au oferit adǎpost şi hranǎ.45 Peste 50.00 de refugiaţi sârbi au rǎmas în teritoriul bosniac, Banja Luka, unde au fost inregistrate evacuǎri forţate şi execuţii ale croaţilor şi musulmanilor din zonǎ. Mai mult guvernul Republicii Srpska, a ordonat expulzarea tuturor croaţilor şi musulmanilor din Banja Luka, cu excepţia bǎrbaţilor care puteau fi înrolaţi în armatǎ. Astfel, peste 1000 de familii croate din Bosnia au fost expulzate sau ucise, în semn de rǎzbunare faţǎ de acţiunea croatǎ Storm. Potrivit ONU şi altor obsevatori internaţionali, la încheierea operaţiunilor din Banja Luka, au ramas doar 3000 de croaţi, din cei 29.000 care locuiau înainte. Aproximativ 300.000 de sârbi au fost strǎmutaţi din Croaţia, în timpul rǎzboiului, iar din aceştia ~210.000 s-au întors pânǎ în 2009, iar ~100.000 sunt în continuare refugiaţi în ţǎrile vecine. Cei mai mulţi nu se întorc de fricǎ sǎ nu fie acuzaţi de crime de rǎzboi, cu toate cǎ existǎ o lege de Amnistie pentru cei care nu au fost parte activǎ în rǎzboi, se considerǎ discriminaţi, pentru cǎ zonele din care au plecat sunt defavorizate, distruse economic de rǎzboi (rata somajului este de 92% faţǎ de restul Croaţiei unde este de cca. 12%). Acţiuni de intimidare şi violenţǎ la adresa minoritǎţii sârbe (agresiune, acideri, atacuri cu bombǎ asupra proprietǎţilor, autovehiculelor) au fost înregistrate potrivit Ministerului de Interne aproximativ 48 în 2005 şi au continuat si în 2006 în special în zona Zadar46. În ciuda derulǎrii mai multor programe în vederea angajǎrii sârbilor şi altor minoritǎţi în sectorul public, Pe 4 august 1995, 100.000 soldaţi croaţi, 150 blindate, 200 transportoare, peste 300 de piese de artilerie, 40 de lansatoare de rachete au pornit operaţiunea „Storm”, împotriva enclavei sârbe Krajina. Mai mult de 150.000 de civili au fost forţaţi să părăsească regiunea unde locuiau de secole. Au fost comise atrocităţi cumplite de către militarii croaţi: cei rămaşi în urmă au fost executaţi, casele abandonate au fost arse…Clinton a apreciat ofensiva ca fiind „utilă”. Ministrul său de externe, la fel: „Recucerirea oraşului Krajina poate duce la o nouă situaţie strategică ce ne poate fi favorabilă”. 45 OSCE Mission to the Croatian Background Raport, 29 july 2005, p.14 46 Holly Cartner, Croatia: Plight of returning serb refugees may slow EU bid , http://www.hrw.org/en/new/2006/09/04/croatia-plight-returning-serb-refugees-may-slow-ru-bid accesat 21.04.2010 44

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

39


realitatea este cǎ sunt doar puţini sârbi angajaţi în acest sector în zonele în care s-au întors. În baza statisticilor, nu existǎ nici un judecǎtor de origine sârbâ în aceste zone, în ciuda bunei pregǎtiri a candidaţilor, iar numǎrul sârbilor din sectorul public este vizibil mai redus decât în sectorul privat, fapt ce nu încurajeazǎ reîntoarcerea refugiaţilor. Totodatǎ în zona Krainei şi Zadar existǎ o problemǎ cu branşarea la electricitate şi retrocedarea caselor şi terenurilor agricole cǎtre foştii proprietari. Croaţia, azi stat candidat la UE, trebuie sǎ respecte drepturile omului şi ale minoritǎţilor ca parte a cerinţelor de aderare. Recontrucţia caselor distruse, ocupate temporar sau date în chirie, sunt probleme comune pentru minoritatea sârbǎ din Croaţia atât în mediul rural cât şi în cel urban. Pentru soluţionarea problemei, în 2002 a fost datǎ o lege, „Legea asupra teritoriilor de înalta prioritate pentru stat” prin care refugiaţii fǎrǎ locuinţe pot aplica pentru locuinţe şi asistenţǎ socialǎ. În 2003, un al doilea program administrat de Guvern, se referǎ la alocarea unor subvenţii pentru foştii proprietari sârbi care nu intrǎ sub incidenţa legii din 2002, în vederea asigurǎrii unei sume pentru renovarea locuinţelor afectate de rǎzboi. Pânǎ la sfarşitul programului, 30 septembrie 2005, au fost depuse 3600 de cereri, dar construcţiile avanseazǎ lent, motiv pentru care cea mai mare parte a refugiaţilor se îndoiesc de intenţiile serioase ale guvernanţilor de a facilita întoarcerea refugiaţilor sârbi.47 Un loc de muncǎ sigur este un factor foarte motivant în procesul de întoarcere şi reintegrare a refugiaţilor sârbi în mediul urban. În 2004, Organizaţia Internaţionalǎ a Muncii, a înregistrat pentru Croaţia o ratǎ a şomajului de 13,8 %, dar în zonele în care s-au întors refugiaţii sârbi este mult mai mare, aproximativ 80%,48 motiv pentru care ONG-urile internaţionale vorbesc de o discriminare a sârbilor în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncǎ. De exemplu, în regiunea Govozd sau Topusko, unde din cei 6989 de locuitori, 3430 sunt sârbi, numai 14 lucreazǎ în sectorul public. De altfel, în Kistanje şi Benkovac nu este niciun sârb angajat în sectorul public, la fel în Bojnic, deşi sârbii sunt majoritari. Cu toate cǎ legea cu privire la drepturile minoritǎţilor naţionale garanteazǎ dreptul de reprezentare proporţionalǎ a minoritǎţilor în admnistraţia de stat, aceştia sunt în continuare subreprezentaţi în aceste sectoare. În baza statisticilor, dintre refugiaţii care s-au intors, doar 8% lucreazǎ în instituţiile publice, 43% în companii sau firme private, 43% în ONG-uri sau http://www.rawstory.com/news/2006/Croatia mistreats serb returns hu 09042006.html accesat în 22.04.2010 48 „Country Reports on Human Rights Practicies:Croatia” Bureau of Democracy, Human Rights and Labor, US Department of State,29 february2005 consultat pe www.dzr.hr accesat în 14.04.2010 47

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

40


sectorul agricol şi 6% au propriile afaceri49. Cu toate îmbunǎtǎţirile aduse situaţiei sârbilor din Croaţia, Raportul Comisiei din 2009 aratǎ cǎ, încǎ minoritǎţile sunt subreprezentate în administraţia localǎ şi sistemul juridic. Mai mult, analiza realizatǎ de Oficiul Croat pentru Minoritǎţi a arǎtat cǎ femeile aparţinând minoritǎţilor sunt foarte puţin implicate în viaţa politicǎ şi cu atât mai puţin angajate în administraţie sau sistemul juridic. Pe de altǎ parte, o serie de rapoarte ale ONG-urilor internaţionale pentru 2004 au arǎtat cǎ tratamentul minoritǎţilor s-a îmbunǎtǎţit începând cu 2004, în mare parte datoritǎ Acordului încheiat între guvern şi partidul sârbilor. 3. Modalitǎţi de apǎrare a identitǎţii sârbe De-a lungul anilor, minoritatea sârbǎ a cǎutat sǎ îşi apere identitatea naţionalǎ, fie ea în Croaţia, Serbia sau Muntenegru. Cele mai frecvente modalitǎţi au fost implicarea în viaţa politicǎ, afirmarea în viaţa culturalǎ, presa internǎ şi internaţionalǎ, ONG-uri culturale, economice de dezvoltare sau prin legislaţie şi acorduri bilaterale încheiate cu Serbia dupǎ 2000. În ceea ce priveşte ONG-urile, acestea sunt, în mare mǎsurǎ pentru protejarea drepturilor omului şi minoritǎţilor. Un astfel de ONG este Comitetul Croat Helsinki pentru drepturile omului fondat la 13 martie 1993 ca antenǎ a Federaţiei Internaţionale de la Helsinki. Din 2003 acesta a devenit un ONG local în Croaţia. Obiectivul sǎu este protejarea drepturilor omului şi implementarea actului final de la Helsinki 1975. Însǎ cea mai mare şi mai consistentǎ modalitate de apǎrare a identitǎţii unei minoritǎţi este prin afirmarea şi activarea în cadrul vieţii politice. În cadrul Croaţiei, în Sabor, existǎ douǎ partide ale sârbilor care luptǎ pentru respectarea drepturilor acestora. Este vorba de Partidul Sârb Independent şi Democrat şi Partidul Popular Sârb. Din cele 8 locuri care revin minoritǎţilor în Sabor, 3 sunt ale sârbilor. Cel mai activ şi mai prezent în viaţa politicǎ croatǎ este Partidul Sârb Independent şi Democrat (SD SS). Ţelurile sale politice sunt: întoarcerea refugiaţilor sârbi, reconstrucţia zonelor afectate de rǎzboi, protecţia statului şi securitate pentru sârbi în baza legislaţiei existente, autonomie culturalǎ şi educaţionalǎ pentru sârbi, folosirea simbolurilor naţionale sârbeşti a fundaţiilor şi organizaţiilor sârbe de culturǎ şi educaţie, pǎstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor sârbeşti, regionalizare şi descentralizare, integrarea Croaţiei în UE şi dezvoltarea relaţiilor economice cu Serbia şi Muntenegru. Partidul Popular Sârb (SSN) pe de altǎ parte, a fost fondat în 1991, de politicieni sârbi care se opuneau acţiunilor radicale de formare a Republicii 49

Ibidem

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

41


Sârbe Kraina. În timpul conflictului sârbo-croat a avut o existenţǎ precarǎ, acţiunea sa s-a limitat la teritoriile controlate de guvernul croat, unde sârbii erau subiect al mai multor forme de abuz. Aceştia au devenit mai radicali în reprezentarea intereselor sârbilor din Croaţia, dupǎ operaţiunea Storm, 1995. În 2003 şi 2007, SNS nu a intrat în Sabor iar toate cele trei locuri alocate partidelor sârbe au fost luate de SDSS. Indiferent de partidul care ocupǎ aceste locuri, important este ca acesta sǎ lupte în continuare pentru respectarea drepturilor minoritǎţii sârbe. * Croaţia ca şi stat candidat depune toate eforturile pentru soluţionarea problemei minoritǎţii sârbe într-un mod eficient şi într-un timp cât mai scurt. Cadrul legislativ pentru protejarea drepturilor minoritǎţilor este complet, urmeazǎ partea dificilǎ, implementarea lui. Autoritǎţile croate colaboreazǎ strâns cu Serbia pentru finalizarea procesului de întoarcere a refugiaţilor, proces care trebuia finalizat în 2006, dar care este în continuare în derulare. UE monitorizeazǎ îndeaproape (prin intermediul Rapoartelor de Activitate Anuale) derularea acestui proces şi implementarea lui cu succes. Bibliografie: 1. Bianchini Stefano, Problema iugoslavă, Bucureşti, Ed. Bic All, 2003 2. Human Rights Watch/Helsinki, Civil and Political Rights in Croatia, (New York: Human Rights Watch, October 1995 3. ISIS, Balcanii-Ieşirea din trecut, Internaţionale Strategice, 1999

Ed.

Institutul

de

Studii

4. Kondonis Haralambos, ”Prospects for Balkan Cooperation after the desintegration of Yougoslavia”, East European Qquarterly, vol.32, no. 3, 2005 5. Pond Elizabeth, Endgame in the Balkans: Regime Change, European Style, Brookings Institution Press, Washington, D.C., 2006.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

42


6. Commission of the European Communities, Opinion of the European Commission on Croatian Stability for the Eu Membership, 20 April 2004, COM (2004) 257 final 7. OSCE Mission to the Croatian Background Raport, 29 july 2005 8. Holly Cartner, Croatia: Plight of returning serb refugees may slow EU bid, http://www.hrw.org/en/new/2006/09/04/croatia-plightreturning-serb-refugees-may-slow-ru-bid. 9. “Country Reports on Human Rights Practicies: Croatia” Bureau of Democracy, Human Rights and Labor, US Department of State,29 february2005 consultat pe www.dzr.hr 10. “ Minorities in Croatia”, Minority Rights Group International, September 2003 consultat pe www.dzr.hr 11.

http://web.amnesty.org/library/index/engeur640052004

12.

www.dzr.hr

13.

www.europa.eu

14.

http://www.minorityrights.org/?lid=2647

15.

Http://www.mvpei.hr/MVP.asp?pcpid=1397

16. http://www.rawstory.com/news/2006/Croatia mistreats serb returns hu 09042006.html 17.

http://www.stopvaw.prg/Ethnic_Minorities18.html

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

43


Cum abordează România problemele romilor? Ioan-Florin MARTON*

R

omii sunt minoritatea care, în ultimii ani, a atras cel mai des şi cel mai mult atenţia opiniei publice internaţionale. Caracterizaţi de marginalizare, discriminare şi o cultură şi stil de viaţă greu de înţeles pentru cetăţeanul anului 2010, aceştia reprezintă un măr al discordiei şi o veşnică problemă a domeniului drepturilor omului. Lucrarea de faţă tratează statutul minorităţii rome în România, prezentând problemele cu care ea se confruntă precum şi problemele de securitate pe care le creează şi felul în care statul român abordează soluţiile în vederea îmbunătăţirii condiţiei acestei minorităţi. Cine sunt romii? O comunitate etnică are anumite caracteristici care o disting de restul etniilor, conferindu-i o specificitate şi o stabilitate în timp. Acestea sunt limba, trăsăturile rasiale, tradiţiile şi modul de viaţă specific. În ceea ce îi priveşte pe romi, aceştia au origine indo-europeană, făcând parte din grupul minorităţilor transnaţionale care nu au un teritoriu propriu.1 Pentru a-i defini, anglo-saxonii folosesc termenul “gypsy”, maghiarii “cigany”, germanii “Ziegeuner”, iar italienii “zingaro”, fiind cuvinte provenite din grecescul “athingoi” a cărei semnificaţie este “de neatins”.2 Această minoritate neomogenă se defineşte prin diversitate. Romii nu au caracteristici comune, având o fire cameleonică, luând culoarea mediului. Potrivit specialiştilor, aceştia se împart în Student, Studii de Securitate, anul II Chiriac, Provocările diversităţii, în http://www.edrc.ro/publication_details.jsp?publication_id=16, accesat la 12.12.2009, ora 17:34 2 Ibidem. *

1Marian

44


aproximativ 40 de grupuri, criteriile fiind legăturile familiale, modul de viaţă sau profesiile. În cazul romilor din România, limba romani are o capacitate redusă, faţă de limba altor minorităţi, de a fi purtătoarea specificului etnic, mai ales din cauza caracterului simbiotic al romilor care iau culoarea mediului în care trăiesc şi care adoptă implicit şi limba.3 Referitor la modul de viaţă, acesta reprezintă componenta definitorie a profilului etnic, care este total diferit de cel al restului populaţiilor, fiind caracterizat de nomadism şi de vieţuirea la marginea societăţii. În România există căldărari, gabori, lingurari, băieşi, ursari, lăutari, spoitori, rudari, crăstari, boldeni, argintari, zlătari, ei deosebindu-se din punctul de vedere al tradiţiilor şi al dialectelor. Un element specific romilor este acela că nu au o conştiinţă puternică a sinelui, din lipsa unei religii proprii, şi absenţa transpunerii culturii şi istoriei într-o formă scrisă.4 Potrivit recensământului din 2002, populaţia romă reprezintă 2,5% din totalul populaţiei României,5 însă procentul este mai ridicat, pentru că mulţi romi au ales să nu îşi declare etnia. Istoria romilor pe pământ românesc Teoriile referitoare la sosirea romilor pe teritoriul actual al ţării sunt subiecte supuse speculaţiei, ei fiind însă atestaţi documentar în 1385. Referitor la momentul înrobirii romilor, istoricii sunt de părere că acesta s-a petrecut în secolul al XIII-lea în timpul invaziei mongole, când romii, ca prizonieri de război ai tătarilor i-au urmat până la malul Dunării, unde după înfrângerea tătarilor de către populaţiile locale au rămas cu statutul de robi. Sclavia romilor va continua timp de secole, fie ca robi ai laicului, ca ţigani ai domniei, fie ca sclavi ai clerului sau ai boierilor. Asupra lor în toate Ţările Române se iau măsuri de secularizare şi civilizare. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca efect al propagării curentului iluminist, romii sunt eliberaţi din robie, iniţial în 1837

Elena Zamfir, Catalin Zamfir, Ţiganii intre ignorare şi îngrijorare, editura Alternative, Bucureşti, 1993 4 Bădescu Gabriel, Grigoraş Vlad, Barometrul Incluziunii Romilor, Bucureşti, 2007 http://www.soros.ro/ro/publicatii.php?cat=16 accesat la 1.11.2009, ora 23:12 5 http://www.recensamant.ro/datepr/tbl4.html, accesat la 22.10.2009, ora 14:18 3

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

45


dezrobindu-se sclavii statului. Romii primesc pământuri, urmând a fi trataţi ca ţărani liberi. Eliberarea tuturor ţiganilor, inclusiv a celor aflaţi în proprietatea boierilor se realizează în 1855 în Moldova, iar în Ţara Românească în 1856. Din acest moment, şi vreme de aproape 100 de ani, romii supravieţuiesc la marginea societăţii, în perioadă interbelică începând formarea identităţii acestei etnii când se înfiinţează Uniunea Generală a Romilor din România.6 Concomitent cu instalarea regimurilor autoritare în 1938, situaţia romilor se înrăutăţeşte, apogeul reprezentându-l deportarea din anul 1942 în Transnistria. Perioada comunistă vede romii ca instrument pentru consolidarea regimului politic. Modificarea strategiei de politică din perioada lui Ceauşescu, înseamnă pentru romi începutul perioadei de omogenizare etnică, în ton cu politica prin care se dorea asimilarea forţată, romii fiind considerăţi „elemente” ce trebuiau românizate prin sedentarizare şi educaţie. Potrivit lui Emanuelle Pons, politica întreprinsă era tratată în termeni de progres social şi nu în termen de deculturaţie.7 Perioada postdecembristă a însemnat o creştere a interesului acordat populaţiei rome, atât la nivelul redefinirii etniei cât şi la nivelul intenţiei de îmbunătăţire a situaţiei lor economice şi sociale. Problemele romilor

Raportul „Furie în zori, violenţa împotriva romilor în România”, elaborat în 2001 de Centrul European pentru Drepturile Romilor afirmă că ţiganii sunt grupul cel mai năpăstuit din Europa, drepturile fundamentale fiindu-le ameninţate pretutindeni. 8. Principala problemă cu care se confruntă romii este aceea a discriminării. A trăi izolat de societate înseamnă a nu avea acces la locurile de muncă. Această limitare pe piaţă forţei de muncă are şi o a două sursă, aceea a spectrului îngust de profesii la care pot aplica romii, ei confruntându-se cu un nivel redus de calificare. Lanţul cauzal merge mai departe, nivelul calificării fiind dependent de educaţie şi şcolarizare. Pentru romi, resursele de calificare şi de educaţie sunt modeste, ceea ce explică şansele lor mici pe piaţa muncii, mai ales că profesiile tradiţionale, având Mariana Sandu, Romii din România - repere prin istorie, Editura Banemonde, Bucureşti, 2005, pp. 26-27 Emanuelle Pons, Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Editura Compania, Bucureşti, 1999, pp. 29-30 8 ***, Raportul Furie in zori, violenta împotriva romilor in România, Centrului European pentru Drepturile Romilor Bucureşti, 2001 6 7

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

46


caracter închis şi fiind rigide, au rămas neadaptate la cerinţele societăţii actuale. Lipsa resurselor financiare şi incapacitatea de a satisface nevoile prin muncă duce la creşterea agresivităţii, a criminalităţii, a caracterului ei organizat. Pauperizarea populaţiei în perioada post-revoluţie, cauzată de dispariţia surselor de venituri tradiţionale, a determinat o explozie a criminalităţii, care devine tot mai specializată şi mai bine organizată. 9 O altă problemă a romilor o reprezintă analfabetismul, lipsă educaţiei şi abandonul şcolar. În plus, pe fondul delincvenţelor, alimentate de lipsurile romilor, se întăresc stereotipurile negative sporind marginalizarea şi riscul conflictelor. Un alt aspect problematic al populaţiei rome, îl reprezintă numărul mare de copii, această comunitate având un spor al natalităţii pozitiv, mult mai mare decât cel al europenilor, unul asemănător populaţiilor din Lumea a Treia. Din cauza condiţiilor de sărăcie, problema nu este numărul copiilor în sine, ci faptul că tot mai mulţi dintre aceştia par condamnaţi să aibă o evoluţie socială marginalizată. 10 De asemenea, romii prin modul de viaţă izolaţionist nu sunt înregistraţi în bazele de date naţionale, ei neputând beneficia de servicii sociale şi nici de servicii medicale. În plus, aceştia sunt caracterizaţi printrun mod tradiţional de viaţă, având condiţii de locuit sub nivelul de viaţă decentă. Pe de altă parte, există o tendinţa a populaţiei rome din România de a migra spre marile centre urbane, creând posibilitatea apariţiei de „pungi”de sărăcie şi delincvenţă cu puternică coloratură etnică.11 Aşa cum se poate observa, elementele problematice ale romilor se află într-un ciclu continuu, generându-se şi alimentându-se unele pe altele, efectul fiind acutizarea fenomenului excluziunii sociale, ilustrată în lanţul cauzal de mai jos.

Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, op. cit., p.170 Ibidem. 11 Ibidem 9

10

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

47


Probleme de securitate Problema care îngrijorează societatea românească este cea a romilor ca factor de insecuritate.12 În România nu există probleme etnice propriuzise însă, probleme minorităţii se răsfrâng şi asupra populaţiei majoritare în diferite domenii ale securităţii atât soft cât şi hard. În ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii hard, acestea sunt generate de infracţionalitatea ridicată, de crima organizată, de traficul de persoane şi de exploatarea copiilor şi a femeilor. Tot în domeniul securităţii hard, nemulţumirile minoritarilor sau majoritarilor pot conduce la conflicte interne care se traduce printr-o instabilitate internă, o scădere a ratingului de ţară cu repercusiuni în domeniul economic şi pe scena internaţională. În ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii soft, acestea pot afecta domenii ale securităţii umane precum securitatea femeilor, egalitatea drepturilor, discriminarea. În plus, interacţiunile între populaţii pot conduce 12

Ibidem, p.162

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

48


la dezechilibre referitoare la securitatea societală şi la păstrarea identităţii individuale. În concluzie, din cauza sărăciei, romii fac vulnerabile domenii ale securităţii precum cel alimentar, sanitar, al drepturilor copiilor, omului şi al mediului. Politicile României în vederea incluziunii romilor Începând cu anii ’90, statul a început să fie preocupat de subiectul protejării minorităţilor naţionale, constrâns fiind de condiţiile necesare aderării la Uniunea Europeană. La nivel normativ, Constituţia ţării prevede egalitatea cetăţenilor şi interzice discriminarea pe baza naţionalităţii. De asemenea, recunoaşte dreptul de a păstra, exprima şi dezvolta identitatea naţională. În plus, prin Ordonanţa 137/2000, România a devenit prima ţară din regiune care a adoptat legislaţie anti-discriminare. Ordonanţa stipulează înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru a urmări aplicarea şi respectarea legislaţiei anti-discriminare.13 Totodată, statul a luat măsuri la nivel instituţional, înfiinţând în 1997 Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, iar în cadrul acestuia constituindu-se Oficiul Naţional pentru Romi. La interval de un an, se constituie Comisia Inter-ministerială pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, al cărei scop era implementarea Convenţiei Consiliului Europei privind Protecţia Minorităţilor Naţionale. În cadrul Comisiei, a fost înfiinţată o subcomisie care avea ca obiect al muncii problemele romilor şi care a redactat o Carte Albă, care ulterior a luat forma unui Memorandum adoptat de către Guvern României, în 2000. Cum problema romilor se amplifică de la an la an, Strategia Guvernului României de Îmbunătăţire a Situaţiei Romilor este adoptată, în aprilie 2001 (program pe 10 ani) fiind implementată de Agenţia Naţională pentru Romi. Strategia analizează situaţia romilor, propunând măsuri care să soluţioneze priorităţi precum: condiţiile de viaţă, domeniul sănătăţii, protecţia socială, ocuparea forţei de muncă, domeniul justiţiei, educaţie, cultură şi comunicare, combaterea discriminării. Obiectivul Strategiei14 este acela de îmbunătăţire a condiţiei romilor, în domenii precum locuinţele, eliminarea stereotipurilor, prejudecăţilor, sprijinirea formării şi promovării unei elite intelectuale şi economice ţigăneşti, responsabilizarea autorităţilor publice centrale şi locale, producerea unei schimbări pozitive în opinia publică în legătură cu etnia romilor, stimularea participării acestei http://www.edrc.ro/docs/docs/caietel_minEU-RO.pdf, accesat la 12.12.2009 ***, Se poate ieşi din impas? http://www.edrc.ro/docs/docs/Raport%20Roma%202007.pdf, accesat la 12.11.2009, ora 19.50 13 14

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

49


minorităţi la educaţie, prevenirea discriminării instituţionale şi asigurarea condiţiilor pentru şanse egale ale etnicilor romi în vederea atingerii unui standard decent de viaţă.15 În anul 2004, statul român s-a alăturat Programului „Decada incluziunii romilor”, derulat în Europa Centrală şi de Sud-Est, înfiinţând şi structurile necesare în vederea implementării programului. Tot la nivel instituţional, România deţine şi următoarele mecanisme în vederea îmbunătăţirii condiţiei minorităţii rome: - Departamentul pentru Relaţii Interetnice, ramură a aparatului de lucru al primului ministru. Departamentul nu deţine personalitate juridică. Menirea sa este de a rezolva problemele legate de minorităţi naţionale. Alături de acest departament, pentru probleme legate de minoritatea romă există Oficiul Naţional pentru Romi, direct subordonat Secretariatului General al Guvernului. Ambele instituţii au birouri cu reprezentanţi în teritoriu.16 - Departamentul pentru Relaţii Interetnice îndeplineşte următoarele atribuţii principale: elaborează şi supune Guvernului spre aprobare strategii pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; elaborează proiecte de legi; monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale. - altă instituţie cu rol în reglementarea situaţiei romilor este Consiliul Minorităţilor Naţionale, creat în anul 1993, îndeplinind rolul de corp consultativ şi de facilitator al colaborării între organismele locale şi naţionale şi minorităţi, precum şi de a asigura posibilitatea ca minorităţile naţionale sa facă recomandări şi lobby către guvern în probleme care îi privesc direct.17 În ceea ce priveşte politicile propriu-zise ale statului, un exemplu pentru modul în care se încearcă influenţarea opiniei publice în mod pozitiv este campania „Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă” (SPER), o campanie media naţională, adresată populaţiei majoritare cu mesajul "Discriminarea romilor se învăţa acasă. Cunoaşte-i înainte să-i judeci!". De asemenea, statul finanţează o altă campanie media naţională al cărui rol este informarea, conştientizarea şi educaţia, adresată populaţiei rome cu mesajul "Jan angle, romale!" ("Fă un pas înainte!").18 HG 430/2001, privind adoptarea Strategiei Guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor http://www.anr.gov.ro/docs/Politici/Hotarare_nr_430.pdf, accesat la 29.10.2009, ora 20:10 16 http://www.edrc.ro/docs/docs/caietel_minEU-RO.pdf, accesat la 30.10.2009,ora 14:23 17 Ibidem 18 http://www.sper.org.ro, accesat la 13.12.2009 15

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

50


Totodată, statul promovează o campanie de publicitate adresată liderilor de opinie cu scopul modificării mesajului public privind populaţia de romi. În domeniul politicilor culturale, statul acordă subvenţii publicaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale, organizează reţele de valorificare a patrimoniului cultural al romilor inclusiv prin adaptarea meseriilor tradiţionale la piaţă modernă şi încearcă dezvoltarea unor reţele de desfacere şi sprijină evenimentele culturale cu specific inspirat din folclorul şi cultura româneasca.19 În ceea ce priveşte politicile din domeniul social, România urmăreşte îmbunătăţirea accesului la serviciile publice, susţine conceperea şi implementarea unor programe specifice de formare şi reconversie profesională pentru romi, instruieşte personalului din cadrul serviciilor de ocupare şi formare profesională, privind ocuparea pe piaţa muncii a romilor, acordă sprijin tinerilor absolvenţi romi pentru angajare, acordă subvenţii ONG-urilor romilor care înfiinţează şi administrează unităţi de asistentă socială20 Concluzii Cum problema romilor este şi lungă şi lată, acest articol nu se vrea a fi o parcurgere exhaustivă a subiectului, punându-se accent pe securitatea romilor şi asupra problemelor de securitate pe care aceştia le creează, enunţând principalele instrumente pe care statul le are în acest domeniu şi prezentând succint câteva din măsurile pe care le-a adoptat şi pe care urmează să le adopte. Este important de precizat că la nivelul teoretic şi al birocraţiei româneşti, principiile şi obiectivele enunţate sunt aproape de perfecţiune. Realitatea pare să sfideze idealul. Problemele romilor rămân nerezolvate atâta timp cât nu există nici interes şi nici feed-back de la nivelul comunităţii rome. Reticenţa acestora la schimbare, coroborată cu ritmul lent de desfăşurare a procesului îmbunătăţirii situaţiei lor nu face decât să perpetueze aceeaşi stare de fapt.

19 20

http://www.gov.ro/upload/articles/100000/strromi1.pdf, accesat la 14.12.2009 http://www.rroma.ro/romanian/gov_framework4.htm, accesat la 14.12.2009

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

51


Bibliografie: Cărți

1. Bădescu, Gabriel, Grigoraş Vlad, Barometrul Incluziunii Romilor, Bucureşti, 2007 http://www.soros.ro/ro/publicatii.php?cat=16 2. Chiriac, Marian, Provocările diversităţii. Politici publice privind minorităţile naţionale şi religioase în România, Editura EDRC, Cluj, 2005 3. Pons, Emanuelle, Ţiganii din România - o minoritate in tranziţie, Editura Compania, Bucureşti, 1999 4. Sandu, Mariana, Romii din România - repere prin istorie, Editura Banemonde, Bucureşti, 2005 5. Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin, Ţiganii–între ignorare şi îngrijorare, Editura Alternative, Bucureşti, 1993 Rapoarte şi articole: 6. ***, Furie în zori, violenţa împotriva romilor în România, Bucureşti, 2001 http://www.errc.org/Countryrep_index.php 7. HG 430/2001, privind adoptarea Strategiei Guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor http://www.anr.gov.ro/docs/Politici/Hotarare_nr_430.pdf 8. ***, Politici privind minorităţile etnice în Europa, Editura EDRC, ClujNapoca, 2003 9. http://www.edrc.ro/docs/docs/caietel_minEU-RO.pdf accesat la 19.10.2009 10. ***, Se poate ieşi din impas?, http://www.edrc.ro/resources_details.jsp?resource_id=20 Pagini web: 11. http://www.anr.gov.ro/ 12. http://www.edrc.ro/ 13. http://www.gov.ro/upload/articles/100000/strromi1.pdf 14. http://www.recensamant.ro/datepr/tbl4.html 15. http://www.rroma.ro/romanian/gov_framework4.htm 16. http://www.sper.org.ro

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

52


Programul legislativ al Uniunii Europene pentru anul 2010 Sorana CHIPER* ntr-o Europă care a simţit recent efectele interdependenţelor prin criza economică propagată în statele membre ale UE pe principiul pieselor de domino, anul 2010 reprezintă un moment al reorientării politicilor interne şi externe, al înoirii şi al îmbunătăţirii, în vederea întâmpinării provocărilor fenomenului globalizării, întăririi solidarităţii şi cooperării între toţi actorii Uniunii, precum şi în scopul amplificării rolului UE pe scena internaţională.

Î

Programul legislativ şi Tratatul de la Lisabona Programul legisaltiv propus de Comisia Europeană, în martie 2010, vine să răspundă aceastor nevoi ale ţărilor membre, fiind efectul problemelor lansate de experienţa anului 2009. Potrivit documentului, cele patru mari priorităţi enuntate de Comisie sunt: combaterea crizei şi susţinerea economiei sociale de piaţă a Europei, elaborarea unei agende care atribuie cetăţeanului rolul central în jurul căruia gravitează acţiunile europene; dezvoltarea unei agende externe şi modernizarea instrumentelor şi a modalităţilor de lucru ale UE21. Programul legisaltiv pune accent pe principiul acţiunii colective a Uniunii22. În prim-planul strategiei europene este readus conceptul de spillover politic, promovat în anii ’60 de către neofunctionalişti, prin care actorii statali şi supranaţionali realizează în mod deliberat înţelegeri pe mai multe domenii pentru a ajunge la un obiectiv comun23, În situaţia actuală, acest obiectiv este reprezentat de traiectoria ascendentă pe care trebuie să se plaseze Uniunea Europeană în ceea ce priveşte evoluţia sa. În vederea accentuării interconexiunilor şi interdependenţelor dintre state, în baza spillover-ului menţionat anterior, a fost creată şi “Strategia 2020”, care solicită statelor membre UE o voinţă politică comună pentru Student, Studii de Securitate, anul II Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor-Programul de lucru al Comisiei pentru 2010, din 31.03.2010, http://ec.europa.eu/atwork/programmes/docs/cwp2010_ro.pdf, accesat la 26.04.2010 22 Ibidem 23 Carsten Stroby Jensen, “Neo-functionalism”, in: Michelle Cini(Ed.), European Union Politics, second edition, Oxford, Oxford University Press, 2007, p. 90 *

21

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

53


îndeplinirea unor scopuri atât în plan naţional cât şi european, obiectivele cuprinzând sfere precum: nouă guvernanţă economică şi dezvoltarea unor domenii esenţiale pentru viitorul Uniunii.24 La nivel economic, evenimentele recente au determinat factorii decizionali ai UE să întreprindă măsuri de prevenire şi evitare a repetării sau periodizării fenomenului de recesiune şi a efectelor sale. În acest sens, noul program legislativ propune strategii precum consolidarea zonei euro şi întărirea guvernanţei multi-nivel, implicând atât actorii naţionali, cât şi pe cei subnaţionali precum şi mediul instituţional de la Bruxelles25 în vederea implementării eficiente a Pactului de stabilitate şi de creştere a cărui finalitate este abordarea dezechilibrelor macroeconomice.26 În plus, pentru a evita experienţa Greciei din acest an, când un Stat Membru al zonei Euro a fost în prag de faliment, programul legislativ propune modalităţi de susţinere şi monitorizare a consolidării fiscale, care pot conduce în cele din urmă la o piaţă financiară stabilă. În ceea ce priveşte iniţiativele pilot propuse prin programul „Europa 2020”, Uniunea Europeană îşi concentrează atenţia asupra unor aspecte precum: utilizarea la scară largă a internetului de mare viteză, susţinerea industriilor pentru a deveni competitive la nivel mondial, promovarea cercetării şi inovaţiei, îmbunătăţirea sistemelor de educaţie din ţările membre, modernizarea pieţelor muncii în funcţie de raportul cerere-ofertă sau promovarea mobilităţii persoanelor (în baza Articolul 48 al Tratatului de Constituire a Comunităţii Economice Europeane27). O atenţie deosebită se acordă şi resurselor naturale În cadrul strategiei Europa 2020 au fost prezentate şapte iniţiative-pilot: „O Uniune a inovării”, „Tineretul în mişcare”, „O agendă digitală pentru Europa”, „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, „O politică industrială pentru o eră globalizată”, „O agendă pentru noi competenţe şi locuri de muncă ”, „O platformă europeană împotriva sărăciei”. 25Ben Rosamond, “New Theories of European Integration”, in: Michelle Cini(Ed.), op. cit., p. 129 26 Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor-Programul de lucru al Comisiei pentru 2010, din 31.03.2010, http://ec.europa.eu/atwork/programmes/docs/cwp2010_ro.pdf, accesat la 26.04.2010 27Uniunea Europeană, Consolidate Version of the Treaty Establishing the European Community, http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/12002E/pdf/12002E_EN.pdf, accesat la 26.04.2010 24

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

54


prin iniţiativa-pilot „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”. Experienţa crizei gazelor a relevat vulnerabilitatea statelor membre şi implicit a Uniunii Europene în domeniul resurselor energetice, balanţa de putere înclinând considerabil spre Federaţia Rusă la acest capitol. Pentru a evita reiterarea unei situaţii de această natură, Comisia propune o strategie menită să asigure surse de energie durabile. Trebuie menţionat faptul că potrivit strategiei, Uniunea va acorda o atenţie specială protejării mediului, în condiţiile în care ONG-urile şi Think Tank-urile au făcut presiuni asupra instituţiilor comunitare pentru reducerea poluării. În privinţa celui de-al doilea domeniu de acţiune al programului legislativ pe 2010, se urmăreşte elaborarea unei agende care să transforme cetăţeanul într-un axis mundi pentru care se întreprind toate acţiunile europene. Trebuie specificat că rolul acordat cetăţenilor europeni este în continuă creştere. Încă de la începutul anului, prin Tratatul de la Lisabona, s-a instituit “iniţiativa cetăţenească” în domeniul legislaţiei UE şi s-a amplificat rolul Parlamentului European (ca reprezentant direct al cetăţenilor) în procesul decizional. 28 Un exemplu al obiectivului privind cetăţenii, îl constituie implementarea Programul de la Stockholm pentru „o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi pentru protecţia acestora”, adoptat de Consiliul European cu ocazia reuniunii din decembrie 2009.29 În temeiul drepturilor omului, Uniunea Europeană urmăreşte prin acest program, îmbunătăţirea recunoaşterii transfrontaliere a hotărârilor judecătoreşti, continuarea luptei împotriva criminalităţii transfrontaliere şi consolidarea aplicării politicii comune în domeniul imigraţiei şi azilului. Pentru al treilea plan de acţiune, politica externă, obiectivele formulate de Comisia Europeană constau în atribuirea unui rol important pe scena internaţională Uniunii şi în transformarea acesteia într-un factor decizional cu greutate atât în domeniul politic cât şi în cel economic şi comercial. Tratatul de la Lisabona a oferit posibilitatea Uniunii să-i răspundă lui Kissinger la telefon.30 Prin postul de Înalt Reprezentant, Comisia Europeană

Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona-Tratatul pe scurt, http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm, accesat la 26.04.2010 29 Parlamentul European, Programul de la Stockholm: către o Europă deschisă, mai sigură http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=RO&type=IMPRESS&reference=20090925STO61219, accesat la 26.04.2010 30 Anne-Marie Blăjan, Ce aduce nou Tratatul de la Lisabona: UE va avea un preşedinte care să-i raspundă la telefon lui Obama, din 3.11.2009 http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6407829-aduce-nou-tratatul-lisabona-avea-presedinte-careraspunda-telefon-lui-obama.htm , accesat la 26.04.2010 28

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

55


îşi va menţine şi ea rolul esenţial în domeniul politicii externe, aşadar strategia acesteia are o importanţă evidentă. Aşadar, potrivit programului legislativ, Uniunea Europeană în plan internaţional pune accentul pe comerţ, acesta fiind o sursă de creştere economică, de investiţii şi de locuri de muncă. De asemenea se urmăreşte reglementarea încheierii negocierilor comerciale multilaterale şi bilaterale, precum şi elaborarea unor iniţiative în vederea deschiderii pieţelor către sectoarele de viitor, de exemplu spre produsele şi serviciile de înaltă tehnologie, tehnologiile şi serviciile ecologice.31 Cel de-al instrumentelor actuale, astfel transparenţă şi

patrulea domeniu prioritar al UE îl constituie modernizarea de lucru ale acesteia în vederea adaptării lor la cerinţele încât măsurile întreprinse să dovedească fezabilitate, birocraţie redusă.

Cadrul legal prin care se poate implementa noul program legislativ al Comisiei Europene are la baza Tratatul de la Lisabona, intrat in vigoare in 1 decembrie 2009. Tocmai din acest motiv, obiectivele programului legislativ se sincronizează cu priorităţile Tratatului, regăsindu-se multe elemente comune. Aşadar, mesajul UE dedus din cele două documente, este acela al transformării cetăţeanului european într-un punct de referinţă la care se raportează acţiunile, proiectele, politicile şi procesele Uniunii. Acesta reorientare are ca scop întărirea încrederii oamenilor în instuţiile şi valorile europene. Potrivit Barometrului opiniei publice din 2007, doar 34% dintre cetăţenii intervievaţi consideră că „vocea lor contează în UE”, în timp ce doar 19% se simt implicaţi în afacerile europene.32 Exemple ale perspectivei cetăţeano-centrice propuse de programul legislativ şi de către Tratatul Lisabona sunt creşterea rolului parlamentelor naţionale în baza principiului subsidiarităţii sau consolidarea prerogativelor Parlamentului European în domeniul bugetului, al acordurilor internaţionale sau la nivelul legislaţiei, acesta fiind ales în mod direct de către europeni. Există o concordanţă între cele două documente europene şi în ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi principiile UE. În acelaşi timp, Carta drepturilor fundamentale devine document autonom în dreptul primar european, sporindu-şi astfel, importanţa în dreptul comunitar. Ea propune noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor-Programul de lucru al Comisiei pentru 2010, din 31.03.2010 http://ec.europa.eu/atwork/programmes/docs/cwp2010_ro.pdf, accesat la 26.04.2010 32Comisia Europeană, Eurobarometer 66 Public opinion in the EU, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb66/eb66_ro_nat.pdf, accesat la 30.04.2010 31

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

56


Şi politica externă, cel de-al treilea obiectiv al programului legislativ , este o continuare a prevederilor Tratatului, prin care Uniunea Europeană îşi întăreşte rolul de actor pe scena internaţională. Acest lucru este posibil datorită personalitaţii juridice dobândite după momentul decembrie 2009, ceea ce întăreşte puterea de negociere a UE ajutând-o să fie mai eficientă şi mai vizibilă pe plan mondial, în relaţie cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale.33 Atitudini ale României Prin ratificarea Tratatului de la Lisabona de către Parlament, România şi-a asumat, la fel ca toate celelalte State Membre ale Uniunii, modificările propuse de acesta, inclusiv în ceea ce priveşte elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia34 şi implicit ale programului legislativ al Comisiei Europene. Responsabile cu transpunerea acquis-ului comunitar în legislaţia internă românească sunt Departamentul pentru Afaceri Europene ca reprezentant al puterii executive şi Comisia pentru afaceri europene din cadrul Parlamentului României, din partea legislativului. Armonizarea cu normele europene implică asumarea valorilor şi obiectivelor UE, în procesul democratizării, al eficientizării procesului decizional, al creşterii rolului UE pe scena internaţională şi al sporirii securităţii interne a Uniunii prin bazele puse apărării comune.35 În scopul demarării procesului de transpunere a programului legislativ al Comisiei Europene, potrivit unui comunicat oficial al Departamentului pentru Afaceri Europene, în 16 aprilie 2010 a avut loc prima reuniune a Grupului de lucru la nivel înalt privind Strategia Europa 2020, care va asigura pregătirea şi implementarea componenţei naţionale a noii strategii europene pentru creştere economică şi ocupare a forţei de muncă. În prealabil, în 24 martie 2010, Guvernul a adoptat poziţia României privind cadrul general al Strategiei Europa 2020 şi planul de acţiune pentru elaborarea componenţei naţionale a strategiei, inclusiv constituirea Grupului mai sus menţionat şi a 5 subgrupuri tematice, corespunzătoare celor 5 obiective identificate de Comisia Europeană.36

33Comisia

Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor-Programul de lucru al Comisiei pentru 2010, din 31.03.2010 http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm 34 Liviu-Petru Zăpârţan, Negocierile în viaţa social-politică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007, p.292 35 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iasi, 2008, p.462 36 Departamentul pentru Afaceri Europene, DAE a organizat prima reuniune a Grupului de lucru la nivel înalt privind Strategia Europa 2020, din 16.04.2010 http://www.dae.gov.ro/articol/923/dae-a-organizat-prima-reuniune-a-grupului-de-lucru-la-nivelinalt-privind-strategia-europa-2020, accesat la 2.05.2010

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

57


Concluzii Prin priorităţile stabilite de Comisia Europeană prin acest program legislativ se aduc idei şi soluţii noi, pragmatice, inspirate din experienta anilor trecuţi, din minusurile şi plusurile pe care ei le-au avut. Aceste obiective ideale, creează cetăţenilor europeni iluzia unei lumi idilice. Rămâne de văzut modul în care ele se vor implementa, pentru că de la hârtii, strategii şi declaraţii oficiale, până la aplicarea la nivelul comunităţilor locale în baza guvernantei multi-nivel urmează bariere, orgolii şi interese naţionale, deoarece deşi nu vrem să recunoaştem atunci când vorbim despre Uniunea Europeană, raison d’etat-ul lui Richelieu este mai valabil ca niciodată. Bibliografice: 1. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decisional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iasi,2008 2. Cini, Michelle (ed.), European Union Politics, second edition, Oxford, Oxford University Press, 2007 3. Zăpârţan, Liviu-Petru, Negocierile în viaţa social-politică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007 Rapoarte şi articole: 1. Blăjan, Anne-Marie, Ce aduce nou Tratatul de la Lisabona: UE va avea un preşedinte care să-i răspundă la telefon lui Obama, din 3.11.2009 , http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6407829-aduce-nou-tratatullisabona-avea-presedinte-care-raspunda-telefon-lui-obama.htm 2. Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor-Programul de lucru al Comisiei pentru 2010, din 31.03.2010 http://ec.europa.eu/atwork/programmes/docs/cwp2010_ro.pdf 3. Comisia Europeană, Eurobarometrul 66- Public Opinion in the European Union, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb66/eb66_ro_nat.pd f 4. Departamentul pentru Afaceri Europene, DAE a organizat prima reuniune a Grupului de lucru la nivel înalt privind Strategia Europa 2020, din 16.04.2010 ,http://www.dae.gov.ro/articol/923/dae-aorganizat-prima-reuniune-a-grupului-de-lucru-la-nivel-inalt-privindstrategia-europa-2020 5. Parlamentul European, Programul de la Stockholm: către o Europă deschisă, mai sigură http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=RO&type =IM-PRESS&reference=20090925STO61219

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

58


6. Rosamond, Ben, “New Theories of European Integration” in: Michelle Cini(Ed.), European Union Politics, second edition, Oxford, Oxford University Press, 2007, pp.117-135 7. Jensen, Carsten Stroby “Neo-functionalism” in: Michelle Cini(Ed.), European Union Politics, second edition, Oxford, Oxford University Press, 2007, pp.85-97 8. Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona-Tratatul pe scurt, http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm Pagini web: 1. http://www.dae.gov.ro 2. http://ec.europa.eu 3. http://www.europarl.europa.eu 4. http://eur-lex.europa.eu 5. http://www.hotnews.ro

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

59


Marea Britanie între viaţă privată şi siguranţă publică Adrian POJAR* “The ultimate aspect of the privacy issue is the possibility of complete social control” Robert Ellis Smith1

Dreptul la viaţă privată este un subiect ignorat în ultimul deceniu, în unele societăţi liberale europene. În 1888, T. M. Cooley definea conceptul de privat prin „dreptul de a fi lăsat singur”2. În dreptul internaţional public, viaţa privată este protejată prin articolul 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (decembrie 1948): Student, Studii de Securitate, anul 1 1 Robert Ellis Smith (n. 6 septembrie 1940) – Avocat american, autor, publicist/jurnalist care s-a axat în general pe problemele legate de drepturile la viaţă privată. 2 T.M. Cooley, A Treatise on the Law of Torts. Second edition. Chicago: Callaghan, 1888, p. 29, Apud Gareth Crossman (et al.), Surveillance and personal privacy in modern Britain, 2007, p. 7 http://www.liberty-human-rights.org.uk/issues/3-privacy/pdfs/liberty-privacy-report.pdf (accesat: 3 mai 2010) *

60


“Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.” Astăzi, scrierile ştiinţifice şi juridice despre viaţa privată au reţinut aproximativ şase interpretări ale acestei noţiuni: (1) dreptul de a fi lăsat singur, (2) acces limitat la propria persoană, (3) secret, (4) controlul informaţiilor personale, (5) protejarea propriei personalităţi, individualităţi şi demnităţi şi (6) intimitate.3 Odată cu evoluţia tehnologică, camerele de supraveghere video cu sau fără un scop anume, funcţionale sau nu, ne dau târcoale la orice colţ de stradă, vrând parcă să ne impună sentimentul de siguranţă. Din perspectiva teoretică, lucrurile stau puţin altfel. Logica iniţială de la care a pornit această dorinţă de a supraveghea spaţiul public prin sistemul CCTV (closed circuit television) a pornit de la încercarea de a preveni actele de terorism. Primii paşi au fost făcuţi în Marea Britanie şi SUA. Serviciile de intelligence nord-americane au creat după primul război mondial un Military Intelligence Service, preluând modelul britanic British Secret Intelligence Service. În 1968, Congresul SUA a votat primul act major care admitea supravegherea electronică, iar în 1986 se reglementa supravegherea video şi cea audio atât în mediul public, cât şi în cel privat. Astăzi, în ţările europene, supravegherea video a devenit principalul instrument de prevenire a terorismului.4 Dacă ar fi să privim obiectiv harta spaţiului european, observăm că printre cele mai atipice state europene, Marea Britanie, reprezintă un spatiu extra-continental, dar şi o regiune de tranziţie trans-atlantică. Deşi ne-am fi aşteptat, după vechea tradiţie britanică să descoperim o societate cu un anumit grad de liberalism, lucrurile stau diferit. Dintr-un sondaj realizat de Fundaţia Liberty rezultă că 48% dintre britanici consideră că "guvernul şi sectorul public deţin prea multe informaţii despre mine", eşantionul de reprezentare al sondajului fiind 2510 de adulţi.5

Daniel J. Solove, „Conceptualizing Privacy”, în California Law Review, vol. 90, 2007, p. 1092. Marcus Nieto, “Public Video Surveillance: Is It An Effective Crime Prevention Tool?”, California Research Bureau, Report CRB-97-005, June 1997 (http://www.library.ca.gov/crb/97/05/ - accesat în 31 aprilie 2010). 5 Gareth Crossman (et al.), Surveillance and personal privacy in modern Britain, 2007, http://www.liberty-human-rights.org.uk/issues/3-privacy/pdfs/liberty-privacy-report.pdf (accesat: 3 mai 2010). 3 4

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

61


Mai mult de jumătate dintre cetăţeni cred că Marea Britanie a devenit o societate supravegheată ("a surveillance society"), dovadă că această ţară s-a clasat printre ultimele 5 locuri într-un studiu făcut de organizaţia Privacy International, aparţinând clasei de societăţi supravegheate endemic („endemic surveillance societies”).

Londra este, oficial, cel mai supravegheat oraş din Europa, unde dacă eşti locatar al oraşului poti fi surprins de o camera video de cel puţin 300 de ori. Sistemul CCTV sau televiziune cu circuit închis (closed circuit television) reprezintă modalitatea prin care oraşe precum capitala engleză pot fi supravegheate, dar în ultima vreme şi controlate. Ultimele îmbunătăţiri ale camerelor existente sunt sisteme audio care, de exemplu, atenţionează cetăţenii să nu îşi lase resturile pe bănci, în parcuri etc. Primul sistem de supraveghere video a fost instalat la Londra, în 1961, de London Transport. În 1996, aproape orice mare oraş din Anglia, exceptând Leeds, avea un sistem CCTV funcţional în zonele centrale. Din 1994, Home Office a cheltuit 78% din bugetul pentru prevenirea delictelor în întreţinerea şi instalarea de noi camere. Circa 300 milioane lire sterline cheltuiţi anual pe supravegherea video pe străzi, cartiere rezidenţiale, parcuri, arene sportive şi alte locuri publice. Tehnologia se modernizează odată cu trecerea timpului, iar supravegherea video este combinată cu baze de date şi programe de recunoaştere facială care pot să identifice din mulţime persoane de interes. Odată cu atacurile din 11 septembrie 2001, fobia teroristă face din liberalism şi dreptul la viaţă privată un moft, fiind încălcat excesiv şi repetat peste tot în ţările europene şi nu numai. Intrebarea care se pune aici este în ce măsură acest eveniment tragic este folosit ca un pretext sau supravegherea video şi restul încălcărilor ale drepturilor cetăţeneşti chiar au rolul de a preveni aceste acte. Dacă privim la politica de prevenire şi de securitate naţională a Statelor Unite post-11 spetembrie, putem observa că în speţă tendinţa de supraveghere video nu s-a schimbat radical.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

62


În 6 februarie 2009, un raport elaborat de Comisia Camerei Lorzilor pentru probleme constituţionale, avertizează guvernul şi societăţile private că folosirea supravegherii excesive este un factor ameninţător faţă de libertăţile şi drepturile constituţionale, afirmând că "Expansiunea uzului de supraveghere reprezintă una dintre cele mai însemnate schimbări în viaţa naţiunii de la al doilea război mondial. Supravegherea în masă are potenţialul de a eroda dreptul la viaţă privată, aceasta reprezentând una dintre exerciţiile fundamentale ale libertăţii individuale, şi că eroziunea acesteia duce la slăbirea bazelor constituţionale, peste care democraţia şi buna guvernarea sau clădit în această ţară."6 "Noi credem că dreptul la viaţa privată este o piatră de temelie la baza libertăţii umane şi scopul nostru a fost dintotdeauna să o apărăm prin orice mijloace posibile" 7 La nivelul societăţii civile britanice, s-au creat grupuri de reacţie la această tendinţă de extindere a sistemelor CCTV. Un exemplu de acest fel este şi Privacy International. Aceasta este o organizaţie formată în 1990, care militează pentru drepturile omului, cu un rol de "câine de pază" al încălcărilor dreptului la viaţă privată, a supravegherii excesive din partea guvernelor şi a corporaţiilor. Privacy International are sediul la Londra şi un birou la Washington, organizaţia fiind una non-guvernamentală, cu rolul de a oferi suport şi consultanţă juridică. În 19 ani de la prima conferinţă de la Luxembourg, în 1990, Privacy International a organizat mai mult de 100 de conferinţe şi ceremonii de premiere, participând la sute de reuniuni naţionale şi internaţionale, peste 20.000 de interviuri media, publicaţii şi campanii organizate. Privacy International este finanţată şi sprijinită de o pleiadă de fundaţii, organizaţii acadamice şi ONG-uri. Acestea includ Institutul Open Society, Parlamentul European, Comisia Europeană, Sindicatul American al Libertăţilor Civile, Fundaţia Stern, Universitatea New South Wales Sydney şi multe altele. Dacă e să facem o predicţie absurdă a evoluţiei societăţii supravegheate, am putea să luăm drept exemplu scenariul celebrei ecranizări "V for Vendetta", în care este prezentată o societate futuristă engleză unde termenul de control a maselor este surclasat de un concept societal în care gradul de control al guvernului asupra populaţiei este dus la inimaginabil, absurd numită neo-dictatorism.

House of Lords – Select Committee on the Constitution, Surveillance: Citizens and the State, vol. I: Report, 6 February 2009, p. 5 7 Privacy International Organzation: www.privacyinternational.org/article.shtml?cmd[347]=x-347565960 6

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

63


În concluzie, impresionat de ideea de supraveghere video, omul de rând, concentrat asupra altor priorităţi, are un sentiment de siguranţă fizică odată ce este filmat, neavând idee că există posibilitatea ca sistemul să nu funcţioneze sau să nu fie de folos în rezolvarea vreunui delict comis în fata camerelor de luat vederi. Odată cu trecerea timpului şi a evoluţiei rapide a tehnologiei, libertatea şi valorile morale umane dispar fiind înlocuite de mijloace tehnologice de control în masă, uitându-se că umanitatea şi dezvoltarea de valori morale este strâns legată de libertate şi, mai important, de senzaţia de libertate.

BIBLIOGRAFIE: Cooley, T.M., A Treatise on the Law of Torts. Second edition. Chicago: Callaghan, 1888, Apud Gareth Crossman (et al.), Surveillance and personal privacy in modern Britain, 2007, http://www.liberty-humanrights.org.uk/issues/3-privacy/pdfs/liberty-privacy-report.pdf (accesat: 3 mai 2010). Crossman, Gareth (et al.), Surveillance and personal privacy in modern Britain, 2007, http://www.liberty-human-rights.org.uk/issues/3privacy/pdfs/liberty-privacy-report.pdf (accesat: 3 mai 2010). House of Lords – Select Committee on the Constitution, Surveillance: Citizens and the State, vol. I: Report, 6 February 2009. Nieto, Marcus, “Public Video Surveillance: Is It An Effective Crime Prevention Tool?”, California Research Bureau, Report CRB-97-005, June 1997 (http://www.library.ca.gov/crb/97/05/ - accesat în 31 aprilie 2010). Privacy International Organzation: www.privacyinternational.org/article.shtml?cmd[347]=x-347-565960 Solove, Daniel J., „Conceptualizing Privacy”, în California Law Review, vol. 90, 2007.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

64


Conflictele arabe văzute de arabi (I) Alexandra TUDOR1 „Adevărata civilizaţie este aceea în care fiecare om îi dă celuilalt drepturile pe care le cere pentru el însuşi.” Robert Ingersoll (1833 - 1899) Lumea de mâine este una a conflictului dintre civilizaţii. Devine tot mai evident că sursa principală de conflict nu va mai fi una economică sau ideologică, ci una culturală. În prezent, definirea stării de război este dificilă, pentru că este greu de precizat natura, scopul şi ţinta unui război. Tot mai des, pe scena internaţională au loc acte teroriste izolate, războaie de apărare, războaie de instaurare a ordinii democratice, care duc la izolare socială şi economică. Adesea, această imagine este asociată cu lumea islamică, opusă celei americane sau sioniste. Toate acestea definesc conflictul în sistemul internaţional actual. Teroriştii ucid, după care se ascund. Ei nu au curajul mai ales in circumstanţele de azi, când crima a atins la cifre exagerate, dar şi un caracter abominabil, să-şi recunoască faptele. În perioada modernă, majoritatea actelor teroriste nu doar că erau asumate de autori, dar aceştia erau chiar glorificaţi de compatrioţii lor, indiferent că ne referim la atacurile anarhiştilor şi bolşevicilor împotriva ţarismului, ori la cele ale grupurilor naţionale care îşi urmau idealurile statale (evreii, irlandezii, palestinienii, cecenii). Cu toate acestea, crimele lor nu ajunseseră la asemenea cifre şi aveau ca ţintă predilectă autorităţi, pe lângă care mai erau şi aşa-zisele «pierderi colaterale». Însă „teroriştii” de azi nu îşi mai asumă acţiunile, poate şi din neputinţa de a le justifica. Despre islam şi lumea arabă Peninsula Arabă reprezintă leagănul civilizaţiei şi culturii unei noi lumi care şi-a făcut apariţia la începutul mileniului I d.Hr. Cu o suprafaţă de peste 3.000.000 km2, acest spaţiu geografic este cea mai mare peninsulă de pe Glob.2 Când vorbim despre Arabia, avem în vedere trei entităţi

1 2

Studentă, Studii de Securitate, anul I Ovidiu Drîmba, Istoria Culturii si Civilizaţiei, vol. IV, ed. Vestala, 1998, p. 379

65


geografice: Hidjazul3, cu o barieră "muntoasă" de roci primare, Arabia Fericită sau Yemenul şi, în fine, Nadjdul4. Potrivit istoricului Ibn Khaldoun, arabii s-au constituit din patru grupe distincte: Ariba, Mostaâriba, Tabia lil âarab şi Mostaâdjem. Ulterior, alţi istorici i-au împărţit pe arabi în două categorii: descendenţi din Kahtan şi cei descendenţi din Ismail, fiul lui Avraam.5 Dincolo de originea lor, arabii sunt un popor de nomazi, care în secolul VII d. Hr. au populat Peninsula Arabică. În mai puţin de 10 ani au cucerit Iranul, Mesopotamia, Irakul, Siria, Palestina si Egiptul, iar peste alţi 70 de ani ei ajung să cucerească Sicilia, Africa Septentrionala şi Peninsula Iberică aproape în întregime. În mai puţin de un secol, triburile nomade de păstori de odinioară creează un imperiu mai întins decât fusese marele Imperiu Roman în momentul său de apogeu.6 Islamul este o „religie avraamică”, fiind una dintre cele trei religii monoteiste care pornesc de la Avraam. Acesta este considerat patriarhul biblic recunoscut de iudaism şi creştinism, a cărui viaţă a fost deschisă în Vechiul Testament. Avraam (Ibrahim) este recunoscut în Coran drept profet. Monoteismul islamic este unul absolut, respingând sensul pluralist ce caracterizează creştinismul (dogma Treimii).7 Mohammed a fost preocupat să fundamenteze istoric originea poporului său, dându-i o legitimare divină. În această căutare, înrudirea între arabi şi evrei, ambele neamuri semitice, având trăsături asemănătoare, o limbă cu un lexic apropiat, i-a părut evidentă. De aceea a preluat de la iudaism elementele de geneza bibilică, ambele popoare, evreu şi arab, socotite fiind ca având un strămoş comun, Avraam. Tot de la iudaism, Mohammed a preluat monoteismul, milenarismul, noţiunea de păcat, unele tabuuri alimentare (carnea de porc, băutura), concepţia despre sacru şi sacralitate, teocraţie, noţiunea de profet etc. Iudaismul a mai furnizat islamismului credinţa în îngeri ca mesageri ai Cerului, de asemenea

Regiune din Arabia al cărei nume înseamnă „barieră", situată între coasta Mării Roşii şi platoul arid numit Nedjd în partea interioară muntoasă se află oraşul MECCA, care a luat fiinţă în jurul unor vechi locuri sacre, şi oazele MEDINA şi Tă'if (Cf. Dominic Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, vol. III, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975) p. 30, I, ii. 1.) 4 Regiune centrală din Peninsula Arabică. Numele său înseamnă „ţara de sus”, situată la o altitudine între 762 şi 1525m. Populaţia este majoritar sunnită, formată din vechile triburi imigrate din Hidjaz 5 Ibn Khaldoun, Histoire des Berbères et des Dynasties Musulmanes de l’Afrique, vol. I, Alger, 1852 6 Ovidiu Drîmba, op.cit., p.378 7 Frithjof Schuon, Să înţelegem islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, pp. 9-12. 3

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

66


interdicţia de a reprezenta divinitatea, după mahomedană are la baza poruncile Decalogului.

cum

"Legea"

divină

Preluările de la creştinism au fost mai puţine. Printre acestea se număra: universalismul religios, răspunderea colectivă, întâietatea arhanghelului Gabriel între îngeri, ca cel ce face legătura între muritori şi lumea celestă; recunoaşterea lui Iisus ca trimis a lui Dumnezeu, însă acceptându-I doar calitatea de profet. Comunitatea religioasă arabă se numeşte ummah, iar adevăratul ei conducător este Allah, stăpânul suveranităţii (mulk), califul fiind doar reprezentantul lui pe pământ. 8 După „Marea Discordie”, din anii 655-661, comunitatea islamică s-a divizat între sunniţi (90%), kharigiţi (0,2%), şiiţi (9,8). În prezent, pe glob există 1.570.000.000 de musulmani. Multă vreme au fost cunoscute conflictele din interiorul lumii arabe, însă greu de înţeles confruntările cu lumea nearabizată. Este vorba doar de conflicte religioase sau şi de raţiuni teritorial-politice? Conflictele actuale ale lumii arabe Vom începe, în acest număr, prezentarea principalelor conflicte în care lumea arabă este parte în formula actuală a sistemului internaţional. Vom regăsi această lume parte a unor dispute teritoriale, culturale sau etnice atât în Orientul Mijlociu, cât şi în Europa. Pornind de la aceste cazuri, s-a încercat, în numeroase rânduri, o demonizare a arabilor, deşi sute de ani Occidentul a fost fascinat de cultura acestora. Din cauza neputinţei de a înţelege o cultură în profunzimea sa, se ajunge la o respingere a acesteia ca fiind nocivă. Nu ne propunem aici să prezentăm în detaliu aceste conflicte. Vom face doar o scurtă prezentare a acestora, lansând câteva întrebări ipotetice. Ele vor fi analizate începând cu numărul următor din perspectiva managementului conflictelor internaţionale. Orientul Mijlociu-Asia Centrală Conflictele arabo-israeliene

Istoricii s-au întrebat de-a lungul timpului de ce a existat atâta ură împotriva evreilor? Au fost consideraţi diferiţi în raport cu cei în mijlocul cărora trăiau. Ca o reacţie împotriva anti-semitismului modern a fost emigrarea evreilor în SUA unde vor fi bine primiţi datorită caracterului pluralist al societăţii nord-americane. În Europa, la sfârşitul sec. XIX, cuprinşi de entuziasmul principiului naţionalităţilor, evreii vor iniţia 8

Florentina Cazan, Curs de istoria religiilor, Bucureşti, ed. Meridiane, 1994, pp .74-76

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

67


mişcarea sionista (Sion este denumirea biblică a Ierusalimului, fondatorul acestei mişcări fiind Theodor Herzl), care presupunea ca evreii să aibă propria lor ţară. Urmau să se întoarcă în Palestina, să primească din nou stăpânirea asupra acestui teritoriu şi să-şi construiască o patrie. În noiembrie 1917, ministrul de externe britanic, Lordul Balfour si-a anunţat sprijinul acordat tuturor naţiunilor Imperiului otoman. În acest context, el s-a pronunţat pentru crearea unui stat al evreilor în teritoriul Palestinei. Declaraţia sa fiind susţinută si de celelalte mari puteri. In perioada interbelica şi în anii războiului mii de evrei au revenit în Palestina. În 1947, Adunarea Generală a ONU a divizat teritoriul palestinian într-o zona arabă şi una evreiască, iar în 1948 Consiliul Naţional Evreiesc a proclamat statul Israel.9 Aceasta este perspectiva occidentală, dar care este cea arabă, a arabilor care populau acele meleaguri de mii de ani? De ce acest conflict nesfârşit între evrei şi palestinieni? Războiul din Afganistan

Anul 1968 este momentul în care s-a enunţat celebra Doctrină Brejnev care proclama, în mod oficial, dreptul Uniunii Sovietice de intervenţie în afacerile interne ale altor state comuniste pentru asigurarea apărării ordinei socialiste de ameninţările capitaliste. Punând în aplicare doctrina Brejnev, sovieticii au invadat în 1979 Afganistanul.10 Forţele sovietice au trebuit să facă faţă rezistenţei mujahedinilor, trupe formate din musulmani locali sprijiniţi de CIA. Războiul a fost unul asimetric, trupele sovietice având de înfruntat gherila afgană. În acest tip de război, forţele sovietice s-au dovedit incapabile să obţină victorii decisive, ceea ce a dus la afundarea într-un conflict de uzură cu nimic diferit de cel în care au fost implicaţi americanii cu un deceniu mai devreme în Vietnam. După zece ani de lupte, care au însemnat, în termeni contabili (după cele mai multe estimări) aproximativ 20 de miliarde de dolari şi care au provocat cam 15.000 de morţi din rândurile soldaţilor sovietici, Gorbaciov a hotărât în 1989 să retragă trupele sovietice din Afganistan.11 Un nou război a debutat în 2002, împotriva acestei ţări. Terorism, resurse, poziţie strategică, tactică de intimidare, care au fost raţiunile acestui atac? Războiul din Golf (1991-2003)

În 2 august 1990, sub pretextul că deţine drepturi istorice asupra Kuweitului, Saddam Hussein a invadat acest emirat şi l-a anexat Irakului. Leon Poliacov, Istoria antisemitismului, vol.III, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 102-104 Ion Xenofontov „Imaginea adversarului în războiul din Afganistan (1979-1989) în memoria combatanţilor basarabeni”, in: Anuarul de Istorie Orală, 2004, 5, p.255-284 11 Armand Goşu, „Afganistan: mize geopolitice – În umbra marilor imperii”, în Revista 22, Anul XX, nr., 998, 21-27 aprilie 2009 (http://www.revista22.ro/articol-5977.html - accesat în 3o mai 2010) 9

10

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

68


ONU a condamnat agresiunea şi a instituit un embargo american asupra Irakului. Ca răspuns la refuzul Bagdadului de a-şi retrage trupele, Consiliul de Securitate a declanşat la 3 ianuarie 1991 operaţiunea numită “Furtuna în deşert”, majoritatea forţelor fiind asigurată de SUA. Kuweitul a fost eliberat pe 27 februarie 1991 , iar Irakul a rămas sub un regim de sancţiuni şi de control ONU, existând indicii ca autorităţile de la Bagdad ar fabrica, în secret, arme chimice si bacteriologice. Refuzul guvernului Irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acţiunea de pedepsire angloamericană realizată prin bombardamente aeriene începute în decembrie 1998. Acţiunea s-a numit « Vulpea deşertului » . 12 Acest război ne ascunde un interes al unor state arabe musulmane de a impune hegemonia în subsistemul lor, ori este o încercare de a proteja arii de dominaţie de către unul dintre marii actori din sistemul internaţional?

Balcanii Acest spaţiu al Europei a fost scena celor mai sângeroase confruntări dintre culturi diferite, etnii şi credinţe religioase diferite. Butoiul cu pulbere de la debutul primului război mondial s-a revărsat din nou pe meleagurile balcanice, iar aceasta a lăsat urme adânci pentru populaţiile implicate mai mult sau mai puţin voluntar în conflict. Bosnia- Hertegovina

În martie 1992, la recomandarea Comunităţii Europene, s-a desfăşurat un referendum privind independenţa Bosniei Herţegovina, care a obţinut consensul plebiscitar al populaţiei croate şi musulmane, în timp ce cea sârbă s-a abţinut de la vot. Neînţelegerile au devenit incontrolabile din acel moment, iar musulmanii, aflaţi de mult în criză de identitate privitoare la propriul nume care coincidea cu acela al religiei, au încercat tot mai mult sa recurgă la acela de bošnjaci, pentru a se deosebi de numele generic al întregii populaţii. După izbucnirea războiului din Bosnia, alianţa croatomusulmană a început sa şchiopăteze. De ceva timp circulau zvonuri despre un acord în curs, dintre Milošević şi Tudjiman pentru împărţirea Bosniei. În vara lui 1993 tot acest conflict s-a transformat într-o teribilă confruntare militară. Pretextul a fost oferit de proiectul de mediere prezentat, în ianuarie, de Vance şi Owen, care acorda populaţiei croate trei districte. Aceştia au transmis musulmanilor să se sustragă ordinelor miliţiilor croate sau să abandoneze zona încredinţată lor. Au întâmpinat însă un refuz, şi în aprilie războiul a izbucnit între foştii aliaţi. În această etapă, toţi au recurs la purificarea etnică: musulmanii din Mostar au fost constrânşi să se restrângă în cartierele din estul oraşului, unde bombardările deveneau tot 12

Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie. Insurecţiile religioase in sec. XX, Bucureşti, 1997, pp. 67-70

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

69


mai frecvente. În Bosnia centrală însă, musulmanii au fost cei care i-au înconjurat pe croaţi, nimicindu-le rezistenţa si alungându-i în Croaţia. 13 Kosovo

In 1989, Slobodan Milošević a anulat autonomia provinciei Kosovo. Acest act, odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, a dat naştere unor violenţe în rândul populaţiei majoritare. În iulie 1990, albanezii din Kosovo declarau independenţa provinciei, care a fost recunoscută anul următor de Albania. Anul 1991 este momentul când începe războiul în Iugoslavia, iar în 1992 Republica auto-proclamată Kosovo alege preşedinte pe Ibrahim Rugova. In Februarie 1998 conflictul era deja evident. După numeroase ciocniri între poliţie şi separatişti, soldate cu morţi şi răniţi in ambele tabere, unităţi ale armatei sârbei ataca satul Prekaz, considerat ca fiind un adăpost al Armatei de Eliberare a Kosovo. În martie 1998 apare prima rezoluţie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra armelor ca o consecinţă directă fata de evenimentele din Kosovo.14 Tot în ’98 se hotărăşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea păcii iar în urma unui acord de încetare a focului, părţile admit ca 2000 de observatori OSCE să fie trimişi. Conflictul din Kosovo a implicat, mai multe organizaţii internaţionale. Belgradul susţinea mereu că aceasta era o afacere internă. Cu toate acestea, nu putea fi ignorat potenţialul de extindere a crizei în zonă, mai ales având în vedere poziţia celorlalte provincii iugoslave care ar fi putut dori secesiunea (ex. Muntenegru). Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atât de întinsă care să aibă o pondere de 90% din populaţie aparţinând unei minorităţi. 15 Kosovo poate fi văzut ca expresia unui model de soluţionare a conflictelor? Independenţa proclamată a provinciei este o soluţie în faţa unui proces mai lent şi de durată a integrării şi dezvoltării cooperării? Sunt câteva întrebări pe care le ridic în acest moment, asupra cărora voi reveni în numerele următoare. Referinţe: Bădescu, Ilie, Geopolitică şi religie. Insurecţiile religioase in sec. XX, Bucureşti, 1997 Bianchinni, Stefano, Criza Iugoslava, Ed. ALL, Bucureşti, 2004 Stefano Bianchinni, Criza Iugoslava, Ed. ALL, Bucureşti, 2004, p. 161-163 United Nations (Council of Security), Resolution 1199 (1998), S/RES/1199 (1998), 23 September 1998 (http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm, accesat în 30 aprilie 2010) 15 Stefano Bianchinni, op.cit., p. 113-116. 13 14

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

70


Cazan, Florentina, Curs de istoria religiilor, Bucureşti, ed. Meridiane, 1994 Drîmba, Ovidiu, Istoria Culturii si Civilizaţiei, vol. IV, ed. Vestala, 1998 Goşu, Armand, „Afganistan: mize geopolitice – În umbra marilor imperii”, în Revista 22, Anul XX, nr., 998, 21-27 aprilie 2009 (http://www.revista22.ro/articol-5977.html - accesat în 3o mai 2010) Khaldoun, Ibn, Histoire des Berbères et des Dynasties Musulmanes de l’Afrique, vol. I, Alger, 1852 Poliacov, Leon, Istoria antisemitismului, vol.III, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999 Schuon, Frithjof, Să înţelegem islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994 Sourdel, Dominic, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, vol. III, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975 United Nations (Council of Security), Resolution 1199 (1998), S/RES/1199 (1998), 23 September 1998 (http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm, accesat în 30 aprilie 2010) Xenofontov, Ion „Imaginea adversarului în războiul din Afganistan (19791989) în memoria combatanţilor basarabeni”, in: Anuarul de Istorie Orală, 2004, 5, p.255-284

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

71


Recenzie: Robert Conquest, Marea Teroare,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998 Diana Maria DĂIAN*

Unul dintre cei mai respectaţi istorici britanici, Robert Conquest, este în prezent cercetător la Institutul Hoover, Universitatea Stanford. Cărţile lui, care au avut cel mai mare succes în întreaga lume sunt, în afară de Marea Teroare, Harvest of Sorrow- având ca subiect colectivizarea şi perioadele de foamete din Ucraina- şi Stalin and the Kirov Murder- prima analiză amplă a asasinării lui Kirov. Structurată pe trei părţi principale, lucrarea îşi propune să aducă în faţa publicului o reevaluare a Marii Terori, adică a campaniilor de represiune ce au dominat Uniunea Sovietică în anii 1930. Partea I, denumită sugestiv “Începe epurarea”, constituie o consistentă analiză a rădăcinilor terorii, respectiv a formelor pe care le-a îmbrăcat această “frică teribilă de stat”. Autorul este de părere că rădăcinile acestui fenomen se plasează în trecut; ar fi greşit să se considere că el a decurs inevitabil din natura societăţii sovietice şi a partidului comunist. Marea Teroare a fost, prin sine, un mijloc de impunere violentă a schimbării în acea societate şi în acel partid. Caracteristicile ei distincte, unele de-a dreptul incredibile pentru o gândire din afară, nu pot fi urmărite fără a lua în consideraţie nu atât trecutul sovietic în întregul său, cât dezvoltarea partidului, consolidarea dictaturii, mişcările de sciziune, apariţia unor figuri individualiste şi apariţia unei politici economice extremiste. Concretizând, acapararea puterii a fost o operaţiune în exclusivitate militară, desfăşurată de un număr restrâns de Gărzi Roşii, în condiţiile în care ideea unei revolte nu se bucura de o mare popularitate la nivelul maselor. Treptat, se constată în rândurile partidului comunist, apariţia unor centre de nemulţumire, legate într-o oarecare măsură de sentimentele muncitorilor (membrii sindicatelor se îndepărtează de bolşevici). Distrugând aceste centre de nemulţumire, Lenin nu a făcut decât să dea jocul pe mâna celor care *

Studentă, Istorie, An II

72


manipulau maşina care era partidul. Răspunsul la întrebarea “cine va conduce Rusia?” devenea sinonim cu cel la întrebarea “cine va câştiga lupta dintre facţiunile rivale ale unei secţiuni restrânse reprezentând conducerea?”. Confruntarea decisivă s-a desfăşurat în Biroul Politic, iar în anii următori, personalităţi precum Troţki, Zinoviev, Kamenev, Rîkov sau Tomski aveau să-şi afle moartea din mâinile singurului supravieţuitor, Stalin. Ajuns la putere, Stalin conştientizează faptul că bolşevicii preluaseră puterea într-o ţară care nu era, nici măcar în teoria lor, pregătită pentru dominaţia “proletară” şi “socialistă”, drept pentru care lansează teoria socialismului într-un singur stat, lansând ideea de a “socializa” întreaga ţară începând de sus. O dată instaurat, noul sistem nu putea fi menţinut decât prin aplicarea constantă a forţei, aspect dovedit de măsurile întreprinse de Stalin în perioada imediat următoare. În acest sens, sunt adoptate principiile colectivizării forţate, dispărând până şi ultima simulare că persuasiunea sau chiar presiunea economică ar putea fi metoda de a impune voinţa partidului asupra ţărănimii. Totodată, sunt aplicate principiile industrializării forţate prin impunerea sistemului rigid al plăţii în funcţie de rezultat, ce avea să devină instrumentul de stoarcere a muncitorului în următoarele decenii. În final, sunt consolidate organismele terorii (poliţia secretă, comisia pentru epurări, “sectorul special” al Comitetului Central), în cadrul cărora Stalin îşi impune un grup personal de agenţi, total dependenţi de el şi devotaţi lui şi încep să fie organizate procese demonstrative, întemeiate pe mărturii false, obţinute prin teroare. Aceste măsuri constituiau primii paşi spre un nou stil de teroare ce avea să fie tipic Marii Epurări. Autorul consideră că Marea Epurare trebuie analizată din perspectiva situaţiei politice, respectiv a tendinţelor şi abilităţilor personale ale promotorului său. Diferit de tot ceea ce gândise Marx, vom găsi în U.R.S.S. din timpul lui Stalin o situaţie în care nu forţele sociale şi economice fac metodele de guvernare. Dimpotrivă, factorul central îl reprezentau ideile născute în mintea conducătorului, care îl împingeau la acţiuni de multe ori potrivnice tendinţelor naturale ale acestor forţe, factor ce reprezintă piatra de temelie a întregului edificiu al terorii şi suferinţei prin care Stalin şi-a asigurat dominaţia asupra popoarelor sovietice. El dispunea de toate ingredientele pe care urma să le adune laolaltă pentru Marea Epurare: fusese pus la punct controlul direct al Poliţiei Secrete; foştii opoziţionişti erau siliţi să recunoască erori pentru a apăra interesul partidului; activiştii erau obişnuiţi să folosească tortura, şantajul şi falsul. Chemările la vigilenţă şi intransigenţă faţă de duşmanul ascuns, tradiţia proceselor înscenate în scopuri politice, mijloacele diverse de obţinere a mărturisirilor (tortura fizică, interogatoriile neîntrerupte), valurile uriaşe de arestări care au cuprins ţara în această perioadă, deportările şi execuţiile masive vin să demonstreze încă

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

73


o dată campania sistematică împotriva tuturor duşmanilor secretarului general şi tendinţa fundamentală de consolidare a poziţiei acestuia. Cartea a II-a, cu titlul “Epoca Ejov”, îşi propune să analizeze punctul culminant al epurărilor, plecând de la justificarea teoretică dezvoltată de Stalin: pe măsură ce socialismul devine mai puternic, lupta de clasă se ascute, ceea ce impune sancţionarea conducătorilor care nu au dat dovadă de vigilenţă. Concepţia vine să legitimeze deschiderea drumului anihilării totale a foştilor oponenţi, în contextul în care instrumentul terorii trebuia reactualizat. Dacă până atunci, victimele lui Stalin fuseseră foşti opoziţionişti, acum, Stalin începea o ofensivă masivă împotriva propriilor săi susţinători. În acest sens, campaniile de represiune vizau sectoare foarte diverse: generali (încălcarea datoriei militare, a jurământului de credinţă, trădare de ţară, trădare a popoarelor URSS-ului şi trădare a Armatei Roşii), comisari politici, ofiţeri, marina militară, membri de partid, masa de mici funcţionari. Epurările nu se limitează doar la URSS, ci se extind şi în republici: Bielorusia (politicieni, ingineri, conducerea domeniului cultural), Gruzia, Armenia, Ucraina (este lichidată vechea intelectualitate ucraineană; represiunea se extinde şi asupra întreprinderilor industriale de stat, consiliilor municipale, instituţiilor de învăţământ şi ştiinţifice). Concluziile lui Stalin în legătură cu această anihilare a adversarilor săi constă în faptul că epurarea fusese însoţită de “greşeli grave”; epurarea din 1933- 1936 a fost inevitabilă, dar rezultatele ei au fost benefice. Autorul este de părere că obiecţia generală faţă de Teroare nu se referă atât la faptul că ea a lovit membrii de partid şi populaţia, cât mai ales la suferinţele populaţiei, care au sporit nemăsurat. Stalin a urmărit nu doar supunere, ci şi complicitate; politica sa a afectat toate formele de solidaritate şi camaraderie, în afara aceleia solicitate de devotamentul faţă de propria lui persoană. A doua parte aduce în continuare, pe baza mărturiilor, o reconstituire a tipurilor de crime ce făceau obiectul acuzaţiilor (dacă deţinutul nu-şi datora arestarea nici naţionalităţii, nici trecutului şi nici idealurilor, atunci era vorba despre relaţiile lui), a desfăşurării interogatoriilor (sarcina celui arestat de a construi cazul împotriva sa), respectiv a procesului (mulţi au fost exterminaţi fără a fi judecaţi sau anchetaţi)- procesul constituia o paradă a victoriei, semn că orice semn de opoziţie fusese înăbuşit. Totodată, se încearcă o descriere a transportării deţinuţilor la marile închisori şi la marile lagăre de concentrare, demonstrându-se încă o dată exactitatea excepţională care a stat la baza eliminării sistematice a oricărei posibile opoziţii. În final, cartea a III-a, “Moştenirea terorii”, îşi propune să ilustreze impactul Marii Terori asupra societăţii sovietice. Răspunzând la întrebarea “De ce a avut loc acest fenomen?”, autorul consideră că finalitatea procesului trebuia să fie distrugerea sau dezorganizarea oricărei surse posibile de opoziţie în calea înaintării lui Stalin spre dominaţia absolută. Un

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

74


număr uriaş de elemente ale trecutului sau potenţial “ostile” fuseseră distruse ori trimise în lagăre de muncă, iar restul populaţiei redus la cea mai desăvârşită tăcere şi obedienţă. Disciplina datorată unei conduceri corporative devenise servitute faţă de un singur om şi faţă de deciziile lui personale; între tovarăşii de partid au rămas numai suspiciunea reciprocă şi “vigilenţa”. Efectele regimului stalinist s-au resimţit în toate domeniile economia devenise controlată de stat, la fel ca societatea, domeniul cultural a fost puternic afectat, ceea ce îl determină pe Robert Conquest să afirme că “tocmai aici stătea geniul politic al lui Stalin: el nu cunoştea limite, nici morale, nici intelectuale, ale metodelor pe care le folosea pentru a-şi asigura puterea”. La moartea lui Stalin, mecanismul creat de el continua să existe, încercându-se mai mult o abandonare sau chiar o denunţare a unor excese asociate cu răposatul dictator. După 1986, a fost favorizată recunoaşterea adevărului în legătură cu dezastrele politice, economice şi sociale ale regimului stalinist, restabilirea adevărului devenind preocuparea societăţii în ansamblul ei. Personal, consider lucrarea lui Robert Conquest un punct de referinţă în analiza terorii impuse de stalinism. Bogatul fond documentar utilizat, dispunerea argumentelor, emiterea unor judecăţi de valoare fac din prezenta lucrare un veritabil studiu de specialitate, dar în acelaşi timp, o lectură deosebit de plăcută.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

75


Recenzie: Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Bucureşti, 1987 Anamaria MACAVEI*

Mircea Eliade a fost un gânditor şi scriitor român, filozof şi istoric al religiilor, profesor la Universitatea din Chicago şi titular al catedrei Sewell L. Avery, autorul printre altele a peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice, printre care „Sacru şi profan”, „Tratat de istoria religiilor”, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, „Mitul eternei reîntoarceri”, sau „De la Zalmoxis la Gingis Han”. În cadrul acestor opere Eliade readuce în discuţie problema mitului, oferindu-ne noi sensuri ale multiplelor faţete pe care acesta le poate îmbrăca şi în acelaşi timp ridicând noi orizonturi de înţelegere asupra caracterului mitului. Mitul, un subiect inepuizabil ce a stârnit şi cu siguranţă va stârni în continuare controverse, ocupă un loc de cinste în creaţia lui Eliade, acesta preocupându-se cu descifrarea complexităţii lui şi prezentarea sa mai degrabă dintr-o perspectivă etică, modelatoare şi mai puţin urmărind acele aspecte ale funcţiei cognitive a mitului. Cercetarea pe care ne-o propune în Aspecte ale mitului „ va avea în primul rând drept obiect societăţile primitive în care mitul este „viu”, în sensul că înfăţişează modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare. A înţelege structura şi funcţia miturilor în societăţile tradiţionale nu înseamnă a elucida o etapă din istoria gândirii omeneşti, înseamnă deopotrivă a înţelege mai bine o categorie de contemporani de-ai noştri”1. Eliade sondează tainele obscure şi tărâmurile misterioase, priveşte lucrurile în profunzime şi în întregul lor adevăr, întreaga întreprindere a lui având drep scop „deschiderea de perspective asupra unui panteon colectiv de gesturi rituale, de mituri, de eroi, de situaţii mitice, îmbrăţişând întreaga

* 1

Studentă, Istorie, An II Mircea Eliade. Aspecte ale Mitului, ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 3

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

76


specie umană”2. În lucrarea Aspecte ale mitului ne este propusă o pledoarie pentru salvarea mithos-ului, a substratului folcloric al acestuia, datorită tendinţei recente de raţionalizare, demitizare şi de transformare într-o simplă ficţiune, proces ce presupune anularea semnificaţiilor mitului. Invită la considerarea mitului drept „o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată şi interpretată în perspective multiple şi complementare”3, acordându-i acestuia un rol primordial în desluşirea şi descifrarea atât a omului societăţilor arhaice primordiale cât şi a celui modern. Interesante sunt şi observaţiile referitoare la relaţia dintre mit, basm şi fabulă, şi delimitarea pe care o propune. Astfel basmul şi fabula sunt „istorii false” ce pot fi povestite în orice moment sau context având un conţinut profan, referindu-se la evenimente care chiar dacă au produs schimbări n-au modificat condiţia omului, spre deosebire de mituri, de „istoriile adevărate” care trebuie intonate „în cursul unui interval de timp sacru” şi care au drept principal scop relatarea întâmplărilor petrecute in illo tempore. O atenţie deosebită acordă autorul miturilor cosmogonice şi celor de origine, de aceea foloseşte o subtilă disociere în privinţa lor. Porneşte de la observaţia că „orişicare istorie mitică relatând originea a ceva presupune cosmogonie”4, miturile de origine prelungind mitul cosmogonic. Astfel, miturile de origine debutează de cele mai multe ori printr-o schiţă cosmogonică, dependenţa mitului de mitul cosmogonic putând fi înţeleasă doar în momentul în care realizăm că în ambele cazuri avem de-a face cu un „început”, o întoarcere în urmă până la recuperarea timpului sacru. Aceste mituri povestesc ceea ce s-a întâmplat deja, propun ideea „ perfecţiunii începuturilor”, ce presupune nimicirea completă a vechiului pentru ca ceva nou să poată să înceapă cu adevărat. În această lucrare este accentuată importanţa scenariului mitic, scenariu ce implică motivul „perfecţiunii” începuturilor, pentru ca odată cu un anumit moment istoric, motivul să devină „mobil” semnificând atât perfecţiunea începuturilor în trecutul mitic cât şi în viitor. În analiza asupra sfârşitului lumii este esenţială certitudinea că va avea loc un nou început, acesta fiind replica începutului absolut. În acest studiu identificăm atitudinea ce îl caracterizează pe omul societăţilor arhaice, şi anume valoarea pe care acesta o acordă cunoaşterii originilor. Sunt identificate tehnici ale „întoarcerii în urmă”, scopul acestor practici fiind de a înnoi şi regenera existenţa celui care o întreprinde. Această întoarcere poate avea diverse scopuri şi semnificaţii, însă toate Ibidem, p. x Ibidem, p. 5 4 Ibidem, p. 21 2 3

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

77


ritualurile au un model mitic caracterizat prin depăşirea de către un erou sau de către un magician a unor probe în vederea iniţierii, de pe urma cărora acesta va dobândi un nou mod de a fi. Ritualurile de iniţiere care implică un regressus ad uterum evidenţiază „întoarcerea la origine” printr-o nouă naştere, una mitică sau spirituală. Chiar dacă nu toate miturile şi ritualurile de „întoarcere la origine” se situează pe acelaşi plan, în cadrul lor simbolismul e acelaşi, diferind doar contextul. Autorul acordă câteva pagini „decăderii mitului”, a demitizării, proces cunoscut şi de unele culturi arhaice, şi pe care îl întâlnim în Grecia lui Homer sub forma unui proces de eroziune a mitului, proces început prin redarea incompletă a mitului şi apoi prin punerea sub semnul întrebării a credibilităţii şi conţinutului. Autorul subliniază că vorbim de eroziune şi pentru că cei care transmit miturile nu prezintă în mod sistematic ansamblul religiei şi a mitologiei, nu se urmăreşte înregistrarea tuturor temelor mitice asta şi datorită auditoriului. Mircea Eliade îşi încheie pledoaria privind diferitele aspecte ale miturilor prin prezentarea ultimelor cercetări în domeniu. Astfel vorbeşte de impunerea structurilor mitice colectivităţii prin intermediul mass-media, fenomen prezent mai ales în Statele Unite, şi existent sub forma personajelor din comic strips înfăţişând versiuni moderne ale eroilor mitologici sau despre mitizarea personalităţilor şi transformarea lor în imagine exemplară. Eliade subliniază rolul pe care proza modernă, în special romanul îl joacă în societăţile moderne, ea fiind cea care a luat locul ocupat de mituri şi basme în societăţile tradiţionale şi populare. În opinia lui, tocmai „ieşirea din timp” realizată prin intermediul lecturii este caracteristica ce aproprie cel mai mult literatura de mitologie. Aspecte ale mitului reprezintă chiar şi pentru un necunoscător al domeniului o primă treaptă spre înţelegerea structurii, a funcţiilor şi a faţetelor pe care mitul le poate îmbrăca. Prin tăierea mitului ne este permis să pătrundem într-o lume impregnată de prezenţa unor fiinţe supranaturale, personajele mitului devenind contemporanii noştri, iar nouă ne este permis să trăim în timpul primordial şi nu în cel cronologic. Miturile relevă că lumea, omul, viaţa au o origine şi o istorie supranaturală, istorie semnificativă, preţioasă şi exemplară. Eliade accentuează rolul pe care miturile le-au avut în evoluţia omului, mulţumită lor ideile de realitate, de valoare, de transcendenţă conturându-se încetul cu încetul, iar lumea putând fi percepută drept un cosmos perfect articulat, inteligibil şi semnificativ. El nu concepe o istorie a culturii sau a valorii spiritualităţii umane fără mituri, deoarece mitul exprimă evenimente, relaţii, conexiuni, modele, tipologii, psihologii colective sau voci individuale.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

78


O evoluţia a mitului este prezentată pornind de la semnificaţiile profunde pe care acesta le are în cadrul societăţilor arhaice primordiale şi până la raţionalizarea lui în societăţile moderne şi anularea semnificaţiilor. Este o parcurgere de la stadiul de povestire sacră, care relatează evenimentele ce au avut loc în in illo tempore, până la golirea lui de semnificaţie şi transformarea într-un simplu basm sau legendă atât în societatea modernă cât şi în culturile arhaice în care s-a întâmplat ca un mit să fie golit de semnificaţie. Nu în ultimul rând, cartea oferă şi o perspectivă asupra altor fenomene care au legătură cu cercetarea întreprinsă de autor şi anume cu arta occidentală. Atrage atenţia asupra crizei spirituale ce caracterizează societatea modernă şi a cărui început se manifestă prin distrugerea limbajului artistic, distrugere ce reprezintă doar o etapă dintr-un proces complex, stabilind un punct de legătură între „primitivi” şi atitudinea artiştilor din zilele noastre. La fel ca şi primitivii, aceşti artişti contribuie la „distrugerea” lumii lor, a lumii lor artistice, tocmai pentru a crea o alta, ei reprezentând adevăratele forţe creatoare ale societăţii.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

79


Recenzie: Vivien Ann Schmidt, Democracy in Europe, The EU and National Polities, OUP Inc, N.Y., 2008 Alexandra Tatiana STROIA

5

Vivien Ann Schmidt, director al Departamentului de Relaţii Internaţionale al Universităţii Boston, profesor de relaţii internaţionale şi ştiinţe politice la aceeaşi universitate. Ea abordează, în numeroasele sale lucrări, teme care ţin de economia politică şi democraţia în statele europene. Democraţia în Europa este o lucrare ce are ca principal subiect impactul integrării europene asupra democraţiilor naţionale. În carte este des citat faptul că deficitul democratic este o problemă, dar nu atât la nivelul Uniunii Europene (UE), cât la nivel naţional. Această carte are ca temă natura sistemului de guvernare a UE şi efectele acestuia asupra democraţiilor naţionale. Încă din introducere, autoarea ne familiarizează cu subiectul abordat şi prezintă faptul că integrarea unui stat în UE este o adevărată provocare pentru statul respectiv, pentru instituţiile şi pentru cetăţenii acestuia. Vivien Ann Schmidt vede UE ca pe un stat regional, ca pe o uniune regională de state, în care vor exista, în continuare, diferenţe din punct de vedere naţional (de cultură şi nu numai). Democraţia este fragmentată între nivele naţionale care asigură o guvernare făcută de, cu şi pentru oameni, pentru reprezentarea acestora în cadrul instituţiilor europene. Pentru a putea argumenta mai bine ideile sale cu privire la temele din cele cinci capitole ale cărţii, autoarea foloseşte drept studii de caz patru state:

Studentă, STUDII DE SECURITATE, An I

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

80


Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie şi situaţiile din aceste ţări. Se fac comparaţii între sistemele din cele patru ţări şi UE. Capitolul I (The European Union as Regional State) pune în discuţie UE ca stat regional. Se vorbeşte despre suveranitatea, limitele, identitatea, economia, modul de guvernare, aplicarea democraţiei la nivel naţional al fiecărui Stat Membru în parte, cât şi despre modul cum vor fi influenţate democraţiile naţionale în ceea ce priveşte instituţiile, ideile şi discursul democratic. Termenul de stat regional este folosit din două motive: primul ar fi folosirea termenului ca o strategie ideaţională pentru a arăta că un stat poate fi compus din statele-membre ale UE şi în cel de-al doilea rând ar fi vorba de o strategie discursivă în ceea ce priveşte noţiunea de stat naţional în cazul UE şi a statelor sale membre. Tot în primul capitol este pusă în discuţie şi ideea de stat regional cu limite variabile, cu oportunităţi de extindere. Când se vorbeşte despre limitele UE nu se are în vedere doar dimensiunea geografică (graniţe), ci cea a politicilor monetare, relaţiilor internaţionale etc. Mesajul principal al capitolului este că, dacă ar fi un stat regional, UE s-ar confrunta cu aceleaşi probleme majore cauzate de legitimitatea democratică la nivel naţional şi ar ridica multe întrebări în ceea ce priveşte discursurile instituţiilor naţionale. Capitolul II (The European Union and National Institutions) face o comparaţie între structurile instituţiilor UE şi cele ale Statelor Membre în parte: parlamente, autorităţi naţionale, sisteme de justiţie etc. De asemenea, continuă cu efectele UE asupra sistemelor celor patru ţări examinate rezultând diferenţele dintre Franţa şi Marea Britanie în ceea ce priveşte schimbările aduse de UE. Structurile instituţionale explică modul diferenţiat între state de a aplica deciziile UE. De asemenea, se arată faptul că parlamentul fiecărui Stat Membru este cel care a pierdut cel mai mult în urma europenizării, din moment ce UE păstrează puterea de a lua decizii, acestea trebuind fi implementate indiferent de situaţie. Reacţiile Curţii Europene de Justiţie este un exemplu în acest sens, deciziile luate aici trebuind respectate indiferent de legislaturile sau curţile naţionale de justiţie. Capitolul III (The European Union and National Policymaking) compară procesul de elaborare a politicilor naţionale cu cel al UE urmărind două aspecte: impactul UE asupra modelelor de formulare a politicilor micro

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

81


şi macro ale Statelor Membre şi impactul UE asupra modelelor politicilor sectoriale ale acestora. Elaborarea politicilor sectoriale arată că modelele micro şi macro din toate ţările sunt diferenţiate în ceea ce priveşte procesele de formulare a politicilor specifice. Dintre cele două modele, cel macro apare în cele mai multe domenii (economic, social etc). Capitolul IV (The European Union and National Politics) relevă faptul că nu există un nume pentru sistemul UE de politică reprezentativă. Reprezentarea politică are foarte puţine în comun cu politica, concentrânduse mai mult pe interesul comun decât pe concurenţa centrată pe partid. Ca atare nivelul politic al UE nu este democratic, în sensul de guvernare de către aleşi în mod direct printr-un guvern, ci poate fi legitimat ca democratic prin combinaţia de guvernare cu poporul, prin reprezentarea intereselor acestora prin politici eficiente. Totuşi, politica la nivelul UE este făcută în urma unei divizări stânga – dreapta, modalitate găsită şi la nivel naţional. Capitolul prezintă o scurtă schiţă a politicii reprezentantului UE în comparaţie cu politicile naţionale. Se analizează apoi efectele UE asupra politicii naţionale în general, apoi şi diferenţele între sistemele de reprezentare, problemele legate de politica de partid şi a participării electorale, referendumuri şi activismul cetăţenilor, încredere în guvern etc. „Politica fără politică” a UE exercită o presiune extraordinară asupra politicii naţionale. Politica poate fi o problemă a democraţiei în Europa, dacă partidele politice, atât cele de stânga cât şi cele de dreapta, politizează integrarea statelor, iar alegătorii devin demobilizaţi în urma politicilor naţionale, fără a privi aspectele acestora în ceea ce priveşte UE. Politica este, de asemenea, o parte a soluţiei numai dacă liderii naţionali ar veni cu idei noi, iar discursul lor ar fi despre legitimarea unor modalităţi de elaborare a politicilor europene. În capitolul V (Theorizing Democracy in Europe) autoarea încearcă să argumenteze necesitatea de a vedea UE ca un stat regional. După analiza din mai multe puncte de vedere a UE ca stat regional (legitimitatea democratică, impactul UE asupra instituţiilor naţionale a statelor membre, discursul ce stă la baza democraţiei şi modalităţile în care poate acesta contribui), Vivien Ann Schmidt conchide că integrarea europeană este în pericol, nu atât din cauza modificărilor ce survin în urma europenizării, ci din cauza lipsei de idei noi şi a discursului care abordează aceste schimbări la nivel naţional. Europa de astăzi cere, mai presus de toate, o mai mare claritate a scopului şi o mai bună înţelegere din partea cetăţenilor săi. Autoarea

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

82


susţine că nu este vorba despre un stat-naţiune "în aşteptare ", ci de un stat regional în formare. Gândind UE ca un stat regional este util şi ca mod de rupere a noţiunii preconcepute asupra a ceea ce UE ar trebui să devină în timp, subliniind calităţile de stat similar din UE. Perspectivele pentru democraţie în UE sunt bune, aâat timp cât liderii naţionali şi publicul naţional sunt receptivi la problemele ce pot apărea. Cu toate acestea, indiferent de soluţie, orice creştere a atribuţiilor instituţiilor UE încalcă, în mod necesar, pe cele ale Statelor Membre. A fost arătat faptul că procesul de europenizare a determinat mai multe relaţii instituţionale federale, a introdus pluralismul în formularea politicilor şi în implementarea politicilor şi le-a depolitizat. Politica este bazată pe interesul sistemelor majoritare şi nu neaparat al celor naţionale. Însă pentru ca democraţia să nu mai fie o problemă în UE, liderii naţionali şi nu numai trebuie să vorbească mai clar despre cine sunt şi unde se duc, împreună în UE, precum şi individual în fiecare Stat Membru. Această carte reliefează importanţa aplicării politicilor europene la nivelul fiecărui Stat Membru pentru a putea fi o cât mai mare unitate a actorilor naţionali din Uniunea Europeană şi cât de important este dicursul aleşilor în ceea ce priveşte aplicarea politicilor europene la nivel naţional. În acelaşi timp, ar fi ideal o participare activă a cetăţenilor în ceea ce priveşte deciziile ce se iau atât la nivel naţional, dar şi european.

PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

83


PhiloHistoRiSs, An I, nr. 1, mai 2010

84

PhiloHistoRISs  

revista studenilor din Facultatea de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you