Page 31

Cristian BIRU Waldorf Astoria Wall Street În ciuda tuturor previziunilor meteo, uraganul lovi din nord, dinspre metropolă, ca o creatură inteligentă, transformând o capcană într-o ambuscadă. O simplă scădere de presiune roti brusc un semafor răvăşind complet traficul din centru. Cu o singură rafală de grindină, ploaia ciurui ferestrele clădirilor de pe coastă ca o mitralieră de mare calibru. Deodată străzile periferiilor se umplură cu apă şi câteva case din cartierele rezidenţiale dinspre Manhattam alunecară peste maşinile parcate pe benzile cu sens unic. Păsările se ridicară cu miile neliniştite deasupra metropolei, neştiind încotro s-o apuce. Câteva lebede, ferindu-se de silueta de aramă a Lunii, se loviră zăpăcite de cablurile de siguranţă ale podului Brooklyn, căzând ca nişte pietre în ocean. Luna părea neobişnuit de aproape, dând o senzaţie stranie de greutate şi impresia că poate fi atinsă cu mâna. Furtuna smulse plasa de camuflaj de pe barca unui contrabandist la două mile de coastă. În loc să se ferească de reflectoarele elicopterelor poliţiei de frontieră, acesta privi spre uscat, încremenit. Metropola înainta spre mare scrâşnind ca o pădure de piatră, ca şi cum dintre zgârâie-nori ar fi pândit o creatură cosmică, o dihanie în salt acoperind întreaga coastă cu o umbră hipnotică şi densă plină de presiune, absorbind orice încercare a luminii de a-şi câştiga propriul spaţiu. Când uraganul începu să smulgă acoperişul caselor şi să biciuiască metropola cu torente de noroi şi deşeuri, primarul New Yorkului, privind stupefiat ştirile, îl sună zăpăcit pe un sponsor din ultima campanie în loc să cheme centrul de situaţii de urgenţă. Ostatici în propriile case, oamenii erau deja la cheremul climei. O singură clădire se înălţa pe litoralul devastat, intactă şi arogantă, hotelul Waldorf Astoria, o arhitectură limpede de templu antic construit din blocuri ciclopice de beton şi sticlă. Tocmai când Don Barleone înainta urmat de oamenii săi printre coloanele greceşti ale hotelului spre sala de conferinţe, un paznic încercă să străbată cu privirea întunericul de afară. I se păru că o bucată dintr-un semn de circulaţie se izbise de fereastră cu un zgomot minor ca şi cum s-ar fi lovit un ţânţar de parbrizul unei limuzini în plină viteză. Verifică tabloul electronic al ferestrei şi reveni la post punând deoparte plicul umed de ceai, suflând grijuliu în cană. Când să intre în sala de conferinţe, Barleone care-şi căuta contabilul cu privirea printre oamenii de afaceri care-l aşteptau în faţa sălii, se opri brusc lângă o coloană de piatră. Simţindu-şi stăpânul neliniştit, Marco Cerutti îşi verifică arma şi ocoli spre dreapta să controleze unghiul de după coloană. Barleone făcu un pas spre un chelner care stătea acolo ca un stâlp aşteptând. Iar chelnerul abia mişcase buzele.

31

Poate Cambrera. Antonia Cambrera…, verifică Barleone uimit. -Si, zise chelnerul în italiană. Şeful îl privi pe Marco şi se luă brusc după chelner spre surprinderea asociaţilor institutului Waldorf care veniseră în formaţie completă special pentru tranzacţiile de la deschiderea bursei. Aşteptând să fie controlată camera, Barleone strânse din dinţi pentru că Matteo nu răspunse încă la telefon. Apoi privindu-şi contabilul nemulţumit că întârzie întâlnirea de afaceri, îşi aminti cum, înainte de a pleca de la firmă, îl văzu atingând spatele secretareişefe cu degetul. Văzuse clar dimineaţă prin uşa întredeschisă cum contabilul şterge spătarul scaunului cu palma, iar cu degetul mijlociu îi apasă spatele lăsând o cută pe rochie. Barleone dădu din cap nemulţumit, fiind convins că este ceva între cei doi. Apoi amintindu-şi că amândoi plecau de la firmă cam în acelaşi timp, realiză că relaţia lor are mai mult de doi ani. Bătu nervos din picior, tocmai când Marco îl anunţă că încăperea e sigură, fâcând spre uşă cu fălcile. -L-ai sunat pe Matteo? întrebă Barleone când trecu pe lângă omul său, privindu-i nemulţumit gulerul murdar şi mototolit al cămăşii. -L-am sunat, dar nu … răspunde. -Da, zise Barleone intrând în cameră surprins. Spaţiul se deschise maiestuos, ca o bibliotecă regală, cu mobila din stejar auriu, tapisată în fir de argint. Zâmbi, deschizând larg braţele spre un bătrân pipernicit care tocmai se ridicase dintr-un fotoliu. -Don Antonio Cambrera di Sicile, cea mai veche familie din Italia... -Don Barleone, zise repede bătrănul înaintând, sprijinindu-se într-un baston cu mâner de fildeş, nu-mi arde de politeţuri. Probleme foarte grave m-au adus aici. -Cum aşa? făcu Barleone aşezându-se serios întrun fotoliu masiv, observând omul lui Cambrera, într-un costum impecabil de mătase subliniindu-i corpul atlet, viguros şi elastic, gata de atac. Părul lung prins la spate, îi dădea un aer de luptător asiatic, oricum un tip care a trăit pentru o vreme în Orientul îndepărtat, mai mult ca sigur în Japonia. Omul lui Cambrera stătea în picioare zâmbind, iar oamenii lui Barleone stăteau pe scaune în faţa unei mese de sticlă, gâfîind şi cu gurile galbene căscate. Pe masa de sticlă se afla o armă compactă. Don Barleone ridică privirea spre bătrânel cu interes, dar de fapt nici nu-l asculta, ştiind introducerea lui Cambrera ca pe o poezie pe dinafară. “Da… ştiu vremurile erau grele”…, gândi Barleone. -Don Barleone, vremurile au fost grele, dar în familia mea nu s-a vorbit niciodată franceza. -”ştiu… îşi zise Barleone dând uşor ochii peste cap, nu s-a vorbit franceza, dar s-a vorbit spaniola”. -Oamenii erau săraci… “ştiu, gândi Barleone, Basta… erau săraci dar aveau cămăşile curate”. -...dar aveau cămăşile curate, zise Cambrera. Tatăl dumnevoastră a stat la masa mea. A fost un om corect pănă la capăt. Eu îi întindeam blidul cu mâncare. Deodată Barleone îşi aminti cum alerga pe lunca din Caccamo spre maşina lui Cambrera care venea la moşie cu automobilul, iar pe vremea aceea maşinile (continuare în pag. 32)

Boem@ (95) 1/2017

Boema095  

Revista literară BOEM@ Nr. 95 (ianuarie 2017)