Page 1

Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe ( VIII ) 4) TAINA SPOVEDANIEI ( II ) Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinţa, adică părerea de rău şi durerea sufletească pe care o simte creştinul pentru păcatele săvârşite în felurite chipuri. Căci fără de căinţă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinţă nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinţa trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) şi să izvorască din credinţa, nădejdea şi iubirea lui Dumnezeu. Aceeaşi însemnătate o are şi hotărârea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viaţa trecută şi cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viaţă nouă, viaţă în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăinţă (Matei III, 7). Mărturisirea sau înşirarea păcatelor fără căinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5). Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post şi rugăciune. Căci postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în faţa lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înşine, către Patrie, şi aşa să păşim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Ştiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea şi grăieşte sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze (însă) omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire. După ascultarea celor mărturisite de creştin, dacă din ele se vădeşte căinţă şi hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele : "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe

tine, fiule, şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite şi după cea mai bună socotinţă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăinţă, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe şi îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătoşire duhovnicească, spre întărire în virtute şi îndepărtare de păcat. Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepreţuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor şi ne îmbracă în haina cea nouă a virtuţilor creştine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat şi de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârşire, ne sporeşte evlavia, rodeşte curăţia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieţii spre câştigarea fericirii vremelnice şi veşnice. Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun şi folositor lucru, pentru viaţa noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură. din ”Catehism ortodox”

Sfatul săptămânii: "Să citiţi acum Biblia! Căci va veni vremea când nu ve-ţi mai avea posibilitatea s-o citiţi. Veţi avea dorinţa s-o ascultaţi, dar nu va fi timp. Şi, de fiecare dată când se va ivi ocazia, să citiţi, altfel vă veţi căi şi mâhni pentru că n-aţi citit atunci mai mult. Cu studiul vi se va întări voinţa."

MAI ORB CA CEL FĂRĂ VEDERE În

această

lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea Sfinţilor făcători de minuni şi doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan. Aceşti sfinţi mucenici au trăit în zilele împăratului Diocleţian.

Dumnezeule, ai milă de-orice om în stare grea, dăruieşte-Ţi mântuirea celor care-s fără ea! Mai rob e cel zgârcit şi lacom, ca cel în lanţuri şi zăvoare, păcatu-n care te-nchizi singur e cea mai crâncenă-nchisoare. Mai ciung ca cel fără de mână e omul fără dărnicie, căci lipsa milei pentru alţii e cea mai tristă sărăcie.

Chir era din Alexandra, iar Ioan era din Edesa. În prigoana pornită atunci împotriva creştinilor, Chir s-a dus spre mare, către aşa-zisul sân al Arabiei, şi luând cinul călugăresc a locuit acolo. Ioan venind la Ierusalim şi auzind de minunile ce le făcea Chir, că vindecă tot felul de boli şi de neputinţe, s-a dus la Alexandria. Iar de acolo aflând unde se găsea Chir, s-a dus la el şi au vieţuit împreună. Într-o zi au aflat că a fost luată ostatică o femeie pe nume Atanasia cu trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia, pentru credinţa în Hristos. Sfinţii s-au temut ca nu cumva femeile, de teama chinurilor, să cadă din credinţă. De aceea, au mers la ele şi le-au îmbărbătat să reziste. Astfel, au fost prinşi şi ei, şi după multe chinuri li s-au tăiat capetele, împreună cu femeile pe care le-au încurajat. De atunci şi până în zilele noastre, sfinţii doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan au făcut numeroase minuni celor

din "Comorile pustiei" - învăţăturile stareţului Varsanufie -

Mai orb ca cel fără vedere e omul cel fără de minte, mai mut cel fără rugăciune ca mutul cel fără cuvinte.

Mai chinuit e-acel ce are o conştiinţă-mpovărată, decât cel slăbănog trupeşte ce se târăşte viaţa toată. Mai fericit cel ce pe Domnul Mântuitor şi scut îl are, decât cel ce-ar putea să aibă întregul aur de sub soare.

de Traian Dorz

Mântuirea prin aproapele În această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut! Dacă trăieşti în comunitate, eşti câştigat! Pentru că singurătatea te izolează, te face neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătaţile lumii acesteia, în special de cele ale lumii spirituale. Pe când viaţa în comunitate te salvează în multe împrejurări grele. Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sf. Ciprian spune aşa: “Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii!”. Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul. Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului (…).

care se roagă la ei. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa


Ce înţelegem prin orbirea sufletească ? Înţelegem întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura şi mânia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. Toate păcatele sunt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire şi nesimţire, iar trupul în boli grele şi fără leac. Şi dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căinţă, spovedanie şi înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească şi la osânda sufletului în chinurile iadului. Oare ce este creştinul care îşi schimbă credinţa în Dumnezeu şi părăseşte biserica întemeiată de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este creştinul care nu vine cu anii la sfânta biserică, nu se roagă, nu citeşte cărţi sfinte şi amână pocăinţa şi spovedania până în ceasul morţii, dacă nu un bolnav şi orb sufleteşte? Ce este omul care se numeşte creştin doar cu numele şi îşi cheltuieşte timpul, averea şi sănătatea în griji trecătoare şi în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit şi orb la suflet? Ce este creştinul care n-a citit măcar odată Sfînta Scriptură, mai ales Noul Testament şi alte cărţi creştineşti de învăţătură, care călăuzesc şi luminează mintea şi sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit şi lipsit de lumina cunoştinţei şi a bucuriei duhovniceşti? Ce este creştinul care îşi risipeşte viaţa în beţii şi desfrânări, în certuri şi divorţuri, în judecăţi şi ură, dacă nu un om slab în credinţă şi amăgit de diavoli, un om orb şi bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării şi nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască şi să-şi mântuiască sufletul?...Iată, deci, ce este orbirea sufletească şi cât de mult ne robeşte pe toţi. Părintele Ilie Cleopa

Mic dicţionar ortodox Liturghier: este o carte de slujbe bisericeşti. Laudele: sunt slujbe bisericeşti care corespund unor evenimente importante din viaţa lui Hristos. Aceste slujbe (în număr de şapte: Miezonoptica, care începe la miezul nopţii; Utrenia şi Ceasul I; Ceasul al III-lea; Ceasul al VI-lea; Ceasul al IX-lea; Vecernia; Pavecerniţa) se fac zilnic în mânăstiri, la anumite ore. În bisericile de mir se face doar o parte din aceste slujbe, mai ales în zilele de sărbătoare. Însă cea mai importantă slujbă care se face în zilele de sărbătoare este Sfânta Liturghie. Aceasta este slujba centrală, precedată de Utrenie şi Ceasuri, apoi continuată, spre seară, cu Vecernia şi Miezonoptica.

Omul şi cele trei bărci Se spune că, a fost odată o mare inundaţie. Apa a crescut până la etajul întâi iar omul se urcă pe acoperiş. Au venit pompierii cu o barcă pentru ca să îl salveze. Omul a spus: “Dumnezeu mi-a spus că orice mi s-ar întâmpla, mă va salva“. Şi a refuzat să urce în barcă. Apa a ajuns la nivelul acoperişului. Iarăşi au venit pompierii să-l salveze. “Dumnezeu mi-a spus că o să mă salveze“. Apa i-a ajuns la gât. Au venit din nou, dar omul refuza ajutorul. Ştiţi ce s-a întâmplat cu el? A murit. Când a ajuns la judecată, i-a spus Domnului: - “Mi-ai spus să nu mă necăjesc! Mi-ai spus că indiferent ce mi s-ar fi întâmplat Tu m-ai fi salvat…” Domnul i-a răspuns: -“Prietene, ţi-am trimis trei bărci“. Redacţia şi administraţia: Parohia Ortodoxă Simeria Biscaria, loc. Simeria, str. Pr. Nistor Socaciu, nr. 20

Publicaţie a Parohiei Simeria - Biscaria, Hramul „Adormirea Maicii Domnului“

Cuvânt ortodox Anul I, Nr. 18 , 21 - 27 Ianuarie 2013

Strigătul orbului din Ierihon Duminica a XXXI-a după Rusali “Şi cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!” ( Lc. 18/39 ) Aţi recunoscut în cuvintele de mai sus strigătul Orbului din Ierihon, din Evanghelia ce s-a citit la Sfânta Liturghie. În strigătul lui observăm că orbul care nu vedea nimic, L-a văzut, totuşi, şi L-a cunoscut pe Dumnezeu. El, care nu vedea, “a văzut” la Iisus ceea ce conaţionalii lui n-au putut să vadă! A cunoscut că avea de-a face cu Dumnezeu. Prin strigătul lui: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”, înţelegem durerea lui; era orb, era bolnav, din cauza aceasta era cerşetor, era strigătul disperării, dar şi al speranţei, al încrederii în Iisus. Spre deosebire de el, care suferea de o orbire fizică – de care poate cu mijloacele moderne de azi s-ar fi vindecat – noi suferim, ar trebui să recunoaştem smerit, de o boală mult mai gravă – aceea a ochilor sufletului – pe care, la fel ca şi orbului, numai Mântuitorul ne-o poate vindeca. În strigătul lui parcă auzim strigarea noastră: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”, ajută-mă să mă însănătoşesc că sunt bolnav! sau : Vindecă Iisuse pe soţia, pe soţul, tata, mama, copilul, fratele… sau n-am de lucru,

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului † Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

ajută-mă să-mi găsesc..., am rate la bancă, am datorii, ajută-mă să mă căsătoresc, să văd mai bine rostul vieţii mele pe pământ, că uneori parcă sunt orb… În rezumat, “Miluieşte-mă, mântuieşte-mă!” sunt strigăte pe care deseori le rostim privind spre cer cu problemele, cu nevoile şi durerile noastre. Dar pentru a auzi ca orbul Bartimeu, (numele ni-l spune Sf. Ev. Marcu) răspunsul: “Vezi, credinţa ta te-a mântuit” trebuie să avem credinţa lui puternică în Dumnezeu, entuziasmul şi perseverenţa lui în credinţă, în pofida piedicilor şi să-L urmăm pe Hristos, căci el: “îndată a văzut şi mergea după El slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu “ (Lc. 18/39). Părintele Crişan Traian

“Fie ca această însuşire dată de Hristos fiecărui om (Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume) să ne pricepem a o pune în practică, mulţumind Celui Care ne-a încredinţat-o, spre desferecarea noastră din cătuşele întunecimii. „Eu sunt lumina lumii”. Biruitorule al beznei scoate-ne din îngusta, neagră puşcărie unde singuri, de proşti şi răi ce suntem, ne-am înzidit!” din “Dăruind vei dobândi” Părintele Nicolae Steinhardt


Cuvant ortodox anul i, nr 18, 21 27 ianuarie 2013  
Advertisement
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you