Issuu on Google+

Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe ( VI ) 3) TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII (III) Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, despre împărtăşirea cu Trupul lui Hristos Pe mulţi îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu aşa precum se cade, după lege, a-L primi, în Sfântul post şi în ziua de Paşti, cu gândul şi cu mintea curată. Că se cade să păzim Sfântul post întru nevinovăţie şi să ne curăţim cugetul, şi aşa, să ne împărtăşim. Pentru că, cel necurat nu este vrednic să primească, de pe Sfânta Masă, Trupul lui Hristos. Să înţelegi, dar, că, cei de demult, care se împărtăşeau Jertfelor, de multă frică aveau trebuinţă şi se curăţeau mai întâi. Iar tu primeşti, cu spurcate mâini şi buze, fără de nici o frică, Trupul şi Sângele lui Hristos, pe Cel de Care îngerii se cutremură. Vremea o aştepţi, dar osteneala o treci cu vederea. Pe împăratul cel pământesc nu îndrăzneşti să-l săruţi cu buze necurate, pentru că de ocară îi este lui acest lucru. Apoi, leneşule, oare, cum poţi să săruţi, aşa, pe Împăratul Ceresc? Au nu auzi, pe propovăduitorul Ceresc, zicând: “Cei chemaţi, ieşiţi şi cei care sunt întru nepocăinţă, să nu îndrăznească!” Drept aceea, mulţi primesc această dumnezeiască Jertfă, o dată pe an, iar unii de două ori, iar alţii, de multe ori. ... Aşa să ştiţi, că aceia ce au cugetul curat şi dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt aşa, atunci, niciodată să nu se împărtăşească. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre Judecata lor, o primesc, şi spre osândă şi spre pedeapsă şi chin. Căci cela ce va mânca Pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi de Sângele Domnului. Pentru aceea, şi preotul, mai înainte rosteşte: “Sfintele sfinţilor, de este, adică cineva dezlegat de păcate, să se apropie, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste“.

din ”Proloagele ” 24 martie

Cine este atent în biserică, se foloseşte din toate

Străduiţi-vă să petreceţi măcar o zi ţinând poruncile lui Dumnezeu Omule, cel ce ţi-ai legat toate visele de viaţa cea stricăcioasă şi care nu te gândeşti la viaţa cerească, cea fără de sfârşit! Cugetă ce înseamnă viaţa ta vremelnică. Este o continuă acumulare de combustibil (am în vedere hrana) pentru ca focul vieţii noastre să nu se stingă şi să nu scadă, pentru ca şi casa noastră (adică trupul) să aibă căldură şi pentru ca viaţa trecătoare a trupului nostru să fie menţinută cu acele substanţe nutritive provenite din organismul altor fiinţe vii, cărora li s-a luat viaţa pentru a da viaţă propriului nostru trup. În realitate, viaţa ta, omule, nu-i decât o efemeră pânză de păianjen. Pentru a o face trainică, îi dai tainul de două ori pe zi (adică prinzi putere de două ori pe zi cu mâncare şi băutură), şi în fiecare noapte îţi zăvorăşti sufletul în trup, ţinând închise simţurile trupeşti aşa cum ai trage obloanele pentru ca sufletul să nu se afle în afara trupului, ci ca să-l încălzească şi să-l ţină viu. Viaţa nu-i decât o pânză de păianjen şi ce uşor se rupe! Smereşte-te şi fii evlavios în faţa vieţii celei fără de sfârşit. Adevărul este în egală măsură o temelie şi un element diversificator a tot ce este creat atât pentru propriile noastre fapte, cele dinlăuntru cele dinafară, cât şi pentru tot ce există şi, în special, temelia rugăciunii, ca toată viaţa să ţi se întemeieze pe adevăr, toate faptele, toate gândurile şi toate dorinţele. Străduiţi-vă să petreceţi măcar o zi ţinând poruncile lui Dumnezeu şi vă veţi da seama singuri. Vă va spune inima ce bine este să faceţi voia lui Dumnezeu. Iubiţi pe Domnul din toată inima, măcar aşa cum vă iubiţi rudele şi binefăcătorii. ... Vă veţi afla în rai înainte de a cunoaşte raiul, vă veţi afla în ceruri înainte de a cunoaşte raiul, în raiul de pe pământ. “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), zice Domnul. “Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (Ioan 4,16), zice Apostolul. Sfântul Ioan de Kronstadt, din “Viaţa mea în Hristos”

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan cel sărac pentru Hristos, care s-a mai numit şi Colibaşul. Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Leon cel Mare (457- 474), fiind fiul lui Eutropie, mare dregător la curtea împăratului, iar maica lui se numea Teodora. Şi dintru începutul vârstei, la şcoala unde învăţa, văzând el odată pe un călugăr din mănăstirea neadormiţilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Şi văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinţii lui o mică Evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieşind din lume fără ştirea părinţilor, s-a făcut monah. Şi a petrecut multă vreme cu grea nevoinţă şi mare râvnă în mănăstirea lui. Însă, de la o vreme, din lucrarea vrăjmaşului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de părinţi şi n-a putut birui patima, decât spunându-şi gândul său egumenului. Deci, a căpătat el iertăciune şi binecuvântare să iasă din mânăstire şi să petreacă în zdrenţe, într-o colibă aproape de casa părinţilor săi, îndurând umilinţe, mila slugilor şi a străinilor şi luptele vieţii pustniceşti, fără să se facă cunoscut, ca şi când ar fi fost un străin. Aşa a petrecut el în pace şi fără să-l cunoască nimeni, purtându-şi portul lui străin, trăind în chip sărăcăcios şi văzând pe părinţii lui, care treceau pe lângă el şi nu-l luau în seamă. Când a fost să moară, el a chemat pe maica sa şi, arătându-i Evanghelia cea ferecată cu aur, s-a făcut cunoscut că este fiul lor. Şi au rămas uimiţi părinţii lui şi nu ştiau ce să facă: să se bucure că l-au aflat sau să plângă pentru sfârşitul lui. Şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, lăsând să fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, părinţii lui au ridicat o sfântă şi slăvită biserică.

Să învăţăm de la Sfântul Ioan Colibaşul. Este cel mai bun dascăl, nu atât prin cuvintele lui, cât prin viaţa lui. ... Va veni o zi când această istorie emoţionantă va deveni film. Iată teme frumoase pentru cinematograf, nu teme murdare. Dacă aceasta ar deveni operă cinematografică, nu va rămâne nicio inimă nemişcată şi niciun ochi neînlăcrimat. Ce ne învaţă Sfântul Ioan Colibaşul? Trei lucruri. Primul: că în acei ani exista evlavie nu doar în casele săracilor, ci şi în casele boierilor. Din case de senatori şi demnitari ieşeau sfinţi. În felul acesta Bizanţul a devenit farul Răsăritului şi Apusului. Acum evlavia a rămas doar în casele săracilor. Dacă n-ar fi existat binecuvântata sărăcime, nu am fi avut nici preoţi, nici psalţi, nici biserici, nici mănăstiri, nimic. Însă în anii aceia statul era creştin. Aşadar o învăţătură este că din casele boiereşti ieşeau sfinţi. A doua învăţătură este măreţia milosteniei. Imaginaţi-vă, că atunci când zdrenţărosul a bătut în poarta senatorului, acesta să-l fi gonit! Ar fi izgonit comoara lor. Ei însă au avut grijă de el ca de un străin; astfel şi-au găsit copilul. Şi noi, atunci când ne bate în poartă un străin, nu ştim ce se ascunde. Sub hainele-i rupte, sub omul îndurerat, este însuşi Hristos. El a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei foarte mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Şi a treia învăţătură este: ce valoare are Evanghelia. Dacă n-ar fi existat aceasta, nu ar fi existat Ioan. Ţinea în mâini Evanghelia şi aceasta i s-a făcut călăuză în viaţă. Părinţi, care mă ascultaţi, luaţi o Evanghelie copilului vostru. Nu vă va costa 500 de galbeni ca atunci. Astăzi este ieftină. Ia o Evanghelie, scrie pe ea câteva cuvinte scoase din inima ta şi dă-o copilului tău să o citească. Îţi spun: tu vei muri într-o zi, vei merge în pământ şi vei deveni ţărână, dar copilul tău o va păstra ca pe cel mai preţios dar. (Omilia Mitropolitului Augustin Kantiotis, rostită în Athena, la 15 ianuarie 1960)


Mic dicţionar ortodox Irmos: este denumirea primei strofe, de la fiecare din cele nouă părţi, ale unei cântări bisericeşti numită canon. Iconoclasmul: este o doctrină care impunea distrugerea icoanelor şi pedepsirea celor care li se închinau. Iconomie: înseamnă rânduiala lui Dumnezeu, spre mântuirea oamenilor. Indictionul: înseamnă perioada unui An Nou bisericesc. Ziua de 1 septembrie indică începutul acestei perioade. Ierurgie: înseamnă slujbă de sfinţire a unor anumite obiecte.

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cei chemaţi erau: Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa, Bunătatea etc. Iar între aceştia erau şi doi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropiară unul de altul să se recomande. – Eu sunt Binefacerea – zise unul. – Eu sunt Recunoştinţa – răspunse celălalt. – Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu. – Nu, Doamne, – răspunseră cei doi necunoscuţi – căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată. Pr. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase

Sfatul săptămânii: "Toate să le faci în aşa fel şi despre toate să te gândeşi în aşa fel, ca să fii plăcut lui Dumnezeu. Dar dacă n-ai acest gând, atunci îşi va pierde preţul orice faptă pe care o faci" ( Sf. Efrem Sirul )

Cuvânt de învăţătură la Dumnezeiasca Arătare Cei ce doriţi a vă apropia de Domnul ca să ascultaţi învăţătura Lui cea dumnezeiască, ca să fiţi înviaţi şi mântuiţi de El, apropiaţi-vă, staţi înaintea Domnului cu cea mai mare evlavie şi cu cea mai sfântă frică, aşa cum stau înaintea Lui sfinţii îngeri, heruvimii şi serafimii Lui! Prin smerenia voastră faceţi cer din pământul pe care staţi – şi Domnul vă va grăi din Sfânta Sa Evanghelie ca ucenicilor Săi iubiţi! Iar Sfinţii Părinţi, care au tâlcuit Sfânta Evanghelie cu darul Sfântului Duh, să vă fie îndrumători spre înţelegerea cea întocmai şi fără greş a Sfintei Evanghelii. Nenorocit lucru este a te apropia de Evanghelie, de Domnul Iisus Hristos, Care trăieşte în Evanghelie, fără evlavia cuvenită, cu obrăznicie şi cu nădăjduire în sine. Domnul primeşte numai pe cei smeriţi, preaplini de conştiinţa propriei păcătoşenii şi nimicnicii, preaplini de pocăinţă, iar de la cei mândri Se întoarce. Întoarcerea feţei Domnului de la obraznicul ispititor – aşa-l numesc pe ascultătorul neevlavios, uşuratic şi rece – îl loveşte pe acesta cu moartea veşnică. De Dumnezeu insuflatul bătrân Simeon a vestit despre Dumnezeu-Cuvântul întrupat: Iată, Acesta este pus spre căderea şi scularea multora întru Israil, şi spre semnul căruia i se va zice împotrivă (Lc.2, 34). Cuvântul lui Dumnezeu e piatra, piatra de o mărime şi greutate nemăsurată, şi cel ce va cădea peste piatra aceasta va fi sfărâmat cu sfărâmare de nevindecat (Mt.21, 44). Fraţilor, să fim ascultători evlavioşi şi lucrători ai Cuvântului lui Dumnezeu! Să arătăm supunere Tatălui Ceresc, Care din Sfânta Evanghelie a glăsuit către noi despre iubitul Său Cuvânt: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi. Pe Acesta să-L ascultăm şi bunăvoirea Tatălui Ceresc va odihni asupra noastră în vecii vecilor. Amin”. (Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sophia) Redacţia şi administraţia: Parohia Ortodoxă Simeria Biscaria, loc. Simeria, str. Pr. Nistor Socaciu, nr. 20

Publicaţie a Parohiei Simeria - Biscaria, Hramul „Adormirea Maicii Domnului“

Cuvânt ortodox Anul I, Nr. 16 , 07 - 13 Ianuarie 2013

Lumina cea mare este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos ericopa acestei Duminici ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos, auzind de faptul că Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat, a plecat spre Galileea. Acolo, după ce a stat o vreme în Nazaret, s-a mutat la Capernaum, oraş în care locuiau, alături de evrei, şi mulţi străini, oameni de neamuri şi credinţe diferite. Evanghelia ne spune că Mântuitorul S-a dus acolo mai ales pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu profeţit de proorocul Isaia astfel: "Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelaţiei sau descoperirii lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Toată descoperirea lucrării lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, dar lumina mare sau deplină este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Lumina aceasta mare, adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a făcut lumina creată, ca simbol al luminii dumnezeieşti necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: "Să fie lumină. Şi a fost lumină" (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit şi lucrat

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului † Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

prin Dumnezeu-Fiul sau DumnezeuCuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veşnic al Tatălui este Lumina sau Viaţa necreată şi veşnică, sensul prim şi ultim al întregii existenţe create şi mai ales sensul sau lumina vieţii oamenilor, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 4 şi 9). Prin urmare, lumina creată, pe care noi o vedem cu ochi trupeşti, este un simbol sau o trimitere la Lumina cea necreată şi netrecătoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoaşterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această lumină mare este Hristos, "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), sensul sau înţelesul ultim a tot ceea ce există, pentru că "toate prin El s-au făcut" (Ioan 1, 3), "întru El au fost făcute toate (…) Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Coloseni 1, 16). Deci, toate au fost făcute în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. De aceea, El luminează sau dă sens ultim întregii existenţe create, atât celei văzute, cât şi celei nevăzute. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Sursa web: www.ziarullumina.ro


Cuvant ortodox anul i, nr 16 ,07 13 ianuarie 2013