PĂMÎNTUL, APA ŞI VIRGULELE* [...] S-o începem, deci, cu pămîntul, el fiindu-ne casa şi masa, sfetnicul şi apărătorul nostru dintotdeauna. Pămîntul poartă în sine mesajul străbunilor pierduţi în negura vremilor; el este testamentul lor pentru noi şi al nostru pentru cei ce vor veni. Din pămînt răzbat izvoarele să ne potolească setea, din pămînt se înalţă spicul să ne potolească foamea, din pămînt venim, pămînt ne facem pînă la urmă şi, deci, pămîntul va rămîne pururea Marele, Sfîntul, Nemuritorul. Brazda şi holda, şi pîinea au devenit expresia cea mai desăvirşită a fiinţei umane. Pe vatra trudei şi a zbuciumelor sale s-au format neamurile, naţiunile, popoarele. Legaţi cu trup şi suflet de ţară, s-au ridicat pînă la unul, stropind-o cu sînge, cînd a fost s-o apere, iar dacă se întîmpla cuiva să plece departe, îşi lua un butgăraş, să-l aibă ca mîngîiere în zodia singurătăţii sale. Pămîntul şi-a pus pecetea pe obiceiurile, pe datinile noastre. Volga cu lărgimea sa proverbială, cărunţii munţi Caucaz, zarea stepelor ucrainene, mîndrele ţărmuri baltice, cuminţenia văilor şi a dealurilor moldave — toate pot fi uşor regăsite în folclorul, în ţesătura limbii, în felul de-a fi al popoarelor aşezate pe acele meleaguri. Cu inima şi cu sufletul veşnic în căutarea frumosului, moldovenii au dus pînă la apogeu dragostea lor pentru vatra străbună. Însuşi simbolul vitalităţii pămîntului — frunza verde — a devenit refrenul tuturor cîntecelor populare. Unde mai pui că frunza ceea, tot adunînd tîlcuri şi înţelesuri, a ajuns a fi pînă şi nume de neam. Locuind la Moscova, ori de cîte ori mi se întîmplă să aud pe linia de metrou Kirov — Frunze anunţindu-se: „Sleduiuşceaia stanţiia — Frunzenskaia", parcă zăresc mulţime de feţe îmbujorate, care, după o iarnă lungă şi grea, s-au văzut scăpate, în sfîrşit, la iarbă verde... Să nu stăruim însă prea mult asupra legăturilor noastre intime cu baştina, dat fiind că dragostea în genere e una din cele mai delicate manifestări care nu suportă destăinuirea. Cine nu poartă cu sine anumite privelişti de demult şi de departe? Cu ce ne-am mîngîia sufletul în ceasul tristeţii şi al singurătăţii, de nu le-am avea? De ce m-aţi dus de lîngă voi, De ce m-aţi dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă... Nu ştiu cum şi prin ce fel, dar atunci, în ajunul celui de-al doilea război mondial, presimţirea că odată şi odată vom părăsi pămîntul pe care îl muncim, pentru a nu ne mai întoarce, era atît de categorică şi răspîndită, încît pînă că şi astăzi, după o jumătate de secol, celebra romanţă mă umple de tristeţe. Poate că datorită acelor presimţiri, atunci, în anii ceia de demult, deşi încă nu plecasem nicăieri, ni se şi făcuse dor de pămînt; într-o
(E BINE SĂ ŞTIŢI!) Eseul a apărut în 1987, în „Literaturnaia gazeta" din Moscova, cea mai populară publicaţie intelectuală din fostul imperiu sovietic. În scurt timp a fost publicată şi versiunea română — în săptămînalul „Literatura şi arta", care avea pe atunci cel mai mare tiraj printre publicaţiile din Chişinău. Alcătuită din şase părţi, lucrarea comprimă ideile şi viziunile cultivate în nuvele, romane, piese de teatru. Se caracterizează prin reflecţii reci, observaţii lucide, grave accente pamfletare. Eseul a fost inclus în „Scrieri", volumul 4.