Literatura cl. a XII-a tura cea mai adîncă a conştiinţei în sine însăşi. Pentru a obţine acest rezultat, suprarealistul nu vrea să reţină nimic, în scrierile sale, din ceea ce se organizează în straturile conştiente şi lucide ale sufletului. El refuză chiar lucrarea discriminativă a atenţiei, adică a atitudinii negative, al cărei prim rezultat va fi eliminarea din conştiinţă a destăinuirilor ei cele mai adînci. Suprarealistul se va opri deci la „dictarea subconştientului", la „automatismul psihic" menit să scoată la iveală fondul lui cel mai intim subiectiv. Citească însă cineva oricare din lucrările suprarealiştilor şi va constata cum slaba lor tranzitivitate creşte din însăşi veleitatea adîncimii lor. De altfel, în mod foarte general se poate spune că obscuritatea în literatură este un efect al desocializării expresiei prin concentrarea exclusivă a vorbitorului către procesul său subiectiv. Una din cauzele obscurităţii în literatură este coborîrea în adîncimi care îl lipseşte pe vorbitor de puterea de a transmite. Sunt obscuri autorii care, dorind să se exprime cît mai complet şi mai profund, nu mai ajung să comunice cu alţii. Dimpotrivă, preocuparea scriitorului de a se face înţeles, creşterea intenţiei sale de a transmite îl împinge adeseori către superficialitate şi convenţionalism. Expresia literară este pîndită astfel de două primejdii, decurgînd din natura însăşi a limbajului. Cu aceeaşi dreptate se poate spune că expresia literară se organizează pe linia de demarcaţie a celor două intenţii ale limbii. Opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive prinse în pastă şi purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii. Desprind la întîmplare, dintr-o povestire a lui Mihail Sadoveanu, următorul pasagiu: „Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi şi juca rotind ca răsfrîngerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Clopote începură a bate dulce si trist, de la bisericile tîrgului. Fetiţa se opri o vreme în loc, ascultînd." Analiza poate distinge destul de limpede, în şirul acestor notaţii, expresiile care au o simplă valoare tranzitivă de acele care adaugă reflexul viziunii şi sentimentului intim al scriitorului.
„Vremea era pe la toacă... căldura era în toi... uliţa ridica... clopotele începură a bate... fetiţa se opri..." sunt comunicări a căror putere de transmitere este nelimitată, dar care nu ne spun nimic despre acel care le face. Aproape fiecare din aceste notaţii sunt însoţite de un adaos de comunicări, prin care pătrundem în straturi mai adînci ale conştiinţei celui care ni le transmite. Peste ştirea nudă se adaugă aureola unei ambianţe subiective. O lectură atentă a pasagiului de mai sus ne face să simţim din moment în moment cum trecem de la simpla intenţie tranzitivă la intenţia reflexivă. Privită în totalitatea ei, amintita expresie literară este produsul coadaptării celor două intenţii, punerea lor de acord într-un întreg în acelaşi timp comprehensibil şi expresiv. Citească-se oricare alt pasagiu împrumutat poeţilor sau prozatorilor artişti: analiza va putea deosebi destul de limpede cîmpul de acţiune al celor două intenţii şi limitele lor respective. Ceea ce vom numi „stilul" unui scriitor va fi ansamblul notaţiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa dobîndeşte un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic, îmbogăţite cu aceste adaosuri, expresiile limbii ne introduc în intimitatea unei individualităţi, într-o sferă proprie de a resimţi lumea şi viaţa. Stilul este, aşadar, expresia unei individualităţi. „Stilul este întrebuinţarea individuală a limbii", spunea odată renumitul lingvist Vossler, variind o formulă mai veche. „Le style est l'homme meme", spusese Buffon. Vestitul naturalist francez recunoştea prin această sentinţă caracterul oarecum natural al stilului. Dacă stilul este omul însuşi, nu rezultă oare că orice om are un stil al său, un chip de a întrebuinţa instrumentul general al limbii capabil de a-l exprima în diferenţierea lui individuală? Dacă s-a putut face vreodată această afirmaţie categorică, lucrul se datoreşte unui concept incomplet al individualităţii omeneşti. Contribuţia modernă a ştiinţelor sociale ne mijloceşte astăzi o altă înţelegere a fenomenului individualităţii. Oamenii nu sunt realităţi complete şi închise în mijlocul unei societăţi care rezultă numai din însumarea