Page 1

Iurie COLESNIC

ÎN CULISELE ISTORIEI

Cultura Chișinău 2015


Redactor: Iuliu Cârchelan Coperta: Brăndușa Colesnic Machetare: Valeriu Rusnac

Descrierea CIP


3

STALIN, ALFABETUL LATIN ȘI LIMBA ROMÂNĂ ţat membrii Biroului regional că „Biroul politic al CC al PC(b) din Ucraina a recomandat ca scrisul moldovenesc să fie trecut la grafia latină”. În conformitate cu recomandarea în cauză, Comitetul regional de partid a emis o hotărâre, care prevedea trecerea la grafia latină, și acea hotărâre a fost confirmată la plenara Comitetului regional de partid. Mie, ca președinte al Comitetului știinţific moldovenesc, mi s-a propus să realizez acea hotărâre, adică să elaborez morfologia alfabetului latinizat. Eu personal, precum și Andreescu Mihail, Spesov Petru și alţii (unele nume de familie nu le mai ţin minte), fiind membri ai Comitetului știinţific moldovenesc, n-am fost de acord cu trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină. Nu eram de acord, deoarece pentru latinizarea alfabetului optaseră pe vremuri și activiștii reacţionari din Sfatul Ţării: Inculeţ, Erhan și alţii, precum și moșierii români – Stroescu, Herţa și alţii, pe care i-am cunoscut în anii treizeci. Noi eram ferm convinși că Moldova Sovietică nu poate merge pe același drum cu România boierească și deci nu doream latinizarea pentru care optau ei. În afară de aceasta, lucrând învăţător în perioada 1909-1917 în satele moldovenești, m-am convins că ediţiile tipărite cu caractere chirilice, adică rusești, erau înţelese de populaţie, pe când cărţile tipărite cu caractere latine nu erau acceptate. Din aceste motive, eu ca președinte al Comitetului știinţific n-am întreprins nimic ca să facem imediat trecerea la alfabetul latin, ci am găsit de cuviinţă ca, împreună cu Andreescu și Spesov, să ne adresăm cu o scrisoare către Kosior, care pe atunci era primul secretar al CC al PC(b) din Ucraina, adresându-i rugămintea să ne explice, dacă a fost în realitate o hotărâre a Biroului politic despre trecerea scrisului moldovenesc la alfabetul

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În secolul XX, Rusia s-a schimbat fundamental și s-a schimbat în mai rău. Ea a pierdut ceea ce avea mai scump – dragostea pentru Democraţie, iar pierderea acestui reper a făcut-o să se înstrăineze de căutarea Adevărului. Se știe că cine nu caută Adevărul, nu-l mai poate găsi pe Dumnezeu. Cules din dosarele arhivei Ministerului Securităţii Naţionale în vara lui ’92, interogatoriul, la care răspunde în august 1956 profesorul Ion Ocinschi, hașurează „spaţiile albe” din anii 1930-1938. Stenograma acestei discuţii se păstrează în dosarul nr. 38516, deschis în 1937 scriitorului Dumitru Milev, și a servit drept mărturie în procesul de reabilitare a scriitorului împușcat fără vină. „Proces-verbal al interogatoriului 17 august 1956, or. Chișinău Eu, anchetatorul superior al CSS de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, căpitanul Karpunin, acţionând în conformitate cu art. 160-165 al CP al RSS Ucrainene, am anchetat în calitate de martor pe Ocinschi Ivan Vasilievici, născut în 1888, originar din localitatea Secureni, raionul Secureni, regiunea Cernăuţi, moldovean, cetăţean al URSS, din părinţi muncitori, fără de partid, studii superioare, domiciliat la Bălţi, str. Lenin, casa nr. 34, ap. 29, candidat în filologie, docent la Catedra de literatură rusă și străină a Institutului Pedagogic din Bălţi. Despre răspunderea ce-o poartă pentru refuzul de a depune mărturii sau în cazul depunerii unor mărturii false a fost avertizat conform articolelor 87, 89 și 90 ale CP al RSS Ucrainene. …– În ce împrejurări a trecut Moldova la alfabetul latinizat (sic!)? – La finele anului 1931, secretarul regionalei moldovenești, Placinda, a anun-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 4

latin. (Placinda a anunţat acest lucru oral, fără să prezinte vreun document din partea CC, deși eu îl rugasem). În scurtă vreme după expedierea scrisorii, m-a chemat la el Kosior și am plecat împreună la Moscova, în audienţă la I.V. Stalin. În audienţă la Stalin am fost eu și Kosior. În timpul discuţiei el ne-a întrebat, de ce până acum n-am trecut încă la alfabetul latin și ne-a vorbit despre faptul că noi nu înţelegem importanţa acestei acţiuni. Stalin ne-a explicat că latinizarea scrisului moldovenesc poate fi unul din fenomenele de apropiere între poporul moldovenesc și cel românesc și a influenţei lor reciproce. El a menţionat că din cauza deosebirii sistemelor statale din Moldova și România, între moldoveni și români lipsesc relaţiile culturale și latinizarea scrisului este una din formele care ar înlesni întărirea acestor relaţii. Totodată, el considera că limba moldovenească nu este o limbă ca atare, ci doar unul din dialectele limbii moldo-române. Tot el ne-a atras atenţia și asupra faptului că Uniunea Sovietică este învinuită că în Moldova e utilizat caracterul (sic!) chirilic, în felul acesta făcându-se rusificarea populaţiei cu scopul de a lichida total cultura moldovenească naţională. El spunea că nu trebuie să ne temem de latinizare, deoarece aceasta constituie numai forma, pe când cel mai important moment e conţinutul și e de datoria noastră să urmărim ca el să fie socialist. El accentua că cultura moldovenească și cea română trebuie să se apropie una de alta și nicidecum să se separe. În încheiere, Stalin a menţionat, ca printre altele, că timpul lucrează pentru noi și nu e exclusă posibilitatea ca Moldova și România să devină cândva un stat unic, iar întărirea relaţiilor culturale va putea apropia acele timpuri. El vedea în latinizarea scrisului moldovenesc una din formele consolidării acelei legături. În încheierea discuţiei, el ne-a propus să trecem imediat la realizarea în fapt a hotărârii Biroului politic al CC al PC(b) din Ucraina.

În urma acelei discuţii cu Stalin, am ajuns la concluzia că latinizarea scrisului moldovenesc va contribui la apropierea dintre truditorii din RASS Moldovenească și cei din Basarabia și România și va înlesni pătrunderea ideilor leniniste și în aceste teritorii. Reîntors în Tiraspol, am scris câteva articole despre necesitatea latinizării alfabetului moldovenesc. Am vorbit pe aceeași temă la postul de radio, am avut un referat la plenara regională de partid și am întocmit morfologia alfabetului latin. La sesiunea a treia a CEC a RASS Moldovenești, a fost adoptată hotărârea despre latinizarea scrisului moldovenesc. Morfologia și ortografia scrisului moldovenesc cu caractere latine, elaborate de mine, au fost aprobate de Comisariatul poporului pentru învăţământ al RASSM. Vreau să remarc că primele broșuri, reviste, care au apărut cu caractere latine n-au fost acceptate de populaţia RASSM, din cauza că aici toate tipăriturile se făceau cu caractere chirilice, cele latine fiind necunoscute populaţiei, iar introducerea lor nu a fost anticipată de o perioadă de pregătire. De aceea, noi tipăream revistele în ambele alfabete. Au fost întreprinse în paralel și o serie de măsuri în vederea familiarizării populaţiei cu noile caractere. – Odată cu latinizarea scrisului moldovenesc nu avea, oare, loc și o românizare forţată a limbii moldovenești? – Nici un fel de românizare a limbii moldovenești nu se făcea. Trebuie să remarc însă că atunci când se traduceau anumite texte și nu găseam echivalente potrivite în limba moldovenească, completam aceste goluri din contul limbii române, folosite de scriitorii și poeţii progresiști. Așa, spre exemplu, am împrumutat multe expresii din operele lui Caragiale, Vlahuţă, Eminescu și alţii. Îmi amintesc, că m-am pomenit într-o situaţie delicată pe când traduceam Trei izvoare și trei părţi componente ale marxismului de V.I. Lenin, căci limba moldovenească era săracă în termeni politici și filozofici, și


latin. Rezultatele acestei „latinizări”, încheiate în 1937, la fel au fost tragice. Ocinschi a scăpat din întâmplare, fiind deja trimis în exil. De aceea, când a fost chemat la Ministerul Securităţii al Republicii Moldova, l-au trecut fiorii, la fel ca prima oară. De astă dată însă, anchetatorii nu se interesau de greșelile lui, nu-i căutau nod în papură, ci încercau să se dumerească asupra unui fenomen lingvistic extrem de interesant: alfabetul latin în Republica Autonomă și limba română în cărţile și manualele din Transnistria. Ei sincer vroiau să cunoască adevărul știinţific, deoarece, cunoscând adevărul știinţific și emiţându-l fără echivocuri, puteau să-i reabiliteze, post-mortem, pe toţi scriitorii și oamenii de cultură care au activat în Republica Autonomă. Fără emiterea acestui adevăr, adică fără recunoașterea că introducerea alfabetului latin a fost legitimă, iar limba română – o necesitate pentru depășirea dialectului local, ei n-ar fi fost în stare să se pronunţe asupra nevinovăţiei cohortei literare și culturale.

5

am apelat la arsenalul culturii românești. Vreau să subliniez faptul că îmbogăţirea limbii moldovenești se făcea nu numai pe contul limbii române, ci, în primul rând, pe contul limbii ruse”. Am scris despre exilaţii veniţi la noi, am scris despre exilaţii care au plecat de la noi în Vest, dar n-am scris aproape nimic despre cei ce au plecat dincolo de Nistru. Destinul lor, parcă ne-ar fi indiferent, dar, în realitate, prezintă un mare interes pentru istoria și cultura noastră. Basarabenii în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească erau priviţi și primiţi cu suspiciune, soarta lor, în mare parte, a fost tragică, căci în perioada 1936-1938 ei, aproape toţi, au fost represaţi și exterminaţi ca agenţi ai României, ai Japoniei, ai Germaniei etc. Ion Ocinschi este unul dintre puţinii supravieţuitori, și mărturiile lui au o pondere deosebită. El a trecut prin mașina NKVD-ului în mai multe rânduri, el s-a întâlnit cu Stalin și cu conducătorii de partid ai Ucrainei, care insistau ca în Republica Autonomă să se treacă la alfabetul

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 6

DESPRE MORALA VIEŢII NOASTRE În lumea noastră plină de paradoxuri trebuie să încercăm a descoperi acele puncte de sprijin care ţin în picioare o conștiinţă. În graba noastră caracteristică, noi chiar fără voia noastră suntem robii conjuncturii, și conjunctura ne obligă să pășim strâmb, ne îndeamnă să mergem chiar mai departe, să devenim trădători, ori să învinuim pe cineva de trădare. Această inconsecvenţă morală are la baza ei o criză, o criză profund socială, care a fost generată de revoluţia din octombrie. De acel pas nehotărât făcut de democraţia rusă, care a devenit fatală pentru imperiu și, mai târziu, chiar pentru un glob întreg. Gloata ridicată de bolșevici la nivelul elitelor a adus cu sine cele mai tenebre sentimente. Și-această dictatură a gloatei, utilizată ca armă perfectă de o mână de bolșevici, a ruinat structurile morale fragile ale unei societăţi în formare. Noi, astăzi, fără să ne dăm seama, repetăm arhetipal niște motive morale greșite, fiind convinși, ferm convinși că ele sunt juste. O să vă dau câteva exemple, fiindcă un exemplu concret întotdeauna este mai elocvent decât o filozofare abstractă. Recent, la Arhiva SIS, șefa mi-a povestit că lucrează la un dosar. Abia acum, în 2006, părinţii unei fete, dispărută încă în anii ’50, au aflat destinul ei adevărat – basarabeancă, a dispărut fără urmă la 14 ani și toate încercările de-a o găsi nu s-au soldat cu succes, ca și cum ar fi intrat în pământ. Și totuși, deschiderea arhivelor secrete i-a izbăvit și pe acești părinţi de povara insuportabilă a necunoașterii destinului fiicei. O fată foarte capabilă, care învăţa la un „tehnicum”, a fost recomandată să urmeze studiile superioare. Urma să plece în vacanţă. S-a dus la gară și a dispărut. Ce s-a în-

tâmplat cu această copilă? A fost împușcată în același an la Saratov. Motivul? Încercarea de a-l omorî pe Stalin. Și totul în baza unui denunţ, pe care l-a scris cea mai bună prietenă a ei. L-a scris din invidie, că în acel loc în școala superioară a fost promovată nu ea, ci prietena ei. Și a scris, la prima vedere, foarte simplu, de domeniul naivităţii chiar, – cum că ea se duce să facă școala superioară ca să ajungă în ospătăria lui Stalin din Kremlin și acolo să-l otrăvească. Un denunţ a fost suficient pentru a împușca un om! Nouă ne vine ușor, astăzi, să constatăm dispariţia unui om, dar imaginaţia noastră nu poate reproduce torturile prin care a trecut acest copil de 14 ani înainte de a fi împușcat. Împușcarea ei a fost o izbăvire de la chinurile la care a fost supusă. Anchetatorii știau că acest denunţ este o aberaţie, dar acest denunţ le permitea să,,descopere’’ un complot, ceea ce însemna pentru unii avansarea în grad, avansarea în post, supliment la salariu, premii și multe alte nimicuri omenești, – toate crescute pe sufletul unui copil sacrificat. La fel, precum și colega celei dispărute, nimerind în mrejele securităţii, probabil, a avansat în cele mai înalte posturi, fiindcă serviciile au legat-o de gât cu acest denunţ și, pe parcurs, ea, posibil, n-a reușit să se elibereze, iar poza ei ani de zile a stat afișată pe un panou de onoare, fiind pildă pentru tinerii care intrau în viaţă. Poate, și ziarele au scris despre acest om,,demn’’ de noile vremuri socialiste, care, în realitate, de fapt, era un criminal. Aici și este acel punct vulnerabil de schimbare a moralităţii. Când negrul este dat drept alb, iar albul – drept negru. Și o întreagă societate își construia existenţa pe această inversare. Avea ea, această societate, oare, șanse să ajungă la prosperare? Niciodată!


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

șapoarte locală a primit acel ordin, fiindcă scrisorile de recomandare ale KGB-ului erau ordine, de fapt, și a trimis familiei o scrisoare, în care repeta întocmai cele scrise de la Chișinău, modificând doar diagnoza – „cancer la rinichi”. În toate enciclopediile noastre, scriitorul Toader Malai a fost trecut ca decedat în 1942. Zeci de ani studenţii de la Universitatea de Stat și de la Institutele Pedagogice, precum și cei care deschideau manualele școlare, erau convinși că Toader Malai a murit în 1942, era o cifră convenabilă, era pe timp de război și, odată ce nu se știa despre arestarea lui, însemna că scriitorul a murit în război, apărându-și patria. Și fiecare profesor școlar, fiecare profesor universitar, întocmea o legendă, și-această legendă circula din an în an, din om în om, fiind, de fapt, o minciună. Statul socialist, considerat cel mai cinstit stat din lume, în esenţă, a fost un stat al minciunii. Căci așa l-a conceput Lenin. Pe cele patru minciuni de bază: pământ – ţăranilor, uzinele – muncitorilor, pace – lumii și autodeterminarea popoarelor. Iar ceea ce iese din minciună tot minciună este. Un sistem lipsit de moralitate, pe care noi l-am moștenit și care atât de bine a fost utilizat de mulţi aventurieri de marcă din politica moldovenească, mai ales după 1990! Și tot în același context vreau să aduc un alt exemplu, unul diametral opus, căci și-n acele vremuri au existat oameni, care nu s-au temut să spună adevărul chiar și-n faţa anchetatorilor de la KGB. În anii ’90, un nume era fluturat cu orice ocazie atunci, când era nevoie să se exemplifice personalităţile ce au adus daune limbii și culturii noastre – Andrei Timofeievici Borșci. Posesorul acestui nume prefera să sublinieze că numele lui corect nu este Borș, ci Borșci. Și studenţii de la Universitate aveau în arsenal multe bancuri legate de numele lui și de comportamentul acestui profesor. Și, poate, că avea să rămână în istorie și chiar în imaginaţia mea anume ca un personaj negativ, ca un dușman deghizat al limbii noastre.

7

Deschiderea Arhivei secrete a KGBlui, a permis părinţilor ca să afle care a fost soarta fiicei lor. Pentru ei s-a încheiat un calvar și a început altul, fiindcă speranţa că ea este în viaţă i-a susţinut în tot acest timp de așteptare. Și acum gândul se întoarce la oamenii, care au înfăptuit această crimă și la imposibilitatea de a-i pedepsi, sau a te răzbuna. Astăzi se invocă o singură scuză: „așa a fost sistemul”. Dar această scuză nu este suficientă. Iar dacă așa a fost sistemul, înseamnă că noi eram obligaţi, după 1990, să-l demontăm, să scoatem din el piuliţă cu piuliţă, să arătăm clar toate defectele lui și să-i oprim pe acei dornici de a-l repune în funcţiune. N-am făcut-o, pentru că sistemul întotdeauna ne-a satisfăcut, ne-a convenit anume acel sistem, în care morala adevărată nu-și are locul, ci locul de cinste îl ocupă umbra moralei, iluzia ei. Un alt caz, luat tot din aceeași arhivă a SIS-ului. Un foarte bun scriitor transnistrian, născut în satul Nădușita, Soroca, a fost împușcat la 8 octombrie 1938, ca dușman al poporului. Așa cum au fost împușcaţi 95% din intelectualii transnistrieni în acea perioadă, încât în viaţă au rămas doar acei care au lucrat cu NKVD-ul. Dar a venit anul 1956, s-au început reabilitările, și familia lui Toader Malai a scris la KGB o cerere, să-i comunice cum și în ce condiţii a murit acest scriitor, deoarece soţia urma să primească o pensie și, fără un certificat de la această instituţie în care scriitorul era reabilitat, n-o putea obţine. Era anul 1956. Avusese loc Congresul al XX al PCUS, la care Nikita Hrușciov a condamnat cu vehemenţă crimele stalinismului. Dar șefii securităţii de atunci au înţeles în felul lor hotărârile Congresului, și-au trimis la secţia de pașapoarte din Tiraspol, orașul în care locuia familia lui Toader Malai, o scrisoare, în care recomanda acelei secţii de pașapoarte să dea un răspuns familiei. Toader Malai, chipurile, a murit într-un lagăr siberian, în luna februarie 1942, fiind condamnat la 8 ani de închisoare și a avut cancer la ficat. Secţia de pa-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 8

N-am fost studentul lui, dar îl cunoșteam ca pe unul dintre personajele pitorești ale Chișinăului și foarte ușor am legat critica colegilor lui filologi de felul lui de-a fi. Dar marea surpriză mi-a produs-o tot arhiva SIS-ului. În momentul, când a fost interogat la 3 iunie 1955, el, Andrei Timofeievici Borșci a răspuns foarte corect și interesant la întrebările despre necesitatea reabilitării scriitorilor transnistrieni. Și aici am să reproduc întocmai procesul-verbal al interogatorului, ca să nu se creeze impresia că interpretăm într-un fel sau altul acest fapt: „3 iunie 1955, or. Chișinău Locţiitorul șefului sectorului din secţia de anchetă a Comitetului Securităţii de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM, căpitanul Sonţev, l-a anchetat în calitate de martor pe Borșci Andrei Timofeievici, anul nașterii 1908, originar din orășelul Grigoriopol, RSSM, de naţionalitate rus (tata era moldovean), fără de partid, cu studii superioare, lucrează Director al Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al filialei moldovenești a Academiei de Știinţe din URSS. Domiciliat pe strada Podoliei, nr. 89, or. Chișinău. Despre depunerea mărturiilor false, conform art. 89 al Codului de procedură penală a URSS, a fost preîntâmpinat: Î.: De când i-aţi cunoscut pe Marcov Nichita Afanasievici, Cabac Nistor Petrovici și Malai Fiodor Calistratovici? Ce relaţii aţi avut cu ei? R.: L-am știut pe Nichita Marcov încă din anii 1928-1930. Am învăţat împreună la Moldpedtehnicum din orașul Balta. L-am cunoscut, desigur, și ulterior, ca scriitor, dar relaţii personale cu el n-am avut. Pe Cabac Nistor l-am știut personal un an, în 1930. Eram învăţător în Școala medie necompletă nr. 1 din satul Lipeţkoe, pe atunci raionul Birzuliski, astăzi Kotovski. Cabac a fost elevul meu. Respectiv, l-am cunoscut așa cum un învăţător își cunoaște elevul, ulterior, în perioada maturităţii și a creaţiei literare, relaţii personale cu Cabac n-am avut. Pe Malai Fiodor nu l-am

cunoscut personal, am auzit doar despre creaţia lui poetică. Relaţiile mele cu Cabac Nistor și Marcov au fost normale, nici un fel de certuri sau reglare de conturi între noi n-au fost. Î.: Caracterizaţi activitatea de muncă și cea obștească a lui Marcov și Cabac. R.: Fiind student, Marcov, după cum îmi amintesc, lua parte activă la viaţa obștească a Tehnicumului Pedagogic. Activa în cercurile politice, scria versuri și proză. Să caracterizez activitatea obștească a lui Cabac eu nu pot, deoarece nu întreţineam cu el nici un fel de relaţii personale. Î.: Vă sunt cunoscute operele literare ale lui Marcov, Cabac și Malai? Și cum sunt ele din punct de vedere ideologic și politic? R.: Creaţia literară a lui Marcov, Cabac și Malai îmi e cunoscută. Conţinutul lor ideologic și politic îl consider destul de bun, vioi, și ele serveau la educarea oamenilor noștri în spiritul patriotismului sovietic. Una din poeziile lui Marcov a fost pusă pe note (melodie populară) și-a fost învăţată de corul tehnicumului. Această creaţie era interpretată pe scenele cluburilor și în timpul demonstraţiilor. Era un cântec vioi, plin de patos de luptă, îmi amintesc chiar două-trei rânduri din el: …………? După cum îmi amintesc, creaţia lui Marcov era optimistă și convenabilă puterii sovietice. Marcov, unul dintre primii, a scris romanul moldovenesc sovietic – Partidul cheamă. Creaţiile literare ale lui Cabac și Malai, la fel, erau optimiste și serveau la educarea oamenilor sovietici în spiritul patriotismului. Î.: Conţineau lucrările lui Marcov, Cabac și Malai nuanţe dușmănoase pentru Partidul Comunist și Puterea Sovietică? R.: Nici atunci, nici ulterior n-am avut nici un temei să consider scrierile lui Marcov, Cabac și Malai ca lucrări dușmănoase puterii sovietice și Partidului Comunist. Î.: Cunoașteţi unele fapte de activitate naţionalistă sau subversivă în domeniul li-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Răspunsurile la acel interogatoriu, în acea perioadă îl arată ca pe un om curajos, fiindcă mulţi scriitori pe atunci, la aceleași întrebări, au răspuns că nu, nu trebuie reabilitaţi scriitorii transnistrieni, fiindcă au avut greșeli ideologice și au fost dușmani de clasă, ceea ce nu era corect. Andrei Lupan și o echipă întreagă de scriitori au dus la bun sfârșit această muncă grea de reabilitare a colegilor. Uimire mi-a produs însă un alt document, anexat la dosarul lui Dumitru Milev. Este un răspuns la o polemică ce continuă și astăzi, dar la care răspunsul corect l-a dat Andrei Timofeievici Borșci, care se considera rus de naţionalitate, având doar tată moldovean și care în acel moment era Directorul Institutului

de Istorie, Limbă și Literatură al Filialei moldovenești a Academiei de Știinţe a URSS. Și, ca iarăși să nu fim acuzaţi de interpretări voluntare, reproducem scrisoarea-răspuns întocmai cum a fost scrisă de autor: „Справка о состоянии научной разработки молдавского языка. 1. Споры о молдавском языке, как впрочем, и о любом другом языке (например, о румынском, об украинском и др.) в науке длятся издавна. По вопросам, касающихся путей развития молдавского языка, его характера и происхождения, настоящего и будущего; литературного варианта, грамматического строя и норм орфографии; диалектной основы, роли и значения заимствованных элементов из других языков, было много споров в прошлом, немало их и в настоящем. В период 20-х - 30-х и 40-х годов, как правило, эти споры были малонаучными или вовсе не научными, хотя бы потому, что в Молдавии в этот период не было почти ни одного настоящего ученого-языковеда, т.е. специалиста. Перечисленными выше вопросами занимались юристы, агробиологи, математики, физики, химики – люди с каким-либо иным, нефилологическим образованием, или вовсе без образования. Каждый, говоривший по-молдавски, считал себя вправе спорить о молдавском языке, навязывая свое,,авторитетное’’ мнение. В условиях отсутствия научной традиции или отрицания таковой, отсутствия опытных специалистов-филологов, эти споры неизбежно выливались в наклеивание различных ярлыков и тяжелые политические обвинения противников. Дело усложнялось еще и тем, что язык тогда отождествлялся с надcтройкой, с социальными явлениями, культурой, политикой. В условиях острой борьбы по национальному вопросу, упоминание и цитирование

9

teraturii și limbii, întreprinse de Marcov, Cabac și Malai? R.: Asemenea fapte nu cunosc. Î.: Ce mai doriţi să adăugaţi la cele mărturisite? R.: Din partea mea, consider că lipsa creaţiei lui Marcov Nichita, Cabac Nistor și Malai Fiodor din literatura sovietică moldovenească, o sărăcește considerabil și creează o impresie falsă despre dezvoltarea literaturii sovietice moldovenești în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în perioada 1924-1940. Cunosc un singur fapt, probabil, în anii 1945-1946, eu sistematizam arhiva comisiei ce se ocupa de istoria Marelui război în Ucraina, mă aflam la Kiev. Printre alte cărţi mi-a nimerit în mână o broșurică cu titlul Moldavskaia Respublica Sovetov. În ea erau caracterizaţi scriitorii moldoveni din RASSM, printre ei și Cabac Nistor. Despre el se spunea că este încă elev, dar e talentat și scrie poezii bune. Și, în calitate de mostră, erau reproduse câteva rânduri dintr-o poezie a lui Cabac – Despre școală. Cele spuse de mine au fost înregistrate corect, procesul-verbal l-am citit personal, pentru care și semnez, – martorul A.T. Borșci”.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 10

молдавской классической литературы прошлых веков нередко расценивалось как румынизация молдавского языка, более того – как попытка отторжения Молдавской ССР от СССР в пользу буржуазной Румынии, как антипатриотическое, антисоветское действие. Направлений по основным вопросам молдавского языка тогда было много. Одни стояли за сближение молдавского языка с румынским, другие были против этого; одни ратовали за создание недостающих слов искусственным, кабинетным путем и были против всяких заимствований из других языков, другие стояли за воскрешение давней, устаревшей научной, специальной, политической и другой лексики и терминологии; одни стояли за принятие интернациональной лексики, другие были против этого; одни стояли за культивирование литературно-этимологических норм написаний и произношений: че фачь / что делаешь /, чинчь / пять /, пепт / грудь /, пятрэ / камень /, вин / вино / и т. д., другие – за,,чисто народные’’ нормы. Поскольку в народном языке нет единства произношения, и в одном и том же случае в некоторых селах соответственно говорят: ши фашь, шиншь, тепт, кятрэ, жин, а в других: си фась, синсь, кепт, кятрэ, зин, то споры велись и по вопросу: если принять за основу народные нормы, то какие именно? При этом, каждый из споривших стремился доказать, что наиболее ортодоксальными являются нормы его родного села... Все это было результатом вульгарно-пролеткультовского отрицания, частично отсутствия многовековых научных традиций письма, культуры, литературного наследия прошлого и филологической науки. Литература по этим вопросам разбросана в разных изданиях последних трех десятилетий.

Многие вопросы теории и практики молдавского языка в 20-е, 30-е, 40-е годы вообще были еще не ясны, не разработаны, они постепенно выясняются и разрешаются лишь сейчас молдавскими учеными специалистами-филологами при активной помощи ученых-филологов Москвы, Ленинграда, Киева и других городов Советского Союза. Если говорить о литературе по этому вопросу, то можно сослаться на издания сборников статей, классиков, словарей, учебных пособий, записок последних лет в Кишиневе и Москве. II. В настоящее время вопрос о происхождении и родственных связах молдавского языка решается наукой следующим образом: как и все остальные романские языки (французский, итальянский, испанский, португальский и т. п.), молдавский язык вместе с румынским безусловно происходит от народно-латинского языка, занесенного в Восточную Европу римскими завоевателями в результате завоеваний древней Дакии в 103-107 г. н. эры. Из всех других романских языков, с которыми молдавский язык, в силу общего происхождения, состоит в близком родстве, наиболее близкородственным молдавскому языку является румынский язык. Их грамматическая структура и основной словарный фонд в основе своей совершенно одинаковы, особенно в литературном варианте. Различия между ними незначительны, несущественны, носят территориально-диалектный характер и касаются второстепенных черт, не затрагивающих существа. Поскольку эти языки очень близкородственны и в основе своей одинаковы, то дальнейшее их развитие будет идти по линии все большего их сближения, особенно в литературном варианте. Это обуславливается тем, что Румыния в последнее десятилетие в


741669 Холостенко Михаил Яковлевич ст. следователь Слд. КГБ при СМ МССР капитан Карпухин ст. слeд.”. Avem în faţă niște exemple, niște cazuri concrete. Din fiecare putem extrage esenţa și argumenta poziţia. Concluzia, în general, este una, că noi încă n-am conștientizat cât de important este rolul moralei în viaţa noastră. Iar acei care năzuiesc să construiască un stat, sunt obligaţi s-o pună în capul mesei, la locul cel mai de cinste, fiindcă în caz contrar vom reproduce aceleași greșeli pe care le-am moștenit. Iar moștenirea noastră este o uriașă povară, pe care nu știu dacă o să fim în stare mult timp s-o purtăm pe umeri, dacă nu vom încerca s-o înţelegem, s-o sistematizăm, să extragem din ea părţile bune și, mai cu seamă, învăţămintele legate de părţile rele.

11

хозяйственно-экономическом, социально-политическом и культурном отношении все больше сближается с Советским Союзом. При этом прилагается экземпляр статьи профессоров С. Б. Берштейна и Р. А. Будагова (Москва, Академия Наук СССР), обсужденной в основных компетентных инстанциях г. Кишинева и одобренной в ее отправных положениях. Статья в общем отражает картину того, как решаются вопросы языка современной филологической наукой. Примечание: Справка относится к истории молдавской филологии советского периода. Директор Института Истории, Языка и Литературы МФАН СССР, кандидат филологических наук, /Борщ/

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 12

TAINA ALEII CLASICILOR Ideea de a crea o Alee a marilor personalităţi a apărut spontan. Era un fel de omagiu adus înaintaşilor care s-au sacrificat în lupta pentru emanciparea naţională. Şi, precum marea majoritate a partizanilor Unirii din 1918 erau încă tineri, privirile lor s-au îndreptat către acei tovarăşi de luptă care deja decedaseră. Într-un fel, liderii de odinioară ai mişcării de eliberare naţională nu excludeau faptul că odată şi odată vor ajunge şi ei să aibă socluri pe acea Alee. În chiar nr.1 din 1932 al revistei Viaţa Basarabiei, la pagina 60, este inserată o notă fără semnătură, intitulată: Bustul lui Emanuil Gavriliţă, în care se menţiona: Cu prilejul comemorării ziarului Basarabia, s-a scos în evidenţă rolul directorului ziarului, răposatului luptător naţionalist-moldovean din Basarabia, Emanuil Gavriliţă. Din iniţiativa celor care au luat parte la şedinţa de comemorare a luptelor de acum 25 de ani, s-a format un restrâns comitet, în frunte cu ministrul Basarabiei, g-ral Râşcanu, pentru ridicarea unui bust lui Emanuil Gavriliţă. Fondurile necesare au început să se adune. Sculptorul A.Plămădeală, directorul Şcoalei de Belle Arte, a fost invitat de Comitet să execute lucrarea. Cel mai probabil, nota a fost scrisă de Pan Halippa, deoarece, exact peste zece ani, apare deja un articol în aceeaşi revistă Viaţa Basarabiei (nr.7, 1942), în care se confirmă implicarea scriitorului şi omului politic, originar din Cubolta, în promovarea acestei idei: BUSTURILE LUI B.- P. HASDEU ȘI E. G. GAVRILIŢĂ LA CHIȘINĂU Acum câţiva ani în urmă, d. Pan Halippa a luat o lăudabilă iniţiativă pentru ornarea capitalei Basarabiei cu busturi ale unor figuri istorice, care au ilustrat pământul şi neamul românesc din Moldova dintre Prut şi

Nistru. Urma să fie turnate în bronz figurile: a marelui Bogdan-Petriceicu Hasdeu, care, după gândul iniţiatorului, trebuie să stăpânească din ce în ce tot mai mult sufletul şi inspiraţia Basarabiei româneşti, renăscută la viaţa naţională; a avocatului Emanuil Gheorghe Gavriliţă, directorul primului ziar românesc la Chișinău – Basarabia, din 1906-1907; a cunoscutului naţionalist şi om de bine, Vasile V. Stroescu; a publicistului şi luptătorului basarabean, Zamfir C. Arbore, a scriitorului Constantin C. Stere şi ale altora. Pentru un început de înfăptuiri în problema ornării Chişinăului cu busturi, s-au organizat câteva serbări literare şi artistice, iar din sumele strânse pe calea aceasta s-au comandat busturile lui B.-P. Hasdeu şi E.G. Gavriliţă – sculptorului Alexandru Plămădeală, bustul lui Z. Arbore – sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, bustul lui V. Stroescu  a– sculptorului Mihai Onofrei. Dar năpraznicele evenimente din vara de pomină a anului 1940 au făcut ca lucrările, începute cu destul elan, să fie părăsite. Până la evacuarea Basarabiei, s-a reuşit să se execute şi să se toarne în bronz numai busturile comandate sculptorului A. Plămădeală, fără ca să fie timp pentru ridicarea de postamente și aşezarea busturilor. Acestea au rămas în seama sculptorului A. Plămădeală, care, cu câteva zile înainte de invazia bolșevicilor, a răposat. După eliberarea Basarabiei, busturile s-au găsit în stare bună şi d. Pan Halippa le-a oferit, în numele Comitetului de iniţiativă, Primăriei Municipiului Chişinău cu condiţia ca să fie ridicate pe socoteala Primăriei în locuri potrivite în incinta oraşului. Ca răspuns la oferta sa, d. Pan Halippa a primit din partea d-lui colonel A. Dobjanski, primarul Chişinăului, următoarea scrisoare:


13 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

sculptorul Mihai Onofrei. Acesta, după cum se ştie, a realizat un foarte reuşit monument mortuar lui V. Stroescu în marmură, la cimitirul Sf. Vineri, şi turnarea bustului în bronz pentru Chişinău n-ar fi o chestiune de mijloace materiale. Oricum, capitala Basarabiei merită nu numai reclădirea din ruine, dar şi înfrumuseţarea cu monumente publice. Lumea românească le aşteaptă. Bustul lui B.-P. Hasdeu. Alături de Al. Plămădeală: Deja ideea Aleii capăOlga Plămădeală, August Baillayre și Teodor Kiriakoff tă contur tot mai clar, fiind completată cu nume noto„Către d. preşedinte al Comitetului rii: B.-P.Hasdeu, Vasile Stroescu, Constanpentru ornarea capitalei Basarabiei cu tin Stere și Zamfir Arbore. busturi ale unor figuri istorice Remarcăm faptul că în listă figurează La adresa domniei voastre din 19 mai doar personalităţi originare din Basarabia. 1942, avem onoare a vă face cunoscut că Aceasta era o strategie a lui Pan Halippa de Primăria Municipiului Chişinău a luat a argumenta contribuţia provinciei dintre cunoştinţă cu satisfacţie de oferta busturi- Prut și Nistru la cultura română. lor marelui B.-P. Hasdeu şi al lui Emanuil Și în plin război s-a purces la realizarea Gavriliţă, operele regretatului sculptor A. treptată a acestui ambiţios proiect, pentru Plămădeală, a căror realizare se datoreşte care optase la vremea lui și sculptorul A. străduinţelor dv., şi îşi ia asupra-i sarcina Plămădeală, care visase, la rându-i, să reade a le asigura un loc de onoare în cuprinsul lizeze o suită de busturi pentru o Alee. Municipiului. Însă nobila intenţie a lui Pan Halippa, Primiţi, vă rog, domnule preşedinte, în- din motive obiective, nu s-a finalizat. În credinţarea deosebitei consideraţiuni ce vă luna august 1944, Chișinăul era deja ocupat de armata sovietică... păstrez. S-ar părea că ideea a fost abandonată Primarul municipiului Chişinău, colodefinitiv, dar nu a fost să fie. Într-o altă nel A. Dobjanski”. Răspunsul acesta înseamnă că Pri- formulă și cu o altă încărcătură ideatică măria Municipiului Chişinău va face, ca Aleea clasicilor a fost inaugurată la Chișiîn incinta capitalei Basarabiei să se ridi- nău la 29 aprilie 1958. Iniţiativa aparţinea ce, odată cu monumentele lui Ştefan cel Uniunii Scriitorilor, și unul dintre animaMare şi Ferdinand I, întoarse după elibe- torii principali era scriitorul Andrei Lurarea Basarabiei la locul lor, și busturile pan, președintele acestei uniuni de creaţie. După 1944, în Basarabia, devenită lui B.- P. Hasdeu şi E. G. Gavriliţă. RSSM, fuseseră interziși scriitorii clasici, Rămâne să se găsească o soluţie şi începând cu Mihai Eminescu și Ion Creanpentru turnarea bustului lui Zamfir Argă. Se argumenta că aceștia, activând înbore, realizat în ghips de multapreciata tr-o altă epocă și într-un alt mediu, sunt sculptoriţă Miliţa Pătraşcu, şi a bustului scriitori burghezi și, respectiv, propagă lui Vasile Stroescu, la care s-a angajat ideologia acelor vremi. Așa cum în condu-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

cerea RSSM prioritate aveau cei veniţi din RASSM, adică din Transnistria, se vehicula ideea că în Basarabia nu a existat nimic, că Basarabia n-are nici o legătură cu istoria și cultura română, că toate realizările sunt posibile doar după 28 iunie 1940, și toate succesele, mai mult închipuite, erau atribuite eliberării Basarabiei de către URSS. Aceste teze au fost prezente în toate manualele și materialele propagandei sovietice până la 1990, ba chiar și astăzi unele forţe politice mai aduc pe tapet argumente similare. Scriitorii, în 1944, prezentau o mână de basarabeni care fuseseră în refugiu în URSS, și câţiva transnistrieni trecuţi ca prin urechile acului în timpul marii epurări din anii 1937-1939, scriitori, care au cunoscut pe viu ce reprezenta noul regim, precum și consecinţele care puteau să urmeze, dacă vor fi acuzaţi de naţionalism – cea mai frecventă etichetare foarte des aplicată în RSSM chiar și până în anii 90 ai sec.XX. Cu toate acestea, A.Lupan, E.Bucov, B.Istru, G.Meniuc ș.a. au început lupta

14

Vasile Stroescu. Cimitirul Sf. Vineri, București

pentru reabilitarea clasicilor, adică recunoașterea moștenirii literare, și această luptă s-a încununat de succes abia în 1951, când, prin contribuţia lui L.Brejnev, pe atunci prim-secretar al partidului comunist din RSSM, a fost recunoscută existenţa continuităţii literare și culturale moldovenești. Dar aceasta era doar o victorie parţială. Victoria definitivă trebuia marcată deosebit și într-un mod convingător, care să nu mai poată face loc la diverse interpretări și speculaţii politice. Acum apare în prim-plan ideea formării unei Alei a clasicilor în care, alături de cronicari, să fie și savanţi ca: Dimitrie Cantemir și cei din generaţii mai dincoace. Selecţia a fost extrem de riguroasă și verificată de instanţele ideologice ale partidului comunist de atunci. Un cronicar, prezent deja în manualele și bibliotecile școlare, autorul celebrei scrieri O samă de cuvinte, nu s-a regăsit printre cronicari din simplul motiv că, plecând cu Dimitrie Cantemir în 1711 în Rusia, peste câţiva ani a revenit în Moldova. În felul acesta a demonstrat infidelitate Rusiei. Și această logică mi se pare că mai persistă, altfel cum explicăm că nu i-am instalat lui Ioan Neculce un bust pe Alee nici până în ziua de azi? La realizarea celor 12 busturi, au fost implicaţi cei mai reprezentativi sculptori ai momentului. În felul acesta, paralel cu fiecare clasic al literaturii, avem în umbra lui un artist plastic de autentică valoare: Dimitrie Cantemir (Nicolai Gorionâșev), Nicolae Milescu Spătaru (Lev Averbuh), Gheorghe Asachi (Lazăr Dubinovschi), Constatin Stamati (Leonid Fitov), Alexandru Donici (Iosif Cheptănaru), Alexandru Hâjdeu (Victor Krakoveak), Bogdan- Petriceicu Hasdeu (Iosif Cheptănaru), Alecu Russo (Vladimir Larcenco), Vasile Alecsandri (Lazăr Dubinovschi), Ion Creangă (Lev Averbuh), Costache Negruzzi (Alexandr Maiko), Mihai Eminescu (Lazăr Dubinovschi). Apropo, moment ignorat cu desăvârșire după 1990, când s-a continuat formarea Aleii clasicilor.


Comitetului executiv. El a oferit cuvântul ministrului culturii al RSSM, A.M.Lazarev. În luarea sa de cuvânt, A.M.Lazarev a menţionat importanţa majoră a creaţiei scriitorilor moldoveni în dezvoltarea și consolidarea culturii poporului nostru, despre enorma influenţă a creaţiei scriitorilor ruși asupra literaturii moldovenești. Au mai luat cuvântul: directorul Institutului de Limbă și Literatură a filialei moldovenești a Academiei de Știinţe a URSS, I.C.Varticean, scriitorul A.P.Lupan, pictorul L.P.Grigorașenco, muncitoarea de la fabrica de tricotaj „Steaua roșie” Liubovi Budaian ș.a. Panglica purpurie a fost tăiată de B.Z.Tanasevski...”.

15

Locul amplasării busturilor n-a fost ales întâmplător. Continuarea imaginară a străzii V. Jucovski (azi N.Iorga) prin Grădina publică,,Pușkin’’, în acea vreme, se finaliza cu locul unde până în 1918 s-a aflat monumentul ţarului rus Aleksandru II, iar în 1949, în acel loc, fusese instalată statuia lui Iosif Stalin, care a fost demontată de acolo după 1956 și, respectiv, s-a păstrat o intrare amenajată bine cu deschidere în bd. Lenin ( azi, Ștefan cel Mare și Sfânt). Apariţia și amplasarea reușită a Aleii a făcut ca să fie mutat din locul său și monumentul lui A.Pușkin, care iniţial se afla mai la o parte de axa noului complex. Ziarul de limbă rusă „Sovetskaia Moldavia” consemna în numărul din 30 aprilie 1958: „Inaugurarea Aleii clasicilor La 29 aprilie, în parcul ce poartă numele lui A.S. Pușkin, a avut loc inaugurarea Aleii clasicilor literaturi moldovenești. În faţa havuzului s-au adunat reprezentanţii intelectualităţii orășenești, scriitori, muncitori, studenţi, pictori. În numele Comitetului executiv al Consiliului orășenesc din Chișinău mitingul a fost deschis cu o scurtă luare de cuvânt de către B.Z.Tanasevski, președintele

În toate aceste enumerări, lipsește numele unui protagonist central al acestei mari realizări. Numele lui e Anatol Corobceanu. El făcea lucruri mari fără să aștepte careva recompense ori afișări gratuite. Posteritatea însă e obligată să cunoască adevărul. În felul acesta, s-a ajuns de la Aleea figurilor basarabene – la Aleea clasicilor. Nimic nu se pierde, totul trece dintr-o formă în alta. Și marile idei au aceeași soartă...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Aleea clasicilor, 1973: P. Darienco, V. Kataev, V. Malev, Vl. Beșleagă


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

O RAMURĂ GENEALOGICĂ DE LA VENEŢIA, DISPĂRUTĂ ÎN GULAG… În Moldova din dreapta Prutului Poetul, diplomatul și omul de stat Vasile Alecsandri poate așa și și-ar fi trăit viaţa, ca un simplu boiernaș de ţară, admirând natura Mirceștiului, prinzând pește și îndeletnicindu-se cu vânătoarea, dacă în viaţa lui n-ar fi existat câteva momente ce l-au marcat. În primul rând, Franţa, care i-a,,deschis ochii’’ la ceea ce înseamnă Libertate și Independenţă. În al doilea rând, frăţia masonică ce l-a făcut să conștientizeze că lumea trebuie și poate fi schimbată. Și nu în altă parte, ci anume acasă, în Moldova, și mai apoi în ceea ce se va numi Principatele Unite – România. „Familia mea este originară din Veneţia. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneaţă și cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă și deveni obârșia familiei Alecsandri...”. (V. Alecsandri, dintr-o „Autobiografie”, pe care intenţiona să o scrie la 1865). Firul genealogic ne duce în Basarabia, unde, în cartea lui Gheorghe Bezviconi, – „Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru” (București, 1940,vol.I și 1943, vol.II) găsim o descifrare despre neamul Alecsandri: „Români din Moldova1. Alexandru, baș-ceauș în 1780, căpitan de darabani2, a avut două fiice: Maria, măritată cu Const. Cuza din Șofrănești – Vaslui, și alta măritată cu stolnicul Mihail Botezatu, tatăl vornicului Vas. Botezatu, zis după mamă3

Vasile Alecsandri

Alecsandri; fiul acestuia din urmă a fost ilustrul poet Vas. Alecsandri. Fiul lui Alexandru, Iordache, petiţionarul de mai sus și ascendentul adevăratei4 familii Alecsandri, a fost șătrar și ispravnic la Ismail și Tomarova (Reni) în 1808, la Greceni în 1809, consilier titular în 18175, deputat al nobilimii și sfetnic al guvernului regional între anii 1828-18316. Nepotul său de fiu, Nicolae N. Alexandri (1859-1931)7, aderent al filozofiei lui Tolstoi și poporanist, a editat gazeta Cuvânt Moldovenesc (1913), a fost președinte 4

1

2

16

3

Dosarul Nr. 9, 1838, 140 file. Arhivele Statului din Chişinău. S. Zotta. La centenarul lui V. Alecsandri. Iaşi. 1921. C. Sion. Arhondologia Moldovei, Iaşi, 1892, p. 7.

5 6

7

C. Sion îl numeşte greşit pe Iordache «Grec moldovenit». P. Gore. Notiţe genealogice. A. Krupenski. Schiţa despre nobilimea din Basarabia. Petersburg, 1912,. anexe, pp. 5 şi 28. Arhiva lui N. N. Alexandri la dna N. Terleţki (Chişinău).


Din trecutul nostru, Nr. 40-45, 1937, pp. 60-61.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Nicolae Alexandri 8

la 7 martie 1906 a lui N. N. Alexandri cu idolul său spiritual. Primind drept moștenire de la unul dintre unchii săi moșia Voronoviţa din judeţul Hotin, Nicolae Alexandri, împreună cu o altă adeptă a ideilor marelui prozator, Eleonora Stamo (1860-1936), au organizat o colonie de tip tolstoian. Această colonie a cunoscut o înflorire deosebită în anii 1907–1908, când însuși Lev Tolstoi intenţiona să vină încoace să împartă bucuria traiului și muncii în comun. Nicolae Alexandri a fost căsătorit cu doamna Teplov, fiica unui general din Vilna. Un timp, tinerii au locuit la Petersburg, apoi la Chișinău. Anumite divergenţe au făcut ca familia să plece în Elveţia, la Lozana. Au avut trei copii: Lev, Vasile și Tatiana (.+1985). Despre raporturile sale cu familia Nicolae N. Alexandri a avut o discuţie și cu Lev Tolstoi. „Când noi – L.N., Dimitriev, Krupschi și eu – ne apropiam deja de casă, am spus, că am și eu un Lev Nicolaevici, fiul meu de 18 ani. – Dar în ce relaţii sunteţi? s-a interesat L.N. – Nici un fel de relaţii. Eu de mult m-am despărţit de familia care locuiește peste hotare…”. Prima revoluţie rusă trece pe lângă dânsul. Un timp locuiește la Voronoviţa, după aceea în Elveţia, unde se afla familia sa, din Elveţia trece în Anglia – aici îl vizitează pe prietenul lui L.N. Tolstoi – Vladimir Certkov. Revine la Chișinău. Organizează traducerea operelor lui Tolstoi în românește. Este obsedat de gândul că trebuie să dea cititorului basarabean pagini din învăţămintele lui L. Tolstoi. Și el, bărbatul cu capul albit de ani, se hotărăște să plece în România, la București și la Iași, să studieze graiul străbunilor. Limba vorbită la Iași o găsește mai aproape de suflet și se oprește la universitatea din localitate, unde audiază cursurile profesorilor de renume: Alexandru Xenopol, Alexandru Philippide, Ion Simionescu, Garabet Ibrăileanu ș.a. Tânărul său prieten, Pantelimon Halippa,

17

de vârstă al Sfatului Ţării (1917), vicepreședinte al Senatului (1921)8.” Nicolae, fiul lui Iordache Alecsandri, moșier și consilier de stat, a fost căsătorit cu Maria Carlovna Glavce, dar, după o scurtă convieţuire, soţii s-au despărţit. Decepţionată, Maria Glavce se mută cu traiul la un văr de-al doilea, moșier și el, Nicolae Leonard, un om de o cultură aleasă, care locuia la Glodeni. La 17 mai 1859, Maria Glavce naște un băieţel care e înregistrat oficial sub numele de familie Alexandri, Nicolae Nicolaevici. De fapt, acesta e fiul lui Nicolae Leonard, de buna educaţie a căruia s-a îngrijit anume el. În 1881, Nicolae Alexandri absolvește gimnaziul nr. 1 din Chișinău, este admis în același an la Facultatea de drept a Universităţii din Petersburg, fiind absorbit pentru mai mult timp de activităţile sale studenţești. În însemnările doctorului Dușan Makoviţchi (a locuit la Iasnaia Poliana între anii 1904–1910), e descrisă întâlnirea de


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 18

îl poartă prin saloanele ieșene, la întrunirile politice și cele studenţești unde acumulează o veritabilă experienţă politică. Etapa ieșeană ce a ţinut aproape un an de zile pare să fi fost decisivă pentru momentul, când s-a conceput editarea revistei și a ziarului Cuvânt moldovenesc în 1913, în luna mai. N.N. Alexandri e responsabil în faţa autorităţilor, iar Pan Halippa se înhamă la carul redacţional. De remarcat că experienţa obţinută la Cuvântul moldovenesc a fost mai târziu de mare folos la fondarea și redactarea publicaţiilor: Sfatul Ţării, Nașe slovo, Bessarabscoe slovo. Caracterul lui pare să capete o trăsătură nouă, neștiută până acum. În ochii celor care îl cunosc, Alexandri este nu numai un fidel adept al lui Tolstoi, ci și un luptător convins pentru drepturile moldovenilor basarabeni. Petre V. Haneș în însemnările sale Basarabia – autonomia, neatârnarea și unirea cu România, îi schiţează un portret în culorile cele mai calde: „La ceasurile 12, deputaţii și toţi cei de faţă se strâng în sala de ședinţe, înghesuindu-se frăţește pe scaunele aflate acolo. La banca prezidenţială ia loc un respectabil bătrân, cu părul și barba albă, și rostește blând cuvintele: „Ședinţa Sfatului Ţării este deschisă”. Întreaga asistenţă se scoală în picioare și aplaudă furtunos. Corul preotului Berezovschi cântă într-un colţ al sălii Deșteaptă-te, române, care pentru întâia oară răsună în Basarabia. Mulţi deputaţi erau cu ochii în lacrimi.

Bătrânul care prezida în clipa aceasta înălţătoare se chema N. Alexandri. Un caracter blând, o fire împăciuitoare, un adevărat moldovean, crescut în doctrina lui Tolstoi.” A votat Unirea din 27 martie 1918. Dincolo de calmul ce-l caracteriza, Nicolae N. Alexandri ducea o viaţă interioară foarte încordată, dramatică chiar. Decepţionat, după 1925 se retrage din viaţa politică și se ocupă iarăși de traducerea operelor lui L.N. Tolstoi. Al treilea fir genealogic ţine de Rusia sovietică, unde activa fiul său Lev, autorul monografiei Bessarabia i Bessarabskii vopros (M., 1924). Era unul dintre redactorii militanţi ai revistei Krasnaia Bessarabia. Și a semnat mai multe articole, în care critica vehement politica românească din Basarabia. Se bănuiește că bătrânul N.N. Alexandri i-a făcut o vizită în mod clandestin pe când Lev se afla în Elveţia, dorind să afle cum de s-a pomenit fiul de altă parte a baricadei. Această întrevedere a stat la baza arestării lui Lev N.Alexandri în timpul represiunilor staliniste din anii 1937-39 și a dispariţiei lui în GULAG… Este curios faptul că atunci, când a venit la patul bolnavului ce se stingea din viaţă, preotul Vasile Guma a întâlnit acolo un rabin și un pastor luteran... Se părea că religiile lumii veniseră să-i dea ultima binecuvântare eminentului urmaș al lui Tolstoi – lui Nicolae N.Alexandri...

Casa


19

O ROMÂNCĂ, MEDIC ȘI POETĂ – COMISAR ÎN RASSM Halippa. Nu-i exclus faptul că atunci când Halippa povestește despre întâlnirile sale cu Lenin, mijlocitor la aceste întâlniri a fost chiar Troţki. Există o dovadă incontestabilă că Troţki a influenţat desEcaterina Arbore tinul Basarabiei de după Unire. În 1920, când Armata Roșie era gata să treacă Nistrul, Ion Inculeţ și alţi câţiva oameni politici din România au hotărât să se adreseze lui Troţki pentru a opri o posibilă intervenţie. Drept oameni de legătură au fost alese Ecaterina Arbore, fiica lui Zamfir Arbore, și Maria Codreanu, care era pe atunci o bună prietenă cu Cristian Rakovski, conducătorul Ucrainei la acel moment. Toate detaliile acestei rugăminţi se conţin într-o scrisoare confidenţială, pe care Ion Inculeţ a expediat-o lui Pan Halippa și care, din arhiva lui, a nimerit în dosarul de acuzare, întocmit de către KGB în 1952: „19.II.1920 Dragă Halippa! Am primit scrisoarea ta. Într-adevăr, ședinţa cu Vasile Stroescu a fost, cum povestesc, penibilă. Am asistat și eu. Pe mine m-au chemat să dau răspuns. Acum se așteaptă încă o interpelare în chestiunea Basarabiei. Atunci voi vorbi, și pe baza materialelor trimise de tine voi lămuri pe deplin situaţia Basarabiei. Sunt chestiuni foarte importante și grave la ordinea zilei…

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Poeta înregimentată în ritmul eminescian, medicul Ecaterina Arbore-Rally, scria în 1916: Codrule, eu plâng cu tine Că-mi ești drag…din cale-afară, Dar pe cerul cel mai searbăd Văd un colţ de primăvară ! Îmbina romantismul poetic cu romantismul revoluţionar, ceea ce nu cadra cu situaţia concretă din România interbelică. S-a întâmplat așa că Zamfir Arbore-Rally și-a îndemnat fiica să meargă în URSS și să participe la făurirea primului stat socialist din lume, fără să bănuiască măcar că o trimite la moarte. Chiar momentul plecării ei și omul la care urma să ajungă au fost suficiente motive pentru organele NKVD s-o aresteze, s-o tortureze și s-o împuște. Acesta era un bun cunoscut al tatălui ei, Lev Troţki. Circulă o legendă cum că Lev Troţki ar fi originar din Basarabia. Există însă o lucrare autobiografică – Moia jizni, reeditată în anii ’90 ai secolului trecut, în care el spune clar că e născut în localitatea Ianovka, regiunea Ecaterinoslav, Ucraina. Și această mărturie nu poate fi pusă la îndoială. Dar nu numai legăturile de rudenie cu Basarabia fac din Lev Troţki un personaj interesant. Ca om politic, el a influenţat foarte mult destinul acestei provincii. Prieten cu Zamfir Arbore, de câte ori vizita România, locuia la București, în casa acestuia. Acolo l-a și cunoscut Zamfir Arbore în 1908 pe Pan


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 20

…II. Chestiunea bolșevicilor. Este, cum se vede, foarte gravă. Ei se apropie de Nistru, și noi nu le cunoaștem intenţiile. Fiindcă aproape toate statele au început tratativele cu bolșevicii, cred că ar fi bine și noi cel puţin să luăm contact cu dânșii. Se spune că la Londra Loyd George chiar l-a sfătuit pe Vaida să intrăm în tratative cu bolșevicii și să obţinem și de la dânșii recunoașterea Basarabiei. Se mai spune că Vaida a și trimis pe cineva să se întâlnească cu Litvinov la Copenhaga oficial, însă, în tot cazul, nu s-a făcut încă nimica. Părerea mea este că trebuie să încercăm să luăm contact cu dânșii. Guvernul vrea să urmeze politica aliaţilor în chestiunea aceasta. Dar noi trebuie să ne pregătim cu orice ocazie. De aceea, trimite pe 2-3 oameni de încredere în Rusia, ca să ajungă la Lenin și Trozky, să ia contact cu dânșii, propunându-le să fie intermediari între Guvernul Bolșevic și Guvernul Român pentru reluarea deocamdată, cel puţin, a rapoartelor economice. Pentru că, vezi tu, bolșevicii, făcând pacea pretutindeni și eliberând forţele, le vor întoarce toate în contra noastră și atunci va fi mai greu de stat de vorbă. Chibzuiţi și voi ideea aceasta și aduceţi-o la îndeplinire pe o cale sau alta. Dar toate acestea făceţi-le cu cel mai mare secret. Toate celelalte sunt de mai mică importanţă și îţi voi comunica după rezolvarea crizei. Vaida nu se știe când va veni. Asemenea și Pelivan.

Toate cele bune. Salutări lui Niţă. Inculeţ”. Este firesc să se facă speculaţii pentru o virtuală istorie. Adică, dacă nu învingea Stalin și învingea Troţki, URSS ar fi avut o altă soartă. Iluzii. Lev Troţki a arătat că este la fel de crud ca și Stalin. Pentru noi însă, important este faptul că, în cazul concret al Basarabiei, Lev Troţki a procedat ca un adevărat prieten, înlăturând iminentul pericol al ocupării provinciei de către Armata Roșie, reprezentată în acel moment de brigada lui Grigore Kotovski. Femeie de-o inteligenţă remarcabilă, Ecaterina Arbore-Rally (1873, Geneva, Elveţia – 2.XII.1937, Tiraspol) s-a impus în epocă prin două calităţi proeminente: medic-umanist și publicist militant pentru cauza socialistă. Fiica mai mare a lui Zamfir Arbore-Rally s-a născut în exil. De aceea a avut un sentiment acut al dreptăţii sociale. A făcut studiile liceale la București și cele superioare tot acolo, la Facultatea de medicină a Universităţii. Întreprinde o călătorie de specializare la Paris, la Institutul „Louis Pasteur”. A mai studiat medicina la Academia Medicală din Sankt Petersburg, unde timp de doi ani a fost discipola savantului cu renume mondial Ilia Mecinikov, descendent din neamul Milescu Spătaru, din Moldova, laureat al Premiului Nobel. Condiţiile materiale dificile ale familiei o obligă ca, deja la 17 ani, să se angajeze în calitate de învăţătoare de matematică la o școală de fete. Un timp, a fost angajata unui spital pentru copii orfani din București. Și tot în acea perioadă se manifestă ca o militantă activă a mișcării revoluţionare mondiale. Participă, în 1903, la Congresul Internaţionalei a II-a. După 1920, trece clandestin în URSS și, cu ajutorul lui Cristian Rakovski, un bun prieten al familiei Arbore, unul dintre liderii comuniști ai Rusiei Sovietice de atunci, este promovată în


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

25 martie 1925, adică la jumătate de an de la proclamarea RASSM, ea scrie: „Tu dorești să scriu despre Republica Moldovenească? Ea se află pe malul stâng al Nistrului. Componenţa ei naţională e aceeași ca și în Basarabia. Limba moldovenească e vorbită în sate. Pentru ridicarea nivelului de cultură naţională, anul trecut, toamna, a fost întreprinsă o chestionare prealabilă a populaţiei, care s-a pronunţat pentru moldovenizare, păstrându-se limba ucraineană pentru populaţia ucraineană. A fost proclamată autonomia Republicii Moldovenești, care intră în componenţa RSS Ucrainene. Se înfiinţează școli moldovenești, a început să apară o gazetă, se începe editarea cărţilor și, desigur, ne vom strădui ca în Republica Moldovenească Sovietică ţăranii să trăiască nu așa ca-n Basarabia, nemaivorbind de sensul politic și cultural, ci, pur și simplu, material. Într-un cuvânt, ne vom strădui ca ea să devină într-adevăr înfloritoare.” (Publicată de Gh.Tulbure în cartea „Zamfir Arbore”, Chișinău, 1983, pag.177). În 1937, a fost arestată „ca dușman al poporului” și împușcată la Tiraspol, la 2 decembrie a aceluiași an, deși ea încă din 1929 demisionase din postul de comisar al Sănătăţii din RASSM. Unul din capetele de acuzare a fost și contribuţia personală la trecerea scrisului la alfabetul latin în RASSM. A riscat să scrie și proză, și poezie, dar a lăsat o operă importantă în plan profesional: Câteva consideraţiuni asupra sarcinilor extrauterine (București, 1896), Leagănele de copii (1898), Mama și copilul (1900), Despre tuberculoză în capitală (1907), Femeile în revoluţia rusă (1908), Femeia în lupta pentru emancipare (1911), Femeia muncitoare (1912), Cincizeci de zile între holerici (1914). Reabilitarea ei s-a făcut greu, dar nu definitiv, căci nici până astăzi nu cunoaștem toate detaliile dosarului ei de la NKVD…

21

diverse funcţii de răspundere: redactor al unor publicaţii comuniste de limbă română, membră a Cârmuirii de conducere a Internaţionalei a III-a (comuniste), pedagog la Universitatea Comunistă pentru MinoriEcaterina Arbore tăţile Naţionale în ultimii ani de viață. Reproducere din revista din Partea de Orizontul, nr. 11, 1988 Vest a Ţării „I.I. Marhlevski” din Moscova, vicecomisar, mai târziu comisar al poporului pentru Inspecţia Muncitorească-Ţărănească din RASSM, comisar al poporului în domeniul Sănătăţii din RASSM (1924-1929) ș.a. Paralel cu această activitate, se manifestă ca o publicistă activă având colaborări la ziarul România muncitoare, revista Amicul copiilor. Publică mai multe articole cu caracter revoluţionar în revista Красная Бессарабия, inspirate din realităţile României Mari. A scris și memorii, publicate în revista Пролетарская революция. Folosindu-se de autoritatea tatei și de relaţiile lui prietenești, a corespondat cu mari personalităţi ale timpului, oameni care formau opinia publică: bulgarul Dimitri Blagoev, scriitorul Vladimir Korolenko, revoluţionara profesionistă Vera Figner ș.a. Formarea, în 1924, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești au adus-o la Tiraspol, unde a fost primul comisar al ocrotirii sănătăţii și membru al Guvernului RASSM. Experienţa ei profesională a utilizat-o eficient la crearea bazei materiale a medicinei din republica autonomă. Optimismul ei este de invidiat. În scrisoarea adresată lui Zamfir Arbore-Rally la


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 22

SLAVISTUL FURAT DE PE STRADĂ… Pentru unii secolul XX a fost unul cumplit. A fost acea epocă în care viaţa omului nu costa nimic, când totul se supunea ideii, fie ea naţional- socialistă, fie comunistă. Și de aici provin milioanele de destine mutilate, de vise neîmpline, de lucruri mari nerealizate… Savantul Boris Baidan face parte din această categorie. S-a născut la Vulcănești,pe 21 octombrie 1912, în familia învăţătorului Emilian Baidan, cetăţean român, ortodox. A învăţat la Liceul „Sf.Dumitru” din Ismail, pe care l-a absolvit în 1934. Studiile superioare le-a făcut la Universitatea din Iași, fiind licenţiat al Facultăţii de Filologie (1939) și specializându-se în domeniul literaturilor și al limbilor slave. Specialitatea lui principală a fost „Limba și literaturile slave”, iar cea de a doua specialitate – „Istoria românilor și filologia română”, fiind apreciat cu menţiunea „bine”. A avut norocul să audieze prelegerile unor profesori cu renume,ca: Ilie Bărbulescu, academician, titular al Catedrei de limbi și literaturi slave, sau ale succesorului acestuia, Petru Caraman. Examenul de licenţă l-a susţinut în faţa unei comisii formate din – Petru Caraman, președinte, și profesorii universitari: Iorgu Iordan (filologia română) și Alexandru Boldur (istoria românilor). În 1945, după susţinerea doctoratului, ajunge asistent la catedra de slavistică a Universităţii din Cluj, lucrând sub îndrumarea profesorului Emil Petrovici, rectorul de atunci al Universităţii „Regele Ferdinand I”. Subiectul tezei de doctorat „Substratul folcloric în tematica și compoziţia poemului medieval rus,,Slovo o polku Igoreve”(,,Cântec despre oastea lui Igor’’) a fost susţinut în faţa unei comisii, alcătuite din

personalităţi știinţifice de primă mărime: Emil Petrovici, președinte, titular al Catedrei de slavistică a Facultăţii de Litere și Filozofie din Cluj. Membri ai comisiei au fost profesorii: Romulus Vuia (etnografie și folclor), Silviu Dragomir (istoria românilor), Lucian Blaga (estetică și filozofie) și Constantin Daicoviciu, decan al Facultăţii de Litere. După audierea tezei, comisia i-a conferit titlul de doctor în limbile slave, etnografie și folclor. După obţinerea licenţei, de la 15 septembrie 1939 până la 28 iunie 1940, a fost profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” din Tighina. Paralel cu activitatea știinţifică și pedagogică propriu-zisă, se afirmă ca un inteligent cercetător literar, bun traducător, harnic publicist și, desigur, poet. Scrierile lui pot fi descoperite în revistele ieșene: Însemnări ieșene (1937–1938),


din satul Bairamcea, jud. Cetatea Albă. Presupunerile mele s-au adeverit. L-am internat în lazaret (era într-o stare deplorabilă, picioarele îi erau butucănoase, începutul pelagrei și consecinţele inaniţiei). După câte am aflat pe urmă (fiindcă am fost transferat în alte locuri), în anul 1954, el a stat în lazaret 6 luni, s-a refăcut, a mai fost lăsat la lucru ca sanitar, cam un an, pe urmă a fost transferat în lagărul din localitatea Jeleznodorojnâi (actualul oraș Emva), unde l-am întâlnit lucrând la bibliotecă. S-a eliberat în anul 1954, a mai rămas un timp în RASS Komi ca învăţător, s-a căsătorit, după aceea a plecat în Basarabia la Șaba din jud.Cetatea Albă, unde îi era mama vitregă. Tatăl său a fost ridicat în anul 1944 și dus în Siberia, de unde nu s-a mai întors. L-am găsit în anul 1974 la Chișinău, unde locuia cu familia pe str. Tolbuhin nr.12, ap.14 (familia locuiește și în prezent acolo). Pe atunci lucra la Academie.

23 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Arhiva (1938–1939), Pleiada, Glasul studenţimii, precum și în cele basarabene: Bugeacul, Viaţa Basarabiei, Itinerar ș.a. În rândul altor colaborări se înscrie și relaţia sa de inimă cu România nouă de la Sibiu și Orientări, o revistă ce apărea la Moinești. Un exemplu elocvent de publicistică talentată îl constituie articolul dedicat satului Ţibulăuca, apărut în numărul din 25 decembrie 1943 al săptămânalului Glasul Nistrului ce se tipărea la Odesa. Redacţia revistei Viaţa Basarabiei (nr.1–2 din 1944) găsește de cuviinţă, prin pana lui Pan Halippa, să-i comenteze articolul Un sat transnistrian. Dintre lucrările traduse merită să fie menţionată transpunerea în limba română a poemului Cântec despre oastea lui Igor, lucrare apreciată de Lucian Blaga, Romulus Vuia ș.a. În tragicul an 1940, Boris Baidan debutează editorial (Editura „Itinerar”) cu volumul de versuri Invitaţie la melancolie, conţinând 34 de poezii. Dar n-a fost să fie. L-a ocolit nu numai gloria, ci și norocul… A avut un destin tipic basarabean, din 1950 până în 1968 a „locuit” în Siberia, unde a fost deportat. Este perioada cea mai grea din viaţa lui, când a balansat între viaţă și moarte, perioadă despre care nu se putea vorbi prea multe pe când Boris Baidan era în viaţă. Întâmplarea a făcut să ne parvină o scrisoare semnată de Anatolie Kuţenko, locuitor al orașului Emva din regiunea Komi. Epistola, scrisă într-o perfectă limbă românească, cu veșmântul ei firesc, fiind adresată unui scriitor din aceeași generaţie: „Stimate domnule Aldea-Cuţarov, am luat cu deosebită plăcere cunoștinţă de articolul D-voastră din revista Literatura și arta, despre Boris Baidan. Eu l-am cunoscut în anul 1951, când eram în lagăr la Rakpas (care există și acum). Eram deţinut, lucram ca ajutor de medic. Dânsul a venit la dispensar. Mi s-a părut ceva cunoscut, familia (numele și prenumele), căci prietenul tatălui meu, învăţătorul, era Baidan Emilian Cuzmici,


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 24

A murit accidental (a căzut din balcon, et.IV) la 29 iunie 1984. Am trimis în luna mai a.c. un articol despre aceste lucruri (domnului Alexei Marinat), dar nu știu nimic de soarta acestui material. În privinţa actului de naștere, în registrele oficiului de informaţii e trecut anul 1921, ce cred că a fost trecut în documentele din lagăr. Sunt la curent că a avut familie în București – soţie și copil, au rămas acolo, cu a doua soţie are un băiat și o fată. A fost arestat în București în toamna anului 1944 (acest lucru s-a întâmplat în 1947 – Iu.C.), întâmplător. Mergea un geep (kozlik) cu niște ofiţeri sovietici, care l-au întrebat într-o papagalicească (românește și rusește), unde e cutare sediu, la care el a binevoit să le spună să vorbească în rusește, că știa limba rusă. După aceea nu a mai revenit acasă, seara era la Constanţa, iar dimineaţa în or. Odesa, în beciurile „Smerș”-ului. A fost judecat pentru trădare de patrie (care patrie, căci nu a fost niciodată cetăţean al URSS), la 10 ani, 5 ani exil și 3 ani pierdere de drepturi. Am vrut să-l felicit cu ocazia împlinirii a 800 de ani de la apariţia Slovo o polku Igoreve, dar am aflat că a decedat. Aș dori să am vreo culegere a poeziilor sale, dacă se găsește așa ceva, și traducerea poemului Slovo o polku Igoreve...”. Referitor la poemul Slovo o polku Igoreve știm, din cele relatate de Boris Baidan, că el a depus la Editura „Casa Școlilor” din București traducerea integrală a poemului, însoţind-o cu un comentariu introductiv. Lucrarea urma să fie dată la tipar în perioada 1946–’47. Arestarea traducătorului a zădărnicit, probabil, aceste planuri editoriale. Boris Baidan se deosebește radical de alţi scriitori basarabeni prin dragostea sa pentru studiu. În 1946, a absolvit Cursu-

rile Pedagogice de limba rusă, cursuri care se ţineau în cadrul Asociaţiei române pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S. Din septembrie 1955 până în octombrie 1957 a fost învăţător de limba engleză în RASS Komi, în raionul Usti-Vâmsk. Deci, dacă în România a studiat rusa, apoi în mijlocul Siberiei a fost preocupat de limba engleză. După revenirea în Moldova destinul lui pare umbrit de incertitudine. În 1968 se angajează în calitate de colaborator știinţific la Muzeul Literar „D. Cantemir”. Din 1972 până în 1982 este redactor la Editura Enciclopedică „Gh.  Asachi”. S-a stins din viaţă la 8 mai 1984, fiind înmormântat la Chișinău, fără pompă, deoarece mulţi dintre colegii lui nici nu bănuiau că, odată cu el, a plecat spre alte tărâmuri un suflet fin, un poet și un savant veritabil…


25

UN SCRIITOR FRANCEZ LA CHIȘINĂU

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Întotdeauna m-a uimit viteza cu care încercăm să scăpăm de trecutul nostru, să uităm de oameni și locuri. În anul 1990, am scos cu mare iuţeală placa comemorativă de pe clădirea din bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 148, care ne amintea că aici, în anii ’30 ai sec. XX, în Hotelul „Suisse” a locuit scriitorul francez Henri Barbusse (17.V.1873, Anier – 30.VIII.1935, Moscova). Da, a fost membru al partidului comunist francez, dar să nu uităm că aproape toată elita franceză a sec. XX a avut viziuni de stânga, chiar și Pablo Picasso a fost comunist. Enciclopedia Larousse îl prezintă pe Barbusse cu fotografie și o amplă biografie, semn cert că face parte din patrimoniul naţional al Franţei. H. Barbusse a fost autorul unor romane celebre în epocă: Infernul (1908), Focul (1916), Lumină (1919) ș.a.

Și tot el a fost doctor în filozofie, antifascist și membru în Comisia internaţională pentru cercetarea urmărilor terorii dezlănţuite de guvernele ţărilor din Balcani (1925). Și în această ipostază a sosit la Chișinău, asistând la procesul intentat participanţilor la răscoala de la Tatarbunar. A publicat o serie de articole reunite în volumul Călăii (1926). Prieten bun, la începuturi, cu scriitorul Panait Istrati, a polemizat mult cu acesta pe motivul viziunilor politice. P. Istrati a fost unul dintre primii scriitori care, după vizita întreprinsă în URSS, a scris adevărul despre procesele represive ce abia luau amploare în această ţară. Simpatizanţii URSS-lui considerau aceste scrieri ale lui Panait Istrati drept calomnii. Dar istoria i-a dat dreptate… În rapoartele Siguranţei române această vizită la Chișinău a fost reflectată în detalii: „Notă: Aseară, Dl Barbusse și ceilalţi însoţitori au stat de vorbă la Hotelul „Suisse” cu câţiva intelectuali, între care avocaţii: Andrei Dumitrescu, Paraschivescu și Cruceanu. Din discuţiile urmate rezultă un fapt aproape cert că toţi simpatizează foarte mult cu mișcarea comunistă. Dl Barbusse părea rezervat asupra discuţiilor și a lăsat să se înţeleagă că a venit la Chișinău să vadă dacă, într-adevăr, Rusia sovietică are vreun amestec în legătură cu procesul de la Tatarbunar. Convingerea D-sale este că acest proces are originea în nemulţumirea populaţiei contra actualei administraţiuni care, după D-sa, lasă foarte mult de dorit, iar Centrul n-a dat destulă atenţiune abuzurilor ce s-au comis.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 26

Vernochet Leon, a început să facă apologia Rusiei, arătând că acolo este un trai bun și fericirea domnește, că nu este vorba cum că Basarabia trebuie cedată Rusiei, că azi nu mai există Rusia, ci o uniune de state, că la urma urmei Rusia nu dă nici o atenţiune Basarabiei și că el nu crede că agenţii sovietici pun la cale comploturi în Basarabia. I s-a răspuns de unul dintre intelectualii români, că D-sa este greșit informat și că nu are cunoștinţă de atâtea comploturi descoperite, atâţia morţi pe malul Nistrului și în alte centre ale Basarabiei, morţi proveniţi din mâna Rusiei sovietice. I s-a arătat că este lesne să stai la mai multe mii de kilometri departe de Basarabia și să faci critici. Astă-seară un grup de intelectuali din Chișinău au decis să ia masa comună cu vizitatorii străini la restaurantul „Suisse”.

Masa nu are nici un caracter demonstrativ, ci este dată numai în onoarea marelui scriitor Barbusse, iar nu ca om politic.” [ANRM, F. 679, inv. 1, U.P. nr. 5444]. Și tot în dosarul Barbusse am găsit acest raport din 20 noiembrie 1925: „Domnule Inspector General, Avem onoare a vă raporta că astăzi dimineaţă reprezentantul ziarului Dimineaţa din localitate, a vizitat pe Dl Barbusse, marele literat francez, căruia i-a solicitat un interviu asupra scopului vizitei sale în Chișinău. Dl Barbusse a declarat că scopul venirii sale și a prietenilor însoţitori în Basarabia este ca să cunoască starea spiritelor din această provincie, să viziteze arestaţii de la Tatarbunar și să asiste la proces. A arătat că din scurtul drum dintre București și Chișinău a putut să vadă peisaje încântătoare și să constate Basarabia o provincie bogată și, dacă Bucureștii are un aer de mic Paris, constată cu plăcere că și în Chișinău a găsit persoane care cunosc limba franceză, ceea ce denotă că Franţa se bucură în această ţară de reale simpatii. În ceea ce privește procesul de la Tatarbunar, întrucât a asistat numai la prima ședinţă, nu-și poate da verdictul definitiv asupra impresiunilor sale în acest proces, care interesează foarte mult cercurile intelectuale din Franţa, ca fiind cel mai mare proces din câte s-a văzut până acum. Faptul că toate ziarele din Europa au scris atâtea de multe lucruri pe tema acestui proces, D-sa cu însoţitorii a venit în România spre a vedea, dacă nu sunt exagerate cele ce s-au scris și să se convingă de adevăr. Aceasta este și misiunea D-sale în România, misiune care nu are un caracter politic și nici alte scopuri. Relativ la latura juridică a acestui proces și la diferitele lui aspecte și înlănţuiri, Dl Barbusse a spus: pare însă că în cea mai mare parte acest proces este un proces politic și nu-și poate da verdictul, întrucât toate impresiunile sale sunt într-o intimă legătură cu a însoţitorilor săi, din care unul este avocat și numai după un conci-


boi la Paris, ca condescendenţă ţine atât D-sa, cât și însoţitorii săi să-i facă o vizită de politeţe. La orele 10, Dl Barbusse, însoţit de Dl Costaforu și ceilalţi amici, s-au prezentat Dlui General Rudeanu. Șeful Serviciului” [ANRM, F. 679, inv. 1, UP, nr. 5444]. Chiar și informatorii știau că Henri Barbusse e un mare scriitor și literat, iar noi, în 1990, am uitat de aceasta și am pus miza doar pe opţiunea lui politică…

27

liabul cu aceștia și după ce va mai asista la 2-3 ședinţe, își va putea spune impresiile sale. Va asista astăzi la ambele ședinţe și poate și la ședinţa de mâine dimineaţa. Crede că șederea sa va fi de scurtă durată, deși se declarase să rămână 5 zile în Basarabia. Crede că va pleca mâine cu trenul de 5 spre București. Apoi a mai adăugat că, întrucât Dl General Rudeanu este mare amic al Antantei și așa de bine cunoscut la Paris cu ocaziunea concursului dat în timpul marelui răz-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 28

ISTORIA DE PÂNĂ LA ISTORIE

Despre aceste două mari personalităţi basarabene se pomenește foarte rar. Soarta a fost destul de vitregă în ambele cazuri. Alexandru Plămădeală (9.X.1888, Chișinău – 15.VI. 1940, Chișinău), celebrul sculptor, a decedat la Chișinău, atingând doar apogeul creativităţii, Mihail Bârcă, compozitorul și dirijorul, s-a stins din viaţă octogenar. În primul rând, urmărim o asemănare uluitoare în fișele lor biografice. Ambii au fost colegi la Seminarul Teologic din Chișinău. După absolvirea studiilor, ambii au plecat la Moscova: A. Plămădeală s-a înscris la Școala Superioară de Pictură și Arhitectură, iar M. Bârcă – la Școala Societăţii Filarmonice. Revenind la baștină, ambii au diriguit două școli foarte importante din Basarabia de odinioară. Unul a preluat direcţia Școlii de Arte Frumoase din Chișinău și a condus-o printre toate pragurile și barierele ca un navigator de mare clasă, altul a avut pe umeri directoria dificilă a Conservatorului Municipal. Dar specificul creaţiei i-a forţat să fie și la fel de diferiţi. Dacă pentru realizarea monumentului lui Ștefan cel Mare și

Sfânt Alexandru Plămădeală a avut nevoie de ajutorul a doi soldaţi, a câţiva cioplitori în piatră, a unui arhitect și a câtorva muncitori care au turnat statuia în bronz, M. Bârcă a fost animatorul de coruri și orchestre, cu ajutorul cărora putea să-și vadă creaţiile sale ajunse la ascultător. Presa a scris despre ei, avându-i permanent în vizor. Opera lui A. Plămădeală a fost recunoscută ca fiind extrem de valoroasă. Publicaţiile din presa franceză confirmă acest lucru. Despre M. Bârcă s-a scris la fel de mult, fiind o personalitate cu un profil inconfundabil în domeniu. Cu toate acestea, doresc să răsucim roata istoriei până la o zi, când doi absolvenţi de seminar au intrat în atelierul unui fotograf și, ca doi buni prieteni, au pozat în faţa obiectivului. Aveau toată viaţa înainte – și vise, și iluzii și crude dezamăgiri. Dar tinereţea are un mare privilegiu: ea crede în viitor. Astăzi, când ei nu mai sunt în viaţă, și doar gloria lor mai licărește printre atâtea probleme cotidiene, noi avem ferma convingere că e meritul lor, dacă avem un patrimoniu artistic mai bogat, mai valoros și că visele lor din tinereţe s-au realizat. Fotograful, în 1911, fără să bănuiască, a imortalizat un segment de aur din istoria noastră, de fapt, al istoriei până a deveni Istorie. Și, dacă despre Alexandru Plămădeală s-au scris monografii, studii, articole, – prietenul său rămâne încă sub umbrela anonimatului. Mihail Bârcă a fost compozitor, dirijor de cor și un pasionat specialist preocupat de istoria muzicii basarabene. Anume din acest unghi de vedere a și fost cooptat pentru a colabora la revista Viaţa Basarabiei. Materialele lui deschideau un nou orizont pentru publicaţiile de acest fel: Luţcan V. Adnotare (adnot. la cartea: Bârcă M. Trei


Școala populară de Artă (1949-1962); dirijor al Ansamblului artistic „Nicolae Bălcescu” (1955-1966) și al coralei Catedralei Mitropolitane din Craiova (1952-1973). Distincţii: Ordinul Muncii, cl. III (1957). Membru al Societăţii Compozitorilor din România (1929).

29

Compozitorul și muzicologul Gleb Ceaicovschi-Mereșanu, fost discipol al lui Mihail Bârcă, în 1995 a editat o minimonografie – „Mihail Bârcă compozitor și dirijor”, în care a inclus și câteva scrisori foarte interesante. În ele se citește nu numai dorul de Basarabia, dar și acea diferenţă temporală care, ca un zid, s-a postat între cele două maluri de Prut și, mai cu seamă, în conștiinţă: „Craiova 27.IX.67 Dragă Gleb, ...Scrie-mi despre dumneata. Eu te-am părăsit, când erai tânăr. Au trecut zeci de ani și au fost evenimente grozave. Scriemi, ce și cum ? Știi că aici, în România, trăiesc Mihai Constantinescu (vioristul) și Costică Petrovici (dirijorul operei din București). Aici prosperă Iușceanu (fostul Iușchevici, profesor la Academia de Muzică din București), iar mai târziu a apărut fostul meu asistent la clasa de armonie Leibovici, însă sub numele de Nahman. Muzicologii din România m-au declarat clasic „fiind în viaţă”. Știu că în Panteonul vostru muzical figurează Musicescu,

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

cântece – pentru sopran și acompaniament de piano. Craiova, 1939; 1939, nr. 7-8, p. 127); Ștefănucă P. Cărţi (recenzie la cartea: Bârcă M., Popovici V. Cântece basarabene, armonizate pe două și trei voci egale. Chișinău, 1939; 1940, nr. 1, p. 70). Faptul acesta a făcut ca el să fie confundat cu un omonim – Mihail Bârcă, învăţător și prozator, colaborator și el la aceeași revistă, – istoricii literari atribuind din greșeală scrierile prozatorului – compozitorului. De aceea, pentru a nu confunda niște momente principiale se impun câteva repere biografice: Bârcă, Mihail (5.XI.1888, Mileștii Mici, Lăpușna – 1.X.1975, Craiova), compozitor, dirijor, pedagog din Basarabia. A studiat muzica la Școala Muzical-Dramatică din Moscova, cu statut de conservator (1911-1914), și la Conservatorul din Iași (1927). Mihail Bârcă a compus muzică de teatru, corală și vocal-simfonică (cantatele: Muzica; Cântaţi pământului drag), a prelucrat pentru cor a capella cântecele populare moldovenești: Bate vântul; Chiriac; Răsai lună; La Nistru, la mărgioară ș.a. Împreună cu V. Popovici, a publicat Cântece basarabene, armonizate pe două și trei voci. Maestru de cor la Opera basarabeană din Chișinău (1919-1922); profesor de muzică la Liceul „A. Donici” din Chișinău (1918-1929) și la Liceul „Ștefan cel Mare” din Tighina (1929-1935); profesor de compoziţie și director (1936-1940) la Conservatorul Municipal din Chișinău. În 1940-1941 a fost șef de catedră la Conservatorul de Stat din Chișinău. La Craiova, își desfășoară activitatea în calitate de profesor de muzică la Liceul Militar „D.A.Sturdza” (1945-1949) și de dirijor al corului Bisericii „Madona Dudu” (19481952); maestru de cor la


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 30

Kiriac. De ce n-aș fi și eu cândva printre ei? Scrie-mi amănunţit despre mata. Și transmite salutările mele celor ce mă ţin minte. Al Dumneavoastră M.Bârcă…” . Iar într-o altă scrisoare nedatată el mărturisește: „Dragă Gleb! Nu Vă supăraţi că nu V-am răspuns la felicitare. Eu sufăr de scribofobie. Nu-mi place să scriu. Mi s-a altoit acest dezgust faţă de scris din timpul când intrasem, la etatea de 16 ani, ajutor la părintele Berezovschi în corul arhieresc. Zile și nopţi copiam irmoase, axioane, heruvice… Corul era mare; eram nevoit să scriu câte 16 partiţii. Iar repetiţiile se făceau zilnic. În prezent, scriu muzică numai cu creionul. Iar pe curat, cu cerneală, le scrie copistul. Prin urmare, nu posed partituri proprii. Astăzi am rugat pe o cunoscută cântăreaţă, care pleca la București, să ceară insistent la direcţia Radioului partiturile mele, pe care le cântă, să le tipăresc. Cu dezgustul faţă de scris, Gleb, e greu să socot că îmi voi scrie memoriile referitoare la viaţa artistică a Chișinăului din anii 1910 – 1940. Dacă, poate, voi veni la Chișinău, Veţi putea extrage câte ceva din memoria mea. Tocmai la timp. Aici, după mine vânează doi muzicologi; îmi propun să vorbesc la banda de magnetofon, iar ei o vor prelucra. Deocamdată, nu m-am dat lor.

Venirea mea la Chișinău să nu Vă sperie. Voi veni ca „turist” și fără nici o grijă. Vreau să te văd pe Dumneata. Vreau să-l văd pe Dailis! Și vreau să-l văd numaidecât pe Iuliu Guz, despre care am păstrat frumoase amintiri… Și pe Lidia Babici, transmiteţi-i salutări! Mi-aduc aminte și de modesta blondină, durdulia care purta numele Iacovlev și să-i transmiteţi salutări din partea mea, dar când citesc numele Axionova L.A., îmi închipui o doamnă severă, impozantă. Asta să nu i-o spuneţi pentru a nu o supăra ! Mi-aduc aminte că la Liceul „A.Donici” era un băieţel frumușel, elevul cu numele de Corlăteanu. Și lui transmiteţi-i salutări! Și dacă acum nu mai este acel băieţel frumușel, pe care mi-l amintesc ca elev, totuna transmiteţi-i Academicianului salutul meu, dacă el mă știe ! De Lobel mi-aduc aminte. El era elevul lui Șt.Neaga, iar vreo 10 ani în urmă, poate mai puţini, am citit, după câte îmi amintesc, despre sonata lui pentru pian. Lucrare serioasă! Cunoștinţa nemijlocită ar fi pentru mine o reușită… Al D-Voastră, M.Bârcă…”. Pentru muzicologii de astăzi Mihail Bârcă rămâne un jalon inconfundabil prin valoarea tezaurului muzical lăsat nouă drept moștenire. P.S. La Chișinău, a locuit pe str.Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, 5. Iar după 1946, în această casă a locuit până la moarte academicianul Nicolae Dimo (30.11.1873, Orhei – 15.03.1959, Chișinău).


31

PIONIERII OPEREI NAŢIONALE DIN BASARABIA

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Formarea României Mari a adus în Basarabia și mari transformări culturale. S-a naţionalizat învăţământul, s-a format o Societate a Scriitorilor Basarabeni, o Societate de Arte Frumoase din Basarabia ș.a. Lumea muzicală a Chișinăului era și ea în căutarea unei formule de racordare la noile realităţi. Trebuia fondată Opera Basarabeană... Jean Bobescu este un nume uitat azi de marele public al Basarabiei. Odinioară însă, numele Bobescu suna frecvent şi era un nume, ce te aducea cu gândul la operetă şi la operă. Tatăl, Aron Bobescu, fondator al unui ansamblu de operetă, era cunoscut în Basarabia, iar fiul său, Jean Bobescu, a pus bazele primului ansamblu de operă basarabeană. Biogarfia lui este foarte interesantă şi instructivă. Născut la 5 aprilie 1890, la Iaşi, în familia unor actori de operetă, de mic copil a avut parte de o viaţă de actor ambulant. Şi tot de mic copil a urcat pe scenă. Mai întâi, ca actor, apoi ca muzicant şi, în cele din urmă, ca dirijor, ajungând cu timpul o celebritate a vremii. În 1907, s-a înscris la Conservatorul din Iaşi, unde a studiat la Sofia Teodorea-

nu, fiica lui Gavriil Musicescu, solfegiul şi teoria, vioara la Teodor Teodorini, iar armonia şi compoziţia la profesorul Al. Zirra. A debutat ca dirijor la Bucureşti, în 1916, când de la pupitru a dirijat opera Bărbierul din Sevilla de G.Rossini, în compania lui Guriţă-Corfescu. Din 1921 până în 1940, a activat la Cluj, unde a dirijat 63 de opere în 1271 de spectacole. În 1940, este transferat la Bucureşti ca dirijor la Opera Română. Paralel, din 1950, este şi profesor la Conservatorul Ciprian Porumbescu. A dirijat opere la teatrele din Franţa, Austria, Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Polonia, Turcia ş.a. S-a stins din viaţă la 5 august 1981, la Bucureşti, dar dincolo de muzică a reuşit să lase posterităţii un volum de memorii – La pupitrul operei.(Bucureşti, 1964), din care aflăm misterul apariţiei şi dispariţiei operei basarabene: În anul 1919, am început organizarea unui ansamblu de operă la Chișinău. Cu partea artistică mă ocupam eu și Athanasiu, iar de latura materială avea să se ocupe Bojenia Belousova, care avea un magazin de instrumente muzicale și o agenţie teatrală în Chișinău. Iubitoare de „muzică și teatru”, Bojenia Belousova crease o atmosferă vie, o animaţie deosebită în Chișinău și, prin agenţia teatrală, reușea să atragă și să încheie contracte cu mari artiști străini, care își dădeau contribuţia în diferite concerte și reprezentaţii teatrale, pe scena sălii „Blagarodnaia Sobranie”(Clubul Nobilimii–Iu.C.). Când am ajuns acolo, se vorbea despre Rubinstein, despre Șaleapin, iar acesta din urmă a menţionat în memoriile sale câteva impresii referitoare la Cavalleria și Paiaţe, prezentate aici de o trupă italiană. Deci, cu ajutorul Belousovei am


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 32

angajat cântăreţi de înaltă clasă, ca: basul Steiner, baritonul Costescu-Duca, tenorul Borelli, a cărui voce atingea cu ușurinţă un do plin. Venise acolo și primadona Elena Ivony. Foarte rar lucru, această cântăreaţă ajunsese mare artistă fără să fi avut o serioasă cultură muzicală. În repertoriul ei figurau peste 40 de opere, pe care le învăţase, ca să ne exprimăm într-un termen argotic,,,după ureche’’. Elena Ivony avea un simţ muzical excepţional de dezvoltat și o voce de o claritate desăvârșită. Percepea efectele orchestrale și distingea instrumentele la cele mai fine nuanţe. Ivony a fost angajată, după câţiva ani, la opera din București. A plecat în turnee prin Italia și pe urmă n-am mai auzit de dânsa. A dispărut. Ansamblul de operă din Chișinău avea un cor redus, dar foarte puternic. Cele 20 de persoane recrutate din corurile bisericești întruneau calităţi nebănuite. În momentele dinamice, de forţă, glasurile acestea foarte frumoase, bine cultivate, căpătau amploare și-mi făcea impresia că numărul lor s-a dublat. (Deseori am avut prilejul să verific calitatea corală a rușilor, pasiunea lor pentru muzica vocală, tradiţiile pe care popoarele din răsărit le au în acest domeniu.) Orchestra ansamblului de operă era și ea restrânsă, alcătuită tot din elemente locale. Aveam șase viori prime, patru viori secunde, două viole, un contrabas, două flaute, două oboaie, două fagoturi, două clarinete, două trombe, trei tromboane, doi corni, un timpan. Repertoriul pe care ni l-am alcătuit cuprindea Rigoletto, Faust, Aida, Ebreea, Tosca, Cavalleria, Paiaţe, fragmente din opera Rusalka (rolul morarului îl deţinea Melnik, care cântase la opera din Petrograd, iar mai târziu la la Scala și în America), din Dama de pică și altele. Mă ocupam și cu punerea în scenă și cu pregătirea muzicală a ansamblului. Aveam avantajul că lucram cu soliști consacraţi, care cunoșteau foarte bine rolurile, partea cea mai dificilă ţinând de pregătirea corului și a orchestrei. Montarea operelor în această stagiune s-a realizat cu iscusinţă și rapiditate, așa încât

într-o singură vară, cu un ansamblu nou, s-au putut reprezenta multe opere care cer temeinică pregătire și un studiu adâncit. Chiar de la primul spectacol, cu opera Faust, primirea ce ne-a făcut-o publicul a fost mai mult decât entuziastă. Cronici elogioase n-au întârziat să apară în gazetele locale. Aceste cronici menţionau „nedumerirea’’ și „revelaţia’’ opiniei publice în faţa ansamblului de operă, munca pe care Athanasiu și cu mine am desfășurat-o „fără zgomot, sistematic”; descriau „sala ticsită” de lume, precum și condiţiile noastre de lucru. Nu se putea să fie trecută cu vederea „scenăria (decorul – Iu.C.) cam săracă”, în schimb, interpreţii noștri au stârnit admiraţie.1 Un interviu, pe care l-am acordat la sfârșitul stagiunii ziarului „Rampa”, concentrează o parte din ideile pe care și azi le-aș releva în același chip. Spuneam atunci: – Am avut la Chișinău o stagiune bună. Trupa de sub direcţia mea număra peste 15 1

„Cu deosebire am admirat în Mefisto pe d. Melnik, al cărui bas cantabil a cucerit din primele clipe. De o amploare potrivită, vocea d-sale se mișcă în valuri armonice și clare, storcând aplauze sincere, cum s-a întâmplat în actul al II-lea, unde a bisat cu izbândă. Aceeași siguranţă o are și în joc, cu o ușoară nuanţă de exagerare. D. Borelli are un puternic tenor, pe care îl stăpânește bine. Mai mult dramatic decât liric, d-sa atinge do-urile cu vigoare, deși, poate, nu întotdeauna cu aceeași claritate. Nu o dată însă, publicul a subliniat pe acest cântăreţ cu un profil așa de copilăresc, căruia un bun studiu și o îndrăzneală mai mare îi vor spori și siguranţa jocului. Valentin, d. Jean Athanasiu, a fost admirabil în toate privinţele. Un bariton așa de limpede, plin și călduros ca al d-sale, trecut printr-o școală minunată, era firesc să încălzească sala și să fie aplaudat. Vedem arta, împreună cu darul unei voci mișcătoare. La o înălţime egală s-a menţinut dna F. Lupu, în Margareta. Arareori am putut vedea o Margaretă mai duioasă, exprimată într-un joc discret, într-o voce nespus de dulce, care părea că vine din depărtări fermecate... Corul, deși alcătuit cu greutăţi, s-a înfăţișat bine și merită laudă...”.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

muzică, de artă, și spectacolele noastre de operă s-au desfășurat în faţa unor săli pe jumătate goale. Ziarul local făcea următoarea remarcă: „Cine a ascultat Cavalleria Rusticana, Dama de pică sau fastuosul spectacol de aseară al Aidei – în care s-au produs câteva admirabile și originale numere de balet – n-a putut avea decât o supremă mulţumire sufletească și un adânc regret că asemenea spectacole de artă adevărată nu sunt frecventate de ieșeni.” Admiratorii noștri plecaseră, activitatea artistică începuse să stagneze și Iașul își recăpăta starea de apatie, pe care adeseori i-o așternuse pe faţă indiferenţa oficialităţilor pentru cultură. De aceea, ansamblul nostru a trebuit să se îndrepte spre centre mai înfloritoare, cu o puternică activitate negustorească și industrială. Ne-am deplasat cu întregul ansamblu de operă la Galaţi și, după câteva spectacole cu săli goale, ne-am văzut în cel mai grav impas material. Galaţiul, care deţine azi un teatru muzical, o filarmonică, un teatru de stat, care are numeroase cinematografe, cu greu ne-ar putea reaminti de ceea ce a fost, de publicul de odinioară alcătuit din negustori, moșieri, industriași, pentru care opera noastră părea o aventură artistică demnă de dispreţ. Biata Belousova! Ce milă îmi era de ea! Investise toate fondurile de care putea să dispună, făcuse împrumuturi serioase numai pentru a putea să susţină turneul nostru și, în mai puţin de două săptămâni, s-a văzut definitiv ruinată. O prăbușire asemănătoare suferise și ansamblul Guriţă-Corfescu, înainte de război. Bojenia Belousova asista la dezastru fără să poată face nimic. Intervenţia noastră la autorităţile orașului n-a dat nici un rezultat, așa că Belousova și-a vândut ultimul inel pe care îl avea, ca să poată face rost de bani de drum. Ne-am îndreptat spre gară plini de mâhnire și acolo ne-am despărţit pentru totdeauna. Trăiam un sentiment aparte. Îmi pierdeam oamenii cu care am lucrat, vedeam risipindu-se un ansamblu de operă închegat și priveam

33

soliști, cu un cor și o orchestră simfonică de 50 de persoane. – Cât timp aţi jucat? – Timp de patru luni am jucat de trei ori pe săptămână. În Chișinău e un public foarte bun pentru teatru, dar cu osebire pentru muzică. Am avut adesea săli pline, însă așa cum cheltuielile erau mari, m-am ales cu deficit. – Pe cine aveaţi în trupă? – Soprana Ivony, tenorul Borelli, baritonïi Athanasiu și Costescu-Duca, basul Steiner, apoi doi cântăreţi ruși, Melnik și Nagacevski (ambii basarabeni, primul din Chișinău, cel de al doilea din Ţibirica, Orhei –Iu.C.). Voiam ca să dau, cu acest ansamblu, o serie de reprezentaţii în ţară, dar nu m-am putut duce decât la Brăila și Galaţi, căci sezonul de teatru – în mai, când am terminat acolo – era prea avansat pentru a mă hazarda la o serie de spectacole într-un teatru închis, în Capitală. – Aţi cântat numai opere, în Chișinău? – Am dat și zece spectacole simfonice cu orchestra mea, interpretând pagini din Beethoven, Grieg, Saint-Saens, Ceaikovski, Grecianinov etc. Pot spune că și aceste concerte s-au bucurat de o primire caldă, pe care de altfel numeroșii iubitori de muzică din Chișinău nu mi-au precupeţit-o niciodată. – Rămâneţi mult în București? – Stau numai câteva zile și apoi plec din nou la Chișinău. Venisem în vederea înjghebării Operei Române, dar dificultăţile ce ni s-au pus în cale sunt atât de mari și reaua voinţă atât de manifestată, încât, deocamdată, renunţ. Mă gândesc, azi, cât de puţine detalii ale activităţii noastre artistice se transmit și rămân gravate în notele, cronicile și interviurile pe care le citim, după ani de zile, în presa timpului! Și, cu toate acestea, ne reîntoarcem la ele în mod constant, ca la niște martori fideli. Îmi amintesc, citind alte articole, de reprezentaţiile pe care ansamblul de operă le-a dat la Iași cu Aida, Faust și Traviata. Rezultatele au fost întristătoare. N-am mai găsit în Iași publicul avid de


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 34

cu ochii în lacrimi cum dispar Elena Ivony și Enrichetta Rodrigo, Athanasiu și Borelli, Costescu-Duca, Nagacevski, Malone-tati, Izov și toţi ceilalţi, pe care nici o forţă nu avea să-i mai reunească vreodată. Se duceau toate proiectele mele, toate visurile legate de organizarea unui ansamblu temeinic, statornic de operă, se risipise toată munca, pasiunea, dragostea pe care le investisem în această întreprindere artistică. Am expediat la București lăzile cu costume împrumutate de la Teatrul Naţional și, cu ultimul tren, am plecat la București, năzuind să-mi reiau vechea ocupaţie didactică, singura care putea să-mi redea liniștea și siguranţa zilei de mâine. Pe Bojenia Belousova n-am mai văzut-o niciodată și am auzit că această fe-

meie plină de energie, devotată muzicii până la uitarea de sine, a trăit în cea mai neagră mizerie ultimii ani de viaţă și a murit uitată, pe un pat acoperit cu rogojini, împărtășind soarta multor animatori de artă în regimul de tristă amintire. Etapele evoluţiei Operei noastre le găsim în cartea lui Aurelian Dănilă Opera basarabeană (Chișinău, 2005) și în Enciclopedia interpreţilor din Moldova (1999) de Serafim Buzilă, în alte ediţii. Peste ani, s-a reușit ca la Chișinău să fie totuși organizată o Operă basarabeană, dar noi nu putem uita de pionierii acestei iniţiative...


35

PRIMUL GENERAL AL REPUBLICII MOLDOVENEȘTI…

bean este postelnicul Nicolae (1740), călugărit cu numele de Ioan la 1749. Urmașul lui a fost Iordache (+...III.1818, Măldărești, Oltenia), postelnic, proprietar la Pleșeștii-Sineascăi (Suceava), de unde i s-a zis și Pleșescu. Căsătorit în două rânduri: 1. – cu Tita Sinescu; 2. – cu Safta Kiruș. Fiul lor, Constatin Brăescu (n.15. IX.1804), a fost nobil rus, fiind căsătorit cu Zenovia Gore, cu care au avut doi copii. Pe Petre (+1896), mareșalul nobilimii din jud. Soroca în anii 80 ai sec. XIX, căsătorit cu Raluca (în alte surse – Rozalia) Stârcea, și pe Eliza, căsătorită cu nobilul Alexandru Brozovski. Petre Brăescu a avut un singur copil, pe Constantin, care a fost ministru în Directoratul general al Republicii Moldovenești. Constantin, la rândul lui, a avut două fete, care însă s-au stins din viaţă prea devreme: Irina (n.1898-+15.II.1922, Chișinău), căsătorită cu Boris Iv. Buzne (n.1884 la Odesa), și Elena (+30.VII.1927, otrăvită la Zberoaia), căsătorită cu inginerul Nicolae Gafencu.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În vâltoarea revoluţiei din 1917, tânăra Republică Moldovenească a fost nevoită, în primul rând, să-și formeze propriile unităţi armate. Era o situaţie extrem de dificilă, când unităţile rusești de pe frontul român se retrăgeau în dezordine și devastau Basarabia. Pe de altă parte, unităţile germane ocupaseră Bucovina și ajunseseră la Hotin. Ucraina, prin declaraţiile sale ultimative, ameninţa să ocupe teritoriul dintre Nistru și Prut, iar Sfatul Ţării, primul parlament al Basarabiei, nu avea la îndemână nici o unitate militară, care l-ar fi ajutat la restabilirea ordinii și la apărarea republicii. De formarea armatei naţionale s-au ocupat militari de carieră, ca: Vasile Cijevschi, Dimitrie Bogos, Gherman Pântea, Mihai Popa, Simion Gurschi, Matei Donici, Constantin Brăescu ș.a. Constituirea cohortelor moldovenești a fost un lucru dificil, deoarece autorităţile guvernului provizoriu, în frunte cu Aleksandr Kerenski și comandanţii superiori ai armatei ruse, generalii Alexeev, Duhonin ș.a., înţelegeau că, permiţând formarea de unităţi naţionale, fac primul pas spre autonomia Basarabiei, al doilea pas fiind independenţa ei, iar cel de-al treilea, care era firesc și dictat de istorie, – Unirea cu România. La 2 decembrie 1917, când a fost declarată formarea Republicii Autonome Moldovenești, unităţile militare naţionale au defilat în faţa lui Ion Inculeţ, președintele Sfatului Ţării. Așa cum am menţionat, unul dintre pilonii armatei naţionale a fost colonelul Constantin Brăescu. Genealogia neamului Brăescu, extins pe ambele maluri ale Prutului, o găsim în volumul II al cărţii coordonate de Mihail Dim. Sturdza – Familiile boierești din Moldova și ţara Românească (,,Simetria’’, 2011). Primul pomenit în arborele basara-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Cea mai pitorească figură a acestui neam a fost Petre Brăescu, care avea o casă mare la Corbu și unde nu se mai terminau petrecerile și oaspeţii. Mai avea obiceiul să pună paznici la răscruci de drumuri și, cum vedea un om străin, îl invita în ospeţie, iar acesta putea să fie găzduit cu lunile la moșia conului Petrache. În literatura memorialistică, chipul lui a fost conturat astfel: Moș Petrache, cu figura unui patriarh, era iubit de toţi; ospitalitatea lui era proverbială și în ziua lui onomastică veneau oaspeţii din toate părţile. Se dansa atunci 3-4 zile în sunetele unei orchestre de lăutari aduși de la Iași. (Pavel Kuzminski. Amintirile unui moșneag basarabean // Viaţa Basarabiei. – 1932, nr.9).

36

Desigur, se găseau și personaje care uzurpau această încredere sinceră în legea găzduirii și, odată poposiţi la moșie, uitau să mai plece acasă. Treceau anii, și treburile moșierului Petrache Brăescu mergeau tot mai prost, până a ajuns la faliment, lăsându-i fiului său o singură avere – numele lui cinstit și nepătat de vreo afacere dubioasă. Ultimii ani Petrache Brăescu i-a trăit la Chișinău, obţinând din partea no-

bilimii un fel de pensie și un loc la hotelul Peterburg, care, pe vremuri, se afla la intersecţia străzilor Armenească cu Haralambie (azi, Columna). Boierii care veneau de la ţară îl vedeau la terasa hotelului pe conu Petrache, care, sorbind cafea, nu uita să-și informeze prietenii despre ultimele noutăţi ale capitalei. Fiul Constantin a terminat o școală militară și, la 19 ani, în grad de ofiţer, a fost înscris în regimentul de draguni Astrahani, care pe atunci era dislocat la Tiraspol. Nicolae N. Tolmacevshi, rudă cu neamul Brăescu, în memoriile sale lăsate în manuscris sub titlul „Ce am auzit și ce-am văzut în veacul meu”, scrie despre viaţa familiei lui la Tiraspol: „…în scurtă vreme familia noastră s-a mai mărit cu un membru, care a locuit la noi până la căsătorie. Acesta era Constantin Petrovici Brăescu, verișor de-al treilea al mamei, proaspăt absolvent al Colegiului militar de cavalerie din Nikolaev, având gradul de cornet și înscris în regimentul de draguni Astrahani, care era dislocat la Tiraspol. Tatăl lui, conu Petrache, era una dintre figurile proeminente din universul moșieri-


scot ciuboţelele și să alerg desculţ pe spatele lui, masajându-l”.

37

mii basarabene. Era ultimul mohican din tagma,,renumiţilor” boieri moldoveni. La timpul său, fusese unul dintre cei mai bogaţi moșieri din judeţul Soroca. …La acea vreme, Constantin Petrovici Brăescu (ulterior, general și ministru de război al Republicii Moldovenești, decedat la Chișinău în 1928 – N.N.T.), abia împlinise 19 ani și a fost trecut în lumea ofiţerimii. Bătrânul l-a adus la noi, rugând-o pe mama să-l primească în gazdă și să-l ia sub supravegherea ei maternă. …Când în casa noastră a apărut tânărul Brăescu, pentru mine a început o nouă eră. Ne-am împrietenit grozav de bine (el avea 19 ani, eu–6); el mai păstra în comportament multă atitudine copilărească și, de aceea, tot timpul liber ne jucam, găseam diverse ocupaţii spre marea nemulţumire a stăpânei casei. La aceste distracţii participau cu plăcere și tinerii lui colegi de regiment: Gofman, Malicenko, Abelov, Konstantinov, Papalazari ș.a. Chiar în acele zile Brăescu fusese arestat la domiciliu de către comandantul regimentului, pentru că, fiind de serviciu pe regiment, a lăsat în camera plantonului un revolver încărcat, iar un soldat căscat l-a examinat și a împușcat din întâmplare, rănindu-l pe un camarad aflat în altă odaie. Aceste câteva zile de ședere impusă acasă au scos-o din minţi pe mama și ea aștepta cu nerăbdare eliberarea arestatului. O plăcere deosebită mi-a provocat și cazul când Brăescu, în timpul orelor de călărie la manej, a căzut de pe cal și s-a lovit serios la spate. Atunci el mă punea să-mi

În enciclopedia Sfatul Ţării (Chișinău, 1997), la capitolul Personalităţi militare, am prezentat o scurtă biografie a acestei figuri basarabene uitate pe nedrept. BRĂESCU, Constantin Petrache (1873–15.III.1928), general. S-a născut în familia lui Petrache C. Brăescu (+ 1896), fost mareșal al nobilimii judeţului Soroca, moșier la Corbu, căsătorit cu Rozalia Stârcea. Colonel în regimentul Lubenski. În Republica Democratică Moldovenească i se conferă gradul de general și este numit ministru de război. După Unire, a devenit comandant al trupelor teritoriale din Basarabia. Președinte al Asociaţiei I.O.V. Comandant al Ligii Fiilor lui Ștefan cel Mare. Din cauza nerecunoașterii meritelor sale și a unor neplăceri curente, a murit subit. Serviciul militar l-a adus pe fronturile Primului război mondial, unde colegii lui s-au convins că este o fire curajoasă. Venirea lui în fruntea Ministerului de război al Republicii Moldovenești s-a făcut nu prin relaţii, ci prin recunoașterea meritelor militare și a proeminentei sale personalităţi. Constantin Brăescu a primit gradul de general în timpul revoluţiei de deșteptare naţională, și este unul dintre primii generali ai acestei revoluţii. Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 38

UN PRINCIPE SÂRB ÎN PĂMÂNT BASARABEAN Cunoaștem cu toţii ce grele încercări s-au abătut asupra Serbiei în ultimii douăzeci de ani. Dezmembrarea Iugoslaviei, războiul cu NATO, mii de refugiaţi, sărăcie și deznădejde și totuși sârbii sunt de neînvins… Sârbii în Basarabia reprezintă un capitol aparte din istoria noastră. Luptători dârji împotriva ocupaţiei otomane, ei adesea erau nevoiţi să se refugieze pentru a-și grupa forţele și a-și contura noile planuri de continuare a luptei antiotomane. Un loc mai potrivit decât Basarabia era greu de găsit. O populaţie tolerantă faţă de emigranţi, o administraţie înţelegătoare faţă de problemele refugiaţilor, o elită boierească ce nu se temea să intre în contact cu elitele străine și chiar să se înrudească cu ele. În acest schimb de oameni și valori, s-a ajuns atât de departe, încât multe dansuri și cântece de la noi se numesc „sârbe”, fără să conștientizăm că, de fapt, ele vin din cultura și tradiţia altui popor. O stradă din sectorul Râșcani al Capitalei se numește și azi str. Sârbească, fiind situată între str. Cahul și str.Șipotelor. Chiar și numele de familie al mai multor personalităţi basarabene e Sârbu. Autorul primelor cărţi de poezie în limba română, editată la Chișinău, a fost Ioan Sârbu (1830-1868); militanţi ai ideilor comuniste au fost: Elena Sârbu ( 1915-1943) și Constantin Sârbu (1894-1938); un mare pictor contemporan, născut la Chișinău, a fost Andrei Sârbu (1950 – 2000). Această apropiere dintre cele două popoare a mers atât de departe, încât, la finele secolului XIX, basarabeanca Natalia Keșco a devenit regină a Serbiei, căsătorindu-se cu regele Milan Obrenovici. Istoricul Gheorghe Bezviconi, chiar în primul număr la revistei sale „Din trecutul

nostru”, apărut la 1 noiembrie 1932, dedică un studiu aparte acestei teme –„Sârbii în Basarabia”. Revine la aceeași temă în 1939, în numărul din ianuarie-aprilie, adică în ultimul an de apariţie a revistei „Din trecutul nostru”. Tot despre sârbi găsim informaţii curioase în cartea eruditului cercetător Ion Halippa – „Orașul Chișinău pe timpul aflării aici a poetului A.S.Pușkin, 1820-1823”(Chișinău, 1899): „Strada Sârbească, formată pe timpurile migrării din 1818 de la Hotin la Chișinău a descendenţilor din Serbia, veniţi în Rusia împreună cu Cara-Gheorghe. Printre sârbi erau și voievozi, cu care s-a întâlnit Pușkin în casa lui Liprandi și de la care a prins să noteze cântecele lor de vitejie, – despre aceasta mărturisește A.Veltman. De la ei Pușkin, probabil, a auzit povestiri despre Cara-Gheorghe, eroul răscoalei din Serbia și care a fost caracterizat foarte precis în poezia „Fiicei lui Cara-Gheorghe”. Liprandi menţionează –„Pușkin n-a văzut-o niciodată pe fiica lui Cara-Gheorghe”. „Mama ei, la începutul anului 1820, a sosit la Chişinău, unde a stat un timp, petrecându-l înapoi în Rusia pe fiul mai mare al lui Cara-Gheorghe, cornet în armata noastră, care în curând a decedat. În Chişinău se afla mezinul, viitorul conte, care făcea studii, fiind supravegheat de voievodul Vucici. Dar aşa cum băiatului nu-i putea veni nimeni de hac, mama l-a luat cu sine şi, cam cu trei luni înainte de sosirea lui Puşkin la Chişinău, s-a reîntors la Hotin. Puşkin, eu ştiu la sigur, n-a fost niciodată la Hotin, cu atât mai mult că pe atunci fiica lui Cara-Gheorghe avea nu mai mult de 6-7 ani”. După cum mărturisesc și memorialiștii din acea vreme, – I.Liprandi, A.Velt-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

La Cimitirul Central de pe strada Armenească, s-a păstrat ca prin miracol un mormânt aparţinând unei personalităţi istorice – principele Alexei Cara-Gheorghe, care are o biografie scurtă, dar legată în întregime de Basarabia. Fiu al voievodului sârb Gheorghe Pétrovici, care figurează în istorie cu numele Cara-Gheorghe (14.XI. 1768 – 25.VII.1817), el s-a născut la 1798 în satul Topola. Numele acestei familii domnești provine dintr-o poreclă iscată în urma unei tragedii. Gheorghe a moștenit tronul de la tatăl său Petre, pe care l-a ucis în 1787, din cauză că acesta nu susţinea lupta împotriva turcilor. Iar într-o clipă de furie și-a spânzurat fratele. În felul acesta porecla Cara, în turcește, adică cel Negru, a devenit nume propriu pentru el, iar în continuare și urmașii lui au purtat numele de familie Cara-Gheorghe. Despre acest neam a fost publicată la Viena, în 1883, de către N.Nenadovici, monografia „Viaţa și activitatea lui Cara-Gheorghe”. Pe când Cara-Gheorghe se afla în Rusia, împăratul Aleksandru I l-a înscris pe fiul acestuia, Alexei, în așa-numitul „Corp de paji”, un colegiu instituit special pentru elita aristocratică a Rusiei. Studiile le-a finisat pe când avea 18 ani, obţinând gradul de porucic al gărzii, iar timpurile vitrege l-au adus pe meleaguri basarabene, la Hotin. Aici a cunoscut-o și s-a căsătorit cu Maria, fiica șătrarului Nicolae Trohin, mareșal al nobilimii din ţinutul Hotin (18281831). Mama fetei, Victoria Buzne, provenea și ea dintr-o familie veche boierească, cunoscută în Basarabia. Familia Trohin era înstărită, deţinând peste 1225 de fălci de pământ și erau stabiliţi cu traiul în satul Chișla Stăneni, din fostul ţinut Soroca, denumit ulterior Schineni. După nașterea, în 1827, a fiului Gheorghe, Maria Cara-Gheorghe a decedat. Pe mormântul ei de la Schineni, localitate situată la 18 km de Soroca, la 12 august

39

man și alţii, majoritatea emigranţilor sârbi s-au stabilit temporar cu traiul la Hotin, de unde treptat s-au mutat la Chișinău, care pe la 1820 devenise un centru al viitoarei Eterii, adică a răscoalei pentru eliberarea Greciei de sub jugul otoman, răscoală ce devenise un semnal pentru eliberarea ţărilor din sudul Europei. Primul însă, care remarcă fenomenul stabilirii sârbilor în Basarabia, este scriitorul Pavel Svinin care încă în 1816 în lucrarea sa – „Descrierea regiunii Basarabia”– consemnează:,,Au emigrat încoace din Austria, ulterior și în 1814 cu viteazul conducător Gheorghe Pétrovici (Cerni), în număr de 72 de familii. Localitatea Tabac (de lângă Bolgrad) a fost aleasă pentru așezarea lor…”. Curios e faptul că în mare parte planurile de eliberare a Serbiei de sub dominaţia turcească au fost zămislite tot în capitala Basarabiei, unde erau stabiliţi temporar cu traiul mai mulţi lideri ai acestei comunităţi – voievozii: Vucici, Jukovici, Nenadovici, fraţii Machedonski, mitropolitul Serbiei Leonte Lambrovici, arhimandritul Spiridon Filipovici, colonelul I.N.Radici, fostul secretar al lui Cara-Gheorghe, I.Djurici ș.a. Iar documentele atestă adresări din partea voievodului Cara-Gheorghe încă în 1809. Patru scrisori de ajutor din partea sârbilor răsculaţi împotriva ocupaţiei otomane au fost publicate în revista Arhivele Basarabiei (1930, nr.3,.-pag.297-300). Profesorul și cercetătorul Toma Gh.Bulat a găsit pentru ele un generic sugestiv: „Ajutoare românești pentru revoluţionarii sârbi (1809)”. Și, trebuie să reţinem, că ajutorul solicitat a fost acordat, iar cercetătorul tot în același studiu a concluzionat:,,… și astfel, din sudoarea românească, au mers bani grei, pentru sforţarea de mântuire politică a Sârbilor. Mai mult, meșterii noștri au lucrat cu mintea și cu braţul la descătușarea lor. Credem că naţia noastră poate fi mândră și de aceasta”. O dovadă a legăturii noastre istorice o descoperim chiar în inima Chișinăului.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 40

1828 principele Alexei Cara-Gheorghe a instalat un monument funerar, pe care scria: „Aice odihneșci roba lui Dumnezeu Maria, soţia părucicului Alexe Cerni Karagheorghi, fiica șătrarului Trohin, s-au săvârșit în anul 1827 mart în 22. Dumnezeu s-o erti”. În scurtă vreme s-a stins din viaţă și Alexei, presupunându-se că moartea lui a survenit în urma epidemiei de ciumă, care bântuia în acea vreme în întreaga Basarabie. Firul vieţii lui s-a rupt la 33 de ani, în 1831, la Chișinău, unde a și fost înmormântat. În partea centrală a cimitirului din str. Armenească s-a păstrat monumentul lui funerar – o piramidă din piatră de Cosăuţi, având la poale patru dreptunghiuri ce conţin: monograma prinţului, date despre anul morţii și simbolul ochiului divin.

Chiar și după aproape o sută optzeci de ani, mormântul arată foarte bine, deși de ani buni nu-l mai îngrijește nimeni. Cu toate că urmași ar trebui să existe, căci firul genealogic s-a dus de la Alexei către fiul Gheorghe. Urmașii lui Gheorghe au fost: pictorul Bojidar, care la vremea lui a fost celebru la Paris, și Alexei, care a fost scriitor. E curios faptul că al doilea fiu al domnitorului Cara-Gheorghe s-a numit Alexandru (1806-1885) și a copilărit în Basarabia, – ba la Chișinău, ba la Hotin. El l-a dat Serbiei pe regele Petru I (rege, 19031921), iar acesta, la rândul său, a fost tatăl regelui Alexandru I (rege, 1921- 1934), căsătorit cu regina Mărioara, ei deja fiind părinţii regelui Petru al II (rege, 19341941)… Dar aceasta de acum reprezintă o cu totul altă poveste…


41

CHIȘINĂUL PE CARE N-O SĂ-L VEDEM NICIODATĂ Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost nu numai un credincios slujitor al altarului, ci și un mare om de stat. Prin contribuţia sa directă târgul de odinioară al Chișinăului a fost ales drept capitală a Basarabiei, având la acea vreme concurenţi mult mai evoluaţi edilitar: Dubăsarii, în care existase deja o administraţie temporară, Orheiul, care fusese un centru al provinciei dintre Prut și Nistru ori Benderul, care avea și o cetate, fiind situat chiar pe malul Nistrului. Tot el a fost figura decisivă, când, prin mâna inginerului hotarnic M.Ozmidov, a desenat pe harta Chișinăului locul exact unde trebuie să fie situată Mitropolia, Catedrala orașului, Grădina Publică și, desigur, Piaţa mare, ori cum i se zicea în acele vremuri, marcate de războaie și de venerare a militarilor, – Platz-paradul.

Prin contribuţia unui călugăr-arhitect, Ioanichie, descoperit de mitropolitul G.Bănulescu-Bodoni la Constantinopol, chiar în centrul acelei pieţe mai mult imaginare, a fost în scurtă vreme edificată o clădire impunătoare, în care s-a și instalat administraţia mitropolitană. Mai târziu, în spatele ei au fost ridicate clădirile Seminarului Teologic, iar în 1911 în partea dinspre str.Pușkin a fost înălţată o clădire de toată frumuseţea – Sala Eparhială. Și Mitropolia, și Sala Eparhială, care era cea mai bună sală de concert din Chișinău, având o acustică aproape perfectă, au fost utilizate până în luna iulie 1941, când comandoul condus de căpitanul NKVD, I.A.Muhin, le-a aruncat în aer. Ordinul lui Stalin era dur: „Dușmanul trebuie să moștenească doar pământ pârjolit!”.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 42

Clădirea Mitropoliei n-a mai putut fi reparată și ruinele ei au stat în centrul Chișinăului până la începutul anilor „60 ai sec.XX. În anul 1946, când marele arhitect Alexei Șciusev, originar din Chișinău, a fost invitat să se ocupe de refacerea orașului care avea tot centrul în ruine, acesta vine cu ideea de a amplasa pe locul fostei clădiri a Mitropoliei Casa Guvernului. El avea experienţa amenajării unor asemenea edificii. Spre exemplu, dacă Kievul de astăzi se laudă cu bulevardul Kreșceatik, trebuie să nu uităm că el a fost proiectat de același Alexei Șciusev, unul dintre puţinii arhitecţi din lume care are în palmaresul său o colecţie de cca 200 de proiecte devenite realitate. Apropo, chiar și mauzoleul lui V.I.Lenin din Piaţa Roșie (Moscova) este tot opera lui. Guvernul RSS Moldovenești pe atunci își avea sediul în clădirea fostului azil al contesei Veazemcki, de pe str.Livezilor (azi,Mateevici), unde în prezent se află blocul central al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Se dorea construirea unei clădiri ce ar corespunde prestigiului, pe care trebuia să-l aibă acest organ de stat. Și, în 1947, Alexei Șciusev, secundat de o echipă de arhitecţi tineri, propune un proiect al Casei Guvernului. Era o clădire monumentală care, în partea ei centrală, părea a fi o replică a ca-

tedralei. Centrată pe axa Porţilor Sfinte și a Catedralei, având doar două nivele, ea se încadra perfect în imaginea de atunci a Chișinăului. Piaţa din faţa clădirii el o vedea mult mai mare, mai adaptată pentru manifestările de masă, care erau la modă în acea vreme. De obicei, la 1 mai și la 7 noiembrie aveau loc mari demonstraţii cu participarea masivă a locuitorilor, mobilizaţi special pentru asemenea acţiuni. În piaţa în care în luna mai 1914 fusese dezvelit monumentul împăratului Aleksandru I, demolat în 1918, iar în 1938, în același loc, fusese dezvelit monumentul lui Ferdinad I, evacuat în iunie 1940, el a amplasat două monumente – al lui V.I.Lenin și I.Stalin. Cele două monumente erau și un fel de,,permis’’ pentru acceptarea proiectului, acesta fiind spiritul epocii. Spaţiul din jurul Porţilor Sfinte el, la fel, l-a legat de piaţă, creând un for public impunător, ce amintea de tradiţiile arhitecturii clasice romane. Dar proiectul n-a fost acceptat. Deoarece deciziile le luau pe atunci șefii de la partidul comunist al URSS, ei, din considerente de economie a mijloacelor ori, pur și simplu, din invidie de a nu crea la Chișinău un asemenea ansamblu arhitectonic de toată frumuseţea, ce ar fi concurat cu alte capitale ale republicilor unionale, au rebutat proiectul.


descătușare arhitecturală, o modernizare rapidă a Chișinăului, un alt nivel al posibilităţilor tehnologice, dar în linii mari ei au marcat două concepte estetice. De acum încolo capitala Moldovei trebuia să se rupă de la tradiţie, de la trecutul său istoric. Căci acesta este mesajul arhitectural pe care ei l-au formulat. Mesaj, care pare să fie multiplicat fără nici o schimbare în clădirile ce se înalţă astăzi în orașul nostru. Dar s-ar cuveni să regretăm amarnic că de fiecare dată suntem nevoiţi să începem lucrurile din pagină nouă. Cât de frumos ar fi fost astăzi să putem admira vechea clădire a Mitropoliei, cu cele două turnuri ale capelelor situate pe lateral și impunătoarea intrare centrală. Să vedem, precum odinioară, duminica și în zilele marilor sărbători creștine, cum calcă pe covorul roșu mitropolitul, trecând prin Porţile Sfinte și mergând la catedrală pentru a participa la serviciul divin. Sau, în aceeași ordine de idei: dacă s-ar fi realizat proiectul lui Alexei Șciusev, Republica Moldova de astăzi ar fi avut o Casă a guvernului de invidiat, iar Chișinăul – un centru istoric de toată frumuseţea. Dar așa nu ne rămâne decât să regretăm că există un Chișinău, pe care n-o să-l vedem niciodată…

43

Deși legătura lui era firească cu estetica Chișinăului: arhitectul, preocupat de restaurarea capitalei, a făcut tot posibilul ca să păstreze orașul din amintire. Chiar și atunci, când a purces la lărgirea străzilor, la construirea unor case noi, el ţinea cont de un nivel firesc al clădirilor, care să nu devină presant pentru pietoni și locuitorii urbei. Undeva în memoria lui persista amintirea unui oraș patriarhal, dar și teama de puternicele seisme care pot veni din zona Vrancei. (Chișinăul suportase în noiembrie 1940 un cutremur distrugător). După lungi perioade de indecizie, abia în 1964 a fost edificată Casa Guvernului, după proiectul lui S.Fidlin, în cheia modernă a acelor vremi – adică, din sticlă și beton. Clădirea a venit ca o replică la proiectul lui A.Șciusev, un fel de anitiproiect. Dacă Șciusev concepuse Casa Guvernului în formă de П rusesc, o clădire care parcă îmbrăţișează Piaţa Marii Adunări Naţionale de astăzi, Fidlin a inversat litera, aducând partea centrală a edificiului chiar la marginea pieţii. Cu atât mai mult că stilistic clădirea nu se leagă cu nici un alt edificiu din preajmă. Ea e privită ca un corp străin în centrul unor clădiri din altă epocă, chiar din alt secol. Poate că factorii de decizie de atunci, impulsionaţi de dezgheţul hrușciovist, au vrut să demonstreze prin acest proiect o

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 44

…UN INGINER, CARE A PROIECTAT CELE MAI FRUMOASE CLĂDIRI DIN CHIȘINĂU

Este greu de spus care a fost adevărata vocaţie a lui Mihail Cechirul-Cuș. Unii ar putea să afirme că marea lui pasiune a fost chimia, argumentându-și spusele prin studiile lui universitare. Alţii ar fi în drept să afirme că a fost un om de acţiune și de aceea și-a asumat greaua misiune de a organiza și conduce serviciul de pompieri al orașului Chișinău, eu însă aș fi de partea celora care afirmă că marea lui pasiune a fost totuși arhitectura. Trecem de nenumărate ori pe lângă Sala cu Orgă, fără să știm cine a fost acel ingenios arhitect care a edificat acest monument arhitectural. De fapt, autorul lucrării, arhitectul Mihail Cechirul-Cuș, proiectase clădirea pentru Banca Municipală și, multă vreme clădirea îndeplinise funcţiile pentru care și fusese edificată. Pentru proiectul Băncii Municipale a fost anunţat un concurs, pe care l-a câștigat Mihail Cechirul-Cuș. Construirea propriu-zisă a clădirii Băncii Municipale a început în 1901, pe când primar era Carol Schmidt, apoi patru ani construcţia a așteptat venirea altui primar, Iurie Le-

vinschi, care a și ajutat la definitivarea construcţiei. Curios lucru: unii criticau stilul arhitectural utilizat de autor, alţii îl considerau reușit, dar în cele din urmă clădirea a devenit figura de neînlocuit în peisajul urban. În 1941, la retragerea din Chișinău, comandourile sovietice ale NKVD-ului, conduse de căpitanul N. Muhin, din care făceau parte și câţiva arhitecţi din Chișinău, au minat clădirea și au deteriorat o bună parte din intrarea centrală. După război, clădirea a fost restaurată și a servit drept bancă de stat a RSSM. Din 1975, a fost schimbat statutul ei în Sală cu Orgă, deschisă în 1978, dispunând de 500 de locuri și devenind unul din cele mai frumoase edificii sub aspect estetic, și mult respectată de artiști pentru acustica ei. Reconstrucţia ei se datorează arhitectului Iurie Leoncenko. Mihail Cechirul-Cuș (1865 – 23.I.1917) a avut un destin deosebit. Originar din judeţul Orhei. Nobil ereditar. Despre familia lui a scris doctorul Ioan Șeptelici-Herţescu în memoriile sale: Ajungem la familia Cuș-Cechirul de pe malul Nistrului, cu moșiile Stodolna, Lalova și Cobâlteni. Pe bătrânul proprietar al acestor moșii nu l-am apucat. Dânsul a ocupat postul de președinte al biroului regional de hotărnicie și cel de judecător de pace, care a mijlocit negocierile dintre proprietarii expropriaţi și ţăranii împroprietăriţi. Era o funcţie foarte onorabilă – „miro-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

tă încă din liceu, citind mult și adunându-și o frumoasă bibliotecă. Ca avocat, participa la procese dezinteresat, cum a fost în procesul senzaţional din Chișinău, când Costea Cuș între alţii a luat apărarea evreilor, victime ale unui pogrom. Relaţiile între familiile Șeptelici și Cuș au fost de bună vecinătate, și această legătură s-a întărit când fratele lui Constantin Cuș, Leonid Ivanovici, s-a căsătorit cu Maria, născută Lomakin, sora cea mai mare a Sofiei Ivanovna Șeptelici. Probabil că familia Cuș a avut o moșie în Alcedar, Șibca, însă a pierdut-o, căci încă din copilărie m-am trezit cu toată familia lor stând în Cogâlniceni, unde Leonid Ivanovici, om cinstit și agreabil, a și fost înmormântat în curtea bisericii. (Ioan Șeptelici-Herţescu…un autoportret. În cartea: Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.8, Chișinău, 2010). Mihail a făcut studii la Liceul real din Chișinău și la Institutul Tehnologic din Harcov, fiind de profesie inginer. După absolvire s-a stabilit la Chișinău, unde a deschis primul birou de proiectări în construcţie. În scurtă vreme, a fost numit în funcţie de ajutor al arhitectului orașului, iar mai târziu a ocupat și postul de arhitect orășenesc. Dar s-a menţinut în această funcţie până în 1898, când s-a format comisia executivă orășenească pentru construcţii. Cu contribuţia lui directă, în Chișinău au fost proiectate și s-au construit clădirile: Liceul de Fete N.Dadiani, azi clădirea aparţine Muzeului Naţional de Arte a RM, Auditoriul Pușkin, str. A Mateevici, A.  Pușkin, clădirea unui teatru cu trei nivele, inaugurat în anul 1900, care a ars în 1928, Școala primară nr.2, faţada Spitalului Mănăstirii Hârbovăţ, str. Vlaicu Pârcălab, colţ cu str.Veonica Teatrul Auditoriul Pușkin

45

voi posrednik”, care se încredinţa oamenilor pricepuţi și înţelegători de necesitatea marii reforme agrare. După moartea lui Constantin Cuș, a rămas soţia sa, Nadejda Nicolaevna, care se trăgea dintr-o familie nobilă italiană – Colona și era înrudită cu fostul ministru al afacerilor străine Giers, de protecţia căruia se folosea. Din cei patru fii, Mihail, tehnolog, însurat cu Nadejda Gherman, vioi, sociabil, a construit în Chișinău Banca Orașului, Liceul Dadiani și alte clădiri cu gust și pricepere. Alt fiu, Nicolae Cuș, jurist, avocat, elev al marelui profesor de economie politică I. Ciuprov din Moscova, a studiat multe probleme de specialitate, statistică ș.a. Părăsind avocatura, pe care a profesat-o la Petersburg, Nicolae s-a stabilit în satul său natal, Stodolna, unde, pe o suprafaţă de vreo câteva hectare, a creat o livadă de pomi fructiferi; produsele livezii Cuș erau cunoscute și cerute din cele mai îndepărtate orașe rusești – Petersburg, Odesa ș.a. După 1918, N. Cuș-Cechirul a ocupat diferite posturi, între altele a fost președinte al Camerei Agricole în judeţul Orhei, cu un centru zootehnic și agricol chiar pe moșia Cogâlniceni, expropriată de așa-zisa „Casa Noastră”. A fost căsătorit de două ori; prima lui soţie a absolvit Facultatea de filozofie în Elveţia. Nu a avut copii. A murit la Câmpulung-Muscel. Cel mai mic dintre fraţii Cuș, Constantin, a absolvit împreună cu mine Liceul de băieţi nr. 1 din Chișinău. După terminarea facultăţii de drept la Moscova, s-a stabilit ca avocat la Kiev. Avea erudiţie, manifesta-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 46

Micle, unele clădiri la spitalul central și spitalul militar, clădirea Băncii nobilimii și ţărănimii(1915), actuala clădire a Curţii Supreme de Justiţie, str.Mitropolit Bănulescu-Bodoni, colţ cu str.M.Kogălniceanu. Tot lui îi aparţine proiectarea drumului Chișinău-Hâncești, proiectarea drumurilor de acces din provincie în Chișinău, telefonizarea Basarabiei și alte lucrări ce înnobilau ţinutul. Avea în lucru câteva proiecte la Kameneţ-Podolsk și la Orienburg. Pentru meritele sale deosebite a fost inclus în calitate de membru în Consiliul tehnic de pe lângă Ministerul de Finanţe al Rusiei. Dacă am relata numai aceste date biografice, am spune prea puţin despre acest om. În 1901, la Chișinău a fost fondată echipa de pompieri voluntari, care-și avea sediul la intersecţia străzilor Pușkin și Kiev (azi,31 august 1989) și șef al acestei drujine a fost până la moarte Mihail Cechirul-Cuș. Rolul lui a fost extrem de important în timpul pogromurilor din 1903 și 1905, când clădirea pompieriei devenise o insulă salvatoare pentru mulţi locuitori ai Chișinăului. El a salvat o parte din documentele de arhivă, care mai târziu au fost transmise fratelui său Nicolae, avocatul, care a participat la procesul intentat autorilor pogro-

murilor și au servit drept argumente ale acuzării. În 1909, când Chișinăul a fost inundat, Mihail Cechirul-Cuș cu echipa lui de pompieri a salvat sute de oameni ce locuiau în partea de jos a orașului, în mahalaua Tăbăcăriei. Poate, din același sentiment că este dator să-și salveze aproapele s-a înrolat în armată, a participat la primul război mondial în calitate de ofiţer, inginer de drumuri și, dintr-o lovitură stupidă la un deget, i s-a tras moartea, în urma unei gangrene. Chișinăul a regretat nespus când, într-o geroasă zi, la 26 ianuarie 1917, l-a petrecut în ultimul drum. Cortegiul funerar a fost purtat pe lângă Banca Municipală, edificată de el, precum și pe cele câteva străzi centrale, unde visa să înalţe o Bibliotecă Municipală, clădirea unui teatru și încă multe altele, idei rămase nerealizate… Chiar în necrologurile publicate imediat după dispariţia lui, prietenii propuneau ca pe un perete al Băncii Municipale să fie instalată o placă, pe care să fie scris numele arhitectului și anii edificării. Cred că acea propunere rămâne în vigoare și astăzi, doar că ar trebui să se procedeze la fel în cazul tuturor clădirilor istorice.

Banca nobilimii și ţărănimii


47

GHEORGHE CHICU – BIOGRAF următoarele despre preotul Evstratiev. Când ea, necărturară, s-a căsătorit cu învăţătorul satului Dolna – Timofei Cojocari, familia Evstratiev a invitat tinerii și pe părinţii Iftincăi – sora mea Drăgostiţa și Hariton Barboiani, precum și pe bunelul ei, tatăl meu, la masă. Evstratiev în timpul mesei a felicitat tinerii și le-a dorit fericire și viaţă bună. La toate acestea a mai adăugat: „cine în această viaţă trăiește bine, acela se află în rai – acesta și este raiul, dar cine trăiește rău, acela se află în iad – acesta și este iadul, mai mult nu există nimic”. Nimeni din invitaţi n-a cerut de la el tălmăcirea acestor cuvinte: Drăgostiţa și soţul ei erau de aceeași părere, dar tinerii, pur și simplu, au râs. La întoarcere în Dolna, tatăl meu a concretizat: preotul Evstratiev nu crede în Dumnezeu și în viaţa de apoi. Cu toate acestea, tatăl meu, mare credincios, a păstrat pentru Evstratiev stima pentru politeţea lui și mintea trează până la sfârșitul vieţii, dar Evstratiev, la rândul său, îl iubea și-l stima pe tatăl meu ca pe nimeni altul. II. Serioja BEJAN, fiul surorii mamei mele și diaconul satului Bravicea. A absolvit Școala duhovnicească, Seminarul duhovnicesc și Academia duhovnicească din Kiev. Preot și director al școlii duhovnicești, unde cândva am învăţat amândoi. Odată, în martie 1919, cum numai am venit la Chișinău, am trecut pe lângă Școala duhovnicească și am hotărât să intru în clădire, să-mi amintesc trecutul, din timpurile când am învăţat și eu aici, perioadă în care nu chiar totul a fost rău.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Pentru a fi mai clar mediul în care am fost nevoit să trăiesc și să activez după 1918, trebuie să spun și câteva cuvinte despre rude, care, uneori pe neobservate, acţionează asupra psihicii, ideologiei și faptelor omenești. I. Preotul din s. Micleușeni și Dolna, Alexandru EVSTRATIEV. Despre el și familia sa eu deja am scris în amintirile despre Pelivan. Aici trebuie de mai adăugat ceva. În această casă a crescut soţia mea, Vera Ivanovna, s-a măritat cu mine, au locuit împreună cu fiul, când eu învăţam la universitate, iar ea era învăţătoare în Micleușeni. Mai apoi, aproape în fiecare an, eu petreceam vara acolo câteva săptămâni, iar soţia și copilul, câteva luni. Preotul era un om cu mult tact și niciodată nu-și amintea de convingerile mele și nu mi-a făcut nici o observaţie la acest capitol. Era bogat, se bucura de atenţie printre preoţime și, e de la sine înţeles, printre poliţiștii de aici. Destul de tacticos, el a activat pe timpul ţarului, pentru ca poliţia să nu mă deranjeze, iar după 1918 singur a nimerit sub judecata militară. El a fost monarhist și recunoștea toţi ţarii și regii din lume, dar faţă de regele român avea un atașament deosebit. Eu am bănuit, după comportamentul lui, că preotul Alexandru Evstratiev nu era credincios, dar concepţiile sale religioase niciodată nu le discuta cu mine. Nu de mult (în martie 1962), a fost la mine nepoata Iftinca Cojocari din Dolna (Pușkin). Ea mi-a povestit


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 48

În acel moment, în biserică avea loc cununia unui cunoscut din regiunea Caucaz – Nicolai Mihailovici Eni, român, ucenicul Academiei duhovnicești, iar mai apoi profesor în gimnaziile de limbă franceză din Tiflis. Am hotărât să intru și în biserică, să-i văd mireasa, văduva tovarășului meu de la Seminarul teologic, regretatul – Vasili Hartii. L-am întâlnit în biserică și pe Serioja Bejan. Mulţi ani nu ne văzusem, și el, desigur, ca un gospodar foarte amabil, m-a invitat în apartamentul său, care se afla pe teritoriul colegiului. M-a prezentat soţiei sale, de care eu deja reușisem să aud replici de mândrie și fudulie la adresa dumneaei. Pe masă, nu știu de ce, erau două sticle cu vin. Serghei a deschis o sticlă și a început să mă servească și, evident, își turna și lui. Soţia lui, pe neașteptate, cu un ton foarte rece, i-a făcut o observaţie care, la modul figurat, după părerea mea, îmi era adresată și mie. Eu atunci eram tânăr și puternic. Am hotărât s-o învăţ: îi povesteam lui despre multe lucruri, referitoare la Caucaz, despre multe călătorii prin această regiune, până când în doi, am terminat de băut ambele sticle cu vin, fără să mâncăm ceva, pentru că femeia sa, de rea ce era, nu ne-a servit cu nimic. M-am ridicat, neluându-mi rămas bun de la ea, fiindcă nu era în odaie, am plecat și mai mult în ospeţie la Serioja n-am mai fost. De fapt, cu Serghei mă întâlneam uneori pe stradă, la adunările uniunii profesionale. De fiecare dată eram amabili și vorbeam prin glume și aluzii. Prin 1916, Serghei a început să-și construiască o casă, vizavi de clădirea Facultăţii de agronomie și deseori urmărea procesul construcţiei, mergând încolo. Eu la acel moment locuiam pe aceeași stradă, puţin mai departe, în direcţia Buiucanilor (casa lui Ghenzul). Odată m-a observat, pe când plecam spre casă, m-a oprit și m-a întrebat care este părerea mea referitor la frumuseţea casei ce încă se construia. I-am răspuns că orice construcţie e bună și utilă. Să construiești e mai bine, decât să ţii banii la bancă și să aștepţi pro-

misiunile lor. Casa este o amintire. Oricum, cuiva îi va prinde bine, – dacă nu lui, presupunem, mie. Zâmbind, a sărit cu pumnii la mine: „Tu tot timpul trăncănești – aștepţi bolșevicii, dar unde-s ei? Eu nu te cred nici un pic. Eu sunt încrezut că bolșevicii în Basarabia nu vor veni”. Întrebarea mea a fost: „Ce stă la temelia neîncrederii și a convingerii tale? Oare chiar puterea de gospodărie și cultură a României?” El imediat mi-a răspuns: „Care, la naiba, putere! Dacă bolșevicii vor veni, asta pentru mine va fi o explozie!” Am remarcat că, după toate datele, aceasta era inevitabil și că e mai bine de recunoscut, pentru ca să fim pregătiţi din punct de vedere psihologic pentru tot ce se va întâmpla. Atunci mai ușor va fi de ocolit urmările tragice. „Iată așa îmi spune și ajutorul meu, inspectorul școlii, Victor Popovici, a spus Serghei (Victor Popovici la fel este preot și fost student al Seminarului duhovnicesc și al Academiei duhovnicești), dar ce pot face eu în situaţia mea și chinul meu, în afară de a-mi spăla urmele?! Eu totuși construiesc o casă, dacă nu pentru mine, atunci măcar pentru fiul meu, sau, după cum spui tu, pentru cineva. Eu totuși mă gândesc, că sfârșitul va fi pașnic. Dar pe urmă, ce-o fi, o fi!”. Cum s-a dovedit mai târziu, și eu, și el am fost proroci. El așa și n-a locuit în această casă (a trecut în ea fiul cu tânăra sa soţie). Peste doi ani, a venit puterea sovietică, și Serghei Bejan a plecat împreună cu fiul în România. În ceea ce privește Victor Popovici, el a rămas aici (cu toate că nimeni nu-i încurca să plece în orice clipă în România), și-a aruncat rasa și cinul preoţesc, și s-a dus, pe semne, cu mare speranţă și încredere la Ministerul Învăţământului să ceară de lucru, ca profesor de istorie (specialitatea lui). Lui i-au refuzat. S-a întors acasă și s-a sinucis (s-a împușcat). Și eu, și Oatul aveam legături bune cu personalităţi distinse astăzi în Basarabia încă din timpurile când ne făceam studii-


cu: „maximum de eforturi”, eu și nu el am cuvântat pentru elevi împotriva lui. (Bogolepov nu și–a îndeplinit promisiunea. Un mare amator la jocul de cărţi, el devenise mai apoi beţivan. În perioada vacanţelor, călătorea prin Basarabia, intra în ospeţie la elevii săi, de la care împrumuta câte 25 de ruble… În cele din urmă, a căzut patimă beţiei și … a murit).

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Referitor la activitatea politică a oamenilor, pe care-i cunoșteam bine de la seminar, care mă știau și, cu certitudine, mă și stimau (în școală cei mici tot timpul îi ţin bine minte pe cei mai mari și deseori îi stimează), iar unii, ca Pelivan și Mitropolitul Gurie, au fost vreme îndelungată amicii mei apropiaţi. Între mine și ei s-au înfiripat niște relaţii deosebite. Eu niciodată în faţa nimănui nu-mi ascundeam convingerile marxist–comuniste și nu ascundeam atașamentul meu negativ faţă de activitatea lor politică, dar ei se străduiau să nu aducă vorba de asta și să păstreze faţă de mine relaţiile loiale. Nimic în aceste relaţii nu s-a schimbat nici chiar atunci, când au aflat că eu participam activ la mișcarea antifascistă, că la judecată eu, ca martor din partea lui Constantinescu– Iași, la întrebarea președintelui judecăţii adresată mie, cum privesc eu principiile comuniștilor, am declarat că comuniștii, conform constituţiei pot activa deschis. (Cuprins de indignare și mirare, președintele judecăţii, care părea că este gata pentru a ordona să fiu arestat, avocatul Ion Gheorghievici (Gheorghe) Maurer, actualmente Președintele prezidiului României, m-a întrebat, dacă n-am participat oare la una și aceeași organizaţie revoluţionară împreună cu Pelivan, întrebare la care eu am răspuns, că da, și anturajul la judecată s-a calmat). Ba și mai mult. Membrul partidului naţional-ţărănesc (care a și înscenat acest proces), preotul Doncilă, a ieșit din sala judecăţii împreună cu mine, pentru a mă apăra de posibilele neplăceri din partea reprezentanţilor speciali de la ușă, niște tâlhari ce trăgeau cu urechea la mărturiile martorilor. Doncilă mă încredinţa, că ei ne-ar fi putut lovi, iar apoi să strige că

49

le la Seminarul duhovnicesc. Oatul avea o trecere mai largă, pentru că el a lucrat numai în Basarabia. Îl cunoșteau mai mulţi. Dar eu faţă de Oatul aveam alte proprietăţi. Eu, împreună cu Pelivan și mitropolitul Gurie, făceam parte din promoţia mare a Seminarului duhovnicesc, și ne bucuram de respect din partea promoţiei mai mici a seminarului. Când eram în clasa a 4–a, într–o seară, plină de ură, am luat o bucată de brânză veche, pe care ne–o dădeau la masă, și i-am dus-o rectorului seminarului, Iancovschi, om cu caracter de fier. Toţi, inclusiv și eu, așteptam răsplata din partea lui, dar asta nu avuse loc – nu știu din ce motiv. În clasa a 5-a, cu ajutorul unor studenţi cunoscuţi din universitate, am organizat o bibliotecă secretă pentru seminar, de cărţi legate, ca: Belinschi, Dobroliubov, Pisarev, Cernâșevschi, Tolstoi ș. a. Literatura de la seminar se limita la Gogol. Erau și cărţi știinţifice, ca: „Evoluţia” lui Darvin și „Viaţa plantelor” de Timireazev ș. a. Erau aproape 200 de cărţi, dar toată biblioteca se găsea la cititori, – în mâinile bibliotecarului se afla doar lista cărţilor. Biblioteca aceasta a existat mult timp și atunci, când lucram învăţător la Stavropol, știam multe informaţii despre ea. De această bibliotecă au beneficiat foarte mulţi, chiar și importante personalităţi de astăzi din Basarabia și România. În clasa a 6–a, la rugămintea elevilor, am cuvântat în faţa revizorului din Sinod cu o cerere împotriva profesorului de știinţe filozofice – Platon Bogolepov, care venea la lecţii nepregătit și avea un atașament prost faţă de elevi. Spre uimirea mea, la lecţiile de didactică, Bogolepov, cuvântând în faţa elevilor, a recunoscut greșelile sale și a afirmat că se va strădui să nu le mai admită. El nu a înţeles doar, de ce eu nu m–am adresat lui personal și de ce anume eu, elevul clasei a 6–a care, cu doi ani în urmă (în clasa 4–a), am absolvit știinţele filozofice cu nota cinci (sistemul filozofic, istoria filozofiei, logica și psihologia). Eu, care, la lucrarea în scris, sunt menţionat cu: „maximum gândire (raţiune) filozofică, în timp ce primul și cel mai puternic elev, Colacu, este menţionat


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 50

eu am năvălit asupra lor, și să ceară arestarea mea. În faţa lui Doncilă însă unul din ei mi-a zis: „și mai mănânci încă pâinea românească!” Unul din tovarășii mei de la seminar și universitate, doctor în geologie, Nic. Florov, a spus odată: ei, acum văd că bolșevicii sunt corecţi și că mă invidiază. În caz dacă vor veni bolșevicii, eu pot rămâne aici și pot lucra împreună cu ei. Eu nu numai că nu ascundeam de nimeni convingerile mele, dar de fiecare dată la întrebările ce-mi erau adresate mă străduiam să răspund în scris sau detaliat. Astfel, mi-au apărut multe articole în limba rusă și română pe diverse întrebări din viaţa politică și economică din România și Basarabia, precum și din viaţa Sovietelor, în măsura în care cunoșteam această viaţă din propria-mi practică, iar mai apoi și din ziarele cotidiene citite de mine – „Правда” și „Известия”. În special pentru Bivol N., care se interesa de viaţa Sovietelor, am scris pe scurt, schematic, istoria dezvoltării omenirii și a schimbului de idei marxist-leniniste comune de la perioada preistorică (доисторическая) până în zilele noastre, și nu în calitate de cercetare știinţifică, ci, după cum înţeleg eu, ca o evoluţie (dezvoltare). Asta a ocupat aproape 600 pagini. Toate aceste scrisori și articole le-au citit nu numai cei pentru care au fost scrise, ci și toţi doritorii. Trebuie de spus că în România și Basarabia în timpul ocupaţiei, nu numai în ultimul timp, odată cu apariţia pe scena politică a ofiţerilor de gardă, a apărut tendinţa de a judeca și de a pedepsi pentru convingerile expuse și scrise (dar nu tipărite; pentru cele apărute la tipar erai pedepsit prin lege, odată cu interzicerea Partidului Comunist), dar, desigur, nici pe cap nu te mângâiau, și puteau prin diferite moduri să-ţi facă viaţa insuportabilă. În privinţa aceasta, activiștii politici basarabeni până la mine n-au ajuns. E adevărat că eu am fost sub ancheta (cercetare) anchetatorului militar, ca un antifascist, pentru articolul meu despre criza mondială și despre măsurile de lichidare a ei, articol găsit în casa lui P.G. Constantinescu – Iași, dar

după ce anchetatorul s-a convins că articolul e scris (tapat, dactilografiat) la mașină, și nu la multiplicare, și-a retras acuzarea și la proces eu am cuvântat ca martor din partea lui Constantinescu–Iași. Trebuie să spun că anchetatorul nu știa că eu am fost membrul Comitetului antifascist, deoarece fusesem cooptat după publicarea listei membrilor în locul lui Lujanschi Feodor, care nu a frecventat nici o ședinţă a acestui comitet. Spre mine s-au întins mâinile activistului politic român Gh. Cuza, care, fiind Ministru al învăţământului în cabinetul tatălui său, liderul partidului antisemit, a iniţiat în parlament o discuţie despre profesorii din Basarabia și despre simpatia faţă de comunism. Desigur, primul care a fost afectat am fost eu. Nedumeriri nu pot fi, încât articolul meu fusese alăturat dosarului antifasciștilor. Gh. Cuza, susţinând această cuvântare cu propunerea de a mă exclude din școală, a plecat, spun, la restaurant, s-a îmbătat și a început să strige, de ce tatăl său, prim-ministru, l-a lipsit pe el de postul de ministru. În curând, în genere, antisemiţii s-a dovedit că sunt niște mitocani în probleme de Stat, s-au prăbușit cu zgomot, oferind locul unor hoţomani mai talentaţi. La drept vorbind, cuziștii s-au dovedit a fi niște mitocani cinstiţi. În tot cazul, pe mine nu m-au atins și eu am fost învăţător până la întemeierea legii despre limita de vârstă, până când se putea de lucrat în instituţiile de Stat după destinaţie. Toamna, în 1938, am ieșit la pensie (odihnă binemeritată), iar școala unde am lucrat au închis-o ca răzvrătită. Toate articolele mele sus-numite le-am dus la Dolna (astăzi Pușkin), unde am început să locuiesc după pensionare. Când a început războiul, m-am evacuat, dar toată averea mea, în afară de ceea ce era pe noi – eu și soţia – desigur și articolele mele, au rămas la Dolna. După întoarcerea mea, eu n-am găsit în casă nici o aţă, referitor la biblioteca mea oamenii mi-au transmis că ea, împreună cu articolele mele, a fost arsă în faţa școlii ca fiind, chipurile, contaminată. Desigur, dacă organele de drept centrale românești ne-ar fi întemniţat, acti-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Pe timpul naţional-liberalilor a fost efectuată reforma agrară în Basarabia, și multe pământuri bune, luate de la moșieri, nu au fost împărţite ţăranilor. Aceste pământuri au fondat așa-numitul fond al pământului. Pământurile din acest fond erau luate în arendă la un preţ nu prea mare de către culaci care, pe baza lor, s-au îmbogăţit nespus. Acum naţional-liberalii au creat legea, conform căreia toţi membrii „Sfatului Ţării”, care au votat unirea Basarabiei cu România, primeau din acest fond câte 50 ha, cantitate maximală, cu care era posibil să te îmbogăţești potrivit legii agrare din Basarabia. O astfel de moșie se preţuia, desigur, în fiecare localitate diferit, în jurul la 600000-1000000 de lei. Aceasta, desigur, nu este o mită, având în vedere că remunerarea avea loc după alegeri, dar principiul acestei alegeri și principiul acestei legi era același: remunerarea oamenilor nu după lucru, dat fiind faptul că votul nu este un lucru și votarea în parlament de nimeni și niciodată nu este remunerată, ci pentru gestul care, la timpul său, nu îndeajuns a fost preţuit material. Asta e dovada că naţional-liberalii în activitatea lor politică se conduc de principiile morale, care l-au și impus pe Bivol să iasă din membrii acestui partid. Inculeţ, primind această cerere, neapărat a organizat o întâlnire cu Bivol și mult timp l-a convins să nu plece din partid. Anume în această discuţie Inculeţ și-a formulat convingerea sa de bază, referitoare la conducerea cu oamenii. Oamenii sunt conduși nu în acord cu oarecare principii morale, ei sunt luaţi, pur și simplu, mai strâns de gât și sunt strânși până nu le iese limba afară. Atunci, puţin le dau drumul și ei spun: „mulţumesc!” Aceasta vroia să spună ministrul: cinismul nu mai avea margini!

Plecat deja din partidul naţional-liberal, Bivol nu s-a debarasat de ideea activităţii politice fără partid – în calitate de „sălbatec”. Își propunea candidatura în instituţiile legale, dar fără succes; edita un ziar ilegal, pentru fiecare număr evident plătind amendă și care curând trebuia să fie închis, plătind o amendă și mai mare. Convingându-se că nici această cale nu e cea mai potrivită pentru a face politică, Bivol s-a alăturat la comuniști. După o discuţie de trei zile cu el la Cluj, unde-și lecuia nervii, petrecându-mă la gară, puţin înainte de plecare, mi-a spus: „Totul în Uniunea Sovietică e bine. Nu-mi plac închinăciunile înaintea lui Stalin. Mă tem să nu învie ţarismul, și să începem totul de la început”. Din vagon am reușit să-i strig: „Răspunsul prin scrisoare”. În răspunsul din scrisoare i-am scris, că atașamentul faţă de Stalin în posibilul apropiatul război poate aduce numai folos. Pentru biruinţă e nevoie ca poporul să creadă în conducătorul său și asta neapărat va aduce biruinţa, dacă, desigur, acest conducător e înzestrat cu talent organizatoric, crede singur în biruinţă, ceea ce s-ar putea referi la adresa lui Stalin. Nu există pericolul învierii ţarismului, dacă ţarul prezidă exploatatorii care în Uniunea Sovietică nu există. Și, în general, ţarul în Uniunea Sovietică întotdeauna va fi cel mai iubit om, iar dacă conducătorul nu va preţui astfel de dragoste, va înceta a fi ţar. La aceste cuvinte nici prin scrisoare, nici atunci când ne-am întâlnit nu a spus nimic. Când a început mișcarea antifascistă în Basarasia, cu ajutorul lui Constantinescu-Iași și a Bertei Vladimirovna Rubinștein (soţia lui Alexandru Borisovici Rubinștein), care m-au invitat și pe mine, al treilea, să particip la pregătirea organizaţiei, mulţi nu-și dădeau seama, ce este fascismul și care este pericolul lui. Chiar și unii membri, care au înfiinţat Comitetul antifascist, cum ar fi avocatul Cobie Popescu, nu prea știa nimic despre această noţiune. Nu a priceput asta nici Bivol. El considera că această mișcare pozitivă nu cores-

51

viștii politici basarabeni – tovarășii mei de la seminar și universitate, n-ar fi fost tare împotrivă; în ultimul timp atmosfera s-a cam închegat și fiecare se temea pentru pielea lui.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 52

punde unui activist politic serios, care în activitatea sa trebuie să tindă la acapararea puterii. De aceea, el n-a luat parte la mișcarea antifascistă. La începutul anilor 1940, am primit de la Bivol invitaţie în scris să vin la ora 800 seara la bazin, pentru o problemă serioasă. La bazin, l-am găsit pe el, împreună cu doi tineri bărbaţi, care nu s-au prezentat, dar care au mărturisit că sunt reprezentanţii organizaţiei comuniste. Acești tineri, arătând că pretutindeni, în toate statele sunt organizate blocuri ilegale, din care fac parte și socialiștii. Organizaţia comunistă de aici a hotărât și ea să organizeze astfel de bloc împreună cu naţional-ţărăniștii. Dar partidul naţional-ţărănist nu dorește să ducă tratative și să înfiinţeze un bloc cu o organizaţie ilegală, de aceea partidul comunist sau organizaţia comunistă a hotărât, rămânând vizibilă, să pătrundă în partidul naţional-ţărănist și de aici să-și desfășoare activitatea politică, în limitele acestui partid. Și au mai adăugat ei că

partidul dorește ca eu și Bivol să intrăm în partidul naţional-ţărănist. Am spus atunci că acesta nu este un bloc, ci o simplă lichidare și descompunerea partidului comunist în naţional-ţărănist. Eu, ordinului lui Pantiușa Halippa nu mă voi supune, dar să cred că Halippa poate fi dus de nas și că el va permite comunismului să se dezvolte odată cu partidul condus de el – este o naivitate absolută. Eu nu i-am putut convinge, și ei au hotărât să plece a doua zi la Halippa cu cerere. Mai mult cu Bivol și nici cu ceilalţi nu m-am întâlnit, așa că nu pot spune ce-a fost până la urmă cu această ședinţă. Dar Bivol în partidul naţional-ţărănist așa și nu a intrat. În ceea ce privește comuniștii, pătrunderea sau intrarea în partidul naţional-ţărănist iniţiativa nu era de pe loc, ci cea general-română. În primăvara aceluiași an, au avut loc alegerile în instituţiile legale și am citit în ziare, că Constantinescu-Iași agita pentru Transilvania și pentru Iuliu Maniu.

Acest panou a fost întocmit în vara anului 1936, de redacția revistei „Viața Basarabiei” din Chișinău, cu ocazia sărăbtoririi jubileului de 60 ani și 35 ani activitate național-obștească a dlui Ion Pelivan


53

„VIRTUŢILE SUFLETULUI BASARABEAN…”

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Intuitiv, întotdeauna am simţit că între fiozoful și criticul de artă Petre Comarnescu și Basarabia a existat o legătură foarte strânsă. Prima oară m-a fulgerat acest gând în toamna lui 1990, când, prin voia întâmplării, am dat întâmplător de mormântul lui din cimitirul mănăstirii Voroneţ. Ani la rând am fost urmărit de imaginea acelui monument funerar și de dorinţa de a afla care este misterul acelui gând ce mă obseda. Am revenit la acel loc al odihnei de veci a distinsului scriitor în mai multe rânduri, dar dezlegarea enigmei a venit în momentul, când în revista Viaţa Basarabiei am găsit o referinţă bibliografică atribuită lui Octav Sargeţiu: Vitrina cărţii. (1942. – nr.2-3.), – Rec. la cartea: Comarnescu P. Virtuţile sufletului basarabean: Extras din „Revista Fundaţiilor Regale”.

În bibliografiile ulterioare acest studiu al lui Petre Comarnescu nu mai este pomenit, dar el chiar prin titlul său sugestiv demonstrează totala afecţiune a autorului faţă de Basarabia și basarabeni. Scrisă în plin război mondial, după tragicele evenimente din vara lui 1940, când nu chiar toţi locuitorii Basarabiei au avut un comportament adecvat momentului, această operă filozofică te copleșește prin forţa sincerităţii totale. Dacă ea ar fi fost scrisă în 1918 și dată fiecărui ostaș sau funcţionar român ajuns în Basarabia, atitudinea lor faţă de basarabeni ar fi fost cu totul alta, și aceștia ar fi fost percepuţi și apreciaţi prin prisma lui Petre Comarnescu, evitându-se, astfel, multe fapte reprobabile: „… sufletul basarabean îmi pare mai comunicativ și mai prietenos decât al celorlalţi români, chiar dacă aceasta este o caracteristică general autohtonă…. …Curaţi la suflet, loiali, prietenoși, basarabenii știu să se lege de ceilalţi semeni cu o prietenie dezinteresată, discretă, pură, de la suflet la suflet. Ei privesc, mai cu seamă, asemănările dintre oameni și mai puţin deosebirile. Și, pentru că cele sufletești au întâietate la dânșii, ei s-au simţit solidari cu întreaga ţară, chiar dacă anumite înrâuriri străine, impuse de dominaţia rusească, le schimbaseră unele obiceiuri și concepţii de viaţă. De altfel, Rusia de odinioară nu i-a influenţat adânc decât în privinţa religiozităţii, și ei nu comunicau cu rușii decât ca ortodocși, deci, ca spirite, și asta numai atunci când, îndărătul legăturilor spirituale, nu descopereau vicleșuguri de alt ordin. Rusia pravoslavnică le-a adâncit ceea ce ei aveau: credinţa. În domeniul social și economic, ei au rămas totdeauna români, asimilând, când puteau, pe cei pripășiţi prin familiile lor și


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 54

simţindu-se stingheri și nefericiţi în masa slavă, căreia i se supuneau, fără ură, dar și fără temenele. Cu simţul lor metafizic, cu credinţa în realitatea lumii celeilalte, cu înclinarea lor spre meditaţie și visare. Basarabenii s-au simţit în rândurile slavilor ca într-un provizorat, aspirând către lumea de dincolo și oftând după lumea românească liberă”. Judicioasele aprecieri ale criticului și filozofului developează treptat tandreţea sufletească a basarabenilor: „Altă caracteristică a psihologiei basarabene este supunerea în faţa destinului și a oamenilor. Blândeţea și bunătatea inimii lor îi fac să judece și pe ceilalţi oameni după dânșii sau la fel ca dânșii. De aceea, nu sunt porniţi să creadă că oamenii pot fi atât de răi, pe cât sunt uneori și așa cum s-au arătat rușii odinioară și mai ales în anul de stăpânire comunistă. Iar când au a face cu brutalitatea și asuprirea, cu surghiunul și viclenia, ei încă se supun, fără a renunţa însă la credinţele și nădejdile lor. Cei mai interiorizaţi dintre români, basarabenii, au învăţat din creștinism ceea ce înseamnă mucenicia ortodoxă, care cere credinciosului să nu-și părăsească Dumnezeul, chiar dacă ar fi să ajungă pe cruce. Supuși, dar nu trădători; blânzi, dar nu nepăsători, ei au știut să îndure vitregia soartei, adesea lăcrimând, uneori revoltându-se, alteori supunându-se, dar totdeauna cu gândul la Dumnezeu. …Oamenii aceștia, plini de sensibilitate, nu uită niciodată binele ce le-ai făcut; așijderea, nu uită nici jignirile și răul. Când sunt jigniţi, nu ripostează, ci sufără în tăcere, așa încât firile grosolane îi pot crede nesimţitori sau nepăsători. Dar, peste ani de zile, sunt în stare să-ţi amintească jignirea ce le-ai pricinuit-o. Nu cultivă sentimentul răzbunării. Singura lor reacţiune morală este aceea că jigniţii nu mai pot iubi sau fi adevărat credincioși faţă de aceia care i-au jignit”. Petre Comarnescu, părintele spiritual al celebrei reviste de cultură și filozofie Criterion, care întrunea un grup de excep-

ţie: M.Eliade, C.Noica, M.Sebastian, M. Vulcănescu, Dan Botta, a găsit de cuviinţă să analizeze și să aprecieze virtuţile sufletului basarabean. Era în drept s-o facă din mai multe motive. Era ieșean prin naștere (23. XI.1905, Iași–27.XI.1970, București), și Basarabia era dincolo de Prut la doar câţiva kilometri. Al doilea motiv, era Unirea Basarabiei, care fusese primită ca un miracol, căci nimeni din regat nu credea în posibilitatea realizării ei, iar pentru un filozof dez-


noscută i-a rămas lucrarea dedicată Virtuţilor sufletului basarabean… Iar concluzia lui Petre Comarnescu mi se pare valabilă și astăzi: „Faptul că nu sunt atât de practici și de organizaţi, ca alţi români, nu dovedește inferioritate, așa cum un călugăr, un soldat sau un explorator nu pot fi socotiţi inferiori unui negustor, unui păstor sau unui medic. Orientarea spiritului basarabean este spre bunurile imateriale mai mult decât spre cele materiale, spre viaţa lăuntrică mai mult decât spre stăpânirea vieţii practice, spre sentiment și credinţă mai mult decât spre calcul și practică. Basarabenilor nu le impui nimic prin forţă sau autoritate – adică nu-i câștigi, ci prin purtări sincere și deschise, prin interesul atât prin cele veșnice sau spirituale, prin purtare gingașă și blândă, prin fidelitate și loialitate, prin inimă și suflet”.

55

legarea acestui miracol era o chestiune de principiu. În al treilea rând, ocuparea Basarabiei în 1940 și consecinţele acestei ocupaţii provocaseră un taifun sufletesc pentru toată România, iar aici era suficient teren pentru studiu. Filozoful P. Comarnescu avea pregătirea necesară pentru a diseca problema până la nivel molecular și a da niște aprecieri corecte fenomenelor pe care le elucida, căci luase în 1928 licenţa în Drept, în 1929, licenţa în filozofie și litere, doctoratul și l-a luat în Universitatea Southern, California (1931). Opera lui este impunătoare ca volum și ca diversitate de cercetare, dar cu timpul savantul limitându-se la un studiu aprofundat al artelor plastice, publicând numeroase monografii și albume. Pentru contemporanii noștri el rămâne totuși un necunoscut, așa cum necu-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 56

O BĂTĂLIE UITATĂ DE ISTORIE În istoria omenirii, sunt războaie și lupte de care își amintesc toţi: lupta de la Termopile, bătălia de la Waterloo, luptele de la Stalingrad ș.a. Dar sunt și bătălii de care nu-și mai amintesc decât participanţii la acele încăierări. Și ele dispar din memoria colectivă odată cu ultimul supravieţuitor. Istoria noastră păstrează în analele sale mărturii ce se referă la o bătălie despre care s-a uitat. Și acea confruntare s-a produs chiar pe teritoriul nostru. Basarabia, trecută forţat din cadrul Moldovei istorice în cadrul Rusiei ţariste în luna mai a anului 1812, a revenit la matcă în1856 prin cele trei judeţe din Sud, readuse la apartenenţa firească după războiul din Krimeea. În 1878, după tratativele de la Berlin, au fost din nou cedate Rusiei, iar după 28 iunie 1940 o parte din acel spaţiu al Basarabiei a fost înglobat în teritoriul Ucrainei.

Se prea poate că anume aceste schimbări dese de administraţii au și dus la apariţia acelei pete albe în pânza nesfârșită a trecutului nostru. Și e firesc că acel teritoriu de sud, și azi înstrăinat, ascunde încă multe fapte, evenimente și oameni, despre care se scrie și se vorbește puţin sau chiar deloc. Nici sudul actualei Republici Moldova nu e studiat suficient și ascunde multe evenimente revelatorii. Am o deosebită plăcere să citesc publicaţiile din alte vremi. Alt ritm al vieţii, altă modalitate de expunere a evenimentelor, în care rolul principal revine omului și moralei umane. Din acele rânduri, scrise cu zeci sau chiar sute de ani în urmă, răzbate fiorul duios al altor epoci. Și trebuie să recunoaștem că paginile publicaţiilor de odinioară ascund multe subiecte-surpriză, multe aspecte nebănuite ale istoriei noastre.


„COMEMORAREA LUPTELOR DE LA COȘTANGALIA S-au împlinit zilele acestea 70 de ani de la luptele date în apropiere de satul Coștangalia (sudul Basarabiei), între poloni și români. În legătură cu acest fapt de domeniu istoric, un bătrân și eminent gazetar,d. I. Ialovitzky, trimite ziarului Adevărul un cuprinzător și documentat articol. D-sa stabilește în articolul respectiv unele amănunte în legătură cu incidentul armat, care a avut loc în ziua de 5 iulie 1863, pe teritoriul Basarabiei între o coloană de voluntari poloni veniţi din Constantinopole și o trupă din armata română. Iată un rezumat, după datele și detaliile date de d. Ialovitzky, cum s-au petrecut faptele. După îngenuncherea insurecţiei polone din 1831, se părea că au încetat aspiraţiile acestei naţiuni care se ridicase pentru căpătarea independenţei popoarelor și democraţiei.

Dar toate violenţele, exilul și masacrele suferite, n-au putut înfrâna pasiunea patriotică a intelectualilor și nobililor polonezi pentru reînvierea patriei fărâmiţate. Cei mai mulţi dintre refugiaţii polonezi erau adunaţi la Constantinopole, deoarece Turcia nu recunoscuse dezmembrarea Poloniei. Încercând o nouă revoltă la Varșovia, o legiune sub comanda colonelului Sigizmund Milkovsky a plecat în noaptea de 30 iunie 1863 pe un vas englez și la 1 iulie a debarcat pe teritoriul României, în apropiere de Reni. Scopul lor era: pătrunderea prin Basarabia în Rusia. România însă, care era neutră, n-a putut îngădui aceasta și a ordonat comandantului regimentului 3 de linie din garnizoana Ismail, colonelul Călinescu, să-i oprească. Detașamentul român s-a întâlnit cu legiunea de voluntari polonezi lângă Huila-Tula. Sigizmund Milkovsky, rugat să părăsească teritoriul și să predea armele, a refuzat să se supuie, continuând înșiruirea oamenilor în linie de bătaie lângă satul Coștangalia. După trei ore de luptă, detașamentul colonelului Călinescu fu silit să

57

Astfel, în al doilea an de apariţie (1933), revista Viaţa Basarabiei, nr.8, în paginile 479-480, publică un succint material semnat de A.T.(Al.Terziman), ziarist bucureștean, care pe atunci activa la Chișinău, fiind redactor-șef al ediţiei:

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

se retragă, după ce se alesese cu 18 morţi și 45 de răniţi, între care trei ofiţeri. Polonezii au suferit cam aceleași pierderi. Lăsând morţii și răniţii pe câmpul de luptă, polonezii s-au retras spre Leova. La 6 iulie, au fost ajunși de detașamentul refăcut al colonelului Călinescu și siliţi să se predea. Pentru comemorarea acestei lupte, provocată de patriotismul mereu înflăcărat al polonezilor emigranţi, Domnitorul Cuza a pus să se ridice un monument la Galaţi. Din diferite motive, acest monument a fost așezat abia în 1924, în grădina publică din Galaţi. E interesant de relevat că Sigizmund Milkovsky, comandantul trupelor polone, nu a fost doar un brav militar, ci și un literat de merit. El a murit la Zurich, ca veteran al unei mari și agitate epoci”.

58

De la acele lupte din sudul Basarabiei au trecut mai bine de 150 de ani, și despre ele s-a uitat cu desăvârșire, căci au urmat două războaie mondiale, revoluţia din 1917 și o ocupaţie sovietică, în 1940. Chiar dacă a reprezentat un moment de confruntare între reprezentanţii a două naţiuni, care pe parcursul istoriei

și-au demonstrat prin fapte prietenia, bătălia de la Coștangalia trebuie privită, în primul rând, prin prisma epocii, adică a timpului și a împrejurărilor când a avut loc. Polonezii năzuiau la eliberarea patriei lor de sub ocupaţia imperială rusească, după o înfrângere dureroasă în revolta lor din 1831. Pentru ei pierderea suveranităţii statale și transformarea Poloniei într-o anexă a statului rus era o tragedie. Și nu e de mirare că în mai multe rânduri, noi și noi generaţii de polonezi s-au ridicat la luptă, de cele mai multe ori fiind conștienţi că au foarte puţine șanse de a învinge un imperiu. La rândul lor, românii, la 1863, abia făceau primii pași în afirmarea lor ca stat unitar și nu puteau risca chiar din debutul acestei faze să se pună în poară cu un stat expansionist ca Rusia care, apropo, alături de Franţa susţinuse eforturile de unire a celor două principate. În felul acesta Coștangalia, baștina actorului celebru în epocă State Dragomir și a contemporanului nostru, prozatorul Haralambie Moraru, a ajuns în centrul opiniei publice pentru o bună bucată de vreme. Probabil, experţi militari și civili o


speranţa că în grădina publică de acolo s-a mai păstrat monumentul cu pricina. Nici urmă. Ba mai mult, nu i-a nimerit în mână nici o poză cu acel monument, iniţiativa de înălţare a căruia aparţinea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care din tot sufletul susţinea năzuinţele de eliberare naţională a polonezilor. Sunt sigur că, într-o arhivă de stat sau particulară, neapărat se păstrează o poză, de grup ori una cu monumentul propriu-zis, dar până o vom descoperi trebuie timp și e necesar să facem primul pas. Să ne amintim de luptele de la Coștangalia și de monumentul propus spre înălţare chiar de primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, monument despre care la fel am uitat. Totuși, trebuie să constatăm că memoria noastră în și după epoca comunistă a devenit nu numai foarte specifică, ci și una foarte selectivă…

59

fi căutat cu înfrigurare pe hartă, ghicind mult și bine așezarea geografică a acestei localităţi. Pe de altă parte, o suită toponimică de toată frumuseţea e legată de traseul polonezilor: Constantinopol, Reni, Ismail, Coștangalia, Leova, Galaţi, Zurich... Cineva chiar ar putea presupune că acel mic detașament de viteji poloni puteau fi, de fapt, o scânteie pentru declanșarea unei noi revolte antiţariste. Dar istoria a decis altfel... Au trecut anii, s-au perindat alte evenimente, au venit alte războaie, care s-au suprapus peste cele întâmplate odinioară la Coștangalia, și confruntările armate produse în sudul Basarabiei au fost date uitării. Curios să aflu măcar o singură urmă ce ar aduce aminte de fostele lupte de la Coștangalia, am luat legătura cu scriitorul și cercetătorul Radu Moţoc din Galaţi în

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 60

UN MODEL DE TRĂIRE ADEVĂRATĂ Timp de doi ani am corespondat cu Anton Crihan, de la care am și primit un exemplar de carte și mai multe materiale biografice. Sunt informaţii din prima sursă, cea mai veritabilă sursă: „Sunt născut la 10 iulie 1893 din părinţi ţărani, mă trag din satul Sângerei (jud. Bălţi), care acum se numește Lazovsc (a revenit la vechea denumire -Iu.C.) și a fost transformat de ruși în „sat model” sau oraș, căruia ei îi dau o deosebită atenţie, ceea ce se poate vedea și din faptul că populaţia satului, care în 1940 era pur românească, după recensământul din 1965, din cei 11.000 de locuitori, cât a constatat acel recensământ, număra deja 4.000 de ruși. Dintre fraţii mei, în afară de mine, a mai făcut universitate unul singur – cel mai mic –, pe acesta însă l-am dat la școală și l-am întreţinut eu. Pe mine nu m-a ajutat nimeni. La Bălţi, în primii ani am lucrat la un mezelar, iar de prin clasa a 3-a am început să dau lecţii, din care am trăit până am terminat liceul. La Odesa, am lucrat în calitate de corector la o mare societate editorială, unde lucrul meu începea la ora 7 a.m. și se termina la ora 11 p.m. Societatea mai avea și alţi corectori. Am terminat liceul la Bălţi, în 1914, când m-am înscris la Facultatea de știinţe fizico-matematice din Odesa. În toamna anului 1916, am fost înrolat în armată – până atunci studenţii în Rusia fuseseră scutiţi de serviciul militar – și trimis la Școala Militară, zisă studenţească, nr. 2 din Odesa, pe care am terminat-o în ianuarie 1917. Când am fost vărsat (repartizat), cu gradul de praporșcic, peste 4 luni aveam să devin în mod automat sublocotenent în batalionul 48 din Odesa și tot atunci trimis pe Frontul Românesc în calitate de translator la Comandamentul inginerilor din Armata a 4-a rusă, care-și

avea cartierul general la Bârlad. Izbucnirea revoluţiei m-a găsit în acest din urmă oraș. La numai două sau trei săptămâni de la începerea revoluţiei, am format, cu sediul la Bârlad, Comitetul soldaţilor și ofiţerilor moldoveni din Armata a 4-a. Președinte l-am pus pe Gh. Madan, veteran al Revoluţiei din 1905–1906, iar mie mi-am rezervat postul de secretar al comitetului. Comitetul nostru, care se compunea din 16 persoane, a avut o activitate din cele mai lăudabile, dat fiindcă membrii lui chiar din primele zile au și început să cutreiere, ca să zic așa, în lung și-n lat frontul Armatei a 4-a, organizând peste tot pentru soldaţii noștri consfătuiri și formând comitete pe unităţi mai mici ș.a.m.d.


6. După 24 ianuarie 1918, când Sfatul Ţării a hotărât despărţirea Basarabiei de Rusia și transformarea ei în Republică Moldovenească independentă, am fost însărcinat cu conducerea Ministerului Agriculturii, cel mai greu minister din acea vreme, din cauză că de acesta depindea, în bună măsură, cum avea să fie rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau cu înverșunare toate luptele de moment; 7. După Unire, cum se vede și din discurs, am prezidat Comisia agrară și tot eu am formulat proiectul de Lege Agrară, pe care l-am apărat în calitate de raportor, mai întâi, în Sfatul Ţării și după aceea, în Constituanta din 1919; 8. Când Sfatul Ţării și-a încheiat lucrările, și deputaţii s-au întors pe la vetrele lor (27 noiembrie 1918), eu, de data aceasta împreună cu dl Halippa – eu, în calitate de Director General și el, în acea de Președinte al Consiliului de administraţie. Eu am înfiinţat „Casa noastră”, instituţie ce a avut ca menire să execute legea agrară basarabeană pe teren, și tot noi am condus-o

61 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În luna iunie, la cererea mea, am fost lăsat de comandantul meu din Bârlad să mă întorc la unitatea mea din Odesa. Odată ajuns la Odesa, m-am și pus pe lucru, provocând, în primul rând, înlocuirea vicepreședintelui comitetului nostru de acolo din motive pe care n-aș putea să le discut aici. Ce am făcut mai departe, ar fi multe de spus. Aici mă mărginesc doar să indic unele acţiuni și fapte din acea vreme, care, după cum se va vedea din cele ce urmează, trebuie puse la activul meu: 1. Am dat ideea formării cohortelor moldovenești, pe care tot eu le-am format și tot eu le-am dus în Basarabia în calitate de comandant; 2. La numai câteva zile de la sosirea mea la Chișinău, am format acolo Comitetul central al soldaţilor și ofiţerilor moldoveni; 3. Am candidat pe lista Partidului Naţional Moldovenesc la alegerile pentru Constituanta Rusă din 1917, cu toate că nu aveam încă vârsta cerută de lege. Basarabia nu dădea decât 12 deputaţi, și PNM nu prezentase lista singur, ci în colaborare cu cooperatorii basarabeni, din care cauză partidul nostru a avut numai 6 locuri. Pe acea listă eu am figurat cu numărul 8, ceea ce însemna că am fost al 4-lea din partea Partidului Naţional Moldovenesc; 4. În Sfatul Ţării adeseori am vorbit în numele Blocului Moldovenesc din chiar prima zi; 5. Așa-zisa „Instrucţie Agrară” (16 articole) din 19 ianuarie 1918 a fost formulată de mine. Aceasta, propusă de mine contra proiectului propus de titularul de la Agricultură din acel moment (P. Erhan), a fost admisă de Sfatul Ţării aproape fără discuţii, în timp ce proiectul guvernului, combătut de mine cu aprindere, a fost respins în unanimitate. Cu acea ocazie, fără să vreau, am atras atenţia asupra mea ca unul ce părea să fie bine informat în chestiunile agrare. Până atunci eu fusesem considerat drept bun specialist în probleme militare;


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 62

până în iunie 1920, când am fost înlocuiţi prin reprezentanţii Partidului Poporului; 9. Am fost ales deputat în 1919, 1920, 1922, 1932 și 1937; 10. În 1924, am făcut parte din delegaţia românească la Conferinţa ruso-română de la Viena. Subliniez că la putere atunci erau liberalii; 11. În august 1930, Maniu, care în acel moment era Președinte al Consiliului de Miniștri, mi-a oferit postul de director, ceea ce, după cum este știut, era echivalent cu acela de subsecretar de stat, pe care eu l-am refuzat din cauză că Maniu n-a acceptat condiţia pusă de mine, de a-l readuce în partid pe luptătorul basarabean C. Stere; 12. În 1932-33, am fost subsecretar de stat la Agricultura, când, între multe altele, am înzestrat Basarabia cu o Facultate de agronomie; 13. În 1939, Călinescu mi-a oferit un portofoliu în guvernul său, pe care l-am refuzat din motive asupra cărora n-aș pu-

tea să mă opresc aici. De altfel, asta n-a fost pentru întâia oară, când mi s-a oferit o poziţie înaltă, pe care eu am refuzat-o. Au mai fost deci și altele, pe care nu am socotit necesar să le amintesc. La cele de mai sus socot util să mai adaug și cele ce urmează: 1. Am fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918), când încă nu exista un partid ţărănesc dincolo de Prut. În Basarabia, am fost șef al organizaţiei provinciale de la început și până la urmă. De la unirea celor trei partide – Ţărănesc Basarabean, Ţărănesc din Ţara Veche și Naţional din Ardeal – am făcut parte, tot de la început, și din comitetul executiv al Partidului Naţional Ţărănesc. În plus, am făcut parte și din Delegaţia Parlamentară a partidului, care se compunea din numai 16 persoane, inclusiv președintele; 2. După cum am arătat la locul cuvenit, la Odesa am fost înscris la Facultatea de știinţe fizico-matematice. Aici mai pot adăuga că în sesiunea din mai-iunie 1917 am dat examenele anului al III-lea. Îmi mai rămăsese deci examenele din ultimul an, pe care însă nu le-am trecut pentru simplul motiv că nu am putut să mă duc la Odesa. Când, în sfârșit, am putut (în 1943), era prea târziu ca să le mai trec, dat fiindcă, între timp, eu terminasem Facultatea Juridică din București (1924) și-mi luasem și doctoratul în știinţe politicoeconomice la Facultatea Juridică din Paris (1934); 3. Am fost profesor la Politehnica din Iași, unde am fost titularul Catedrei de Economie Politică, Politehnică și Legislaţie Agrară; 4. În august 1947, am fost scos din învăţământ, însă tot atunci mi s-a atras atenţia că depindea de mine ca să fiu imediat reintegrat în situaţia de mai înainte, în care scop nu-mi rămânea decât să dau adeziune la Partidul Comunist, ceea ce n-aș fi putut să fac, deoarece, după cum se va vedea imediat, aveam altceva de înfăptuit mult mai important;


63 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

5. În noiembrie 1944, Comitetul basarabenilor, care la acel moment mai fiinţa încă la București și se compunea din toţi foștii miniștri basarabeni, mi-a dat delegaţia să plec în străinătate ca să organizez acolo apărarea Basarabiei, delegaţie, pe care eu în nici un caz n-aș fi putut să n-o accept, deoarece știam că ei nu aveau pe nimeni altul potrivit pentru această misiune, eu fiind singurul dintre ei care mai trăisem în Europa Apuseană și cunoșteam și o limbă de mare circulaţie internaţională – franceza; 6. Din ţară, am putut pleca de abia în anul 1948 (octombrie). La Paris, am ajuns în iulie 1949, iar la Washington, în octombrie 1951. În America, eu am făcut parte un timp din Comitetul Naţional Român, pe care însă l-am părăsit din motive destul de interesante, pe care le-am explicat pe larg în una din lucrările mele. De atunci lucrez pe cont propriu;

7. La 1 ianuarie 1959, am început să primesc pensie de la organizaţia de stat cunoscută aici sub numele de „Social Security”. Pensia aceasta nu e prea mare, însă e suficientă ca să pot duce un trai decent. Tot de la „Social Security”, în momentul de faţă, primesc pensii 24 milioane de americani, trecuţi de 65 de ani; 8. Am păstrat cetăţenia română, adică, mai exact, n-am luat cetăţenia americană, cu toate că aceasta ar fi putut să-mi aducă avantaje materiale considerabile. Cam acestea ar fi datele mai importante din viaţa mea, pe care am considerat necesar să le menţionez aici. Au mai fost, bineînţeles, și altele, pe care nu leam pomenit, socotind că sunt suficiente și acestea pentru ceea ce am urmărit eu aici... A. Crihan”. El este unicul membru al Sfatului Ţării, cu care am reușit să stabilesc o corespondenţă.Am simţit în acest om un fior rar întâlnit, un fior de devotament faţă de pământul în care s-a născut, un patriotism neafișat, autentic. A fost un om politic, dar politica lui s-a dovedit a fi una practică, cu folos real pentru cei care se face, adică pentru oameni. El a fost unul dintre autorii reformei agrare, când ţăranii au primit pământul râvnit de secole. Și dacă în 1933 a fost deschisă la Chișinău Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iași, meritul pe deplin al acestei realizări îi aparţine lui Anton Crihan, care la acel moment era apreciat drept unul dintre cei mai promiţători politicieni basarabeni. În testamentul lui a rugat ca după moarte să fie adus în Basarabia și doar agrarienii din primul parlament s-au opus înmormântării lui la Chișinău, când A.Crihan decedase la 9.I.1993, în Saint Louis, SUA. Aceasta este ironia sorţii, dar este și destinul oamenilor de pe aceste locuri, care nu cunosc anumite lucruri, iar dacă le știu, preferă, din motive de conjunctură, să le uite. Așa precum puţini deportaţi din anii 1940 și 1949 cu greu au fost primiţi înapoi în satele lor, dar


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 64

aproape că n-au putut să-și obţină casele ocupate de colhoznici… Ne place să vorbim mult despre adevăr, dar adevărul nu ne place. Dorind să-l readuc între noi pe acest distins basarabean, am conturat câteva nuanţe biografice interesante, pe care Anton Crihan, din modestie, a evitat să le pomenească în autobiografia reprodusă mai sus. În 1950, pleacă din Franţa, stabilindu-se în Statele Unite. La propunerea Regelui Mihai I, este ales membru al Comitetului Naţional Român în exil. În SUA s-a căsătorit cu Olivia Lula, nepoata lui Petru Groza. Este autorul mai multor lucrări: Capitalul străin în Rusia (1915), Le capital etranger en Russie (Paris, 1934); Unirea Basarabiei; Drepturile românilor asupra Basarabiei (după unele surse rusești) (1986, ed.engleză, 1990, 1995, ed.rom.); Chestiunea agrară în Basarabia până la Revoluţia din 1917 (1917). Iar activitatea lui a fost menţionată cu Ordinul „Ferdinand”, în grad de ofiţer,

și Ordinul „Steaua României”, în grad de ofiţer. Pan Halippa insista ca Anton Crihan să fie mai activ, să facă mai mult pentru eliberarea Basarabiei, deoarece era unul dintre puţinii basarabeni care ajunsese în lumea liberă. El însă făcea ce îi sta în puteri, – scria, trimitea medicamente, aduna materiale de arhivă și credea sincer în eliberarea Basarabiei. A fost ultimul dintre membrii Sfatului Ţării, care a cunoscut independenţa Basarabiei, fiind înmormântat la Chișinău, unde i s-au organizat funeralii naţionale. Iar o stradă din sectorul Centru al Chișinăului îi poartă numele. Cine vine la Cimitirul Central din str. Armenească, chiar la intrare pe aleea centrală în partea dreaptă vede un mormânt modest al unei mari personalităţi – Anton Crihan. Cred că nu există o recunoștinţă mai mare pentru urmași decât pomenirea, fie și în gând, a acestui om care a fost și va rămâne un model de trăire adevărată pentru o cauză dreaptă.


65

PRIMII TRADUCĂTORI BASARABENI DIN EMINESCU

Vasile Lașcu

lum: „Antologia poeziei românești”, unde a adunat o serie de poezii ale tuturor scriitorilor români, traducându-le cât se poate de bine. Printre poezii găsim și câteva de-ale lui Eminescu (V. L. Lașcov: Antologia poeziei românești, cu o prefaţă de Șt. N. Ciobanu. Chișinău, 1928). Volumul se deschide chiar cu Eminescu, și anume: „O, rămâi…”, „Și dacă…”, „Sonet”, „Din noaptea…”. Volumul a fost bine primit de către toţi cunoscătorii limbii literare rusești și a celei românești, având și o prefaţă din partea domnului Ștefan Ciobanu. Al cincilea traducător este domnul Alexandru Zisman, din Chișinău. Domnia sa a tradus poeziile: a) „O, mamă…”, b) „Sunt ani la mijloc… ”, c), „Când însuși glasul”, d) Kamadeva”, e) „Din noaptea…”, f) „De-or trece anii…”, g) „Venere și Madona”, h) „S-a stins viaţa… ” și i) „Peste

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În fiece an, la fiecare mijloc de ianuarie, vorbim mult, spumos și superficial despre Eminescu. E o tradiţie care, sperăm, odată cu scurgerea timpului va deveni și una profund naţională. Eminescu trebuie cunoscut în toată splendoarea operei sale și, mai ales, trebuie apreciată preocuparea lui de Basarabia. Și, în acest context, vreau să afirm că basarabenii s-au preocupat serios de propagarea operei lui poetice, începând cu anii ’20 ai secolului XX. Un detaliu curios. Politicianul și poetul Pan Halippa a fost cercetătorul care a descoperit numele lui Eminescu în registrul pacienţilor Sanatoriului doctorului Iachimovici din Odesa. Un studiu relevant a publicat în revista Viaţa Basarabiei (nr. 6-12, 1939) juristul și publicistul R. Marent, intitulându-l – Mihai Eminescu și Basarabia, din care am spicuit un fragment: „În Basarabia, unde mai există minoritari cari nu știu atât de perfect limba românească, Eminescu a fost tradus în rusește aproape complet. Primul traducător, pe care l-am găsit, este D-l Cheorghe Avachian,care a tradus, în anul 1920, poezia „Glossă”. Al doilea traducător este poetul Iorgu Tudor. (El trebuie considerat primul, căci publicase deja traduceri în 1916 – Iu.C.). Domnia sa a tipărit în revista Poetul, care a apărut la Chișinău, cunoscuta poezie „La steaua…” (Anul 1921. nr. 45. aprilie-mai, Chișinău.). În anul 1926, doamna Alla Razu a scos, tot la Chișinău, un volum de versuri rusești, intitulat: „Stihi”(Versuri). În acest volum a publicat traducerea poeziei „Mortua est !”. În 1928, Vasile Lașcu, poet și dânsul, trecut în lumea cea de veci, a scos un vo-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 66

vârfuri”. Unele din aceste traduceri au fost tipărite, în anii din urmă, în ziarele „Bessarabscoe Slovo” (Cuvântul Basarabiei) și „Molva” (Zvonul). Al șaselea traducător este domnul doctor B. Oxinoit, din Chișinău. Domnia sa are marele merit de a fi tradus aproape întregul volum de poezii, având drept criteriu ediţia Titu Maiorescu. Până în prezent, a tradus următoarele poezii: „Lacul”, „Înger și demon”, „Epigonii”, „Luceafărul”, „Strigoii”, „Somnoroase păsărele”, „Singurătate”, „Melancolie”,,,Împărat și proletar”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Departe sunt de tine”, „Odă”, „Mai am un singur dor”, „Crăiasa din povești”, „Cu mâne zilele-ţi adaogi…”, „De ce nu-mi vii”, „S-a dus amorul…”, „La steaua”, „Glossă” și „Criticilor mei”. De vreo cincisprezece ani îl aprofundează pe Eminescu, învăţând, special, limba română, ca să-l citească în original, întru-cât în altă traducere (germană, franceză sau engleză), poezia lui Eminescu pierde din farmecul ei suav. Domnia sa speră că va găsi la Paris un editor, care să tipărească volumul complet al poeziilor, astfel ca lumea slavă de pretutindenea să cunoască opera celui mai mare poet pe care neamul românesc l-a dat, până în prezent, omenirii. Al șaptelea traducător este domnul V. Catranov, fost profesor, care, de asemenea, a învăţat, special, românește, ca să poată, transpune, în mod cât se poate de exact, poeziile lui Eminescu. În limba franceză, o poetă basarabeană, Olga Crușevan Florescu, a tradus, de asemenea, unele poezii, pe care le-a publicat în reviste literare”. Numele acestor traducători nu spun nimic cititorului contemporan și de aceea am găsit de cuviinţă să deschid niște paranteze biografice, care elucidează pasiunea traducătorilor pentru opera eminesciană. Cheorghe Avachian este un armean de la Cetatea Albă, despre care nu se știu prea multe detalii biografice.

Iorgu Tudor

Om politic, jurnalist, poet, prozator, traducător Iorgu Tudor (1885, s.Stâncăuţi, jud.Bălţi – 1974, București) a fost și deputat în Sfatul Ţării, iar la 27 martie 1918 a votat Unirea. A redactat publicaţiile: Făclia Ţării (1912), Soldatul moldovan (1917), Moldova de la Nistru (1920-1923), Poetul, Pagini basarabene (1931), Cuvânt moldovenesc, Pe drumuri noi (1924-1928), Zvonul (supliment la ziarul rus Molva) (1931), Itinerar, Basarabia vânătorească (1941-1943) ș.a. Opera lui originală este una voluminoasă: Haiducul (poem epic, 1904); Nopţi ale iubirii (poezii, 1905); Rumânskaia muza (traduceri din poezia românească, 1916); Urme sfinte (poezii biblice 1940 – ?); Pe frontul Manciuriei (roman, 1940, publicat în revista Itinerar); Bezne (poezii, 1940); Nervi și flăcări (poezii, 1940); Un revelion în pădure (povestire, 1943); Mișcarea culturală, socială în Basarabia după Unire, 1918-1944 (manuscris) ș.a. Iar pentru merite deosebite a primit ordinele Steaua României, în grad de ofi-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Boris Oxinoit

Debutează cu piesa în versuri Naufragiu în chei (Chișinău, 1878). În 1888, la Odesa, editează placheta Versuri. În revista Biblioteca teatrală (Moscova) publică rând pe rând piesele: Foaia agronomică (1893), Struldbrugii (1894), Lebăda neagră (1895), Teoria (1896), Maimuţe literare (1897), Cu ocazia unei întâmplări întâmplătoare (1898). În 1930, a tipărit ediţia a treia a volumului Simvolî i voploșcenia. A fost ca un preludiu editorial înainte de dispariţia lui fizică. Despre Alexandru Zisman nu se cunosc detalii, pe când despre Boris Oxinoit (31.03. 1887, Chișinău – 1964, Pskov), dispunem din abundenţă. Acest traducător, ajuns azi anonim, a fost medic psihiatru. Studiile medii și le-a făcut la Liceul Real din Chișinău, iar superioare medicale – în Elveţia, la Lausanne. A frecventat cursurile de medicină la Universitatea Sorbona din Paris. Paralel cu medicina, s-a produs apropierea de literatură, devenind tălmaci literar, oferind cititorului de limbă rusă scrieri de M.Eminescu (ziarul Bessarabskoe slovo a publicat poemul Luceafărul), C.Pavelescu, T. Arghezi. Din germană, a tradus lucrări de Heinrich Heine. La 22 iunie 1941, primește ordin de evacuare cu destinaţia Krasnodar, În drum, un caucazian foarte „servil” i-a furat valiza cu manuscrise. Norocul i-a surâs în momentul când, la „talcioc”, în Fergana, a găsit un volum cu versurile lui Eminescu. După o muncă de cinci ani, a reușit să restabilească, aproape în întregime, manuscrisele pierdute. A scris oficialităţilor, rugând să i se tipărească scrierile. I s-a răspuns că traduceri din Eminescu au fost făcute până în prezent suficient de multe, și de altele nu mai este nevoie. Decepţionat, a aruncat toate manuscrisele în foc și, în felul acesta, a murit a doua oară moștenirea literară și speranţa unui autor de a-și vedea opera publicată.

67

ţer; Coroana României, în grad de ofiţer, și medaliile: Regele Ferdinand I; Răsplata Muncii ș.a. Un nume rămas în epocă este cel al Allei Razu (22.IX.1882, Butov, reg.Tula, Rusia – ?), publicistă și poetă basarabeană de limbă rusă. S-a născut în familia nobilului Leonid D.Detâșev. Căsătorită la Chișinău cu un descendent al familiei de nobili, Razu. Vasile Lașcu (Lașcov) (1.I.1861, Chișinău – 1.VII.1932, Chișinău) era fiul preotului Luca Lașkov, care avea o casă pe str. Șciusev (Leovei). A făcut studii la Școala Duhovnicească din Chișinău, apoi la Seminarul Teologic. A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Uniunii Ziariștilor din Basarabia, unde era președinte. A votat Unirea. La alegerile pentru Parlamentul României întregite (20.XI.1919), devine senator, avansând până la postul de vicepreședinte al Senatului.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 68

Vladimir Katranov

Vladimir Katranov (18.01.1876, Petersburg–1961, București) a fost profesor de limbi clasice la Orhei și Chișinău. Licenţiat al Universităţii din Odesa, a debutat în literatură în 1899 cu articole publicistice tipărite în „Foiţa Odesei”. A colaborat la publicaţiile periodice: „Basarabia”, „Cuvântul nou”, „Cuvântul Basarabiei”, „Molva”, „Poșta Basarabiei” ș.a. Dincolo de opera literară originală: „Despre drama malorusă”, „Gogol și povestirile sale ucrainene”, „Însemnări din literatura universală”, „Crestomaţie literară”, „Din viaţa sufletului și a naturii”, a tradus din poezia românească, din poezia biblică și poezia universală, tălmăcind din opera poeţilor aparţinând la treizeci de naţiuni. Poetă, publicistă, traducătoare Olga Crușevan (5.VI.1896, s. Plosca, jud.  Orhei  – 1974, București) a fost una dintre figurile luminoase ale culturii interbelice. Rudă directă cu cunoscutul scriitor și publicist Pavel Crușevan. Un alt ram al arborelui genealogic era legat cu familia Lazo. Studii: Gimnaziul Mariinsk din Odesa, Facultatea de Litere a Universită-

ţii din Odesa, doctoratul la Lausanne și București. Tema de studiu: Clasele sociale în Rusia. Din unele surse aflăm că a fost premiată de Academia Franceză pentru traducerea în versuri a operei lui Schelley și de Academia Engleză pentru traducerea operei lui Baudelaire. A tradus în franceză opera poetică a 14 scriitori români: Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Vlahuţă, Goga, Minulescu, Arghezi ș.a. A colaborat la publicaţii pariziene, evocând motive pitorești basarabene. A cunoscut unsprezece limbi străine, a colaborat la publicaţiile basarabene: Viaţa Basarabiei, Pagini basarabene ș.a. După cel de al doilea război mondial, a locuit la București unde, spre apusul vieţii, a tipărit la Editura Litera două suite bucolice: Crugul anului (1970) și Roata anului (1973). Era bine ca în consistentul dicţionar enciclopedic „Mihai Eminescu”(Chișinău, 2012) întocmit de Mihai Cimpoi, să se regăsească și acest capitol – Primii traducători basarabeni…

Olga Crușevan


69

GALA GALACTION ȘI BASARABIA VISULUI…

Gala Galaction

care veneau să ţină mai multe conferinţe în mai multe localităţi din Basarabia, dar și s-o descopere pentru sine. În 1926, avea să ajungă a doua oară în Basarabia, deja ca profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iași, cu sediul la Chișinău, recent deschisă și să se lege sufletește de această provincie, unde s-a manifestat ca preot, profesor universitar, avocat și scriitor. Și a fost profesor aici timp de 14 ani, plecând într-o vineri, la 26 iunie 1940… Dintre toate aceste preocupări, pe noi ne interesează doar colaborarea sa cu revista Viaţa Basarabiei: Biserica Basarabeană (1941, nr. 1); Zile basarabene (1932, nr. 4); Scrisori basarabene (1942, nr. 8-9);

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Intelectualii români din vechiul regat, din Ardeal și Bucovina, au fost, poate, unicii oameni care și-au dorit sincer integrarea rapidă a basarabenilor în noua formulă statală – România Mare. Ei n-au făcut declaraţii ieftine și populiste, ca și politicenii din acea vreme. Ei au mers și au lucrat în Basarabia: Nichifor Crainic, Gala Galaction, Onisifor Ghibu, Ioan Livescu, Aurel Maican, Cardaș Agricola ș.a. Preotul și scriitorul Gala Galaction nu era basarabean de origine, dar bunicul și tatăl său cunoșteau bine Basarabia de Sud, unde au avut gospodării și chiar casă boierească la Reni. Destinul a făcut ca el să știe despre pătimirile acestei provincii, ocupate de ruși la 1812, din povestirilie bunicului și ale tatălui. De aceea, primele lui scireri despre moldovenii din stânga Prutului ţin de anul 1912, când rușii sărbătoreau cu fast centenarul anexării Basarabiei. La fel, precum în luna martie 1918, a salutat fierbinte actul de unire a Basarabiei cu România. În jurnalul său, el consemna: „O veste mare pentru aceste zile triste: Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu România. E un pahar cu apă sfântă și rece dintr-un izvor miraculos, sorbit de o gură arsă de o lungă sete. Basarabia se alipește iubitei Moldove, trunchiul glorios, de unde fusese smulsă acum o sută de ani! Dumnezeu fie lăudat de toată limba românescă acum și până în timpii cei mai depărtaţi, cât se va vorbi românește!” (Pagini interzise din „Jurnalul” lui Gala Galaction// Adevărul literar și artistic, an. II, nr. 51, 1991, din 27 ianuarie). Iar prima călătorie în provincia de dincolo de Prut a întreprins-o abia în 1924, în cadrul unui grup de conferenţiari,


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 70

Rechemări: [adresare către tineretul basarabean] (1941, nr. 11-12); Ce am învăţat la Cernăuţi (1942, nr. 4); La schitul Brazi (1934, nr. 6); Gala Galaction despre Basarabia (1935, nr. 2); Gânduri – gânduri… [despre Basarabia] (1940, nr. 9-10); În așteptarea supremei revederi (1941, nr. 8); Scrisori basarabene (1943, nr.3-4). În aspect biografic putem spune doar că el a fost și este trecut în toate dicţionarele și istoriile literare apărute până astăzi, noi însă vom prezenta biografia lui Gala Galaction prin prisma activităţii sale din Basarabia: Galaction, Gala (Grigore Pișculescu) (16.IV.1879, Didești, Teleorman – 8.III.1961, București). Școala primară în Didești și la Roșiorii de Vede, Liceul la București, la „Sf. Sava” (1898), licenţiat în teologie la București (1903). Doctor în teologie la Cernăuţi (1909). Profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926), Decan al aceleiași Facultăţi de Teologie din Chișinău (1 martie 1926 – 1 martie 1930); subșef de birou la Casa Bisericii. Hirotonisit ca preot în 1922.

A debutat în publicistică la Adevărul ilustrat (1896). Premiul Naţional pentru proză (1935). A fost membru al Academiei Române (1947). Opera: Minunea din drumul Damascului (1903); Antologia unei legi și… a unui principiu (1909); Bisericuţa din Răzoare (1914); Clopotele din Mănăstirea Neamţu (1916); La ţărmul mării (1916); O lume nouă (1919); Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul (1920); Răboj pe bradul verde (1920); Viaţa lui Eminescu (1924); Toamne de odinioară (1924); De la noi la Cladova (1924); Două întâmplări minunate (1924); Cartea creștinului ort. (isc. Duhovnicul Grigorie) (1926); Piatra din capul unghiului (1926); Meditare la Rugăciunea Domnească (1927); Răbdare și nădejde (1928); Nuvele și schiţe (1934); Caligraful Terţiu; Doctorul Taifun; Papucii lui Mahmud; Roxana; Scrisori către Simforoza; Cântarea cântărilor; Minunile lui Iisus (trad. 1928); Pildele Mântuitorului (trad. 1928); Predica de pe munte (1928); Psaltirea proorocului David (trad. cu V. Radu) (1929); Noul Testament (trad. 1927); La răspântie de veacuri (1935); Elemente (1935); Riţa Crăiţa (1942); În grădinile Sf. Antonie (1942); Vlahuţă (1944); Din legăturile bisericești


orator redutabil, lui Gala Galaction i s-a oferit posibilitatea să se adreseze de la microfon întregii naţiuni. El n-a pregetat s-o facă, având în centrul atenţiei sale aceeași temă de suflet – Basarabia. O demonstrează chiar cele 14 file scrise de mână în care el, cu harul de prozator, reconstituie atmosfera basarabeană, numind-o direct – Basarabia visului și transmisă pe post la 2 decembrie 1939. Secretul înrudirii lui spirituale cu oamenii din provincia dintre Prut și Nistru îl găsim mărturisit în paginile din Scrisori basarabene: „Mă înţelegeam de minune cu acești oameni liniștiţi și blajini. Adevărul este că și sufletul basarabean în nuanţa ortodoxismului dintre Prut și Nistru găsea în mine o potriveală și o receptivitate deosebită. Mă impresiona pământul Basarabiei, ostenitorii gliei basarabene, dealurile basarabene onduloase și cu heleșteie în preajmă, bisericile cu turle verzi, casele și ogrăzile, – și peste toate acestea nu știu ce suflu trist și molcom de legendă, cu sfinţi și cu martiri, parte din bucoavnele bisericești, parte din cronicile Moldovei.”

71

româno-ruse altădată și azi (1946); Mangalia (1947); Opere (1949); Nuvele (1954); Oameni și gânduri din veacul meu (1955); Opere alese (vol. I-II) (1956-1958); Ziua Domnului (1958); Opere alese (vol. I-IV) (1959-1965); Chipuri și popasuri (1969); O lume nouă (1970); Moara lui Călifar (1973); Jurnal (vol. I-III) (1973-1980); Sub feeria lunii (1974); Prima ţară (1975); Opinii literare (1979) ș.a. Aflându-se la Chișinău, el a tradus, împreună cu preotul Vasile Radu, Biblia, variantă intrată în istorie cu numele Biblia de la Chișinău, considerată drept cea mai reușită traducere din punct de vedere artistic. Drept o curiozitate, trebuie să spunem că Gala Galaction, profesând avocatura, era apărătorul frecvent al comuniștilor în procesele judiciare. Era celebru prin faptul că drept onorariu pentru această muncă lua simbolica plată de un leu, fiindcă fără anunţarea onorariului instanţa nu-i permitea să-și exercite funcţia de apărător. Odată cu deschiderea postului de Radio Chișinău, în octombrie 1939, ca unui

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 72

UN FRANCEZ – ARHITECT AL CHIȘINĂULUI Pentru oaspeţii acestui oraș rămâne un mister arhitectura lui asemănătoare mai mult unei simfonii, adică o arhitectură tumultuoasă, în partea veche a orașului, una foarte rigidă, în partea centrală, și o apoteoză, în contopirea cu periferiile de odinioară. Meritul acestei simfonii se datorează unui francez naturalizat în Rusia, Iosif Gasket (1800, Odesa – 1878, Chișinău). Descendent dintr-o familie de francezi stabiliţi în Odesa, a studiat tot acolo arhitectura (1817-1822) și norocul a făcut ca el să devină arhitect al Chișinăului într-o perioadă a marilor căutări (1826-1836), când guvernatorul de pe atunci, generalul Fiodorov, s-a decis să sistematizeze arhitectura noii părţi a Chișinăului, care urma să fie una simetrică, amintind-o pe cea din capitala imperiului, adică cu străzi paralele, cu bulevarde și pieţe pentru defilarea militarilor la paradele festive. Pentru faptul că a reușit să realizeze ambiţiile arhitectonice ale generalului, Iosif Gasket a fost decorat. Opera sa impunătoare este descrisă în Enciclopedia Chișinău, de către regretatul Pavel Starostenco: „În anii 1822-1825, funcţionează ca arhitect pe lângă divizia 3 de cuirasieri, în 1826–1830 este arhitectul Basarabiei, între 1830 și 1836 – arhitect al Chișinăului, între 1836 și 1846 – arhitect al Basarabiei. În perioada 1827–1846 este membru al Comitetului Edilitar al Chișinăului și Ismailului. În 1828, a întocmit proiectul și devizul pentru construirea fântânii arteziene din Chișinău, a

luat parte la planificarea orașului, conform planului general aprobat în 1834. Este autorul proiectelor a peste 300 de case de locuit, al proiectului și planului Pieţei Catedralei (azi – Piaţa Marii Adunări Naţionale), al unor bănci din piatră, instalate în locul celor din lemn la noua piaţă agricolă. În timpul construirii închisorii din Chișinău, a fost acuzat neîntemeiat de fraudare și demis din funcţiile pe care le deţinea. Procesul de judecată a durat mai bine de 30 de ani, acuzatul murind fără a mai afla decizia instanţei judecătorești’’. Procesul a fost câștigat de fiul său, arhitectul Eugen Gasket, care a activat tot la Chișinău. Și tot Iosif Gasket a promovat proiectele-tip pentru clădirile publice și cele private din Basarabia, de unde și există această asemănare aproape molipsitoare a arhitecturii din partea nouă a capitalei noastre cu cea din partea istorică. Iosif Gasket a fost arhitectul gubernial al Basarabiei, a fost arhitect al Chișinăului, iar astăzi numele lui este pomenit foarte rar – și mai mult în cărţile de specialitate, deși amprenta gândirii sale ne marchează încă…


73

CA ȘI CUM NU AR FI PLECAT DINTRE NOI…

Vasile Harea

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Acest autor a devenit foarte cunoscut abia la finele secolului XX, când, postum, a început să-i fie editată opera. Deși contemporanul lui, profesorul D.V.Ţoni, l-a caracterizat astfel: „Vasile Harea… fire cinstită și idealistă, muncitor cu condeiul, modest și tăcut, dar plin de hotărâre și cu clară viziune a rosturilor și îndatoririlor naţionale. (Viaţa Basarabiei, 1944, nr. 3-4)”. Fiind student, alături de alţi tineri basarabeni, s-a încadrat conștient în lupta de eliberare naţională, și toată viaţa și-a consacrat-o acestei lupte. Vasile Harea s-a născut la 25.VII.1895 în s. Susleni, jud. Orhei și a murit la 30.I.1987, fiind înmormântat la Cimitirul Sf. Vasile din Dealul Galata ( Iași). Provine dintr-o familie de răzeși cu vechi rădăcini în istoria Moldovei, fapt comunicat de academicianul Ștefan Ciobanu într-un discurs la Academia Română.

Școala primară și Școala Duhovnicească a făcut-o la Chișinău. Mai apoi, a studiat la: Seminarul Teologic din Chișinău (1909-1917), la Facultatea de Litere și Istorie a Universităţii din Iași (1918-1924), la Sorbona (Franţa, 1930-1932). De perioada studiilor în școala superioară sunt legate și niște amintiri publicate în revista ieșeană Cronica (1993, nr. 2) de către Mihail Harea, care a intitulat filele memorialistice ale lui Vasile Harea Amintiri din primăvara regăsirii: Pe la 15 sau 16 septembrie (1917– M.H.), am plecat împreună cu colegul de redacţie P. Stihi la Kiev, unde am stat mai bine de două săptămâni. Scopul plecării a fost înscrierea noastră la Universitatea Sf Vladimir din capitala Ucrainei… …Planul nostru nu era însă acela de a urma cursurile universitare la Kiev, nici nu aveam bani suficienţi. Încă din timpul Seminarului decisesem să urmăm cursurile Universităţii din Iași și să ne consacrăm luptei pentru luminarea poporului românesc din Basarabia, chiar cu riscul de a suferi prigoana autorităţilor rusești (…). Planul călătoriei noastre la Kiev era numai acela de a obţine certificatele de înscriere la Universitate, măcar pentru o perioadă relativ scurtă, pentru a fi scutiţi de încorporarea în armata rusă… …Între timp, am fost cu Vlad Cazacliu la o ședinţă a Congresului Naţionalităţilor, unde m-am întâlnit cu basarabeanul Teofil Ioncu și am făcut cunoștinţă cu Dumitrașcu, inginer de căi ferate, și cu Ștefan Bulat, învăţătorul care a jucat apoi un rol important în mișcarea naţională românească din Transnistria. Într-o zi, împreună cu Vl.Cazacliu, Teofil Ioncu și ing. Dumitrașcu, ne-am pre-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 74

zentat la prezidiul Radei Ucrainene, unde ne-a primit batiko al mișcării naţionale M.Grușevski. Închipuiţi-vă o sală de vreo 7 sau 8 metri (clădirea Radei era într-o școală), cu două mese lungi și cu câteva bănci la mijloc, iar într-un colţ – o masă mai mică, dar destul de spaţioasă și un fotoliu vechi, în care era instalat președintele Radei și, lângă el, la aceeași masă, o dactilografă, iar ungherul din spatele mesei – ocupat de o casă de fier de mărime mijlocie, kaznaceistvo, adică un fel de casierie a tinerei republici autonome ucrainene, cum ne spusese respectabilul istoric. (M.  Grușevski (18661934), istoric – Iu.C.). Când ne-am recomandat, M. Grușevski ne-a răspuns cu destul umor că suntem bineveniţi în casa săracă a noului stat ucrainean. A evocat apoi legăturile de prietenie seculară și de lupte comune împotriva turcilor și tătarilor din Crimeea a principatelor dunărene, Moldova și Valahia, ca și a căzăcimii zaporojene, ne-a mai spus că, în momentul acela, ei nu aveau în casa de fier mai mult de o sută de mii de ruble, că în curând, după ce se va consolida organizarea noului stat ucrainean, vor emite monedă proprie. Ne-a mai vorbit – plin de încredere fermă – că mișcările naţionale vor izbândi peste tot. Încrederea îi era alimentată și de atmosfera care domnea la Congresul Naţionalităţilor ce se ţinea de mai bine de trei săptămâni. Evident, delegaţii noștri la congres, T. Ioncu și Vl. Cazacliu, nu i-au ascuns că ţelul final al mișcării naţionale moldovenești este constituirea unui stat unitar al tuturor românilor, ceea ce batiko a admis ca ceva de la sine înţeles. A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Societăţii Studenţilor Moldoveni din Kiev și Odesa (conform hotărârilor Sfatului Ţării din 26.I.1918 și 2.II.1918, locurile rezervate moldovenilor de peste Nistru). Mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918.

A rostit o cuvântare de salut în ziua inaugurării ședinţelor Sfatului Ţării (21. XI.1917) în numele colaboratorilor gazetei Cuvânt Moldovenesc. Ulterior, pe la mijlocul anilor ’30 ai sec.XX, a devenit director al Liceului Alexandru Donici, apoi al Liceului B.P. Hașdeu (1939-1944), profesor al Universităţii din Iași (1947-1952; 1957-1966), conducător de doctorate la Istoria literaturii ruse (1966-1979). Fostul său elev, regretatul publicist și pedagog Constantin Bobeică, își amintea în articolul intitulat: Un exilat în istorie – Vasile Harea, publicat în revista Nistru (1990, nr.6): Vasile Harea… În amintirea-mi, estompată de ani, îi revăd figura, un pic adusă de spate, parcă sub povara unor gânduri mult prea grele, pentru firava-i făptură… Obraz pal sub o privire boltită, mustaţă discretă deasupra buzelor subţiri. O privire cercetător-evazivă, îndreptată parcă mai mult în interior decât în afară. La fel îi era și mersul – încet, meditativ, fără adresă parcă. I-aud vocea, rostind cuvintele în surdină, ca și cum n-ar fi fost adresate interlocutorului, ci mai mult spuse pentru sine, cu o nuanţă afirmativ-interogativă. Sobrietate și concentrare. Nici o vorbă, nici un gest de prisos. Întreaga-i fiinţă emana liniște, îngăduinţă și demnitate. Spre deosebire de intelectualii cu tradiţii ereditare (pe care am avut ocazie să-i cunosc tot în acei ani), care respirau superioritate, mândrie și distanţare glacială, Vasile Harea poseda și emana o anume căldură omenească, ţărănească, mai ales pentru noi – trimișii satelor. Vasile Harea a colaborat cu diverse publicaţii: Cuvânt Moldovenesc, România nouă, Sfatul Ţării, Viaţa Basarabiei, Revista Fundaţiilor Regale, Minerva, Școala Basarabiei și alte publicaţii interbelice, iar după război a fost prezent în paginile ediţiilor: Iașul nou, Iașul literar, Românoslavica, Revista de istorie și teorie literară ș.a.


Despre caracterul lui Vasile Harea, despre felul lui de a fi un om cu deschi-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

seamă o putem spune pentru timpul revoluţiei rusești. În loc ca în tot poporul să se trezească o idee pentru a se uni cu toţi ceilalţi fraţi de peste brazdă, acest popor a fost mereu îndreptat de către povăţuitorii săi cu totul în altă parte, a fost ţinut în alt cerc de idei. Acum, când viaţa obștească este asigurată, când avem chezășie deplină că, spunându-ne deschis părerea, nu vom fi asasinaţi de gloata provocată de „revoluţionarii” de ieri, de-alaltăieri, o seamă de intelectuali, mai mult din studenţimea română din Basarabia, și-a spus crezul, care este: întregirea neamului românesc din toate părţile! Această idee de-acum tot mai mult este îmbrăţișată de românii intelectuali din Basarabia. Cea mai frumoasă dovadă este declaraţia învăţătorilor din ţinutul Chișinăului și credem că în curând toţi românii intelectuali vor îmbrăţișa cu dragoste această idee și se vor mira numai, cum de au putut să rămâie în rătăcire până acum, căci, într-adevăr, toate dovezile celor de orientaţie rusească n-au nici o bază serioasă... Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părţi românești este, mai întâi de toate, o chestie de existenţă a poporului nostru. Apoi, în al doilea rând, vine și chestia de dreptate. Trebuie să se șteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de ţarul rusesc, Aleksandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice și economice cu totul străine Rusiei, cu toate acestea, a fost alipit la ea și silit de biciul rusesc să ducă aceeași viaţă cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puţin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca și cel din tot colosul rusesc... 7 februarie 1918. (Onisifor Ghibu. De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Cluj, 1926).

75

Opera lui este una de natură istorică și filozofică: Mesianismul rusesc din secolele XV și XVI (Iași, 1927); Românii de peste Nistru (București, 1923); Datoriile învăţătorului pentru școlile normale (Craiova, 1935); Manual de Sociologie pentru licee și școli normale (1938, în colaborare cu P. Andrei); Filozofia lui Tolstoi (București, 1944); Alecu Mateevici. Viaţa și opera (1986, manuscris); Basarabia pe drumul Unirii (București, 1995). Dintre distincţiile de stat a fost posesor al medaliei Ferdinand I, cu panglici și spadă. La începutul marii bătălii de eliberare naţională, Vasile Harea scria următoarele: „Mișcarea naţională din Basarabia, începută acum vreo zece ani și mai bine de un grup de intelectuali, în timpul revoluţiei rusești, a avut rezultate frumoase. Totuși, nu se poate zice că a dat cele mai frumoase roade, deoarece această mișcare a fost îndrumată greșit. Aceasta mai cu


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 76

dere universală și cu niște convingeri neclintite ne vorbește un singur exemplu. În plin război cu U.R.S.S., adică cu rușii, în 1942, susţine la București teza de doctor cu tema: Filozofia lui Tolstoi. Iar în 1944, cu puţin timp până la intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României, scoate cartea cu același titlu. De aceea, nu este de mirare faptul că a îndurat cu stoicism, ca un veritabil filozof, grelele încercări prin care i-a fost dat să treacă după 1944: – Este un adevăr absolut că din paharul nedreptăţilor și umilinţei a băut din plin și Vasile Harea, precum mulţi basarabeni și transnistrieni refugiaţi după 1940 în România… – Da, a băut din plinul acestui pahar! În 1952, în luna mai, a fost alungat din Universitatea ieșeană, împreună cu un alt mare profesor, savantul filolog Gh.Ivănescu. La ședinţa de epurare nici n-au avut dreptul să participe! Ce a urmat? Câteva săptămâni groaznice pentru el, pentru noi toţi, membrii familiei. Percheziţii, în urma cărora securiștii plecau încărcaţi cu cărţi, broșuri, teancuri de scrisori. Apoi, ameninţări cu deportarea la Canal… Cu mare greutate a reușit să fie încadrat, din toamnă, ca lector de limba rusă la un institut tehnic. În 1954, Comitetul Central al P.M.R. va ordona o nouă anchetare a sa. Astăzi, datorită cercetărilor de arhivă întreprinse de dl Dănuţ Doboș, doctor în istorie, știm ce acuzaţi i-au fost aduse: „dușman al regimului democrat-popular”, „reacţionar înfocat” etc. etc. Știm și care au fost persoanele ce l-au ostracizat. Ceea ce însă știu numai eu, dar, iată, doar până în acest moment, căci acum vă spun și dumneavoastră, este preţul pe care l-a plătit tatăl meu în acei crânceni ani pentru a rămâne în libertate. Adevărat, n-a fost trimis nici la Canal, nici în închisori, pentru că a acceptat să robotească într-una din ocnele camuflate ale regimului, ocna la care erau condamnaţi să muncească mulţi basarabeni ce cunoșteau limba rusă; din 1952 și până în 1958 – când a fost readus la Universitate – Vasile Ha-

rea a tradus pentru așa-zisul „Institut de Studii Româno-Sovietic” nu mai puţin de 40 de cărţi, da, aţi auzit bine, patruzeci de volume fără a fi remunerat! Mai știu că la acea ocnă a robotit până la sfârșitul zilelor sale și Teofil Ioncu, fost ministru de finanţe în Basarabia, care, iarăși, a scăpat de canal graţie faptului că era un bun cunoscător al limbii ruse… Calvarul tatălui meu însă a continuat și după ce a fost readus la universitate. Era permanent marginalizat, chiar și atunci când, într-un fel sau altul, oficialităţile erau puse în situaţia de a-i recunoaște meritele… (Un misionar al culturii naţionale – Vasile Harea.//Literatura și Arta, nr.20, 18 mai 1995, interviu acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, de către scriitorul Mhail Harea, fiul lui Vasile Harea). Iar într-un alt interviu, acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, același Mihail Harea concluzionează: Indiscutabil, prima universitate a vieţii sale a fost mișcarea naţională din Basarabia, în care s-a integrat chiar de pe băncile Seminarului Teologic. Deși foarte tânăr, devine „mâna dreaptă” a lui Pan Halippa, care îi încredinţează conducerea ziarului „Cuvânt Moldovenesc”… …Au fost și alte universităţi ale vieţii. În cei aproape doi ani petrecuţi la Paris, a îndurat chiar și foame, pentru că bursa îi venea cu mare întârziere din ţară, din cauza crizei, dar tot mai găsea răgaz, pentru a poposi deseori în galeria Grand-Opera, pentru a-l asculta pe marele Șaleapin. Dar al Doilea Război Mondial? După evacuarea Liceului „B.P.Hasdeu” la Craiova, a fost singurul intelectual arestat și judecat de un tribunal militar sovietic. A scăpat de execuţie datorită calmului și elocinţei cu care a demonstrat ofiţerilor ruși nevinovăţia sa… Mai cred că la desăvârșirea sa ca om de cultură au contribuit și marile prietenii pe care le-a întreţinut în decursul timpului cu Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Ștefan Bârsănescu, Gala Galaction, Ștefan Ciobanu… Destinul adevărat al tatălului meu? Poate, cel al unui cărturar care a gă-


(Un misionar al culturii naţionale – Vasile Harea.//Literatura și Arta, nr.20, 18 mai 1995). Scriitorul Mihail Harea (n.9.XII, 1939, Chișinău, profesor de geografie) a reușit, postum, să publice mai multe pagini din opera și memoriile păstrate în manuscrisele lui Vasile Harea, încât avem impresia că filozoful și publicistul nici n-a plecat dintre noi...

77

sit resursele necesare spirituale, de a se reprofila atunci când, cu brutalitate, nu i s-a permis să-și urmeze vocaţia, cea de filozof și pedagog. Astfel s-a născut slavistul și istoricul literar… Poate, cel al memorialistului, pentru că cele peste 800 de pagini inedite de amintiri și comentarii conţin, nu numai după părerea mea, dar și a unor specialiști care le-au consultat, numeroase episoade de importanţă covârșitoare pentru rescrierea istoriei contemporane.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 78

HOTELUL LONDRA Această clădire, de la intersecţia străzilor A.Pușkin și Mitropolit Varlaam, nu este inclusă în registrul monumentelor ocrotite de stat. De aceea, pe parcursul anilor și-a schimbat destinaţia după cum a fost și epoca: magazin alimentar, filială de bancă, pizzerie… Dar, iniţial, pe acest loc și din aceleași pietre fusese zidit hotelul Londra. Data exactă a construcţiei n-o cunoaștem, dar se știe că la începutul secolului XX era unul dintre localurile cele mai preferate de către oaspeţii importanţi ai Chișinăului. Aici se oprise în 1875, înaintea războiului din Bulgaria (1877-1878), poetul Hristo Botev, pregătind viitorii voluntari bulgari, iar în 1914, când a vizitat Chișinăul pentru o singură noapte, la Londra a fost găzduit tânărul

poet Vladimir Maiakovski și confraţii săi futuriști… Profesorul Ion Ocinschi își amintește ziua de 21 aprilie 1914, când l-a întâlnit pe Vladimir Maiakovski (1893-1930): „– Ce-ar fi, zise Mateevici, s-o luăm spre hotelul Londra. Anume acolo trebuiau să fie oaspeţii. …Intrăm în hol și ne adresăm omului de serviciu. Acesta ne îndrumă spre sala de biliard. Ţin bine minte și azi acea clipă. Când am deschis ușa, un tânăr impunător la înfăţișare, cu tacul în mână, „tuna” triumfător. Era Maiakovski. Iar de sub masă se muncea să iasă… popa Berezovschi, care pierduse partida și-și „ispășea pedeapsa”. Era o namilă de bărbat și în sutană părea vestitul Varlaam, ce-l descris de Pușkin.

Hotelul Londra


79

Am izbucnit în râs. Vladimir Vladimirovici zâmbi și el. Ne-am prezentat. Apoi, oaspetele încheie partida, își luă rămas-bun de la partener și ne invită la el în cameră. Am tăifăsuit despre multe atunci – și despre box, și despre biliard, dar mereu ne întorceam la literatură. Vladimir Vladimirovici glumea tot timpul. I-a plăcut mult vinul nostru moldovenesc și spunea „că cele mai bune vinuri sunt în Basarabia și Gruzia” (Basarabia necunoscută, vol. VI).

Gherman Pântea

murski, comandat de plutonierul major Ermolenko. În tratativele avute cu acest comandant, am stabilit, în urma unor compensaţii, ca el și cu soldaţii lui să fie la dispoziţia mea pentru arestarea lui Catărău. Despărţindu-ne, am luat înţelegere ca la ora 1 noaptea Ermolenko și cu soldaţii lui să vină la mine acasă. În acea zi, fusesem invitat cu ceilalţi luptători la cunoscutul poet moldovean Iorgu Tudor... De aici, am plecat la directorul general al Comunicaţiilor, N.N. Codreanu, la care am stat aproape până la ora 12 noaptea și căruia i-am destăinuit planul, adăugându-i că arestarea este singura soluţie și că dându-mi seama de riscul la care mă expun, îl rog ca-n cazul unei nenorociri pentru mine să fie dânsul tovarăș de mângâiere pe lângă părinţii mei. Eram îmbrăcat în uniformă de soldat și înarmat cu două revolvere Mauser.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Aici, în timpul revoluţiei din 1917, era statul-major al lui Ilie Catărău, un mare aventurier basarabean, care era la un pas să deturneze și puterea Sfatului Ţării, și pretinsa grupare bolșevică Rumcerod. La 22 noiembrie 1917, după prima cuvântare rostită în incinta Sfatului Ţării, Catărău, din soldat de rând s-a autodenumit colonel și-n scurtă vreme conducea garnizoana militară a Chișinăului. Numai curajul lui Gherman Pântea l-a neutralizat pe acest om foarte capabil de fapte imprevizibile. Citez din memoriile lui Gh. Pântea (după: Rolul organizaţiilor militare moldovenești în actul Unirii Basarabiei. – Chișinău, 1932): „La 31 decembrie, de dimineaţă, am avut o discuţiune cu D-l Ion Inculeţ, Președintele republicii, și am căzut de acord că Ilie Catărău trebuie arestat în aceeași seară pentru a nu-i permite să participe la parada de a doua zi, care putea să ne fie fatală. Eu am pus o singură condiţie, și anume: ca această chestiune să nu mai fie adusă în Consiliul de Directori, iar ordinul de arestare să fie semnat direct de D-l I. Inculeţ, care a și semnat acest ordin, însărcinând pe subsemnatul cu executarea lui. Aici încep împrejurările nespus de protivnice. O parte din armata moldovenească era subt influenţa lui Catărău, iar cealaltă parte, deși disciplinată și credincioasă republicii, nu credea oportună arestarea lui Catărău. Trebuia deci găsită o altă ieșire. M-am adresat Regimentului 4 cazaci Zaa-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

De la N.N. Codreanu am plecat acasă, unde mă și aștepta Ermolenko cu 25 de cazaci înarmaţi. De aici, soldaţii s-au urcat într-un autocamion: Ermolenko cu doi ajutori de ai săi – într-un automobil, iar subsemnatul, împreună cu comandantul pieţei Chișinău, Levenzon, am luat loc în mașina mea, îndreptându-ne spre Hotelul „Londra”, unde locuia Catărău.” Până aici, reproducerea atmosferei se face ca-n scenariile de film. Sunt niște relatări pentru fiece pas întreprins, pe care autorul le nuanţează din două motive. Unul este personal și, peste ani de zile, curajul tineresc i se pare nespus de nesăbuit, alt motiv ţine de conjunctura politică ce avea versiunile sale asupra acelei situaţii, și autorul era obligat să ţină seama de toate nuanţele ca, în cazul unor polemici, să poată oferi cuvântul și altor martori, oferindu-le paralel și pista de lansare. „La intrarea în hotel, am fost întâmpinaţi de prima gardă, care nu ne-a opus

80

Constantin Stere

rezistenţă, astfel că ne-am îndreptat spre camera lui Catărău. Santinelele de la ușă, văzându-ne, ne-au somat să ne oprim, ameninţându-ne cu arma, dar cazacii s-au repezit la acești păzitori, i-au dezarmat și i-au arestat. Comandantul pieţei – Levenzon – a bătut la ușa lui Catărău, anunţându-l că are a-i face o comunicare urgentă în legătură cu parada de a doua zi. Catărău l-a întrebat, dacă este singur și, la răspunsul afirmativ al lui Levenzon, a deschis ușa. În momentul acesta, am năvălit în odaie cu toţii, iar garda lui Catărău din interiorul camerei a început să tragă în noi focuri de revolver, rănind pe un cazac, fapt ce a îndârjit pe ceilalţi cazaci, care s-au repezit asupra oamenilor din garda lui Catărău, lovindu-i și dezarmându-i. Subsemnatul, în numele Republicii Moldovenești, am declarat arestat pe Ilie Catărău, după care numitul a fost ridicat, scos afară și îmbarcat în camion’’. Aici începe deznodământul. Este momentul psihologic, care arată ambiguitatea convingerilor lui Catărău. „Înainte de a fi nevoit să intre în automobil, Catărău ni s-a adresat cu următoarele cuvinte: «Pe acest pământ m-am născut, aici am crescut, dă-mi voie să-mi sărut pământul strămoșesc». Drept răspuns, am dat ordin să fie îmbarcat și pornit în direcţia Odesei, conform planului stabilit. Pentru supravegherea lui Catărău am delegat pe deputaţii din Sfatul Ţării, Grigore Turcuman și Tudose, dându-le ajutor pe aghiotantul meu, locot. Harconiţă. La Odesa, Catărău a fost predat comisarului politic ucrainean Poplavko. La întrebarea lui Poplavko, de ce este arestat, Catărău a răspuns: «Moldovenii basarabeni trag spre România; singurul eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina». Comisarul Poplavco, în urma acestor cuvinte, l-a pus imediat în libertate, fapt care a provocat mare senzaţie în cercurile conducătoare ale Republicii noastre. Aici, în acest hotel, Constantin Stere, în 1906, a scris celebra sa recenzie – Poetul


Astfel, prin mâna ușoară a scriitorului basarabean, lumea cultă dintre Prut și Nistru a cunoscut debutul unui poet care a marcat o epocă în literatura română. La începutul lui iulie 1941, clădirea a fost aruncată în aer de către comandoul NKVD-ului și distrusă în așa măsură, încât n-a mai putut fi refăcută. Și arhitectul Alexei Șciusev, care în 1946 re-proiecta Chișinăul, a făcut o replică, construind un bloc locativ și adăugând un etaj. El azi amintește și, poate, își amintește de hotelul Londra…

81

pătimirii noastre, articol publicat în revista „Viaţa românească”. Impactul acelui prim studiu critic a fost decisiv pentru recunoașterea lui Octavian Goga și începutul Unirii provinciilor românești prin cultură. Profund impresionat de vocea inconfundabilă a poetului ce venea la el parcă din adâncurile istoriei, Constantin Stere a luat un vers și l-a pus pe frontispiciul ziarului Basarabia: Avem un vis neîmplinit, Copil al suferinţei: De jalea lui ne-au răposat Și moșii și părinţii.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 82

DUETUL PEDAGOGIC AL FRAŢILOR IORDĂCHESCU Deschiderea Facultăţii de Teologie din Chișinău a fost nu numai un act de cultură în sine. Aici s-au adunat, s-au concentrat, un număr important de veritabili intelectuali, oameni școliţi în Europa, care au dat Basarabiei un alt puls, o altă dimensiune a vieţii intelectuale. Dacă intelectualii de până atunci din Chișinău, cu mici excepţii, constituiau produsul școlii ruse, acum veneau la catedră profesori de formaţie europeană. Dar, totodată, venea și spiritul universităţii ieșene. Deși, chiar și în cazul când profesorii erau produsul autentic al școlii românești, accentele europene erau evidente. Unul dintre intelectualii remarcabili ai acelei Facultăţi de Teologie din Chișinău a fost Cicerone Iordăchescu (22.I.1882, s. Liţca, com. Miclăușăni, jud. Iași – 29.IV.1966, Iași), profesor de teologie, eminent teolog, distins filozof creștin, poliglot versat... S-a născut în familia preotului Dumitru Iordăchescu. A făcut studii: la Seminarul Teologic inferior din Roman, la Seminarul superior Veniamin Costachi din Iași (cu absolvirea în 1903), la Facultatea de Teologie din București (1904-1908) și și-a luat licenţa în filozofie la Universitatea din Iași (în 1915). Fișa lui de activitate, întocmită și publicată de academicianul Mircea Păcurariu în Dicţionarul teologilor români. (București, 1996) impresionează: Secretar al Seminarului Teologic Sf. Andrei (1908-1909), concomitent, preot la Biserica Sf.  Voievozi din Galaţi (1908-1909), preot la Catedrala metropolitană și profesor la Seminarul Teologic Veniamin Costachi din Iași (1909), superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden

Cicerone Iordăchescu

(1909-1913), concomitent, face teologie și filozofie la universităţile din Strasbourg și Freiburg (1910-1911; 1911-1913), preot la Biserica Bărboi din Iași (19131916; 1919-1921), confesor militar (1916-1917), superior al bisericii ortodoxe române din Paris (1917-1918), profesor de limba engleză și filozofie la Liceul Naţional din Iași (1921-1927), director al Seminarului Veniamin Costachi din Iași (1925-1927), consilier cultural al Arhiepiscopiei Iașilor, profesor de istoria Bisericii Universale și Patrologie I la Facultatea de Teologie din Chișinău (1927-1941) (între anii 1930-1932 – decan al acestei facultăţi), ulterior, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi – Suceava (1941-1947), unde, de asemenea, un timp a activat în calitate de decan.


Areopagitul (Traducere din greacă, București.-Chișinău, 1936); Augustinus Confessionum (f.a); Sfântul Grigorie de la Nissa (1942) ș.a. Cunoștea limbile: greaca, latina, franceza, germana, engleza, rusa și italiana. Și nu e de mirare că a colaborat cu un alt poliglot ieșean, profesorul Theofil Simenschy, editând în traducere scrierea lui Grigorie de la Nissa: Contra destinului (1938) și Institutiones divinae (1938) de Lactanţiu. S-a pensionat în 1947, pentru limita de vârstă din învăţământ, dar a continuat să slujească timp de 12 ani ca preot-paroh la Catedrala mitropolitană și la Biserica Bărboi din Iași. S-a stins din viaţă la 29 aprilie 1966 și a fost dus să-și doarmă somnul de veci la Cimitirul Eternitatea din Iași.

83

Caz rar pentru istoria noastră, când doi fraţi scriu împreună capitole întregi din ea. Valeriu Iordăchescu (2.II.1885, Sodomeni, Pașcani, jud. Iași – 11.III.1975, București), este fiul preotului Dumitru

Valeriu Iordăchescu

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În perioada anilor 1916-1917, când este preot militar, pe front, face primele notiţe, care mai târziu devin cărţi memorialistice: Însemnări din anii 1916-1919; Din primul an al războiului de întregire, 1916-1917; Biserica Română din Paris – 1917-1919 (Iași,1937). Împreună cu regimentul IV Vânători, a participat la luptele din Transivania, Munţii Moldovei. Fiind numit, în octombrie 1917, superior al Bisericii Române din Paris, a întreprins o călătorie de 42 de zile prin Petrograd, Arhanghelsc, Londra, vrând să ajungă la Paris. Lecţiile lui, ascultate cu mare atenţie, erau niște modele pedagogice pentru studenţi care, în marea lor majoritate, erau deja preoţi cu parohiile lor. Cum era și firesc pentru un savant de calibrul lui, publică mult, îndeosebi, lucrări de istorie, teologie, filozofie, traduceri din greacă. Și-a încercat forţele și ca redactor-șef, un timp a condus editarea revistei Viaţa creștină (1913-1914), care apărea la Iași. A mai colaborat la publicaţiile periodice: Viitorul (Iași), Mitropolia Moldovei (Iași), Biserica Ortodoxă Română (București), Luminătorul (Chișinău) ș.a. Opera lui de apologetică, de dogmatică și cea memorialistă este de mare actualitate și astăzi: Expunerea și critica teoriei lui Max Müller despre religiune (1908); Înfiinţarea Seminarului ,,Sf. Apostol Andrei’’ (Buc., 1908); Preotul și opinia publică (Galaţi, 1909); Istoria dogmelor ca disciplină teologică și premisele ei (Iași, 1912); Sfântul Ioan Damaschinul. Studiu patristic (Iași, 1912); Religie și cultură (1920); Teoria judecăţii. Studiu logico-epistemologic. (Iași, 1927); Istoria vechii literaturi creștine (Trei volume; Iași, 1934, 1935, 1940) – lucrare considerată drept primul tratat de patrologie în limba română; Romantismul religios (Chișinău, 1929); Sfântul Atanasie (1929); Omilii duhovnicești de Sf. Macarie Egipteanul (Traducere din greacă; ed. I, Chișinău, 1931; ed. a II-a, Chișinău, 1932); Despre numele divine de Pseudo-Dionisie


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Iordăchescu și fratele preotului și profesorului teolog Cicerone Iordăchescu. Școala primară a început-o în satul natal Sodomeni, după care a continuat studiile la Pașcani. Trei ani a învăţat la Seminarul Teologic inferior din Roman (1896-1899), după care a făcut patru clase la Seminarul Veniamin din Iași (1900-1904), apoi la Facultatea de Teologie din București (19041908), susţinând teza de licenţă cu tema – Substanţa sufletului (1908). În 1909 a fost hirotonit preot la Biserica Sf. Trei Ierarhi din Iași (1909-1910), preot în Fălticeni și protopop al jud. Suceava (1910-1914), director al cancelariei mitropolitane și preot la Biserica Golia din Iași (1914). Merge exact pe urmele fratelui mai mare, Cicerione – susţine examenul de capacitate pentru seminarii și devine profesor la Seminarul Teologic Sf. Andrei din Galaţi (1914-1919). Tot de la fratele Cicerone ia în primire postul de superior al bisericii ortodoxe române din Paris (19191921), când a urmat cursurile de Filozofie și Teologie la Sorbona, Collège de France și Institutul Catolic. Revenit în România, este numit profesor (1921-1927) și director (1921-1925) la Seminarul Veniamin Costachi din Iași, iar odată cu deschiderea noii facultăţi în Basarabia e numit ca și Cicerone profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Chișinău (1927-1941) și – în continuare – la cea din Cernăuţi-Suceava, din 1941 până la pensionare, în 1947; S-a pensionat în 1947 ca și fratele Cicerone din cauza instaurării regimului comunist. Între anii 1951 și 1960, a fost preot la Biserica Belvedere din București.

84

Ionel Maftei, în cartea sa Personalităţi ieșene (Iași, 1997), îl caracterizează astfel:

Având o profundă pregătire teologică și filozofică, bun predicator și talentat conferenţiar, el s-a impus în lumea intelectuală a Iașului. Însușirea proeminentă a slujbei sale preoţești a fost predica, înscriindu-se ca unul dintre marii predicatori ai bisericii noastre. Părintele Valeriu Iordăchescu a fost nu numai un mare predicator, ci și un conferenţiar de excepţie. La bogăţia și varietatea cunoștinţelor se adăuga talentul de mare orator... ...a fost ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Iașilor, în Congresul Naţional Bisericesc și în Consiliul Central Bisericesc, președinte al Consiliului apelativ mitropolitan din Iași și președinte al Asociaţiei clerului moldovean. Paradoxal, dar, deși a fost unul din marii teologi ai vremii sale, a scris relativ puţin: Filozofia morală. Partea generală (Iași, 1939). A publicat studii și eseuri în diferite reviste bisericești: Biserica Ortodoxă Română (București); Mitropolia Moldovei (Iași); Luminătorul (Chișinău); Candela (Cernăuţi) ș.a. A tradus opera filozofului Jacques Maritain: Reflexii asupra inteligenţei și asupra vieţii sale proprii, cu un temeinic studiu introductiv. A publicat un Manual de religie pentru cl. I a gimnaziului unic (În colaborare cu I. Solomei și Șt. Bârsănescu, București, 1947) și Parabolele și învăţăturile Mântuitorului Hristos, pentru cl. a II-a a gimnaziului unic (În colaborare cu I. Solomei și Șt. Bârsănescu, București, 1947). Iar în 1952 a colaborat la cartea Învăţătura de credinţă ortodoxă. S-a stins din viaţă la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Duetul pedagogic al fraţilor Iordăchescu a rămas unul de referinţă pentru istoria interbelică a Chișinăului și chiar a întregii Basarabii.


85

UNICATUL FIGURILOR SOROCENE

Dimitrie Iov

teatrală românească în Basarabia, adică, a avut un post de impresar artistic. Nu știu dacă în anii ’20 aceasta era afacerea cea mai profitabilă, dar firea lui artistică îi dicta să îmbine profesia cu visul. Astăzi ne vine greu să reconstituim toate momentele legate de profesia lui Dimitrie Iov. Faptul că a acceptat activitatea politică, denotă o aplecare spre consolidarea unor relaţii la nivelul raporturilor politice și depărtarea de cele comerciale, care sunt bazate pe relaţia marfă-marfă. Este curios faptul că în opera lui aproape că nu se reflectează această activitate profesională. Ori că idealiza peste măsură literatura, ori că considera comerţul o activitate ce nu poate pretinde să devină pagină de carte.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În perioada interbelică, în Basarabia au activat personalităţi culturale venite din România în scopul trezirii conștiinţei naţionale. Ei nu s-au oprit numai la Chişinău, care era capitala provinciei, ci au mers în satele şi oraşele Basarabiei ca să aducă pretutindeni lumina culturii. Oraşul Soroca a beneficiat de prezenţa unui foarte bun scriitor, unui foarte inimos istoric şi a unui gospodar deosebit care a fost Dimitrie Iov. Dar până la aceasta, stagiul său iniţial şi l-a făcut la Chişinău. Ceea ce au uitat majoritatea cercetătorilor literari este că el a condus Teatrul Naţional din Chișinău și Societatea actorilor dramatici din Basarabia în anii 19181921. Astfel, a cunoscut și a îndrăgit noua provincie a României Mari, – prin teatru. Nu sunt convins că cineva va scrie istoria comerţului din Basarabia. Deși, o lucrare la o temă similară, în două volume, a publicat Nicolae Iorga, pe care așa și a intitulat-o: Istoria Comerţului în România. O asemenea lucrare ar fi foarte utilă, deoarece prin relaţiile economice, prin felul de organizare a comerţului, putem concretiza niște priorităţi. Mă refer la produsele agricole mai întrebate, la produsele industriale importate, la relaţiile cu anumite ţări și regiuni și, desigur, la personalităţile care s-au afirmat plenar în acest domeniu. Schimbarea statutului Basarabiei în 1918 a fost nu doar o schimbare politică, s-a schimbat și raportul la nivel comercial. Basarabia s-a integrat în sistemul românesc, și aceste noi relaţii au fost stabilite de niște oameni. Unul dintre acești activiști, care a ajutat la racordarea sistemului comercial al Basarabiei la acel românesc, a fost Dimitrie Iov. Putem spune, ba mai mult, el a încercat să facă un gest cultural, aproape că nesăbuit. A condus o companie


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 86

S-a născut la 9/22 martie 1888 în comuna Uriceni-Flămânzi, jud.Botoşani, în familia negustorilor Teodor şi Ecaterina, fiind mezinul într-o familie de şapte fraţi. Studiile le-a făcut la Şcoala Comercială Superioară din Iaşi (1899-1907), oraş în care a şi cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Aglaia. Dincolo de preocupările profesionale, adică abilitatea de negustor, se simte atras de lumea scrisului, de cei care pot crea o lume aparte, imaginară, dar necesară pentru a zugrăvi dramele şi luminile vieţii, a-i descoperi resorturile ascunse. A debutat în 1910 cu versuri şi proză, publicate în ziarul Universul literar, semnând cu numele scriitoricesc D.Iov-Solferine. Din 1912, a colaborat la periodicele: Dacia, Adevărul, Dimineaţa, Universul, Ordinea, Îndreptarea ş.a., anul când o cunoaşte pe basarabeanca Liuba, care va muri chiar în ziua logodnei şi căreia îi va dedica mai multe poezii. În anii 1914-1916, urmează cursurile Şcolii Militare, unde obţine gradul de ofiţer, iar la începutul primului război mondial va fi deja căpitan. În 1918, se căsătoreşte cu Aglaia şi vin în Basarabia, el încadrându-se la redactarea ziarului Sfatul Ţării. În 1919, întemeiază şi conduce Compania Dramatică Română din Chişinău. Apoi, este director al ziarelor: Cuvântul şi Cuvântul nostru, codirector la revistele – Renaşterea Moldovei, Biblioteca copiilor şi a tinerimii. A redactat, de la 5 februarie 1922 până la 4 aprilie 1922, ziarul Basarabia de Sus, care apărea la Soroca și era organul Partidului Poporului condus de mareșalul Alexandru Averescu. A colaborat la diverse publicaţii din Ţară: Universul literar, Freamătul (Tecuci), Flacăra, Ramuri, Drum drept, Ţara noastră, Doina, Solia, Capitala, Viaţa literară, Văpaia, Rampa, Facla, Cosânzeana, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Gânduri bune, Biblioteca copiilor, Cuvântul nostru, Îndreptarea, Universul ş.a., precum

şi la cele care apăreau în Basarabia: Viaţa Basarabiei, Poetul, Cuvânt Moldovenesc, Pământul etc. A susţinut conferinţe radiofonice pe teme culturale basarabene. Avea un buchet impunător de nume literare (pseudonime), care pot fi întâlnite în presa vremii: D.Luncă, D.Pădure, Ion Opincă, Vladimir Săcară, Mihail Oţel, D.Liuba, Solferino, D.Codru, Delaflămânzi ş.a. Opera lui literară, editată ori anunţată spre apariţie, cuprinde un număr impunător de titluri: Moartea Regelui Carol (Craiova, 1915); În lunca Trotuşului (Bucureşti, 1923); Amintiri şi lacrimi (1932); Pe drumuri basarabene; Privelişti din Basarabia (1941); Vulpea din baltă (1936, roman, fragmente); Cărţi poştale; Stih basarabean; Covor basarabean (1943) ş.a. Căpitan în rezervă, Dimitrie Iov s-a manifestat şi ca un bun om politic. A fost de două ori prefect de Soroca (1921 şi 1926), inspector general al artelor din Basarabia (1920), deputat (1926) şi senator (1931) de Soroca. Dar, în cele din


mine, departe de ai săi, nespovedit, neîmpărtăşit, cu urma aceea de amărăciune pe buze, pe care o au numai aceia care fuseseră înşelaţi în convingerile lor. Făcuse o viroză respiratorie pe fondul unei tuberculoze mai vechi, şi inima n-a mai putut face uriaşul efort. L-au scos dimineaţa, după deschidere, acoperit cu o pătură zdrenţuită, doi deţinuţi de drept comun...’’. Moartea lui a fost fixată în registrele Sfatului Popular Gherla cu luna mai 1961, iar Aglaia Iov a aflat despre decesul soţului abia în 1962, căci aceasta era tactica regimurilor comuniste – să tăinuiască crimele. Unde a fost înmormântat nu se ştie exact. Se cunoaşte doar locul unde erau înmormântaţi deţinuţii în aşa-zisul „Cimitir fără cruci”. Dar anonimatul lui a început cu mult mai devreme, deşi un contemporan a scris despre el în revista Moldova de la Nistru următoarele rânduri: D.Iov este cel mai talentat zugrav al vieţii simple moldovenești. Dl Mihail Sadoveanu ne dezgroapă admirabile pagini de viaţă veche boierească a moldoveanului. Dl Pamfile ne dă pagini senine de viaţă patriarhală moldovenească, viaţa moldoveanului contemporan, însă nimeni n-o redă ca D.Iov, care este cel mai bun cunoscător al sufletului și limbii moldovenești de azi. Numele lui de-acum încolo trebuie să-și aibă locul distinct în istoria și cultura noastră, fiindcă el și l-a obţinut pe drept.

87

urmă, pentru toate activităţile sale literare, ziaristice şi politice, a plătit cu ani grei de puşcărie făcuţi în timpul regimului comunist. La 8 aprilie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti a emis o sentinţă: ,,...cu unanimitate de voturi, condamnă pe Iov Dumitru la 3(trei) ani de muncă silnică pentru delictul de agitaţie publică şi îl obligă la 500 (cinci sute) lei cheltueli de judecată’’. (Citat din cartea lui Gabi Comboş Fericiri pe margine de prăpastie. In memoriam Dimitrie Iov (Botoşani, 2010, pag. 157). A făcut recurs, şi procurorul Liviu Prună i-a mai adăugat încă doi ani, ajungând să ispăşească de acum cinci ani. Este închis în sinistra pușcărie Gherla, unde, pe patul de spital, a decedat la 20 august 1959. Fostul deţinut al aceluiași peniteciar, medicul și scriitorul C.D.Zeletin în voulmul memorialistic Gaură-n cer (Editura Athena, 1997) schiţează un portret ce anticipa decesul: ,,Descarnat, atrofiat, slăbit în ultimul hal, ajunsese o zdreanţă umană. Îşi păstrase cu toate acestea voioşia, indiciu nu numai al fidelităţii faţă de propria-i fire, ci şi al unei tării morale aparte, verificată prin probele de foc ale temniţiei comuniste. Glumeţ, ticluia epigrame şi recita poezii din Covor basarabean...’’. Iar un alt fost coleg de celulă şi de pat de spital, Gheorghe Penciu, a descris în detalii moartea poetului: ,,A murit lângă

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

MIRACULOASA REVENIRE LA BAȘTINĂ

88

Elizabeta Ivanovschi

Ea era contemporana noastră, iar noi consideram că a dispărut fără urmă. Și numai mirajul internetului ne-a permis s-o redescoperim. Această revenire se datorează criticilor de artă Tudor Stăvilă, care a scris despre arta basarabeană, și Vladimir Bulat, care a îngrijit ediţia „Elisabeth Ivanovsky. Convorbire cu Serge Meurant” (București, 2010). Serge Meurant este fiul artistei, este poet și a avut ingenioasa idee de a discuta cu mama sa într-o formulă memorialistică: ,, ...Când am fost admisă la școală, s-a considerat că eram prea mică să pot desena nuduri. Mi se punea o măsuţă într-o încăpere de lângă atelierul unde aveau loc ședinţele de pozat. Pictam naturi moarte

în acuarelă. Mai târziu, am fost primită în atelier. Era o atmosferă excelentă… …Profesorul care a jucat un rol important în formarea mea se numea Auguste Baillayre. Francez de origine, se născuse în Caucaz. În același timp cu pictura, preda artele decorative, costumele și decorurile. M-a încurajat foarte mult și mi-a oferit, cu diferite prilejuri, cărţi în franceză cu dedicaţie. Le-am păstrat !”(pag.25-26). Aceste memorii sunt foarte personale și foarte interesante. Ele dezvăluie strat după strat toate nuanţele epocii deja apuse. Și un fapt interesant. Aproape biblic. Ceea ce consideram pierdut a revenit la noi plenar și victorios. IVANOVSCHI, Elizabeta (1910, Chişinău – 2006, Belgia), pictor., grafician, scenograf. Studii: Şcoala de Arte Plastice din Chişinău, în atelierul lui Baillayre; Şcoala Superioară de Arhitectură şi Arte Decorative din Bruxelles (1932-1935). În 1936, s-a stabilit în Belgia. Lucrări: Studiu pentru covor; Ilustraţie la poveste (1927); Schiţă pentru program (1927); Schiţă de costum la spectacolul Zâna viselor; Crochiu pentru vitraliu; Evanghelistul Luca (anii ’30); Fluture (anii ’30); Schiţă pentru textile (anii ’30); Ţăranca (desen) (1923); Expoziţia III din Chişinău (1927) – Schiţă pentru decor; Proprietatea; Schiţă pentru cortina dlui profesor A.Baillayre; Motiv decorativ (ciclu din 3 lucrări), donaţia Dnei O. Plămădeală Pinacotecii municipale din Chişinău (1939); Bâlciu la Curtea de Argeş, desen (1923) Salonul VI, Chişinău (1933) – Ţigancă, desen (Proprietatea Dnei Cheselevici); Bătrână moartă (desen); Natură moartă (desen): Fata cu cocoşul (gravură); Sf. Ieronim (gravură), proprietatea Dlui A.B.; Târgul (Curtea de Argeş), proprietatea


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Dlui prof. P. C.; Ţăranca (Curtea de Argeş); Bâlciu (Curtea de Argeş) proprietatea Dlui A.P.; Cârciuma (desen), Samson (gravură); Flori (acuarelă); Trei ilustraţii pentru fabule de Lafontaine (gravură); Desen; Îngerii (gravură colorată); Leu (desen colorat); Pan (desen colorat); Flori (desen colorat); Peşte (desen); Taverna, proprietatea Dnei N. T.; Cometa; Salonul

Așa s-a întâmplat că o rudă a Elizabetei Ivanovschi mi-a dăruit un caiet-manuscris cu mai multe schiţe de la începuturile creaţiei ei. Caiet pe care l-am expus la Muzeul Naţional de Artă la propunerea directorului Tudor Zbârnea cu ocazia expoziţiei jubiliare a artistei. Tot aceeași rudă mi-a dat și o poză a surorii Tatiana, care scria și publica versuri interesante. În felul acesta, din trei locuri diferite – Belgia, România, Moldova – au parvenit materialele care completează chipul unei mari artiste – Elizabeta Ivanovschi.

89

IX, Chişinău (1934) – Bătrâna; Târgul; Ţarancă; Ilustraţii; Motiv decorativ, 99. Ilustraţia pentru povestea rusă (gravură colorată pe lemn); Trei ilustraţii pentru „Les plaisirs et les jeux” par Georges Duhamel; L’ abbé. Bruxelles (gravură); Curtea de Argeş – etude (acuarelă), Schiţă. Circus (pochoir) (ciclu din 7 lucrări), Donaţia Dnei O.  Plămădeală Pinacotecii municipale din Chişinău (1939); Tip belgian (xilografie) (1939). A ilustrat peste 200 de cărţi pentru copii, editate în România, Franţa, Belgia, Olanda, Suedia, Spania, Germania, Polonia. Expoziţii: Chișinău (1927, 1928, 1930, 1933, 1934); personale: Bruxelles (1938, 1967); de grup: Milano, New York, Chișinău etc. (1925-1968). Distincţii: Premiul I pentru grafică la Saloanele Oficiale din București (1930), Medalia de Aur la Bienala a VI-a din Milano (1937) pentru schiţe de costume teatrale.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 90

LEGENDA, DE CARE AVEM NEVOIE... Există personalităţi, ale căror dimensiuni biografice întrec până și închipuirea legendelor. Una dintre ele a fost Lidia Lipkovski (28.IV.1884, s. Babin, jud. Hotin – 22.III.1958, Beirut, Liban), care a colindat tot globul, ajungând în faţa spectatorilor de pe toate continentele locuite de oameni. Este cea mai vestită soprană, pe care a dat-o Basarabia. Atunci, când făcea studiile la Gimnaziul de Fete „Mariinsk” din Kameneţ-Podolsk (1901), nimeni nici nu bănuia că această tânără basarabeană va absolvi Conservatorul Imperial din Sankt Petersburg (1906) și va face un curs de perfecţionare la Teatrul la Scala din Milano (1906-1907). De fapt, și debutul ei a fost unul aproape „ilegal”, după cum mărturisește însăși L.Lipkovski: „Odată, în timpul unor asemenea lecţii (la conservator-n.n.), s-a deschis ușa și în clasă a intrat un bătrân necunoscut care, foarte sigur de sine, s-a interesat, dacă cunosc rolul Jildei… Uimită de apariţia lui, dar și mai mult de întrebarea pusă, nu i-am răspuns imediat, ci după o pauză de gândire: – Da, eu cunosc toată partiţia… …– Mă numesc Ugetti, zise bătrânul, sunt regizor la Opera privată ruso-italiană. Azi prezentăm un spectacol în beneficiul lui N.N.Figner.Toate biletele sunt vândute, dar s-a îmbolnăvit Jilda noastră. Vă propun s-o înlocuiţi.… –Să cânt în faţa publicului eu, o cântăreaţă începătoare!? Fără repetiţii, cu orchestra ?! Așa ceva e imposibil! …–Nu știţi să vă preţuiţi norocul. Ar trebui să vă bucuraţi de propunerea mea. Să mergem, a zis el, trăgându-mă de mână, acum repetă N.N.Figner, încercaţi…

Lidia Lipkovski

…A venit seara. M-au așezat în faţa oglinzii, mi-au machiat faţa și mi-au pus o perucă pe cap, rochia au înfășurat-o de trei ori în jurul taliei și au cusut-o. Capul meu în perucă era uriaș, fiindcă era greu să ascunzi părul lung și bogat. Olea Taube (baronesă,colega de bancă, care venise la spectacol) mă binecuvântă , iar eu am spus ,,Tată-l Nostru’’. Orchestra începu să execute introducerea înainte de intrarea mea, când, deo-


din articolele în care eram lăudată. Ziarul „Novoe vremea” a inserat titlul cu bold – „O nouă Maria Vanzand” ( o cântăreaţă simpatizată de public). Da! Presa a fost binevoitoare cu mine, prezicându-mi un mare viitor…”(Memoriile Lidiei Iacovlevna Lipkovski(1887-1955), ANRM, fond 2983, inv.1, u.p.nr.33). În lunga-i carieră, i-a fost dat să cânte alături de somităţi mondiale: L. Sobinov, F. Șaleapin, N. Figner, E. Caruso, A. Nejdanova, V. Kacealov ș.a. Rolurile interpretate în opere alcătuiesc o listă care ar face onoare la trei-patru interpreţi. A fost și Olga în opera Pskoviteanka, a fost Prinţesa Lebădă în Povestea despre ţarul Saltan, a fost Ofelia în Hamlet ș.m.a. Solistă a Teatrului „Mariinsk” din Petersburg și a Teatrului Muzical Dramatic, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii: Paris, Londra, New York, Boston, Montreal, Berlin, Viena, Budapesta, Roma, Milano, Sydney, Harbin, Tokio, Melbourn, Beijing ș.a., încât după turneele ei ai putea studia geografia. Dar n-a pregetat să concerteze nici în sălile mici din Basarabia: Hotin, Bălţi, Soroca, Cetatea Albă, Ismail, Orhei, Reni, Tighina și, desigur, în cele două capitale

91

dată, apăru „demonul” meu, Ugetti. M-a înșfăcat de mână, m-a tras în culise și m-a împins în spate atât de energic că aș fi zburat pe lângă Rigoleto, dacă el nu m-ar fi prins în braţe. Totul s-a produs inconștient, însă într-un ritm firesc. Vocea îmi suna nesigur. Mi-am revenit abia în duetul cu N.N. Figner. Treptat, am început să-mi dau seama ce fac și cum cânt. Aria o interpretam calm, cum o făceam în clasă, controlându-mi vocea, iar când l-am zărit pe N.N. Figner, ascultându-mă din culise, mă cuceri dorinţa să-i arăt din plin de ce sunt capabilă. Notele stacato, trilurile, nuanţele la pianissimo – toate acestea prinseră deodată viaţă, zburând spre sală. Nicolai Nicolaevici, a rostit în voce: – Uitaţi-vă, câtă îndrăzneală la copiliţa asta, aproape că fluieră notele de sus, așa cum dorește, pe când eu, artist cu vechime, vocalist cu experienţă și astăzi tremur la ele, de parcă am friguri. Iar după „Mi”ul meu de trei pătrimi, aria mea a stârnit o furtună de aplauze, publicul cerând repetarea fragmentului, și același Ugetti mă împingea să mă închin publicului care nu se mai ogoia… A doua zi, Olea Taube, entuziasmată, mi-a adus un teanc de gazete, citindu-mi

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 92

provinciale – Cernăuţi și Chișinău, în mai multe rânduri. Talentul ei de interpretă, experienţa concertistică de unicat nu s-a ferit s-o împartă cu discipolii săi. A fost profesoară de canto la Conservatorul „Unirea” din Chișinău (1937-1940), tot aici, la Conservatorul de Stat (1940-1941), la Conservatorul din București (1944-1950) și cel din Paris (1950-1953). Dintre elevele și elevii ei am putea numi pe: Tamara Ciobanu, Lidia Babici, Maria Boxan, Maria Tobuc-Cercas, Alexei Stârcea ș.a. Era o figură feminină fascinantă și de aceea sculptorul Alexandru Plămădeală, care o admira nespus, în 1932, a lăsat pentru eternitate profilul ei cioplit în fildeș. În studiul memorialistic „Contribuţiuni nouă pentru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut și Nistru (Din notele biografice ale dlui T.Porucic)”, publicat în revista Viaţa Basarabiei, (1937. - nr.78.), semnat de P.T.Șt. (Petre Ștefănucă) și contestat de Ion Pelivan în aceeași revistă Lămurirea unei mistificări istorice: Răspuns polemic la „Contribuţiuni nouă pen-

tru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut și Nistru (din notele biografice ale dlui T. Porucic)”, (1938. - nr.3), am găsit o nuanţă biografică nemaiîntâlnită în altă parte: „În 1898, lângă satul Nihălșeni (azi Mihălășeni), unde trăia tatăl lui T. Porucic, la școala de agricultură de pe moșia mănăstirească de lângă Ciuhur, a venit ca profesor la acea școală Iacob Lipkovski, a cărui fiică, Lidia, a devenit în urmă vestită în toată lumea pentru talentul ei artistic fenomenal și pentru vocea fenomenală: Lidia a fost prima iubire a lui T. Porucic; ea avea atunci abia 14 ani. Tatăl Lidiei s-a opus căsătoriei tinerilor, căsătorie care era pusă la cale de mamele lor, când Teodor terminase Seminarul Teologic, în 1900.” Se prea poate că a existat o idilă romantică, dar cronologia destinului Lidiei Lipkovski nu corespunde cu notele cronologice ale lui Teodor Porucic. Lidia Lipkovski spera foarte mult ca apusul vieţii să-l întâlnească frumos la Chișinău. Era profesoară de canto la Conservatorul de aici, avea discipoli și prieteni. Drept mărturie, e și fotografia de epocă.


pe hârtie toate peregrinările, lăsându-ne drept moștenire un manuscris enorm de memorii, manuscris care astăzi se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, utilizat și de muzicologul Rodion Arabadgiu la scrierea monografiei Sudiba primadonî (Destinul primadonei, Chișinău, 1989). Amintirile Lidiei Lipkovski au fost transmise pianistei E.O.Erjicovski, iar de pe originalul ei, la 27 ianuarie 1961, a fost transcrisă o copie pentru Gheorghe Bezviconi, care a transmis-o, împreună cu o parte din arhiva sa, la Chișinău. Scrise în 1945, aceste aduceri-aminte au un final ca un nou început: „Am părăsit Parisul și am venit la București. Eram atrasă de acest oraș, în primul rând, de atmosfera prietenească ce domnea în teatru pe timpul evoluţiilor mele, iar, în al doilea rând, fiind născută în Basarabia, eu mă simţeam aici ca acasă”. Și, prin acest manuscris memorialistic de toată frumuseţea, în care găsim și dragoste, și ură, și disperare, și optimism, adică tot ce a făcut din viaţa ei un destin de glorie, ea continuă să fie prezentă mereu printre noi…

93

La o cafenea din Chișinău, la 23 februarie 1938, în faţa aparatului de fotografiat au apărut trei mari personalităţi basarabene: Lidia Lipkovski, Anastasia Dicescu (1887-1945) și Ecaterina Erjicovski (1886-?), pianistă-acompaniatoare, surprinse în timpul unei discuţii amicale. Ele aveau ce-și aminti și mai ales aveau dorinţa de a mai schiţa planuri de viitor. Dar a venit anul 1940. Rămasă în Chișinău, Lidia Lipkovski a suportat teroarea morală de neimaginat a noilor autorităţi sovietice, ca prin minune a scăpat de deportare și, de aceea, a doua invazie sovietică a găsit-o departe de Basarabia, făcând-o să ajungă tocmai la Beirut… Casa Lipkovski mai există și azi în Chișinău. Ea a cumpărat-o pentru părinţi și, atunci când revenea din lungile turnee, își refăcea puterile în frumoasa grădină din curtea casei, care s-a păstrat ca prin minune pe str. Șciusev, colţ cu Serghei Lazo, – în incinta ei își are sediul Clubul de Șah. Când se părea că înlocuirea epocilor a schimbat definitiv lumea, când regimurile politice se întreceau în cruzime și războaie, ea s-a așezat la masa de scris și a avut curajul, ca la sfârșitul vieţii, să-și treacă

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 94

UN MARE ACTOR NĂSCUT LA ISMAIL Astăzi numele lui e rostit cu pietate doar de cunoscătorii subtilităţilor din istoria teatrală a Basarabiei. Motive existând mai multe. În primul rând, destinul unui actor sau regizor de teatru e legat de anii lui de glorie. Teatrul își apreciază eroii doar atâta timp cât sunt pe scenă, iar mai apoi gloria lor o acoperă realizările altei generaţii și doar mituri și întâmplări rostite prin culoare mai aduc aminte de cutare sau cutare actor. Desigur, tehnica modernă înlesnește păstrarea pentru eternitate a anumitor spectacole, dar, transpuse în formulă televizată, ele își pierd farmecul și atmosfera inedită, pe care o poate produce doar scena teatrală. Ioan Livescu (1873, Ismail – 1944, București, cimitirul Sfânta Vineri) s-a născut în familia unui magistrat, fiul spătarului Ionică Livescul, iar mama sa era fiica postelnicesei Ecaterina Hâncu. El a reușit pe parcursul vieţii să fie și actor de teatru, și regizor, și dramaturg, și publicist, și scriitor, și profesor, și om de afaceri. În volumul memorialistic Amintiri și scrieri despre teatru (București, 1967) Ioan Livescu își amintește de primii ani de școală: În strada Scaune, într-o curte mare, cu arbori bătrâni și umbroși, pe margine cu case mari și luminoase, în care erau clasele și dormitoarele Institutului Sehevitz-Thierrin, sub privegherea strictă a profesorilor interni – Chardon, tatăl poetului francez Louis de Chardonne, și a lui Petre Feșteu, profesorul de română și latină, cel mai temut dintre dascălii institutului – ne jucam, alergam, într-o zi frumoasă de mai cam prin 1885, până când se auzi un clopot și glasul directorului, care ne chema să urcăm pe scara din clădirea din dreapta, cum

Ioan Livescu

intrai pe poartă, în dormitorul cel mare, transformat în sală festivă, unde urma să se facă repetiţia ce trebuia să preceadă solemnităţii împărţirii premiilor. Revăd pe Alexandru Tzigara-Samurcaș și pe atâţia alţii, cu pantaloni scurţi, cu gulere de marinar, cam așa era moda, cu cravate, sprinteni și dichisiţi în hăinuţe noi. Eu aveam să recit o fabulă de La Fontaine și prologul unei piesuţe, al cărei subiect de poveste era chemat să-ncânte, deopotrivă, pe copii și pe părinţii lor. Era debutul meu public... Caracterul lui neastâmpărat poate fi descifrat după liceele în care a învăţat:


95 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

„Matei Basarab” și „Sf. Gheorghe” din București și Colegiul „Sf.Sava” din același oraș. De această perioadă își va aminti cu pietate: Mai târziu, la „Sf.Sava”, noi, copii, deveniţi băieţi, constituiţi în societate, făceam literatură și artă, ţinând șezătorile noastre prin subsolurile liceului, în vecinătatea grămezilor de cărbuni. Se citeau versuri, se recitau bucăţi întregi din autorii de seamă, ba scoteam și o revistă. Ion A.Bassarabescu (1870-1952) anunţa adunării că, în ședinţa de azi, se va citi o nuvelă originală; eu mă pregăteam să zic Mihnea și Baba în vreme ce Scarlat Orăscu, care publicase volumul Peisagii, citea, cu poza care nu l-a părăsit niciodată, unui coleg, pe care-l înghemuise într-un colţ, o poezie ce începea așa: Doamna mea sau domnișoară, dacă nu ești măritată... Îndemnul către frumos, către artă ni-l da, fără îndoială, cursul de istorie al lui Anghel Demetrescu. Epoca Renașterii, zu-

grăvită de el cu detaliile unui savant și cu avântul și coloratura unui estet, ne-a rămas săpată în minte tuturor, și mulţi dintre noi păstrăm până azi caietele în care fraza lui, elegantă și precisă, oglindea o epocă înălţătoare a omenirii. Ioan Livescu. Amintiri și scrieri despre teatru (București, 1967, pag.8). Așa se explică dragostea sa pentru cuvântul scris. Patima pentru scenă a mers de mână cu patima pentru cuvintele și ideile frumos expuse: După vacanţa mare, încep cursul superior la Matei Basarab. Aici, o falangă de profesori de seamă: Ionescu-Gion, G.Dem. Teodorescu, Șonţu, Speranţia și alţii. Urmez aici clasa V-a și trec apoi intern la Liceul Sf.Gheorghe, atunci sub direcţia lui Anghel Demetrescu, părinţii mei lipsind un oarecare timp din ţară. Duminica și sărbătorile aveam voie să ne ducem cu părinţii sau tutorii la Teatrul Naţional. Așa începe să se deslușească ispita. Iar drumul spre Conservator a trebuit să treacă și prin... Peste drum de Sărindar ședeau părinţii mei, prin 1889-1890. ,,Numai cu liceul, cu literatura ce-o faci și cu reprezentaţiile la care te duci nu se intră în viaţă, măi băiete, îmi spunea bietul meu tată într-una din zile. Trebuie să te gândești serios și la carieră.” Audiasem la Facultate câteva lecţii la Dreptul civil și trecusem de...filiaţiune. –Și Dreptul dacă-l voi face, răspunsei eu tatei, am nevoie să vorbesc cum trebuie, și de aceea am să urmez și la Conservator. – Și la...mai merge; numai la..., asta nu vreau s-o aud. Să știi. – Doamne ferește, adăugă mama, cutremurată ca de un vis urât. Prejudecăţile erau încă în floare, și teama părinţilor creștea pe măsură ce se afla că fiul cutăruia, băiat ,,de oameni”, s-a apucat de artă. Mama m-ar fi vrut inginer, deși-i documentasem aversiunea mea pentru cifre, sau, cel puţin, militar, cum fusese bunicu-meu sau fraţi de-ai ei. Tata m-ar fi


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 96

vrut avocat, fiindcă era dintr-un neam de avocaţi și de magistraţi, de oameni de legi, cum îmi dovedea, cu hrisoave boierești, că și la curtea lui Vodă Cantemir fusese un jurist din neamul nostru... ...Între timp, mă-înscrisesem la Conservator, la cursul de artă dramatică al lui Ștefan Vellescu. Conservatorul era pe Calea Dorobanţilor, într-o casă mare, cu două caturi – unde mai târziu s-a mutat pensionul Ottescu –,la catul de sus, unde-și avea locuinţa și Eduard Wachmann, directorul Conservatorului, într-o sală măricică, cu scenă, cu băncile școlarilor așezate la marginea pereţilor, iar în mijlocul sălii, cam înspre balcon, masa profesorului, de unde își făcea cursul Ștefan Vellescu. În bănci, Petrache Liciu, Alexandru Obedenaru, Vasilescu-Carmil, care a jucat pe David din Saul de Macedonski, și Cincinat Pavelescu; Titi Gheorghiu, mai târziu

jună-primă la Teatrul Naţional; Alexandra Liniver, azi doamna Gusti, Lucreţia Ionescu, azi doamna Brezeanu, Ana Berlescu-Grant și alţi câţiva. Din 1891, s-au început pentru el adevăratele universităţi ale vieţii. Părinţii, supăraţi pe faptul că n-a urmat sfatul lor, adică n-a continuat studiile la Drept, sau n-a îmbrăţișat cariera militară, l-au dat afară din casă. A fost nevoit să se adăpostească în subsoluri, în case obscure și chiar într-o staţie de tramvai. A lucrat și copist la prefectura poliţiei ca să-și câștige existenţa și a învins: În mai 1892, într-o după-amiază cu soare, intram în sala cea mare a Palatului Ateneului, unde pentru prima oară se ţineau examenele de absolvire ale Conservatorului. Comisiunea, compusă din Eduard Wachmann, Ștefan Vellescu, Ionescu-Gion, V.A.Urechia, C.Stăncescu, sub președinţia lui Grigri Cantacuzino, directorul general al teatrelor, se instalase în loja din dreapta, rezervată azi ateniștilor... ...În sală se produse o mișcare. Explicația pătrunde până la noi: a venit și ministrul. Într-adevăr, salutat curtenitor de comisie, intră în lojă ministrul – tânăr, subţirel, cu mustăţile mari; un glas tenoral, se aude încetișor cum vorbește cu ceilalţi, rugându-i ,,să înceapă curând și... să nu isprăvească târziu, fiindcă trebuie să dea o raită și pe la Belle-Arte.” Această încercare s-a teminat cu o invitaţie la minister și o primă călătorie la Viena, căci ministrul i-a dat 5000 de lei din fondul lui pentru a lua cunoștinţă cu arta vieneză. De la Viena a mers la Paris ca să vadă și minunile teatrului francez. Întors în ţară, e angajat în calitate de actor la Teatrul Naţional din București, apoi pleacă la Teatrul Naţional din Craiova (1895) și abia în 1899 revine la București, deja în calitate de subdirector general al teatrelor. E angajat și la Conservator în calitate de profesor suplinitor, apoi de profesor definitiv la Catedra de dicţie și artă dramatică.


A avut parte de diverse aprecieri, dar una foarte nostimă i-a rămas în inimă: Pe I.L.Caragiale reușesc să-l aduc în teatru, în fundul sălii, fiindcă vrea să fie aproape de ușă, să poată ieși repede în caz de incendiu...După spectacol, în aceeași seară, la berărie, așteptam cu grijă părerea maestrului: – Mă, ai jucat bine. dar știi tu de ce ? Fiindcă n-ai vorbit ca la teatru...Mare lucru, mă, să știi să vorbești ca oamenii! (pag. 64). A ajuns director la Teatrul Naţional din Chișinău, la 21 octombrie 1926, când ministrul culturii, Vasile Goldiș, a pus capăt crizei directoriale, care măcina existenţa teatrului. Dar venirea lui la Chișinău s-a produs mult mai devreme, la 15 septembrie, iar intrarea în funcţie, la 27 septembrie, a fost deja pusă la îndoială de un grup de actori, care nu erau de acord cu numirea lui și cereau revenirea lui Ludovic Dauș în funcţia de director.

97 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Dar a debutat ca poet în „Revista Societăţii – Studentul român” (1888). A avut colaborări la: „România literară”(1888-1889), „Arhiva nouă” (1890),”Revista poporului” (1889-1890), „Biblioteca familiei” (1890-1891), „Ilustraţiunea română” (1892), „Arta” (1904), „Liga culturală” (1895), „Literatura și arta română” (1907), „Biblioteca modernă” (1908), „Rampa” (după 1911) ș.a... Despre această faţetă a preocupărilor sale Ioan Livescu mărturisește: Prin 1890, când eram în anul al doilea la Conservator, începusem, prin îngăduinţa celor mai mari, să colaborez la Fântâna Blanduziei, revistă fundată sub egida lui Eminescu. Am publicat versuri și câteva articole privitoare la limba românească. Prin 1891, am publicat numeroase pagini în România literară și Generaţia nouă, la care scriau: D.Teleor, Gheorghe Adamescu (Gheorghe de la Plevna) etc. În editura acestei reviste am publicat întâia mea broșură, o schiţă istorică biografică despre Mihail Kogălniceanu, în care am reprodus și câteva din scrierile sale, și anume: Pauperismul – studiu social –, discursul rostit la înmormântarea lui Cuza-Vodă, scrisoarea trimisă lui A.Mureșeanu, cu ocazia jubileului de cincizeci de ani ai Gazetei Transilvania și Întâil amor, nuvelă scrisă în tinereţea lui. Mai târziu, colaboram la Literatorul și alte publicaţii înjghebate de tineri scriitori de pe atunci (pag.15). Până în 1903, a dirijat apariţia Revistei teatrelor, singura publicaţie de profil din acea vreme. A jucat foarte multe roluri și a montat spectacole din dramaturgia naţională și din cea universală: Ovidiu și Fântâna Blanduziei de V.Alecsandri, O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută de I. L.Caragiale, Revizorul de N.Gogol, Crimă și pedeapsă de F.Dostoievski, Tartuffe de Moliere, unde a jucat și rolul titular, Hedda Gabler de H. Ibsen, Napoleon I de Rhiard Voss (protagonist Ioan Livescu),Taifun de Lengyel, Nerone de Pietro Cossa (rol titular) ș.a...


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 98

În capitala Basarabiei, Ioan Livesu a demonstrat că are caracter și o mână de fier. A făcut ordine în teatru, a făcut disponibilizări ale personalului și noi angajări, a mers cu spectacole prin orașele provinciei, declarând pe bună dreptate că Teatrul Naţional aparţine nu doar Chișinăului, ci întregii Basarabii. Stagiunea a început la 21 noiembrie 1926 cu premiera piesei Viforul de Barbu Delavrancea. La 13 decembrie a aceluiași an, a fost prezentată publicului comedia lui G.Urasachy, O căsnicie. Presa apreciază succesul spectacolului. Un alt succes îl aduce trupei reprezentarea comediei lui Eugene Brieux, Cărăbușii. Și, desigur, Ioan Livescu a impresionat publicul rafinat al Chișinăului prin jocul său în Tartuffe de Moliere. Autorii basarabeni au fost și ei prezentaţi publicului în această stagiune prin piesa: Un accident de Ecaterina Cerchez. Au mai fost montate piesele: Pierre Gringoire de Theodore de Banville, Ce știa satul și Nodul gordian de I.Vasilescu (Vajean), Slutul de Sabatino Lopez, O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Domnul secretar general de Paul Gusty, Stane de piatră de Hermann Sudermann, Fraţii Karamazov de F.M.Dostoievski, Patima roșie de Mihail Sorbul ș.a. Ioan Livesu face un demers la primăria Chișinăului ca întreaga clădire, Clubul Nobilimii, să fie transmisă Teatrului Naţional. Dar, paralel cu această mare activitate de creaţie, în teatru, cum e firesc în lumea scenei, se încinge un conflict, soldat cu demisia unor actori, cu plângeri la minister. Scrisori, în care Ioan Livescu e acuzat de abuz în serviciu. Ministerul Artelor l-a delegat la Chișinău pe scriitorul Ion Marin Sadoveanu, funcţionar la acest minister, împuternicindu-l să limpezească situaţia. Concluzia lui scrisă la 29 septembrie 1927 îl vizează pe directorul teatrului: Într-adevăr, dl Livescu primește astăzi următoarele contribuţiuni: ca director– 20000 lei, ca prim-actor – 15000 lei buge-

tari (societarul cl.I la teatru din Chișinău primește 12000 lei). Plus 600 lei diurna zilnică pentru deplasări. Cum dl Livescu încă e și profesor la Conservatorul din București, unde vine regulat 3 zile pe săptămână, această funcţie face încă circa 7000 lei pe lună. În total, 42000 lei pe lună (Citat după cartea lui Leonid Cemortan, Teatrul Naţional din Chișinău, 1920-1935 (Chișinău, 2000, pag. 92). Demisia lui Ioan Livescu din funcţia de director al Teatrului Naţional din Chișinău a venit ca de la sine, în luna octombrie 1927, căci coincide și cu schimbarea guvernului. Dar, exact peste un an, la 26 noiembrie 1928, revine în fotoliul directoral al Teatrului Naţional din Chișinău și se va afla în această postură până în luna martie 1935, când teatrul va fi desfiinţat. El reușește în această perioadă să atingă și o performan-


Cemortan, Teatrul Naţional din Chișinău, 1920-1935 (Chișinău, 2000, pag. 92). Autor prolific, Ioan Livescu a scris mult și interesant despre istoria și problemele scenei teatrale: ,,Din tainele scenei” (1898), ,,Convenţionalul în teatru” (1902), ,,Politica culturală” (1929), Expoziţiunea de teatru și muzică din Viena (1892-1894), cumulate sub un titlu comun – ,,Amintiri și scrieri despre teatru” (București, 1967). Dar și opera lui dramatică merită să fie amintită aici: Cerșetorul, scriere dramatică în versuri, 2 acte (1894), Îngerii lui Rafael, fantezie originală în versuri, 3 acte (1894) ș.a. A susţinut o serie de conferinţe, care mai apoi au fost tipărite în diverse ediţii: De-ale teatrului la noi și în alte ţări (1907), Teatrul modern alături de melodramă și de tragedia clasică (1907), Politica culturală (1928), Firescul în teatru (1935), Teatrul în slujba poporului (1937), Le role social d/artiste (1937), Arta de a vorbi. Arta de a citi. Arta de a tăcea (1937), Idei și consideraţiuni generale asupra gestului (1938) ș.a. A fost președinte al Sindicatului artiștilor dramatici și lirici din România. Numele lui îl poartă astăzi o stradă din Chișinău, dar puţini sunt acei care știu cine a fost Ioan Livescu...

99

ţă financiară, căci în 1930 ia teatrul în concesiune și afacerea îi aduce un profit anual de 2,5 milioane lei. Intelectualii basarabeni în frunte cu academicianul Ștefan Ciobanu s-au opus revenirii lui la Chișinău. Această atitudine ostilă el a resimţit-o pe tot parcursul activităţii sale aici. Dar nici reacţia lui n-a fost una simplă, – a condus teatrul cu o mână de fier. Nivelul artistic este menţinut, repertoriul este variat și, după cum consideră criticul Petre Comarnescu, care în luna martie 1934 a inspectat teatrul, este chiar eclectic. În referatul său, adresat ministerului care l-a delegat, criticul descrie situaţia la moment: Nivelul artistic al Teatrului Naţional din Chișinău nu e lipsit de lacune. Și, comparat cu multe trupe celebre rusești ori românești, care vin în turnee, iarăși nu poate ieși pe picior egal cu ele. Dar, ţinând seama de ceea ce era până la Livescu, și ce se face în alte teatre provinciale și chiar din capitală, ar trebui să menţionăm că Teatrul Naţional din Chișinău, aflat sub conducerea domnului profesor Livescu, este o instituţie demnă de respect și de o cinstită apreciere constructivă. (Citat după cartea lui Leonid

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

DEMIURGUL CINEMATOGRAFIEI BASARABENE

100

Emil Loteanu

Dacă a și existat un aristocrat veritabil în arta basarabeană a sec.XX, un artist cu literă mare în toate subtilităţile acestei noţiuni, acesta a fost Emil Loteanu (6 noiembrie 1936, Clocușna, jud. Hotin, – 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova). Și la Chișinău, și la Moscova, și la Cannes, el se simţea în apele sale. Era purtătorul unui mesaj ascuns, pe care îl poartă doar artiștii adevăraţi – Eliberarea prin Artă. Felul lui de a se îmbrăca, felul lui de a vorbi, felul lui de a ţine luleaua erau irepetabile, așa cum irepetabilă este opera pe care ne-a lăsat-o în poezie și în cinematografie: Poienele roșii; Lăutarii; Această clipă; Așteptaţi-ne în zori; O șatră se urcă la cer;Tandra și dulcea mea fiară; Ana Pavlova; Luceafărul ș.a. Toate aceste lucrări au devenit patrimoniu naţional și carte de vizită a neamului nostru. Emil Loteanu, mai întâi, a intrat în literatură, a intrat ca ultimul romantic și a plecat din ea ca un înţelept.

El declara, pe bună dreptate, că poate preface în poezie până și meniul unui restaurant. Din literatură a mers la arta definitorie a secolului XX – cinematografia. Și galeria de personaje create de el în cinematografie populează întreg universul artei noastre cinematografice, de la Toma Alistar până la Loico Zobar și Mihai Eminescu. În filmele lui s-a zburat cu avionul În această clipă, s-a plutit cu barca în Așteptaţi-ne în zori, s-a plutit cu transoceanicul în Ana Pavlova și s-a călătorit mult cu trăsurile în Șatrele de ţigani, s-a mers din Carpaţi de la Poienele Roșii până la scenele pariziene, până în Bucureștiul lui Eminescu, până în hăţișurile fără de sfârșit ale sentimentelor lui Cehov. Și astăzi, când el nu mai este printre noi, acești eroi ai lui Loteanu se așază în preajma noastră și ne povestesc despre el și ne spun că, de fapt, a fost un idealist, care a crezut sincer că poezia este radiografia unei generaţii, care a încercat singur să înnobileze lumea prin popularea ei cu modele de trăire adevărată. Toţi eroii lui sunt optimiști și cred în viaţă, chiar și atunci când se află în faţa plutonului de execuţie, ei știu că viaţa întotdeauna învinge. Loteanu a fost bolnav incurabil de optimism, el iubea cu adevărat ceea ce făcea, de aceea, poate, Dumnezeu l-a hărăzit cu realizări epocale. Numele lui, pomenit atât de rar acasă, este citat printre cei mai mari creatori ai cinematografiei mondiale. Nimeni nu-i profet în ţara lui, – Loteanu ar fi trebuit să fie, dacă noi am fi fost alţii… Când a fost propus la președinţia Republicii Moldova, mulţi intelectuali îl luau peste picior, chipurile, nu are stofă de politician și nu are șanse Moldova să se schimbe cu bagheta lui. Dar astăzi, după mai


sensibil, care încerca să înţeleagă lumea în care sălășluia. Și acum îmi stăruie în minte o nuvelă mică despre un adolescent, care a venit la studio și a lucrat la muncile de jos numai din dragoste pentru această mare artă care este cinematografia. Mi-am dat seama că el citește în fiecare om partea lui bună și partea lui mai puţin bună și, ca să nu piardă timpul, preferă să aibă de furcă doar cu oamenii miruiţi cu har. Era în el o grabă explicabilă pentru un artist, care înţelege că viaţa e scurtă. Era în el o demnitate care trăda nu un orgoliu, ci o personalitate. Am început să aspir toate informaţiile legate de el și, aidoma unei confirmări a intuiţiei mele, apare filmul Lăutarii, o baladă populară, o dramă a unui neam, care nu se poate realiza din cauza caracterului său și a intemperiilor istoriei. Eram fan în acceptul acestui cuvânt în formula de astăzi. Am fost la librărie și am cumpărat toate cărţile lui, le-am citit

101

bine de douăzeci de ani, cât am fost conduși de pretinși politicieni, putem afirma cu certitudine – mai bine ne-ar fi condus Loteanu, el, la sigur, ar fi regizat pentru acest popor o altă soartă… Părinţii mei primeau ziarul Cultura. Era publicaţia, care anunţa numele noi ce veneau în literatură și artă. Era o revistă de cultură creată din mare dragoste pentru tot ce e frumos. Și acolo, prima dată, am întâlnit numele lui Emil Loteanu. Numi amintesc în ce context, dar știu exact că era ceva scris despre Poienele roșii. Apoi, am văzut pe ecran filmul Această clipă, care atât de mult nu se asemăna cu filmele despre război. Așteptaţi-ne în zori a fost pelicula, care m-a făcut să înţeleg cât de complicată a fost viaţa în Basarabia în perioada interbelică. Dar în aceste filme nu vedeam unde este regizorul, mă interesa omul. Și abia când mi-a nimerit în mână o carte cu nuvele de Emil Loteanu, mi-am dat seama că el, de fapt, este mai mult un scriitor, un suflet

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 102

dintr-o răsuflare: Ritmuri (1965), Bucolica (1966), Versuri (1970), Lăutarii (1972), Sufletul ciocârliilor (1974) ș.a... Mă captiva felul lui de a fi angajat, de a se simţi angajat. Era ca un fel de soldat, mereu gata de luptă. Da, poate, era un general care aștepta marele ordin pentru începerea bătăliei. Și tot ce a realizat el nu era decât o pregătire pentru această bătălie, iar ordinul decisiv a întârziat să mai vină... Am regretat mult plecarea lui la Moscova, dar l-am văzut în ’77 întors la Chișinău cu Tandra și dulcea mea fiară, cu Galina Beleaeva alături. Am umblat ca o coadă din urma lor, între cele două cinematografe Patria și Moscova ca să asist la toate lansările, ca să savurez fiecare spusă. Știam exact că odată și odată drumurile noastre se vor încrucișa. Așa a și fost. În ’87, când am ajuns să lucrez la Moldova-film, Loteanu era la Moscova, iar în scurtă vreme a revenit în Casa Uniunii Cineaștilor și numele lui era des pomenit pe nesfârșitele coridoare ale studioului. Unii cu admiraţie îl pomeneau, cei mai mulţi cu pizmă. Vedeau în el un dușman, un concurent și nu vroiau să citească în tot ce făcea el, dorinţa unui artist de a reformu-

la niște lucruri care se banalizaseră deja la noi. Restructurarea era în toi, se căutau noi formule de organizare a studioului, Uniunea Cineaștilor era implicată în acest proces și noi, în sala mare a studioului, îl vedeam ades pe E. Loteanu explicând poziţia uniunii, care nu coincidea cu poziţia noastră, a celor de la studiou. Erau niște discuţii interminabile, care degenerau în ceartă și la care asistau cei aproape 700 de lucrători ai studioului. Uneori, treceam aceste discuţii pe un teren mai îngust, la uniune, unde era o sală mică și confortabilă, cu o masă ovală, cu fotolii din piele, cu jaluzele ca în apus, amenajate după gustul lui Loteanu. Îmi părea un fragment din altă lume, care contrasta mult cu cabinele noastre standard mobilate, în care nimeni n-avea poftă să stea. I-am spus și eu multe cuvinte dure idolului meu, fiindcă aveam viziunea proprie cum am face să salvăm studioul de criza eminentă, care venea peste noi. Abia acum am înţeles că aveam două viziuni diferite. El dorea să salveze puţinii oameni care existau, căci un film nu-l poţi


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

realiza decât cu o echipă bună de creaţie, iar eu doream să salvez tehnica, clădirile, teritoriul, mai puţin oamenii. Evident, că el avea dreptate. Tehnică cumperi, iar oameni nu. Era cu 20 de ani mai în vârstă ca mine și, respectiv, mai înţelept. În cele din urmă, nici el n-a reușit să salveze oamenii, nici eu – tehnica, studioul s-a ruinat… Dar peste ani, când ne-am întâlnit la Casa ,,Arghezi’’ din București, unde el venise cu o delegaţie de cineaști, iar eu cu o delegaţie de muzeiști, ne-am întâlnit așa, de parcă abia ieri ne despărţisem. Și nu știam că următoarea noastră întâlnire va fi abia peste 10 ani, când mi-a spus că are poftă să editeze o carte de versuri, așa cum i-a apărut în Kazahstan. Atunci am înţeles încă o taină a lui Loteanu, – plecatul de acasă. El, îndepărtatul de Moldova, dorea cel mai mult să fie recunoscut ca un mare creator la el acasă.

103

Dar asta aproape că nu se întâmplă niciodată. Nu există prooroc în ţara lui. Ne-am dat întâlnire, eu m-am îmbolnăvit și nu m-am mai întâlnit cu el. Așa am ratat ultima noastră întâlnire înainte de plecarea lui în eternitate. Mă gândesc că au răsuflat ușurat concurenţii lui, au bătut din palme pe ascuns toţi pizmașii și doar puţinii fani veritabili s-au apropiat de poliţa de cărţi și au deschis pe rând modestele cărţulii: Ritmuri, Bucolica ș.a. El a scris atât de sincer, încât de la primele rânduri îl ai în faţă vorbindu-ţi cu toată pasiunea despre o temă scumpă lui și atât de dragă ţie: despre acest pământ locuit de oameni. Cine crede că Loteanu a plecat, greșește amarnic. În fiecare carte de-a lui, în fiecare peliculă te așteaptă o nouă întâlnire cu Maestrul Emil Loteanu...


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

GENEALOGIA–PIATRA DE FUNDAMENT A NEAMULUI

Nicolae Mavros, inspectorul carantinelor liniei Dunării, Muzeul Național de Antichități

104

Când se afirmă cu multă ușurinţă că Basarabia este o provincie, chiar în formula de constatare se conţine un grad mare de umilire ori de minimalizare a rolului istoric, pe care-l joacă acest spaţiu nu prea mare dintre Prut și Nistru. Fără bogăţii minerale, fără gaze și ţiţei, Basarabia a dispus și încă mai dispune de cea mai valoroasă bogăţie – Omul. O să exemplificăm doar cu un singur exemplu și o să apelăm la o carte de genealogie – ,,Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru’’ (București, 1940, vol.I, 1943, vol.II) de Gheorghe Bezviconi, carte din care am extras un singur neam – familia Mavros: „… români, de origine levantină, cunoscuţi în secolul al XIII-lea ( I. C.-Filitti. Arhiva Gh. Cantacuzino, București, 1919, p. 277), emigraţi din Malta

în Moldova, unde la 1685 – pretind greșit

că Gheorghe Mavros a fost domn (Dicţionarul Enciclopedic Rus, vol.35, p. 289; și contele A. Bobrinski. Familiile nobile înscrise în gherbovnicul obștesc al Imperiului Rosienesc. Petersburg, 1890, vol. II, p. 739). Nicolae ( 1868), fiul paharnicului Ienache, trece în serviciul Rusiei, e un colaborator al generalului Kiselev în Principatele Române, șef de carantine, arheolog, conte în Austria, – titlul acesta fiind recunoscut în Rusia fiului său (1876), generalul Dimitrie. Nicolae a fost căsătorit cu Profiriţa Ghica, apoi – cu Sevastiţa Sutzo; fiicele lui Nicolae: Maria, s-a măritat cu I. Cantacuzino, Alexandrina, – cu scriitorul Ion Ghica (1816–1897), și Paulina (1834–1912) – cu diplomatul Ernest von Kotzebue. (Fiul consulului rus din Principatele Române, Carol von Kotzebue, fratele scriitorului Wilhelm, – fiii scriitorului August von Kotzebue ( 1819). Fiul lui Ernest, generalul Pavel von Kotzebue, locuiește la Moara-Domnească, de lângă București, fosta moșie a mamei sale.). Copiii generalului Dimitrie, căsătorit cu contesa Ecaterina Simonicz: Nicolae, căsătorit cu Adela Romalo (fără copii); Maria gen. Ekse; Nina Slizien; Eliza, măritată cu contele Nic. Simonicz, apoi – cu Skostrev; și Alexandrina, măritată cu guvernatorul din Vilna, Cepelevski. Din legătura familiei Mavro cu familia italiană Biazi, din Rodos, provine familia Biazi-Mavro, al cărei reprezentant, Spiridon Ioan, s-a căsătorit cu Eufrosina Bazili și s-a așezat la Nejin. Copiii săi: Ioan ( 1865), bogătaș din Odesa, însurat cu Ana Dim. Inglezi; Alexandrina A. Casso; altă fiică, măritată cu francezul Marchand; și a treia, – cu Pcichari din Atena. Fata lui Marchand, Ecaterina, s-a


P. Afanasiev; Mihail, căsătorit cu Ecaterina Sim. Asvadurov (părinţii lui Alex. Mutafolo și ai Tamarei B.-Mavro); Maria, cu generalul Klen; Aspasia L. Bielikowicz; și Caliopa Tulceanov, cu șeful cancelariei general-guvernatorului Novorosiei, Ebelov; a fost unul din fondatorii Societăţii româno-ruse din Odesa (1917). Unii din reprezentanţii acestei familii au moștenit pe A. Casso, în Basarabia.” A.Casso este distinsul nobil basarabean, Aristide Casso (1838-1920). Prietenul de liceu al publicistului Gheorghe Gore și tatăl ministrului instrucţiunii publice din Rusia, Leon Casso (18651914), înmormântat la Ciutulești, în Basarabia. Dacă s-ar scrie un roman cu asemenea încrengături genealogice, ar fi aproape incredibil, dar, în realitatea basarabeană, nu este decât o legitate. Și astăzi, când basarabenii cu atâta ușurinţă se risipesc în lume, nu putem exclude faptul că majoritatea dintre ei nu fac altceva decât își caută intuitiv rădăcinile, iar cei care pun la îndoială ori chiar contestă dreptul nostru istoric la familia europeană n-au decât să recitească rândurile de mai sus.

105

măritat cu magistratul Mih. Zolotariov (părinţii subsecretarului de Stat la interne sub Stolâpin, Ignatie Zolotariov), apoi – cu senatorul Krivţov. Fiul lui Pcichari, Jean (în cartea Ernest Renan, dedicată fiului său, Ernest, Jean Pcichari vorbește despre originea familiei Biazi-Mavro.), cunoscut elenist din Sorbona, s-a însurat cu Noemia, fata lui Ernest Renan; cei doi fii ai săi au căzut în primul război mondial: Jean, căsătorit cu fata scriitorului Anatole France, și Ernest, autorul scrierilor de înalt spirit creștinesc: Le voyage de Centurion și L’appel des Armes. loan Biazi-Mavro (Arhiva Dimitrie D. B.-Mavro, București) a avut printre copiii săi pe: Lucheria, măritată cu Dim. Ralli, prim-ministrul Greciei; Eufrosina, – cu Sutzo; Caliopa, cu Razi, plenipotenţiarul grec la Roma; și Dimitrie, al cărui fiu, Dimitrie, căsătorit cu Tamara Mih. Mutafolo (Mutafolo (Mutafoglu), greci din Arhipelag, proprietari în jud. Cetatea Albă. Pavel Alexandru (1790–1873), căsătorit cu Fotino de pe insula Patmos; copiii săi: Demostene, primar de Cetatea Albă (1872); Miltiade (1836– 1910), președinte al zemstvei Cetatea Albă, căsătorit cu Vera

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 106

UN ADMINISTRATOR CU VOCAŢIE DE VINIFICATOR În aceste vremuri tulburi, în care chiar și vinul a devenit instrument politic, este cazul să-l pomenim pe omul care a făcut extrem de mult ca vinurile basarabene să fie deosebite și foarte mult apreciate. El a înţeles și a realizat dezideratul – vinul basarabean are vocaţie europeană. Dintre toate personalităţile care au animat viaţa Basarabiei de altădată, chipul lui Constantin Mimi rămâne acoperit de-o umbră nemeritată. Uitarea îl poate scoate cu totul din circuitul figurilor mari de odinioară și, într-o zi, ne putem pomeni în situaţia delicată, când ne vom întreba: cine a fost, să zicem, acel distins conducător al zemstvei din Tighina, care s-a întâlnit în 1905 cu Nicolae Iorga, copleșindu-l cu ceaiuri și cu întrebări despre viaţa românilor din regat ori, să zicem, cine și-ar mai aminti despre comisarul Basarabiei, întărit de guvernul provizoriu în 1917, după abdicarea lui Nicolai al II-lea, precum și despre multe altele, fapte pe care le păstrează fișele personale, dar pe care trebuie să le cunoască neapărat și urmașii? Familia Mimi nu are rădăcini prea vechi în provincia dintre Prut și Nistru. Primul vlăstar stabilit aici a fost albanezul Alexandru Mimi, tatăl lui Constantin, care era arendaș de moșii. Priceput în afaceri, el a reușit să rotunjească o avere bună. Era fratele Marghioliţei, căsătorită cu I.Ciorescu, soţia fondatorului Școlii Agricole din Cricova, fapt menţionat de Gheorghe Bezviconi, care preciza în lucrarea sa Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru (Buc.,vol.2, 1943, p.136): „Soţia lui Alexandru era o grecoaică, Vacamei...” și tot acolo e menţionat faptul că în lista nobililor au fost trecuţi abia în 1914, ca greco-albanezi românizaţi. Din căsătoria cu Aglaida Vacamei, au mai rezultat trei fiice: Elena, căsătorită cu

V.Antoconenco, Alexandra, căsătorirtă cu inginerul Hristofor Paraschivoglu, și Ana, căsătorită cu Eugen Esperovici Stepanov (+1932), nobil din Iaroslavl, fost colonel și președinte al zemstvei din Tighina. Unele momente biografice necesită astăzi anumite precizări. Se credea, de exemplu, că Constantin Mimi s-a născut în 1869 la Chișinău. Dar cercetările de arhivă ne-au dat alte cifre. Conform adeverinţei eliberate de Consistoria Duhovnicească din Chișinău, aflăm că: „În 1868, la 2 februarie, în familia negustorului de ghildia a doua, Alexandru Vasile, fiul lui Mimi și a soţiei sale legitime, Aglaida Nicolaevna, ambii de credinţă ortodoxă, s-a născut un fiu, Constantin, pe care la 10 martie 1868 l-a împărtășit și botezat protoiereul Teodor Bal-


să producă vinuri ce nu s-au mai întâlnit până atunci în Basarabia. Deși erau atacate de filoxeră, soiurile europene i se păreau cele mai potrivite pentru clima de aici. În căutare de soiuri noi de viţă de vie, pleacă în Franţa, la Școala Superioară de Agronomie din Monpailie, unde însușește teoretic și practic organizarea industrială a cultivării viţei de vie și a producerii vinului. Realizarea practică a experienţei acumulate a efectuat-o la moșia sa de la Bulboaca, unde a început cultivarea unor sorturi noi de viţă de vie, producerea vinului în cantităţi mari și exportarea lui la Moscova, Odesa, Vladivostok ș.a. localităţi. Moldova de astăzi îi datorează lui Constantin Mimi sortul de poamă ,,Aligote”, care a fost adus și cultivat de el, iar vinul din această poamă ajungând în scurtă vreme unul dintre cele mai preferate în aceste locuri. Experienţa franceză și-a găsit materializare nu numai în vie și vinuri. După modelul de acolo, el a telefonizat zemstva Tighinei, propunând un exemplu demn de urmat și de alte zemstve.

107 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

taga și dascălul Avacum Sandul”.(ANRM, f.88,inv.2,dosar 270). Este cazul să dăm și numele nănașilor, care au asistat la această ceremonie: camer-iuncherul Curţii Imperiale, contele Constantin Dimitrie Moruzi, tatăl scriitorului Dimitrie Moruzi și o altă figură remarcabilă a Chișinăului de odinioară – Maria Cioresco, soţia negustorului de ghildia a doua, Ioan Cioresco. Copilăria Constatin și-a petrecut-o la ţară, la moșia Ursoaia din jud.Tighina. Dup absolvirea Gimnaziului numărul unu din Chișinău, studii încununate cu medalia de aur, studiază Dreptul la Universitatea din Odesa și demonstrează aptitudini deosebite, – la absolvire învrednicindu-se de o Diplomă de gradul întâi. S-a căsătorit în s.Bulboaca, la 16 aprile 1893, cu Ghiulzade (Iulia) Vartanovna Titranţ. Originea soţiei este destul de interesantă. Ea era fiica negustorului Vartan Titranţ, născută la 21 iunie 1871, de confesie armeano-gregoriană. Din această căsătorie au rezultat câţiva copii: Alexandru, născut la 11 octombrie 1895 (ANRM, f.88,inv.2,dosar 270), Elisaveta, născută la 1 iulie 1897 (ANRM, f.88, inv.2, dosar 270) și Constantin, născut 31 octombrie 1899 (ANRM, f.88, inv.2, dosar 270). Ar fi bine să precizăm că Constatin Mimi a fost un proprietar de pământ înstărit. Deţinea o suprafaţă de 991 desetine, adică 1500 de stânjeni pătraţi din moșia Baccialiei din judeţul Tighina și 700 de desetine din moșia satului Cobusca Nouă, din același judeţ, proprietate pe care o primise ca zestre soţia sa. Toate aceste date au fost expuse în procesul-verbal al Consiliului nobilimii, când Constantin Mimi, la 28 iunie 1914, a fost trecut în Cartea nobilimii basarabene (ANRM, f.88,inv.2,dosar 270). Chiar de la debutul carierei sale, el începe să se intereseze serios de cultivarea viţei de vie, în care intuia mari perspective. Producerea vinului în cantităţi industriale o făcea încă din 1893, dar dorea


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 108

Activitatea profesională în calitate de funcţionar o începe la 21 iunie 1894, când adunarea proprietarilor nedvoreni îl alege pentru un termen de trei ani drept reprezentant al său în Consiliul zemstvei judeţului Tighina. În același an, la 30 octombrie, este ales membru în cârmuirea zemstvei guberniale, judecător de pace în judeţul Tighina, precum și în multe alte funcţii de răspundere. Face faţă tuturor obligaţiilor și, în 1897, la 21 noiembrie, este decorat cu o medalie, pentru participare activă la primul recensământ general din Rusia. Ar fi bine să adăugăm că s-a învrednicit de mai multe ordine și medalii. A fost cavaler al ordinului „Sf.Ana”, de gradele 2 și 3, „Sf.Stanislav”, de gradul 2, „Sf.Vladimir”, de gradul 4 ș.a. Fire energică și bun organizator, în scurtă vreme, la 5 noiembrie 1902, este ales președinte al acestei zemstve, având chiar concursul președintelui Flor Mih. Rjondkovski, care nu s-a temut să promoveze în viaţa publică un tânăr promiţător, ce venea cu idei noi și îndrăzneţe, idei ce aduceau modificări nece-

sare în viaţa zemstvei basarabene. Tinerii au nevoie de susţinere doar la o anumită etapă, când sunt capabili să emane energii înnoitoare. Cucerirea prea îndelungată a piscurilor îi face, în cele din urmă, să-și consume toată energia la urcuș și, când se văd acolo, pe Olimpul râvnit, nu mai au puteri pentru schimbări radicale, vor și ei să se odihnească la umbra foștilor lauri. În 1913, la 22 ianuarie, în urma alegerilor Adunării de zemstvă, ajunge în fruntea Zemstvei guberniale a Basarabiei, fapt ce explică numirea lui de către Aleksandr Kerenski, șeful Guvernului Provizoriu din Rusia , în funcţia de comisar al Basarabiei, în februarie 1917. Lucru curios: fiind convins că structura zemstvelor este una dintre cele mai reușite sisteme de organizare administrativă, a insistat să fie păstrate și după Unire, dar generalul Artur Văitoianu le-a dizolvat la 4 octombrie 1918. Constantin Mimi demisionase din funcţia de președinte ceva mai devreme, la 4 august 1918.


109

Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi atât de ușor, precum își imaginează uneori mai marii clipei. Viaţa lui Constantin

Mimi este o dovadă în acest sens, deoarece, să zicem, din 1914, el a știut să organizeze aprovizionarea armatelor rusă și română, fiind șeful Comitetului de aprovizionare, care avea în subordine nu numai Basarabia, ci și provinciile învecinate. După Unire, a fost scos din viaţa publică și trecut pe linie moartă, având timp suficient să se ocupe de moșia sa de la Bulboaca. A candidat la alegerile comunale din Tighina, dar, în cele din urmă, a biruit spiritul bunei cuviinţe și, în 1926, este numit director al centralei Băncii Naţionale din București. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut fiind inspector general la controlul minelor de aur. Într-un regim democratic, indiferent de simpatii și antipatii, adevărul totuși biruie, și omul își ocupă sub soare locul pe care îl merită. Simţind apropierea bătrâneţii, el găsește timp să aștearnă pe hârtie fragmente de memorii, publicate în ziarul tighinean Viaţa noastră. S-a stins din viaţă la 17 aprilie 1935, fiind înmormântat la cimitirul creștin din Chișinău. De aici încolo tot mai rar lică-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 110

rește numele lui, numele unuia dintre ultimii administratori ai Basarabiei, pe paginile ziarelor. La un an după dispariţia lui, Iosif Bahtalovski, un remarcabil savant în domeniul vinificaţiei, mort în GULAG, a scris o scurtă schiţă biografică, Vospominania o K.A.Mimi (Amintiri despre C.A.Mimi, Chișinău, 1936). Este, de fapt, cea mai mare încercare de-a păstra neștirbită memoria acestui minunat organizator al societășii. Dar nici ea n-a fost în stare să devină o stavilă în faţa valului uitării. Fiind astăzi o raritate bibliografică, ediţia, scrisă îngrijit și completată cu imagini de epocă, a ajuns în Biblioteca Arhivei Naţionale, graţie lui Gheorghe Bezviconi. Precum n-a putut deveni o stavilă în faţa uitării nici casa Mimi, de la intersecţia străzilor București și S.Lazo, care, recent, a fost renovată, făcând parte din complexul Spitalului de Copii. Iar, odinioară, aici au fost amplasate, ba Direcţia de accize a Basarabiei, ba Spitalul de Oftalmologie pentru copii și astfel, cu trecerea timpului, numele proprietarului s-a pierdut din memorie...

Dar vine un timp când lucrurile, faptele și oamenii ocupă locurile pe care le merită.


111

O FILĂ DE ISTORIE, CE RISCA SĂ RĂMÂNĂ NECUNOSCUTĂ… Printre numeroșii autori pe care i-a avut revista Din trecutul nostru, tipărită la Chișinău, a fost și un valoros savant – D.N.Mincev, despre care Gheorghe Bezviconi, redactorul și proprietarul revistei, scria în nr.36-39 din anul 1936: „Dacă am fi întrebaţi: cine merită să fie distins cu premiul Nobel – literatura și pacea, – noi n-am căuta acești laureaţi pe Olimpul scrisului european, ci în depărtările umile am înălţa talente tinere, care se trudesc mereu pentru înfrăţirea unor popoare. E cazul dlui Mincev, un scriitor român din Constanţa. Credeam că D.N. Mincev este un profesor, un om destul de bogat pentru a se ocupa cu literatura, dar cu atât mai mare trebuie să fie consideraţia noastră, cu cât aflăm că este numai un simplu și modest muritor, tânăr funcţionar comercial, care-și jertfește ultimul ban din trudă pentru a tipări o lucrare folositoare în plus.

În 1928, apare prima lucrare a lui D.N.Mincev: „Despre Esperanto” (Constanţa). Însă, abia în 1932 începe opera sa pentru care trebuie elogiat cât de mult. O broșurică: „Din istoria literaturii bulgare”, ne servește ca prefaţă acestei activităţi. În cuvinte scurte și într-o limbă ușoară, ne face cunoscut literatura vecinilor noștri. Ca urmare: „Umor bulgar” și „Pagini alese din scriitori bulgari”(1933), „Presa bulgară din România” și „Proverbe bulgare”(1934), unde găsim apropierea sufletească a popoarelor vecine și o colaboare spirituală, ce exista pe vremuri. Anul acesta ne aduce încă un dar din partea dlui Mincev. Apare volumașul: „România și Renașterea bulgară”, o lucrare, care încă o dată sprijină teza că „Dunărea nu desparte, ci leagă pe români și bulgari”. Emigrările bulgarilor au adus la o viaţă și mișcare culturală, în care, „după Ţarigrad, Bucureștiul este al doilea și cel mai de sea-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 112

mă centru politico-cultural al bulgarilor de peste graniţă”. Rusia, România și Bulgaria recapătă libertatea Balcanilor. Dl Mincev discută toate problemele, aducând un material bogat istoric, dar vorbește nu numai ca omul știinţei, ci și ca un fiu al acestei legături de popoare, care iubește, care o simte sufletește. Poate, se va ocupa odată și de bulgarii din Sudul Basarabiei, care au contribuit mult la formarea Basarabiei contemporane, dar și s-au întors în Bulgaria, pentru a activa pe altarul binelui patriei strămoșești.” Intuiţia lui Gh.Bezviconi a fost una profetică. În 1938, D.N.Mincev a tipărit în revista „Din trecutul nostru” un foarte interesant și bine documentat studiu – Bulgarii din Basarabia de Sud, lucrare păstrată astăzi sub paravanul tăcerii, căci acea parte a Basarabiei descrisă în lucrare, după evenimentele tragice din vara lui 1940, a fost încorporată în componenţa Ucrainei și a suferit mari schimbări sub aspect toponimic. În scurtă vreme după această apariţie editorială, revista a anunţat că D.N.Mincev s-a stabilit cu traiul în Bulgaria și ca și cum a dispărut pentru totdeauna… Se putea întâmpla ca numele acestui om așa și să nu mai licărească prin paginile publicaţiior noastre, dar norocul a făcut ca, printre scrisorile primite de Tatiana Bezviconi, după moartea istoricului

Gheorghe Bezviconi, să fie una semnată de D.N.Mincev: Sofia, 20 iunie 1966, Scumpă Doamnă Bezviconi, Îmi permit a mă adresa Dv. în acest fel, bazându-mă pe legăturile mai mult decât prietenești și de mulţi ani avute cu regretatul George, soţul Dv. Acum 2-3 zile, m-am reîntors din concediu, am găsit printre altele și scrisoarea Dv., pe care, după scris, la prima vedere, am


sufletului meu, la care se adaogă și familia, Vă rog să credeţi în deosebită stimă și prietenie ce Vă păstrez. Să nădăjduiesc că vom avea ocazia a ne revedea și să stăm de vorbă. Cu sinceră afecţiune și amiciţie D.N.Mincev, membru al Societăţii bulgare de istorie. P.S. dv., în vara trecută, George mi-a comunicat că v-aţi mutat într-o nouă casă! În arhiva lui Gheorghe Bezviconi s-a păstrat nu numai această scrisoare, pe una din foi era trecută data stingerii din viaţă a lui D.N.Mincev – 8 mai 1973, Sofia, Bulgaria. Și atunci, ca să conturez arcul biografic de la moarte la naștere, am apelat la Enciclopedia lui Lucian Predescu „Cugetarea” (București, 1940), unde am găsit o succintă notă biografică, din care am spicuit doar câteva rânduri: „Mincev, D.N., publicist, n. 18 iunie 1905 în Constanţa. Studii secundare și comerciale. Fost procurist de bancă. Funcţionar. Membru onorific al Soc. Publiciștilor și Scriitorilor străini în Bulgaria. Foarte bun cunoscător al problemelor bulgare. A debutat în 1923, la Constanţa. A scos rev. „Esperantistul”(1932) și „Geana Mării” (1933). Redactor la „Tribuna” (1928-1929). Pseudonime: Mitco, D.N.M.” În felul acesta s-a completat o pagină din istoria noastră, pagină ce risca să rămână neterminată…

113

crezut că este de la George. Am rămas însă perplex, surprins și foarte uimit, când am citit primele trei rânduri ale scrisorii și imediat am aruncat ochii să văd de la cine ar fi. Văzând bine semnătura Dv., acum eram cu totul lămurit! Vă rog să mă credeţi că rândurile Dv. m-au mâhnit adânc, pricinuindu-mi o explicabilă durere sufletească. Bunul meu prieten, George Bezviconi, de care mă leagă 30 de ani și mai bine de strânsă amiciţie și colaborare, cunoscut și familiei mele – nu mai este! Uimirea mea–trebuie să repet – este mare și încă nu-mi vine să cred de cele ce îmi scrieţi. Într-adevăr, cu stingerea sa atât de timpurie din viaţă, știinţa istorică românească pierde un mare animator, un adevărat pionier sârguitor, dotat de o rară modestie, de o erudiţie și competenţă mare! Dar așa se întâmplă cu noi toţi ce trăim pe acest pământ. Fiecare se va duce pe neașteptate – la urma urmei noi toţi nu suntem decât niște simpli muritori. Cunosc bine activitatea lui George, pe care am apreciat-o și am preţuit-o totdeauna. Tot ceea ce a scris dânsul va prezenta un monument ce va dăinui perpetuu, neputând fi distrus niciodată și de nimeni. Aceasta îi va fi, așa cred, răsplata cea mai bună a zecilor săi ani de muncă dezinteresată, împletiţi cu multe necazuri și puţine bucurii. Și acum, scumpă Doamnă Bezviconi, exprimându-Vă condoleanţe din adâncul

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

ULTIMA SCRISOARE…

114

Nicolae Moroșan

Nu știu cine s-ar fi încumetat să creadă că dintr-un băieţel născut în 1902 la 1 iulie, în s. Cuconeștii Vechi, de pe malul Prutului, va crește un savant celebru, o somitate mondială – Nicolae N. MOROȘAN. Probabil, pasiunea pentru trecut, pentru antropologie a însușit-o încă în copilărie, când împreună cu alţi copii păștea vacile, descoperind cioburi și oase, care veneau ca un mesaj al civilizaţiilor anterioare. Cu atât mai mult nimeni n-ar fi putut spune că acest copil născut într-un sat din nordul Basarabiei, va muri într-un mod tragic și misterios în centrul Moscovei, în hotelul Naţional, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Colindase lumea în lung și-n lat, a avut conferinţe știinţifice și comunicări apreciate în Europa, în Orient, dar destinul

vitreg al Basarabiei l-a obligat într-un fel să se supună circumstanţelor și să accepte colaborarea cu sovietele, să devină deputat în Sovietul Suprem al Naţionalităţilor, să fie cu forţa „evacuat” în Siberia și acolo, înţelegând în ce mare capcană a nimerit, să încerce să-și schimbe într-un fel soarta. Spre marele nostru regret, spre marele lui nenoroc, el n-a reușit să facă acest lucru. Opera lui este una fundamentală, bibliografia operei lui este una impunătoare și, chiar dacă s-a stins prematur, el s-a impus și continuă să se impună generaţiilor actuale prin destinul său și prin opera sa. Biografia lui reflectă destinul unui savant dintr-o generaţie care s-a născut la schimbarea epocilor, iar peste umerii ei a căzut povara secolului XX, un secol zbuciumat de revoluţii și zguduit de războaie. A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu” din Chișinău, apoi a studiat la Facultatea de Știinţe Naturale a Universităţii din Iași, pe care a absolvit-o în 1927. Va imbrăţișa cariera de geolog și arheolog și va publica peste 40 de lucrări știinţifice, descoperind zeci de așezări paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului și Prutului. Membru al Colegiului Arheologic și al Institutului Internaţional de Arheologie, Moroșan își susţine doctoratul în Franţa, în 1933, cu o teză despre Pleistocenul și Paleoliticul României de Nord-Est, cu specializare la Paris, cu deplasări de cercetare în Franţa, Anglia, Belgia, Cehoslovacia ș.a., tot el reușea să fie director la Gimnaziul M.Eminescu. Doctor în știinţe naturale și specializat în geografie și paleontologie, el, ca geolog, reprezenta România la Societatea preistoricilor francezi. A făcut cercetări geologice, paleontologice și preistorice în Basarabia, Moldova și Dobrogea. Este autorul a cca 40 de lucrări știinţifice, tipărite în Ţară, precum și la Paris, Toulouse, Oslo,


mană găsită în Basarabia (Chișinău, 1935); Effets de quelques Agents physiques sur les Roches ... (La Mans, 1931); Kaiserzeitliche Tibel aus Vasilica (Berlin, 1935); Alexandru Donici (Chișinău, 1936); Alimentarea or.Chișinău cu apă ... (1936); Dinotherides de Bessarabie (Iași, 1936); Resturile omului fosil din România (1936); Geografia satului Nișcani (Chișinău, 1937); Al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie și Arheologie preistorică (1938); Le Pleistocene et le Paleolithique de la Roumanie du Nord-Est (București, 1938); La station paleolithique de Stânca Ripiceni (1938); Sur un moulage endocranien d’Elephas primigenius de Roumanie (1937, în colaborare cu I.Simionescu). Chiar judecând după bibliografia colaborării sale cu revista Viaţa Basarabiei ne dăm seama că în 1940 , la 28 iunie, el a rămas în Chișinău, căci ultima lui apariţie datează cu anul 1938: Lista cronologică a principalelor publicaţii știinţifice ale savantului Alex. Donici; Al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie și Arheologie preistorică (București, 1937). (1938. - nr.1-2.). Ce s-a întâmplat cu el mai departe este demn de pana unui romancier. Sovieticii, care erau informaţi de valoarea lui știin-

115

Varșovia, Bruxelles, Francfurt pe Main, Washington ș.a. Opera lui, chiar și în formulă bibliografică, este impresionantă: Contribuţiuni la cunoașterea paleoliticului din Moldova de Nord (București, 1927); O staţiune paleolitică în Dobrogea: Topalu (1928); Noi contribuţiuni preistorice asupra Basarabiei de Nord (1929); Contribution a l’etude du quaternaire de la Moldavie N.-E. (1931); Existe-t-il du Micoquien en Bessarabie et quelle serait sa place dans la chronologie du pleistocene (Paris, 1931); Cea mai frumoasă dintre „Pointes en feuille de laurier solutreennes” din România extracarpatică (Iași, 1933); Evoluţia cercetărilor preistorice-paleolitice din România de N.-E. și rezultatele öbţinute (Chișinău, 1933); Quelques observations sur le Quaternaire du N.-E. de la Moldavie (București, 1933); Solutreanul din România extracarpatică... (Chișinău, 1933); Asupra existenţei Mamuţilor, Rinocerilor și Cerbilor în Moldova ... (1934); Depozitele quaternare paleontologice și levalloisiene de la Gherman-Dumeni (1934); La plus jolie Pointe en feuille de laurier solutreene de la Roumanie (Le Mans, 1934); O fibulă particulară germanică din epoca imperialo-ro-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 116

ţifică, l-au făcut profesor la Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chișinău, director al Muzeului de Etnografie, l-au curtat până au făcut din el deputat în Sovietul Suprem al Naţionalităţilor din URSS. Dar s-a început războiul, și el n-a dorit să se evacueze. Atunci, în urma unui denunţ scris de profesorul de istorie Dubrovski, (numele adevărat Polic Ovim Mendel Gdolev, comunist), este arestat, fiind acuzat: „Examinând materialele ce au parvenit de la NKVD cu privire la activitatea criminală a cetăţeanului Moroșan Nicolai Nicolaevici, a reieșit că, din anul 1939, Moroșan N.N. a participat la activitatea partidului burghez ,,Frontul Renașterii Naţionale a României’’. După reintroducerea în Basarabia a puterii sovietice, a refuzat să candideze ca deputat în Sovietul Suprem. (…) Apoi, refuză să ia cuvântul la radio, la prima aniversare a eliberării Basarabiei de sub boierii români. De la începutul războiului dintre Germania și URSS, Moroșan a început un mod

de viaţă suspect. Cu toate că din Chișinău a fost evacuat guvernul RSSM, el a rămas aici. S-a decis: Moroșan N.N., anul nașterii 1902, să fie arestat și percheziţionat…”. A stat închis în pușcăria din Chișinău, apoi a fost escortat la închisoarea din Tiraspol, iar de acolo la cea din Odesa, de unde a ajuns tocmai la penitenciarul din Novosibirsk, – aici este eliberat pe 25 noiembrie 1941, fiind găsit nevinovat. Locuia la Tomsk, unde preda cursuri la un institut din localitate și executa anumite cercetări geologice. Aflându-se la Moscova, la sesiune, în data de 3 februarie 1944, s-a sinucis în odaia 240 a hotelului Naţional ori, conform altei versiuni, care e mai verosimilă, a fost simulată sinuciderea de angajaţii NKVD-ului, căci le parvenise informaţia că el a intrat în contact cu ambasada britanică de la Moscova. Ceea ce pare a fi mai aproape de realitate, dacă citim un răvaș trimis fostului său coleg de la Liceul M.Eminescu, Gheorghe S.Chicu, care se afla în evacuare și i s-a adresat după ajutor: „Dragă Gheorghii Savici! După cum vedeţi, scrisoarea D-stră a ajuns până la mine. Nu m-am așteptat. M-a mirat acest fapt. Vă mulţumesc: și dacă o să aveţi norocul să trăiţi și să ajungeţi pe pământurile noastre, atunci, să sărutaţi din partea mea pământul meu sfânt și neuitat. Eu! – dacă sunt sănătos!- nu pot spune că sunt smintit – nu chiar! Dar deseori am halucinaţii și aștept momentul odihnei finale. D-stră, scrieţi că aţi trecut printr-o … epopee… Dar la mine ce e? Doar din momentul ieșirii mele din casă am nimerit în spitalul - „închisoare” și așa, din una în alta, mă duceau, mă lecuiau. Astfel, am ajuns în Siberia. După multe luni de închisoare, am nimerit la Tomsk. Nu știu din ce motive n-am pierit. Nu știu de ce inima nu mi-a crăpat. Am obosit să trăiesc. Deja vreau odihnă și aș găsi-o – știu calea spre ea, dar - … dragostea fidelă pentru pămân-


Salutări D-stră, Gheorghii Savici, și rudelor D-stră. Să fiţi cu toţii sănătoși. Moroșanu, Tomsk, reg. Novosibirsk. Post-restant. 26.IV.1943”. Presimţirea lui N.N.Moroșan s-a adeverit, căci peste zece luni și-a încheiat socotelile cu viaţa.

117

tul meu sfânt, strămoșesc mă face să mai amân momentul, deoarece … aproape de hotarul drag am o dorinţă de a dormi veșnic. Despre nimeni din ai mei nu am știri... Nu sunt sigur că nervii vor rezista. Sper că vom mai face schimb de scrisori. În ceea ce privește, Gheorghii Savici, rugămintea de a vă ajuta cu transferul, păi… „am luat act”, dar despre asta vom mai vorbit prin scrisori, dacă vom trăi – ultimele cuvinte mi se referă.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 118

DOREA SĂ-ȘI VADĂ VISUL ÎMPLINIT... Verișorul său, Simion Murafa, a avut parte de un destin publicistic similar. Adică, gloria veni la el postum, căci biografia lui se rupe brusc în anul 1917: MURAFA, Simion (24.V.1887, Cotiujenii Mari, jud. Soroca – 20.VIII.1917, Chișinău). Studii: liceale și universitare la Kiev. În 1912, își ia licenţa în Drept. Se înscrie la Academia Agricolă din Moscova, însă nu absolvește nici primul an. La Kiev, îl cunoaște pe Alexie Mateevici, cu care devine prieten pe viaţă. Reîntors la Chișinău, colaborează la ziarul Cuvânt moldovenesc (1913-1917). În 1917, publică broșura: Cine sunt moldovenii? Din istoria neamului. Ca publicist, este susţinut și apreciat înalt de către Ștefan Ciobanu. Cântăreţ de mare talent și animator al vieţii muzicale, organizează la Chișinău, în sala Casei Eparhiale, o serată muzicală – Seara cântecului moldovenesc. Participă la Primul război mondial, fiind șef de echipă sanitară pe Frontul românesc. În acest timp, îl cunoaște la Fălticeni pe Mihail Sadoveanu, la București – pe Octavian Goga și pe Onisifor Ghibu. Înainte de moartea sa tragică este numit de Zemstva judeţului Soroca judecător de pace în satul lui de baștină. La 1922, în Parcul Catedralei din Chișinău, este înălţat un monument consacrat celor trei martiri: Simion Murafa, Andrei Hodorogea și Alexie Mateevici. Monumentul este evacuat în 1940 în România. Numele său îl poartă o stradă din sectorul Botanica (fosta stradă Râleev). ,,…Trecând prin satul Cotiujenii Mari din Soroca, mi s-a spus că acolo se găsește casa în care a trăit Simion Murafa – păstrată cu grijă de părinţii și soţia lui. Auzisem de luptătorul ucis în 1917 de bandele răzvrătite.

Simion Murafa

Participase la Kiev la înfiinţarea cercului „Deșteptarea” sub imboldul dlui Șt. Ciobanu, dăduse concerte cu cântări românești la Chișinău, împreună cu Anastasia Dicescu, lucrase activ la ziarul „Cuvânt moldovenesc”, în care a publicat articolul de răsunet „Cine sunt moldovenii?”, a condus o curajoasă acţiune de trezire a moldovenilor între ostașii de la Odesa și apoi pe front, iar la 6 iunie 1917, în gara Chișinău, dânsul a fost acela care a înmânat un steag tricolor voluntarilor ardeleni ce se îndreptau spre Iași, spunându-le atunci cuvintele de foc: „Primiţi-l cu dragoste cu care vi-l dăm și-l duceţi cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureș și peste Crișuri. Fluturaţi-l peste întreaga întindere românească și împlântaţi-l, în numele nostru, pe turnul Cetăţii din Alba-Iulia”…


La rândul lui, Pan Halippa nu putea să nu scrie despre bunul său prieten și camarad de luptă: Un bust lui Simion Murafa s-a hotărât să fie ridicat la Soroca. (1938, nr. 12, P. 67) și Amintiri despre Simion Murafa (1938, nr. 12, p. 3-20). În lucrările lui Pan Halippa, publicate anterior, numele lui S. Murafa se întâlnește frecvent. Așa cum norocul mi-a surâs și mie când, în 2001, aflându-mă la Târgul de carte de la Frankfurt, în casa Doamnei Alce Joan, am găsit niște poze din arhiva lui S.Murafa și atunci am conștientizat că această personalitate este și va fi o permanenţă în istoria noastră, mergând parcă alături și într-un pas cu noi… În luna august 1917, la via lui Andrei Hodorogea din Valea Dicescu din Chișinău, au fost omorâţi doi oameni, doi patrioţi – Simion Murafa și Andrei Hodorogea. A fost un accident stupid în spiritul revoluţiei anarhice din 1917. Niște soldaţi dintr-o unitate militară moldovenească au intrat în vie ca să fure

119

Cunoscute fiindu-mi toate acestea – cu ce adâncă emoţie am trecut pragul casei, în care frământase atâtea gânduri mari pentru neamul său, Simion Murafa. În odaia lui de lucru stăteau cărţile de istorie și de literatură, cu care-și cuminecase sufletul, la loc de cinste era pus un tricolor românesc, iar pe un perete chipul lui Mihai Eminescu, dedesubtul căruia scrisese cu mâna lui: De la Nistru pân’la Tisa, Tot Românul plânsu-mi-s-a… Ce zguduitoare mărturie de sfânta credinţă româneasca și ce strălucită pildă de luptă și jertfă ne-a lăsat acest erou și martir naţional! D.V. Ţoni (Viaţa Basarabiei, 1944, nr. 3-4)”. În bibliografia revistei Viaţa Basarabiei, el figurează în mai multe locuri: cu fotografia – Monumentul eroilor basarabeni: S. Murafa, poetul A.  Mateevici și A.  Hodorogea (1937, nr. 5-6, p. 90), în schiţa ,,Însemnări din timpul Unirii” de Teodor Păduraru.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 120

poamă. Și, în destrăbălarea lor, au început, pur și simplu, să facă risipă de struguri. Căpitanul Simion Murafa, pe atunci era ofiţer în armata rusă, le-a făcut observaţie. Și ei, în furia luptei cu ofiţerimea l-au străpuns cu baioneta. Aceeași soartă a avut-o și A. Hodorogea, care a sărit să-și apere prietenul. Simion Murafa și-a adus soţia de la Kiev. O chema Polina. Se căsătorise și avea de gând să treacă cu traiul în sat, la Cotiujenii Mari, unde părinţii lui aveau gospodărie frumoasă, iar el fusese numit judecător de pace în judeţul Soroca. Într-un fel această ieșire la vie era ca o masă de adio în preajma unor prieteni. Destinul a vrut ca această întâlnire cu prietenii să fie ultima din viaţa lui. Din căsătoria lui Simion Murafa cu Polina a rezultat o fiică – Silvia (n. 1917), care chiar de la începuturi s-a dovedit a fi o fiinţă sensibilă și foarte înzestrată literar. A scris și a publicat versuri în revistele vremii, fiind premiată la un concurs de poezie. Destinul ei de mai târziu a fost legat deja de familia Mateevici, fiindcă mama

ei în a doua căsătorie a fost Mateevici, căsătorindu-se cu Victor Mateevici, fratele poetului Alexie Mateevici. Nina Mateevici, fiica poetului Alexie Mateevici, s-a născut în 1916. A rămas fără tată la 13 august 1917. Și în multe privinţe soarta ei a fost asemănătoare cu cea a Silviei Murafa. Există o fotografia pe care sunt prezentate ca două prietene, ca două fiinţe apropiate nu numai prin alianţă de rudenie, dar și prin destin. Într-un fel, aceste două domnișoare din poza executată în 1932 la Chișinău, cu patinele în mână, reprezentau pe cei doi mari patrioţi, pe care soarta i-a privat de șansa bucuriei de a-și vedea visul împlinit. Ele deja au locuit în România Mare, ţara pentru care au optat și au murit părinţii lor. Silvia Murafa a publicat primele versuri în revista liceului de fete, iar ca să demonstreze că preocuparea ei este una serioasă a riscat să publice și în revista Viaţa Basarabiei, unde a avut o singură și frumoasă colaborare: Toamna (1937, nr. 10, p. 35), datorată, în primul rând, simpatiei de care se bucura din partea lui Pan Halippa.


121

EFIGIA DE PE MONUMENT

Andrei Hodorogea

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În Parcul Catedralei, în partea lui de est, până la 1940 s-a aflat un monument care în istorie a intrat sub denumirea „Monumentul celor trei martiri”. Trei personalităţi basarabene marcante, care au decedat tragic în luna august a anului 1917 la Chișinău: Alexie Mateevici(16.III.188813.VIII.1917), Semion Murafa (1887-20. VIII.1917) și Andrei Hodorogea. Și dacă despre primii doi s-a scris mult, iar despre A. Mateevici au fost editate mai multe monografii, despre Andrei Hodorogea (1878, Slobozia-Hodorogea, jud. Orhei – 20.VIII.1917, Chișinău) se

cunoaște foarte puţin. Atât doar cât a scris despe el un alt orheian, Gheorghe Andronachi în „Albumul Basarabiei” (Chișinău, 1933). Se știe că a fost inginer-hotarnic. Este descendent dintr-o familie de mazili din neamul vechi al Hodorogilor, care au populat Sobozia fiind împroprietăriţi acolo. Și-a făcut studiile la Școala de Agricultură din Cucuruzeni. Studiile superioare le-a făcut în Rusia. A fost elevul distinsului patriot basarabean Alexandru Botezatu. A căzut victimă unui asasinat, împreună cu Simion Murafa, la via sa de lângă Chișinău. El își invitase prietenii la vila sa de pe șoseaua Hâncești ca să petreacă împreună plecarea lui Semion Murafa la ţară, unde acesta intenţiona să se stabilească definitiv cu traiul în satul său de baștină Cotiujenii Mari. Dar n-a fost să fie. Niște soldaţi anarhizaţi de revoluţie i-au ucis pe cei doi chiar în faţa oaspeţilor de la vilă… În Parcul Catedralei, în memoria celor trei basarabeni – A. Mateevici, S. Murafa, A. Hodorogea – a fost montat, în 1926, un monument, partea centrală a căruia, basoreliefurile, au fost evacuate la 28 iunie 1940 în România. Astăzi, Societatea ASCOR și un urmaș al mazililor din Slobozia, Dumitru Hodorogea, și-au pus drept scop restabilirea monumentului și-n felul acesta să reînnoade firul rupt al istoriei…


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 122

MONUMENTUL CELOR TREI MARTIRI CU UN DESTIN APROAPE OMENESC…

Luna august a anului 1917 a fost una nefastă pentru Basarabia. La 13 august moare în spitalul Central din Chișinău tânărul preot-poet Alexie Mateevici (16.III.1888, Căinari – 13.VIII.1917, Chișinău), iar la 20 august sunt uciși de către soldaţii bolșevizaţi alţi doi tineri, lideri ai mișcării naţionale, Simion Murafa (24.V.1887, Cotiujenii Mari, jud. Soroca – 20.VIII.1917, Chişinău) și Andrei Hodorogea (1878, Slobozia-Hodorogea, jud. Orhei – 20.VIII.1917, Chișinău). Și dacă funeraliile lui A.Mateevici au fost organizate modest, petrecerea pe ultimul drum a celor doi a fost una bine organizată și cu multă lume în urma cortegiului funerar. Destinul însă a vrut ca posteritatea să-i unească și să-i fixeze pentru urmași în același monument… Prima menţiune despre existenţa monumentului celor trei martiri o descoperi-

sem prin anii ’80 în Dicţionarul-manuscris al lui Manuil Poleac. După aceasta, în Albumul Basarabiei (Chișinău, 1933) al căpitanului Gheorghe Andronachi am găsit o imagine reprodusă foarte reușit. Și, mergând pe aceeași cale, am găsit deja imaginea lui în arhive particulare. Cum este și poza pe care o reproducem. Descifrarea enigmei acestui monument a venit ca, de obicei, pe neașteptate. În revista Destin românesc (1998, nr. 2), a fost publicat un mic studiu: Alexie Mateevici – un martir al cauzei naţionale, semnat de Virgiliu Z. Teodorescu. Importanţa acestui material rezidă în faptul că argumentează documentar destinul unui monument ce fusese instalat chiar în preajma Catedralei din Chișinău. „În anul 1922, a fost inaugurat, la Chișinău, un semnificativ monument dedicat cinstirii „apostolilor basarabeni, martiri ai Sfintei cauze naţionale”. Era, astfel, finalizată iniţiativa unui comitet din Chișinău, prezidat de către Pantelimon Halippa. Iniţiatorii s-au bucurat de sprijinul Comitetului regional Chișinău al Societăţii „Mormintele Eroilor”, avându-i ca susţinători pe președintele comitetului, generalul de divizie S. Popovici, și pe generalul de divizie, S. Macri. Acţiunea a fost preluată și finalizată de către Comitetul Central al Societăţii „Mormintele Eroilor”, coordonat de către mitropolitul primat, dr. Miron Cristea. Lucrarea a fost încredinţată pentru realizare sculptorului Vasile Ionescu-Varo, care a finalizat o stringentă chemare de cinstire a bravilor luptători pentru idealul naţional. Amplasat în curtea catedralei, monumentul a fost executat din piatră, având reliefuri, vulturul, stema, inscripţiile și elementele decorative turnate în bronz. An-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

o pildă pentru noi și pentru generaţiile care ne urmează...”. Monumentul acesta era unul dintre puţinele ridicate în Chișinău după Unire. Practic, consideram că după 28 iunie 1940, autorităţile sovietice l-au distrus, procedând așa precum le dicta ideologia. În mai multe materiale am afirmat greșit acest lucru. Discutând cu mai mulţi martori, am stabilit că postamentul a existat până după război, iar documentul de arhivă scris pe antetul Ministerului cultelor și artelor a României mi-a indicat soarta mai multor monumente basarabene: „Marelui Stat-Major, Secţia II. Căpitan Simionescu No.48.438-1940 Din 11.X.1940 Au fost evacuate până acum următoarele monumente din Basarabia: 1. Monumentul Regelui Ferdinand, din Chișinău, repartizat orașului Iași; are stricăciuni foarte însemnate, capul turtit și picioarele rău deteriorate; este dat spre reparare Liceului industrial din Iași; reparaţiile se ridică la 250.000 lei. 2. Monumentul lui Vasile Lupu, din Orhei, repartizat orașului Iași; în bună stare. 3. Monumentul lui Ștefan cel Mare, din Chișinău, repartizat orașului Vaslui; în bună stare. 4. Monumentul Generalului Poetaș, din Soroca, repartizat Muzeului Militar din Capitală; prezintă mici stricăciuni, care se pot repara pe loc. 5. Basoreliefurile în bronz ale lui Murafa și Mateevici, din Chișinău, repartizate Muzeului de artă naţională „Carol I” din Capitală. 6. Un basorelief în beton armat și un bust, ale lui Hajdeu, repartizate aceluiași Muzeu. Nu au fost evacuate din Basarabia: Statuia Regelui Ferdinand, din Ismail. Bustul lui Pântea, din Soroca. Din Bucovina au fost evacuate 3 busturi ale lui I.Brătianu, Mihai Eminescu și George Enescu; nu a fost evacuat Monu-

123

samblul avea un piedestal cu cinci trepte, pe care era amplasat un panou vertical din piatră, unde erau încrustate reliefuri cu chipurile martirilor însoţite de inscripţiile: Simion Murafa, născut la 24 mai 1887, mort la 20 august 1917; părintele Alexie Mateevici, născut la 16 martie 1888, mort la 13 august 1917; Andrei Hodorogea, născut în octombrie 1878, mort la 20 august 1917. Aceste reliefuri erau protejate de un vultur cu aripile larg deschise. Sub reliefuri erau cuvintele definitorii ale monumentului, menţionate mai sus. Cele trei reliefuri erau încadrate de elemente vegetale. În partea superioară erau plasate două ramuri. Una de stejar și alta de laur, care încadrau stema României. Baza monumentului avea dimensiunile 4,35/1,92 m. Panoul de piatră avea dimensiunile de 2,75/3,00/0,60 m. Lucrarea a costat 140 000 lei”. La dezvelirea monumentului partizanul edificării lui Pan Halippa a rostit un cuvânt de omagiere pentru martirii basarabeni din care desprindem doar începutul: „Înalt Preasfinte, Ilustre oaspe, Domnilor miniștri, Domnule general, Onorată asistenţă, Ne-am adunat aici, ca prin prezenţa noastră la dezvelirea monumentului ridicat fiilor iubiţi ai Basarabiei – părintele Alexie Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea, să aducem un omagiu de pietate acestor luptători vajnici pentru cauza naţională. Mie, ca președinte al Comitetului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului și ca unul care am trăit împreună cu ei zile de trudă și de luptă, îmi revine sarcina să lămuresc în câteva cuvinte cine au fost pentru neamul nostru fericiţii întru Domnul, ale căror chipuri le-am săpat în bronz pe acest monument și a căror amintire datori suntem s-o săpăm și în sufletele noastre, făcând din viaţa lor de muncă, luptă și jertfă


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 124

mentul Unirii, din Cernăuţi”. (Ministerul Administraţiei și Internelor.Arhivele Naţioanle ale României). În felul acesta, am fi avut revelaţia unui final fericit în cazul monumentului celor trei martiri basarabeni: Alexie Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea, dacă nu era specificarea că au fost predate doar două basoreliefuri, cel al lui A.Hodorogea lipsind. Concluzia logică, ce se impune, este să găsim basoreliefurile ori să le recon-

stituim, să înălţăm un nou soclu și să redăm istoriei monumentul care pe drept îi aparţine, fapt ce și l-au propus doi tineri: Iulian Rusanovschi și Dumitru Godorogea și sunt aproape de finalizarea acestei iniţiative. În felul acesta, va reapare în preajma Catedralei ,,Nașterea Domnului’’ Monumentul celor trei martiri cu un destin aproape omenesc…


125

UN MUZEU DE IMPORTANŢĂ PLANETARĂ SE RUINEAZĂ… Dar cel mai celebru dintre fraţi a fost arhitect – Alexei Șciusev (26.IX.1873, Chișinău – 24.V.1949, Moscova), academician, acel care a edificat clădiri monumentale. Este unicul arhitect din lume, care a reușit pe parcursul activităţii sale să obţină asemenea performanţe profesionale, adică proiectele lui au devenit clădiri și bulevarde: 5 proiecte în anii de studenţie, 25 de proiecte mari până în 1917 și 100 de proiecte după 1917. Când citești biografia lui, fie și în formula cea mai comprimată, rămâi profund marcat de marea lui personalitate și de realizările sale greu de imaginat. A proiectat planul de reconstruire a Moscovei: Gara Kazan, clădirea Telegrafului, Hotelul „Moscova”, Institutul de Mecanică din Moscova (1923-1930), mausoleul lui Lenin (1924-1930), proiectează staţia de metrou „Komsomolskaia-Centură” (1949), clădirile sediilor Prezidiului AȘ a URSS, Institutului de Fizică, Institutului de Chimie Organică, Institutului de Genetică, – toate ale AȘ a URSS (1949), blocuri de locuit (1938-1939), bisericile „Pokrov”,

Familia Șciusev

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Se zice că cine n-are bătrâni trebuie să și-i cumpere, iar cine n-are celebrităţi trebuie să le inventeze… Dar cine le are și vrea cu tot dinadinsul să le uite, ce trebuie să facă?... În Chișinău, pe str. Șciusev, 77, se află Muzeul „Alexei Șciusev”, și una dintre piesele cele mai valoroase ale acestui muzeu este poza de familie, în care, în copilăria lor, au fost surprinse viitoarele celebrităţi alături de părinţi. În familia funcţionarului Victor Șciusev din Chișinău s-a născut una dintre primele femei-medic din Basarabia – Maria Șciusev-Porucic (6.II.1859, Chișinău – 18.V.1934, Chișinău, Cimitirul Central). A fost primul copil în această familie. Își face studiile la gimnaziul local de fete, ulterior absolvind la Sankt Petersburg cursurile de medicină de pe lângă spitalul militar. Diploma de medic a primit-o în 1885. A activat în diverse puncte medicale și spitale de zemstvă: Ialoveni (1890-1908), Tighina, unde a muncit alături de soţul său, Constantin Sozontie, medic și el, la Durlești, la Ruseștii Noi și în alte localităţi. La rândul său, un alt membru al familiei, Petru Șciusev (19. VI.1871, Chișinău – 18.VI.1934, New York) a fost o figură nu mai puţin remarcabilă: călător, medic, etnograf, antropolog, publicist. A colindat lumea și a preferat să stea cât mai departe de raiul sovietic. Iar Pavel Șciusev (6.06.1880, Chișinău –1957, Moscova) este inginerul care a proiectat lacul („marea”) Ghidighici și albia râului Bâc, sperând să dea Chișinăului aspect de oraș situat pe un râu navigabil.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 126

„Marfo-Mariinskaia” ș.a. A proiectat o serie de edificii la Tbilisi, Baku, Batumi (1933-1938), o serie de poduri – la Moscova, Smolensk, Tbilisi. Proiectează edificiul Teatrului de Operă și Balet din Tașkent (1940-1947). Proiectează artera principală a Kievului – bd. Kreșceatik (1945), Observatorul astronomic de la Pulkovo (Leningrad, 1949) și orașele-satelit ale Leningradului: Pavlovsk, Pușkino ș.a. Dar a început cu arhitectura ecleziastică: iconostase, a făcut picturi murale în biserici, a restaurat o biserică din sec. XII la Ovruci (1904-1911), a proiectat biserica de pe câmpia Kulikovo, în gubernia Harkov (1912), a proiectat și în Basarabia câteva biserici de toată frumuseţea. A proiectat orașe mari și mici: Volgograd, Istra ș.a. și muzee, ca Iasnaia Poleana. A trece în revistă opera lui într-o formulă chiar și enciclopedică este aproape imposibil. S-a născut Alexei Șciusev la 26 septembrie 1873, la Chișinău, în familia unui funcţionar. A învăţat la Gimnaziul nr. 2 din Chișinău (1883-1891). În 1897, a absolvit cu medalia de aur Academia de Arte Frumoase din Petersburg, obţinând dreptul la o bursă care i-a permis timp de doi ani de zile să studieze arhitectura și pictura în Austria, Italia, Franţa, Marea Britanie. Tot în același an s-a căsătorit cu chișinăuianca Maria

Karcevski, sora prietenului său, renumitul pedagog Mihail Karcevski. Și-a început cariera profesională cu proiectarea unor case de locuit și cu restaurarea unor case importante din Petersburg, cum ar fi, palatul Olsufiev. În paralel: a scris câteva capitole pentru Istoria artei ruse (1909), a fost profesor la Școala Superioară de Arte „VHUTEMAS” (1918-1926), președinte al Societăţii de Arhitectură din Moscova (1919-1929), director al galeriilor de artă „Tretiakov” (1926-1929), director al Muzeului de Arhitectură din Moscova (1946-49), profesor la Institutul de Arhitectură din Moscova (1948-1949), Conducător al Direcţiei academice de proiecte (1938-1949). Și până azi este complicat să-l definești, cărui domeniu să-l atribui plenar, căci s-a impus ca istoric și teoretician al artei, arhitect-academician al Academiei de Arte a Imperiului Rus (1912), membru al Academiei de Știinţe a URSS (1943), șef al Sectorului Istoria Arhitecturii la Institutul de Istorie a Artelor al AȘ a URSS (1944). Autor a peste 240 de articole și studii privind teoria și istoria artei. Deși a decedat la 24 mai 1949, la Moscova, legătura lui cu Basarabia fost și a rămas una de suflet. A proiectat câteva biserici și case până la revoluţia din 1917, a revenit în 1940, iar în 1945-1948 a proiectat și executat restabilirea orașului distrus în timpul războiului. Spre regret, nu toate cele schiţate de A. Șciusev s-au realizat întocmai așa cum a dorit creatorul: casa guvernului, sau malurile Bâcului. El a evitat distrugerea bisericilor „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” și „Sf. Ilie”, dar cei care urmau să-l moștenească la cârma arhitecturală a Chișinăului au făcut tot posibilul ca să lichideze aceste edificii istorice. La rândul său, Chișinăul a schimbat numele străzii Leovei, pe care el a locuCasa Șciusev, str. Șciusev, 77, anii ’50 ai sec. XX


Am rămas profund șocat când, în 1991, Ministerul Culturii al RM în Casa-Muzeu a lui Alexei Șciusev, păstrată ca prin minune, a deschis un hotel pentru necesităţile ministerului. Hotel ce activează și astăzi râvnind, poate, să ocupe întreaga casă și să lichideze muzeul memorial al genialului arhitect… Iar, recent, văzând pe clădirea de pe str. Șciusev, 77 avizul „Atenţie! Clădire avariată!”, am înţeles că acest muzeu de importanţă planetară va fi condamnat la ruinare… Vorba vine: Cine n-are bătrâni trebuie să și-i cumpere, iar cine n-are celebrităţi trebuie să le inventeze… Dar cine le are și vrea cu tot dinadinsul să le uite, ce trebuie să facă?..

A. Șciusev în Muzeul Șciusev

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

it, în A. Șciusev, iar în casa unde a trăit, la 18  septembrie 1947, a fost deschis un Muzeu al Arhitecturii, după care peste un timp a fost închis și, abia în anul 1972, aici a fost deschisă Casa-Muzeu „A. Șciusev”. Cercetătoarea Ludmila Năstase, într-un material dedicat acestui muzeu, reproduce câteva rânduri semnate de marele arhitect: „În una din ultimele sale vizite la Chișinău, în Condica de impresii a muzeului și-a lăsat sugestiile sale, privind organizarea acestui muzeu: „În căsuţa în care mi-am petrecut copilăria și unde ţin minte și cunosc orice colţișor a fost fondat muzeul de arhitectură și tehnică de construcţii. Acest așezământ cultural, în care sunt expuse proiectele și fotografiile edificiilor mele, de acum servește drept fundament de reflectare a unor perioade ale activităţii mele arhitecturale. Întotdeauna am visat să fiu util prin munca mea ţării și orașului natal. În timpul de faţă mă ocup de restabilirea Chișinăului, proiectând în mod nou capitala Moldovei Sovietice. Cele mai sincere urări de bine în scopul extinderii spaţiului expoziţional al muzeului în toate odăile căsuţei, deschiderii unei biblioteci de specialitate, creării unui mic lectoriu cu scopul ca tânăra generaţie să studieze și să continue marile tradiţii ale ar-

127

Alexei Șciusev la șantierele Chișinăului. 1947

hitecturii pentru a contribui prin munca sa la înflorirea or. Chișinău, capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. 22 septembrie 1947”. Cu regret, până în prezent din frumoasele porniri ce și le dorea maestrul – atât lărgirea spaţiului expoziţional, cât și crearea unei biblioteci și a unui lectoriu, n-au mai fost realizate în viaţă, iar Casa memorială trecând printr-un calvar de-a lungul existenţei sale”. (Preocupările muzeografice ale lui A.V. Șciusev).


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN CLASIC UCRAINEAN – PROFESORUL LUI STERE

128

Ivan Neciui-Leviţki

În anii ’70 ai sec. XX, în clădirea fostului Gimnaziu nr.1 de băieţi activa Institutul Politehnic din Chișinău. În blocul 3 erau amplasate laboratoarele, Catedrele de chimie, aulele pentru economia politică și Catedra militară. Chiar la intrarea în incinta fostului Gimnaziu al nobilimii, erau amplasate câteva plăci comemorative ce aminteau de diverse personalităţi, care poposiseră ori activaseră cândva în acel edificiu, care s-au păstrat până la restaurarea clădirii și transformarea ei în Muzeul Naţional de Istorie și Arheologie, în anii ’80 ai sec. XX. Una din acele plăci era dedicată memoriei scriitorului ucrainean Ivan Semionovici Neciui-Leviţki (25.XI.1838,

Steblev, Korsun-Șevcenko, reg. Cerkassî – 15.IV.1918, Kiev), care a fost profesor la Gimnaziul nr.1 de băieţi din Chișinău în 1873-1885, unde a predat literatura și limbile: rusă, slavonă și latină. În romanul lui Constatin Stere În preajma revoluţiei, vol. 1-2, ediţia din 1991 de la Chișinău, în capitolul XVII intitulat În ,,Gimnaziul nobilimii”, găsim o singură referire la scriitorul Ivan Neciui-Leviţki, o remarcă la calitatea lui de profesor: După doi ani petrecuţi în pensionatul pastorului Faltin, Vania a putut să treacă cu multă distincţiune nu numai examenul pentru cursul elementar, dar și examenul de clasa întâi de liceu. Fiindcă doamna Faltin, Frau Pastorin cu sănătatea ei tot mai delicată, nu mai putea suporta ostenelile ce i le impunea pensionatul, acesta din urmă a și fost închis. Vania, intrând în clasa a doua a ,,Gimnaziului nobilimii”, așa se numea pe atunci singurul liceu din Basarabia, a fost dat în gazdă la doamna Agripina Ivanovna Bonin, unde ocupa aceeași cameră cu Tosia. Despărţirea de familia Faltin și de colegii săi de pensionat, mediul nou la liceu și condiţiile de viaţă sub ocrotirea doamnei Bonin, însemnau prin sine înseși o criză acută în viaţa lui Vania. Dar criza a fost încă agravată de regimul sub care urma să trăiască aici. În adevăr, pus sub autoritatea și supravegherea fratelui său mai mare prin indicaţiunile exprese ale Smaragdei Theodorovna, Vania avea astfel să treacă prin faza cea mai grea a copilăriei sale. * La școală, între treizeci de băieţi necunoscuţi, setea lui de prietenie și afecţiune nu putea fi satisfăcută încă.


acestui metod pedagogic, sădind în sufletul elevilor săi o mare dragoste pentru citire, cu atât mai mult, cu cât însuși Ivan Semionovici era, cu tot accentul lui ucrainean, un cititor minunat. Mai cu seamă, operele lui Gogol el le citea cu atâta talent, încât auditoriul rămânea multă vreme sub farmecul lor (pag. 217). Ivan Neciui-Levițki a ajuns în Basarabia în mod accidental: Din ordinul inspectorului școlar pe regiunea Odesa, semnat la 11 august 1873, Ivan Semionovici Leviţki a fost trimis la Gimanziul nr.1 din Chișinău ca profesor de limba rusă. Aici el a lucrat până în anul 1885, când, după cum reiese din atestatul scriitorului, conform cererii, din cauza bolii, a fost eliberat la 12 aprilie anul 1885 (I. Grecul, I.S. Neciui-Leviţki și Moldova //Nistru, 1972, nr.11, pag.139). Viitorul scriitor s-a născut în familia unui preot sătesc, a urmat la începuturi calea tatălui său, mergând chiar mai departe, absolvind Academia Teologică din Kiev (1865). Dar n-a dorit să intre în tagma preoţească, ci a făcut treptat trecerea firească spre lumea laică, devenind profe-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Gimnaziul nr. 1 de băieţi din Chișinău

129

El se simţea dar între ei apăsat și înstrăinat. Profesorii, pe care nu-i vedea decât în orele de curs, nu veneau în contact sufletesc mai strâns cu elevii. În afară de Karl Karlovici Kemritz, cunoscut din pensionat, dar care și el parcă avea aici o altă înfăţișare, ceilalţi îi păreau niște fiinţe enigmatice și sinistre. Din nenorocire, nici iubitul său profesor de limbă și gramatică rusă de la pensionat, Ivan Semionovici Malcenko, nu preda în clasa lui (pag. 227). Ivan Semionovici Malcenko nu este altul decât scriitorul Ivan Neciui-Leviţki și cunoștinţa lui cu C.Stere s-a produs în pensionul pastorului Faltin din Chișinău: Acest reprezentant al știinţei și ideii rusești era personajul cel mai original din corpul didactic al pensionului. Ucrainean de origine, el cu îndărătnicie nu vorbea în clasă altă limbă decât cea ucraineană și nimic nu-l făcea mai fericit ca răspunsurile date de vreun elev în această limbă. Desigur, din cauza aceasta, cunoștinţa limbii ruse ar fi suferit mult, dacă Ivan Semionovici nu compensa neajunsurile


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 130

sor de gimnaziu. Iniţial, a predat la Seminarul Teologic din Poltava (1865), unde odinioară aici fusese profesor și rector Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Apoi, a trecut definitiv la predarea în gimnazii: la Kalișa, Sedleș și, în cele din urmă, la Chișinău. A debutat în literatură în 1868 cu povestirea Dve moskovki, fiind profund marcat de literatura acelei epoci, practicată de: T. Șevcenko, Marko Vovciok, N.V. Gogol, I.S. Tughenev, M.E. Saltâkov-Șcedrin, E.  Zola ș.a., care erau adepţii literaturii realiste. El a fost autorul care pentru prima oară a adus în literatura ucraineană povestirea și romanul cu orientare socială. Deoarece literatura ucraineană nu era acceptată spre publicare în Rusia, un timp și-a tipărit lucrările în Galiţia. În Basarabia și-a scris principalele opere literare, povestirile: Blagosloviţi baba Palanca ca să moară subit (1874); Edeca (Burlacica) (1874); Norii (1874); Mikola Gerea (1878, tradusă în moldovenește și editată în 1940 la Tiraspol);

Familia Kaidașev (1878); Starosvetskie batiușki i matușki (1884-1885); Ispitele diavolului (1885) ș.a. Plecând din Chișinău, a păstrat același ritm al editării: Deasupra Mării Negre (1888-1890); Șmecherul din Athos (1890); Printre dușmani (1893) ș.a. În opera lui se regăsesc și sunt reflectate crâmpeie din viaţa Basarabiei din a doua jumătate a sec. XIX, tablouri ale naturii, datini și tradiţii moldovenești. Și tot el scrie o recenzie în gazeta Delo (1884, 141) despre evoluţia trupei teatrale ambulante a lui M. Stariţki și M. Kropovnițki la Chișinău, unde a susținut 13 reprezentații: Între publicul teatral poate că numai a treia parte erau ucraineni; se poate spune, că numai jumătate din public cunoștea limba ucraineană. Cealaltă jumătate puțin pricepea limba pieselor, totuși au mers la teatru și moldovenii, și grecii, și armenii, și evreii, și bulgarii, fiindcă ziceau – artiștii joacă și cântă atât de bine, încât chiar neînțelegând jumătate din ceea ce se vorbește pe scenă, admir jocul și cântul artiștilor.

I. Neciui-Leviţki în dreapta lui Alexie Mateevici (în cerc). Kiev


131

I. Neciui-Leviţki

Pestre puțin timp Levițki și Mateevici discutau de acum ultimele noutăți literare. Mai mult vorbea Mateevici. Bătrânul, ca un învățător priceput, îi punea întrebări, care uneori depășeau tema abordată. Se interesă, bunăoară, de basarabenii pe care-i ținea minte, de starea de spirite din Ucraina, Bielorusia, de mersul treburilor la Academia duhovnicească, de ultimele spectacole din Kiev. O tainică bucurie îmi încălzea și mie sufletul când îl auzeam vorbind despre Goethe și Heine, despre muzica lui Beethoven, despre subtilitatea creației lui Mozart, despre Weber și Schubert. Iar Levițki tot asculta… Că bine mai știa să asculte. Prin atenția și bunăvoința sa el își însuflețea partenerul, iar acesta vorbea, vorbea, vorbea… Totuși n-am stat mult în acea casă. Semnalul de plecare l-a dat Mateevici, care nu vroia să-l obosească pe bolnav. La ieșire mi-a spus: – Prietene, am fost la unul din cei mai mari scriitori ucraineni contemporani.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Tot în această perioadă a scris și multe studii critice de orientare realistă, dintre care cel mai important – Direcția literară contemporană (1878), a fost criticat de I. Franko, ca fiind scris de pe poziții îngust-naționale. Deși același clasic ucrainean l-a definit pe I. Neciui-Levițki ca pe un Ochi a toate cuprinzător al Ucrainei. Are scrieri și cu subiecte istorice, la Chișinău: drama Marusea Boguslavka (1875), Povestire despre Unie și Petru Movilă, Tătarii și Lituania în Ucraina, iar schița Hatmanul Ivan Vigovski (1899) a fost scrisă mai târziu. Caracterizarea pe care o face Mitropolitului Petru Movilă este una valabilă și astăzi: În acel groaznic timp, cel mai mult bine pentru Ucraina a făcut mitropolitul Kievului Petru, după numele de familie Movilă. Petru Movilă nu era ucrainean de origine, el era moldovan, ori cum se zice la noi – voloh, dar mult bine a făcut pentru Ucraina (I. Grecul, I.S.Neciui-Levițki și Moldova // Nistru, 1972, nr.11, pag.139). Este autor al unor lucrări științifice despre lingvistică, literatură și etnografie care și astăzi sunt utile pentru specialiștii în materie. A trecut prin orașul nostru, lăsând în urma sa imaginea unui om echilibrat, a unui intelectual care apreciază aspirațiile democratice ale unei populații minoritare acoperită de ambițiile unui imperiu. Puțini au fost acei care la vremea respectivă au apreciat acest fel de a fi. Dar cu timpul au venit alte generații care au pus mare preț pe opera lui și pe felul lui democratic de a privi și înțelege lumea: Neciui-Levițki trăia în casa nr.41 de pe strada Liovului (azi Artiom). L-am găsit stând în pat. Fața îi era palidă, mâinile veștede, părul cărunt tot. Numai în ochi îi licărea o rază de speranță. – Oaspeți atât de dragi, și eu nu pot să-i primesc ca lumea, oftă bolnavul. Mateevici se apropie și mă prezentă.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

o descrie I. Neciui-Levițki în povestirea Deasupra Mării Negre: Era luna mai a anului 1880; erau primele zile de mai, dar deasupra Chișinăului adia de acum un aer cald de vară. Grădina orășănească din Chișinău, împânzită pretutindeni cu salcâmi, s-a trezit și se profila în desăvârșita frumusețe de mai. Grădina strălucea de sus până jos. Prin frunzișul mărunt al salcâmilor stropii de soare se revărsau ca printr-o mreajă, pătrunzând spre fiecare ramură, spre fiecare frunzișoară. Grădina strălucea și scânteia, presurată de roua dimineții, luminată de soare – parcă râdea și se bucura că a venit primăvara. Prea multe nu putem face pentru memoria clasicului ucrainean Ivan Neciui-Levițchi, dar un lucru ne este în putere – putem repune la locul ei de altă dată placa comemorativă, care amintea despre un fost profesor al lui Constatin Stere...

Catedrala Luterană. Pensionul Faltin

132

Eu însă nu știu cum am lăsat să-mi scape o apreciere puțin respectuoasă referitor la articolul lui Neciui-Levițki Mișcarea literară contemporană. – Nu acest studiu greșit, fără îndoială, îl reprezintă, fu răspunsul. Citește-i romanele, nuvelele, povestirile, citește Micola Gerea, Familia Kaidașev, care i-au adus atâta popularitate. (Ion Ocinschi, Nistru,1966, nr.12). Multe descrieri din peisajul basarabean se pot decupa din opera lui I.Neciui-Levițchi, descrieri fără de care nu ne putem imagina Chișinăul de odinioară. Peste drum de Gimnaziul nr. 1 se găsea Grădina Publică, unde ades se refugia autorul nostru și pe care atât de frumos

Mormântul lui I. Neciui-Leviţki


133

ȘI-N ETERNITATE TOT ÎMPREUNĂ…

Ion Negrescu

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În biografia celei mai importante reviste de cultură de la noi „Viaţa Basarabiei’’ (1932-1944) există un moment foarte curios. Trei membri ai aceleiași familii au colaborat activ cu această publicaţie. Profesorul Ion Negrescu a fost și unicul filozof, și istoric literar care a ocupat postul de primar al Chișinăului (19281931). Probabil, în amintirea contemporanilor, efigia acestui om arată exact așa cum a schiţat-o fiica lui, Dolores Botta-Negrescu: „Născut la 8 ianuarie 1893, în com. Holboca, jud. Iași, unde tatăl său, Dumitru Negrescu, descendent al unei familii de profesori și cărturari, era învăţător la școala din această comună, animator al vieţii culturale și ctitor al bisericii din localitate.

Urmând această tradiţie, Ion Negrescu va face strălucite studii secundare la Liceul Naţional și Universitatea din Iași, devenind licenţiat al secţiei de Filologie Română a Universităţii din Iași, însușindu-și o cunoaștere profundă a literaturii române și a limbilor și literaturilor slave. Doctoratul în slavistică l-a obţinut în anul 1925 sub conducerea profesorului Garabet Ibrăileanu. …Chiar de la început Ion și Ana Negrescu au fost primiţi și îmbrăţișaţi cu căldură de prietenii lor basarabeni, implicându-se alături de ei în problemele dezvoltării Basarabiei, așa încât foarte curând I.D. Negrescu a fost ales primar al Chișinăului în două legislaţii și, așa cum am arătat, deputat și apoi Secretar General al Ministerului Basarabiei (1932-1935)”. (Din scrisoarea expediată la 19 octombrie, 2003). Începând din 1919, I.D. Negrescu a desfășurat o neîntreruptă activitate didactică, mai întâi în învăţământul secundar ca profesor de Limba și Literatura română la Liceul Alecu Russo și Liceul Militar din Chișinău, precum și ca profesor la Universitatea Populară din Chișinău. Colaborând cu Pan Halippa, a stat la bazele fondării Universităţii Populare din Chișinău, în cadrul căreia preda cursul de Limba și literatura română și a publicat monografia „Universitatea Populară din Chișinău, 1918-1925”. Dincolo de planul prim al operei sociale și politice, s-a aflat în permanenţă opera literară de foarte bună calitate: Antologie Română cu glosar în limba rusă și germană (1921); Studii și comunicări istorico-literare (1927); Alexandr Sergheevici Pușkin (Viaţa Basarabiei,1937,nr.1-2); Olga Nacu, o scriitoare basarabeancă necunoscută (1938); Viaţa și


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 134

Ana Negrescu

opera filozofului Alexandru Sturza (Viaţa Basarabiei,1933,nr.1). În manuscris a rămas o monumentală lucrare: Dicţionar Vechi Slav-Român-Latin cu exemplificări din texte istorice. În 28 iunie 1940, a fost nevoit să se refugieze. A funcţionat ca profesor la Colegiul Naţional Sf. Sava și la Liceul Mihail Eminescu din București. În 1947, este numit conferenţiar la Institutul de Știinţe Economice din București, iar din 1950 până în 1968, la Catedra Limba și Literatura Paleoslavă a Institutului Teologic din București. Aportul său n-a rămas neobservat, învrednicindu-se de distincţii notorii: Vulturul României, în grad de Cavaler (1933), Ordinul Coroana României, în grad de Cavaler (1928), medalia Răsplata Muncii, clasa I, conferită de Regele Mihai I „Pentru construcţii școlare” ( 1928), medalia Răsplata Muncii, clasa I, conferită de Regele Mihai I „Pentru învăţământ” ( 1928), Ordinul Coroana României, în grad de Comandor (1930) ș.a.

S-a stins din viaţă în 1970, pe data de 4 noiembrie, la București. Soţia lui, profesoara Ana Negrescu, a fost o personalitate policulturală, care insista mult ca elevele ei să crească niște fiinţe bine cultivate și cu pronunţate preocupări culturale, cristalizându-se din ele viitoarea elită feminină a Basarabiei. Plecarea forţată și grăbită din Chișinăul îndrăgit, la 28 iunie 1940, a făcut-o să-și reverse emoţiile în paginile revistei Viaţa Basarabiei, unde publică o suită lirică: Nostalgie (1940-nr.7-8. P.80-81). În aceeași scrisoare, din 19 octombrie 2003, Dolores Botta-Negrescu scrie: „… Ana I. Negrescu s-a născut la 8 noiembrie 1892, în localitatea Românești, judeţul Botoșani, judeţ în care tatăl ei, Grigore Colomei, avea o moșie, unde părinţii ei locuiau mai ales în timpul verii. Restul anului îl petreceau la Iași, unde Ana Negrescu, pe atunci Ana Colomei, și-a făcut studiile, mai întâi la un pension al vremii, apoi la Universitatea Iași, unde era o strălucită studentă atât pentru studiile în domeniul literaturii clasice latine, cât

Narcisa Negrescu


Ana Colomei însă s-a căsătorit cu Ion Negrescu, urmând sentimentele de adâncă dragoste, care i-au legat până la sfârșitul vieţii A urmat războiul, la care Ion Negrescu a participat ca sublocotenent, fiind distins în luptele grele de la Mărăști și Mărășești – cu decoraţia Crucea Comemorativă – cu bareta – „Mărăști”. În momentul istoric al Reîntregirii României Ion și Ana Negrescu s-au hotărât să plece în Basarabia, unde s-au alăturat intelectualilor basarabeni Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Ion Costin, Dimitrie Bogos, în frunte cu Ion (Pan – n.n.) Halippa, în activitatea de dezvoltare cultural-socială a acestei frumoase provincii. Îmbrăţișaţi cu dragoste de prietenii basarabeni, ei au contribuit mult în domeniul învăţământului și culturii. Ana I. Negrescu a debutat ca profesoară de limba română și filozofie la Liceul Regina Maria din Chișinău, devenind di-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Familia Negrescu la Chișinău: Ion, Ana, Dolores și Narcisa, anii ’30, sec.XX.

135

și în cel al literaturilor moderne: română, franceză, filozofie – precum și pentru marea ei frumuseţe. În anii de facultate l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Ion Negrescu, cu care împărtășea pasiunea pentru literatură, mai ales în cadrul cursurilor profesorului Garabet Ibrăileanu, mult respectat de intelectualitatea ieșeană pentru prezentarea marilor valori ale culturii și care crease un adevărat cult pentru opera poetică eminesciană, cult împărtășit cu entuziasm de întreg tineretul studenţesc și de către tinerii Ion și Ana Negrescu... În anul 1916, Ana Colomei s-a logodit cu Ion Negrescu și apoi, în ciuda opoziţiei foarte hotărâte a mamei sale, care nu concepea ca fiica sa să se mărite cu un tânăr cu o situaţie atât de modestă, întrucât Ion Negrescu rămăsese orfan la 15 ani, iar mama sa, Elisabeta Negrescu, făcea faţă cu greutate vieţii celor 6 băieţi, toţi încă elevi sau studenţi.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

rectoare a acestui mare liceu, iar apoi directoare a Școlii Normale Florica Niţă din Chișinău… …Ion și Ana Negrescu au avut două fiice, Dolores și Narcisa, care au păstrat dragostea transmisă de părinţii lor pentru ţinutul drag al Basarabiei. Amândouă au continuat tradiţia părinţilor lor, Dolores ca profesoară de Limba și literatura franceză și italiană la Universitatea din București, iar Narcisa, ca profesoară de limba și literatura română la Liceul de Muzică George Enescu din București. Alături de soţul său, Ana I. Negrescu și-a dedicat întreaga capacitate, energie și viaţă dezvoltării Basarabiei.” Cel mai tânăr autor în familia Negrescu a fost fiica Dolores (8.05. 1917, Iași), care a publicat în revista Viaţa Basarabiei, în perioada refugiului bucureștean, perioadă foarte grea pentru publicaţie: Recenzie. (1940 - nr.9-10. - P.150-151), - Rec. la cartea: Velican Sabin. Pământ Viu: Roman. - București: Socec.; Recenzii. (1940 - nr.11-12. - P.159-160), - Rec. la cartea: Eliade Mircea. Secretul doctorului Honigberger. - București: Cocec, 1940 - 189 p...

136

Dolores Negrescu a fost căsătorită cu celebrul eseist și enciclopedist Dan Botta (1907-1958). În virtutea destinului, Dolores BottaNegrescu a fost și ultima colaboratoare a revistei Viaţa Basarabiei care, la momentul aniversării a 80 de ani de la apariţia primului număr (1.01.2012), mai era în viaţă. Am primit de la ea în luna decem-

Dolores Negrescu, anul 1975

brie a anului 2012 un set de poze inedite din arhiva familiei Negrescu, iar peste câteva zile am aflat vestea tristă: la 22 decembrie, s-a stins din viaţă, neatingând doar cu cinci luni onorabila vârstă de 96 de ani. Domnul Radu Costinescu, care în ultimii ani s-a aflat în preajma ei, mi-a comunicat că a fost înmormântată la Cimitirul Bellu, alături de soţ, scriitorul Dan Botta. Iar în imediata apropiere se află mormintele celorlalţi membri ai familiei Negrescu: Ion, Ana, Narcisa… Se vede că așa le-a fost destinul ca și în eternitate să fie tot împreună…


137

METTLERCAMPF, O SCRIITOARE BASARABEANĂ DE EXPRESIE GERMANĂ Depărtarea de scenă a apropiat-o de literatură. A debutat cu un volum de versuri, iar mai apoi s-a dedicat traducerilor din: M. Lermontov, A. Ostrovski (Vasilisa Melentevna, pentru teatrul din Dresda). A scris piese de teatru: Elena (În colaborare cu Maria de Witte, pentru teatrul din Stuttgart), Niania (în colaborare cu Maria de Witte, pentru teatrul din Viena), Iuda (în colaborare cu Maria de Witte, pentru teatrul din Berlin) și de una singură a semnat piesa Stepppenmarchen. În testamentul său a lăsat ca drama ocultă Scara divină să fie editată după moartea ei. De fapt, și o altă dramă – Henri Maillard n-a fost publicată din motivul că punea în discuţie veșnica problemă – relaţiile franco-germane. A mai scris proză, din care putem menţiona Povești ruse pentru copii germani. Remarcăm faptul că Eugenia von Mettlercampf a fost și o pictoriţă interesantă și și-a expus lucrările sale la Florenţa, Geneva etc. Când Gh. Bezviconi pregătea un studiu despre familia Iliașenco, legată de ea prin rudenie, autoarea germană, din proprie iniţiativă, i-a pus la dispoziţie biografia. Era anul 1935. Ce a urmat după asta, deocamdată, nu se știe nimic. Dar subiectul este foarte bun și, sunt sigur, că se va găsi omul care-l va cerceta...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Cine se întâlnește cu acest nume de familie profund german – Mettlercampf – nu poate bănui că, de fapt, el a fost purtat de o compatrioată de-a noastră, și originea ei basarabeană poate fi ușor citită, dacă recurgem la ajutorul lui Gheorghe Bezviconi și la revista sa Din trecutul nostru (1935, nr.17-20), de unde vom afla că la origini acest neam este înrudit cu Zamfir Rally-Arbore. Iar legătura este următoarea. La 18 octombrie 1823, Marioliţa Ralli (-1830), a doua fiică a lui Zamfirache Ralli, s-a căsătorit cu un ofiţer de origine germană, Teodor von Mettlercampf, de prin părţile Hamburgului. În memoriile basarabene ale lui Ivan Liprandi el figurează cu titlul de baron. Teodor von Mettlercampf ajunsese în Rusia în 1814, fiind deja căpitan al gărzii naţionale germane. În 1823, era căpitan în regimentul Seleghinski încartiruit în Chișinău și se numea deja Teodor Davâdovici. A participat la războiul ruso-turc din 1828-1829, având gradul de maior. În familia lui Teodor și a Marioliţei au crescut doi copii: Oscar și Amalia(1825-1896). Oscar, la rândul lui, s-a căsătorit cu Pulheria Constantin Cazimir (1837-1922). Aceșia au și fost părinţii Eugeniei Mettlercampf, născută în 1860 în Basarabia, dar educată în Germania. S-a descoperit că este posesoarea unei voci lirice deosebite, prima soprană. Dar primul concert a fost și motivul îmbolnăvirii și pierderii vocii.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 138

O POZĂ, CA O RELICVĂ Uniunea Scriitorilor din Moldova are tot dreptul să se mândrească cu momentul întemeierii sale. Fiindcă la leagănul acestei organizaţii de creaţie au stat mari figuri ale literaturii române. Scriitori mari, ca: Mihail Sadoveanu, Nicușor N. Beldiceanu, Tudor Pamfile, Apostol D. Culea, Ștefan Ciobanu, Nicolae Dunăreanu în 1919 au format nucleul de constituire a primei organizaţii profesioniste scriitoricești. Erau anii unei frăţii spirituale, când cultura românească ajungea în Basarabia promovată de cei mai distinși creatori. Erau anii când frăţia literară era darul cel mai de preţ, cel mai luminos și optimist și promitea un nou viitor literaturii din această provincie. Se părea că debutanţii de la Chișinău și maeștrii recunoscuţi de dincolo de Prut aveau acordate sufletele la aceeași lungime de undă, la aceleași aspiraţii și, ceea ce se va întâmpla mai târziu, adică marele succes literar, ei îl garantau prin acest botez al primei organizaţii scriitoricești. Și au avut dreptate. Peste 15 ani, un debutant din Sudul Basarabiei, Vladimir Cavarnali, a luat Premiul Fundaţiilor Regale pentru poezie, alături de Emil Cioran și Constantin Noica. În Basarabia se născuse o

nouă generaţie de aur, se născuse în sufletele acestor bărbaţi severi din această fotografie. În momentul când au decis să se unească într-o organizaţie scriitoricească, ei au avut convingerea că fac un lucru temeinic, un lucru pentru viitor, un lucru pentru eternitate.


139

UN CTITOR CE-A RĂMAS NEÎNTRECUT ÎN ISTORIA NOASTRĂ

Vladimir Okușko

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Sunt oameni care străpung pânza timpului prin forţa talentului. Dar foarte puţini sunt acei care străbat această barieră a timpului, învăţându-i pe alţii cum s-o facă. Pictorul și pedagogul Vladimir Okușko poate fi privit doar prin prisma timpului său. Ceea ce-a reușit el să dea Basarabiei dăinuiește și astăzi – Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, care a împlinit 125 de ani de la fondare. În 1897, Consiliul primăriei Chișinău roagă Academia de Arte Frumoase din Sankt Petersburg să trimită un profesor pentru Școala de Desen, pentru locul rămas vacant în urma părăsirii lui de către Terentie Zubcu. Pentru acest post a fost de-

semnat Vladimir Fulghentovici Okușko (7.II.1862, or. Oșmeanî, reg. Grodno, Bielorusia – 1.II.1919, Chișinău), discipol al profesorilor P.P.Cisteakov și F.Rubo, pictor batalist. Trecerea lui Vladimir Okușko de pe tărâmul creaţiei pure pe terenul ingrat al muncii pedagogice este legat nu numai de problemele materiale. Resortul ascuns îl descoperim în copilăria lui dificilă, descrisă în cartea „Vladimir Fulghentovici Okușko, pedagog și pictor”(Chișinău, 1963), semnată de K.Rodnin și R.Okușko. Tata – funcţionar conţopist era posesorul unui caracter despotic, de fiinţă nerealizată. Mama, Adelaida Semionovna, era punctul de sprijin al copilului, reușind să-i inoculeze dragostea pentru frumos, pentru lectură, pentru muzică. Iniţial, și-a făcut studiile la Liceul real din Vilnius, unde și s-au manifestat aptitudinile sale artistice. Desena mult și cu ardoare și, în 1880, s-a decis să-și continue studiile la Academia de Arte Frumoase din Petersburg. Avea nevoie de bani pentru drum, pentru trai și pentru studii. Împrumută banii, susţine examenele de admitere la Academie și este primit în atelierul unui pedagog deosebit – P.P.Cisteakov, care preda pictura și desenul. Dar munca până la epuizare și mai ales lipsa de mijloace financiare suficiente au făcut ca el să se îmbolnăvească de tuberculoză, boala acelui secol. A fost nevoit să părăsească studiile și abia peste doi ani a revenit la Academie, unde se înscrie în atelierul de figuri, pe care-l absolvește cu medalia de argint. În 1884, ia un concediu pentru a pleca la Kovno, unde în acel moment locuia mama și fraţii săi, iar în luna octombrie revine la studii în atelierul


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 140

batalistului F.Rubo, pe care-l absolvește cu medalia de argint. În 1886, obţine Medalia Mare de argint pentru studiile făcute în Clasa naturilor. Dar aceste succese nu-i aduc favoruri materiale. Încearcă și practica de student la frecvenţă redusă, însă rămâne restanţier la mai multe obiecte teoretice și pierde dreptul de a face studii fără plată. În toamna anului 1886, ajunge pe punctul de a-și pune capăt zilelor. Mai târziu, Vladimir Okușko își amintea că l-a salvat de la acest ultim și tragic pas sculptura Venerei din Milos, pe care a văzut-o în sala semiîntunecată a Academiei, și care l-a străfulgerat prin frumuseţea ei, prin perfecţiunea formelor, prin mesajul ei optimist venit prin veacuri. Un sentiment de euforie a inundat sufletul lui, înecând pentru totdeauna gândurile negre… Pasul următor a venit parcă de la sine. S-a decis să plece în regiunea Ufa și, până în 1893, a fost învăţător într-un sat. Acolo, a făcut cunoștinţă cu celebrul scriitor Gleb Uspenski, căruia i-a mărturisit întâmplarea, care sub pana prozatorului și-a găsit întruchiparea într-o povestire foarte cunoscută în epocă – „Vâpreamila” (M-a dezdoit…). Parcă de la sine, Vladimir Okușko, fără să-și pună acest scop, a aderat la programul politic al poporaniștilor („narodniciștilor”) – mersul în popor. Avea nevoie să se verifice, era ghidat de sentimentul unei generaţii noi de intelectuali, care doreau cu orice preţ ca imperiul rus să meargă pe o cale democratică, să se schime atitudinea faţă de cei care duc povara ţării, ca intelectualii să aibă altă pondere în societate... Primul lucru pe care-l face noul sosit la Chișinău este amenajarea spaţiului școlii. El întocmește

un deviz de cheltuieli, care include arendarea unui spaţiu potrivit pentru școală, procurarea utilajului necesar activităţilor curente ale instituţiei, salarizarea profesorilor. Dar primăria i-a refuzat solicitarea. Așa că, de la bun început, relaţiile cu administraţia locală n-au fost dintre cele mai plăcute. Și atunci V.Okușko se decide să învingă birocraţia nu prin plângeri și reclamaţii, ci prin autoritatea noii școli, care trebuia să demonstreze datorită discipolilor săi că este foarte bună și necesară orașului. Spre surprinderea tuturor, școala a devenit în foarte scurt timp extrem de populară. Dacă în anul întâi de studii s-au înscris doar șapte elevi, în anul doi erau deja 65. Tot în 1901, este inaugurat Muzeul metodic al școlii, în care sunt expuse cele

Fotografie de grup: Claudia Dobjanski, Vladimir Okușko, Perez Vaxman; rândul II: Alexandru Plămădeală, A.Pecucos. 28 mai 1912.


trebuie să participe la „Sărbătoarea florii de vișin” și să picteze în aer liber. V.Okușko considera că accesul la studii trebuie să fie nelimitat. Din care motiv, erau scutiţi de plata taxelor acei copii, care nu aveau posibilitate să achite sumele fixate. El lucra ca director la Școala de desen fără salariu, câștigându-și existenţa fiind profesor de desen la Gimnaziul de fete N. Dadiani, la Liceul Comercial și la Liceul de băieţi nr.2. Cine a avut de furcă cu creaţia și creatorii știe exact cât de greu se trece bariera de la învăţăcel la maestru, cât de dificil este momentul, când trebuie să alegi: propria creaţie ori să ajuţi pe alţii să urce mai sus pe culmile succesului. Vladimir Okușko a făcut acest pas greu, dar tot el se poate mândri cu discipolii săi, care au devenit somităţi în mediul artistic: Pavel Șilingovski (16.II.1881, Chișinău - 5.IV.1942, Leningrad), pictor, grafician și profesor la Leningrad; Abram Markovici Brazer (1892, Chișinău – 1942), sculptor, pictor și grafician, Maestru emerit în artă al RSS Bieloruse; Niuma Patlajan (1888,Chișinău-1961 ?, Antib,

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

La arat. Tablou de Vl.Okușko, 1901.

141

mai valoroase lucrări ale elevilor, iar cele mai reușite dintre ele: desene, peisaje, studii sunt expediate pentru recenzare la Academia de Arte din Petersburg. În luna mai a anului 1902, esta deschisă prima expoziţie a lucrărilor executate de elevii școlii de desen și, după cum remarca V.Okușko într-un manuscris al său, publicului i-au fost prezentate–700 de desene, 24 de studii în ulei și 28 de sculpturi. La o adică această expoziţie școlărească este și una dintre primele expoziţii ale artiștilor plastici autohtoni. În cadrul școlii, a fost formată o bibliotecă de cărţi și reviste de artă. Erau achiziţionate ediţiile din Rusia, dar și de peste hotare, ca elevii să facă cunoștinţă cu cele mai moderne curente artistice. Educaţia estetică Vladimir Okușko o considera primordială în munca de formare a viitorilor artiști plastici. Principiul său el și-l formula foarte simplu: „Estetica este etica viitorului” și considera că plein-airul este una din școlile prin care trebuie să treacă orice artist. De aceea, în statutul noii școli de artă dânsul introduce o clauză neobișnuită–trei zile, primăvara, elevii


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 142

Franţa), sculptor. Opera lui este expusă în Muzeul Vuster din Massachusetts (SUA). Lucrarea lui de diplomă la Școala de desen din Chișinău a fost bustul lui Vladimir Okușko, profesorul său, pentru care toată viaţa a păstrat o stimă deosebită. Alexandru Plămădeală (9.X.1888, Chișinău – 15.IV.1940, Chișinău), sculptor, autorul monumentului lui Ștefan cel Mare, distins pentru creaţia sa cu ordinele: Steaua României, Coroana României, în grad de ofiţer ș.a. Vladimir Okușko a reușit să întemeieze la Chișinău o școală cu tradiţii, una dintre cele mai vechi școli de Arte Frumoase din această parte a Europei. Când a simţit că-l părăsesc puterile și sfârșitul este aproape, l-a chemat la el pe fostul discipol, Alexandru Plămădeală, și i-a încredinţat școala, iar acesta a condus-o până în 1937, când a transmis mai departe ștafeta... Chișinăul poate uita multe și pe mulţi, dar pe omul care s-a „zidit” în opera discipolilor săi, pe Vladimir Okușko nu-l va uita niciodată…

Autoportret. Vladimir Okușko

Muzeul Școlii de desen din Chișinău


143

TREI PEDAGOGI DE EXCEPŢIE – FRAŢII PARHOMOVICI

Vasile Parhomovici

Cum de s-a întâmplat ca o personalitate atât de importantă în lumea clerului să rămână fără o cruce deasupra capului? Vasile Parhomovici (1.01. 1828, s. Homutţо, jud. Mirgorod, reg. Poltava) s-a născut în familia unui preot. Cunoștinţele elementare le-a învăţat acasă, apoi a ajuns elev la Școala Duhovnicească din Libensk, Seminarul teologic l-a făcut la Pereslavl (gub. Poltava). Și-a finalizat studiile la Kiev, la Academia Teologică, pe care a absolvit-o în 1853. La 29 septembrie 1853, a primit postul de inspector al Școlii Duhovnicești din Chișinău și, astfel, s-a stabilit cu traiul în Basarabia. La 29 mai 1861, a fost numit profesor de religie la Liceul nr. 1 de băieţi din Chișinău. Odată cu deschiderea gimnaziului de fete, a fost numit profesor de

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Casa fraţilor Parhomovici a existat până în 2011 și era situată pe str. A. Șciusev, 67. Imobilul fiind cumpărat recent, noul proprietar a primit autorizaţia primăriei de a fi refăcut, și cuibul celor trei pedagogi a devenit de nerecunoscut. În jurul acestei construcţii s-a discutat mult în presă, dar casa n-a putut fi salvată. Însă în acele intervenţii ale jurnaliștilor exista un gol - nu s-a scris aproape nimic despre foștii proprietari. Preotul Vasile Guma, fost discipol al fraţilor Parhomovici, în volumul de memorii Povestea vieţii mele (Paris, 1999), îi caracterizează astfel: „Parhomovicii erau trei fraţi, cel mai mare, Vasile, mijlociul Andrei și cel mai mic, Iosif, – tustrei prezentau o putere de care ţineau seama atât profesorii, cât și elevii. Nobili, solidari, îngăduitori, iertători, iubitori de cinste și pedanţi”. Fraţii Parhomovici erau „venetici” în Basarabia. Însă mai rar familie, care ar fi dat acestui pământ cărturari mai atenţi, istorici mai harnici, pedagogi mai devotaţi. Ei s-au împăcat cu destinul și, stabilindu-se la Chișinău, s-au legat cu trup și suflet de aceste locuri. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este cazul lui Vasile Parhomovici. Ajuns arhiepiscop al Donului, el revine la bătrâneţe la Chișinău, ca să moară acasă... La Cimitirul Central din Chișinău de pe str. Armenească, chiar în apropierea bisericii este un grilaj de fier, în care sunt două morminte însemnate cu cruci, unul pe care scrie Iosif Mihailovici Parhomovici, cel de-al doilea mormânt e al lui Andrei Parhomovici. Dar faptul că tot aici mai există și un al treilea mormânt îl cunosc doar câteva persoane. Tot aici este înhumat cel mai mare dintre fraţii Parhomovici – Vasile.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 144

religie și acolo. În 1875, a fost numit interimar al rectorului Seminarului Teologic din Chișinău, iar din 1884, a devenit rector plenipotenţiar. În 1880, i-a decedat soţia și el, după mai multe cugetări, a decis să se călugărească. La 9 martie 1885, a devenit fratele Afanasie, prin blagoslovirea episcopului Augustin din Akkerman, iar arhiepiscopul Serghie al Chișinăului și Hotinului l-a ridicat la rangul de arhimandrit. La 4 martie 1889, a fost numit Episcop de Sarapulsk și primul vicar al Eparhiei Veatka. La 8 noiembrie 1891, i-a fost încredinţată Eparhia Ekaterinburgului și Erbiţkului. Iar la 12 noiembrie, același an, este numit arhiepiscop al Donului și Novocerkasskului. Acesta a fost punctul culminant al carierei lui în cadrul bisericii. În 1906, Sfântul Sinod l-a decorat cu ordinul „Sf. Aleksandru Nevski” pentru muncă cu abnegaţie pe tărâmul credinţei. La 31 august 1908, au început sărbătorile legate de semicentenarul lui Afanasie, iar la 16 decembrie a fost pensionat. Și tot atunci i-a fost înmânată distincţia supremă – ordinul „Sf. Aleksandru Nevski” cu

Andrei Parhomovici

diamante. Cei doi fraţi, Andrei și Iosif, nu i-au permis să se stabilească la mănăstire, ci l-au luat să locuiască împreună cu ei în casa lor din Chișinău. Aici a și murit la 5 septembrie 1909. Arhiepiscopul Serafim al Basarabiei a luat decizia ca el să fie înmormântat chiar în centrul Chișinăului, în curtea Mitropoliei, care pe vremuri se afla pe locul unde astăzi se află Casa Guvernului. Funeraliile lui Vasile Parhomovici au fost fastuoase, cum mai rar se întâmpla la Chișinău. În vara lui 1941, clădirea Mitropoliei, Sala Eparhială, Catedrala au fost minate și aruncate în aer. Evident, că după război nimeni nu avea de gând să restabilească, într-o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, o mitropolie chiar în centrul orașului. S-a luat decizia ca pe acel loc să fie înălţată Casa Guvernului. Și atunci ruinele au fost demolate împreună cu biserica mitropolitană, o parte din clădirile Seminarului Teologic, profanându-se și mormintele marilor ierarhi care se aflau în curtea mitropoliei. Astăzi, e greu de stabilit cine dintre constructorii care nivelau terenul cu buldozerul a reușit să ia legгtura cu rudele lui Vasile Parhomovici, rugându-i să vină să ridice osemintele din mormântul răscolit pentru a nu fi împrăștiate. Operaţia de transmitere a osemintelor s-a făcut în timp de noapte, și ele au fost aduse la Cimitirul de pe strada Armenească, unde au fost îngropate fără nici un semn, lângă cei doi fraţi mai mici, Iosif și Andrei… Al doilea frate din această familie – Andrei Parhomovici (2.10.1836, s. Homutţо, reg. Poltava) s-a născut tot în familia preotului Mihail Ignatievici Parhomovici și a soţiei sale Iuliana Iakovlevna Kokolniţkaia. A învăţat la școlile spirituale din Pereslavl și Liubensk (1846-1851). Studiile medii le face la Seminarul Teologic din Poltava (1851-1857), iar la Academia Teologică din Kiev a studiat din 1859 până în 1863, când obţine titlul de magistru.


noscuţii și discipolii erau obișnuiţi să-l vadă grav și important. În numărul din decembrie 1918, a tipărit în revista Luminătorul, în traducerea preotului Ioan Andronic, povestirea Orfanul și mama vitregă. A publicat nenumărate predici în limbile rusă și română. Munca lui a fost observată și apreciată. În 1889, este distins cu Ordinul „Sf. Vladimir”, de gradul III. În 1901, din partea împăratului Nikolai al II-lea, primește un inel cu diamante. A primit mai multe medalii: în memoria lui Aleksandru III (1898), cu ocazia aniversării a 25-a a Școlii Bisericești (1909), cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la fondarea Casei Imperiale Romanov. S-a pensionat în 1904. S-a stins din viaţă la 21/4 iulie 1919, la Chișinău, și a fost înmormântat la Cimitirul Central de pe str. Armenească. Despre un alt frate, Iosif Parhomovici, am scris în primul volum al Basarabiei necunoscute. Fire de cronicar, el a preferat să stea o viaţă de om aplecat peste cărţi, arhive, co-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Casa Parhomovici, str. Șciusev, 67

145

După absolvire, este trimis ca profesor la Seminarul Teologic din Chișinău, unde a activat din 1863 până în 1890. Paralel, a fost profesor de religie la Liceul de Fete nr. 1 din Chișinău. A fost unul dintre fondatorii și colaboratorii de bază ai revistei Kișiniovskie eparhialnâe vedomosti (Buletinul Eparhiei Chișinăului, 1867), al Societăţii Istorico-Bisericești din Basarabia, membru al Dumei Municipale Chișinău (1893-97) și autor al mai multor lucrăгi cu tematică religioasă: Ecleziast (1868), Explicarea profeţiilor despre Mesia, cuprinse în Pentatehul lui Moise și în Psaltire (1894) , Na dosughe (versuri, Chișinău, 1911); Kievskaia Duhovnaia Akademia dlea Kișiniovskoi Eparhii s ee ucebnâmi zavedeniami (18131913) (Chișinău, 1914) ș.a. O altă lucrare, tipărită în două ediţii consecutive, tradusă în limba sârbă de preotul Davidovici și publicată la Belgrad, are titlul: De la Ghetsimania până la Golgotha. Dar ceea ce a uimit multă lume a fost apariţia unei plachete de versuri – Na dosughe (Chișinău, 1911), deoarece toţi cu-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 146

recturi. Fostul lui elev, Nicolae Popovschi, în volumul de memorii Din negura trecutului îl definește astfel: „Iosif Mihailovici a fost celibatar. A dus o viaţă foarte cumpătată, în muncă fără preget. Religios, mereu ocupat cu cărţi, el putea cu drept cuvânt să spună că nu cunoștea decât două drumuri – la biserică și bibliotecă”. În plan cronologic, biografia lui I.M. Parhomovici se citește foarte ușor. S-a născut în 1846, în gubernia Poltava, în familia unui preot ucrainean. Când a împlinit nouă ani, fratele său mai mare, Vasile, pe atunci director al Școlii Duhovnicești din Chișinău, l-a adus în Basarabia. Aici a absolvit Seminarul, apoi și-a continuat studiile la Academia kieveană. În 1871, proaspătul absolvent al Academiei se încadrează în serviciu la Seminarul Teologic din Chișinău, unde a lucrat ca profesor timp de 35 de ani. Deosebit de preţioasă mi s-a părut observaţia lui N. Popovschi, autorul valorosului volum Istoria bisericii din Basarabia 1812-1918... Ca specialist în problemele istoriei bisericii, ca om de știinţă dintr-o altă generaţie, el afirmă foarte sigur: „Pe lângă profesorat, Iosif Mihailovici s-a ocupat foarte mult cu cercetări asupra trecutului Basarabiei în domeniul bisericesc. Putem spune că după Stadniţchi dânsul a fost cel mai mare muncitor pe acest ogor…”. Dacă ne-am pune scopul să edităm opera știinţifică a lui I.M. Parhomovici, ar fi nevoie de mai multe volume. Vom pomeni denumirile lucrărilor mai importante: Viaţa și activitatea arhiepiscopului Pavel; Viaţa și activitatea arhiepiscopului Serafim; Schiţă istorică asupra școlilor duhovnicești din Eparhia Chișinăului de la 1812 până la 1913 (Chișinău,1913); Schiţă istorică asupra misiunii antischismatice și antisectante din Eparhia Chișinăului de la 1838 până la 1910; Scurtă schiţă despre viaţa și activitatea Preasfinţitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, exarh al Sf. Sinod, mitropolit al Chișinăului și Hotinului (1813-1821) ș.a.

Iosif Parhomovici

Necrologul tipărit în revista Viaţa Basarabiei conţine un rezumat al unei vieţi pline de zbucium: „Fire blândă, plină de optimism neobișnuit, om de probitate exemplară, foarte modest în cerinţele lui personale, cu-n suflet de rară nobleţe, I.M. Parhomovici s-a bucurat de un sincer respect din partea tuturor acelora care au avut ocazia să-l cunoască sau să colaboreze cu el.” Într-o zi de ianuarie a anului 1932, l-au coborât într-o groapă de mormânt la Cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău. De acum încolo nimeni și nimic nu-l mai putea despărţi de pământul Basarabiei, care i-a fost atât de drag... Chiar lângă Biserica „Aleksandru Nevski” sunt înmormântaţi cei trei fraţi Parhomovici, trei oameni ai bisericii, trei oameni ai culturii, trei ucraineni născuţi la Poltava, dar acceptaţi și adoptaţi definitiv de Basarabia.


147

PRIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL REPUBLICII MOLDOVENEȘTI

Ion Pelivan

PELIVAN, Ioan (1.IV.1876, s. Răzeni, jud. Chișinău – 25.I.1954, închisoarea Sighet). Fiul lui Gheorghe Pelivan. Studii: la Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903). În anii studenţiei este arestat ca membru activ al ,,pământeniei» basarabene și deportat în nordul Rusiei, la Veatka și Arhanghelsk. Unul dintre cei mai consecvenţi luptători pe tărâm naţional din Basarabia. În colaborare cu C. Stere, Em. Gavriliţă ș.a., fondează primul ziar de limbă română – Basarabia (1906–1907). Stabilindu-se cu traiul la Bălţi (1907– 1916), adună o bogată bibliotecă româ-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Părintele naţionalismului din Basarabia e considerat Ion Pelivan. Întotdeauna simt o remușcare pentru faptul că n-am știut să-i găsim în panorama istorică locul exact, pe care l-ar ocupa, pe drept, această personalitate mare, acest om care a marcat istoria noastră, în primul rând, prin gesturile lui uimitoare. Spre exemplu: în noaptea de 20 noiembrie, când au venit la el delegaţii fracţiunii moldovenești, care deja hotărâse că primul președinte al Sfatului Ţării va fi Ion Pelivan, și i-au comunicat că minoritarii vor boicota ședinţa de deschidere și de alegere a președintelui, fiindcă ei îl doresc președinte pe Ion Inculeţ, Pelivan n-a făcut ceea ce ar fi făcut alt om politic din Basarabia, – să se ambiţioneze să meargă înainte și să se impună ca președinte. El a făcut un pas înapoi și a făcut-o pe placul minoritarilor, alegându-l președinte pe Ion Inculeţ. Fiindcă Ion Pelivan a avut darul să înţeleagă: în lupta politică contează scopul, iar scopul este victoria. Dacă pui în capul mesei ambiţia personală, n-ai nici o șansă să obţii această victorie. A acceptat să fie ministru de externe în primul guvern al Basarabiei și a dus linia politică a acestui guvern până la victoria finală, până când Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea Unirii Basarabiei cu România. Cum adesea se întâmplă, contemporanii n-au apreciat la justa valoare contribuţia lui Ion Pelivan la formarea României Mari, ba mai mult, autorităţile române prosovietice l-au arestat, l-au băgat în închisoare unde a și murit... Acest autor, prin tot ce a scris, rămâne un reper de conștiinţă naţională, ca și viaţa lui trăită cu demnitate.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 148

nească. În 1917, participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc. A fost ales delegat în Sfatul Ţării din partea Congresului militarilor moldoveni. La 21.XI.1917, în ziua inaugurării ședinţelor Sfatului Ţării, a vorbit foarte impresionant. Scriitorul și publicistul George Tofan, prezent la istoricul eveniment, a reţinut câteva detalii elocvente: Dl Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeș răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei; faţă liniștită, duioșie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbește cu glas lin, într-o românească literară. Adânc cunoscător al trecutului ţării, el face o sumară reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă. Câteodată tonul vocii sale liniștite se ridică; glasul îi tremură, și vorbitorul cumpătat aruncă o granată (grenadă – n.n.): când s-au luptat doi hoţi, a suferit poporul moldovenesc. Cuvântarea temeinică și călduroasă a fost aplaudată neîntrerupt... (Sărbătoarea Basarabiei.–Chișinău, 1917). La 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România.

În Directoratul General al Republicii Populare (Democrate) Moldovenești ocupă funcţiile de ministru al justiţiei, ministru de externe, calitate în care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920) și la cea de la Geneva (1922). Ministru de justiţie în Guvernul României (1919 –1920). Membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, deputat (în mai multe legislaturi) în Parlamentul României. Conducător al filialei din Basarabia a Asociaţiei de Cultură Astra (1927–1936). A colaborat cu publicaţii basarabene și din regat. A mai semnat cu pseudonimele: Jean Bieletzki, M. Inorodetz, Ion Rezeneanul ș.a. Un loc aparte în biografia lui îl ocupă colaborarea cu ziarele pariziene Le temps, Le victoire, La Patrie ș.a. Opera lui: Adunarea Întemeietoare. Ediţia Zemstvei guberniale. (Chișinău, 1917); O pagină din istoria Basarabiei. Alexandru Matei Cotruţă. Scurtă schiţă biografică. (București, 1940, 20 pag.); Din suferinţele Basarabiei sub stăpânirea rusească. (Chișinău, 1943); The union of Bessarabia With Her Mather-Comtry România. (București, 1924);

Delegaţia românilor basarabeni, plecată în 1918, Mai, la Iași, ca să anunţe Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă (de la stânga: Șt. Ciobanu, I. Pelivan, Pan. Halippa, Al. Ciugureanu)


Între scrierile lui Ion Pelivan am găsit o lucrare tipărită în 1941 la București, la Tipografia ziarului Universul: Basarabia de sub oblăduirea rusească. În capitolul zece, Meritele și greșelile trecutului, al acestei modeste, ca volum, scrieri am găsit concluzii care sunt valabile și astăzi: După Unire, multe lucruri bune s-au realizat în provincia noastră, dar și mai multe încă au rămas să fie înfăptuite. În afară de Școală, Biserică, Justiţie și Administraţie, cari au făcut progrese mari indiscutabile, noi, basarabenii, ne putem mândri cu reforma agrară, pe care am înfăptuit-o și pe care încă nici o ţară din lume nu a putut a o realiza, cum am realizat-o noi... ...Cea dintâi și marea greșeală a noastră, trebuie să o spunem verde, a fost, că noi, puţini la număr cum eram, de la început ne-am permis luxul să ne dezbinăm într-atâtea partide și grupări politice.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Delegaţia românilor basarabeni la Conferinţa de Pace din Paris de la 1919 (de la stânga: I. Codreanu, Sergiu Cujba, I. Pelivan și Gh. Năstase)

149

Câteva acte din trecut (Arhivele Basarabiei.–1937, nr. 1-4, anul IX); Figuri basarabene din trecut (Cel dintâi renegat, Matvei Gh.  Krupenski, e și delapidator de bani publici) (Arhivele Basarabiei.–1938, nr.  1-4, anul X); Adunarea întemeietoare. (Chișinău, 1917); Basarabia de sub oblăduirea rusească. (București, 1941); Ion Inculeţ și Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). (București, 1920); Nicolae Ștefan Casso. (București, 1942); Alexandru Matei Cotruţă. (București, 1940); L’union de la Bessarabie avec la mére-patrie – la Roumanie. (Paris, 1919); Les droits des roumains sur la Bessarabie. (Paris, 1920.). Când văd cu cât greu ni se dă mersul înainte, mă gândesc că există niște cauze, niște motive, de care nu ţinem cont, dar ele, cu timpul, devin bariere de netrecut în calea progresului. Și atunci, când mă apucă disperarea, mă întorc înapoi la cele scrise de clasicii noștri, la drumul parcurs de ei, la experienţa lor amară.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Coperta cărţii lui Ion Pelivan

150

Această dezbinare a fost fatală pentru interesele mari ale moldovenimii noastre basarabene. Hidra pseudo-democratică, cosmopolită și internaţională, a reușit ușor să pătrundă, să troneze și să dicteze în altarul vieţii noastre publice. Din cauza dezbinării, dușmănindu-ne și bârfindu-ne reciproc, nu am contribuit noi oare la descurajarea și demoralizarea maselor noastre ţărănești? Nu am fost și noi de vină, că s-au dezbinat și s-au dușmănit între ei ţăranii noștri, că și dintre ei s-au format bresle rușinoase de agenţi electorali, de bătăuși profesioniști și de hoţi de urne? Nu am îndemnat și noi pe învingători și pe preoţi să-și părăsească școala și biserica și să se pună în slujba partidelor noastre? Din cauza aceasta, în învăţământ, administraţie și chiar în parlament, nu au pu-

tut intra cei mai buni, cei mai vrednici și cei mai pregătiţi, ci adeseori indivizi, cari nu au avut și n-au absolut nimic comun nici cu trecutul nostru, nici cu interesele și năzuinţele noastre naţionale? Dar presa străină și înstrăinată? Nu a fost și ea, în opera ei de destrămare a solidarităţii noastre naţionale și de ponegrire a tuturor înfăptuitorilor Unirii, nu a fost ea oare încurajată și de ai noștri? Din cauza democratismului nostru cosmopolit, limba românească, nici după 20 de ani de la Unire, nu a parvenit să fie respectată chiar de „intelighenţii” noștri moldoveni. O mulţime de funcţionari, preoţi, învăţători, magistraţi și pensionari moldoveni, plătiţi din sudoarea ţăranului nostru român și apăraţi de baioneta neadormită a soldatului nostru, nici până azi nu voiesc să părăsească urâtul obicei, ce ne amintește trecutul de robie, de a vorbi în public limba fostului nostru cotropitor. Ce voiesc d-lor să manifesteze prin graiul străin, nu aș putea răspunde precis. Dar am convingerea că ei dovedesc, că merită pe deplin porecla ce le-a fost dată de ruși. Am avut în Basarabia săptămâna de curăţenie și deparazitare. Când va veni, oare, termenul și pentru săptămâna de desrusificare? Această cărţulie a devenit o raritate bibliografică, căci regimul comunist a nimicit-o din biblioteci și a păstrat exemplare unice în secţiile speciale. Apare fireasca întrebare: De ce? Fiindcă într-o expunere scurtă se conţin tezele unui program pentru mai multe generaţii, ale unui program care nu poate fi ignorat, ocolit, uitat, un program care are o singură destinaţie, – să fie implementat. De aceea zic, când ne vine prea greu, să ne întoarcem cu faţa spre clasici. Mai ales, când îl pomenim pe întâiul nostru ministru de externe…


151

CEA MAI ÎNZESTRATĂ FEMEIE-SCULPTOR A EREI NOASTRE ȘI OPERA EI NECUNOSCUTĂ…

Miliţa Petrașcu

Prima manifestare artistică importantă la care a participat a fost expoziţia artiștilor independenţi, ediţia 1919, unde a expus un Bust. Această lucrare a fost cartea de vizită ce i-a permis să devină eleva lui Brâncuși. Lecţia lui Constantin Brâncuși i s-a întipărit în minte pentru toată viaţa. În memoriile sale, artista consemna: Prima și a doua zi lucrul mergea greu. Loveam în daltă cum nu trebuie, ca într-un piron menit să intre într-un lemn tare, iar mâinile mele erau numai lovituri și durere. Ciocanul trebuie să cadă fără efort …, repeta întruna Brâncuși, adăugând: Nu e bine așa, așa nu merge!... Abia a treia zi, disperată, am reușit să prind mișcarea prin care ciocanul, lovind dalta, dă pietrei viaţă. Mulţumit, Brâncuși mi-a făcut semn să

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Criticul Hristian Zerlos o caracterizează elogios: „Fosta elevă a lui Brâncuși este, fără îndoială, cea mai înzestrată femeie-sculptor a erei noastre …”. Născută în ultima zi a anului vechi, adică la 31 decembrie 1892, după alte surse în 1888, la Chișinău, Miliţa Petrașcu pare să fie prin creaţia ei o veritabilă punte între tradiţie și inovaţie. La vârsta de doi ani deja modela figurine din lut. Primul succes, prima recunoaștere a vocaţiei ei artistice se producea la vârsta de unsprezece ani, când sculptorul Nicolai Beklemișov îi apreciază lucrările din lut. Ea face studii la Academia de Arte Frumoase din Moscova, depășind perioada artei intuitive, la Petersburg, la Cursuri Superioare pentru femei Bestujev și fără ezitare a luat drumul Apusului, făcând primul popas la München. Se aștepta apariţia unui curent nou, și din aceste motive acolo poposiseră și artiștii ruși Wassily Kandinsky și Alexei Jawlensky. Acolo s-a născut mișcarea ,,Noua asociaţie de artiști” (Neue Kunstervereiningung), din a cărei iniţiativă s-a editat revista Der Blaue Reiter, care a fundamentat și a propagat arta abstractă. Miliţa Petrașcu se pomenește angrenată și ea în viaţa acestui curent. Și totuși, adevărata fierbere artistică în imaginaţia ei se producea numai la Paris, unde se va afla din 1912. Doi ani îi consacră studiilor la Academia ,,La grande chaumière”, unde este îndrumată de maestrul Emile-Antoine Bourdelle. Lecţiile de desen le face cu un alt maestru – Felix Edouard Vallotton. Iar în 1916, prin intermediul unei prietene, face cunoștinţă cu Henri Matisse, care-i sugerează să-și facă rost de un atelier și să muncească de sine stătător.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 152

rămân, mi-a dăruit ciocanul pe care-l mai păstrez și astăzi și, cu generozitatea ce-l caracteriza, a mers apoi cu mine și mi-a cumpărat toate cele trebuincioase sculpturii. (Brâncuși, văzut de Miliţa Petrașcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog, în convorbiri cu Victor Crăciun, București, 2001). În 1924, se căsătorește cu inginerul Emil Petrașcu și se stabilește la București. Mai târziu, avea să mărturisească: ,,Am cunoscut floarea vieţii artistice europene din primele două decenii ale acestui secol – sculptori, pictori, poeţi, romancieri, compozitori, interpreţi, actori... Așa cum am spus-o de mai multe ori, m-am aflat în apropierea lui Rodin și Matisse, a lui Bourdelle și Brâncuși, Marinetti și Rodiquet, Șaleapin și R. Delaunay, Modigliani și Erenburg și m-am bucurat îndeaproape de preţuirea lui Brâncuși, Marinetti sau Șaleapin – ca să nu spun decât două-trei nume. Ei bine, toţi au fost mari talente sau genii… …Pe Enescu l-am iubit. Nu puteai să nu-l iubești. Brâncuși era piatra. Se dezvăluia greu, o pătrundeai cu greutate până îi deslușeai înfăţișările. Enescu era lemnul de rezonanţă. Cânta cum îl atingeai…”. (Brâncuși, văzut de Miliţa Petrașcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog, în convorbiri cu Victor Crăciun, București, 2001). În 1925, obţine primul său premiu pentru sculptură. În cadrul Salonului Oficial a expus compoziţia Joc de pisici, care a fost premiată. La Salonul Oficial din 1930 de la București, a prezentat câteva lucrări originale: Gângania, Peștele etc. Roadele artistice ale acestui an culminează cu participarea la expoziţia de artă românească de la Amsterdam. În 1932, Miliţa Petrașcu face parte din grupul de iniţiativă care organizează la Sala Ileana expoziţia grupului Arta nouă. În cadrul Salonului Oficial prezintă portretul Mărioarei Voiculescu, iar în căutarea

unor noi posibilităţi de exprimare artistică ajunge în Iugoslavia, unde studiază opera sculptorului Ivan Mestrovici. Participă la expoziţia mondială de artă futuristă de la Roma din 1933. În 1935, realizează la Târgu-Jiu Monumentul Ecaterinei Teodoroiu, fiind consultată de Constantin Brâncuși, ideea de a-i încredinţa lucrarea venind din partea soţiei prim-ministrului de atunci, Aretia Tătărescu, prietena artistei. În 1937, participă la expoziţia internaţională de la Paris. Realizează portretul lui Constantin Brâncuși. O copie a acestuia a ajuns și la ,,Sala Brâncuși’’ din Chișinău. A participat la saloanele basarabene, pregătind în 1938 bustul lui Zamfir Arbore, care a fost expus la Chișinău, în vederea pregătirii viitoarei Alei a Figurilor Basarabene, idee lansată de Pan Halippa. Bustul e declarat dispărut după 1940. În 1942, participă deja la Bienala de la Veneţia. Academia Română îi acordă Premiul Elena și Gheorghe M. Vlasto pen-

Bustul lui Gheorghe Bezviconi


Monumentul funerar al actorului Mișu Fotino. Cimitirul Bellu, București

Miliţa Petrașcu a expus în Germania, Italia, Austria, Olanda, Anglia, Franţa, în ex-URSS etc. Este autoarea unor compoziţii de proporţii și a unei impresionante galerii de portrete sculpturale ale marilor personalităţi: C. Brâncuși, G. Enescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Creangă etc. Opera ei a fost descrisă în albumul Miliţa Petrașcu (Chișinău, f.a), apărut la Editura ARC, semnat de Ioana Vlasiu pentru colecţia Maeștri basarabeni din secolul XX. În această lucrare, precum și în monografiile apărute anterior și dedicate operei Miliţei Petrașcu, n-au fost incluse unele creaţii din compartimentul sculpturi funerare. Cine vizitează Cimitirul Bellu din București are posibilitatea să vadă mai multe lucrări semnate de sculptoriţa din Basarabia. Aici, pe Aleea scriitorilor, veţi descoperi mormântul marelui prozator Liviu Rebreanu (1885-1944), străjuit de

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Monumentul funerar a lui Liviu Rebreanu. Cimitirul Bellu, București

153

tru sculptură, la propunerea lui Liviu Rebreanu. Realizează bustul lui Alexandru Odobescu, ridicat în grădina Cișmigiu, la rondul scriitorilor. Alături de Cornel Medrea și Ion Jalea, participă la Expoziţia de Artă Românească de la Stockholm. După ce armata roșie ocupă România, intelectualitatea este forţată să înţeleagă că de acum încolo puterea populară va fi responsabilă de viaţa artiștilor și mai ales de creaţia lor. Cronologia vieţii sale reflectă această situaţie. Abia în 1958 i se organizează în Sala Dales o expoziţie retrospectivă. Se simte foarte mult atrasă de portret, care, de altfel, și era căutat în lumea elitei românești. I-au pozat Tudor Vianu și doctorul C. Istrati, în 1957. În1962, execută busturile lui Matei Milo și Mihai Jora. Realizează statuia artistei Argentina Macri în rolul Antigonei. Portretele lui C. Brâncuși și T. Oprescu le finalizează în 1969. În 1968, moare Emil Petrașcu, soţul artistei. Se pare că vârsta vrea să-i amintească sculptoriţei că s-a născut într-un alt secol.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

un bust executat de Miliţa Pertașcu. Tot în apropiere se află mormântul altui mare prozator, Panait Istrati (1884-1935), la căpătâiul căruia vedem bustul scriitorului și medalionul mamei sale, fiind creaţia Miliţei Petrașcu. Pe aleea actorilor vom descoperi un splendid bust executat de Miliţa Petrașcu, lucrare în care a fost imortalizat Artistul Poporului Mișu Fotino (18861970), discipolul lui C. Nottara. Doi profesori români au pe mormintele lor monumente funerare executate de Miliţa Petrașcu. Aceștia sunt – Ion Eliad (1848-1894), autorul cărţilor: Desemn (1873) și Aritmetica (1879) și profesorul de geografie Radu Novian (1853-1903). Dorinţa de a păstra pentru posteritate chipul unui mare istoric și colecţionar de

Bustul Tatianei Bezviconi

154

artă basarabeană, Gheorghe Bezviconi, a făcut-o să modeleze un portret sculptural, care astăzi este necunoscut criticilor și se păstrează în colecţia de artă a istoricului, depozitată la Iași, care, fiind donată Chișinăului, n-a mai ajuns acasă… Și tot acolo se păstrează bustul soţiei lui – Tatiana Bezviconi, care a fost o bună prietenă a Miliţei Petrașcu. Era firesc ca o stradă din Chișinău să-i poarte numele, căci, pe lângă faptul că este originară din acest oraș, Miliţa Petrașcu a fost printre acei artiști plastici care au donat lucrări la fondarea Pinacotecii municipale din Chișinău (1939). Ea a fost un ambasador al spiritului nostru, un ambasador care niciodată nu-și va retrage scrisorile de acreditare, chiar dacă inima ei s-a oprit în dreptul anului 1976...


155

VISA SĂ CUCEREASCĂ CONSTANTINOPOLUL, DAR A MURIT LA MILEȘTII MICI

Peste câtva timp, era deja la Petersburg, în cavaleria de gardă. În 1762, lovitura de stat a adus-o în fruntea Rusiei pe Ecaterina a II-a, care l-a remarcat în momentul ceremoniei de învestire a noii împărătese. Potiomkin se afla în suita ei. La un moment dat, Ecaterina a II-a a dorit ca sabia ei să aibă dragon. Anturajul nu știa cum să procedeze. Salvarea a venit de la vahmistrul Grigori Potiomkin, care a smuls dragonul de la sabia sa și l-a fixat pe sabia împărătesei. A doua zi, la 29 iunie 1762, el era deja ofiţer în garda imperială, podporucic, apoi kamer-iuncher și tot așa până la feldmareșal.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Se zice că regii și împăraţii sunt creaţi de către anturajul lor. Această axiomă explică multe din biografiile împăraţilor Rusiei. Astfel, Petru cel Mare l-a avut pe Menșikov, Ecaterina a II-a l-a avut pe Potiomkin, Nicolai I – pe Arakceev, Nicolai al II-lea – pe Stolâpin. Este un paradox, este o răzbunare a destinului și unica recompensă pe care le-o poate oferi istoria este, poate, botezul epocii cu numele făuritorului lui. Grigori Potiomkin, fiul unui nobil nu prea bogat, maior în retragere, s-a născut în septembrie 1739 în satul Cijov, regiunea Smolensk. Descendenţa lui avea originile într-un neam nobil polonez, ajuns în Rusia pe timpul copilăriei lui Petru I. A fost educat de mama sa, deoarece încă din copilărie a rămas orfan de tată. Și, se vede, că orgoliul lui a fost călit în acele confruntări inevitabile dintre moșierii bogaţi și cei scăpătaţi, dintre șansele unora și mofturile celorlalţi. Fiind îndrumat să facă o carieră duhovnicească, Grigori Potiomkin, iniţial, face studiile la Seminarul Teologic din Smolensk, apoi la Universitatea din Moscova. În primii ani de universitate, la Moscova, s-a reprezentat excelent și a fost prezentat împărătesei Elizaveta împreună cu încă 11 studenţi drept unul dintre cei mai capabili reprezentanţi ai generaţiei sale. La 1856, a obţinut medalia de aur pentru studii. În cercul colegilor se vorbea că va ajunge arhiereu ori ministru. Dar a fi capabil, a fi harnic și a-ţi face o carieră în știinţă presupune încă un lucru, – a avea un caracter potrivit acestei predestinări. Potiomkin nu avea această calitate. A fost exmatriculat pentru nefrecventarea lecţiilor și, cum era și firesc, s-a înscris în armată.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 156

Destinul lui Grigori Potiomkin s-a schimbat radical. În prima misiune diplomatică a fost trimis la Stockholm, la contele Osterman care era ministru plenipotenţiar pe lângă Curtea Suedeză. Revenind la Petersburg, cu ajutorul fraţilor Orlov, nimerește în cercul de persoane agreate de împărăteasă. Și nu e de mirare că avansează fulgerător. În scurtă vreme a ajuns să fie adjunctul oberprocurorului, o funcţie foarte importantă în statul rus, bună pentru un om care știe să-și dozeze capriciile și nesatisfăcătoare pentru un om orgolios. El părăsește postul și se înscrie voluntar în armata rusă ca să ajungă sub zidurile Hotinului și să ia cu asalt cetatea, care pe atunci era în mâna turcilor. La 2 iulie 1769, pentru vitejia demonstrată sub zidurile Hotinului, a primit gradul de general-maior. Contele Rumeanţev, conducătorul armatei care lupta în Moldova, intuind viitorul acestui tânăr curajos, i-a oferit toate posibilităţile să se manifeste și să culeagă laurii biruinţei. La Focșani, în lupta din ianuarie 1770 cu oastea lui Suleiman Pașa, îi alungă peste Milcov pe turci. De acolo, a trecut prin Basarabia, ajungând la Larga, unde biruie, la 7 iulie 1770, la Cahul, la 21 iulie 1770, participă la asaltul Ismailului și în 1771 la eliberarea Chiliei de sub turci, peste tot remarcându-se ca un luptător îndrăzneţ și ca un comandant important. A fost decorat cu ordinele Sf. Ana și Sf. Gheorghe de clasa III și avansat la gradul de general-porucic. Odată cu reluarea acţiunilor militare în 1773, Grigori Potiomkin trece Dunărea și se aruncă în luptă împotriva lui Osman Pașa și lângă Silistria îl învinge. Aștepta să fie recompensat pentru eroism și riscul la care s-a expus, dar de astă dată ordinele și medaliile nu erau pentru el. Lezat în orgoliul lui nestăvilit, el se decide să riște, la fel ca altădată, și adresează, la 27 februarie 1774, o scrisoare împărătesei în care scrie pe șleau: „Preamilostivă Suverană! Mi-am determinat scopurile vieţii, punând-o în

serviciul Dumneavoastră, n-am cruţat-o atunci când a fost cazul să proslăvesc Eminentul Dumneavoastră Nume...”. Dar, în cele din urmă, scrisoarea se rezumă la faptul că unii camarazi, chiar mai tineri decât el au fost remarcaţi, pe când lui nu i s-a oferit nimic. Cum se spune – obraznicul mănâncă praznicul. A doua zi, Gr. Potiomkin primește răspunsul, scris personal de împărăteasă, în care este anunţat că a fost înaintat în grad și e deja general-adjutant. Și tot în aceeași perioadă este decorat cu ordinul Sf. Aleksandru Nevski. Împărăteasa îl primește în societatea sa, unde era foarte agreat și admirat. Această filă a vieţii lui Potiomkin nu era decât un preambul la biografia lui. La curtea împărătească era poreclit Ciclopul, fiindcă avea un singur ochi, din care cauză abia la al patrulea an de domnie a Ecaterinei a ajuns pe post de favorit imperial. Ochiul îl pierduse într-o bătaie cu Alexei Orlov, fratele lui Grigori Orlov, și el fost favorit și fost participant la acel complot, când a fost omorât Petru al III-lea, iar împărăteasă a devenit Ecaterina a II-a. Drumul lui Gr. Potiomkin spre patul Ecaterinei a fost destul de riscant. El a fost trimis să-l alunge din palat pe favoritul Vasilcikov, de care era sătulă împărăteasa, tot el a fost trimis înaintea lui Grigori Orlov ca să-l avertizeze că n-are dreptul să intre în Petersburg, fără permisiunea specială a curţii imperiale, adică a Ecaterinei a II-a, care se urcase pe tron graţie vitejiei lui Grigori Orlov, cel care într-un timp sperase să se însoare cu ea. Ora astrală a lui Grigori Potiomkin a venit într-o bună dimineaţă, când el, general-porucic, a fost trimis la Rodgers, medicul curţii, care îi examina pe toţi viitorii favoriţi. Testarea propriu-zisă el o trecuse în patul contesei Brius, care recomanda candidaţii pentru patul Ecaterinei a II-a. Ea și l-a sfătuit pe Potiomkin să fie îndrăzneţ până la obrăznicie. El a intrat în dormitorul împărătesei general-porucic și


te cu el, Gr. Potiomkin l-a otrăvit aproape fără să se sinchisească. Aceasta era morala acelui secol. Potiomkin a fost un bun favorit, a știut să plaseze în prim-plan persoane, care s-o impresioneze pe împărăteasă, ca prin acestea el să poată mai ușor dirija treburile statului. N-a fost ușor. Grigori Potiomkin a avut adversari foarte tari, favoriţi la care Ecaterina ţinea foarte mult – Orlov, Zubov ș.a., care erau dușmanii de moarte ai lui Potiomkin. Și totuși, el este însărcinat cu organizarea luptei împotriva răscoalelor lui Emilian Pugaciov și aceste răscoale, aceste revolte au fost înecate în sânge. El are misiunea să lichideze secea zaporojană și reușește acest lucru. El propune ocuparea Crimeii ca odată și pentru totdeauna hanatul tătăresc să nu mai prezinte pericol pentru Rusia. Mai propune să se construiască o flotă pe Marea Neagră astfel, încât prezenţa Rusiei să fie de temut în această zonă. Este însărcinat cu construirea sau mai bine zis cu întemeierea orașelor Nikolaev, Herson, Ecaterinoslav și atunci când Eca-

157

a ieșit de acolo general-locotenent, cu un „onorariu” de un milion de ruble și un palat superb, mobilat, pe str. Milionnaia din Petersburg. Dar, spre deosebire de alţi favoriţi, Grigori Potiomkin nu s-a limitat doar la plăcerile din dormitorul împărătesei și a pretins să conducă treburile Rusiei, sperând în taină să se căsătorească cu Ecaterina a II-a. După ce a declarat că vrea să se călugărească și să plece la mănăstire, împărăteasa l-a făcut senator. Iar talentele lui Potiomkin păreau că abia acum au ajuns să dea roade. Scria satire, știa să reproducă exact vocile străine, devenise un colecţionar de artă înveterat. Și dacă alţi favoriţi nu știau cum s-o distreze pe împărăteasă, el se pricepea s-o facă de minune, având o fantezie aproape inepuizabilă în acest sens. Se cunoaște faptul că Gr. Potiomkin a fost implicat și în multe intrigi cu deznodământ fatal, regizate de Ecaterina a II-a, care dorea cu orice preţ să păstreze tronul. Așa a fost omorâtă nora Ecaterinei, Natalia, care aștepta un urmaș. Iar pe favoritul Lanskoi, pe care Ecaterina a II-a îl îndrăgise într-atât, încât declarase că se căsătoreș-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 158

terina vizitează aceste orașe rămâne uimită de faptul că pe loc gol s-a reușit înălţarea unor urbe de proporţii impresionante. Și tot el, Grigori Potiomkin, atunci când Ecaterina urma să viziteze teritoriile Tauridei a dat indicaţii ca de-a lungul drumului să fie construite acele sate model, un fel de decoraţii de studio, care au impresionat-o mult pe împărăteasă. Acestea au rămas în istorie ca „satele lui Potiomkin”, de fapt, niște falsuri teatrale de mari proporţii. Avea un caracter greu de înţeles. Foarte grăbit, el construiește o flotă puternică pe Marea Neagră, se zice chiar că a folosit materiale nici pe departe calitative, dar o flotă de zeci de corăbii, care a uimit-o pe împărăteasă, dar și i-a umilit pe turci. Flota turcă pe atunci domina Marea Neagră ca o forţă ce nu putea fi pusă în discuţie. Această grabă, în schimb, nu s-a resimţit

deloc atunci când a stat foarte mult cu tabăra în preajma Benderului, așteptând ca turcii să se predea. Același lucru s-a întâmplat la Ismail, când, după o lungă așteptare, Suvorov a avut misiunea ca în timp de câteva zile să fie luată cetatea, asediată de multă vreme și considerată de nebiruit. Aceste paradoxuri ale lui, probabil, că au explicaţii. Dispoziţia lui se schimba în funcţie de felul cum îl privea Petersburgul, de felul cum împărăteasa îi răspundea la scrisori și accepta ori nu accepta proiectele propuse. Era un om al inspiraţiei, un om al dispoziţiei și deci putem spune astăzi că era poet. În faţa lui harta reprezenta un fel de schemă, în care se indicau clar direcţiile de lărgire a frontierelor Rusiei. Era persoana care considera că viitorul Rusiei rezidă în extinderea ei, în ocuparea de noi teritorii, în subjugarea de noi


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

„palatul” – casa în care locuia, era nu prea luxoasă, apoi s-a clădit o galerie subterană colosală, unde luxul și atmosfera întrecea haremurile Constantinopolului. Contesa Golovina vorbește de ea în amintirile sale”. Același lucru l-au descris contemporanii, când mărturiseau despre aflarea lui la Iași. Capitala Moldovei nu cunoscuse un asemenea fast, o asemenea risipă de averi și asemenea orgii ce aveau loc în tabăra lui Potiomkin. Este curios faptul că în 1791 el pleacă la Petersburg cu intenţia clară de a-l înlocui pe Zubov. Timp de 4 luni el a cheltuit în petreceri suma de 850 de mii de ruble, o sumă enormă pentru acele vremuri. Ecaterina i-a poruncit să plece din Petersburg și a plătit din caznaua statului aceste cheltuieli. Totuși, ce ne leagă pe noi, pe basarabeni, de tema Potiomkin? Ne leagă foarte multe. Nu războaiele lui de ocupaţie, nu petrecerile pe care le-a avut, antrenând în ele boierimea locală. Destinul a vrut ca luptătorul de la Hotin, Cahul, Larga, Tighina, Focșani să moară în Basarabia. Ion Druţă în romanul Biserica Albă are fragmente mari din biografia lui Potiomkin. El a scris chiar că în preajma satului Mileștii Mici se mai păstra semnul pe locul unde a murit această figură istorică. Pentru noi însă a fost important să descoperim nu locul, ci mărturiile contemporanilor, imaginile care s-au păstrat, ca să înţelegem foarte bine de ce anume Basarabiei i-a fost dat acest drept istoric de-a păstra ultima suflare a lui Potiomkin? Au scris despre moartea lui Potiomkin și prietenii și neprietenii și de aceea, pentru mai multă obiectivitate, este bine să dăm cuvântul și unora și altora. Confidentul lui Potiomkin, generalul V.S. Popov, raporta încă la 6 septembrie 1791 din Iași despre boala prinţului. La 4  octombrie, într-o scrisoare ce-o citea, Potiomkin adăugă cu mâna proprie: „Eu plec pentru salvare”. El întreba mereu despre ceasul plecării. La ora 8 dimineaţa plecă în Basarabia, spre Nicolaev, urmat de nepoata sa, contesa Aleksandra Vas. Bra-

159

populaţii, și că aceste bogăţii vor stimula evoluţia imperiului. În 1790, pe când se afla în preajma Tighinei, el a fost vizitat de ducii Richelieu și Langeron. Gheorghe Bezviconi în studiul Din vremea lui Alexandru Sturza (Din trecutul nostru, nr. 36-39, anul 1936) scrie: „Toamna lui 1790. Richelieu, de Ligne (fiul) și Langeron au vizitat lagărul lui Potiomkin la Tighina. În mijlocul femeilor de o frumuseţe sclipitoare, înconjurat de 600 slugi, 200 coriști și muzicanţi, o trupă teatrală, balet și 20 de giuvaiergii, își petrecea timpul prinţul Tauridei. Și dacă


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 160

niţcaia, generalul princip. Goliţân, gen. Lvov și alţii. „Lovitura s-a sfârșit, prea milostivă suverană! scria V.S. Popov către împărăteasă. Luminatul kneaz Grigori Alexandrovici nu mai este în lume. Dimineaţa el a devenit foarte slab, dar a poruncit să plecăm mai repede; în sfârșit, înainte să ajungem la un deal mare, vreo 40 verste depărtare de la Iași, a slăbit atât, încât am fost nevoiţi să-l culcăm în stepă. Aici a și dat el, în mijlocul tristeţii noastre jalnice, sufletul său”. „Acuma n-am unde pleca... Mor... Scoateţi-mă din caretă; vreau să mor în câmpie”. Se zice c-a spus aceste cuvinte și-a murit peste trei sferturi de ceas. Vestea morţii sale lovi greu pe împărăteasă, care leșină de trei ori. Trăsura cu mortul s-a întors la Iași, de la Iași a plecat la Herson. Din porunca împărătesei, a fost înălţat un fel de mausoleu în faţa altarului din biserică. Și numai Pavel I mai târziu a dat ordin ca intrarea în acest mausoleu să fie căptușită cu cărămidă și închisă pentru totdeauna. Tot Ecaterina a poruncit ca în Herson să fie înălţat un monument grandios, care ar aminti de Grigori Potiomkin. Lucrarea a fost executată de sculptorul Martos. Și totuși cel mai frumos omagiu pentru acest om l-a adus unul din compatrioţii noștri, Dimitrie Ivanovici Kamenski, care în volumul Biografii Rossiiskih gheneralissimusov i gheneral-felidmareșalov (Moscova, 1991) a inserat un portret foarte bine documentat, din care, în viziunea moldoveanului Di-

mitrie Bantâș-Kamenski, Potiomkin arată astfel: „Cneazul Grigori Alexandrovici Potiomkin-Tavriceski avea înfăţișare plăcută și bărbătească, era bine închegat și avea o înălţime impunătoare. În tinereţe și-a betejit un ochi, dar aceasta nu scădea din frumuseţea feţii lui. El se deosebea de cercul obișnuit al oamenilor din epoca sa, fiind constituit parcă din contrarii: iubea simpleţea și fastul, era mândru, dar și amabil, era hâtru, dar și foarte credul, era ascuns și era deschis, era risipitor și foarte zgârcit, era nemilos și știa să compătimească, era sfios, dar foarte curajos. Nimic nu se putea compara cu imaginaţia lui nestăvilită și cu lenea lui proverbială...”. Istoria noastră este strâns împletită cu istoria Rusiei. Nu din voia noastră Rusia a tins pe parcursul a mai multor secole să ocupe tot ce este dincolo de Nistru, până la Dunăre și, poate, mai departe. Și din marele flux și reflux al Imperiului rus au rămas ici-colo niște ochiuri, care ne amintesc de trecerea rușilor prin aceste locuri. Unul din ochiuri este și monumentul contelui Grigori Potiomkin, care putea să moară pe câmpul de luptă undeva pe întinsurile Rusiei, ori într-un duel la curte sau chiar în patul împărătesei, dar i-a fost dat să se stingă lângă satul basarabean Mileștii Mici. Poate, pentru faptul că pe parcursul secolelor am păstrat respectul pentru acele personalităţi care au creat Rusia, noi ar trebui să fim priviţi un pic altfel.


161

MULT AȘTEPTATA REVENIRE ACASĂ A LUI TOMA RĂILEAN În mare parte propagarea acestor curente se făcea prin intermediul publicaţiilor periodice, și Toma Răilean era privit ca un expert în domeniu. De aici și lucrările lui teoretice. S-a născut la Chișinău, la 7 iulie 1870. După studiile liceale, unde este remarcat că are un pronunţat talent artistic, el pleacă la Sankt Petersburg și se înscrie la Academia de Arte, pe care o absolvește în 1899. În 1912, a depus cerere pentru a candida la titlul de academician. În aceeași perioadă era și editorul ziarelor: Protiv teceniia și Svobodnâe hudojestva. Interesant e că nu pierde legătura cu Chișinăul și, când la Catedrala orașului se fac reparaţii și este schimbată pictura murală, contractul de executare a lucrărilor i se oferă fără ezitare lui Toma Răilean. În anul de cotitură 1917, Toma Răilean s-a pomenit antrenat în iureșul revoluţiei. Era adeptul continuării Primului Război Mondial până la biruinţa finală, moment care îl putem descoperi în ziarul Petrogradskaia gazeta, din decembrie 1916, unde el a publicat un desen în acest sens. O mărturisire din această perioadă ne dezvăluie starea lui interioară: „Atmosfera generală a zilelor noastre este foarte grea și stingheritoare pentru creaţie, apăsătoare pentru un suflet de poet”. (Петроградский листок, 1917, 15 ianuarie, nr. 4). El n-a acceptat revoluţia în sensul ei bolșevic și chiar a avut curajul să argumenteze deschis poziţia sa, confruntându-se cu ideologul Anatolie Lunacearski, responsabil de problemele culturii în partidul comunist bolșevic. În articolul Lacrimi la altarele artei, Toma Răilean scrie: „Democratizarea artei! O durere cumplită îmi strânge inima și vreau ca-n lacrimi, în suspine să-mi revărs marea durere. Până la noi, toată

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Arta plastică basarabeană a avut două direcţii, în care s-a manifestat plenar: prima – arta făcută la noi acasă, și această istorie ne este cunoscută mai bine sau mai rău, iar cea de-a doua direcţie este arta realizată în alte părţi, printre străini. Așa s-a realizat ca autor Alexandru Plămădeală, debutând în expoziţiile din Moscova, astfel au debutat Lidia Arionescu-Baillayre, Eugenia Maleșevschi, dar nimeni dintre basarabeni n-a atins celebritatea lui Toma Răilean, care s-a impus ca artist plastic, ca teoretician al artelor plastice, ca editor și critic de artă. A făcut-o atât de simplu și atât de bine, încât rușii nici nu bănuiau că ar fi un străin. S-a integrat atât de firesc în elita lor culturală încât atunci, când au aflat că acest autor este originar din Basarabia și subiectele lui, în mare parte, poartă pecetea coloristică a Basarabiei, ei priveau la noi cu îndoială și nedumerire. Ce i-a permis lui să se afirme atât de bine în domeniul străin? În primul rând, talentul nativ și, pe urmă, o foarte bună cultură asimilată, care a conjugat dragostea lui pentru arta plastică cu dragostea pentru cuvântul scris. Pasiunea pentru publicaţiile periodice l-au ajutat să se impună în acest domeniu, foarte la modă în Rusia la începutul secolului XX. Era momentul, când curentele artistice încercau să impună diverse direcţii moderne și, treptat, se fereau de realismul promovat cu atâta asiduitate de către „peredvijnici” – autorii expoziţiilor itinerante, care colindau Rusia în lung și-n lat, prezentând în mare parte subiecte aproape publicistice, ca mijloc de propagandă. Lucrările lor erau foarte reușite, dar ca mesaj artistic ele nu mai făceau faţă curentelor înnoitoare ale secolului XX din care făceau parte cubiștii, abstracţioniștii, raioniștii ș.a.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 162

lumea civilizată, toate scopurile strădaniilor lumii întregi, toate jertfele pe pământ erau unite, îndemnate de un singur ţel, servirea unicului și neschimbatului ideal – frumuseţea… și, deodată, dă năvală un vârtej și tot ce alcătuia viaţa noastră și era considerat cultură,– toate acestea se ruinează și, printre noi, pe sub noi se aude cum trece trăsura Vezuviului… Acum se vorbește despre crearea unei arte proletare… Doamne, Doamne! O nebunie fără margini! …Democratizarea artei, proletarizarea artei? Oamenii nu-și închipuie ce fac!”. Și, cât nu s-ar părea de straniu, dar în acest caz Toma Răilean a avut dreptate doar parţial, fiindcă la prima etapă descătușarea artei și a artiștilor a deschis, într-adevăr, multe drumuri nebănuite, nebătătorite. Se părea că toată creaţia atinge niște culmi neprevăzute și se inventau în condiţii extraordinar de grele noi forme, noi mesaje, noi limbaje artistice. Ceea ce a intuit însă autorul nostru a fost legat direct cu etapa a doua, când ideologii de partid nu numai că au redus totul la o singură artă, cea socialistă, ci i-au lichidat fizic pe creatori ori i-au impus la tăcere și anonimat. Aici nu putem să nu-i dăm dreptate

lui Toma Răilean și să spunem răspicat că intuiţia lui a fost una profetică. Este un mare păcat că în anii ’40, când Catedrala a fost aruncată în aer de către sovietici, pictura lui murală s-a deteriorat și pe urmă a fost reprodusă de alţi autori. În zilele noastre, despre valoarea acestei lucrări putem judeca numai după fotografiile executate în epocă. Tot el a fost solicitat să picteze și Catedrala din Cracovia (Polonia). Este foarte greu, astăzi, să reconstitui biografia în detalii a acestui mare artist plastic, dar este necesar de făcut acest lucru, fiindcă, într-o anumită perioadă, Toma Răilean a fost un nume de referinţă în Arta Plastică. A murit în 1936, la Leningrad, iar revista de limbă rusă Molva, care apărea la București, a publicat la 20 iunie 1936 o știre despre decesul celebrului artist. Este foarte important ca să reconstituim plenar biografia acestui creator, pe care contemporanii l-au știut și ca artist plastic, și ca arhitect, și ca publicist, fiindcă cultura noastră a fost apreciată nu numai acasă, – ea și-a tras sevele și a adus contribuţii și culturilor străine, ceea ce constituie un prilej de mândrie pentru noi.

Caucaz. Schiţă de Toma Răilean


163

CELE TREI MORŢI ALE UNUI POET Sunt poeţi care trăiesc din poezie și sunt poeţi care trăiesc pentru poezie. Al. Robot este numele literar al lui Alter Rotmann, poetul care s-a născut la București, la 15 ianuarie 1916, în familia lui Carol Rotmann, fost meșteșugar și ajuns funcţionar comercial, și Toni Israel, iar în luna iulie 1941, odată cu începerea războiului, a fost dat dispărut, fiind înrolat în Armata Roșie. A cunoscut Basarabia din întâmplare. L-a găsit la București ziaristul Al.Terziman, specializat în lansarea unor publicaţii basarabene, simpatizant al URSS și mort în GULAG. Acesta l-a și angajat la noua publicaţie – Gazeta Basarabiei. Al.Robot avea vreo 19 ani, când a venit la Chișinău, unde s-a integrat în viaţa de provincie și a văzut-o astfel: Provincie bogată în toamne și-n podgorii, Când sălciile-ngroapă hotarul mort la Prut, Și-n apa zării-și scaldă aripile cocorii, Cu luntrele-amintiri alunec prin trecut. Hotarul de la Nistru cu apele păgâne Îţi murmură povestea de jertfe și victorii, Iar stepele se culcă sub aur viu de grâne, Provincie bogată în toamne și podgorii.

kov cu pescarii săi lipoveni, despre Bugaz, despre Chișinăul cuprins de fierberea procesului antifascist al lui P. Constantinescu-Iași. O temă preferată de el a fost portretizarea unor personalităţi ale epocii: balerina Ana Pavlova, balerinul Nijinski, cântăreaţa Maria Cebotari, scriitorii: Luigi Pirandello, Serghei Esenin, Edgar Poe, B.P.Hasdeu, Liviu Rebreanu, George Topârceanu, Panait Istrati ș.a. Debutase la 16 ani cu o plachetă de versuri foarte promiţătoare – Apocalips terestru (1932) și era membrul cenaclului literar Zburătorul, diriguit de criticul literar Eugen Lovinescu. A colaborat cu mai multe publicaţii ale vremii: Azi, Bobi, Cuvântul liber, Duminica Universului, Facla, Freamătul vremii, Meridian, Rampa, Reporter, Revista Fun-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

(Basarabia. Viaţa Basarabiei,1937 nr.5-6. - P.66). Este greu de înţeles ce l-a făcut pe acest tânăr bucureștean, născut într-o familie cu preocupări comerciale să vină în 1935 la Chișinău, unde mediul literar era foarte modest, unde presiunea asupra basarabenilor în problema limbii române era foarte acută, unde se cerea ca tot ce este politic să nu aibă influenţe de stânga, căci se bănuia că Basarabia este bolșevizată. A fost și a rămas a fi un publicist de stânga. Era foarte harnic, a colindat ţinutul în lung și-n lat, lăsând impresii foarte frumoase și mărturii literare: despre Vâl-

Al. Robot


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 164

daţiilor Regale, Ulisse (1932-1933), Viaţa literară, Vremea. Iar istoricul teatrului românesc, Ioan Massoff, l-a informat pe Mihail Straje, când acesta pregătea ediţia Dicţionar de pseudonime (București, 1973), că Al.Robot a semnat și cu numele de împrumut – Alef. În 1936, la Chișinău, a reușit să mai scoată încă o plachetă de versuri – Somnul singurătăţii, despre care scrisese criticul George Călinescu în recenzia –Al.Robot: Somnul singurătăţii din Adevărul literar și artistic (22 noiembrie 1936): În timp ce poemele lui Valery sunt clare din prima clipă și sunt unitare, fiind intuite într-o clipă, Al.Robot procedează altfel, desigur, dintr-o falsă teorie a hermetismului. Poemul lui se compune din asociaţiunile cele mai disperate și mai neprevăzute, tocate și lipsite de ramă. În timp ce versul merge amplu și cere o desfășurare de forţe afective netezi, pânza lui interioară se strânge și se încurcă precum un păr de ceas plesnit. Cititorul pare legat ca Ivan Armeanul (Ioan Vodă cel Viteaz – n.n.) de cozile a două cămile, care aleargă în două direcţii diferite... Moștenirea lui literară o constituie două caiete de poezii (în manuscris) – Îmblânzitorul de cuvinte și Plecările și popasurile poetului, un roman inedit Muzik-hall și un volum de schiţe, interviuri, reportaje. Intenţiona să editeze un volum selectiv de poezii – A înflorit Moldova, intenţie despre care scrie revista Octombrie (1941, nr.1-2). Desigur, această idee i-a venit după 28 iunie 1940, respectiv, și titlul. Niciodată n-a încercat să-și mascheze opiniile politice. Era un simpatizant al mișcării comuniste și avea teamă de legionari. Revenirea lui în Basarabia, după 28 iunie 1940, n-a fost întâmplătoare. Era o decizie conștientă. Această decizie a și marcat prima moarte a poetului: „Cu Alexandru Robot am fost coleg de redacţie, la un ziar provincial. ...Cel de-al doilea război mondial se făcea simţit, de la o zi la alta bătea din în ce

mai insistent la fiecare poartă, prevestind domnia lui întunecată și sângeroasă. Într-o zi din acestea, l-am întâlnit (la București – n.n.) pe Al. Robot pe bulevard, colţ cu Berzoianu, în dreptul unei cafenele, cu ochii lui mari, neastâmpăraţi, întrebându-mă: – Ce fac, mă? Ce fac?? I se citea pe faţă o stare de groază, stăpânit fiind de un cutremur nervos, răpus de evenimentele de la orizont. – Ce fac, mă? era întrebarea care îl chinuia cumplit. Până la urmă, soluţiile pe care le-a avut, a rămas să le aleagă: să plece sau să rămână în Ţară. Rămânând, își primejduia viaţa. Plecând, fără un ban într-o lume străină și necunoscută, era și mai cumplit. De aici se năștea acea aprigă întrebare: – Ce fac, mă? Înţelegând ce-mi cerea, mi-am dat seama că nici Dumnezeu din cer, dacă ar

Al. Robot la 12 ani


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

fi coborât atunci pe pământ, n-ar fi fost în stare să-i dea o povaţă. Al. Robot, ca mulţi alţii, se găsea în faţa celei mai grele clipe din viaţă. I-am spus cu sinceră și adâncă durere: – Să faci, Al., ceea ce te îndeamnă conștiinţa. Peste o zi sau două, am aflat de la prieteni comuni că Al. Robot plecase din ţară”. (Dominte Timonu ,,Alexandru Robot” în volumul ,,Scară din umbră și lumină”, Chișinău, 2008, pag.201-203). Vestea că rușii au ocupat Basarabia l-a făcut să părăsească garnizoana din București și l-a adus prin greutăţi la Chișinău. Era în armată, era caporal. A fost scos în faţa frontului și degradat, ca unul care a încălcat statutele militare. Credea sincer într-un viitor luminos, descris de presa din URSS. Dar ideea lui Al. Robot de a se regăsi în noul sistem, era stearpă de la bun început, era o amăgeală. Deși începuturile, așa cum le descrie fosta lui soţie, Elena Lozovaia, erau promiţătoare:

165

Al. Robot. Desen de Anestin

Unde-i astăzi Piaţa Biruinţei, pe atunci se afla Casa Eparhială, iar în ea – o cafenea. Cafeneaua începu să servească drept loc de întâlnire pentru scriitorii și ziariștii rămași în Chișinău sau sosiţi de curând. Acolo se legau cunoștinţe, se discuta despre viaţa nouă, se trasau planuri de creaţie. Uneori, îl însoţeam și eu pe Al. Robot. La cafenea îl vedeam glumind în vecinătatea lui Meniuc, Costenco, Istru... La sfârșitul lui aprilie 1941, la Uniunea Scriitorilor din Moldova a avut loc o serată de creaţie a lui Al.Robot. În cadrul ei au vorbit mai mulţi scriitori, apreciind creaţia poetului de 25 de ani. Au vorbit frumos Costenco, Bucov, Istru, Corneanu, Vetrov și alţii. După serata aceea, la 12 mai, Al.Robot a fost primit în rândurile scriitorilor sovietici. A fost anul lui de bucurie, dar... (Gheorghe Budeanu, Portrete pe muchie de secol. – Chișinău, 2013). Paradoxal, un poet avangardist în esenţă, cu o profundă subtilitate intelectuală, cu un talent literar veritabil, a acceptat să rămână într-un teritoriu ocupat în speranţa că numai în URSS talentul lui avangardist va fi apreciat pe merit. La o adică, dacă ar fi să judecăm liber, Al.Robot a fost cea mai elementară victimă intelectuală a propagandei comuniste. El nici nu-și imagina că scrisul lui rafinat va fi contrapus literaturii moldovenești din Transnistria, ce-l avea ca exponent de frunte pe Leonid Corneanu. Registrul lui tematic după revenirea în Basarabia, după 28 iunie 1940, este, pur și simplu, uluitor. N-a rămas nimic din poetul de odinioară și redescoperim un stihuitor înregimentat în propagarea noii ideologii: Roada nouă, Moldova, Întâiul colhoz, Cântecul Patriei, Tinereţe sovietică, Primăvara colhoznică, Kotovski la Nistru, Serghei Lazo, Balada morţii lui Tkacenko ș.a. Al.Robot vedea URSS-ul cu optica împrumutată de la Alexandru Sahia, ziarist și militant comunist, despre a cărui carte interzisă de cenzură URSS azi a publicat o recenzie-recomandare în revista Reporter (nr.84-85, 7 noiembrie 1935):


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

El, care în poezia Prefaţă ne dă o mostră de profesiune de credinţă: Am îmblânzit cuvinte sălbatice, sfioase, Și le-am suit cu cerbii pe stâncile râpoase, Ferindu-le de vârful săgeţilor bolnave, Când am citit primejdii în pași și în potcoave. Le-am dat să ciugulească amurguri și poteci Și setea lor am dus-o lângă izvoare reci. În nopţile cu foșnet de taină, pentru ele, Am jefuit fântâna de lună și de stele... (Nistru,1967, nr.5). În noua sa situaţie, scrie Kotovski la Nistru, o baladă cu expunere cinematografică: Pe drumuri ce albe spre Nistru se-ndreaptă, Spre Nistru adânc singuratic, Kotovski-eroul se duce în treapăd, Iar calul nechează sălbatic. ... „Moldovă senină, tu, baștina mea, Mai dragă îmi ești ca o mamă! Dar plec,– la Kremlin o roșie stea Să lupt pentru Patrie cheamă.

166

Tu, Nistrule falnic, nu poţi fi hotar, Tovarăș cu noi este valul. La apa ta caldă mă-ntorc mâine iar, Din ea să-mi adăp iară calul”. (Nistru, 1967, nr.5). Intuiesc că dezamăgirea lui după un an de viaţă în regimul comunist a fost una profundă și greu de reparat. Aceasta a fost a doua moarte a poetului... Mai ales că, în 1941, apare la București Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu, în care Robot este prezentat amplu în capitolul dedicat autorilor dadaiști, suprarealiști, hermetici, adică exact acei scriitori care nu cadrau cu ideologia proletcultistă promovată acerb de sovietici. Criticul G. Călinescu descoperă în opera lui Al.Robot momente revelatorii și afinităţi literare: Bun versificator...cu strofe căzând în valuri ca niște mătăsuri grele. Fondul însă ușor mistificat. Senzualitate (uneori ob-

scenităţi) balltazariene, tradiţionalisme Pillat-Voronca, puse într-un hermetism barbian galopant, lipsit de orice ciment intelectual... O mare promisiune erau versurile pastorale, pe care le hrănea ereditatea biblică a poetului... (pag.902). Cuvinte potrivite acum pentru un epitaf... Întotdeauna am încercat să înţeleg această tendinţă a unor creatori de a găsi un spaţiu ideal, unde li s-ar permite nestingherit să creeze și să se afirme. Eu cred că acest spaţiu există doar în visele poeţilor, fiindcă orice societate preferă să ţină și să controleze foarte rigid cadrul de expresie, fie el politic, fie el poetic. Ani de zile am locuit în aceeași curte cu fosta lui soţie, fără să bănuiesc cine este. Îmi părea o bătrânică foarte simpatică și inteligentă, dar mai bătrână decât veacul și simpatizată doar de pisicile ei. Gheorghe Budeanu a realizat un interviu cu această femeie, publicându-l în volumul Portrete pe muchie de secol. (Chișinău, 2013) și cred că, prin ceea ce a mărturisit ea la sfârșitul vieţii, nu numai că a întregit portretul

Al. Robot cu soţia. 1937, Chișinău


167

sirenele anunţau iarăși apropierea avioanelor germane. După un bombardament strașnic, am ieșit din adăpost ca să aud o veste groaznică: vaporul ce plecase acum o oră și ceva din port fusese lovit de o bombă inamică și s-a scufundat imediat cu cei 3000 de soldaţi, pe care îi avea la bord. Robot fusese printre ei. (Gheorghe Budeanu, Portrete pe muchie de secol. – Chișinău, 2013). Și a treia lui moarte, cea definitivă, a fost intuită poetic: Am plecat. Sunt singurul sărac Mulţumit de-atât de mult pământ, Stăpânesc câmpie, drum și veac Și sunt frate-al morilor de vânt... (Drumeţul)

Al. Robot. Desen de Margareta Starion

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

poetului Al. Robot, dar a sporit și enigma care mai planează asupra acestui destin... Dispariţia lui rămâne o enigmă. Martor al plecării lui în necunoscut a fost scriitorul David Vetrov: Pe la sfârșitul lunii iulie 1941, eram la Odesa. Într-o zi, am văzut pe strada care ducea spre port o coloană mare de soldaţi. M-am dat în lături. Deodată, aud că unul dintre ostași mă strigă pe nume. Era Al.Robot. Am alergat la el și am însoţit coloana de soldaţi, mergând alături. Robot mi-a spus că ei toţi se îndreaptă spre debarcader, ca să se îmbarce pe unul dintre vapoarele ce va lua cursul spre Crimeea. Părăsindu-l, i-am urat noroc și izbândă. De departe, am urmărit cum soldaţii s-au urcat pe vapor. În curând, a trebuit să fug la adăpost, căci


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN RUS, LA IAȘI, A EDITAT UN ZIAR ROMÂNESC – BESARABIA…

168

Nicolae Constantinovici Sudzilovski (Nicolae Russel)

Socialiștii din secolul XIX erau adevăraţi socialiști. Ei visau la o lume nouă, în care relaţiile dintre oameni să fie cu totul deosebite. Ei credeau atât de mult în această schimbare, încât părăseau familiile avute, situaţii materiale bine puse la punct și mergeau în popor să trăiască viaţa lui, promovând un ideal – omul nou. Nu aveau culoare naţională, dar aveau un sentiment sincer și profund de apartenenţă naţională care, în viziunea lor, trebuia să evolueze în timp spre o frăţie universală. Primul ziar românesc Besarabia l-au scos, la Iași, niște socialiști, în septembrie 1879.

Animatorul acestei idei a fost doctorul rus Nicolae Constantinovici Sudzilovski (1850 – 30.IV.1930, Tienţin), care, în România, a ajuns să poarte numele de Nicolae Russel. Născut la Moghiliov, într-o familie poloneză rusificată, la 1875 părăsește Rusia din cauza prigonirilor poliţiei ţariste. Ajunge în Anglia, de unde trece în America și, în cele din urmă, se stabilește la Curtea de Argeș. Participă la războiul de independenţă din 1878 și, pentru merite deosebite, este decorat cu ordinul Steaua României. Aflând de moartea lui, publicistul Felix Aderca i-a dedicat un articol „Un vagabond de geniu”(Adevărul, an. 44, 1930, din 22 iunie, p.1-2) și avea dreptate să scrie așa, căci după expulzarea din România, la cererea guvernului ţarist, a colindat lumea: San Francisco (SUA, 1880), Plovdiv (Bulgaria, 1882), iar ultimii 30 de ani de viaţă i-a trăit în China, Japonia și Filipine. A fost un timp chiar președintele statului Hawai. Scriitoarea Sofia Nădejde în niște pagini de „Amintiri” (Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870-1900), București, 1975, evocă momentul nașterii gazetei: „Într-o seară, luând o mutră severă și scuturând furios pipa, Russel izbucni: – Tu, Iancule, faci articolul de fond. Răbdarea mea are o margine. Vorbă facem multă, dar treabă puţină. Scoatem ziarul! Ce nume-i dăm? Se propuneau nume care de care mai curioase: Socialistul român, Munca. Se auzi deodată glasul răsunător al lui Ţurcanovici: – Besarabia! Eu vă sunt nașul, pupaţi-mi mâna! – Minunat titlu! Mult aș da să văd mutra cazacului!


169 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

– Titlu genial, zise alși martiri. În realitate, tretul. Guvernul nu-l va putea buiau să-l înceteze din lipînchide, ar fi nepatriotic și să de bani”. va înghiţi – pe lângă alte Din echipa redacţioarticole – și pe cele socianală au făcut parte, afară liste. de doctorul Russel, și alte S-au făcut cotizaţii, personalităţi celebre în membrii cercului de inteepocă: Gheorghe Gh.Nălectuali sporise… dejde (1856-1937), scri…Dar pajura rusească itor și autor de manuale înghiţise prea multe hapuri școlare, director al Licede-ale doctorului Russel, ului Ștefan cel Mare din ca să mai poată tolera și pe Iași, tatăl scriitoarei Lucia acesta. Auzi, aici, sub ochii Mantu (Camelia Nădejde). consulului rus să apară un Ioan Nădejde (18.12. ziar cu numele Besarabia… 1854, Tecuci – 29.12.1928, Chestia nihiliștilor adăposBucurești), scriitor, profeIoan Nădejde tiţi, a contrabandelor de sor de liceu, preda francărţi, bătaia de joc cu spioana (Aceeași car- ceza, româna și latina. A fost prieten cu te, la pag. 70-71), cu apariţia ziarului puse- Constatin Stere, trecând cu acesta în 1903 se vârf la toate. Note peste note guvernului la Partidul Liberal. A fost deputat și direcromân, în care se cerea închiderea ziarului tor de ziare (Lumea nouă, Voinţa naţionași pedepsirea profesorilor care lucrau la el. lă). Fondator al revistei literare și știinţifiCel dintâi lovit e Ioan Nădejde, permutat, ce Contemporanul, care a apărut la 1 iulie într-o bună zi, la Bârlad, pentru propagan- 1881 la Iași. dă de idei subversive. Sofia Nădejde (14.09.1856, BotoPrefectul de Iași, Leon Negruzzi șani-11.06.1946, București), scriitoare, (1840-1890), scriitor, fratele lui Iacob Ne- soţia lui Ioan Nădejde și sora pictorului gruzzi, fost primar al Iașului și ministru de Octav Băncilă (1872-1944). A scris publiinterne, om foarte bun și domol, îl cunoș- cistică în favoarea emancipării femeii și tea pe Nădejde de la adunările „Junimii”. lucrări literare apreciate în epocă: O iubiVeni la el acasă, căutând să-l convingă că re la ţară (Iași, 1888, dramă), Nuvele (Iași, ziarul Besarabia poate fi 1893), Din chinurile vieţii bun, dar e inoportun. (Craiova, 1895) ș.a. – Îţi spun confidenţial, A tradus din literatura guvernul rus ne trimite franceză, italiană și rusă. mereu note, că ocrotim pe Theodor D. Sperannihiliști…Te rog, închide ţia (4.05.1856, Iași – 9.03. ziarul, ţin la dumneata ca 1929, București), scriitor la un frate. Îţi promit că mă și folclorist. Doctoratul în voi stărui telegrafic să-ţi fie litere l-a susţinut în Belgia revocată mutarea. Stăruie și a fost văr cu fraţii Nădejși pe lângă doctorul Russel de. A publicat mai multe s-o lase mai domol! volume de „Anecdote poCei de la Besarabia, în pulare”, începând cu 1889 frunte cu Russel, erau înși până 1928, când a scos cântaţi de intervenţia prevolumul de „Anecdote fectului. Ei puteau închide ilustrate”. A scris dramaziarul cu capul sus, și erau turgie, romane și manuale Sofia Nădejde


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 170

școlare. A fondat Muzeul gurează informaţii despre etnografic românesc, iar ziarul Besarabia și nici două lucrări teoretice semdespre echipa redacţionanate de el rămân actuale și lă. Dar ar trebui să știm că până în prezent: Introdupentru ei gestul de a scoate cere în literatura populară acea publicaţie a fost un română (1904) și Mioriţa act de risc asumat, căci și călușarii (1914). în cele din urmă totul s-a Nicolae Ţurcanovici a finalizat foarte dramatic: fost medic și prefect al ora„Doctorul Russel, Andrei șului Roman în 1914 din (Dumitrescu, basarabean partea Partidului Liberal. –n.n.) și Axelrod (Pavel) În tinereţe a fost socialist și fură arestaţi ca străini, s-a ocupat de trecerea litepericuloși statului, Ioan raturii ilegale în Basarabia. Nădejde fu exclus definiDupă revenirea lui Contiv din profesorat și din stantin Stere din Siberia, Universitate, Gh.Nădejde Teodor D. Speranţia i-a mărturisit că grupul lor și Th.Speranţia suspendaţi a fost arestat din imprudenţa lui. Legase o din profesorat…” (Sofia Nădejde, „Aminrelaţie amoroasă cu frumoasa soţie a con- tiri”…). trabandistului, care se ocupa de trecerea Peste câteva săptămâni de la arestare, literaturii peste Prut și acesta, din gelozie, în parlamentul României a fost votată lei-a denunţat la jandarmeria rusească, care gea expulzării, după care doctorul Russel a a urmărit transportul de carte și a operat fost urcat la Galaţi pe bordul navei „Lloyd” arestările. și trimis la Constantinopol, de unde avea Apariţia gazetei Besarabia a fost de să ajungă la Geneva. În momentul expulscurtă durată, din 18 septembrie 1879 zării purta la piept Ordinul Steaua Româpână la finele lunii decembrie, dar impor- niei, pe care îl obţinuse în Războiul pentru tanţa ei istorică este greu de estimat. independenţa României și care stat acum A fost primul protest public faţă de îl alunga dincolo de frontierele sale de teaocuparea Basarabiei de către Rusia ţaris- ma guvernului rus. tă. Pentru prima oară a fost E curios faptul că scriiutilizată denumirea de Batorul Constantin Mille în rosarabia în frontispiciul unei manul său Dinu Milian (Bupublicaţii periodice și acest curești, 1913) descrie acea exemplu a fost unul de bun perioadă și atunci când îl poraugur, fiind repetat de celelaltretizează pe Ioan Nădejde, te gazete apărute mai târziu, care figurează în lucrare ca cum au fost, spre exemplu, personaj cu numele de Ioan cea editată de Zamfir Arbore Cara, scrie și despre editarea și Petre Cazacu la 1905, tipăziarului Besarabia. Dar în rorită la Geneva, în Elveţia, sau man denumirea e schimbată, primul ziar în limba română, și publicaţia se numește așa apărut la Chișinău în 1906, cum o vedeau cei care au confondat de Constantin Stere și ceput-o –„Patria dezmembraIoan Pelivan. tă”. Regret mult că în dicţiDe fapt, cum a rămas și onarele de specialitate nu fipână astăzi… Constantin Mille


171

UNUL DINTRE INTELECTUALII, CARE A DAT CULOARE CHIȘINĂULUI INTERBELIC

Gheorghe Savin

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Citind materialele legate de biografia lui, am avut senzaţia că acest om în permanenţă s-a aflat pe linia întâi. Și pe timp de pace, și pe timp de război. Al 11-lea fiu al preotului Gheorghe Savin, paroh al Bisericii Sfinţii Împăraţi din Jorăști, și al soţiei sale, Zoiţa, din cei 13 copii pe care i-au avut. Ioan Gh. Savin (18.XII.1885, com. Jorăști, jud. Galaţi – 22.II.1973, București) a fost un mare teolog, un erudit filozof, un pedagog de vocaţie și un publicist inspirat. În 1891, la doar 6 ani începe școala primară în comuna sa natală și o finisează la o şcoală din Bârlad, urmează cursurile Seminarului din Roman (1892), mai apoi Seminarul Veniamin Costache din Iași (1895). Chiar din primii ani de studii la Iaşi, se remarcă ca un bun cunoscător al istoriei, participând la un concurs naţional, obţine premiul I. Cu începere din 1905, urmează cursurile Facultăţii de Teologie

a Universităţii din București. În 1910, îşi ia licenţa în teologie şi, la propunerea profesorului său, Ioan Mihălcescu, e trimis ca bursier în Germania, la Berlin şi Heidelberg (1910-1915). Studiază aprofundat istoria filozofiei, logica, psihologia, istoria valorilor, pedagogia ş.a. Probabil că anume în acele celebre aule şi biblioteci s-a născut aurul pur al mărturisirii sale de credinţă: Creştinismul are nevoie de mai multă interiorizare. Şi, desigur, de o mai largă precizare. Suntem faţă de dogmele credinţei de o groaznică, aproape ofensatoare ignoranţă. Din cauza acestei ignoranţe, pactizăm cu doctrinele şi asociaţiile cele mai ireconciliabile cu creştinismul. Suntem creştini şi totuşi frecventăm, ca membri asidui, lojile francmasonice! Ne închinăm Mântuitorului Hristos, dar, în acelaşi timp, o facem pe membrii devotaţi ai societăţilor teosofice, exultăm după magismul indic sau mesianismul lui Krishna-Murti! Avem în creştinism cel mai larg şi cel mai categoric imperativ al dreptăţii sociale şi al înfrăţirii universale şi totuşi căutăm remediile pe căile anarhiei revoluţionare, sau ne ţinem morţiş de coada ligilor internaţionale de pacificare universală. Dacă creştinismul nostru ar fi mai adânc şi mai activ, am găsi în el suficiente reţete salvatoare. Iată atâtea probleme care-şi aşteaptă, din punct de vedere creştin, o mai largă lămurire şi o mai categorică precizare. Ceea ce vom căuta să facem în această primă serie de scurte studii. (Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani.– Bucureşti, 1995).


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 172

Aurel Savin, nepotul lui Ioan Gh.Savin, într-o notă bio-bibliografică întocmită pentru ediţia citată mai sus, face unele detalizări: Am aflat din Nota autobiografică pe care unchiul mi-a lăsat-o la cererea mea că, între anii 1910-1915, a urmat, la Berlin, cursurile unor profesori prestigioşi, precum: Alois Bruhl (Istoria filozofiei şi logica), K.Stumph (Psihologia), K.Munsterberg (Istoria valorilor), Spranger (Pedagogia). Ulterior, este atras de faima a doi mari profesori din Heidelberg, Wilhem Windelband, care preda filozofia şi logica, precum şi Ernst Troeltsch, teologia şi filozofia. L-au influenţat, de asemenea, cursul doctoral de economie politică, ţinut de prof. Gothmi şi cel de teologie practică a prof. Niebergall, precum şi cursul de logică şi teoria cunoaşterii susţinut de profesorul Emil Lask. Multe din aceste nume erau cunoscute şi de Părintele prof. D.Stăniloae, care saluta în ele nişte „valori remarcabile”. După izbucnirea războiului franco-german în 1914, cere și obţine din ţară o amânare a încorporării în vederea pregătirii și susţinerii tezei de doctorat la profesorul Ernst Troeltsch, cu titlul „Die Religions inhalte eines Systems der Werte”, pe care o susţine (cu un real succes), primind certificatul de doctor în teologie și filozofie al Universităţii din Heidelberg. În 1915, se întoarce în ţară, unde este declarat „nesupus la încorporare”, dar în faţa dovezilor prezentate este absolvit și trimis la Școala de ofiţeri de la Ploiești și apoi la regimentul din Galaţi, iar pe urmă pe front; după armistiţiu, rămâne profesor de germană și română la liceul din Bolgrad. (pag.10-11). În 1920, este numit Inspector General la Ministerul Cultelor, unde deja activau: Nichifor Crainic, Gala Galaction, Vasile Voiculescu ş.a. Când prietenul său, Octavian Goga, pe atunci ministru al cultelor, i-a propus să intre în colegiul de redacţie al revistei Cuvântul, editată de minister şi difuzată gratuit în fiecare parohie, a acceptat cu plăcere.

Despre istoria obţinerii titlului de doctor şi despre cariera sa militară Ioan Gh. Savin a scris la 22 noiembrie 1967 în Notă autobiografică, publicată în finalul ediţiei „Mistica apuseană” (Sibiu, 1996): ...Cum lucrarea scrisă fusese aprobată de Comisia examinatoare şi găsită bună şi suficient notată, a trebuit să plec în ţară, întrucât amânării acordate îi trecuse termenul şi fusesem dat „nesupus”la legea recrutării. N-am mai îndeplinit formula investirii publice a titlului de doctor care, mai ales aici, la Heidelberg, se făcea cu un deosebit fast. Starea de război în 1915 începuse să se arate cam nesigură pentru Germania, mai ales după retragerea de pe Marna, şi tot mai alarmant şi pentru cei sortiţi să se grăbească din cauza războiului. Ni s-au eliberat simple certificate cu aprobarea examenelor date şi a lucrării scrise aprobate, conferindu-ni-se titlul de doctor. Am fost asimilat acestora şi mi s-a eliberat şi mie un astfel de certificat, cu care am sosit în ţară în toamna anului 1915. Aici m-am prezentat la cercul de recrutare, unde fusesem dat ca „nesupus la încorporare” dar, luându-se în consideraţie situaţia mea specială, am fost „amnistiat” şi trimis la Şcoala de ofiţeri de rezervă de la Ploieşti. ...o întâmplare neprevăzută a făcut să pătimesc, adică să fiu scos din cadrele acestei școli, atât de mult căutate şi râvnite şi la care fusesem trimis din „oficiu”. Am fost trimis la regimentul 51 Galaţi, căruia îi aparţineam, ca simplu soldat, şi pus să învăţ instrucţia ca orice recrut care pentru prima oară pune mâna pe armă. „Întâmplarea” de care am pomenit şi care a dus la îndepărtarea mea din şcoala militară de la Ploieşti, a fost cea care urmează. Având, într-o duminică, după o lună de şcoală, „liber”, am venit la Bucureşti şi, întâmplător, am asistat la o întrunire care se ţinea în sala Dacia , întrunire organizată de oameni de diferite nuanţe politice, în special, conservatori, care erau în opoziţie şi care cereau intrarea noastră imediată în război, alături de „aliaţi”.


incompatibilă cu poziţia sa de apologet creştin. Preocupările lui încă din 1927 sau axat pe învăţământul teologic universitar. Debutează ca profesor de Filozofia religiei și Apologetică la Facultatea de Teologie din Iași, pe urmă la Chișinău (1927–1941), unde un timp a fost şi decan, iar, în final, la Catedra de Apologetică a Facultăţii de Teologie din București (1941–1947), de unde este pensionat în 1948. Fiind cadru didactic, a participat la Congresul profesorilor de Teologie ortodoxă de la Atena (1936). La 5 mai 1950, este arestat de organele Securităţii RPR și încarcerat la Sighetu Marmaţiei „pentru activitate intensă împotriva mișcării muncitorești”. La 6 iulie 1955, a fost eliberat din închisoare. Dar ieşirea din închisoare n-a însemnat şi revenirea la viaţa normală. Abia în 1962 a primit dreptul să publice un articol în revista Studii Teologice, dar sub numele fratelui său şi abia după 1970 i s-a permis să pu-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Închisoarea Sighet. Anii ’70, sec. XX

173

Bolgradul, oraşul mic de la sud, cunoscut mai curând ca un centru cultural al coloniştilor bulgari, este primul oraş în care el a cunoscut spiritul Basarabiei. Dar aici nu se reţine prea mult. În 1920, este chemat la București și numit inspector general la Ministerul Cultelor și redactor responsabil de apariţia publicaţiei oficiale a ministerului, – Cuvântul. O altă încercare de a face muncă birocratică a întreprins-o în 1937, când, la solicitarea poetului Octavian Goga, desemnat prim-ministru, a acceptat numirea sa ca subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale într-o guvernare scurtă ca un fulger (29.XII.1937-10.II.1938). Ulterior, a refuzat cu stoicism toate propunerile de a face parte din echipe de guvernare, propuneri parvenite din partea patriarhului Miron Cristea sau a mareşalului Ion Antonescu. Acest dezinteres pentru fotolii înalte are şi o explicaţie – îi era total străin interesul pentru munca militantă de partid, pe care el o vedea


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Coperta cărţii lui Ioan Gh. Savin

174

blice cu numele lui. În anii care urmează, scrie o serie de lucrări aflate în manuscris și publică în reviste de specialitate, cum ar fi: Revista de Studii Teologice, Biserica Ortodoxă Română, Viitorul, Mitropolia Olteniei ș. a. Tot în 1962, la 1 mai, i s-a refuzat dreptul la pensia socială, ceea ce, de fapt, însemna condamnarea la o viaţă mizeră. Motivaţia este uluitoare: ...ca profesor de teologie a combătut materialismul istoric, baza ideologică a guvernării democratice de astăzi a ţării. Iată și concluzia discuţiei de la oficiul de pensii: Să te plătească popii, pe care i-ai slujit, nu clasa muncitoare! La 22 februarie 1973, încetează din viaţă. Corpul neînsufleţit a fost depus la Biserica Sf. Ecaterina, capela Institutului Teologic din Bucureşti, E înmormântat la cimitirul Cernica. Lucrări mai însemnate: Învăţământul religios în şcolile secundare, seminarii şi licee (București, 1922); Biserica română și

noua ei organizare (București, 1925); Cultură și religie (București, 1927, culegere de articole); Filozofia și istoria ei (București, 1927); Apologetica. Elemente de filozofie a religiunii creștine. Manual pentru uzul școlilor secundare și al seminariilor teologice (București, 1929); Dovezile raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu. Studiu introductiv (București, 1927, ed.II-a. 1932); Iconoclaști și apostaţi contemporani (București, 1932, ed. a II-a, 1936, ed. a III-a, 1995); Creștinismul și viaţa (București, 1935, culegere de articole); Curs de Apologetică. Chestiuni introductive (București, 1935); Fiinţa și orientarea religiei (București, 1937); Problema cultelor în România (București, 1937); Ştiinţa şi originea religiei (București, 1937); Creștinism și comunism (București, 1938); Existenţa lui Dumnezeu. 1. Proba ontologică (București, 1940); 2. Probele: cosmologică și teleologică (București, 1943); Creștinismul și gândirea contemporană (București, 1940); Ce este Ortodoxia? (București, 1942); Teologie și istorie (București, 1943); Creștinismul și cultura română (Conferinţă în Biserica Ortodoxă Română, 1943); Precizări și recomandări în jurul problemei „Fraţii Domnului” (în Studii Teologice, 1961); Iconomia și roadele învierii Domnului (în ST, 1962); Rolul dreptului Iosif în iconomia răscumpărării și locul său în hagiografia creștină (în ST, 1964); Mântuitorul Iisus Hristos în lumina sfintelor Evanghelii (în ST, 1964); Despre chipul iconografic al Mântuitorului (în MO, 1965); Mesianitatea Mântuitorului Hristos și învăţătura Lui (în ST, 1967). Fostul lui discipol, Mitropolitul Antonie Plămădeală, a reuşit să prefaţeze şi să tipărească două volume din opera fostului său profesor: Mistica apuseană (Sibiu, 1996) şi Mistica şi ascetica ortodoxă (Sibiu, 1996). În Cuvânt înainte la ediţia Mistica apuseană, Mitropolitul Antonie Plămădeală face o precizare: Erau profesori care „ţineau” numai lecţii. Profesorii mari însă, ţineau prelegeri. Acestea erau solemne, inedite, şi asistenţa


Mormântul lui Ioan Gh. Savin. Cimitirul mănăstirii Cernica, București

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

se compunea nu numai din studenţii anului respectiv ci, după valoarea profesorului, prelegerile erau urmărite de studenţii din toţi anii, studenţi de la alte facultăţi şi chiar de public. Pe vremea aceea amfiteatrele erau deschise şi publicului. Aşa se petreceau lucrurile la prelegerile lui Nichifor Crainic, ale lui Ioan Gh. Savin, ale părintelui Ioan G. Coman şi, bineînţeles, ale părintelui Dumitru Stăniloae, după ce s-a mutat de la Sibiu la Bucureşti. În contextul vieţii contemporane, se impune de la sine redescoperirea operei şi omului Ioan Gh.Savin, despre care au scris: Mihail Verban – Profesorul Ioan Gh. Savin, apărător al credinţei (Raze de Lumină, 1938, nr.1-4); Pr. Prof. Petru Rezuș – Profesorul Ioan Gh. Savin (Studii Teologice, 1974, nr.1-2); și distinsul academician Mircea Păcurariu, în lucrarea sa Dicţionarul teologilor români (București, 1996). O remarcă necesară a făcut şi Aurel Savin în finalul postfeţei de la Mistica apuseană:

175

Coperta cărţii lui Ioan Gh. Savin

I.Gh.Savin a fost căsătorit cu scriitoarea Natalia Negru, apoi cu Lucia Avramescu, o doamnă de familie deosebită, spirit vioi şi apreciabilă cultură care, după arestarea lui, a divorţat, spre a evita consecinţele barbare ale faptului de a avea un soţ arestat pentru activitate anticomunistă. După ieşirea din închisoare, s-a căsătorit cu doamna Cornelia Rădulescu, dintr-o familie deosebită din Banat, ea însăşi de cultură şi distincţie remarcabilă, care l-a îngrijit cu devoţiune, dovedind o înaltă ţinută creştină şi care i-a creat o atmosferă de optimism şi condiții de studiu foarte bune. Aş mai adăuga în final că mai există de la I.Gh.Savin un text dactilografiat: „Problema existenţei sufletului-substanţă”, prelegeri ţinute la Facultatea de Teologie din Chișinău, între anii 1931-1932 și 19411942. Ar putea să-l aibă foştii lui studenţi din acea vreme. Iată încă o temă de cercetare legată de Ioan Gh.Savin, un intelectual care a marcat viaţa Basarabiei prin discipolii săi, preoţii de altădată, iar prin statura sa spirituală a dat o culoare inedită Chișinăului...


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN PRIMAR CARE A REMODELAT CHIȘINĂUL

176

Carol Schmidt

Când se scrie și se vorbește despre primarii Chișinăului, unul dintre ei nu poate fi inclus în nici o categorie obișnuită, și acesta e Carol Schmidt (ȘMIDT, Karl-Ferdinand) (25.VI. 1846, Bălţi – 9.IV.1928, Chișinău). El a fost primar de Chișinău timp de 25 de ani. A schimbat radical aspectul urbei, pornind de la un orășel provincial cu relaţii economice subdezvoltate, el a reușit să dea Chișinăului un aspect european, prefăcându-l într-una din cele mai frumoase capitale guberniale din Rusia. El a fost unicul primar, căruia, pe când era încă în viaţă, orășenii i-au cerut ca una din străzile centrale să-i poarte numele. Actuala stradă Mitropolit Varlaam, până în 1944, s-a numit Carol Schmidt. Chiar dacă în 1918 s-a schimbat regimul, noua administraţie românească așa și n-a modificat numele

străzii, iar el până la moartea survenită în 1928 a locuit pe această stradă. Dispunem de mai multe documente interesante, care confirmă calităţile excepţionale ale acestui om. Precum dispunem și de o serie de mărturii în care ni se relatează despre slăbiciunile ce se făceau evidente în unele momente de criză. Dar așa cum pe noi ne interesează personalitatea sa în întreaga ei complexitate, vom face uz de aceste documente pe măsură ce ele ne vor ajuta să ne formăm o imagine clară și obiectivă despre această personalitate. Originea lui Carol Schmidt o descoperim în versiunea lui Gheorghe Bezviconi din cartea sa – Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru (București, 1943), în care acesta ni-l prezintă în felul următor: ,,…acte 1841, Germani. Urmașii lui Alexandru Carol (m.1886), medic, tatăl lui Carol (1846-1928), jude de instrucţie, primar-reformator al Chişinăului (18771903), căsătorit cu Maria I.Cristi.” Reţinem faptul că mama lui Carol a fost poloneză, iar soţia sa, Maria, era fiica lui ,,…Ioan Cristi, fiul moșierului Vasile Cristi, căsătorit cu fiica ambasadorului rus la Constantinopol, Alex. Nelidov. Din această căsătorie, au venit pe lume: un băiat și patru fete, din care una, Maria, s-a măritat după Carol Schmidt, iar băiatul – Grigore, s-a însurat, la Moscova, cu principesa Trubeţkaia, dând viaţă lui V. Cristi, fost ministru al Basarabiei, în epoca guvernării Iorga-Argetoianu. Răposatul Ioan Cristi a condus un deceniu întreg zemstva Basarabiei și a fost apreciat de toţi contemporanii săi, pentru activitatea rodnică în acest domeniu. Era, în același timp, și moșier, și proprietar urban, posedând moșia Teleșău, în judeţul Orhei, și un mare imobil la Chișinău, pe


Alt document important, semnat chiar de Carol Schmidt, este prezentat în volumul lui Nicolae Lașcov – Kișinevskaia oblastnaia, vposledstvii gubernskaia, nâne pervaia ghimnazia. Istorico-statisticeskii ocerk za 75-letie ee sușcestvovania (12 senteabrea 1833 – 12 senteabrea 1908) (Chișinău, 1908):

,,M-am născut în 1846. La gimnaziul pe care aveţi onoarea să-l conduceţi am fost primit în 1857, în clasa a doua, și am absolvit gimnaziul în 1863, fiind decorat cu medalia de argint. După terminarea cursului de juridică a Universităţii din Odesa în 1868, mi-a fost confirmat titlul l de candidat în știinţe juridice. În același an, am fost primit în calitate de candidat în judecătorie, iniţial în judecătoria regională penală, apoi în judecătoria judeţeană Chișinău. . .”. Și-a început studiile la Facultatea de fizică și matematică a Universităţii din Kiev, dar după primul an de studii se decide să își schimbe profesia și se înscrie la Facultatea de Drept din Odesa. Iniţial, a făcut carieră de jurist, candidat, apoi ajutor de anchetator la Bender, ulterior, șef al sectorului de anchetă a Judecătoriei Chișinău, anchetator penal al Judecătoriei de district Chișinău (1870), judecător de pace onorific (1872-1908). Dar anul 1877 i-a schimbat radical destinul. După ce Climentie Șumaschi,

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Str. Carol Schmidt, Chișinău. Foto de epocă. La colţ – casa Schmidt

177

str. Principele Nicolae, nr. 25, care aparţine azi Băncii cooperative (azi, str. Mitropolit Petru Movilă, 27, magazinul Aroma– Iu.C.). Ginerele său, Carol Schmidt, era și dânsul o figură marcantă ca primar al Chișinăului, ales și reales consecutiv pe o perioadă trienală de vreo șase-șapte ori. Ca primar, era consilier de drept la zemstva judeţeană și la cea gubernială. Activitatea lui rodnică s-a imortalizat în analele Chișinăului și e suficient să adăugăm că orașul nostru n-a avut niciodată un primar ca neîntrecutul Carol Schmidt”. ( Din amintirile lui Pavel Cuzminschi – Viaţa Basarabiei, nr. 9 1934).


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 178

primarul de Chișinău, cumnatul lui Carol Schimdt, a decedat într-un incendiu, salvând spectatorii din teatru, consiliul orășenesc a decis să-l aleagă primar pe el. Momentul era foarte complicat. Rusia ţaristă declanșase Războiul din Balcani contra Turciei, război încheiat cu eliberarea Bulgariei, independenţa României și pierderea Basarabiei. În Chișinău erau dislocate forţele principale ale armatei ruse: de la statul-major, la spitalele de campanie și tot ce ţinea de aprovizionarea armatei trebuia să răspundă primarul. Într-o perioadă atât de grea, un tânăr de 28 de ani, Carol Schmidt, își asumă răspunderea pentru destinul unui asemenea oraș!... În manuscrisul, semnat de Pantelimon V. Sinadino și intitulat Naș Kișinev (19041910), autorul, fost și el primar de Chișinău, îl portretizează pe Carol Schmidt: ,,Câteva cuvinte despre C.A. Schmidt, care, timp de mai bine de 25 de ani (pentru istoria Chișinăului un termen destul de impunător), a fost primar al orașului, ce a apărut în formula actuală abia în 1812. C.A. Schmidt a fost ales în postul de primar al orașului pe când era un tânăr de aproximativ treizeci de ani, care până la alegere lucrase anchetator judiciar. Probabil, în acele vremi el se deosebea de alţi semeni prin calităţi, care sunt extrem de preţioase și folositoare pentru un activist public, și aceste calităţi îl deosebeau radical de alţi locuitori nesemnificativi și incolori ai Chișinăului de atunci. Mai întâi de toate, tânărul primar avea studii superioare juridice, pe când marea majoritate a consilierilor nu beneficiaseră decât de o pregătire școlară în condiţii casnice. Era foarte energic și demonstra o mare putere de muncă, ceea ce era foarte important, dacă ne amintim că Chișinăul, la 1877, prezenta în plin sens al cuvântului o cloacă de murdărie”. Ales primar în 1877, Schmidt a fost reales în mai multe rânduri, până în 1901, iar în 1903, după pogromul evreiesc, și-a dat demisia, nemaidorind să fie în fruntea unui oraș atât de necivilizat.

Trebuie să precizăm faptul că în timpul pogromului casa lui a devenit loc de refugiu pentru zeci de nenorociţi, fapt relatat de doctorul Moisei Sluţki, liderul comunităţii evreiești, în memoriile sale. Activitatea de primar și-a început-o, constituind o bună echipă în care figura-cheie devenise arhitectul Chișinăului – Alexandru Bernardazzi. Ei au impus arhitecturii orășenești o nouă estetică, iar orașului o dezvoltare pe mai multe planuri, adică de la amenajare până la extindere. Prima lui realizare a fost o capelă ridicată pe dealul Râșcanu, pe locul unde în 1877 voluntarii bulgari și armata rusă au primit ordinul de plecare la război. Concomitent, au fost construite, în perioada 1877-1881, case pentru invalizii de război. Tot în același context, trebuie să pomenim și despre azilul pentru oamenii fără căpătâi, înălţat în 1899, și despre o reţea întreagă de ospătării pentru săraci, una dintre care îi purta chiar numele. Membru al Comitetului Basarabean de tutelare a orfelinatelor, președinte al Direcţiei Chișinău a Societăţii de ajutorare a tinerilor studioși, Schmidt, în testamentul său, scris înainte de moarte, ruga să nu se cheltuiască bani pentru coroane pompoase la înmormântarea sa, ci acei bani să fie donaţi unei ospătării pentru sărmani. Pavarea străzilor a fost făcută în paralel cu trasarea primelor linii de tramvai tras de cai (1881-1895). Apeductul orășenesc i-a înlocuit pe sacagii, iar orașul și-a construit treptat un sistem de canalizare. O atenţie deosebită a acordat învăţământului. În 1881, a fost deschisă Școala de meserii; din 1894, a început finanţarea din fondurile primăriei a Școlii de desen, fondată în 1887, și devenită astăzi Colegiul de Arte Plastice Al.  Plămădeală; au fost construite edificii noi pentru: Școala Reală (1886), Gimnaziul nr. 2 de baieţi, Gimnaziul de Fete al principesei N. Dadiani (1900), Școala de Comerţ (1898), transformată ulterior în Liceul Comercial. Ba și primul muzeu al școlilor a fost deschis tot la iniţiativa lui Schmidt. Așa


Și totuși, un document suntem obligaţi să-l cităm. Formularul de serviciu al lui Carol Schmidt, întocmit în luna august 1903, adică după ce demisionase din funcţia de primar, formular, care se păstrează în Arhiva Naţională a R. Moldova, în fondul 78, inv.1., dos. 271: „Stat de serviciu Al Primarului Orașului Chișinău, Consilierului de Stat Titular Karol Alexandrovici Schmidt

179

precum primul monument înălţat pe bani publici și donaţiile orășenilor a fost bustul lui Alexandru Pușkin, în Grădina Publică(1885). A construit Amfiteatrul popular Pușkin, cu o sală mare pentru concerte (1900) și a participat ca fondator la întemeierea Societăţii Muzicale Armonia. A fost președinte (1900–1904) al Direcţiei, apoi unul dintre directorii Societăţii de Credite din Chișinău (1904–1912). Prima expoziţie de artă plastică din Chișinău a fost organizată tot cu concursul lui Carol Schmidt. El s-a înţeles cu organizatorii expoziţiilor itinerante (peredvijnicii) și, la 1891, în clădirea primăriei vechi a fost vernisată o expoziţie cu vânzare. Și tot el a oferit spaţiul primăriei, în 1901, pentru unul dintre primele cinematografe deschise în oraș. Cu concursul lui a fost ridicată clădirea nouă a primăriei, a fost deschis mai târziu Muzeul Zemstvei, Banca Municipală, uzina electrică și multe altele, – fapte frumoase, care, dacă ar fi numai, pur și simplu, enumerate, ar ocupa foarte mult spaţiu.

Alcătuit – 11 august 1903 [Consiliul Municipal F 78] *** I. Consilierul Titular de Stat, Karol Alexandrovici Schmidt, primarul orașului Chișinău /57 de ani, de religie luterană, primește întreţinere de 6000 rub. Are ordinul Sf. Stanislav de gradul II, medalia de bronz întunecat în memoria războiului balcanic din a. 1877-1878, semnul crucii roșii instituit prin ordinul Maiestăţii Sale la 13 martie 1879, medalia de bronz închis, în memoria încoronării sfinte a Împăratului Aleksan-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Casa Schmidt. Anul 2013


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

dru al III-lea, ordinul Sf. Ana, de gradul II, ordinul Sf. Vladimir, de gradul IV, medalia de argint în memoria încoronării Împăratului Nicolai al II-lea, medalia de argint, în memoria domniei Împăratului Aleksandru al III-lea și medalia de bronz închis pentru participarea la recensământul populaţiei Rusiei din a. 1897. II. Provine din nobili ereditari. III. Părinţii au casă de piatră cu un singur etaj în or. Chișinău, primită prin moștenire. IV. Este posesorul unei livezi din or. Chișinău cu costul de 6000 rub. Și, împreună cu copiii, a 1000 desetine de pământ în ocina Căbăești, jud. Chișinău”.

180

Acum câţiva ani, pe casa în care a locuit Schmidt, str. Varlaam la intersecţie cu str. Eminescu, primăria a instalat o placă comemorativă cu un text în două limbi, română și germană, menţionând că în această casă a locuit fostul primar de Chișinău, Carol Schmidt. Următorul pas trebuia făcut la edificiul din str. Maria Cibotari, 4, casă care a fost construită de Carol Schmidt, începând cu anul 1879 (arhitect Constantin Kurkovski). Și încununarea operei de rememorare trebuia să culmineze cu inaugurarea bustului lui Carol Schimdt, ce urma să fie do-

nat Chișinăului de ambasada Germaniei cu ocazia împlinirii în 2014 a 200 de ani de la poposirea pe meleagurile noastre a primilor coloniști germani. Dar n-a fost să fie. O scrisoare, semnată de un istoric, a făcut să ezite conducerea primăriei în acceptarea darului. Și e mare păcat să pui la îndoială realizările lui Carol Schmidt... Dimpotrivă, ar fi remarcabil, să se menţină constant viu spiritul devotamentului faţă de acest oraș cu vocaţie europeană – Chișinău. Odinioară, am căutat mormântul lui Carol Schmidt la toate cimitirele Chișinăului și nu l-am găsit. Mi s-a părut ceva nefiresc în această dispariţie, ca mai apoi să găsesc o informaţie în revista Din trecutul nostru, anul 1937, în care Gheorghe Bezviconi scria cu regret, că la un deceniu de la decesul acestui ilustru primar al Chișinăului, mormântul lui a rămas neîngrijit și doar o cruce modestă de lemn străjuiește la căpătâiul său. Anii au trecut, crucea a putrezit și mormântul a fost spulberat în anii ’60 ai sec. XX, pentru a înălţa pe acel loc cinematograful Gaudeamus... Cine știe, poate, în felul acesta noi demonstrăm esenţa naturii noastre, uitând să păstrăm respectul și amintirea neîntinată pentru primarul care a dăruit Chișinăului faţa lui modernă și 25 de ani din viaţa sa...

Casa Schmidt. Str. Maria Cibotari, 4


181

CONSTANTIN STERE ȘI SFATUL ŢĂRII

Constantin Stere

rii pași, pe care trebuia să-i facă Basarabia. Ucraina era independentă, România era pe cale de a-și elibera teritoriul de sub ocupaţia germană și independenţa Basarabiei, nefiind susţinută economic, administrativ, politic, nu avea șanse să se realizeze. Singura cale raţională era unirea cu România. După cum scrie în cartea sa La răspântie (Chișinău, 1998) martorul acelor evenimente, Dimitrie Bogos, rolul lui Stere în acea situaţie de extremă tensiune a fost decisiv: „Iată că se apropie ultima etapă, prin care trebuie să treacă Basarabia înainte de Unire. Din nou pleacă la Iași delegaţia Sfatului Ţării, dnii Ciugureanu și Inculeţ. Dar se întorc împreună cu dl Stere, sâmbătă, 24 martie.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Constantin Stere (1.VI.1865, s. Horodiște, Soroca – 26.VI.1936, Bucov – Ploiești, înmormântat la București) doar o lună și ceva s-a aflat la Chișinău, în primăvara anului 1918, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. Criza politică în Basarabia s-a conturat perfect în perioada 1-13 ianuarie 1918. Bolșevizarea unităţilor militare pe teritoriul Basarabiei, anarhizarea lor, destabilizarea situaţiei, prin care se încerca să se demonstreze că Sfatul Ţării și Consiliul de Directori Generali, adică Guvernul Basarabiei, nu sunt în stare să controleze situaţia în teritoriu. Se impunea venirea unei forţe, care ar fi adus o nouă orânduire, ce deja se declarase la Petrograd stăpână pe destinele fostului Imperiu ţarist. Cele trei lozinci care au răsturnat lumea: „pământ – ţăranilor, fabricile – muncitorilor și pace – lumii” au ajuns să stea la temelia tulburărilor de la Chișinău. În acea situaţie, când membrii Sfatului Ţării au început să fie vânaţi, pentru a fi exterminaţi ca „trădători ai intereselor poporului”, conducerea Basarabiei, mă refer, în primul rând, la Blocul Moldovenesc al Sfatului Ţării, a luat decizia justă de a chema armata română pentru a instaura ordinea. La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chișinău, fiind întâmpinate de populaţia băștinașă cu mari speranţe. Unităţile bolșevizate s-au retras la Tighina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În interiorul Sfatului Ţării venirea armatelor române a fost primită cu bucurie de către o parte din deputaţi, iar minoritarii erau convinși că în Basarabia trebuiau aduse alte trupe, fie ale Antantei, fie ale Ucrainei, fie orice armată, numai nu cea românească. Românofobia și atunci era arma minorităţilor naţionale. În acea situaţie, se conturau clar următo-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 182

Mărturisesc că sosirea dlui Stere se aștepta ca a unui semizeu, făcător de minuni. Și, într-adevăr, d-lui s-a arătat la culmea chemării. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii fracţiunii ţărănești și ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir, când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci pentru prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viaţa lui n-a fost așa de tare, așa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntași. La sfârșitul banchetului se părea că și Ţiganco și ceilalţi tovarăși ai lui sunt gata să asculte și să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiective și convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfătuirea în Consiliul de Miniștri, de aseme-

nea, în fracţiunea ţărănească și Blocul Moldovenesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea nevoie de a vorbi în Bloc și toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţărănească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţărani, care până atunci erau duși de nas de niște proroci mincinoși ca Ţiganco și alţii”. Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri, la care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în ședinţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii. Dar hârtia procesului-verbal nu poate reproduce emoţia autentică a evenimentului. Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean, ţăranul Ion Codreanu, peste aproape douăzeci de ani își amintea, mărturisindu-i avocatului și publicistului R.Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei: „Erau două partide în joc: unul, ,,Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă,

Casa lui Roman Stere. Chișinău, stradela A. Plămădeală, 2


menta pentru reușita votului, iar, după ce și-a terminat cuvântarea, zărindu-mă, a venit lângă mine, m-a recunoscut și, întinzându-mi mâna, m-a întrebat ce părere am despre cele rostite de dânsul? I-am răspuns numai două cuvinte, și anume: ,,Bine, bine”. Dânsul mi-a răspuns, la rândul său: ,,Știu că este, dar voiesc să cunosc părerea D-tale sinceră: cu alte cuvinte, refrenul”. I-am răspuns din nou: ,,Am să vă spun altă dată și refrenul”. (R.Marent, Cu moș Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4). Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul, când Ion Inculeţ și Daniil Ciugureanu au fost aleși miniștri în noul guvern al României, el a fost ales, la 4 aprilie 1918, Președinte al primului Parlament al Basarabiei. Și aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semnificaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece Biserica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Autograful scrisorii lui Constantin Stere către mitropolitul Pimen

183

după cum îi era și titulatura, activând pentru votarea Unirii, și celălalt partid: ,,Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organizaţii șovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor, care făceau parte din ,,Fracţia Ţărănească” și să-i alipească la ,,Blocul Moldovenesc”, reușind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit graţie marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribuit la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata română, care a impus ordine și a adus liniște în toată Basarabia, și al doilea factor a fost Stere, care a adus liniștea în toate sufletele frământate și dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt și mărturii scrise de dnii Bogos, doctorul Petre Cazacu și profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei și votarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. …Ședeam într-un colţ și ascultam cu evlavie, cum Stere vorbea și cum argu-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 184

Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană și apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică și, respectiv, a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Ismail, Gavriil, și arhiepiscopul de Chișinău, Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu știau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală. Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, – frontiera dintre Rusia Sovietică și România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţia, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, Președintele Sfatului Ţării îl invocă și în scrisoarea din 29 aprilie 1918, adresată Mitropolitului Moldovei, Pimen: „Confidenţial Î.P.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei

Iași Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iași și voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie. Deocamdată, Vă aduc la cunoștinţă ce mi-a afirmat: că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat. I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.-Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română. Îmi permit să-mi exprim părerea, că aţi putea telegrafia această comunicare la Moscova și a aduce faptul la cunoștinţă Arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel, Î.P.S.V. Primiţi omagiile mele filiale. C.Stere Președintele Sfatului Ţării ”. Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea Bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera sa literară despre rolul Bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.

Clădirea Sfatului Ţării. Imagine de epocă


185

ÎN LUMEA ASTA SUNT FEMEI... Sunt destine, pe care nu le poate ghici nimeni, nici în palmă, nici în stele... La 16 decembrie 1892, prin punctul de frontieră Ungheni, Constantin Stere (1865-1936), eliberat din exilul siberian, trece în România. În aceeași zi, în ajunul Anului Nou, în localitatea Sinești, el scrie o poezie: ÎNTR-O ÎNCHISOARE Mâhnit, întristat și cu inima frântă, La fereastra îngrădită cu fier, Șezând plin de gânduri lugubre, el cântă, Spre sudul uitându-se cer: „Mormintele strămoșilor mei, pe părinţi I-am lăsat eu în patria mea; O gingașă fată, regina dorinţii Și-a milei, rămase colea... Și numele ei, fără șiretenie, Bucuros voi spune curând,– Se cheamă ea: draga mea Românie! O, ţara mea, ţie eu cânt. Cu lacrime, geamăt, durere fierbinte, Al maicei iubite suspin Aud ale României sfinte cuvinte Ce rar pân’ la mine tot vin…”.

Românismul lui C. Stere nu este unul acceptat, unul simulat, el a izbucnit în sufletul lui pe timpul când se afla în mijlocul gheţarilor veșnici, a izbucnit ca lava unui vulcan și a topit, a măturat din calea sa multe din concepţiile adolescentine despre ideea internaţionalismului universal.

Aflarea lui timp de mai mulţi ani în exilul siberian, depărtarea geografică de România a cristalizat în el sentimentul naţional sublim. Dacă ar fi avut o altă soartă, o altă linie a destinului, probabil, că ar fi fost altul... Trecea în România, alături de tânăra lui soţie, Maria Grossu-Stere (1866-1946), care împărţise cu el o bună parte din drama surghiunului. La Cimitirul de pe str. Armenească din Chișinău, pe una din aleile sud-estice până mai ieri era, astăzi nu sunt sigur că mai este, un mormânt modest, o piatră care la capătâiul ei avea incrustată o stea sovietică. Textul de pe acea piatră de mormânt era sugestiv printr-o remarcă: Maria Stere, născută la… septembrie 1866, moartă… aprilie 1946… care a crescut și educat doi bolșe-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Constantin STERE (Din volumul: Scrisori către G. Ibrăileanu). (Scrisorile lui C.Stere au fost îngrijite de I.Lăzăescu, vol. II, București, 1971).

Maria Stere


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 186

Constantin Stere în exil

vici. Această femeie, care a lăsat cu limbă de moarte în loc de epitaf o frază patetică, ne duce cu gândul la o educaţie deosebită în spiritul intelectualităţii ruse din sec. XIX. Cine a citit romanul, parţial, autobiografic – În preajma revoluţiei își dă seama perfect, că tânărul Constantin Stere, deja în gimnaziu, era o personalitate integră, care s-a impus în mediul tineretului de la Chișinău. În cercul de tineri, care studiau cărţile interzise de regimul ţarist, pâlpâia flacăra aprinsă de decembriști, primii care încercaseră să răstoarne monarhia rusă. Arestarea lui Stere, căsătoria lui în închisoare cu Maria Grossu, în 1885, sora prietenului și colegului său Alexandru Grossu, ni se pare o pagină cunoscută în istorie, – astfel au procedat soţiile decembriștilor, urmându-și benevol soţii în ocnele siberiene. În roman, Maria Grossu figurează sub numele de Tania Lungu. Iar fiica ei, Elena Stere-Beldie, în Amintiri, lucrare rămasă în manuscris, precizează: ...mama și-a părăsit liceul și părinţii la 17 ani, ca să-l urmeze pe tatăl meu, depor-

tat în Siberia ca antiţarist. Nu și-a terminat studiile. (Citat după Zigu Ornea: Viaţa lui C.Stere.–București, 1989, pag.73). Și tot în aceeași ediţie găsim descrisă procedura înregistrării căsătoriei lui Constantin cu Maria: Căsătoria aceasta a fost, din mai multe pricini, stranie. Mai întâi, pentru că amândoi partenerii știau că e fictivă, fiecare crezând că se jertfește pentru a-l izbăvi pe celălalt. Apoi, pentru că s-a desfășurat în ambianţa unei capele de închisoare. Mirii, – el avea 20 de ani, iar ea 19 – erau îmbrăcaţi în haine obișnuite... În locul ofiţerului stării civile, oficia directorul închisorii, iar obișnuita asistenţă se compunea din câţiva temniceri, dintre care unii erau înarmaţi. Totul a fost rece, inospitalier și crispat în această ceremonie. Atmosfera părea mai curând un prohod, iar cei prezenţi în loc să se bucure, lăcrimau. Noroc că totul s-a isprăvit repede, mirele trebuind să se reîntoarcă imediat, în celulă, iar capela să fie pregătită pentru slujba de vecernie. (pag.76). Ideea propășirii a fost pusă mai sus decât dragostea propriu-zisă. Această femeie a stat în preajma lui Stere până în 1918, când au divorţat, el căsătorindu-se în același an cu Ana Ionescu-Ploiești (18731954). În prima căsătorie, Ana a fost soţia doctorului Ion Radovici, decedat în 1908. Din această căsătorie s-a născut un băiat – Ion (1918, București – 1997, București). Moșia Bucov de lângă Ploiești, unde a locuit și murit Constantin Stere, a fost posesia ei. Este înmormântată la cimitirul Bellu din București, unde a fost înhumat și Stere. Maria Grossu i-a asigurat lui Stere nu doar căldura căminului familial și s-a ocupat de educarea copiilor, ci a fost partenerul intelectual al lui Stere, asigurându-i acea doză de puritate morală, pe care ei, în adolescenţă, și-o formulaseră drept ideal pentru viaţă. Constantin Stere, după divorţ, când i-a lăsat casa de la Iași, cu tot ce avea în ea,


(Cetatea Albă), 25 octombrie ( 1918). Dragă Ibrăileanu, Tare aș dori să primesc cât mai degrabă vești de la mata. Abia azi pot să-ţi scriu; casa aproape e aranjată și eu am timp liber; până acum aproape neîntrerupt mă învârteam prin odăi. Drumul ista a fost foarte greu; până la Iași am avut numai jumătate de bancă; am putut dormi numai o jumătate de ceas. La Chișinău a ajuns trenul cu întârziere de 4 ceasuri; n-am găsit trăsuri, a trebuit să așteptăm la gară până ne-au adus trăsura, s-a nimerit o birjă proastă, care n-a putut să ne ducă până la casa fratelui meu; am mers pe jos, n-am putut nimeri deodată casa lui, ne-am obosit. La Chișinău, mi-a fost foarte bine, dar tosca (tristeţe sumbră–n.n.) mereu mă apuca, nu era ficuţa lângă mine; afară de asta, eu numai la mine acasă mă simt bine. De la Chișinău, am plecat marţi dimineaţa, cu gândul de la Benderi (Tighina -n.n.) să ne ducem cu vaporul, dar la Benderi ne-am dus de la gară până la port prin

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

a întocmit un act, perfect din punct de vedere juridic, ca nimeni, sub nici o formă, să nu aibă posibilitatea să o deposedeze pe Maria de averea ei. Maria a avut o soră, Nina, care a locuit la Odesa, o altă soră, Lena, care a locuit la București, iar fratele ei, Alexandru, a fost avocat la Chișinău. În căsătoria cu Stere a avut patru copii: Roman (1886), Gică – Gheorghe (1893-1970), Elena (Lili, născută în 1894) și Maria (Rica, născută în 1897). Imaginea politicianului Stere, publicistului Stere, profesorului Stere a păstrat pentru întreaga sa viaţă o doză incalculabilă din sacrificiul Mariei Grossu. Ea l-a știut cel mai bine, ea l-a preţuit cel mai mult și, chiar după ce au divorţat, în vara anului 1918, relaţiile lor au rămas deosebite, fiecare având grijă ca această ruptură conjugală să nu afecteze legătura sufletească cimentată de-a lungul vieţii și încercată la cele mai joase temperaturi ale Siberiei. Una din cele mai frumoase dedicaţii ale lui Stere a fost oferită chiar soţiei sale Maria, pe textul tezei de licenţă. Este o po-

187

Constantin Stere în Siberia

ezie în proză, scrisă de un „siberian”, care, de fapt, era un liric incurabil: „Poate, vei găsi că e un sentimentalism de rău gust și nelalocul lui de a-ţi afișa astfel numele în public. Dar pentru o viaţă întreagă de suferinţi și chinuri, jertfă alături de mine, acesta e singurul omagiu ce ţi-l pot aduce. Când, tânără, aproape copilă, te-ai despărţit de ai tăi și ai plecat din ţinutul Chișinău, spre a căuta sub un cer senin și dușmănos, pe ţărmurile Oceanului Îngheţat, pe un osândit, pe un izgonit din viaţa civilizată, vechiul tovarăș al jocurilor de copilărie – atunci n-ai putut nădăjdui că vor veni zile mai fericite. Acum, când se pare că vântul soartei începe să bată în altă parte, primește, fără a te supăra, această dedicaţie. C.G. Stere”. (1897). Cine va citi scrisorile Mariei Grossu, adresate lui Garabet Ibrăileanu și publicate în volumul: Scrisori către Ibrăileanu (București, 1982, vol. 4,), ediţie îngrijită de Mihai Bordeianu, va descoperi un suflet feminin care merită o oglindire aparte:


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

glod teribil ( e oribil Benderul ista cu glodul lui; te îneci); ploua tare, ne grăbeam să nu pierdem vaporul, fiindcă trenul a întârziat cu două ceasuri; și ce amărâţi am fost, când la port am aflat că vaporul nu mai umblă (sic). Ne-am grăbit să ne întoarcem la gară, să nu pierdem trenul...

188

Mormântul Mariei Stere. Cimitirul Central, Chișinău

...Nimeni nimic nu știe, nu știu când plec (sic) trenurile, când sosesc, nici nu vor să-ţi răspundă; obraznici, hoţi. Trebuie să nu iei ochii de la bagajul tău, că nu știi când îl înhaţă. Din cauza asta nu ne-am mișcat de la gară și bine am făcut, fiindcă trenul a sosit mai devreme decât se aștepta și imediat a și plecat. Nu știu de unde se ia atâta lume care călătoreţte; abia capeţi loc, cu dovezi, cu brânceli. (pag.124-125). După paginile ei de corespondenţă, se poate exact reconstitui atmosfera reală a vieţii cotidiene din România antebelică și postbelică, începuturile României Mari și dezintegrarea imperiului ţarist prin prisma anarhiei resimţite în Basarabia. Viitoarele pagini de istorie a mișcării feministe din Basarabia trebuie să cuprindă și destinul Mariei Stere. Pentru că nu prea sunt exemple în trecutul nostru, când sacrificiul unei femei ar fi mers atât de departe, iar conștiinţa ei de om să atingă cote sublime... În Chișinău, mai există o adresă legată direct de destinul Mariei Stere. Pe stradela Al.Plămădeală, 2, se află casa fiului ei, Roman Stere, fost director al Școlii de vinificaţie din Stăuceni, pe care el a construit-o în 1930. Aici ea era găzduită, când poposea la Chișinău. Și, posibil, ultimul drum tot de aici l-a făcut...


189

UN ROMAN ACOPERIT DE MISTER...

Constantin Stere gimnazist

superioare). Arta romanescă steristă excelează atât în toate aceste trei sfere, cât şi în relaţiile dintre ele, în aşezarea lor în contratema ce dă naştere contrapunctului simfonic”. Autorul, C.Stre, a explicat simplu geneza apariţiei romanului său: „– Ce v-a îndemnat să scrieţi În preajma revoluţiei? – Bătrâneţea. Tinerii trăiesc cu nădejdea, bătrânii cu amintirile…”. Însă firea lui complexă nu-i permite să ne dea o relaţie direct proporţională cu o relatare care parcă se impune de la sine. În alt interviu, el parcă s-ar contrazice: „– Memoriile mele… Nu le pot face. Eu n-am jucat în viaţa publică un rol așa de însemnat, încât să merit a întreţine publicul

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Este un paradox că în literatura interbelică, aproape concomitent, au apărut doi mari romancieri: Liviu Rebreanu din Ardeal și Constantin Stere din Basarabia. Două provincii alipite, revenite la matcă, au adus cu ele specificul românesc și problemele cu care s-au confruntat în perioada asupririi străine. Era o tematică cu totul nouă pentru literatura română. Unul descria relaţiile din Imperiul Habsburgic, celălalt se ocupa de viaţa basarabenilor din Imperiul ţarist. Procesul îndelungat de acumulare a conștiinţei naţionale, până la urmă, s-a afirmat prin conştientizarea propriei valori, – unirea Basarabiei, unirea Ardealului, au fost niște procese izvorâte din conștiinţa poporului. Vanea Răutu trebuia să vină în literatură, era chipul basarabeanului care trecuse Prutul printre primii și se integrase în sistemul politic românesc. Era o experienţă unică în viaţa acestui personaj. Și tot ea era o lecţie pentru istoria formării României Mari. În literatura basarabeană romanul lui Stere a cunoscut un precedent. Mă refer, în primul rând, la proza lui Dimitrie C.Moruzi, adică la romanele sociale: Pribegi în ţara răpită (Iași, 1912) şi Înstrăinaţii (1910). În O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, 1997), criticul Mihai Cimpoi face o observaţie principială, de la care trebuie să pornim atunci când analizăm romanul fluviu În preajma revoluţiei. Este jalonul necesar pentru a descifra personalitatea autorului: „În romancierul Stere sunt trei romancieri: unul – al condiţiei umane propriu-zise, cel de-al doilea – al condiţiei subumane (al lumii penitenciarelor și satelor siberiene) și cel de-al treilea – al condiţiei supraumane (al firilor morale


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 190

cu persoana mea. Apoi, mai cred că niște memorii cinstite nu pot fi decât acelea care se publică în cincizeci de ani de la moartea scriitorului și de la epoca la care ele se referă. Altfel, memoriile devin niște instrumente de jignire sau de lingușire, niște necuviinţe, pe care eu nu le pot comite. Chiar şi Jean-Jacques Rousseau, care spunea despre Confesiunile sale că sunt o carte cu care se va duce „înaintea lui Dumnezeu”, nu s-a putut sustrage de la unele aprecieri defavorabile… …Așa că memorii eu nu voi scrie…”. (Romanul românesc în interviuri... O istorie autobiografică. Antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic. București, 1988, vol.III, (R-S), partea II). Dar, pe de altă parte, dacă ne gândim bine, acceptăm ideea că o asemenea experienţă unică de viaţă nu se putea pierde fără urmă. Ea venea în contradicţie chiar cu principiul său împrumutat, ca postulat, de la Kant: Nici o picătură de energie morală nu se pierde în univers. Atunci, evident că C. Stere nu putea să nu-și scrie memoriile, în el sălășluia duhul mărturisirii, dar spiritul său opozant nu putea proceda direct, rectiliniu, și formula de roman a fost salvatoare. A merge în pas cu timpul ori, poate, chiar înaintea lui, – acesta era crezul lui. Memoriile, publicate peste 20-50 de ani, ar fi produs o explozie, fără participarea memorialistului, el însă era curios să cunoască rezultatele, să verifice efectul imediat al celor scrise. Așa a apărut romanul În preajma revoluţiei. Ion Codreanu este unul dintre martorii, care confirmă caracterul autobiografic al romanului: „Sunt și eu descris de către Stere în unul din cele opt volume masive, care compun romanul neterminat sub titlul În preajma revoluţiei. Eu figurez sub numele de Ioniţă Cornea. Când l-am văzut pe Stere ultima oară, bolnav greu, la sanatoriul ,,Regina Maria” din București, mi-a spus cu o voce slabă: ,,Moș Ioane, tocmai când trebuie să te de-

scriu mai bine pe Dumneata și viaţa Dumitale, în volumul al nouălea, iată că autorul moare și nu poate să-și termine lucrarea”. I-am răspuns: ,,Constantin Egorovici, tu nu vei muri și nici nu trebuie să mori, amintindu-i de o nuvelă a lui Anton Cehov, care avea drept subiect îmbolnăvirea unui scriitor, ce nu-și poate termina opera începută și, de pe patul suferinţei, s-a rugat lui Dumnezeu să-l facă sănătos, ca să-și termine lucrarea. Dădeam a înţelege prin aceasta că se va face și dânsul sănătos. A dat însă din cap, având aerul să spună că-și cunoaște boala și știe că nu are leac”. (R.Marent, Cu moș Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4). „– Și totuși Răutu nu sunt eu! afirma categoric C.Stere. N-am avut roman cu Ilenuţa, nici soţia mea n-a murit.

Coperta romanului lui C. Stere


L.Leoneanu, unul dintre stenografii care au participat la înregistrarea textului romanului, dictat de către autor, care avea senzaţia că se află la catedră, consemna într-un interviu: „… D.Stere mi-a dictat Preludiile. …Plimbându-se prin casă, la început nervos, sub năvala ideilor, vedeam cum faţa i se înseninează cu încetul, accentuând din ce în ce în expresie inspiraţia. Prima frază pornea mai greu, celelalte urmau apoi ca un cântec prins în siguranţa glasului unui artist…”. (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic. București, 1988, vol.III, (R-S), partea II). Pornit de pe tărâmul memorialisticii, trecut treptat pe tărâmul ficţiunii, rătăcind adesea prin lumea satiricului și a șarjei, acest roman totuși ne aduce în faţă o impresionantă galerie de personalităţi reale care au existat aievea. Descifrarea personajelor și găsirea corespondenţilor reali a fost preocuparea cititorilor chiar din momentul apariţiei primului foileton din roman și continuă și astăzi.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Constantin Stere la București cu secretarii săi

191

Vanea Răutu era un revoluţionar rus. La întoarcere din exil în Basarabia, el găsește decăderea gospodăriei moșierești și înlocuirea elementului dinainte cu elementul venetic, arendaș-armean… El trece în România și parcă ar cădea pe o nouă planetă: totul e altfel… Va urma răscoala ţăranilor în România, suprimarea ei,… războiul Mondial. După război Răutu moare, împușcat de patrioţii români. Dictez într-o lună un volum de roman. Dacă voi mai trăi, în trei-patru luni îl voi termina. – Rolul în războiul Mondial era mult mai complicat…? – Eu sunt român; tatăl meu nici nu vorbea rusește. Răutu însă era revoluţionar rus, lupta împotriva imperialismului rusesc și nici într-un caz nu vroia să meargă alături de Rusia ţaristă, văzând în distrugerea ei victoria idealului său. Deși educat în Rusia, era cetăţeanul lumii!” (Constantin Stere. Impresii. Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934, material nesemnat, dar scris de Gheorghe Bezviconi).


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 192

Gheorghe Bezviconi scria în articolul Vanea Răutu la Liceul Regional: „Acum 70 de ani, Vanea Răutu sosește la Chișinău. Totuși, autorul, născut abia în 1865, povestește întâmplările de mai târziu, când el însuși devine elev al Liceului Regional. Educaţia sa, ca și a majorităţii copiilor de boiernași de pe vremuri, începe la pensionul pastorului R.Phaltin, unde Răutu face cunoştinţă cu viitorii săi profesori liceali: Ivan Feodorovici Kemritz (l. franceză), Adolf Fridrihovici Wintzgerode (l. germană) și Ivan Semionovici Liviţki (la dl Stere zis: Malcenco), cunoscut poet şi prozator urcrainean, profesor de limba rusă. La Liceul Regional („B.P. Hasdeu”) dl Stere studiază, împreună cu regretatul Gh. Const. Grossu (Sașa Lungu), venerabil notar, decedat în 1932, și pe a cărui soră autorul o ia de soţie. Petrea Stan este Petre Stanevici, fratele magistratului F.M. Stanevici. Stan, suferind de oftică, moare în 1886. Coleg cu ei mai era venerabilul Andrei Hrist. Gheorghiu, decanul baroului din Chișinău. Director al liceului, între anii 1881-1904, era Vasile Lvovici Soloviev, care figurează sub numele de Orlov. Tipurile profesorilor negativi: Șimanski (l.rusă) – Alexandru Nikiforovici Șimanovski, mai apoi vicedirector al Băncii orăşeneşti din Chișinău; Scaenitz (l.latină) și Slovic (l.greacă) – ar trebui să fie slavii din Austria, Lavrentie Mateevici Lescovetz, licenţiat la Viena, și Frantz Iacovlevici Rebetz, supus austriac. Însă, după afirmaţia autorului, prototipul lui Slovic era profesorul Lașcu… (Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934). De la apariţia romanului în foiletoane, în 1931, și până în zilele noastre continuă discuţia despre gradul de ficţiune și de memorialistică, ce se conţine în roman și care parte din aceste două prevalează. Un moment este clar: ieșenii s-au supărat pe autor pentru descrierea Ciubăreștilor, în care ei au recunoscut orașul lor. Iar criticii, care întotdeauna au bune relaţii cu realitatea imediată, au și întocmit liste de personaje ce pot fi ușor recunoscute:

(Vasile și Sica Credinţă = Ion și Sofia Nădejde, Vasile și Margot Gârlă = soţii Baltă, Ciorbadgioglu = G.Ibrăileanu, A.Vădrășcan = D.Pătrășcanu, Raul Dionide = Georges Diamandy, N.Șoltuz = N.Quinezu, Al. Temistoclide = Al. Philippide, Jean Lascaride =I.Cantacuzino, Gherasie Bivolaru = Al. Bădăru, Aurel Cernea – Dim. Greceanu, Demetru Jonea, = N.Gane, D.Crăsneanu = Ionel Brătianu, Knix = Leopold Hax, Ilie Turcu = Ion Botez, Sidonia Alexe = Izabela Sadoveanu-Andrei, Gh. din Suceava = Gheorghe din Moldova, M. Pădureanu = M.Sadoveanu, Gr. Popologeanu = G. Topârceanu, Dionisie Partenie = M.Sevastos, M.Nastia = M.Pastia, Gh. Chiriuţă = Niţă Piţurcă, Gh. Războiu-Vrânceanu = C.Dobrogeanu-Gherea, Bran Caroţi = V.Morţun, Toni Baclava = Toni Bacalbașa, Miron Osmanli = I.L. Caragiale, Cristophor Arghir = N.Iorga, Nitza Vasilescu = Take Ionescu, T.T.Fluor = P.P.Carp, Carol Peters = Petre Poni, Filip Dresu = N.Fleva, Petre Rășinar = Octavian Goga, Anibal Ionescu = Stelian Popescu, Mircea Ionescu din Argeș = Barbu Ștefănescu Delavrancea, Octavian Petrovici = Aurel Popovici, Leonida Cipacea = Eugeniu Carada, Ipolit Mircescu = Titu Maiorescu, Nazarie Mreană = Gh. Panu, Hariton Spirescu = Spiru Haret etc. etc.). (Din cărţile: Z.Ornea – Viaţa lui C. Stere, vol. 2, 1991; C.Stere – În preajma revoluţiei, 1991). Romanul a rămas neterminat, și autorul a luat cu sine destinul eroilor. Totuși, epilogul romanului a fost salvat printr-un miracol. Aurel Ștefanelli a fost fiul lui Theodor Ștefanelli, prietenul și colegul lui Mihai Eminescu. Soarta a făcut ca el să ajungă primar al Sorocii, de unde, la începutul lunii august 1940, a fost arestat. În fişa lui biografică, completată la N.K.V.D. și inclusă în dosarul nr.1038, deschis la 30 iunie 1940 și încheiat la 9 septembrie a aceluiași an, ne mărturisește mai multe amănunte, dar pe noi ne interesează, îndeosebi, două momente: data nașterii – 1 ianuarie 1891 – și faptul că la


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

C.Stere scurt timp după moartea regretatului său părinte. Trimisesem prietenului meu o scrisoare de condoleanţe, în care, între altele, îl rugam să-și ia sarcina de a da o formă definitivă și de a publica manuscrisele, ce, desigur, au rămas în urma lui C.Stere. Făceam acest demers știind că Roman Stere are talent de scriitor și că numai o modestie dusă la exces sau un spirit exagerat de autocritic au împiedicat manifestarea sa pe terenul literaturii românești, tot așa cum știam că numai la insistenţa unui consacrat scriitor român el a consimţit să publice câteva schiţe bune, sub pseudonim însă. Răspunsul la demersul meu este scrisoarea de mai jos a lui Roman C.Stere. Cer iertare bunului meu prieten pentru această indelicateţe de a publica scrisoarea, fără a-i avea consimţământul. Multă vreme am vrut s-o ţin numai pentru mine, ca un document preţios și ca o dovadă de afecţiune din partea lui. Este un crâmpei rupt din sufletul său și nu ar trebui tocmai eu să-l divulg. Îmi dau seama că pentru mine această scrisoare aduce lumini vii în ultimele momente de creaţie ale lui C.Stere. Încheierea dramatică a operei marelui dispărut trebuie să devină un bun comun al tuturor admiratorilor săi. De aceea, cu strângere de inimă, dar și cu conștiinţa împlinirii unei dorinţe, public aici scrisoarea: „Dragă frate Aurel Feodorovici, Am lipsit vreo zece zile de acasă și, la întoarcere, am găsit scrisoarea cea bună pe care mi-ai trimis-o. Îţi mulţumesc. Am să-ţi răspund, începând de la coada scrisorii. Închipuieşte-ţi că patru zile înainte de moarte, bătrânul a avut acelaşi gând ca şi Mata. A chemat pe doctorul care îl asista şi l-a pus să scrie pe o bucată de hârtie, pentru că el nu mai putea mânui condeiul: „Manuscrisele mele să le ieie băiatul meu cel mai mare şi să vadă ce poate scoate din ele”. Această încredere m-a mișcat, cum poţi să-ţi închipui, până într-adânc. După

193

rubrica profesiunea a scris avocat, iar la punctul următor, prin care era întrebat despre locul de muncă, a răspuns: primar al orașului Soroca și apărător. Deci, dintre toate posturile pe care le-a ocupat, Aurel Ștefanelli a preferat să se menţioneze numai două, deși a activat în parlamentul ţării (1932–1933), a fost prefect de Soroca (1938). Cum era și firesc în acea vreme mult polarizată, el a făcut parte din două partide. Din 1931 până în 1938, a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, iar din 1938 – al Partidului Renaşterii Naţionale. Istoria acestei biografii are niște răsuciri clasice. Avocatul Aurel Ștefanelli, membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, a apărat în procese comuniştii, dar ei n-au ţinut cont de gentilenţa lui și l-au băgat în GULAG. Astfel, fostul primar și potenţialul scriitor s-a pomenit în Siberia, în Ivdellag, unde, la 31 ianuarie 1945, i-a fost cusută în dosar ultima filă cu nota nr.56819, care spune că la 30 ianuarie 1945 Aurel Ștefanelli a murit. Este important faptul că în cazul prietenului său, Roman C.Stere, Aurel Ștefanelli a procedat foarte corect, salvând pentru posteritate epilogul romanului lui Constantin Stere În preajma revoluţiei. Îndemnat parcă de un resort interior, el publică în revista Viaţa Românească, nr. 4–5 din 1937, un material literar deosebit de valoros, cu un comentariu la obiect. „În numărul din urmă al Vieţii Românești, închinat în întregime memoriei lui C.Stere, a apărut un articol, datorită bunului meu prieten, Roman C.Stere, în care acesta publică: Sfârșitul romanului În preajma revoluţiei, așa cum l-a schiţat grăbit defunctul C.Stere în câteva cuvinte, precum și câteva note fugare cu creionul. Simţea că se apropie, nemilos, sfârșitul, care nu-i mai dădea răgazul să închege în roman materialul abundent ce urma să formeze volumul 9 și ultimul din seria romanelor sale. Cred că aduc o contribuţie preţioasă publicând aici Epilogul vastului roman social, așa cum mi l-a comunicat Roman


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 194

moarte am căutat cu toţii, cei de aproape, Îşi mai aduse aminte că mai avea ceva. manuscrisele și, spre surprinderea tuturor Şi, scotocind pe o grindă din casa veche, celor pentru care voinţa lui a fost un lucru găsi o carte colbăită. sfânt, nu am putut găsi nimic din materiO scutură de stâlpul prispei și o desalul pregătit în vederea volumului ultim, chise. deși auzisem că avea un capitol în întrePe întâia pagină desluși o însemnare gime scris, iar lui Jică, fratele al doilea, îi de mână, cu slovele spălăcite de vreme: spusese că avea gata cam un sfert din vo„Nici o picătură de energie morală nu lum. Ce s-a făcut cu acest material, până se pierde în zadar!” Și dedesubt o semnăacuma rămâne un mister. tură îndesată. Cu vreo trei luni înainte de moarte, Moș Ion închise o clipă ochii și, dinîntr-o zi, când suferinţele se arătau mai tr-odată, din străfundurile amintirii, i se îndurătoare şi bătrânul începuse a spera înfăţișă năvalnic un chip de luptător: Ion din nou că-şi va putea termina volumul Răutu. al nouălea, dar mai avea destulă speranţă Frate Aurel Feodorovici, că va putea pune pe hârtie epilogul De câte ori îmi rememorez acest epiproiectat, m-a chemat şi mi-a schiţat log, mă simt cu totul zdruncinat. Cred că planul acestuia. ţi-am răspuns la scrisoare. Mai mult nu Iată, aproape neschimbate, vorbele lui mai pot continua. din Epilog: Cu dragoste, ,,Au trecut mulţi ani de când nu mai R.C.Stere”. există Ion Răutu. A fost uitat de toţi. NuIon Cornea din Năpădeni, nu era altul mai ideile pe care le sămănase și lozincele decât moş Ion Codreanu din Ştefăneştii aruncate de el în luptă își croiesc drumuri Sorocii, căruia Constantin Stere i-a adrecotite, și din când în când izbucneau la sat în 1930 o scrisoare ce valorează cât un lumină în unghere răzleţe de ţară. Dar de Testament politic. fiinţa lui fizică nu-și mai aducea nimeni Iar romanul În preajma revoluţiei, neaminte. terminat, rămâne acoperit de mister ca Şi numai într-o seară de toamnă, faţa nevăzută a Lunii... nepoţii lui Ion Cornea din Năpădeni, care îşi făcuseră obişnuinţa să urmărească pe bătrân pretutindenea prin gospodărie, cotrobăind printr-un cotlon, au scos la iveală un pietroi de formă ciudată şi un hârb de mărime neobişnuită. Nici Ion Cornea nu mai știa de unde le avea, dar, zgândărât de întrebările copiilor, se așeză pe prispă și, privind asfinţitul, prinse a descâlci firele amintirilor. Îşi mai aduse aminte că petroiul şi hârbul acela nimeriseră la el de când cu vânzarea celui din urmă petec din moşia Răuteştilor. Mormântul lui Constantin Stere. Cimitirul Bellu, București


195

PORTRET INTERIOR

Alexandru Sturdza

Filip Filipovici Vighel (1786-1856), scriitor, fost viceguvernator al Basarabiei, membru al Societăţii Arzamas era la originea neamului său suedez care s-a rusificat. Era foarte apropiat ca fiziologie de timpu-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

„Acest colţ al pământului meu natal este doar o mică vatră a frumuseţii și bogăţiei Moldovii; ca să le cunoști cu deamănuntul și să le admiri, trebuie să vizitezi mănăstirile de pe valea Orheiului, sau și mai bine, să treci Prutul și Siretul, ca să vezi munţii Neamţului și ai Piatrei, împreunarea Bistriţei și a Siretului; într-un cuvânt, să vizitezi locurile slăvite prin isprăvile lui Ștefan cel Mare.” Al. Sturdza (În timpul șederii la Chișinău).

rile noastre, căci prefera bărbaţii în locul femeilor… Din această cauză a fost subiectul multor epigrame gustate în epocă, cea mai renumită fiind scrisă de un poet astăzi uitat cu desăvârșire – S.A.Sobolievski, intitulată „Ah, Filip Filipovici Wighel…” . Dar aceasta nu l-a împiedicat să fie în relaţii de prietenie cu poeţii Vasili Jukovski, A.S. Pușkin, cu care a comunicat mult în anul 1823, când acesta era exilat la Odesa. Opera lui memorialistică este una voluminoasă și poate servi drept sursă de informare pentru acei care vor să cunoască atmosfera ce domina începutul sec.XIX: Memorii( 1864-65), șapte cărţi. (Reeditată în 1891 sub titlul Notiţe); Note referitoare la starea actuală a Basarabiei(1892), iar în 1893, a apărut un supliment la aceste Notiţe. Din aceste cărţi am și desprins o schiţă de portret interior al boierului moldovean, consilier de stat rus, Alexandru Scarlat Sturdza. Familia Sturdza are în Basarabia o genealogie foarte interesantă, ramificată în mai multe ţări și înrudită cu neamuri de prim rang pentru epoca sa: Sturdza Români din Moldova, cunoscuţi din sec. XV ( A. A. C. Sturdza, Regne de Michel Stourdza, Paris. 1907.). Petiţionarul (Consilierul Colegial Ioan Mihail, fiul lui Sturdza, de 33 ani, locuiește în orașul Chișinău. Necăsătorit. Stăpânește în ţinutul Orhei moșiile Crasnașeni, cu 71 curţi, Poiana Bularda, cu 10 curţi de săteni, în ţinutul Iași – moșiile Cotiugeni și Ciuciuieni, cu 187 curţi de săteni, în ţinutul Hotin – moșia Tărăsăuţi cu 206 curţi de săteni, precum și moșiile dobândite prin cumpărare – Cotilău și Onţeni, cu 95 curţi, Noua Suliţă cu 204 curţi de săteni, osebit 42 familii de ţigani șerbi. (Dosarul Nr. 576, 1844, 56 file. Arhivele Stat. din Chiși-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 196

nău), a fost mareșal provincial (1822-25 și 1841-50), fruntaș de o distincţie rară, ctitor al bisericii din Noua Suliţă (Din trecutul nostru, Nr. 36-39, 1936, p. l-81.), lângă care a și fost înmormântat la 25 mai 1863. Nepoata lui de frate, Olga, s-a măritat cu prinţul M. A. Obolenski, tatăl general-guvernatorului Finlandei – prinţul I. Obolenski. O rudă (Cartea genealogică rusă. Ed. ,,Vechimii Ruse’’, Petersburg, 1875, voi.. II, p. 172. Contele A. Bobrinski. Op. cit. Vol. I, p. 319.) a petiţionarului, Scarlat (§ 1816), căsătorit cu Domniţa Sultana C. Moruzi (1762-1839), a fost primul guvernator al Basarabiei (1812-1813); fiul său, Alexandru Sturdza (1791-1854), însurat cu fiica dr. C. W. von Hufeland, diplomat și ilustru apologet (Dosarul Nr. 563, 1834, 46 file. Arhivele Stat. din Chișinău. Arhiva Arhiepiscopului Neofit Nevodcikov, la Muzeul Soc. istorico-arheologice bisericești din Chișinău. Arhiva Prinţului M. A. Gagarin (Bruxelles).), împreună cu sora sa, Roxandra (17861844) ( Sora lor, Elena (+1818), s-a măritat cu diplomatul D. P. Severin (1791-1865).), măritată cu ministrul de externe din Weimar – contele A. G. Edling (1771-1841) (Dosarul Nr. 239, 1841, 12 file. Arhivele Stat. din Chișinău. A. S. Sturdza. Prinos în amintirea contesei Edling. Odesa, 1848.), s-a bucurat de atenţia împăratului Aleksandru I, a lui Capo d’Istria și a altor celebrităţi ale timpului. Fiica lui Alexandru, Maria (182391), s-a măritat cu ambasadorul-prinţ E. G. Gagarin (1811-1886), fiul ei, Grigore (1840-1904), moștenind un fideicomis în

Filip Vighel

Basarabia și numele de prinţ Gagarin-Sturdza (înscriși în partea V-a a cărţii nobilimii basarabene, în 1834; deviza: ,,Utroque clarescere pulchrum’’ ). Vărul lui Alexandru, Mihail Sturdza (1794-1884), a fost Domn al Moldovei; fiica sa, Maria, s-a măritat cu prinţul Gr. A. Gorciakov. Sora Domnitorului, Elena, s-a măritat cu Alex. Ghica (fiul lor a fost Grigore Ghica-Vodă (1804-57), iar fiica, Elena, s-a măritat cu P. Șubin, șeful vămilor din Basarabia), apoi cu al doilea guvernator al Basarabiei, generalul I. M. Hartingh (1768-1831); ea a murit la Chișinău, la 20 august 1831. Nepoatele de fiu ale lui Ioniţă Sturdza-Vodă (1822-29) au fost: prinţesa Ecaterina C. Moruzi (1826-91) și Pulcheria P. Keșco, mama Reginei Natalia a Serbiei. Familia Sturdza nu mai există în Basarabia. (George Bezviconi ,,Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru’’. București, vol.I, 1940, vol.II, 1943). Cunoscându-l personal pe Alexandru Sturdza și pe membrii familiei acestuia, memorialistul a făcut niște observaţii foarte interesante, care până la urmă, cum era și firesc, au constituit un portret. Chipul lui Alexandru Sturdza era pentru Vighel atât de obsedant că revenea la acest nume în momentele cele mai neașteptate. Scriind despre Ioan Kapodistria, care era pe atunci ministru de externe al Rusiei, memorialistul consemnează: „…În acest răstimp, el s-a atașat de familia boierului moldovean Sturdza, soţia căruia era grecoaică, iar copiii de ambele sexe aveau atât de multe cunoștinţe în diverse domenii, că puteau alcătui o Academie de familie”. (Cartea, 7, 1865, ediţia Katkov). Sentimentul invidiei nu-i era străin lui F.F.Vighel, care uneori se miră de faptul cum de a reușit Alexandru Sturdza, locuind într-o fundătură a regiunii Moghiliov din Belorusia să obţină cunoștinţe, ce devansau pe mulţi contemporani străluciţi. Și aici se cere o precizare, care nu era pe puterea memorialistului. Tata lui Alexandru, Scarlat Sturdza, făcuse studii foarte temeinice în Moldova, cu învăţaţii


Roxandra S. Sturdza-Edling

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Eugen Bulgaris (1716-1806) și Nichifor Theotochis ( 1731-1800) și în Germania, la Leipzig. Era foarte versat în diverse domenii, încât chiar într-un material publicat acum câţiva ani am demonstrat că el ar fi unul dintre primii pictori moderni din Moldova, deoarece a realizat portretul fostului său dascăl, Nichifor Theotochis. (Vezi Basarabia necunoscută (vol.2, 1997). E evident că Scarlat Sturdza și-a împărtășit bagajul de cunoștinţe copiilor săi – Roxandra, Elena și Alexandru, educând în ei spiritul nu doar al cunoașterii, ci și al utilizării cunoștinţelor în realizarea unor proiecte mari. Deși se considera prieten cu Alexandru Sturdza, memoriile lui F.Vighel atestă momente de acuzare directă a acestuia, evident că, în primul rând, acuzele se referă la situaţia Basarabiei: „…Când misticul Sturdza compunea frazele diplomatice, scriind pentru contele Kapodistria rapoarte elogioase despre prosperarea pe care o savurează noii supuși ai Rusiei, și prin acestea minţea pe

Dar teama cea mare a memorialistului F.F.Vighel era alta. Proiectul lui Alexandru Sturzda era unul care deschidea niște perspective noi pentru Europa și situa Rusia într-o postură de veritabil eliberator, dar nu de un mistificator al eliberării de sub jugul otoman cum era în realitate. În opinia memorialistului, Alexandru Sturdza dorea „.. de a vedea Moldo-Vlahia ca o împărăţie osebită, împreună cu Basarabia, Bucovina și Transilvania…Mânat de ideile timpului și cunoscând înclinarea ce domnea de a despărţi de la Rusia cuceririle făcute de ea, el a întreprins să facă dintr-o părticică a patriei sale (Basarabia) un mic stat model cu guvern reprezentativ”.(G.Bezviconi, Profiluri de ieri și de azi, București, 1943, pag.50). Azi putem constata că doar la cinci ani de la moartea lui A.Sturdza, în 1859, s-a înfăptuit prima etapă a acestui proiect, iar la 1 decembrie 1918 s-a finalizat realizarea lui. Cum totuși l-a văzut pe Alexandru Sturdza contemporanul său, Filip F.Vighel: „A-l zugrăvi pe Alexandru Sturdza nu-i deloc ușor. În acest om exista așa un amestec de diferite elemente, o astfel de contradicţie în opinii, așa un zbor înalt al minţii, pe lângă niște calcule meschine în acţiuni că, înainte de a-i zugrăvi chipul, s-ar cuveni să-i descompunem (chimic) în elemente caracterul:

197

Împărat, pe ministru, și vrem să credem chiar și pe sine: atunci Basarabia mergea cu pași iuţi spre hăul, pe marginea căruia o vedem astăzi…” .( Note referitoare la starea actuală a Basarabiei, 1892, pag.34). Supărarea lui de administrator și funcţionar șovin rus era provocată de următorul fapt: ,,Trebuie de știut, că în acest răstimp, graţie influenţei, în primul rând, a lui Alexandru Sturdza, era în vogă planul ca în Basarabia legile și tradiţiile moldovenești nu numai că trebuie păstrate, dar și extinse, ca acolo să fie utilizată o legislaţie nouă, cu alte cuvinte, această ţară și mai tare să fie ruptă de la Rusia...”. (Memorii , cartea a șasea, 1865, pag.102).


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Grec după mamă, el mai mult ca sorăsa (Roxnadra-n.n.) a contribuit la schimbarea destinului elenilor. Moldovean după tată , el sincer își iubea compatrioţii și de fiecare dată îi apăra cu înverșunare, uitând că ei sunt dușmanii grecilor adoraţi de el. Aproape că ajungând victimă în Germania din cauza devotamentului său faţă de tron, el adora filozofia germană și s-a căsătorit cu o nemţoaică. Amic al ordinii și legiuirilor monarhice, el visa la o republică sub conducerea lui Kapodistria. Prieten al Libertăţii, el îl ura pe Pușkin pentru ideile sale pseudo-liberale. El era totul, dar nu era rus…” .(Memorii, cartea a șasea, 1865, pag.103). Și, ca pe o ultimă linie de contur, ca un adaos de contrast, Vighel scrie, nedumerit, tot acolo:

„Educat în gubernia Moghiliov, nu înţeleg cum de a reușit el să acumuleze un asemenea bagaj de cunoștinţe, încât a fost acceptat în diplomaţie. În cunoașterea limbilor vechi și a celor moderne, el putea concura cu Metzzofanti. În 1815, el deveni cunoscut în același timp cu prietenul și ocrotitorul său, Kapodistria, iar în 1822, împreună cu acesta, a părăsit scena politică…”. Spre onoarea lui Filip F.Vighel, acesta recunoaște că în urma discuţiilor avute cu Alexandru Sturdza optica sa asupra afacerilor politice din Europa și Orient s-a modificat. Dar așa și n-a fost convins de ideea lui Sturdza, că grecii, după eliberarea de sub ocupaţia otomană, vor reveni la vremurile de mult apuse și vor transforma Constantinopolul într-o veritabilă capitală imperială…( Memorii, cartea a șasea, 1865, pag.104). Vremurile apuse nu se mai întoarnă…

198

Arborele genealogic al familiei Sturdza


199

ÎNDRĂGOSTIT DE CHIȘINĂU, IUBIND PE CHIȘINĂUIENI…

I. Teodorescu-Sion, portret de A. Plămădeală

tăţile au cerut de la toţi funcţionarii instituţiilor de stat să jure credinţă României, aceasta se referea și la profesorii Școlii de Arte Frumoase. Este cunoscut faptul că în România regală erau eliberaţi din serviciu toţi basarabenii care nu depuneau acest jurământ. Așa s-a întâmplat și la Școală. Peste câteva zile, la A.M. Plămădeală a apărut un român năsos, un oarecare Simionescu, și a declarat că este numit director al Școlii de Arte Frumoase. El a prezentat ordinul de numire în calitate de director și ordinul Primăriei de transmitere urgentă a tuturor actelor instituţiei. După care Simionescu a declarat că tot personalul școlii va fi concediat și va aduce de la Iași profesori români, care-l vor ajuta să formeze la Chișinău o școală cu adevărat românească.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Trecutul Basarabiei ascunde încă numeroase curiozităţi. Mari personalităţi nu numai că s-au îndrăgostit de acest ţinut pitoresc, ba unii chiar și-au legat destinul de el. Așa s-a întâmplat cu Ion Teodorescu-Sion (1882, Ianca, jud. Brăila – 1939, București). A fost unul dintre marii artiști români, care a avut o contribuţie deosebită la salvarea Școlii de Arte Frumoase din Chișinău. Întâmplarea a făcut ca în 1921, când pentru prima oară artiștii basarabeni au fost invitaţi să participe la Saloanele oficiale din București, Ion Teodorescu-Sion a văzut lucrarea lui Alexandru Plămădeală Disperarea. Profund impresionat, el a întrebat pe cei doi bărbaţi care stăteau în preajma lucrării și care, după părerea lui, erau niște muncitori, hamali, – el a întrebat, cine este autorul lucrării, la care unul din acei doi a răspuns: „Eu”. Alexandru Plămădeală nu arăta ca un artist în viziunea pictorului bucureștean, dar prietenia lor s-a înfiripat pe loc și a durat până la moarte, și n-a fost prieten mai fidel al Școlii de Arte din Chișinău, decât Teodorescu-Sion. De câte ori încerca Ministerul Culturii și Cultelor ori Primăria Chișinău să atenteze la spaţiul școlii, la finanţare, la suveranitatea instituţiei, acest artist, pe atunci funcţionar de stat, intervenea prompt și într-un fel sau altul își ajuta prietenul, ocrotind astfel școala. În memoriile Olgăi Plămădeală, manuscris păstrat în Arhiva Naţională a RM, mai multe pagini îi sunt dedicate artistului plastic bucureștean. În momente tensionate, când părea că nimic și nimeni nu mai poate salva Școala de Arte din Chișinău, intervenea I. Teodorescu-Sion: „…autori-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 200

Vorbind acestea, el întruna rotea degetul arătător sub nasul lui Alexandru Mihailovici. Plămădeală s-a înfuriat și l-a expulzat din încăpere. Preîntâmpinând toţi colaboratorii ,,despre pericolul apărut’’, el a încuiat școala și a plecat la București. Acolo a povestit lui Sion tot ce s-a întâmplat și, împreună, au mers la ministru. Sion a raportat cu indignare că absolvenţii Școlii de Arte din Iași, care nu s-au remarcat ca artiști plastici, ,,nulităţi’’ și ,,impostori’’, își fac de cap la Chișinău și vor să arunce în stradă pe toţi profesorii Școlii de Arte Frumoase. În cele din urmă ministrul a dictat o scrisoare, adresată primarului de Chișinău, ca Primăria să nu se amestece în treburile de învăţământ ale Școlii de Arte și, cu atât mai mult, să-și asume răspunderea de a selecta cadrele pedagogice după bunul său plac. Același mesaj a fost transmis Ministerului de interne, în a cărui subordine se afla Primăria Chișinău. Ca rezultat, tot personalul școlii a rămas la locurile lor, dar instituţia a fost trecută din categoria celor de stat la categoria celor care primesc doar subsidii din partea statului…”. Iar în anul 1926, această frumoasă prietenie a dat Școlii de Arte din Chișinău posibilităţi financiare nebănuite. I. Teodorescu-Sion, care comunica mult cu A. Plămădeală, care se afla la București unde se turna în bronz sculptura lui Ștefan cel Mare, a reușit să obţină sporirea finanţării din partea statului și, în felul acesta, au început să fie salarizaţi profesorii ciclurilor teoretice și chiar studenţii să primească burse. Și tot I. Teodorescu-Sion s-a atașat definitiv de Basarabia, când s-a căsătorit cu basarabeanca Elena Evreinov, discipolă a Școlii de Arte din Chișinău. Acceptarea lui de către familia Evreinov, neam cu vechi tradiţii nobiliare, s-a produs foarte greu. Fiul de ţărani, chiar dacă ocupa un post foarte înalt în stat și era unul din marii artiști ai vremii, nu era privit cu ochi buni de familia Elenei. Din partea lui Alexandru Plămădeală s-a cerut multă

I. Teodorescu-Sion cu profesori de la Școala de Belle-Arte (Al. Plămădeală, A. Baillayre, Th. Kiriasoff și Ș. Kogan). 21 iunie 1929

diplomaţie, mult tact ca să convingă părinţii fetei că temerile lor nu au nici un motiv. În cele din urmă, nunta a avut loc și mireasa a fost fericită... Ion Teodorescu-Sion era un spirit vesel, inventiv, câteodată pășind chiar peste limitele bunului-simţ. Alexandru Plămădeală plecase într-o excursie la Paris, lăsând acasă mama bolnavă. Dar având ferma înţelegere că, dacă situaţia se înrăutăţește, să i se dea o telegramă cu un conţinut adecvat: mama se simte rău. Ion Teodorescu-Sion, sosind la Chișinău și negăsindu-și prietenul, a aflat această parolă de la inginerul Gh.Leviţchi și a trimis o telegramă urgentă la Paris, făcându-l pe Plămădeală să nu-și mai termine excursia. Supărarea lui Alexandru Plămădeală a fost mare, dar n-a ţinut mult. Asemenea șotii la oamenii de acest calibru sunt de iertat. Alexandru Plămădeală în mai multe rânduri a executat câteva portrete ale lui Teodorescu-Sion, în creion și în fildeș. Iar


201

I. Teodorescu-Sion, Plămădeală Olga si Alexandru

Venea des la Chișinău, vizitând întotdeauna Școala de Belle-Arte, pe care o preţuia mult. Se interesa îndeaproape de progresul fiecărui elev talentat și ţinea conferinţe despre artă, dând elevilor o comoară întreagă de sfaturi și îndrumări. Graţie intervenţiilor sale personale, Școala de Belle-Arte din Chișinău primea anual o subvenţie ministerială, încât a putut funcţiona în condiţii optimale… Prin moartea lui Teodorescu-Sion, tineretul nostru artistic a pierdut un mare prieten și protector”. E mare păcat că Chișinăul s-a făcut a-l uita pe acest mare artist și ocrotitor al Școlii de Belle-Arte. Probabil, e timpul să imortalizăm în geografia orașului nostru și acest nume – Ion Teodorescu-Sion...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

moartea ilustrului pictor l-a amărât profund, fiindcă în atmosfera românească înainte de război, pentru el, această prietenie valora cât o rază de lumină pură. În cadrul celui de al 11 Salon de artă basarabeană, portretul lui Ion Teodorescu-Sion, executat de Alexandru Plămădeală, a fost expus încadrat în ramă neagră de doliu. Destinul a făcut ca peste un an, la 15 iunie 1940, să dispară din rândul celor vii și A.Plămădeală. La moartea lui Ion Teodorescu-Sion, cronicara de artă, Olga Plămădeală, a publicat un necrolog în revista Viaţa Basarabiei (1939, nr. 5, p. 74), din care desprindem un regret sincer: „Cu Basarabia Teodorescu-Sion era strâns legat.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 202

DIPLOMATUL PE CARE CHIŞINĂUL NU-L VA UITA NICIODATĂ Istoria noastră are multe pagini necunoscute. Unele vor fi descifrate, altele aşa şi vor rămâne nedescoperite pentru vecie... Dragostea lui Nicolae Titulescu pentru Basarabia e greu de explicat, precum e greu de înţeles ce vedea el în oamenii care populau teritoriul dintre Prut şi Nistru. Dar gesturile, pe care el le-a făcut vizavi de Basarabia, ne obligă să-i înălţăm o statuie chiar în inima Chişinăului. Fiindcă a fost unicul demnitar de mare rang, care a iubit sincer Basarabia, dragoste pentru care a și fost demis. El nu concepea România Mare fără Basarabia. În volumul memorialistic Pe baricadele vieţii (Chişinău,1992), semnat de Onisifor Ghibu, am găsit mai multe pagini dedicate lui Nicolae Titulescu, care, într-un fel, developează sentimentele marelui diplomat pentru basarabeni şi Basarabia: N-am apucat să-l cunosc personal pe Nicolae Titulescu, marele nostru diplomat de mai târziu, decât în prima jumătate a lunii aprilie 1918, la Chişinău. Era într-o sâmbătă după-amiază. Îmi terminasem treburile redacţionale legate de apariţia numărului pentru a doua zi al gazetei şi stăteam de unul singur în redacţie, gândindu-mă la împrejurările momentului, destul de frumoase în felul lor, dar şi destul de grave în acelaşi timp. Deodată, pe neanunţate, se deschide uşa cabinetului meu şi intră în birou trei persoane, dintre care pe două le întâlneam prima oară. Erau: Take Ionescu, pe care îl cunoşteam încă din anul 1911, însoţit fiind de Nicolae Titulescu şi de Mihai Cantacuzino, pe care nu avusem până atunci ocazia să-i cunosc personal. În primul moment, am rămas foarte surprins de această vizită cu totul neaş-

Nicolae Titulescu

teptată. După prezentare şi câteva cuvinte convenţionale, ia cuvântul cel dintâi Nicolae Titulescu. Deşi nu ne văzuserăm niciodată până atunci, ne cunoşteam, şi eu pe el, şi el pe mine, după nume. Aveam un mare respect pentru modul în care se manifestase în ultimii ani în viaţa publică. Era un om tânăr, foarte apropiat de vârsta mea, şi avea reputaţia unui om de prim ordin, atât în activitatea de stat, cât şi în viaţa publică. – Dragă Ghibu, am venit să te vedem. S-a făcut Unirea Basarabiei. Noi nu cunoaştem Basarabia, aşa că am venit la tine să ne spui cum stau lucrurile aici. Vrem să vedem ce este Basarabia. Noi am intrat în război pentru a ne uni cu fraţii din Ardeal, şi, iată, situaţia a adus cu sine că s-a întâm-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

scris-o în scurte cuvinte, arătându-i şi de unde porneşte răul. – Nu-i nimic, Ghibule. Trebuie să facem rost de o tipografie nouă. Știi cumva vreuna pe undeva? E o problemă teribil de grea. – Am o perspectivă undeva. Trebuie să mă duc s-o văd. Dar, mai întâi, trebuie să mă orientez asupra posibilităţilor de a o plăti, căci eu n-am nici una în acest sens. I-am spus că fusesem la conu Alecu și că acesta îmi dăduse o primă sumă. – Să știi că de la mine ai 20.000 de lei pentru tipografie. Numai s-o găsești. Am fost surprins, și, în special, de ce auzisem. Fiindcă el nu era nici moșier, nici bogătan; trăia destul de modest și n-avea de unde să aibă, după doi ani de pribegie și de sărăcie, o sumă atât de mare, pentru a o dona într-un scop public. – Mâine să vii la mine să-ţi dau prima tranșă de 10.000 de lei. Şi adăugă: Nu de la mine, măi, că eu sunt un pârlit, eu n-am un franc. Dar am prieteni. Mâine ai să primești primele 10.000 de lei și după două zile să vii să-ţi dau și restul sumei. Am mai stat apoi de vorbă ce-om mai fi stat, după care am plecat, oarecum mângâiat, să trec și pe la alţi prieteni. Despre toate acestea am scris pe larg în alte părţi. A doua zi, m-am dus din nou la el. Avea pe masă, pregătit plicul cu suma cuvenită. Mi l-a pus în mână, spunându-mi: – Vii poimâine, așa cum ne-am înţeles, să-ţi dau și restul. Căci știi cum e: lucrul e sigur, dar nu oricând îl poţi întâlni imediat pe omul de care ai nevoie. Și apoi, nici acesta nu are la îndemână sume mari. Poimâine capeţi restul de bani. Când m-am dus din nou peste două zile, m-a primit puţin jenat: – Știi, mai că n-am putut face încă nimic. Nu i-am putut găsi. Dar să te mai ostenești poimâine din nou. Dacă nu voi putea face până atunci rost de sumă de pe la prieteni, vom merge împreună la Banca ,,Moldova’’, unde voi da un cambiu și vei primi banii. După alte două zile, am plecat împreună la Banca ,,Moldova’’. I s-a dat un

203

plat ceea la ce nu ne-am putut aştepta. Îţi vine să crezi că Dumnezeu ne-a adus Basarabia, nu oamenii. Dar, mai întâi, spune-ne, te rog, care e situaţia ta personală ?... ...În ziua de 29 martie, am primit o hârtie de la ministrul instrucţiunii din noul guvern (Simion Mehedinţi), prin care mi se punea în vedere că la 1 aprilie să mă prezint la postul meu, la Focşani. Așa cum eu sunt condamnat la moarte de către Curtea Marţială Cluj, era evident că nu mă puteam duce la Focşani, unde nemţii sau ungurii ar fi pus mâna pe mine și m-ar fi spânzurat fără multe vorbe. Aşa că, după primirea scrisorii, m-am dus imediat la Iaşi, pentru a lua contact personal cu ministrul. I-am explicat situaţia, arătându-i că nu pot da urmare ordinului. – Atunci, domnule Ghibu? m-a întrebat ministrul. – Vă prezint demisia mea, domnule ministru, i-am răspuns. La care, ministrul n-a răspuns decât, sec: – Bine, domnule Ghibu... ...– Dar cu gazeta ? – Gazeta îşi duce de azi pe mâine povara vieţii, dar îmi dau seama că zilele ei sunt numărate. N-o să pot birui, în lupta grea de zi cu zi împotriva oamenilor lui Mackensen, spărgătorul de fronturi în toate domeniile de activitate, care n-o să se împiedice de un ciot ca mine. – Dragă Ghibu, interveni Titulescu pe un ton încurajator, să nu te temi de nimic. Dacă o să dai de necazuri, să ştii că ai prieteni de nădejde la Iaşi... (pag.591-593). Ajutorul lui N.Titulescu a constat nu doar din vorbe goale, ci şi din fapte concrete. Mărturisirile lui Onisifor Ghibu în volumul Pe baricadele vieţii (Chişinău,1992) relevă această trăsătură de caracter: ...m-am dus la Titulescu acasă ( la Iaşin.n.). Surprins şi el de vizita mea, mă primi ca pe un vechi prieten. – A, dragă Ghibu, bine-ai venit. Ce te-aduce pe la Iaşi? – Nu ştiu dacă am venit bine sau nu, dar am venit să-ţi spun că situaţia în care mă găsesc cu ziarul e disperată. I-am de-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 204

cambiu, pe care l-a semnat el singur, după care i s-a înmânat suma de 10.000 de lei, pe care mi-a dat-o chiar acolo direct mie. Dacă nu putuse face rost de ea de la prietenii lui, s-a îndatorat deci la bancă, convins fiind că trebuia să ajute, și încă repede, acţiunea de procurare a unei tipografii pentru Chișinău. Era, cu adevărat, un gest mare, binevenit într-un moment greu. Şi pentru a nu lipsi pe cititorul acestor amintiri de felul cum s-a rezolvat acţiunea de procurare a noii tipografii de la Galaţi a mers greu, chiar foarte greu, dar până la urmă am ajuns să mă văd trecut peste toate piedicile. Am putut strânge, de la prieteni care apreciau activitatea de la Chişinău la justa ei valoare, suma de 100.000 de lei, cu care am putut cumpăra o tipografie foarte bună. Am putut-o apoi transporta cu greutăţi imense, pe nume străine și cu fel de fel de adrese fictive, ca să nu mă prindă cu ocaua mică nici nemţii, nici adversarii localnici, care voiau cu orice preţ să mă expedieze de acolo. Și, după înfrângerea unor adversităţi ca în basme, am putut instala tipografia – cea de-a treia – care a preluat apoi tipărirea gazetei, cu litere latine, putându-mi continua opera, fără nici o poticnire, până la 2 decembrie, a doua zi după Unirea Transilvaniei, cu care se împlinea întreg programul afișat pe frontispiciul gazetei, de unire a tuturor românilor. (Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. – Chișinău, 1992, pag.597). În 2002, în cadrul Târgului de Carte de la Frankfurt (Germania), am prezentat alături de autor, cartea lui Liviu Vălenaș – În culisele negocierilor cu Uniunea Sovietică (1934-1947). Convorbiri cu Alexandru Danielopol (Bucureşti, 2001). Acolo am şi făcut cunoștinţă cu un bărbat extrem de interesant, care nu arăta nici pe de parte anii ce îi avea în spate – Alexandru Danielopol, născut la București, la 17 mai 1916, – și care locuia de mulţi ani la Paris. Omul acesta, fiul academicianului cu renume mondial Danielopol, a salvat, prin negocieri, sute de mii de basarabeni de

Nicolae Titulescu

urgia sovietică, obţinând pentru ei dreptul de a nu fi repatriaţi în URSS. Dar biografia lui merită un studiu separat. Noi vom utiliza o altă faţetă a acestei biografii – adoptarea ei spirituală de către Nicolae Titulescu: Tatăl meu avea un prieten foarte bun, de care era foarte legat. Îl chema Nicolae Titulescu. El mă cunoştea de mic, de la tatăl meu, era foarte generos cu mine, pentru că mă considera băiat deştept...I-a spus odată tatălui meu: Dragă Buzică (i se spunea aşa tatei, pentru că la supărare îşi trăgea buza), păcat de băiatul ăsta, deştept este, tu îl laşi pe mâna menajerelor, o să-l pierzi. Trimite-l în Franţa, trimite-l într-un colegiu foarte serios, unde va face studii foarte bune, după care fă ce vrei cu el... Iar eu îl voi lua sub tutela mea, voi fi deci tutorele lui, îşi va petrece vacanţele la mine, la Geneva, unde îl voi primi de fiecare dată cu drag. În felul acesta, îţi vei salva băiatul, şi voi avea şi eu un copil. Liviu Vălenaş (L.V.): –Titulescu nu avea copii ? A.D.: – Cum să aibă ? Avea anumite deficienţe biologice, era ca muscalii. Era căsătorit cu Caterina Titulescu, o femeie excepţională, dar, din cauza deficienţei de care am


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Prin Tratatul de la Versailles din 1920, cinci mari puteri mondiale recunoscuseră apartenenţa acestei vechi provincii românești la România. Cele cinci mari puteri erau: Franţa, Marea Britanie, Italia, Statele Unite și Japonia. Partea proastă era că lipsea a șasea, Uniunea Sovietică, direct interesată de acest teritoriu, care nu fusese admisă la tratativele de pace. Din această cauză, ratificarea tratatului nu s-a făcut niciodată. În plus, Japonia și Statele Unite au refuzat să ratifice și ele Tratatul de la Versailles. Statele Unite, după ce președintele Wilson a căzut în dizgraţie, au optat făţiș pentru o politică izolaţionistă, dezinteresându-se total de Europa, iar Japonia a început să se apropie de URSS, printre altele din cauza unor interese economice faţă de vecinul lor din nord. Sigur, Japonia a tărăgănat la început cu ratificarea, irevocând necesitatea unor amânări procedurale. În final însă nu a mai vrut să audă de Tratatul de la Versailles. Rușii atât au așteptat și au declarat imediat că: „Tratatul de la Paris din 1920 este caduc și, în consecinţă, Basarabia nu aparţine României sub nici o formă, iar juridic, Basarabia este furată de români URSS-ului și ca atare trebuie restituită grabnic”. Rușii au repus, cu toată forţa, din 1932, chestiunea Basarabiei, inclusiv la Societatea Naţiunilor. Ţin minte că Titulescu era asaltat la Societatea Naţiunilor cu problema Basarabiei. Norocul românilor a fost această dragoste (atât de rău văzută astăzi) a lui Titulescu faţă de Basarabia. Lumea răuvoitoare a văzut în preocuparea permanentă a lui Titulescu pentru reglementarea situaţiei juridice a Basarabiei, o sovietofjlie, rusofilie etc. Titulescu și-a dat seama că trebuie făcut ceva și cât mai urgent. Ideea lui Titulescu era perfectarea unui cadru juridic pentru Basarabia. Titulescu era interesat de orice formă juridică, care ar fi putut rezolva chestiunea. La un moment dat, rușii au vrut să deschidă un consulat la Tighina, pe teritoriu românesc deci. La auzul acestei pretenţii, Gheorghe Brătianu, toţi deputaţii liberali, inclusiv tatăl meu (liberal și el) au spus:

205

vorbit, căsătoria era neconsumată. Nu aveau copii. Dar ce mai conta, pentru că adevăratul său copil era România...Pentru acest copil s-a bătut până la moarte...(pag.10-11). Iar la paginile 14 şi 15, găsim, în expunerea lui Alexandru Danielopol, elemente de portret puţin cunoscute: La Geneva, pe malul lacului Leman, Titulescu avea un apartament confortabil la unul dintre cele mai luxoase hoteluri, unde stătea cu soţia. Avea mania să stea în complectă linişte, ca atare închiria apartamentele din stânga şi din dreapta apartamentului său, cel de deasupra şi cel dedesubt, ca să nu stea nimeni în ele, să nu fie deranjat. Din cauza deficienţei biologice despre care am vorbit, fiind estropiat din naştere, avea nişte susceptibilităţi aproape feminine. Pe Titulescu toate îl deranjau – zgomotul, conversaţiile tari. ...Sentimentul meu faţă de ţară avea însă să capete un contur mult mai bine definit în vacanţele petrecute la Geneva, la Titulescu. Acesta, văzând bunele mele note, ştiind că sunt an de an premiant, într-o bună zi, mi-a făcut nişte mărturisiri, ca de la tată la copil: Măi Sandule, să știi că eu o să mă ocup de tine, o să te introduc în lumea internaţională, dar, înainte de toate, tu trebuie să ştii cine sunt eu! Eu sunt garantul României Mari! ...Eu am moştenit România Mare de la Ionel Brătianu şi această Românie Mare nu poate să rămână Mare decât dacă sunt îndeplinite toate condiţiile juridice. Pentru toate teritoriile avem tratate clare, corespunzătoare, însă un singur teritoriu este într-o situaţie şubredă: Basarabia! A.D.: – Da. Trebuie ţinut cont de temperamentul lui Titulescu, era un visător. Titulescu era ferm convins că aceste tratate garantate și prin Societatea Naţiunilor (unde fusese de două ori președinte), vor asigura continuitatea României Mari. Toată viaţa sa, Nicolae Titulescu a lucrat ca integritatea statului român să fie bazată pe o solidă recunoaștere juridică internaţională. Basarabia însă, din păcate, nu era în această situaţie.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 206

„Nu se poate, vreţi să aduceţi pe ruși aici, sub pretextul consulatului, vreţi ca rușii să-și creeze un cap de pod pe celălalt mal al Nistrului? Nu se poate!” La care, Titulescu, foarte calm, le-a răspuns: „Domnilor, aţi mai văzut dumneavoastră un consulat în propria ţară, dacă ei pretind că Basarabia este a lor?” „Consulatele, a mai spus Titulescu, se înfiinţează în ţări străine, deci Rusia, prin consulatul de la Tighina, recunoaște, fie și indirect, că Basarabia este parte a unei ţări străine”. Un moment prielnic pentru Titulescu a fost, când Uniunea Sovietică a dorit să devină, cu orice preţ, membră a Societăţii Naţiunilor. Atunci, atotputernic în Societatea Naţiunilor era Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei, prieten foarte bun cu Titulescu. Barthou fusese artizanul tratatului de prietenie și neagresiune, din 1935, dintre Franţa și URSS, în ideea de a prinde într-un clește Germania lui Hitler. L.V.: – Ce mare greșeală!... A.D.: – Sigur, ideea a avut consecinţe ulterioare catastrofale, căci Germania a

reacţionat cum a reacţionat. Însă atunci asta era ideea de bază, izolarea Germaniei prin strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică. In 1935, Titulescu a susţinut ferm candidatura Uniunii Sovietice pentru Societatea Naţiunilor. A susţinut puternic candidatura. De ce? Nu pentru că ar fi fost rusofil. Pentru că, în momentul în care un stat intra în Societatea Naţiunilor, trebuia să-și definească graniţele, toate graniţele. În această situaţie, rușii care doreau cu orice preţ să intre în Societatea Naţiunilor și-au definit graniţa cu România pe Nistru, adică graniţa de facto. Mă gândesc de fiecare dată, că nu cunoaștem o sumedenie de nuanţe din istoria noastră. Exemplu elocvent fiind chiar aceste subtilităţi din interviul de mai sus. Cred că marea noastră problemă în raport cu Rusia a fost atitudinea superficială în căutarea unor soluţii viabile pentru raporturile dintre cele două ţări. Ideea că Franţa ne va ajuta, că mai târziu Germania ne va ajuta, iar și mai târziu America ne va ajuta, nu soluţionează cadrul de principiu al

21 iulie 1936, Montreux. Maksim Maksimovici Litvinov, comisar al poporului pentru afacerile străine al URSS (stânga), Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor străine al României, negociind tratatul (AMAE)


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

în Anglia. Stalin s-a folosit și el cu viclenie de dânsul, din cauza faptului că Litvinov poza în om occidental, cu maniere elegante. Când însă a decis să schimbe cu 180 de grade politica externă, adică să se apropie de Germania lui Hitler, Stalin și-a adus brusc aminte de originea evreiască a lui Litvinov și 1-a demis din funcţie, numind în locul său pe sinistrul Molotov... A.D.: – Titulescu nu a intuit că zilele lui Litvinov sunt numărate, mai ales că acesta era atunci, cel puţin părea, foarte influent la Kremlin, pe lângă Stalin personal. Profitând de faptul că și Litvinov era jurist, Titulescu, încetul cu încetul, a încercat să-1 atragă de partea sa. Părea chiar că Litvinov prinsese și el o mare simpatie pentru Titulescu, oficial erau oricum foarte buni prieteni. Litvinov îl întreba deseori: „Da ce nevoie aveţi voi, în fond, de Basarabia asta?”. Titulescu îi răspundea că este teritoriu românesc, este a României, este istorie românească etc. Îi mai reamintea că și Marile Puteri recunoscuseră la Paris, în 1920, că Basarabia este teritoriu românesc, că aparţine României. Litvinov îi răspundea evaziv, însă politicos: „Bine, o să vedem, o să pledez pe lângă I. V. Stalin etc”. Datorită lui Titulescu, Regatul României a recunoscut, în fine, URSS-ul și a stabilit relaţii diplomatice. Aici a fost marea greșeală a lui Nicolae Titulescu, care a crezut prea mult în promisiunile și în bunele maniere ale lui Maxim Litvinov. Hai să spunem lucrurilor pe nume: Titulescu era un mare naiv... Ministrul de externe al Cehoslovaciei din acea perioadă, Eduard Beneș, era un sovietofil declarat. El voia să stabilească o linie aeriană directă între Praga și Moscova. Titulescu a fost încântat de idee și a promis că România va permite folosirea spaţiului aerian pentru avioanele sovietice în drum spre Cehoslovacia... L.V.: – Da, se prefigura deja conflictul dintre Germania și Cehoslovacia și, în mod făţarnic, Uniunea Sovietică făcea pe aliata de nădejde a Cehoslovaciei... A.D.: – Repet, Titulescu era un naiv. El mergea pe ideea unor forme juridice, el credea

207

problemei, ci doar dezvelește nişte faţete ale ei. România a ratat şansa de a reglementa problema Basarabiei pe timpul când ministru de externe al URSS-ului era Maxim Litvinov. E greu sau, poate, imposibil de explicat logica unor oameni de decizie, care, la momentul semnării acordului cu URSS asupra Basarabiei, îl destituie din post pe ministrul de externe, Nicolae Titulescu! Oare poate fi o trădare mai mare a intereselor naţionale?... O conjunctură politică mai prielnică pentru semnarea acestui act nu s-a mai pomenit, căci la momentul acela ministru de externe al URSS era Maxim Maximovici Litvinov, pe numele lui adevărat Max Valah (atenţie la nume !- Iu.C.) şi care cunoştea problema Basarabiei nu din auzite, ci chiar de la prima sursă, de la Zamfir Rally-Arbore, în casa căruia a locuit atunci, când, urmărit de jandarmii ţarişti, s-a ascuns în România. Atunci de ce nu i s-a permis lui Nicolae Titulescu semnarea acordului cu URSS, de ce a fost boicotat în asemenea hal?... Martor ocular la aceste evenimente, diplomatul Alexandru Danielopol mărturiseşte: L.V.: – Probabil, că Titulescu s-a grăbit, – nu a câștigat nimic România, pentru că Rusia lui Stalin a intrat în Societatea Naţiunilor... Nu era mai bine ca înainte Titulescu să oblige într-un fel Rusia să semneze un tratat explicit cu România, prin care să recunoască cum că Basarabia aparţine pe drept României? A.D.: – Nu se putea, cu rușii nu s-a putut ajunge la un astfel de acord. Însă Titulescu își făcuse o obsesie din semnarea unui astfel de acord. I se dedicase cu totul și cu totul lui Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, încât ajunsese să-i facă curte ca o femeie. L.V.: – Cunosc, o mare prostie. Maxim Litvinov era un om alunecos, fără caracter, un evreu rus folosit de Lenin, înainte de puciul din 1917, ca un fel de coloană a 5-a


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 208

că prin astfel de tratate secundare, adiacente dacă vreţi, Rusia Sovietică recunoaște implicit că Basarabia aparţine României. L.V.: – Ce eroare... A.D.: – Naivitatea... Trebuie să spun că eu, în calitate de „copil adoptat”, am asistat practic la mai toate discuţiile dintre Titulescu și Litvinov. Intr-o bună zi, eram la Titulescu în apartamentul de la hotel, când acesta a primit un telefon de la Litvinov, m-a luat cu el, să ne întâlnim cu ministrul de externe al URSS. De fiecare dată, Titulescu nu uita să-mi spună: „Vii cu mine, dar taci din gură. Tu eşti un copil, ascultă însă cum port eu discuţiile. Poate, eu nu o să reușesc, cine știe, peste timp, vei reuși tu sau băiatul tău, dacă vei avea un băiat. Tu trebuie să asiști, tu trebuie să fii un ascultător”. L.V.: – Sau un martor... A.D.: – Martor nu... Acum însă, după trecerea timpului și prin forţa împrejurărilor, am devenit, poate, un martor. Ultimul martor al sforţărilor pe care le făcea Titulescu pentru a apăra integritatea României Mari. La Geneva, Titulescu se întâlnea deseori cu adjunctul său de la externe, un diplomat absolut extraordinar, Savel Rădulescu, cu studii serioase efectuate în Anglia, căruia Titulescu îi spunea „Soacra”. Era prietenul lui Titulescu, era o mare afecţiune între ei. Dovadă a fost testamentul lui Titulescu, prin care lăsa toate documentele sale lui Savel Rădulescu, nimănui altcuiva. În testamentul olograf al lui Titulescu scrie foarte clar: „Toate documentele și actele mele vor rămâne prietenului meu, Savel Rădulescu, cu condiţia să nu facă niște memorii din ele, să le folosească, dacă România va fi interesată de folosirea lor. L.V.: – Să revenim la telefonul primit... A.D.: – Da, să revenim. Telefonul era de Ia Maxim Litvinov. Acesta i-a spus: „Am totul ca apartenenţa Basarabiei la România să fie recunoscută de Uniunea Sovietică, trebuie să stăm de vorbă!” L.V.: – ?! A.D.: – Titulescu 1-a chemat la Geneva, Litvinov a răspuns: Nu, nu la Geneva, nu în

Elveţia, la Talloires în Franţa, o mică localitate lângă graniţa cu Elveţia. Titulescu s-a dus imediat la Talloires, cu secretarul său, care era Gigi Anastasiu și cu omul său de încredere totală, Savel Rădulescu. Litvinov i-a prezentat documentele despre care era vorba, și care însă erau astfel redactate ca să nu fie definitive... L.V.: – Da, în pur stil sovietic... A.D.: – Da, dar cu multe parafări. Litvinov i-a spus lui Titulescu: „Uite, trebuie să știi că noi nu ţinem prea mult la Basarabia, puteţi s-o păstraţi, mai ales că aţi sărăcit-o, ce a fost mai rău la voi aţi trimis în Basarabia, pentru noi ar fi chiar o povară. Deci, suntem de acord să fie a voastră, însă punem niște condiţiuni. Să faceţi mai întâi un tratat militar cu noi, de lungă durată, care să prevadă printre altele ca trupele sovietice să poată trece libere prin nordul României, în caz de conflict între URSS și Germania…” L.V.: – Asta ar fi fost o catastrofă pentru România, mai mare chiar decât pierderea Basarabiei... A.D.: – Titulescu însă, prins în dorinţa aproape nebună de a garanta situaţia juridică a Basarabiei și, implicit, a României Mari, era dispus să aprobe tot ce i-a cerut Litvinov. Totuși, i-a răspuns că el singur, în calitate de ministru de externe, nu poate semna acest document, semnătura va aparţine Regelui, deci lui Carol al II-lea. Titulescu i-a trimis imediat toată documentaţia Regelui. L.V.: – Reacţia lui Carol al II-lea? A.D.: – Reacţia lui Carol a fost, de asemenea, imediată. Într-un timp record, l-a demis pe Titulescu din funcţie. Pentru asta a recurs la o stratagemă. Ca să nu pară o demitere, ci o remaniere a întregului guvern, a demis întreg guvernul dimineaţa și seara l-a refăcut, în absolut aceeași componenţă, dar fără Titulescu! L.V.: – In locul lui Titulescu, Carol l-a numit pe Victor Antonescu. A.D.: – Titulescu și-a dat seama că Regele Carol a schimbat politica, a început să se reorienteze, desigur, nu din afecţiune, ci


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

din necesitate, spre Germania, mai precis spus, și spre Germania. Titulescu însă era convins în continuare că tot va trebui să ne înţelegem într-un fel cu rușii. „Nu e vina mea, nu e vina nimănui, este un blestem că am fost așezaţi pe hartă lângă ruși”. Însă tratativele cu Litvinov au fost terminate, s-a terminat deci cu Talloires-ul. Titulescu a făcut niște valize, erau cinci la număr, în care a pus notele sale, obiectele personale. Titulescu, așa cum am mai spus, avea niște precauţii feminine, îi era frică tot timpul că va umbla cineva prin hârtiile sale. Văzând demiterea sa, felul în care a fost demis, Titulescu, care era și foarte orgolios, a hotărât să rămână pentru totdeauna în străinătate, fiind convins că nu mai are ce căuta în ţară, că nu mai este nevoie de el acolo. Cu toate acestea, s-a mai reîntors pentru o scurtă perioadă în România, ime-

209

Carol al II-lea, rege al României, și Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor străine al României (RIC)

diat după demiterea sa, dar văzând ostilitatea generală a legionarilor contra sa, fiind convins că va fi și asasinat, a revenit imediat în străinătate și nu a mai pus piciorul vreodată în România. Să revin însă. La graniţa elveţiană și-a luat pentru totdeauna rămas bun de la Savel Rădulescu, care s-a reîntors în România. Apoi Titulescu a luat cele cinci valize și s-a dus să se întâlnească cu secretarul său, Gigi Anastasiu, în ideea că vor fi de folos României, însă Gigi Anastasiu nu a vrut să le aducă în ţară. În această situaţie, Nicolae Titulescu a încredinţat cele cinci valize ambasadorului Marii Britanii la Lisabona. Ulterior, prin grija acestui ambasador, aceste cinci valize au ajuns la doamna Titulescu. După moartea lui Titulescu, survenită la Cannes în 1941, văduva sa le-a dat lui Gigi Nenișor. El le-a luat și apoi a povestit că la Viena a fost agresat și i-a fost furată o valiză. Pe urmă a spus că nu a fost agresat, dar, pur și simplu, o valiză a dispărut. Șeful serviciului secret francez din acea perioadă a afirmat însă că Nenișor ar fi dat această valiză unor români, care erau în realitate agenţii Moscovei. Ulterior, și Gigi Anastasiu a susţinut că valiza a ajuns la Moscova, în mâna lui Stalin. Am avut o serie de discuţii ulterioare cu Gigi Anastasiu, care a trăit până acum 2-3 ani. M-am dus înarmat cu tot ce aflasem de la Savel Rădulescu, numai că acesta nu știa tot, nu dispunea de toate elementele. I-am spus lui Anastasiu: „Dragă Gigi, nu-mi spune nimic, să-ţi spun eu ce știu, să mă întrerupi doar când spun o inadvertenţă sau să mă completezi”. Anastasiu, după ce m-a ascultat, mi-a spus: „Sandule, așa este, a cincea valiză a dispărut fără urmă? Fac o paranteză, Nenișor nu prea era iubit de Titulescu, era secretarul său particular, fiindcă era nepotul său și se ocupa numai de afacerile private ale lui Titulescu din România, de administrarea moșiei lui. Titulescu obișnuia să-i spună soţiei sale: „Ma chère, prietenii ţi-i poţi alege, dar familia nu o poţi alege, o suporţi...’’.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Istoria cu cea de a cincea valiză a fost reluată, după 1989, și de niște istorici de la București, printre ei, Gheorghe Buzatu. Acesta a publicat, în 1995, într-o carte consacrată secretelor diplomaţiei românești, inventarul valizelor lui Nicolae Titulescu. Dacă se studiază cu atenţie lista de inventar, se constată că lipsește o valiză. Cea care cred că se află la Moscova. Între timp, consideraţii asupra valizelor lui Titulescu au fost publicate, cu destule inadvertenţe, și de Magazin Istoric de la București.

210

În ultimul timp, apar tot mai multe lucrări în care chipul regelui Carol al II-lea capătă un contur tot mai luminos. Probabil, e de vină trecerea timpului, care şterge din memorie anumite evenimente, fapte, întâmplări...

Totuşi, de politica acestui rege e legată dezmembrarea României Mari, tragedie ce s-a răsfrânt asupra populaţiei provinciilor ocupate de sovietici, unguri, bulgari. O politică externă greșită, o politică internă defectuoasă, care au dus, în cele din urmă, la abdicarea regelui. Aici e concluzia şi rezultatul acestei perioade de cârmuire a României. Intuiţia lui Nicolae Titulescu a fost providenţială, – el a făcut în 1940 un memoriu pentru regele Carol al II-lea, în care a explicat ce se va întâmpla cu România, dar cine a mai pus miza pe un ministru de externe demis hoţeşte şi autoexilat?... Imagini din cartea O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti, 1862-1947, de Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu (Bucureşti,2011).


211

BULGARIA BASARABEANĂ...

T.Ș. Uvaliev

1

Dosar. 659, 1914, 30 file.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Istoria relaţiilor dintre Basarabia și Bulgaria pe cât par de cunoscute, pe atât de mult sunt și necunoscute. George Bezviconi, incontestabilul genealogist, referitor la neamul Uvaliev, scrie foarte puţin: „Uvaliev, 1915, I, acte 1914, bulgari; din arendași. Familia lui Teodor Ștefan1, aghiotant al Domnitorului Aleksandru al Bulgariei, moșier la Căzănești (Orhei). (Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, Vol.II, București, 1943)”. Norocul de a afla mai multe amănunte despre acest neam ne-a surâs atunci, când am dat peste memoriile lui Grigore Comarov, scrise la București, în limba rusă,

în condiţii foarte neprielnice de refugiu, după ocuparea Basarabiei de către sovietici la 28 iunie 1940: „Uvalievii. În judeţul Orhei, trăia familia Uvalievilor, de origine bulgară. La sudul Basarabiei, trăiește un număr mare de bulgari. Au venit aici la începutul secolului al XIX-lea. În 1812, când Turcia a cedat Rusiei Basarabia, această parte a Moldovei era foarte puţin populată, în special sudul. Guvernul Rusiei s-a arătat extrem de interesat în popularea acestor pământuri cu străini și, astfel, în sudul Basarabiei s-au constituit numeroase colonii de bulgari, nemţi, francezi. Bulgarii, veniţi în Basarabia, se îndeletniceau în special cu grădinăritul și, așezându-se pe noile locuri libere, au continuat să-și exercite meseria de acasă. Își alegeau terenurile din preajma râurilor și lacurilor, construiau roţi masive pentru aducţiunea apei și pretutindeni unde se stabileau puneau în scurt timp la punct grădini irigabile mari și foarte bune. Până în prezent, moldovenii basarabeni le spun ,,grădini bulgărești”. Toţi grădinarii bulgari s-au îmbogăţit, arendau și cumpărau terenuri, moșii și acum nepoţii și strănepoţii lor ocupă adesea o poziţie socială bună, de vază. Pe la 1870, tatăl Uvaliev a cumpărat în nordul judeţului Orhei, lângă satul Căzănești, pe malul râului Răut, o mare moșie, unde a înălţat o casă, a pus la punct o gospodărie și a rămas să trăiască acolo”. Aici se impune o precizare. Pe primul proprietar al moșiei Căzănești îl chema Ștefan Uvaliev. Dintre cei nouă copii ai lui ne sunt cunoscuţi doar doi: Teodor și Irena. Consultând dosarul la Arhivele statului, George Bezviconi s-a limitat doar la informaţia despre Teodor, care la acel


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 212

moment mai era în viaţă și prezenta un anumit interes istoric din acel punct de vedere că fusese aghiotant al regelui bulgar într-un moment extrem de dificil din destinul acestei ţări, și deci putea furniza informaţii inedite despre acele evenimente : „Bulgarii, care au trăit în Basarabia, nu și-au întrerupt niciodată legăturile cu patria de origine. În timpul războiului din anii 1877-1878, tânărul Uvaliev s-a înscris voluntar în miliţiile populare bulgare și a luptat împotriva turcilor pentru independenţa Bulgariei. A luptat până la sfârșitul războiului, după care a fost angajat adjunct al primului cneaz bulgar, Aleksandru Battenberg. În primii ani ai existenţei sale, Bulgaria avea mare nevoie de bani. În anul 1883, cneazul Aleksandru Battenberg căuta pentru Bulgaria un împrumut de 5.000.000 franci francezi și n-a găsit acești bani nicăieri în Europa. Nici una din băncile pariziene sau vieneze nu a dorit să împrumute tânărului stat. Tot atunci, între Bulgaria și Rusia, care a contribuit la crearea ei și a sprijinit-o întotdeauna, s-a înregistrat o anume răcire a relaţiilor, fapt ce peste trei ani a condus la răsturnarea de pe tronul bulgar a cneazului Aleksandru Battenberg. Bătrânul Uvaliev, tatăl adjutantului cneazului, venind în Bulgaria și aflând greutăţile financiare ale acesteia, s-a întors în Basarabia și a adunat de la bulgarii basarabeni trei miloane de ruble de aur rusești (după cursul de atunci:_ 7.800.000 franci francezi), i-a dus personal și i-a dat cu împrumut cneazului bulgar. Apoi, tânărul Uvaliev a părăsit serviciul militar bulgar, a venit în Basarabia, la moșia Căzănești și restul vieţii a făcut activitate economică”. Memorialistul Grigore Comarov, vestit publicist rus, proprietarul moșiei Cubolta, găsește multe detalii evocatoare în momentul în care își amintește despre vizita sa la moșia Uvaliev: „Am vizitat Căzăneștii după 1918. Casa mare cu două caturi, înălţată pe ma-

lul râului Răut, părea o minune. Era un adevărat palat, cu ferestre mari, cu turnuri, cu o foarte frumoasă arhitectură. Dacă acest palat s-ar fi aflat la Chișinău, în capitala Basarabiei, s-ar fi considerat unul dintre cele mai frumoase edificii și ar fi atras atenţia generală. Casa era străjuită de un parc ce cobora în terase până chiar la apa Răutului. Am trecut de multe ori pe lângă conacul Uvalievilor. Ascunsă de copaci, casa nu putea fi văzută de departe și abia la apropiere, brusc, ţi se arăta în faţă și creștea în stepă, în plin câmp, exact ca într-o poveste orientală din O mie și una de nopţi, – un minunat palat cu turnuri, cu enorme ferestre-reflectoare, înconjurat de o mare livadă fructiferă. Nu departe, la un kilometru distanţă, se înălţa o enormă și frumoasă clădire cu cinci etaje. Era moara cu valţuri, faimoasă în întreg judeţul, ce atrăgea o mulţime de măcinători. Toamna și iarna, în jurul și în preajma morii, în câmp, stăteau o mulţime


Fiica mai mare a Uvalievilor a fost căsătorită cu generalul Voinescu, comandantul serviciului de jandarmi din Basarabia. A fost o femeie extrem de frumoasă, de excepţional efect. Fiecare apariţie a sa la restaurant sau la teatru atrăgea întotdeauna atenţia generală. Uvalieva, mezina, era și ea o femeie frumoasă, dar de alt tip, gingașă, de o feminitate aparte și putea să servească la pictarea madonei catolice. Era măritată cu extrem de popularul în Basarabia centrală – Costea Roșco”. Aceste detalii, furnizate de memorialist, sunt foarte importante. Magistrala Chișinău–Bălţi este și astăzi una dintre cele mai controversate, din cauză că agenţii economici de astăzi nu au același simţ al răspunderii pentru banul public și respect pentru bunul public, cum era pe vremuri. „Roșco era fratele și fiul unor preoţi din satul Sărăteni, judeţul Orhei. De profesie era avocat la tribunalul din Orhei. Un om extrem de drăguţ. Mulţi ani a fost membru în parlamentul de la București, iar pe timpul liberarilor a funcţionat multă vreme în calitate de prefect al judeţului

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Palatul de la Căzănești. Foto de epocă

213

de căruţe ţărănești cu grâu (o tabără întreagă), care așteptau, uneori câteva zile în șir, pentru a măcina. Timp de doi ani, cât moara a fost dată în arendă, pentru ea s-a plătit anual câte un milion de lei (la cursul de atunci – 5.000 dolari anual). La doi kilometri, pe panta unui deal, se întindea o vie de o sută de hectare cu viţă de vie de soiuri franceze valoroase. Vinurile de la Căzănești erau cunoscute în întreaga Basarabie. În anul 1935, am fost la Căzănești cu prilejul căsătoriei nepoatei lui Uvaliev. S-a servit vin alb de Căzănești, păstrat 15 ani în beciurile acestuia. Vă asigur că vinul respectiv nu numai că nu era inferior, dar putea fi deosebit de vinurile franceze de calitate. Uvalievii nu obișnuiau să dea în arendă terenuri, – din cele 7.000 de hectare pe care le aveau, iar după reforma agrară din 1918, cele 100 de hectare rămase, ei le-au gospodărit singuri. Lucrau foarte bine pământul și întotdeauna au obţinut recolte mari. Familia Uvaliev avea o bună faimă și prin faptul că întotdeauna femeile din această spiţă au fost foarte frumoase.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

E tot ce a rămas azi din palat

214

și, în sfârșit, de primar neschimbat al Orheiului. În calitate de prefect, a obţinut la București un credit special și a dus la bun sfârșit de mult începuta șosea ce străbătea întregul judeţ Orhei și mergea de la Orhei spre Bălţi. Această șosea, până la limita judeţului Orhei, avea 46 de kilometri. De la artera principală, Orhei-Bălţi, se ramifica spre nord un fir de șosea la fel de larg și de bun, spre localitatea Căprești și se desfășura tot timpul pe valea râului Răut, unind cele mai bogate sate. Măsura 32 de kilometri. Roșco nu numai că a construit aceste două șosele, dar le-a și plantat, pe ambele părţi, cu arţari americani. În toate satele, prin care trecea șoseaua, au fost organizate detașamente ţărănești pentru supravegherea plantării arborilor, care în primii ani aveau misiunea să afâneze pământul din jur și să ude de 4-5 ori pe vară fiecare arbore proaspăt plantat. Arborii erau păziţi de supraveghetori, postaţi la fiecare 6 kilo-

metri și care patrulau pe șosea. Ca urmare, toţi pomii s-au prins. I-am văzut pe acești arbori la 15 ani după plantare. Erau deja copaci mari și frumoși, cu multă umbră și care făceau pitorești împrejurimile pe unde trecea șoseaua. Populaţia locală a botezat șoseaua ,,Bulevardul Roșco”. Cea de-a treia fată a Uvalievilor era căsătorită cu Nicolai Nicolaevici Donici, fratele cunoscutului antropolog, Alexandru Nicolaevici Donici. Donicii reprezintă una dintre cele mai vechi familii moldovenești. Nicolai Nicolaevici se interesa și păstra toate documentele referitoare la neamul său...”. Uvaliev a fost înmormîntat în curtea Bisericii „Sf. Gheorghe” din Căzănești. Există și acum un monument funerar care, se zice, că a fost adus din Italia. Palatul lor și moara au fost incendiate în 1941 de către Armata sovietică, care se retrăgea din Basarabia, și-n felul acesta s-a ștes un capitol din istorie, Capitolul Uvaliev...

Mormântul familiei Uvaliev. Biserica din Căzănești


215

CHIȘINĂUL POETEI OLGA VRABIE

Olga Vrabie

4. Olga Vrabie, poetă, a absolvit Liceul de fete din Bălţi; s-a înscris la Facultatea de Litere din Iași, un scurt timp a activat ca profesoară de limba română – suplinitoare. Din cauza bolii, n-a reușit să termine studiile universitare. 5. Tatiana Vrabie – nu s-a mai căsătorit; a încetat din viaţă la vârsta de 30 de ani, timp destul de lung l-a petrecut la sanatoriul TBC – Bisericani”. Dintre rudele Olgăi Vrabie am cunoscut-o, în toamna anului 2002, pe Irena, sau Ira, cum îi ziceau colegii-jurnaliști – Vrabie, fiica lui Petre Vrabie, care locuia împreună cu mama ei, în Canada, la Toronto și care mi-a pus la dispoziţie mai multe poze din familie.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Atunci, când pomenim numele poetei Olga Vrabie, în memorie ne răsare orașul Bălţi. Și aproape toţi sunt siguri că anume acest oraș este baștina celei mai reprezentative poete, pe care a avut-o Basarabia la începutul secolului XX. Dar nu este așa. Ea s-a născut la 11 noiembrie 1902, la Chișinău, în familia lui Dimitrie Vrabie și a Elenei Andrianov. Dimitrie Andreevici Vrabie (scris în documente – Vraghie) are un arbore genealogic cu rădăcini în părţile Cuvurluiului și Fălciului și e recunoscut de administraţia ţaristă drept nobil. Piscul carierei sale militare l-a constituit gradul de porucic (locotenent) în retragere, în cariera civilă piscul și l-a atins în 1918, cănd a fost numit primar al orașului Bălţi. Curios lucru, dar fiul acestuia – Petre – a fost ultimul primar român al Bălţului, în anul 1940. Elena Alexandrovna Andrianov provenea dintr-o familie de greci, cu o genealogie curioasă, care o înrudea cu neamul Mavrocordaţilor, iar numele ei de familie provine de la grecii Andrianos, ajunși în Imperiul Rus, unde au fost rusificăţi. Din căsătoria lor au rezultat șase copii. Dl profesor N.Nitreanu face o trecere în revistă a acestei familii, completând cu detalii precise unele aspecte biografice: ,,I. Petre Vrabie – născut pe la anul 1893 și decedat în București, în 1959: un timp, a fost primar al orașului Bălţi, iar apoi notar – serviciu moștenit de la tatăl său, Dimitrie. 2. Victor Vrabie – născut pe la 1898. A fost inginer la CFR și chiar inspector regional CFR. A fost pensionat la Sibiu și a decedat în anul 1984. 3. Sonia Vrabie – sora Olgăi – decedată la vârsta de 15 ani.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 216

Remarcăm cu regret că dintre toate surorile Vrabie nici una n-a putut scăpa de virusul mortal al tuberculozei. Micuţa Olga a fost botezată la Biserica Sf.Ilie , la 3 ianuarie 1903, în prezenţa nobilului Alexandru Vișnevschi și a soţiei de colonel Nadejda Dobreanschi, care i-au fost nași. Si anume acest locaș sfânt o leagă direct de capitala Basarabiei. Biserica Sf. Ilie nu e cea mai veche biserică din Chișinău și a fost zidită pe la 1806. Nu era cea mai frumoasă biserică din Chișinău, căci lucrată a fost în ani grei de război. Dar era o biserică foarte apreciată, odată ce Toma Stamati, familia Nour, Paul Gore au ales ca somnul lor de veci să-l doarmă lângă această ctitorie. Iar fostul coleg al lui Alexie Mateevici la Academia Teologică din Kiev, profesorul universitar Ștefan Berechet, a caracterizat-o succint: ,, Nici o biserică nu este mai bogată ca aceasta în atâtea icoane, mari și mici, așe-

zate atât în pridvor, cât și în tot cuprinsul bisericii propriu-zise”. De fapt, se știe cu certitudine că la 1781 tătarii au atacat Chișinăul și în acel măcel a murit multă lume și a fost ars orașul. Familia lui Ștefan Nour – copiii, părinţii și rudele au murit tot de sabia tătarilor, și atunci acesta a înălţat un stâlp de piatră, pe care a trecut numele celor pătimiţi. „Acest stâlp l-au ridicat robul lui Dumnezeu, Ștefan Nour, pentru pomenirea lui și a părinţilor lui – diacon Nour, Maria, Vasile, Maria și Acsenia, Gahiţa ce s-au robit de tătari. Văleat 1781, mai 11”. Această familie l-a dat și pe primul primar al Chișinăului, căpitanul Anghel Nour, care a fost la conducerea treburilor orășenești din 1817 până în 1821. Lângă acest stâlp a și fost ridicată biserica, lângă care, la 1855, s-a deschis și Piaţa Sf. Ilie. A trecut nevătămată prin două războaie mondiale, dar n-a putut fi salvată de ignoranţa arhitecţilor sovietici, care au demolat-o, deși în planul Chișinăului, Alexei

Biserica Sf. Ilie. Chișinău. Imagine de epocă


Școala primară și studiile liceale Olga Vrabie și le-a făcut la Bălţi. A absolvit Liceul de fete Ghenșche, făcându-și studiile în limba rusă. În caietul de versuri al Olgăi Vrabie stau în bună vecinătate versuri

scrise în limbile rusă și română. Poezia Fantezie are căteva variante în limba rusă și una în limba română.

217

Șciusev arăta foarte exact, cum trebuie de păstrat și Catedrala Veche și Biserica Sf. Ilie. În 1960, Biserica Sf. Ilie a fost demolată și tot atunci au fost pierdute: stâlpul familiei Nour, mormântul lui Stamati și, cel mai proaspăt mormânt, – al academicianului Paul Gore… Mai există o adresă din Chișinău, legată de numele poetei, – e casa mătușii sale, Sofia Andrianov, care astăzi se ruinează chiar sub ochii noștri, pe str.Columna, 110, la interescţie cu str. Mitropolit G.Bănulescu-Bodoni. Și un alt loc, legat de această familie, este la Cimitirul Central din Chișinău, unde, chiar la intrare, în partea stângă , se află mormântul lui Andrei Vrabie, bunicul poetei.

Cine știe, ce spune o rază de lună, Când sărută încet și sfios lăcrimioare, Visător se apleacă spre flori de cicoare Și în cerul albastru miresme adună... Cine știe ce spune o rază de lună?... Absolvind liceul în 1919, la insistenţa părinţilor, stă un an de zile acasă pentru a-și întrema sănătatea și în 1920 se prezintă la Universitatea din Iași, înscriindu-se la Filologie. Poeta coresponda deja cu criticul Garabet Ibrăileanu, iar primele sale poezii apăruseră în paginile revistei Viaţa românească. La 1 iunie 1923, s-a căsătorit, cununându-se la Bălţi, cu asistentul Universităţii din Iași, Gheorghe Năstase. În 1925, Gheorghe Năstase obţine o bursă de doctorand pentru Universitatea Sorbona și pleacă la Paris împreună cu Olga și cu fiul lor, Mitică. Dar îmbolnăvirea gravă a

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Casa Adrianov, str. Columna, Chișinău

218

soţiei în 1926 îl face să revină în ţară și să susţină doctoratul aici. După întoarcerea sa din Franţa, Olga Vrabie este internată la Sanatoriul TBC (boli pulmonare) din Bârnova, apoi este trecută la Mănăstirea Văratic, unde a și decedat la 14 august 1928. A lăsat posterităţii un voluminos caiet de versuri, dintre care o bună parte au fost publicate în revistele: Viaţa românească, Însemnări ieșene, Viaţa Basarabiei ș.a. Manuscrisele ei înglobează: versuri, câteva

proze scurte, însemnări și un caiet cu folclor basarabean. În 1995, la Editura Timpul din Iași a fost tipărită placheta Olgăi Vrabie – Poezii, ediţie îngrijită de Carmen Gabriela Alexandrescu. Biserica Sf. Ilie a fost demolată, casa mătușii se transformă în ruină și din posibila istorie a trecerii poetei prin Chișinău ne rămân mărturie numai actele oficiale și cuvintele tăinuite în versurile ei...


219

UN REGE AL SCENEI DISPĂRUT ÎN GULAG

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Secolul XX este secolul în care, în Tradiţional însă s-a considerat că actorii primul rând, a fost persecutată memo- care-l joacă pe Herţog, se machiază „a lea ria. Noua orânduire comunistă a dorit cu Vighelm II”. tot dinadinsul să se uite de timpurile anV. Vronski a rămas fidel acestei traditerioare, să se șteargă memoria cu tot cu ţii, excelând printr-un machiaj fin și exact. nume, cu tot cu oameni. Întâi de toate, eu consider că rolul Am încercat să găsesc dosarul lui Vasi- Herţogului – nu este al lui Vronski, el fiind le Vronski, nume celebru în mediul artis- cu totul altul prin temperamentul artistic tic de până la 1940. Nu știu în care arhivă a și prin felul său de a fi. Dar, cu atât mai fostului NKVD se păstrează și dacă se mai mare este măiestria unui actor, care ne depăstrează… Dar el a făcut epocă, fiind le- monstrează că pentru un talent veritabil gat sufletește de Chișinău, de Basarabia și toate rolurile sunt potrivite, că nu există chiar de București… roluri „avantajoase”, bune sau proaste. Leon Donici-Dobronravov, marele Cel mai complicat moment în acest prozator și un excepţional cunoscător al rol este să prinzi tonalitatea exactă. Aici e subtilităţilor scenei de operă și teatru, i-a foarte simplu să cazi în farsă – moment în dedicat articolul Luminăţia sa, V.Vronski, care păcătuia mult Nadejdin. Aici e foarte în piesa Păcătoasa (Basarabia, 1923, din dificil să eviţi banalitatea. 27 noiembrie). De la prima apariţie în Utilizând un subtitlu scenă și până la finalul piesugestiv „Luminăţia sa, sei d.Vronski a menţinut V. Vronski, în piesa „Păcăaceeași tonalitate excelentoasa”, autorul ochește, de tă, pe care eu aș defini-o fapt, chiar în miezul proca fiind inspirată din garda blemei. Expunerea profesiimperială. În interpretarea onistă a materialului teatral rolului se simte o bună cune face să fim martori la o noaștere a „naturii umane”. reprezentare teatrală uitată Capacitatea de a urmări în arhivele vremii: detaliile și trăsăturile spe„Ultima oară am văcifice… De la Herţogul lui zut această piesă în 1918, Vronski adia un aer de caîn Teatrul Pasaj din Pebinet de stat cu o atmosferă tersburg, în distribuţie complexă, un aer de bal de avându-i pe Granovskaia și curte, de budoar, de femei Nadejdin. Piesa se numea frumoase și chiar de … caaltfel, dar nu în denumire zarmă. rezidă problema. Cum nu În armonie cu tonalitacontează nici faptul că sutea vine și felul de a se ţine biectul piesei a fost sugerat pe scenă. de un banc din viaţa împăHerţogul lui Vronski ratului Vilhelm II sau chiar este unul autentic din cap Compozitorul Constantin de-o bârfă înfrumuseţată până în picioare. Acesta Romanov și Vasile Vronski. București de fantezia supușilor săi. este într-adevăr – Lumină-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 220

ţia voastră, cel mai înzestrat dintre toţi pe care i-am văzut pe scenele din Moscova și Petersburg. În partea a treia el a pus un accent, de care este capabil doar un mare artist. Schimbând costumul de militar pe o haină de casă, vocea lui s-a schimbat și a devenit mai intimă, mai caldă. El a făcut această trecere atât de fin, fără accentuări supărătoare, cu virtuozitate demnă de un redutabil artist…”. Celebritatea sa era legată de activitatea la Teatrul din Odesa, unde Vasile Vronski, împreună cu colegul Mihail Cernov, dirijau cu gestionarea Teatrului Fars. Era o situaţie foarte interesantă, căci ambii erau actori de profiluri opuse, unul dramatic, cu roluri mai mult de îndrăgostiţi, altul era actor de comedie, dar în viaţă totul părea inversat. Căci Cernov, comediantul celebru, era omul care dirija partea financiară a teatrului, iar Vronski era responsabil de partea directoratului artistic. Igor Nejnâi, în cartea sa Bâloie pered glazami ( Trecutul îl am în faţa ochilor, Moscova, 1963) descrie, la paginile 77-78, această unică experienţă teatrală de succes. Deoarece cei doi erau proprietarii teatrului și actori de primă mână, evident că își fixau salariul cel mai mare – 300 rub. Când venea vreun actor să se angajeze și pretindea și el un salariu similiar, Cernov pe loc îi replica: – Ce, ai înnebunit ? La noi doar Vronski primește atâta… Teatrul lor poate fi studiat ca o experienţă de ingeniozitate impresarială. În colaborare cu N.I.Sobolșcikov-Samarin fondează Teatrul de miniaturi Vronsobsam, care a activat din 1917 până în 1920, când armata roșie, condusă de Grigore Kotovski a ocupat Odesa. Dar viaţa nouă și teama de noua orânduire bolșevică, în 1920 l-a obligat pe Vasile Vronski să apuce calea emigraţiei și, astfel, el se pomenește la Berlin. În inima Germaniei, el se dovedește a fi la fel de activ, încearcă să fondeze un teatru, participă la spectacole, este filmat în două pro-

ducţii cinematografice: „Dubrovski”, în care joacă rolul lui Troekurov și „Idiotul”, unde face rolul lui Ferdâșcenko. Participă activ la lucrările „Uniunii ruse a activiștilor scenei din Germania”. În cele din urmă, în 1923, în urma unui turneu a ajuns în Basarabia, unde numele lui era bine cunoscut în cercurile amatorilor de teatru și el parcă s-ar fi simţit acasă. Astfel, la Chișinău a apărut Teatrul de miniaturi „Bi-ba-bo” (1924), Teatrul vesel (1930-1931) sau trupa teatrală a lui Vasile Vronski (1926-1929, 1936-1937). Tot în această perioadă a colaborat cu celebra interpretă Lidia Lipkovski, care fondase Teatrul miniaturii artistice „Ulâbka” (Zâmbetul, 1932) și multe alte diverse activităţi teatrale au fost realizate de V. Vronski. Epoca aceasta părea a fi dominată de numele lui. Presa îi acorda o atenţie deosebită. Referinţele la evoluţiile lui teatrale se pot descoperi mai în toate publicaţiile basarabene interbelice, cu precădere în cele de limbă rusă. Nouă ne-a surâs norocul, când o nepoată a celebrei personalităţi, Nadejda Terleţki, ne-a pus la îndemână o fotografie rară. Poza aceasta poartă toate însemnele epocii. A fost tăiată în formă de pentagon din cauză că posesorii ei nu au dorit ca anumite persoane să fie recunoscute de serviciile secrete ale Imperiului Sovietic, NKVD. În centrul pozei, se află un rege al scenei – Vasile Vronski (? – 1952), care, împreună cu teatrul său, a activat în Basarabia interbelică. Compozitorul Constantin Romanov în amintirile sale rămase în manuscris Moe jizneopisanie (București, 1947, ANRM, fond 2983, inv.1, dos.44) descrie cu ironie situaţia lor de la București, când locuiau la aceeași gazdă și făceau menajul împreună. „Anul 1934… …Ultimul nostru discipol a fost Vasili Mihailovici Vronski, un actor minunat,


În 1942, ajunge la Odesa, unde fondează Teatrul Vasile Vronski, în care are trei roluri importante: antreprenor, regizor și actor. El a beneficiat de faptul că primar al Odesei era basarabeanul Gherman Pântea, care reorganizase viaţa administrativă, economică și culturală a orașului de pe malul Mării Negre. Dar în 1944 au revenit la putere autorităţile sovietice, și el, ca om care a activat în colaborare cu autorităţile de ocupaţie, a fost arestat, după mai multe interogatorii și torturi, actorul Vasile Vronski a ajuns în GULAG, unde a și murit în 1952. În istoria teatrului moldovenesc paginile scrise de actorul Vasile Vronski vor rămâne ca o confirmare a unei mari colaborări dintre actorii locali și cei aduși la Chișinău de valurile vieţii…

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Vasile Vronski între actriţe și admiratoare. Chișinău

221

cunoscut în toată Rusia și celebru în sudul ei. El nu suferea de lipsă de optimism și de dragoste de viaţă (fapt prin care eu și explic caracterul comic al acestui talent desăvârșit). Treburile lui mergeau prost, i-au interzis să monteze spectacole rusești, și el a sosit la București în căutarea norocului. Locuind la noi, el, așa cum făcea și Jenea Torgașev, era responsabil de gospodărie, despica lemne ca Hercule, încălzea baia și mătura podelele – însă de fiecare dată era într-o dispoziţie excelentă”. În iunie 1940, era deja la Chișinău,unde, în scurtă vreme, a fost angajat al Teatrului dramatic rus din RSSM. Convingându-se că arta teatrală sovietică e numai la nivel declarativ, iar, în fond, ea este dirijată ideologic, el nu se retrage odată cu armata roșie, în iunie 1941, ci rămâne pe loc.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN PICTOR VENIT DIN NEANT ȘI DISPĂRUT ÎN NEANT…

222

Autoportret. Anatol Vulpe

Pentru prima oară am întâlnit numele lui în cataloagele Saloanelor Oficiale ale României. Nu știam nici un amănunt biografic, dar după felul cum picta am simţit că-i basarabean. Fiind în vizită la Tudor Zbârnea, directorul Muzeului Naţional de Artă al R. Moldova, am primit drept cadou un Catalog al expoziţiei bucureștene Bessarabia Moia, întocmit de Ruxandra Garofeanu și Vlad Bulat. Acolo am găsit paginile cu Anatol Vulpe și confirmarea că s-a născut în Basarabia. Scriitorul și cercetătorul Mihai Pelin în volumul său Deceniul prăbușirilor (1940-1950), apărut la București, în 2005, publică un studiu, intitulat – Asasinarea pictorului Anatol Vulpe. Este cea mai completă investigaţie în această temă și tot el a găsit actul de naștere al artistului plastic. Iată textul reconstituirii certificatului de

naștere al pictorului Anatol Vulpe, eliberat de Mitropolia Basarabiei, Arhiepiscopia Chișinăului, sub nr. 2 655 din 9 martie 1928: „Arhiepiscopia Chișinăului certifica (sic !) că în registrele de stare civilă ale Bisericii cu hramul Sf. Nicolae din parohia Bahmut, cercul 2, judeţul Bălţi, de pe anul 1907, sub nr. 11, este înscris următorul act de naștere – „În anul una mie noua sute șapte, în ziua de șaptesprezece februarie, s-a născut, iar în ziua de douăzeci și șapte a aceleiași luni s-a botezat Anatolie. Părinţii lui: preotul Ioan al lui Gavriil Vulpe din comuna Bahmut și soţia sa legitimă Alexandra a lui Iosif, amândoi ortodocși și uniţi cu întâia cununie. Nași au fost: preotul Pavel Ioan Bușila din comuna Novaci și Anastasia Dimitrie Prodan, soţie de preot din comuna Mânzătești. Taina Sf. Botez s-a săvârșit de preotul Constantin Prodan, cu cântăreţul Mina Borcan”. Taxa timbrului a fost plătită. Documentul era semnat, indescifrabil, de arhiepiscop, de un secretar și de un arhivar”. Faptul că numele lui nu mai era pomenit în apariţiile antologice apărute după 1945 eu îl legam cu războiul și, bănuind că a participat la el, consideram că a căzut undeva pe frontul de est și, în felul acesta, a dispărut și din vizorul criticilor de artă. Mai întâi, din considerente ideologice, iar mai apoi credeam că, pur și simplu, a fost uitat. Dar ceea ce în Catalogul Bessarabia Moia era doar schiţat și anunţat, în cartea lui Mihai Pelin devine o pânză dramatică și documentară. Surprinzătoare e moartea artistului, începând cu relatările din presă, când toate publicaţiile mari ale vremii s-au întrecut între ele să dea detalii despre acel misterios asasinat: „În dimineaţa zilei de 8 aprilie 1946, ziarelor din Capitală li s-a oferit prilejul


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Pictură de Anatol Vulpe

Cercetările întreprinse de chestorul Ion Canciu au pornit de la premisa că „asasinatul nu a avut ca motiv jaful…”. (Mihai Pelin, Deceniul prăbușirilor (1940-1950). Din experienţa acumulată în urma studierii stilului de executare a diferitor personalităţi importante, am făcut aceeași deducere – la asasinarea lui Anatol Vulpe a fost implicat serviciul sovietic SMERȘ (Smerti șpionam – moarte spionilor, n.n.), care la acel moment se simţea stăpân în România. Și faptul că pictorul era în vizorul lor, nu poate fi tăgăduit. El fusese pictor-reporter pe frontul de est. Avea zeci de schiţe din diferite situaţii de război, la acel moment, era și angajat al Editurii Ruse din București în calitate de traducător și, la sigur, că i-a fost propus să devină un informator al serviciilor secrete. Nu în zadar s-a ascuns atunci, când a aflat că este căutat de un ofiţer sovietic! Tot Anatol Vulpe fusese, în 1944, în Germania, la Berlin, în vederea deschiderii unui muzeu de artă religioasă românească, moment care putea fi interpretat de sovietici ca un motiv de colaborare cu organele secrete germane. Sovieticii erau foarte suspicioși la acest capitol și, practic, oricine putea fi acuzat de colaborare cu serviciile secrete străine. Faptul că, alături de el, a murit și femeia cu care fusese la restaurant, la fel nu este întâmplător. Lichidatorii n-au dorit să lase martori, dar au împușcat din armele lor de serviciu, un automat și un pistol. Semne de jefuire nu existau, era doar un omor la comandă. Și faptul că prin București începuse să circule zvonul că el, chipurile, ar fi fost un bastard al casei Romanov și că ar fi pretins la tronul Rusiei, tot nu este întâmplător. Povestea era frumoasă, dar departe de adevăr, căci în actul de naștere sunt indicaţi exact părinţii. Deci, ucigașii au avut nevoie de încă o acoperire a crimei lor. „...La autopsie, în cadavrul pictorului s-au găsit nu mai puţin de 15 gloanţe: 6 de 6,35 mm și nouă de 7,62 mm, calibru mili-

223

– destul de frecvent în acele vremuri – de a anunţa o dublă crimă senzaţională. Universul, Fapta, Jurnalul de dimineaţă, Semnalul şi Libertatea au relatat pe larg împrejurările asasinării pictorului Anatol Vulpe și a prietenei sale, Elena Bogdan, funcţionară la societatea ,,Textila’’, Buhuși. Artistul a murit sub gardul șirului de case de pe strada Doinei nr. 7, în apropierea depozitului Casei Pădurilor, iar Elena Bogdan a fost împușcată în Parcul Moșoiu, la aproximativ 800 m de locul, unde se prăbușise prietenul ei. Victimele petrecuseră seara zilei de 5 aprilie împreună, la restaurantul lui George Georgescu din strada Pieptănari nr. 81. Au ieșit din local în jurul orei 23, iar după aceea nu se mai știe ce s-a întâmplat. Zgomotul împușcăturilor a fost auzit de un gardian în post, de un ostaș în trecere prin cartier, de niște măturători și gunoieri, care-și făceau meseria de noapte prin împrejurimi. Presa ne ajută să reconstituim decorul crimei și agitaţia protagoniștilor prinși în misterul ei. Oricât de contradictorii par a fi relatările ziariștilor, în ele se strecoară și adevărul căutat, – este atât de limpede, încât nici nu mai trebuie rostit.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 224

Autoportret. Anatol Vulpe

tar. Ca s-o lichideze pe Elena Bogdan, asasinilor, cărora nu le lipsea muniţia, le-au fost de ajuns opt cartușe. Anatol Vulpe încercase să se apere cu mâinile de gloanţele, care l-au doborât în noaptea de 5 spre 6 aprilie 1946. A fost înmormântat în Cimitirul Iancu Nou. La ceremonia funebră a asistat mama sa, Alexandrina Capșa, dar au fost prezenţi și numeroși pictori, membri ai grupului plastic democrat al Sindicatului Artelor Frumoase”. (Mihai Pelin, Deceniul prăbușirilor (1940-1950). Nedumerește mult faptul că după moartea lui anonimatul l-a înghiţit cu desăvârșire, de parcă cineva ar fi fost interesat ca lumea să-l uite iremediabil pe acest talentat om. Fusese prezent în viaţa publică. Avea mulţi prieteni și admiratori, deci era firesc ca măcar o anumită perioadă de timp numele lui să mai stăruie în amintire. Cele scrise de prietenul și colegul său, Tache Soroceanu, este nu numai o caracterizare foarte precisă, dar și o încercare disperată de a nu-l scoate atât de ușor din circuit și

din memorie : „Sfârșitul tragic al lui Anatol Vulpe a îndurerat profund pe cei care l-au cunoscut și preţuit, ca om și artist. Cu câteva zile numai, înainte de a-și găsi moartea în chip atât de neașteptat, l-am văzut și am schimbat câteva cuvinte, fără să bănuim că e ultima întâlnire. Cine ar fi putut crede? Era tânăr, sănătos, voinic. Nu împlinise încă nici patruzeci de ani. ...Nu expunea prea des – îndeobște, la saloanele oficiale, unde debutase și unde repurtase frumoase succese. Dacă nu mă înșel, a avut o singură expoziţie personală. Dar asta a fost de ajuns ca să atragă temeinic atenţia publicului asupra sa... (Salonul Oficial. București, iunie, 1947). A fost căsătorit cu o balerină, care, din cauza sărăciei, l-a părăsit, a plecat în Italia, unde s-a căsătorit cu un om înstărit. Unsprezece ani a avut o relaţie cu pictoriţa Florica Cordescu, în casa căreia a locuit. O întâlnise pe Elena Bogdan, de care vroia să-și lege soarta, dar destinul nu i-a permis. Așa cum nu i-a permis să aibă un loc de odihnă veșnică, deoarece mormântul lui de la Cimitirul Iancu Nou a fost vândut unei alte persoane și a identifica astăzi locul înhumării sale este aproape imposibil. Și atunci mi-am zis că din materialul care-mi stă la dispoziţie să fac cel mai simplu, dar cel mai veșnic monument. Să scriu un articol pentru Enciclopedia Artiștilor Plastici din Moldova, care, la sigur, va rămâne. Vulpe Anatol (17.02.1907, Bahmut, r-l Călărași – 6.04.1946, București), pictor, grafician, gravor, iconograf, pictor mural. Născut în familia unui preot. Domiciliul: la Chișinau, strada Ferdinand nr. 24, în anii 1928-1929, la București, – pe Splaiul Independenţei nr. 54; strada Aviator Iuliu Tetrat nr. 3; vila Floricăi Cordescu. Studii: primare, în Basarabia; apoi, la Școala de Arte Frumoase din București, în clasa lui Constantin Artachino, pe care nu le-a terminat din cauza greutăţilor materiale. Activitate profesională: pictor, grafician, gravor, pictor mural.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Călătorii de studii la Cetatea Albă, în perioada interbelică, pictor-reporter de război (1941- 1944). În ajunul zilei de 22 iunie 1941, a fost mobilizat, cu gradul de caporal t. r., în compania sanitară a Spitalului Militar „Regina Elisabeta” din București, transferat ulterior la secţia de propagandă a Marelui Stat-Major, în Crimeea s-a aflat sub comanda locotenentului-arhitect, G.M. Cantacuzino. A activat la Odesa, Sevastopol, Kerci ș.a. În 1943, a fost admis în Corpul Artiștilor Plastici. La 3 martie 1943, a fost convocat la ședinţa comisiei pentru organizarea unui muzeu de artă religioasă românească la Berlin. În acest scop, a călătorit prin Germania în vara lui 1944. Expoziţii de grup: Salonul Oficial (desen, gravură), 1932, prezent cu două lucrări: Le Craponillot, În port; Salonul Oficial din 1933; Salonul Oficial (desen, gravură), 1934, prezent cu patru lucrări: Crochiuri; Salonul Oficial de Toamnă (de-

225

Nud. Anatol Vulpe

sen, gravură, afiș), 1937, participă în compartimentul Desen, desen colorat – cu cinci lucrări, trei intitulate: Nud şi două – Toaletă; Salonul Oficial de Toamnă (desen, gravură, afiș), 1939, prezintă patru lucrări: Port, Debarcader, Port, La baie; Salonul Oficial de Toamnă (desen, gravură, afiș), 1941, prezintă două lucrări în compartimentul gravură: M.S. Regele Mihai I și Mareșalul Antonescu. Vernisează, împreună cu alţi colegi, expoziţia Salonul Oficial al Transnistriei (Academia de Arte Frumoase din Odesa, 1942), participă la expoziţia Aspecte din pictura românească de război, vernisată la Facultatea de Arhitectură din București (1943), unde a expus: Vedeta în patrulare, Vânători de munte, Pionieri, Submarin în acţiune, După distrugerea cazematei; Salonul Oficial (pictură și sculptură), 1944, la care este prezent cu trei lucrări: Flori, Ancora, Caravela. A expus și la Salonul Oficial din primăvara lui 1945. La Salonul oficial de Toamnă din 1945 i s-au admis trei lucrări. Personale: în 1936, la sala Mozart, prima expoziţie; Ateneul Român, expoziţie retrospectivă selectivă postumă (1947). Opere: Port (1939), Gurzuf, Dealul școlii maritime din Odesa, Balconul ș.a. Colecţii de stat: în Muzeul Naţional de Artă al României se păstrează: Autoportret, Balconul, Pescari, Peisaj cu vapoare, Port şi două naturi statice. În Muzeului Militar Central se păstrează: Portretul unui invalid de război (1944), două proiecte de afiș cu tema Tăcerea este scutul nostru, Dușmanul ascultă, Nu vorbiţi, nu răspândiţi zvonuri false. În Muzeului Marinei se păstrează: Vedeta distrusă la ţărm, Submarinul se pregătește de atac. Colecţii particulare: Natură moartă, Nud, Autoportret, Peisaj după ploaie ș.a. Florica Cordescu scria despre opera lui: „Pescarii lui Anatol Vulpe a fost una din cele mai picturale lucrări expuse în acest salon, mai aproape de tot ceea ce se cheamă pictură. Sentimentul, senzaţia


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

sunt lăsate să vagabondeze liber, potolite doar de simţul netăgăduit al valorilor și al compoziţiei. Neinfluenţat de nimeni, Anatol Vulpe este unul din cei mai personali pictori ai noștri. Păcat ca nu-l putem cunoaște decât fragmentar, de la un salon la altul”. (1945). Născut chiar în mijlocul codrilor Basarabiei, este firesc să aibă toată admiraţia pentru frumos. Siguranţa liniei cu care-și conturează Nudurile, Crochiurile vădeşte o

gingăşie şi o tandreţe nebănuite la un om de codru. Poate, o fi fiind de vină pădurile Bahmutului, mișcarea cărora, frământată pe timpurile verii, când vântul vrea să smulgă copacii din rădăcină, amintește de talazurile mării? Cine știe, la sigur, noi nu vom afla niciodată aceasta, pentru că cel care ar fi fost capabil s-o facă și ne-ar fi mărturisit sincer despre tainele lui, s-a dus ca și marinarii dispăruţi în larg, topiţi într-un drum fără întoarcere…

226

Bărcile. Gravură de Anatol Vulpe


227

UN ROMÂN ȘI GALERIA „TRETIAKOV”

F. Liszt și A. Ziloti

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Numele său lipsește din istoriile și enciclopediile de specialitate contemporane. Deși odinioară era considerat un muzician de renume mondial. Mare pianist și dirijor, el a fost și un bun discipol al celebrului compozitor rus, Piotr Ilici Ceaikovski, un bun prieten cu marele muzician Ferenţ Liszt. Explicaţia acestei voite „uitări” rezidă în faptul că, în 1919, Alexandru Ziloti a emigrat în SUA, neacceptând revoluţia bolșevică. La o adică, motive de a „uita” de el se pot găsi mai multe. Unul din ele este legat de faptul că a fost ginerele marelui filantrop Pavel Tretiakov, care a fondat galeria de artă din Moscova, galerie ce-i poartă numele. Tretiakov, după moarte, a

lăsat o avere de proporţii impresionante, din care s-a înfruptat din plin puterea sovietică. Istoria neamului Ziloti o descoperim în câteva surse genealogice. După cum afirma istoricul Nicolae Iorga în Revue historique du Sud-Est Europén ( 1940, nr.7-9, p. 209.), cei din neamul Ziloti erau români de origine greco-albaneză. Basarabeanul Gheorghe Bezviconi însă era de părerea, că originea familiei ar fi de obârșie italiană din Albania, și străbunicul compozitorului se numea Andoni Zoloti (Zălotin). El s-a stabilit cu traiul în Moldova și, în primul deceniu al sec. XIX, era deja căminar. A avut trei copii cu fiica clucerului Gavriil Luca: Matei (+1832), Soltana (călugăriţă) și o fată căsătorită cu spătarul Alexandru Hrisoverghi. De fapt, marele talent muzical demonstrat de Alexandru Ziloti poate servi drept argument pentru versiunea obârșiei italiene. În cartea sa – Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru (vol.II, București, 1943), genealogistul basarabean ţine totuși cont de publicaţia lui Nicolae Iorga și notează: „Ziloti, români, de origine greco-albaneză....”. Dar marile surprize genealogice oferite de familia Ziloti nu se termină aici. Bunicul său, Matei Ziloti, venit din Moldova, a fost deputat al nobilimii din ţinutul Iași. Tatăl lui Alexandru, Ilie Matei Ziloti, a fost frate drept cu Ioan Matei Ziloti, mareșalul nobilimii din ţinutul Chișinău (1853-1856 și 1860-1863). La Cimitirul Râșcanu din Chișinău s-a păstrat, ca prin minune, un singur mormânt aparţinând familiei Ziloti, cel al mareșalului nobilimii Ioan Matei Ziloti (1824-1876), decedat în etate de 52 de ani. Iar mama lui Alexandru provine din stră-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 228

vechea familie Rahmaninov (Rahman), care se înrudește cu domnitori români, având o linie genealogică, ce merge direct la Ștefan cel Mare, și care l-a dat lumii pe celebrul compozitor rus Serghei Rahmaninov. Rahmaninov a fost verișorul și discipolul lui Alexandru Ziloti, pe timpurile când acesta era profesor la Conservatorul din Moscova (1889-1891). Viitorul pianist, Alexandru Ilie Ziloti, s-a născut în 1863, într-o localitate din preajma Harkovului. Demonstrând aptitudini muzicale deosebite, a fost dat în mâna unor pedagogi de marcă: N. Zverev și N.G.  Rubinștein. Mai târziu, el însuși, în anii 1889-1891, avea să devină profesor la Conservatorul din Moscova. Iar când a emigrat în SUA, a revenit la cariera pedagogică, fiind profesor la Școala de muzică Djuliard din New York. S-a căsătorit în 1887, cu Vera, fiica mai mare a vestitului negustor Pavel Tretiakov, care era și un om cu un înalt nivel de cultură. Alexandru Ziloti a făcut cunoștinţă cu ea în 1883, pe când avea douăzeci de ani. Dar sentimentele de simpatie reciprocă ale

tinerilor au fost puse la încercare de tatăl, P.Tretiakov, care era împotriva căsătoriei lor. Motivul refuzului rezida în faptul că Alexandru Ziloti provenea dintr-un neam de nobili, Tretiakov, fiind negustor, nu-i avea la inimă, căci erau o castă privilegiată în Rusia ţaristă. Existau și alte motive. Tatăl lui A.Ziloti – Ilie Matei Ziloti – nu era un bun familist și locuia separat de familia sa. Mediul artistic cu viaţa lui boemă și neorganizată îl speria pe P.Tretiakov. Pentru a limpezi această situaţie complicată, Tretiakov a mers la pedagogul lui A.Ziloti, Nicolai Sergheievici Zverev, considerând că un artist n-are voie să se împovăreze cu o familie la o vârstă atât de fragedă. Zverev însă a reușit să risipească îndoielile lui P.Treteakov: Fiţi sigur, el nu se căsătorește din motivul banilor. Îndoielile lui Pavel Tretiakov nu s-au confirmat, Alexandru Ziloti fiind un excelent familist, - familia pentru dânsul n-a devenit o povară, ci o sursă de inspiraţie. Deși trebuie să recunoaștem că zestrea miresei de peste un milion de ruble i-a permis să se ocupe numai de proiectele sale

P.I. Ceaikovski și A.I. Ziloti


prezenţa sa producţia elevilor Școlii particulare de muzică Gutor, el, împreună cu violoncelistul Verjbilovici, cu care concerta,de obicei, au și venit și au ascultat cunoscutul cvartet vocal din Rigoletto, executat de elevii: E.Luci, Alexandru Frunză, O.Timofeev și Ion Madan. Execuţia plăcându-i foarte mult, Ziloti a rugat să fie repetat cvartetul și, așezându-se la pian, l-a acompaniat cu mare însufleţire. Pentru elevi, cât și pentru școală, atenţia din partea artistului a fost o adevărată sărbătoare și încurajare”. Din 1919, a locuit în SUA, unde s-a stins din viaţă la 8 decembrie 1945, atingând o vârstă onorabilă de 82 de ani. Această pagină din istoria muzicii basarabene este una de glorie și nu avem dreptul s-o uităm.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Verișori și prieteni: A. Ziloti și S. Rahmaninov

229

artistice și să colinde lumea întreagă susţinând concerte. În anii 1887-1889 și 1892-1900, Alexandru Ziloti activează peste hotarele Rusiei, proslăvindu-se ca un interpret de excepţie, motiv ce l-a făcut pe P.I.Ceaikovski să-l poreclească „Agent al muzicii ruse”. A concertat în : Franţa, Germania, Austria, Belgia, Scoţia, Anglia, Olanda, Elveţia și, în 1898, pentru prima oară, concertează în America. În 1900, familia Ziloti se stabilește definitiv în Rusia și, începând cu anul 1903 și până în 1913, la Petersbrug sunt organizate „Concertele A.Ziloti”. În cadrul acestor concerte, Alexandru Ziloti l-a prezentat amatorilor de muzică din Rusia pe tânărul și puţin cunoscutul pe atunci viorist și compozitor român, George Enescu. La 10 octombrie 1909, Enescu a interpretat un concert de W.A.Mozart, a dirijat un concert de J.S. Bach, avându-l ca solist pe A.Ziloti și a prezentat „Rapsodia română”. Intuiţia nu l-a minţit pe A.Ziloti, care în premieră l-a prezentat în Rusia pe un geniu al muzicii universale. Tot Alexandru Ziloti, în 1915, întemeiază Fondul Muzical Rus, o organizaţie menită să ajute muzicanţilor în etate și familiilor lor, moral și material, această iniţiativă fiind susţinută de nume celebre : S.Rahmaninov, F.Șaleapin, S.Glazunov ș.a. Alexandru Ziloti a vizitat Basarabia în anii 1901, apoi în 1903. Alexandru Boldur, în studiul Muzica în Basarabia (București, 1940), consemna: „La artiștii din Chișinău mai în vârstă s-a păstrat o amintire foarte frumoasă în urma vizitei lui în 1903 pe la Chișinău. Fiind invitat să onoreze cu


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN PICTOR CĂZUT LA ŢIGANCA

230

Alexandru Bassarab. Autoportret

Nu ştiu exact dacă genealogic face parte din marele neam al Basarabilor, dar era şi el un Bassarab şi a căzut într-una din luptele pentru eliberarea Basarabiei, în 1941. Nu era militar de profesie, era pictor. Un grafician talentat, foarte interesant, membru al partidului legionar din România. Prieten cu basarabenii din Grupul grafic – Tatiana Baillayre şi Gheorghe Ceglokoff. Probabil, datorită lor, prin felul lor de a fi şi de a povesti despre plaiul lor de la est de Prut a și îndrăgit Basarabia. Chiar şi după moarte, dispariţia lui din această lume rămâne a fi acoperită de mister.

Există trei versiuni referitor la moartea lui. Fiecare din ele pare să aibă partea sa de adevăr şi pare a fi verosimilă, căci aşa erau împrejurările din acea vreme. Două sisteme politice stăteau faţă în faţă – comunismul şi capitalismul, două orientări politice dictau moda vremii: comunistă şi naţional-socialistă cu variaţiuni. Şi omul era pus în situaţia grea de a alege de care parte a baricadei să se situeze. Alegerea era dificilă, iar şansele care i se ofereau erau minime şi de scurtă durată... Este curios faptul că destinul lui nu prevestea un asemenea deznodământ. Născut la 7 august 1907, la Bacău, după studiile liceale s-a înscris concomitent la două instituţii superioare de învăţământ: la Academia de Arte Frumoase de la Bucureşti şi la Facultatea de Drept a Universităţii. Această duplicitate în alegere l-a urmărit pe tot parcursul vieţii. La academie, se decide să se specializeze în gravură, ceea ce, de fapt, i-a reuşit cu brio, – cataloagele Saloanelor Oficiale inserează mai multe lucrări semnate de Alexandru Bassarab, iar pe unele mai importante le şi reproduce. Paralel, începând cu anul 1932, alături de alţi colegi de breaslă şi intelectuali de marcă, se înscrie în Legiune, mişcare politică ce corespundea aspiraţiilor multor tineri din perioada interbelică. Tineri care doreau sincer afirmarea României ca stat profund creştin şi naţional integru. Anume pe această cale el a şi reuşit să se afirme, activând chiar în detrimentul propriei creaţii. În 1937, a condus campania electorală în judeţul Ialomiţa, alături de Mircea Eliade şi Mihail Polihroniade, şi a reuşit să fie ales deputat pe listele partidului său, dar regele Carol al II-lea a anulat acel scrutin. Şi el n-a mai ajuns în


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Alexandru Bassarab la un vernisaj. 1940

înăbușită cu multă duritate de generalul Ion Antonescu, Alexandru Bassarab este arestat, închis și apoi, odată cu începerea războiului, este trimis pe linia întâi, într-un regiment de sacrificiu. Ceva similar exista și în armata roșie, unde se selectau arbitrar soldaţi pentru batalioanele morţii, care erau trimiși în cele mai grele misiuni, deoarece viaţa lor nu costa nimic. La începutul lunii iulie 1941, Alexandru Bassarab se afla pe platoul Ţiganca, unde se dădeau lupte înverșunate. Scriitorul Mihai Pelin în cartea sa Deceniul prăbușirilor (1940-1950).Vieţile pictorilor, sculptorilor și arhitecţilor români între legionari și staliniști (Editura Compania, 2005), descrie două versiuni ale morţii pictorului trimis pe linia întâi: Destinul a vrut ca artistul-legionar, care-și plătește cel mai scump adeziunea, să fie chiar Alexandru Bassarab. De la începutul războiului, generalul Ion Antonescu i-a trimis pe toţi legionarii valizi în prima linie a frontului. Gravorul a murit în primele zile ale campaniei din Răsărit, în luptele grele ce s-au purtat la capul de pod de la Ţiganca, dincolo de Prut. S-a spus că acolo a fost obligat să dezmineze cu mâinile goale. „Iată un tânăr, consemna Petru Comarnescu, pentru care viaţa și închipuirea, gândul și arta s-au dovedit la fel de reale și la fel de adevărat trăite, chiar dacă i-a fost dat să realizeze mai mult ca ostaș român, decât ca artist, care începuse totuși atât de temeinic...’’. ...La 24 august 1941, atunci când numărul celor căzuţi în campania din Răsărit crescuse enorm, autorităţile nu au mai admis cereri de deshumare. Teoretic, rămășiţele pământești ale lui Alexandru Bassarab se află în pământul de peste Prut; practic, pierderea lui a fost înregistrată la capitolul „dispăruţi”. Iar acolo unde nu există cadavru, persistă incertitudinea. „Bassarab, afirma Tudor Arghezi la vernisajul Grupului grafic din martie 1943, s-a pierdut încă din primele lupte, în război. Nimeni nu poate să creadă că între dispăruţii anonimi nu ar fi și el în viaţă.” (pag.57-58).

231

parlamentul României, unde spera să se afirme ca un exponent al breslei sale. Ca activist de partid, s-a remarcat prin diverse activităţi, cele mai importante fiind conducerea familiei legionare Ideea României, crearea cenaclului artistic Luchian, purtând numele marelui artist plastic. Cenaclu, care îşi propunea să adune împreună arhitecţi, artişti plastici, filozofi ş.a. Şi, desigur, era considerat de camarazi ca fiind unul dintre liderii propagandei culturale din cadrul partidului. Era o imagine mai mult închipuită, decât reală. Probabil, conducătorii partidului speculau fin pe faptul că plasticianul Alexandru Bassarab se bucura de o anumită autoritate în mediul artistic, graţie talentului său veritabil. Afirm aceasta, argumentând prin faptul că n-a fost inclus în Enciclopedia Cugetarea de Lucian Predescu, care reproduce diverse biografii, chiar a unor membri mai puţin importanţi ai acestui partid, dar de numele lui Alexandru Bassarab, nume sonor în epocă, uită cu desăvârșire. Precum și alte publicaţii similare au trecut cu vederea acest nume. Dar cum au procedat autorităţile de atunci? După rebelinunea legionară din ianuarie 1941, rebeliune


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Corneliu Zelea Codreanu văzut de Alexandru Bassarab

232

În aceeaşi carte, la pagina 145, e descrisă o altă versiune a morţii lui Alexandru Bassarab: Odată cu dezgheţul, Gheorghe Vânătoru şi Constantin Mihalcea au pornit cu un autocamion al armatei spre Don, hurducând pe şoselele desfundate ale Ucrainei. Se aşezară pe scaunele pliante, bune la pescuit sau la vânătoare, cu care-i înzestrase secţia militară de propagandă şi-şi aminteau de întâmplări cu haz de la vernisajele saloanelor interbelice, ca să le treacă timpul mai repede. Când a înţeles că avea de-a face cu pictori, un plutonier din acelaşi autocamion le-a povestit o întâmplare deloc veselă: cunoştea în amănunt împrejurările morţii colegului lor, Alexandru Bassarab. Debarcând peste Prut în zorii zilei de 2 iulie 1941,

înaintea pădurii Ţiganca, regimentul lui Alexandru Bassarab începuse să sape tranşee într-o vâlcea bătută de patru mitraliere ruseşti. S-au cerut voluntari pentru anihilarea cazematelor inamice, iar Alexandru Bassarab s-a oferit printre primii. A plecat târâş înainte spre liziera pădurii, împreună cu doi soldaţi încărcaţi cu grenade şi batoane de dinamită. Şi nu a mai revenit din misiune. Legenda care spunea că ar fi fost obligat să dezamorseze mine cu mâinile goale era deci nefondată... O altă informaţie ne oferă internetul, citând publicaţia Cuvântul Legionar care, în articolul biografic Alexandru Bassarab, relatează: La 8 iulie 1941, a fost ucis de un soldat bolşevic, când fusese luat prizonier. Este cea de a treia versiune şi, poate, cea mai verosimilă, căci în acea perioadă sovieticii nu luau prizonieri, de fapt, cum făceau adesea şi mai târziu... Chiar dacă data decesului nu coincide în cele două versiuni, un singur lucru e cert: Alexandru Bassarab a rămas pe veci în pământul Basarabiei. Şi despre acest fapt nu s-a scris nimic după 1944, căci România nu dorea să-şi amintească de campania din Răsărit şi abia după 1989 au început să se deschidă arhivele secrete. La noi, nici atâta nu s-a putut face, – ostaşii români căzuţi la datorie dincoace de Prut, fiind trataţi şi astăzi cu o anumită suspiciune... Cine ştie, poate, cu timpul vom putea scrie pe fiecare cruce din Cimitirul de la Ţiganca numele fiecărui soldat român căzut pe pământul nostru, şi el, dintr-un cimitir de anonimi, se va transforma într-un cimitir cu eroi cunoscuţi. Un nume de familie se poate deja trece cu siguranţă pe răboj – Alexandru Bassarab, pictor...


233

FAŢETELE DESTINULUI... Presa de limbă rusă din Basarabia a fost privilegiată în toate timpurile. Motive sunt mai multe, dar cel mai important ţine de cititori. Anume ei au făcut să apară și să dispară publicaţii, iar odată cu ele și ziariști. Una dintre stelele presei basarabene a fost Marc Bealcovschi. Deși mai toţi care scriu părtinitor despre perioada interbelică încearcă să ponegrească regimul românesc, totuși e dificil să găsești un alt regim mai tolerant și mai democratic. În Basarabia, ziare în limba rusă apăreau cam de trei ori mai multe decât în română, alături de ziare și reviste în idiș, în germană și alte limbi. Numiţi-mi o altă ţară, care ar fi tolerat o asemenea situaţie. Ziarele bune erau lansate nu numai de magnaţii financiari, ci și de diverși inte-

lectuali, care doreau să afirme niște idei în lumea confuză a emigraţiei rusești, în lumea disperată de viitorul ce se întrevedea al Rusiei, în lumea sfâșiată, pur și simplu, de dor și nostalgie. Iar banul nu costă mai nimic, dacă nu e pus în mâna unui om priceput. Marc Bealcovschi a fost profesionistul care a știut să insufle viaţă mai multor publicaţii basarabene. Născut în 1881, în satul Mărăndeni, jud.Bălţi, în familia lui Nicolae Varfolomei Bealcovschi și al soţiei Ecaterina. A făcut studii în Rusia, acolo unde s-a și căsătorit. Publicistul basarabean, încă înainte de revoluţia din 1917, își făcuse un nume notoriu în presa de la Petersburg. Ca și alţi basarabeni, a fost nevoit să revină acasă, dar, odată molipsit de virusul pasiunii

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Redacţia ziarului „Utro”


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 234

pentru informarea publicului, el riscă să se facă redactor-editor al mai multe publicaţii. Pe atunci, în Chișinău se tipăreau mai multe ziare în limba rusă, scrie Gheorghe Bezviconi, dintre care unul era chiar rusesc cu adevărat. E vorba despre ziarul Utro (Dimineaţa), care s-a transformat în Deni (Ziua), iar și mai târziu–în săptămânalul Molva. Redactor-editor era Marc Nicolaevici Bealcovschi (1881-1951). Originar din Basarabia, și-a început cariera publicistică în Petersburg, iar după revoluţie a venit la Chișinău. (Gheorghe Bezviconi – Portretov dlinâi read …(manuscris), pag.15). În rapoartele poliţiei române din perioada interbelică găsim câteva date fixate într-un cazier: BEALCOVSCHI Marc, ziarist (Dos. 705 supl.), strada Viilor, casa Pronin, născut la 1881, soţia Ana, născută la 1882 în Rusia, fiica Olga, născută la 1914 în Rusia, a fost apelat de Parchet prin adresa nr. 6510/927 în contra hotărârii nr. 705/926 a Comisiei Administrative a Primăriei Municipiului Chișinău. Comisia de Apel, având în vedere hotărârea nr. 705/926 a Comisiei Administrative, precum și apelul făcut de Parchet în contra înscrierii lui Marc Bealcovschi ca cetăţean român, având în vedere actele aflate la dosar, pe baza cărora Marc Bealcovschi a fost înscris cetăţean român și anume certificatul nr. 8453/925 de naștere ca eliberat de Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului. Comisiunea de Apel, considerând că din actul de naștere de mai sus menţionat, Marc Bealcovschi a fost născut în comuna Marandeni jud. Bălţi din părinţii Nicolae Varfolomei Bealcovschi și soţia sa Caterina, pentru aceste motive Comisia de Apel a respins apelul făcut de Parchet în contra hotărârii nr. 705/927 a Comisiei Administrative a Primăriei Municipiului Chișinău pe care o confirmă în totul. I s-a eliberat certificat de naţionalitate definitiv nr. 17659 din 7/X-928. Dosarul de fond se află la Comisia de Apel.

Era într-o perioada delicată, când emigranţii din Rusia se legiferau, iar ziariștii aveau întocmite fișiere separate. Este relevant faptul cât de elegant justiţia românească din Basarabia îi legifera pe acei pripășiţi mai în toate cazurile și cât de urât au reacţionat unii dintre aceștia, mai târziu, când lucrurile în epocă luaseră o altă turnură. Marc Bealcovschi era un om cărturar, după opinia lui Gheorghe Bezviconi, era o excepţie printre jurnaliștii locali, dar avea o slăbiciune esenţială; din cauza lipsei de mijloace, umplea aproape singur paginile ziarelor pe care le edita, din care motiv se simţea o anumită monotonie și chiar oboseală. Avocatul Constantin Mâţu, care a editat și o broșură extrem de importantă pentru înţelegerea exactă a relaţiilor și realităţilor sociale ale epocii interbelice: O necesitate desconsiderată: presa românească în Basarabia (Chișinău, 1930), găsește de cuviinţă ca în acele pagini de analiză să dea și o portretizare succintă a lui Marc Bealcovschi: „Singurul ziarist rus basarabean, prizonierul ziaristicii ruse în lagărul presei rusești, editate de români, este talentatul redactor al ziarului Novoe Vremea (Petrograd), Marcu Bealcovschi. Și ce este și mai curios, acesta e faptul că ziarul, editat de el, nu s-a putut menţine și a dispărut”. Aici e momentul să reţinem afirmaţia că a fost redactor și la celebra publicaţie rusă Novoe Vremea, desfiinţată de bolșevicii lui Lenin. Opinia lui Gheorghe Bezviconi despre calitatea scrisului produs de Marc Bealcovschi este una foarte importantă, aparţinând unui contemporan. Noi însă, la o anumită distanţă de la acele timpuri, putem spune despre el ceea ce nu și-au permis contemporanii – era un ziarist filozof, o specie rară și dispărută astăzi definitiv din breasla celor din presă.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În situaţia de astăzi, un lucru este adevărat: situaţia devine tot mai gravă. Criza generală, explicaţia căreia se caută în criza economică, criza democraţiei etc., în realitate, este o criză a culturii europene. Revoluţiile, furia legislativă și toate încercările disperate de a remedia răul,– toate acestea sunt o urmare a crizei de cultură. Acum vreo sută de ani, genialul Gogol a spus: „Toate statele europene suferă de o complicaţie neobișnuită de legi și statute”. Aceasta s-a impus ca o necesitate pentru a se umple golul lăsat prin înlocuirea concepţiei religioase despre lume printr-o concepţie materialistă, care a însemnat slăbirea fundamentului religios ce se găsește la baza oricărei morale. Fenomenul actualei furii legislative poate fi explicat tot astfel. Dreptul, legea trebuie să înlocuiască morala, așa cred reformatorii. După Kant și Hegel, dreptul reglementează conduita exterioară și raporturile între oameni, iar morala determină lumea interioară a pornirilor omenești. Savantul Petrajitzky spune: „Morala este sfera normelor unilaterale ce determină obligaţiunile fără un drept corespunzător al cuiva, iar dreptul – totalitate de raporturi bilaterale, în care obligaţiunile corespund pretenţiilor altei persoane...”. De altfel, pozitiviștii nici nu pretind că dreptul se bazează pe morală. Teoreticianul dreptului, Jehring, a spus de mult că „dreptul este forţa”. Timpurile noastre denotă triumful concepţiei lui Jehring. Timpuri de pronunţată criză de cultură. Afacerea Stavisky, Skoda, elevi grupaţi în bande, venalitatea funcţionarilor, criza de încredere în lumea bancară, toate acestea sunt rezultatul acestei crize. Pentru a o remedia, guvernanţii fac legi cu duiumul. Nu-și dau seama însă că nu vor putea umple prăpastia imoralităţii... Creștinismul a fost acela care a salvat lumea antică. Dar în timpurile de astăzi de unde va veni salvarea? Unde să căutăm noile baze ale moralei? Să punem dreptul în locul ei?...

235

Drept exemplu, acest ministudiu: ÎNTRE LEGE ȘI IMORALITATE Fiecare zi aduce știri despre proiecte de legi sau legi deja votate, și fiecare sesiune parlamentară le adoptă în serii, dar carul statului stă pe loc: pe zi ce trece, situaţia devine tot mai încurcată. Suntem în plină inflaţie legislativă. Faptul se explică prin desele schimbări de guvern: fiecare partid vrea să refacă totul conform programului său, uitând că prin reforme prea dese se creează nesiguranţă și neîncredere în ziua de mâine. Cum s-ar putea crea, de pildă, o întreprindere industrială, în care capitalul se varsă odată pentru totdeauna, când impozitele și taxele vamale se schimbă aproape în fiecare an de guvernele ce se perindă la putere și între care unele au în program modernizarea agriculturii, iar altele încurajarea industriei ? În urma deselor schimbări la conducere, în gospodăria orașelor devine imposibilă realizarea de programe, care cer intervale de timp mai lungi. Se fac legi contradictorii și numeroase. Furia aceasta legislativă se observă nu numai la noi, dar și în restul Europei, deși nu în același grad. Parlamentele au devenit fabrici de legi, în care deputaţii, fără a mai examina proiectele de legi, le votează cu ușurinţă neobișnuită. Imitând un procedeu întâmplat în Franţa sau Belgia, guvernul actual și-a asumat dreptul de a guverna prin decrete-legi, ca și când nevoia de a se face noi legi ar fi atât de imperioasă, încât o întrerupere de câteva luni în activitatea legislativă a guvernului ar periclita existenţa Statului. Pe de altă parte, toată lumea vorbește de crize: criza economică. criza parlamentarismului, criza democraţiei… Cei care apără regimul dictatorial, nu vor să recunoască inutilitatea acestui regim de opresiune și crimă, și uită că în statele cu regim dictatorial lipsa de stabilitate și criza este mai pronunţată decât în cele ce nu vor să încerce aventura dictaturii.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 236

Să se gândească cei chemaţi că legea, acea lex romana și dreptul n-au putut salva Roma atunci când bazele religioase ale moralei au dispărut. (Viaţa Basarabiei,1934, nr. 9, pag. 59-61). Culorile politice parcă ar fi fost împrumutate din actualitatea noastră. Căci momentul crizei politice din mijlocul anilor „30 ai secolului XX avea aceeași sorginte în criza culturii. Iar politicienii de atunci, exact ca și cei de astăzi, caută rădăcinile răului în cu totul altă parte, în alt domeniu, uitând că totul începe anume de la cultură. Exemplificarea și argumentarea, pe care o face Bealcovschi, este bazată pe literatura rusă și filozofii ruși, din simplul motiv că ideile lor erau în vogă în acea perioadă. Evident că argumentarea lui suferă de o anumită doză de idealism, inerentă concepţiilor unui veritabil intelectual. Dar anume coordonata filozofică i-a făcut pe cei din redacţia revistei Viaţa Basarabiei să publice articolul unui concurent de pe piaţa publicistică. Se urmărea, de fapt, umanizarea publicisticii prin fuga de la faptul divers spre o contemplare filozofică a realităţii. Este o temă serioasă de studiu pentru filozofii și sociologii contemporani.

Acest articol parcă ar face corp comun cu evantaiul de idei filozofice, care erau propagate de alt contemporan al său, Dimitrie Remenco. Publiciștii acelor vremuri se inspirau nu din faptul divers al cotidianului, ci din marea filozofie a lumii, căutând explicaţiile fenomenelor contemporane în experienţa civilizaţiilor anterioare. O practică, care a rămas în trecut,– contemporanii noștri nu mai fac apel la marile experienţe filozofice. Evenimentele anului 1940 l-au împins departe de Chișinău și el a murit în refugiu, în 1951, la București, ducând cu sine în mormânt nu numai un mare talent de publicist utilizat cu puţin randament, dar și o epocă cu mii de admiratori, care urmăreau cu devotament fiece sclipire de pană… A fost înmormântat în Cimitirul Colentina, pe atunci un fel de periferie bucureșteană și, poate, că ar fi fost uitat definitiv, dacă fostul lui colaborator, care debutase chiar în ziarul Utro, Gheorghe Bezviconi, nu ar fi fixat locul lui de înmormântare în celebra sa lucrare – Necropola Capitalei (Chișinău, 1998). Nimeni nu cunoaște câte faţete are destinul…

Casa Pronin


237

TEMELIA TEMELIILOR Dacă cineva s-ar apuca să scrie o carte despre dinastiile basarabene, un loc de cinste în acel volum, la sigur, îl va ocupa familia Bogos din Boldurești, Nisporeni. Dumitru Bogos (1889-1946) – absolvent cu menţiune al Universităţii din Varșovia, numele căruia a fost înscris pe peretele universităţii pentru superba teză de licenţă – Statele Unite ale Europei. Membru al Sfatului Ţării, primar al Chișinăului, om cu merite deosebite, care și-a trăit viaţa doar pentru nobila cauză, pentru Basarabia. Vlad Bogos (1893-1950) – liderul studenţimii basarabene, la Kiev a reactivat Societatea basarabeană „Deșteptarea”. A fost membru al Sfatului Ţării și a reprezentat aripa tânără a acestui prim parlament al Basarabiei.

Sergiu Bogos (1891-1976) – absolvent al Institutului Comercial din Kiev, a fost unul dintre economiștii care au participat la elaborarea documentelor de bază, promovate în Sfatul Ţării. Nina Bogos (? – 1923) – a fost studenta care, împreună cu trei colege de-ale sale, au reprezentat tricolorul la intrarea armatei române în Chișinău. Istoricul Alexandru Gonţa, la solicitarea Ninei Sergiu Bogos, a restabilit tabloul genealogic al acestei familii. La 28 noiembrie 1971, el vine cu documente: „A fost necesar un drum la Bacău, la arhive, unde se află o parte din actele judeţului Lăpușna... În ultima scrisoare, vă relatasem datele despre originea familiei Bogos, începând încă din veacurile XIV-XV și vă semnalasem că, după

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Familia Bogos


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 238

Dumitru Bogos

rășluirea Basarabiei dintre Prut și Nistru în 1812, Carol (Scarlat) Bogos, tălmaci la Sfatul Suprem al Basarabiei, în Chișinău, și cu fratele său, Mihail Bogos, fuseseră trecuţi pe lista nobililor și confirmaţi de ţarul Aleksandru I, în virtutea străvechii lor origini de „gnobiles” – „cunoscuţi” ca luptători destoinici. Revenind și reluând în cercetare actele stirpei Bogos, din care descinde Nina Sergiu Bogos, căreia noi toţi îi urăm sănătate îndelungată întru mulţi ani, am aflat nu numai numele, dar și regiunea în care s-au născut și format neamurile Bogos. Un act (hrisov), emis de către Ioan Theodor Calimah, voievodul Moldovei, la 8.VIII.1759, lui Vasile Ruset, hatman, prin care i se confirmă stăpânirea satelor Scroafa și Ursoaia, aflate în zona „celor două ceasuri”, locuite de tătari, deci primite „ca zestre de la socrul său, Iordache Balș, se amintește hotărnicia întocmită în anul 1692 de către Vasile Mazarachi, mare serdar (general, în l. turcă – Al. G.) din Chișinău, de Onofrei, logofăt, de Andrei Gangură din Gangura, de Vasile Tăutul,

tălmaci, de Cirlova, vornic de Mâncești și de Toader Bogos, pârcălab de Lăpușna (Arhivele Statului – Bacău, doc. II/66 și mapa V, doc. 4), în vremea lui Constantin Cantemir (1685-1693). Pârcălabul este membru al Sfatului Domnesc, alcătuit din 24 pârcălabi, ca reprezentanţi ai celor 24 de ţinuturi administrative, în care era împărţită Moldova înainte de răpirea Bucovinei (1775), după dreptul geto-scandinav. În timpul celei dintâi domnii a lui Antioh Cantemir (decembrie, 1695 – septembrie, 1700), Toader Bogos, în calitate de pârcălab al ţinutului Lăpușna, și Chirică, pârcălab de Orhei, au primit poruncă să organizeze un transport de lemne împreună cu Darie Donici, serdarul (generalul grănicerilor – Al.G.) la cetatea Vozia (Oceacov, cetate la gura Bugului). Neputându-l duce la timp, toţi trei au fost închiși în turnul Goliei, la Iași, și condamnaţi să li se taie capetele, pentru sabotaj. Au fost salvaţi de către Panaite, mare postelnic (ministru de externe al Moldovei – Al. G.)... Recunoscător faţă de marele postelnic, Bogos, pârcălabul de Lăpușna, împreună cu soţia sa Sofia și fiul lor Apostol, dăruiesc o treime din satul Săceteni din același ţinut, pe Ișnovăţ, la apus de Ialoveni. „Și pentru credinţă am iscălit și ne-am pus degitile ca să fie dumisale de credinţă...”, căci „am fost căzut la o nevoie păgânească și m-au luat dumnealui pe chezășie”. (Aurel Sava. Documente privitoare la târgul și ţinutul Lăpușnei, București, 1937, pag. 143-144). Moșia satului, împărţită la trei bătrâni, se numea Săceteni și treimea dăruită se numea „bătrânul Sofronie” și fusese cumpărată de unchiul său Cociorvă. Locul de baștină era însă din satul Bogos, la nord de Ialoveni. (D. Cantemir, Harta Moldovei, publicată de G. Vâslan în Analele Academiei Române, tom VI, seria III). La 30 aprilie 1706, el era tot pârcălab, calitate în care judeca și alegea hotarele satului Rusești al căpitanului de grăniceri, Mihnea, din ordinul lui Antioh, voievod în


239

Sergiu Bogos

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

a doua domnie (1705-1707) (Aurel Sava, ibidem, pag. 149), după ce el însuși avuse proces pentru o altă moșie de pe Bâc, cu Mogâldea, ginerele lui Hâncu Grigorie de la Gheţășani în dreptul Chișinăului. (Aurel Sava, ibidem, pag. 270). A avut fiu pe Apostol Bogos, iar acesta pe Toader, Pavel, Vicol, Ioana, Nina și Ștefania. (Aurel Sava, ibidem, pag. 195). Apostol Bogos a fost preot în Suriceni, ţinutul Lăpușna, dar fiul acestuia, Toader, a fost preot în Chișinău. La 6 august 1751, Lupu, fiul lui popa Toader din Chișinău, dăruiește nepotului său Ștefan, fiul lui Vicol Bogos („care îmi este nepot de văr primar”) a șasea parte din Suriceni, ţinutul Lăpușna. (Aurel Sava, ibidem, 194, 195). Un alt fiu al preotului Toader, numit tot Toader Bogos, este știutor de carte și dregător la Serdăria de Lăpușna și Orhei. În 20 septembrie 1749, acesta este trimis de Vasilache Saecgiul și de Vasilachi Mazarachi să controleze dacă Ursu, pârcălabul de Lăpușna, a judecat drept și a ales bine hotarele s. Gangura, dinspre Răzeni și alte părţi. (Aurel Sava, ibidem, pag. 194, 195).

Din acești Bogos s-au născut Sergiu Bogos, D.D. Bogos, șeful Marelui Stat-Major al oștirei organizate de Sfatul Ţării, și fratele acestora, Vladimir, președintele studenţilor din Kiev și mai apoi secretarul Congresului Studenţesc din septembrie 1917, toţi trei luptători activi pentru drepturile moldovenilor, fapte așa de frumos conturate în lucrarea La răspântie, de sub semnătura lui D.D. Bogos. Și acestea nu sunt toate”. Biografia lui Dimitrie Bogos a fost inclusă în mai multe enciclopedii românești tipărite în perioada interbelică, a fost reprodusă o biografie destul de amplă în Albumul Basarabiei, editat de căpitanul Gh. Andronachi, precum și într-o ediţie engleză International Reference Library Politicas and Political Partris in Romania (Londra, 1936). Reţinem faptul că alături de Dimitrie Bogos figurează și fratele său, Vlad. Pe Nina Dumitru Bogos-Manuilă am cunoscut-o întâmplător la Chișinău, în incinta Bibliotecii Naţionale cu ocazia unei festivităţi închinate Sfatului Ţării. Era cu soţul ei, dl Manuilă. Cunoșteau primul volum al Basarabiei necunoscute (Chișinău, 1993) și asta ne-a împrietenit foarte ușor. O familie admirabilă, care în același an m-a găzduit în apartamentul lor din București. Mi-au pus la îndemână poze și documente, dar cel mai preţios material a fost biografiile fraţilor Bogos, istorisite de Nina Bogos-Manuilă. Noi însă vom reproduce aici crâmpeie doar din biografia lui Dimitrie Bogos, ca fiind autentice și de mare importanţă: Tatăl meu, Dimitrie, s-a născut în 1889, în satul Grozești de pe malul Prutului. Primele amintiri sunt cele legate de trecerea Prutului cu tatăl său, preotul Dimitrie, și acolo găseau oameni ce vorbeau aceeași limbă cu ei, iar satul se numea tot Grozești. De asemenea, își amintește de călătoriile ce le făceau la Iași, fiind însoţit de tatăl său și de nașul său, părintele Nicolae Verdeș. Între timp, preotul Dimitrie a fost mutat la Boldurești, unde tata a urmat școala primară. Seminarul l-a urmat la Chișinău, fiind intern. După absolvirea seminarului, pleacă la Varșovia, unde ur-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 240

mează Facultatea de Drept. Este interesantă lucrarea lui de diplomă Statele Unite ale Europei, lucrare ce a fost premiată și care e actuală în momentul de faţă. Primul procuror al Curţii de Apel din Chișinău și care e cumnatul lui Gherman Pântea, mi-a povestit că a fost impresionat, când a văzut la Facultatea de Drept din Varșovia, unde studia, o placă din marmoră pe care era menţionat numele unui basarabean, ca și el „Dimitrie Bogos”, premiat pentru lucrarea lui de diplomă Statele Unite ale Europei. Tata e declarat licenţiat al Facultăţii din Varșovia în iulie 1914. Primul Război Mondial izbucnește în august 1914, și tatăl meu e trimis la Sankt Petersburg la Școala de iuncheri din care, din cauza situaţiei excepţionale, iese după trei luni cu gradul de „praporșcik”. În timpul a trei ani de război, ajunge la gradul de căpitan în armata rusă ţaristă. Bunicul îi spunea tatălui meu că el trebuie să se facă jurist, avocat, ca să poată să ia apărarea moldovenilor la tribunalele rușilor. În La răspântie, tatăl meu specifică faptul că a avut discuţii cu unii profesori de la seminar, susţinând existenţa unei singure limbi române, vorbite

de populaţia Basarabiei și cea a Vechiului Regat și din Transilvania și Bucovina. Profesorii care susţineau contrariul erau: prof. de literatură Kurdinovschi, arhiepiscopul Serafim Ciceagov care, la o festivitate școlară, când s-a cântat o sârbă, a strigat: „Încetaţi de a mai cânta această muzică, căci este muzică românească, nu moldovenească!”. Tata atunci a spus: „Ori moldovenească, ori românească este același lucru”. Bineînţeles, bietul tata a avut neplăceri. Deci, la începutul secolului nostru au fost aceleași probleme ca și astăzi în privinţa limbii. La sfârșitul lunii octombrie 1917, tatăl meu începe a lua parte la organizarea armatei. Primele unităţi pur naţionale din Basarabia au fost cohortele. Aceste unităţi până în octombrie erau numai 16. Congresul din 20 octombrie 1917 a mărit numărul cohortelor de la 16 la 100. Tatăl meu este numit șef de Stat-Major al Comisariatului militar și alege ca reședinţă localul în care își avea sediul biroul de organizare a Sfatului Ţării. Îl are ca ajutor pe sublocotenentul Vasile Ţanţu. La 14 ianuarie, este întâmpinată cu bucurie armata română ce intra în Chișinău. Trei

Vladimir Bogos cu soţia


rece, ca de obicei, pentru lucrările publice niciodată nu sunt suficiente fonduri. Dar studiile lui juridice, îmbinate cu spiritul organizatoric, aproape de cel al militarilor, l-au păstrat în memoria orășenilor și-n actele de arhivă drept un bun gospodar. În 1941, scrie cerere să fie înrolat în armata română și participă personal la eliberarea Basarabiei. Ca demnitar de stat și ca etate ar fi putut ușor evita plecarea pe front, dar conștiinţa lui nu se împăca cu gândul că Basarabia poate să se afle sub călcâi străin. Fostul primar de Chișinău cu arma în mâini a eliberat urbea. A fost înmormântat în 1946 la Cimitirul „Ghencea” din București. Și numai moartea prematură l-a salvat de la iminentele represiuni. Această familie nu este un miracol, părintele Dumitru din Grozești a reușit să-și educe copiii în spiritul sacru al credinţei, convingându-i că deasupra noastră, a tuturor, întotdeauna este ceea ce e mai sfânt – Dumnezeu și Patria, căci asta este temelia temeliilor.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Nina Bogos

241

doctoriţe: Iulia Bujoreanu, Nina Bogos și Elena Tocan (toate trei au studiat medicina la Iași), înveșmântate în cele trei culori naţionale – roșu, galben și albastru, într-o trăsură cu cai frumoși, împodobiţi cu panglici tricolore, au pornit pe șoseaua Hânceștilor în întâmpinarea armatei române. Nina Bogos este sora tatălui meu, care a plecat în 1915 la Iași să studieze medicina și care la începutul anului 1921 s-a căsătorit cu Grigore Cazacliu. Din păcate, a murit la vârsta de 24 ani, în iulie 1921. Ideea lui tata a fost că trebuie să fie adunaţi toţi moldovenii din Rusia în regimente naţionale moldovenești. În cronica vieţii lui sunt momente-cheie, care nu pot fi trecute cu vederea. Dimitrie Bogos a avut marele merit de a înlesni joncţiunea celor două armate, română și moldovenească, proces început la 13 ianuarie 1918. În anii 1931-1933 a fost primar de Chișinău și el, seminaristul de odinioară, a luat în primire orașul adolescenţei sale. Nu era ușor de făcut faţă lucrurilor, deoa-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 242

POVESTE FRUMOASĂ CU FINAL TRAGIC...

Despre Maria Cebotari s-a scris foarte mult. Și romane, și cărţi, și studii știinţifice, a fost realizat chiar și un film documentar, dar niciodată nu se va scrie tot, fiindcă viaţa noastră este mult mai complexă decât ne-o putem imagina. Cu toate acestea, orice rând, orice mărturie, care ne-o aduce în faţă pe celebra interpretă, ne apropie tot mai mult de chipul atât de îndrăgit odinioară de amatorii de operă și cinema și uitat de generaţiile posterioare cu desăvârșire. Revenirea ei este la fel de culminantă ca și debutul, de aceea am considerat necesar să nu trecem indiferenţi pe lângă amintirile semnate de Irina Moșinschi din București: „Erau primii ani după Unire. Eram elevă în clasa a treia la Școala primară de aplicaţie de pe strada Inzov (azi Serghei Lazo-Iu.C.) din Chișinău. În clasa a 3-a, între alte colege, învăţa și Maria. Era o fetiţă slăbuţă, cu care institu-

toarea noastră avea unele probleme. Aceea a cerut să vină mama Mariei la școală. Mama Mariei, o femeie simplă și destul de nevoiașă, vroia chiar în clasă s-o pedepsească pe Maria, trăgându-i o bătaie. A fost oprită de institutoarea care a spus, că nu cu bătaia se vindecă o greșeală. Atunci, pentru prima dată, a fost remarcată Maria. S-a apropiat Crăciunul. Școala medie, de care depindea Școala primară unde învăţam noi, a dat o mare serbare la Teatrul Naţional. M-am nimerit și eu acolo. Am rămas mirată, când am văzut că pe scena teatrului apare colega mea, Maria Cebotari. Micuţă, slăbuţă, a început să cânte. În imensitatea teatrului s-au revărsat sunetele puternice și frumoase, cântate de micuţa Maria: „Oltean mândru și voinic, n-are frică de nimic”. Sala teatrului s-a zguduit de aplauze. A fost debutul Mariei Cebotari. Mama Mariei, neavând posibilitate să ţină fata la liceu, Maria a făcut numai vreo 2 clase și s-a angajat ca solistă în corul Catedralei din Chișinău. Corul era dirijat de preotul Berezovschi, mare cunoscător al muzicii bisericești, având multe compoziţii proprii. Fiica lui Berezovschi, Elena Basarab, a fost solistă la opera din București. Deci, Maria Cebotari ca solistă în corul Catedralei a avut de la cine învăţa muzica. Anii treceau. Lumea admira vocea solistei de la corul Catedralei din Chișinău. Dar întâmplarea a făcut, ca cineva, venit din București, și care se pricepea la muzică și voci, s-o audă pe Maria cântând. Soarta ei s-a schimbat. Maria a plecat la București. Acolo a făcut școală serioasă. Dar de câte ori venea acasă s-o vadă pe mama, trecea neapărat pe la Catedrală să-și vadă colegii din cor și pe dirijor.


Soţul ei murise, și Maria a rămas cu doi copii – băieţi, și cu dădaca lor. Fără nici o sursă de venit, căci nu mai putea cânta, iar în Germania, care pierduse războiul, pe atunci se trăia foarte greu. Doctorul a ajutat-o până la moarte. Băieţii au fost luaţi de o englezoaică bătrână și bogată, care i-a înfiat și i-a luat în Anglia. Pe dădacă n-a vrut s-o ia, și aceea s-a sinucis, înecându-se. Asta este sfârșitul trist al Mariei Cebotari, cântăreaţa, posesoarea unei voci unice de o frumuseţe extraordinară”. Destinul Mariei Cebotari are mai multe coloraturi memorialistice, așa ca-n fiecare istorie de succes. În 1936, revista Pagini basarabene a publicat o schiţă semnată de scriitoarea Ecaterina Cerchez –„Fetiţa în alb”, lucrare inspirată din biografia Mariei Cebotari, care completează golurile din memoriile citate mai sus: „Era o ţară și o cenușăreasă! Și s-a găsit și Făt-Frumos! Sunt vieţile realizate într-un vis, sunt visuri prefăcute în viaţă. Era odată – nu așa de de mult – în ţara noastră, în orașul Chișinău, o fetiţă mică și

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Corul lui M. Berezovschi, pe scaun Mitropolitul Gurie-Grosu

243

Peste ani, a fost angajată ca solistă la Opera din Berlin, unde vocea ei inegalabilă a răsunat în cele mai renumite opere. A făcut și film. S-a căsătorit cu un german. Verișoara mea, ca avocat, a făcut actele necesare acestei căsătorii în Germania hitleristă. A vrut să vie la Maria mama și sora. S-au pregătit. Au ajuns la București, dar nu au mai plecat: Germania era în război, și știm cu toţii cum s-a terminat acest război pentru nemţi. O perioadă nu s-a auzit nimic despre Maria Cebotari, fetiţa din Chișinău, cu o voce inegalabilă. Au trecut mulţi ani. Într-o zi, am plecat la Timișoara. În compartiment era o doamnă în vârstă, care se întorcea din București acasă, la Buziaș. Doamna mi-a spus că, odată la doi ani, pleacă în Germania la fiul său. El a făcut facultatea în Germania, unde l-a prins războiul și a rămas acolo. E medic la o mare întreprindere de acolo. Doamna Ileana Horodniceanu-Troceanu mi-a spus că băiatul ei o lecuia pe Maria Cebotari. Ea avea cancer la gât și dânsul o îngrijea și o ajuta cu bani.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 244

Maria Cebotari acordă un interviu lui Rostislav Donici. București, 1940

speriată. O siluetă subţirică, cu înfăţișare palidă, cu ochii expresivi și profunzi. Viaţa ei era mai mult decât modestă și plină de necazuri, viaţa unei copilării nu prea fericite. S-a născut fetiţa într-o familie de creștini săraci de la periferia orașului, în lipsă de soare și lumină. Părinţii lucrau ca să-și câștige existenţa și ca să dea copilei o educaţie convenabilă. Copila urma școala normală și conservatorul, fiindcă avea o voce minunată și cânta în corul Catedralei. Odată fetiţa, ca și multe altele, a debutat la o producţie a elevilor conservatorului. Glasul ei cristalin, chipul ei drăgălaș și frăgezimea pe care o punea în cânt au atras atenţie câtorva cunoscători. „Dar ce păcat de ea! spuseră ei. Fetiţa aceasta ar putea și să devină o cântăreaţă celebră! Dar, cum ? Cine poate s-o descopere, s-o ducă de aici într-o capitală din Apus ?... Da, păcat că din ai noștri nu s-a găsit nici unul. Totuși, fiindcă, probabil, Dumnezeu a poruncit așa, a apărut din depărtare un Făt-Frumos. În anii 1928-1929, a

vizitat Chișinăul trupa Teatrului de Artă din Moscova, refugiată în Europa. La spectacolul „Trupul viu”, s-a simţit nevoia de o forţă locală pentru niște cântece de ţigani. Aici, a apărut fetiţa noastră. Era timidă, speriată și tăcută. Artistele mari nici n-o băgau în seamă. Dar regizorul celebru, artistul Aleksandru Vârubov, un om de talent și de experienţă, s-a îndrăgostit de chipul și vocea fetiţei. Astfel începe filmul vieţii minunate a Mariei Cebotari. Vârubov o ia de nevastă și o duce la Berlin, unde, chiar din primul moment, Maria e apreciată de cele mai mari celebrităţi muzicale ale Germaniei. Profesorii Conservatorului din Berlin vor să-i dea lecţii gratuite. Un dirijor al Teatrului „Mitropolitan” o invită în America. Ce să vă mai spun ?... Au trecut de atunci doar câţiva ani…Maria Cebotari, fiica Chișinăului, cu care ţara noastră se poate mândri, este acum solistă la Operele din Berlin și Dresda și artistă cu renume european. La vârsta de 25 de ani, Maria Cebotari, artistă română a Operei germa-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

dansează în trupa lui A. Vârubov, aflat în turneu la Chișinău. În 1931, debutează pe scena Operei din Drezda cu rolul lui Mimi în opera Boema de G. Puccini. Solistă a Operei din Drezda (1931-1935); a Operei din Berlin (1935-1944); a Operei din Viena (1944-1949). A evoluat pe scenele teatrelor din Londra, New York, Milano, Veneţia, Paris, Roma, Zürich, Basel, Riga, Wiesbaden, Praga, București, Florenţa, Stockholm, Bruxelles, Salzburg ș.a. Actriţă de film. A turnat filme alături de soţul ei, actorul Gustav Diessl (Inimi tari, 1937; Maria Malibran, 1942); s-a filmat la Studioul Cinecitta din Roma (Cântec de leagăn, 1938; Visul doamnei Butterfly, 1940; Amami, Alfredo, 1942; Odesa în flăcări, 1943) și la Berlin (Troika, 1936; Fete în alb, 1936, Pensionul ţarinei, 1938) ș.a. A fost decorată cu titlul Kammersaengerin (1934) și Steaua României în grad de Comandor (1943). Fiecare detaliu nou descoperit întregește biografia ei uimitoare. Recent, lucrând cu arhiva biologului Simion Pânzaru, fost student și al Conservatorului Municipal din Chișinău, am descoperit o fotografie inedită în care e prezentat corul Mitropolitan și în rândul întâi, jos, a treia din stânga, e Maria Cebotari(+). Contrar spuselor memorialistice, e îmbrăcată elegant, și asta cu câțiva ani până la plecarea ei din Basarabia. În centrul pozei, pe scaunul mitropolitan se află Mitropolitul Gurie-Grosu, în stânga lui e vestitul preot Vasile Guma. Conducătorul corului Mihail Berezovschi stă și el pe scaun, e al treilea din dreapta, sau al doilea preot din dreapta mitropolitului. Destinul ei este ca o poveste frumoasă, dar, contrar așteptărilor, are un final trist și tragic. Iar faptul că peste ani a fost ridicat vălul impus al anonimatului ne face să credem că totuși Maria Cebotari a învins...

245

ne, primește cel mai mare titlu artistic din Germania „Kammersaengerin” al Reihului. Ziarul „Berliner Tribuene” scrie: ,,Maria Cebotari e un fenomen mondial. Ea n-are pe scena germană o rivală demnă”. La fel, scriu și ziarele din Viena, Salzburg, Praga, Riga. Peste tot e primită cu entuziasm. La Legaţia Română din Berlin, în saloanele ministrului Comnen, Maria Cebotari cântă cu un succes de nedescris, în prezenţa A.S.R. prinţului Frederih de Hohenzollern, A.S.R. Ducele de Saxe Coburg, ducele de Macklenburg, ministrul Goering și alţii… Deunăzi, Maria Cebotari a făcut o vizită în orașul său natal, Chișinău. Mi-a vorbit mult de Germania, a doua patrie a ei, de teatrele, de concertele simfonice din Salzburg, unde ea cântă în fiecare vară la faimoasele festivaluri. Însă a rămas, cum a fost dintotdeauna – modestă, simplă, cu ochi visători, de dorul artei sale. Am vorbit și despre București: ,,Aș fi cântat cu plăcere la Opera din București și la un concert simfonic, sub conducerea maestrului Georgescu, pe care l-am văzut în străinătate. Dar nu pot să mă impun. Aștept să fiu invitată”. Acum, Maria Cebotari e la Berlin. Are un angajament în primul ei film muzical, făcut special pentru ea de către societatea „Ufa”. Maria va juca rolul principal în filmul „Fetele în alb”, povestea vieţii sale…”. Născută într-o mahala săracă a Chișinăului, Maria Cebotari ( 10.II. 1910, Chișinău – 9.VI.1949, Viena) a făcut studii la Școala Normală de Fete Florica Niţă și la Conservatorul Unirea din Chișinău (19241929), fiind discipolă a trei renumiţi pedagogi: Maria Zlatov, Gavriil Afanasiu și Anastasia Dicescu (canto). Începând cu anul 1923, este solistă în corul Catedralei Buna Vestire din Chişinău, conducător A. Iacovlev, apoi în corul Mitropolitan, dirijat de pr. Mihail Berezovschi. Începând cu anul 1928, cântă și


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 246

UN OM CUM MAI RAR SE ÎNTÂLNEŞTE Vasile CIJEVSCHI a fost unul dintre basarabenii care au conştientizat importanţa evenimentelor din perioada anilor 1917-1918. Unirea, pentru care a militat, fiind punctul culminant al acelor timpuri, dar nimeni dintre toţi cunoscuţii lui nu bănuia că acest om liniștit, cu studii diplomatice este și un liric cum rar se întâlnește în literatură. Abia după moarte, lumea a înţeles că în persoana lui Vasile Cijevschi ea a văzut doar un om politic, un militar, şi n-a observat faţeta cea mai fină a fiinţei lui – dragostea pentru frumos și pentru literatură. A scris foarte puţin, a publicat şi mai puţin, dar lucrările lui beletristice impresionează. A fost și un publicist activ,– în mare parte, publicistica lui este o reacţie la cotidian, la întâmplările zilei. În cele publicate în revista Viaţa Basarabiei (Strigătul vieţii: Moment psihologic //V.B.–1934.– nr.7-8; Unei prietene //V. B.–1934.–nr.9, traducere de Nicolai Costenco), el ne-a lăsat impresia unui autor de proză, care ar fi putut să ne dea mult mai mult, dacă moartea nu-l răpea atât de devreme din rândurile noastre. A avut o viaţă plină de încercări, fiindcă a fost trimis pe frontul ruso-japonez din Manciuria, a participat la primul război mondial, mai apoi a urmat lupta pentru eliberarea Basarabiei, și această stare permanentă de provizorat, de schimbări inevitabile nu i-au permis să se concentreze pentru a ne lăsa o operă fundamentală. Acum câţiva ani, niște vandali au rupt de pe piatra de mormânt a lui Vasile Cijevschi basorelieful prelucrat de prietenul său, Alexandru Plămădeală. Dacă aceștia ar fi știut măcar în linii mari biografia celui care odihnește în acest mormânt, poate că mâna criminală nu s-ar fi ridicat să pângărească memoria acestui om:

Vasile Cijevschi

„Cijevschi, Vasile (1880, s. Zaim, jud. Tighina – 14.VII.1931, Chișinău). Moldovean. Fiul lui Gheorghe Cijevschi. Studii: superioare, în domeniul orientalisticii și diplomaţiei. Ofiţer în războiul ruso-japonez și în primul război mondial. Ultimul grad militar – colonel. Făcând parte din așa-zisul Partid al Partizanilor Ordinii de Stat, el simpatizează cu platforma Partidului Naţional Moldovenesc și pune mare preţ pe elanul naţional al liderilor săi: Pelivan, Halippa, Gore, Gurie Grossu ș.a., care aspirau la înfăptuirea unor reforme radicale în administraţie, școală, preconizau o reformă agrară. La 8 septembrie 1917, a sosit la Kiev în cadrul delegaţiei Partidului Naţional Mol-


247

Vasile Cijevschi

A doua intervenţie de principiu a lui Vasile Cijevschi ţine de modul de votare a Unirii. Și el, în numele Blocului Moldovenesc, a cerut ca votarea să se facă deschis și nominal, propunere acceptată în cele din urmă de asistenţă. La 26 noiembrie 1918, a semnat Actul alcătuit de deputaţii Sfatului Ţării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România. După Unire, Vasile Cijevschi a fost funcţionar al Primăriei Chișinău, șeful secţiei școli. În Basarabia interbelică, s-a bucurat de o mare autoritate. Ziariștii îl considerau omul lor, deoarece colabora la toate publicaţiile importante din ţinut, la unele chiar fusese și pe post de redactor. În 1920 – la ziarul Nașe slovo, în 1923 – director al cotidianului Gazeta-lei. De la 16 octombrie 1924 până la 8 noiembrie 1924, a redactat cotidianul Bessarasbskaia mâsli (Cugetul Basarabiei), publicaţie literară și politică de limba rusă, organul Uniunii Ziariștilor Basarabeni. În 1926, este prim-redactor la România nouă, care îl avea ca director pe Onisifor Ghibu.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

dovenesc pentru a participa la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia, fiind ales în prezidiul Congresului. Este președinte al Congresului ostaşilor moldoveni, care și-a ţinut lucrările între 20 și 27 octombrie 1917, la Chișinău. Rezoluţiile Congresului au schimbat esenţial situaţia în Basarabia, au limpezit problema autonomiei ţinutului, au dus la crearea Sfatului Ţării, la naţionalizarea trupelor militare, a școlii. S-a pus problema moldovenilor de peste Nistru. În intervalul de după congres și până la deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării, a deţinut funcţia de comisar militar al Basarabiei (împreună cu V. Ţanţu). A fost şef al Statului-Major al Comisariatului Militar. A fost ales deputat în Sfatul Ţării de către Comitetul Central Moldovenesc Militar; a aderat la Fracţiunea „Blocul Moldovenesc”. Mandat validat de la 21.XI. 1917 până la 27.XI.1918. În Sfatul Ţării activează în Comisia de Drept şi în Comisia a II-a de redactare. Locuia la Chișinău, pe str. Haralambie, 5. Chestionarul de membru al Sfatului Ţării l-a completat, fiind în etate de 37 de ani. La 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. În cea mai dificilă şedinţă a Sfatului Ţării, cea din 27 martie 1918, el a avut două intervenţii principiale. În prima, vorbind în numele Blocului Moldovenesc, a lansat o propunere originală: ,,Blocul Moldovenesc, având în vedere activitatea și meritele luptătorului politic și profesorului-savant, Stere (basarabean), a hotărât să-l primească în mijlocul său”. Desigur, această declaraţie a fost făcută în numele Blocului și s-ar putea crede că nu-i mare lucru să faci asemenea gesturi. Semnificaţia însă e alta. I s-a propus lui Cijevschi să facă declaraţia, căci autoritatea lui în rândurile membrilor Sfatului Ţării era ireproșabilă, și propunerea a fost acceptată fără discuţii de prisos.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 248

Veteranii de război îl considerau drept una dintre cele mai importante figuri în Societatea Ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Moldovenești. Bancherii îl considerau omul lor, deoarece a activat în cadrul Băncii Publice Orășenești. Iar cei de la Asociaţia Astra îl știau devotat ideilor promovate de această instituţie de cultură. Congresul militarilor moldoveni, care și-a ţinut lucrările între 20 și 27 octombrie 1917, l-a ales președinte tot pe Vasile Cijevschi, care a știut să conducă cu abilitate ședinţele, ocolind numeroasele piedici și posibilele provocaţii. Rezoluţiile Congresului au schimbat esenţial situaţia în Basarabia, au limpezit problema autonomiei ţinutului, au hotărât crearea Sfatului Ţării, naţionalizarea oștirilor, a școlii, s-a pus problema moldovenilor de peste Nistru. Fără o mărturie culeasă din impresiile de epocă, aceste rânduri par simple constatări: ,,În dimineaţa zilei, ne-am adunat cu toţii în ograda Palatului Libertăţii: sediul Comitetului Central. Făceam ultimul control și ultima pregătire. La amiază, sutele de delegaţi aranjaţi militărește, având în frunte pe toţi fruntașii mișcării noastre, pornesc spre Casa Eparhială, localul unde se ţinea Congresul. Muzica cânta Marsilieza, cântecul libertăţii; ochii moldovenilor erau copleșiţi de lacrimi; ei simţeau că începe o viaţă nouă, o viaţă liberă. Ajunși la Casa Eparhială, eu, subsemnatul, în calitate de președinte al comitetului central, plin de emoţie, în faţa fraţilor moldoveni de pretutindeni, am declarat, într-o atmosferă înălţătoare, toţi stând în picioare, Congresul deschis, dorindu-i spor și curaj la muncă și propunându-i alegerea biroului”. Așa descrie deschiderea Congresului Gherman Pântea în cartea sa – Rolul organizaţiilor militare moldovenești în actul Unirii Basarabiei (Chișinău, 1932). Şi această atmosferă de entuziasm și sărbătoare a dominat Congresul, chiar în momentele lui cele mai dramatice, când

a fost primită telegrama din partea primului-ministru, Aleksandru Kerenski, cu severul ordin de a-l aresta și escorta la Movilău pe sublocotenentul Pântea, care a falsificat ordinul de autorizare a Congresului militar. Dar nimeni n-a mai vrut să ţină cont de severul ordin, și Congresul și-a dus la bun sfârșit lucrările. Procesele-verbale, semnate de preşedintele Vasile Cijevschi și secretarul Gheorghe Năstase, au devenit istorie, prăfuindu-se prin arhive, iar publicaţiile vremii: Soldatul Moldovan, Cuvânt moldovenesc, Moldova de la Nistru, au publicat încă multe materiale referitoare la acest eveniment. Şi tot din această perioadă vrem să remarcăm câteva fapte ale lui Vasile Cijevschi, care-l caracterizează plenar ca pe unul dintre oamenii de rafinată cultură. A ţinut cu tot dinadinsul ca primăria Chişinău să susţină financiar Şcoala de Arte condusă de Alexandru Plămădeală şi, graţie acestor eforturi, instituţia a supravieţuit. Iar când s-a pus problema edificării monumentului lui Ştefan cel Mare, autorul lui, Alexandru Plămădeală, a avut în persoana lui Vasile Cijevschi un partizan de nădejde. Câteodată mi se pare că vieţile distinselor personalităţi se aseamănă cu niște simfonii tulburătoare, animate de fluxuri și refluxuri. După acordurile de maximă amplitudine se rânduiesc acorduri stinse, înăbușite, abia sesizabile... După evenimentele Unirii, mulţi s-au căpătuit cu averi și posturi, au apucat dregătorii și s-au lansat în cariere de mare pondere. Nobilul și onestul Vasile Cijevschi s-a mulţumit cu puţinul. A doua fază a vieţii sale a trecut în monotonia muncii de funcţionar al primăriei, unde era șeful Secţiei școli. Și, poate, s-ar fi trecut și el uitat, cum se trec mii și milioane de funcţionari, de nu era de vină caracterul lui dârz


249

și devotamentul profund faţă de pământul Basarabiei. Există în cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău două morminte ce seamănă între ele ca două picături de apă. S-ar părea că cineva s-a jucat și, ca să nu le confunde, le-a schimbat numai basoreliefurile. Pe una dintre acele pietre uriașe de granit e prins chipul lui Alexandru Plămădeală și mormântul lui e plasat într-un sector din preajma bisericii, pe când al doilea s-a pomenit dus tocmai într-o margine a cimitirului. Numele gravat în granit – Vasile Cijevschi – nu spune nimic contemporanilor și de aceea nimeni nu este atent la asemănarea exterioară a mormintelor, crezând că este vorba de o simplă coincidenţă. Dar adevărul este altul. Și cele două pietre de granit sunt surori și au fost procurate de sculptorul Plămădeală cu intenţia de a le preface în monumente. Destinul însă a aruncat altfel zarurile și ele au ajuns pe mormintele celor doi prieteni, ca un semn de frăţie și după moarte.

Mormântul lui Vasile Cijevschi

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 250

CĂLĂI ȘI VICTIME... În 1990, în Literatura și arta din 31 mai, Lidia Toderaș a publicat articolul Unde ești, Alexandru Ciulcu?, articol în care lansa un apel: „...A dispărut fără urmă. Există mai multe versiuni: precum că a fost exilat în Siberia și în tren a murit; că a fost împușcat chiar în închisoarea din Chișinău ș.a. Nu cunoaștem adevărul, însă suntem datori să-l cunoaștem. Nu s-au încununat de succes nici demersurile făcute de soţia și fiul lui Alexandru Ciulcu la societatea Crucea Roșie. Sunt ferm convinsă că a mai rămas cineva în viaţă, care trebuie să știe cât de puţin despre sfârșitul tragic al acestui om. Rog din suflet pe toţi oamenii de bună-credinţă, fac apel la organele superioare și la Comitetul Securităţii de Stat să-mi ajute la realizarea celei mai sfinte datorii: de a elucida cazul profesorului de istorie, Alexandru Ciulcu”. A trecut destul de mult timp de atunci... Astăzi, știm exact ce s-a întâmplat cu acest profesor de istorie și geografie, îi cunoaștem drama și deznodământul vieţii sale. O temă care încă așteaptă să fie ilustrată – 28 iunie 1940 și tragedia intelectualului basarabean. S-a scurs multă vreme până am ajuns să spunem clar, ce s-a întâmplat cu acești oameni. Scriitorul și istoricul Alexandru Ciulcu este unul dintre ei. Rămânerea sa în Basarabia, în vara lui 1940, n-are altă explicaţie decât faptul că n-a avut cum să se refugieze. El a văzut cum la 28 iunie Armata Roșie a ocupat Chișinăul. Descifrarea acestui tragic destin o găsim în dosarul nr. 318, păstrat la Arhiva MSN din R. Moldova, ce conţine materiale despre acuzarea lui Vasili Andreevici Semaca și Alexandru Ivanovici Ciulcu,

Alexandru Ciulcu

conform articolelor 54-11 și 54-13 ale CP al RSS Ucrainene. Iar pe copertă, sus, cu litere mari scrie: „Împușcare”. Depănarea dosarului a început la 3 august 1940, la Chișinău, când a fost luată decizia despre începutul anchetei. Informaţia operativă, care au primit-o la NKVD, nu era exactă, dar era suficientă pentru a lua act și a porni mașina de represalii. În decizie scrie că Alexandru Ciulcu ar fi profesor de literatură română, deci, omul care a scris confunda publicaţiile literare ale lui Ciulcu cu activitatea lui profesorală, unde el preda istoria: „Anchetatorul secţiei speciale, Șteiman. Ciulcu Alexandru Ivanovici, anul nașterii 1906, originar din satul Cobâlnea, judeţul Soroca, Basarabia, locuitor al or. Chișinău, moldovan de naţionalitate, cetăţean român, cu studii superioare, profesia – învăţător de literatură română. Ciulcu A.I. este o persoană orientată antisovietic, fiind profesor la istoria românilor în Școala comercială și cea militară din Chișinău, a militat activ împotriva


251

Alexandru Ciulcu – mire

calitate de locţiitor al profesorului în școala militară... În această școală am activat din 1932 până în 1936, când în Școala Militară a venit profesorul de istorie Vasile Petrovanu și locul meu vacant a fost ocupat. Am cerut transferarea mea la Chișinău, la Școala Militară în calitate de profesor de istorie, unde am și lucrat până la venirea puterii sovietice. Concomitent, în 1939 am făcut un demers la Ministerul școlilor din București ca să-mi permită să ocup postul vacant de la Liceul Comercial, fapt pentru care am primit permisiunea, în acest fel, din 1939 am fost profesor și la Liceul Militar și la Liceul Comercial”. După interogatoriu, i s-au dat câteva zile ca să se „mureze” și să mai aibă emoţii, ceea ce, după părerea anchetatorilor, de obicei, stimulează comunicativitatea deţinuţilor. Ancheta a fost efectuată după o schemă tradiţională. Pe de o parte, inculpatul era interogat, probându-se astfel diverse capete de acuzare, începând cu lista militarilor, cu care a colaborat fiind profesor la Liceul Militar, și terminând cu partidele politice din care a făcut parte. Concomitent, erau cercetaţi martorii, fiind întocmită și o listă din cinci persoane, care urmau să fie chemate în instanţă:

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

URSS, fiind unul dintre conducătorii organizaţiei fasciste a tineretului”. La 19 august, se ia altă decizie, în care se unesc două dosare, cel al lui Vasili Andreevici Semaca și Alexandru Ivanovici Ciulcu. Motivul fuziuni este argumentat astfel: „…Semaca Vasili Andreevici și Ciulcu Alexandru Ivanovici au fost conducătorii unei organizaţii fasciste a tineretului – ,,Straja Ţării’’ (,,Ohrana stranî’’). Primul a fost șef, al doilea secretar, și ambii au făcut agitaţie antisovietică în rândurile tineretului studios, corpului didactic și în rândul populaţiei”. Dar problema reţinerii și închiderii lui Ciulcu în pușcărie a figurat pe ordinea de lucru a anchetatorului Lezniţki cu mult mai devreme. La 26 iulie 1940, el pregătise decizia despre arestarea lui Al. Ciulcu, la 27 iulie, Iosif Mordoveţ, șeful NKVD-ului din Basarabia, a aprobat-o. La 26 iulie 1940, a fost întocmită decizia despre arestarea lui. Ordinul a fost eliberat la 31 iulie 1940, când s-a efectuat și percheziţia la domiciliu. Decizia a fost întocmită după ce a fost luat un interogatoriu, tot la 26 iulie 1940: „– Cetăţean Ciulcu, povestiţi despre originea și lucrul Dumneavoastră. – Eu m-am născut în familia unui ţăran sărac din s. Cobâlnea, care, în 1923, a decedat, rămânând eu și trei surori. În 1920, eu am intrat la învăţătură la gimnaziul din Soroca unde, după două luni de studii la recomandarea inspectorului liceelor Șoltuz, împreună cu încă patru elevi, am fost transferaţi în or. Dorohoi și am fost înscriși în liceul de opt clase și, concomitent, primeam bursă. Odată cu mine au mai plecat: Zumbreanu-Sudacevshi, Grigori Anghelenâci, Andrei Craciuc. În 1928, am absolvit liceul și am fost admis la Universitatea din București, la Facultatea de istorie și geografie, la care învăţam având în paralel un post de lucru, funcţionar la ministerul finanţelor. În 1932, am absolvit universitatea și am primit îndreptare din partea ministerului de război la Iași, la Liceul Militar, în


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 252

Parno Ivan Constantinovici, or. Chișinău, șoseaua Hâncești, 732, casa 10; Grosul Stepan Alexandrovici, or. Chișinău, șoseaua Hâncești, stradela 55, casa 8; Troiţki Constantin Stepanovici, or. Chișinău, str.Chiliei, 3; Rabinovici Moisei Isacovici, or. Chișinău, str.Nikolaevskaia, 115; Dobânda Grigori Stepanovici, or. Chișinău, str.Gogol, 16. Un om cinstit, conștient de gravitatea situaţiei, știa că orice cuvânt putea deveni o probă împotriva acuzatului. De aceea, ,,informaţiile” martorului Ivan Parno nu conţin elemente, care ar putea servi drept cap de acuzare. Pe când alţi colegi-pedagogi s-au întrecut în a-l demasca pe Al.Ciulcu. Grigore Dobânda, pedagog, care în 1922 fusese condamnat la cinci ani de ocnă pentru activitate revoluţionară (a ,,ispășit” doar doi, fiind eliberat înainte de termen), l-a caracterizat pe Ciulcu astfel: ,,Din rândurile pedagogilor cu atitudini antisovietice cunosc următoarele persoane... Ciulcu Alexandru, pe timpul guvernării românești, era propagandist împotriva puterii sovietice, la mitinguri, în timpul serbărilor naţionale, era orator, optând pentru românizare și clevetind Uniunea Sovietică. Ciulcu era prieten apropiat al generalului Popescu-Sion, de pe lângă statul-major al corpului 3 de armată, și, fiind profesor al corpului de cadeţi, avea convingeri cuziste”. (26.VII.1940). Cele mai dure învinuiri i le-a adus martorul Ștefan Grosul, un moldovean din Bardar, care, pe timpul sovieticilor, lucra ca învăţător la Școala nr.2: ,,...Cu Ciulcu am fost colegi, pedagogi la Liceul Militar. Îl cunosc pe Ciulcu ca pe un șovinist, antisemit. Ciulcu a colaborat la ziarul Basarabia, condus de reacţionarul, cuzistul Leon Boga, în articolele sale el milita împotriva Uniunii Sovietice...”. (10.X.1940). Iar, în timpul unui alt interogatoriu, același martor susţine următoarele:

,,...Odată, la 28 iunie, seara, trecând împreună cu soţia pe strada Jukovski din Chișinău, în momentul când trupele Armatei Roșii intrau în Chișinău, de mine s-a apropiat Ciulcu, cu capul plecat, nemulţumit, și și-a exprimat dorinţa de a pleca în România. În acest fel, Ciulcu și-a exprimat nemulţumirea și ura faţă de venirea Armatei Roșii”. (26.VII.1940). Inexplicabil, dar, până la urmă, martorii ajungeau și ei pe banca acuzaţilor, încheindu-și zilele în GULAG... Din bruma de informaţie pe care o deţineau, anchetatorii încercau să obţină o victorie ușoară asupra deţinutului. Pe lângă metodele de influenţă morală, se aplicau și ,,metode fizice” de obţinere a mărturiilor. Bătaia era ceva obișnuit, un fel de alfabet al anchetei... Existau zeci de alte metode, aplicarea cărora depindea, în mare măsură, de ,,fantezia” anchetatorului. Iar ,,fantezia” lor era destul de limitată. Spre exemplu, anchetatorul nu credea că Al.Ciulcu, fiind student, a locuit la cămin fără să plătească chirie. El ,,știa” că statul burghez nu acordă nici un fel de facilităţi

Alexandru Ciulcu – străjer


253 Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Și, în cele din urmă, au fost formulate cele câteva capete de acuzare: agitaţie antisovietică, membru al Partidului „Frontul Renașterii Naţionale”, activitate în calitate de secretar al organizaţiei de tineret „Straja Ţării” și apropierea de cercurile militare, adică de conducerea Liceului Militar la care era profesor. La 8 octombrie 1940, Alexandru Ciulcu cu niște colegi Tribunalul Militar al disstudenţilor săraci. Anchetatorul era con- trictului militar Odesa l-a condamnat la vins că, dacă Al.Ciulcu a fost profesor la moarte. Și aici își face loc o situaţie paraLiceul Militar și avea colegi militari, el tre- doxală. Șeful lui de la străjerie, Vasile Sebuia să fi fost racolat de serviciile secrete maca, este condamnat la 10 ani privaţiune și, prin urmare, deţine secrete militare. de libertate, iar Al. Ciulcu la împușcare. Adică, îl măsura pe acest om cu ,,măsura” Colegiul Judecătoriei Militare Supreme a lui, adusă dintr-o ţară în care asemenea lu- URSS, condus de renumitul jurist crimicruri erau ceva obișnuit: nal Ulrih, a confirmat sentinţa și numai „Î.: – Povestiţi-ne, fiind student la uni- Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, în versitate, primeaţi bursă ? ședinţa din 25 noiembrie 1940, a comutat R.: – Nu, eu primeam gratuit numai pedeapsa cu moartea la zece ani de lagăr spaţiu locativ. siberian și cinci ani de lipsă de drepturi Î.: – Tuturor studenţilor li se oferea politice și cu confiscarea averii. spaţiu locativ gratuit? De fapt, și această condamnare a fost R.: – Nu, numai studenţilor eminenţi. echivalentă cu o condamnare la moarte. Î.: – Ce note obţineaţi dumneavoastră? Fiindcă, la 5 februarie 1942, Alexandru R.: – Aveam nota ,,suficient”, dar, fiind Ciulcu a decedat în gulag, într-un lagăr bolnav și provenind dintr-o familie săracă, din regiunea Magadan. Cauzele decesului primeam spaţiu. nu sunt cunoscute. Î.: – Dar parcă guvernul românesc Un singur lucru este cert, în persoana ţinea cont de provenienţa din ţărănimea profesorului de istorie și geografie, Alexansăracă ? dru Ciulcu, am pierdut nu numai un veritaR.: – Guvernul românesc ţinea cont de bil pedagog, un patriot în cel mai nobil sens starea socială a ţărănimii sărace și-i oferea al acestui cuvânt, dar și un scriitor care n-a posibilitatea să înveţe. putut să-și valorifice talentul. Î.: – Spuneţi un neadevăr, ancheta este În dosar nu se pomenește deloc desla curent cu faptul că Guvernul Român pre activitatea publicistică a lui Alexandru nu apăra interesele ţărănimii, cu atât mai Ciulcu, nici despre faptul că în 1940, în mult pe cele ale basarabenilor, așa că spu- revista Viaţa Basarabiei (nr. 1) a publicat neţi-ne adevărul. un studiu foarte profund: Din viaţa și actiR.: – Eu v-am spus adevărul,– Guver- vitatea lui Vasile Stroescu. nul Român apăra interesele ţărănimii și-i Alte materiale, fiind în manuscris și permitea să înveţe”. așteptându-și rândul la publicare...


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

SCRIITORUL PE CARE-L MAI AȘTEAPTĂ DEBUTANŢII… brie, Nistru, Literatura și arta, Moldova, Femeia Moldovei ș.a. Opera: Dealul viei (1951); Povestiri (1952); Spre liman (roman, 1954); Drumul diamantelor (piesă, 1961); Crugul lunilor (1968); Darurile magilor (1969); Maiștri și învăţăcei (1979); Miraculoasele tărâmuri (1982). A decedat la 26 septembrie 1989, la Chișinău. O stradă din sectorul Centru îi poartă numele.

254

Alexandru Cosmescu în 1940

Scriitor unic în felul său. Discipol al filozofului Lucian Blaga, comentator de fotbal cum altul nu am mai avut, erudit cum rar se întâlnește, mistic într-o perioadă când toţi nu mai puteau respira din cauza realismului socialist, Alexandru Cosmescu a fost omul, prin casa căruia au trecut mai multe generaţii de scriitori. A citit sute de manuscrise fără a fi impus de cineva, doar de curiozitatea firească de a descoperi un nou talent. A început a scrie lucrări originale și a terminat traducând excelent din literatura mare a lumii. Alexandru Cosmescu s-a născut la 24 mai 1922, în satul Vorniceni, r-nul Strășeni. Studii: Liceul „A. Donici” din Chișinău, Facultatea de medicină a Universităţii din Cluj – Sibiu. A colaborat la publicaţiile periodice: Tinerimea Moldovei, Octom-

Despre fumat Cine crede că a văzut fumători în viaţa lui, vreau să-l dezamăgesc, – greșește. Fumători, ca Alexandru Cosmescu, cred că sunt unici pe globul pământesc. Ţigara în mâna lui nu se stingea niciodată. Când mucul se apropia de degete și pielea sfârâia ușor, de la acel chiștoc de ţigară se aprindea altul. Când l-au dus la spital, medicii alarmaţi de starea sănătăţii i-au spus categoric să se lase de fumat. Și el nu fuma în salon, el se ducea în veceu și, într-o cabină separată, fuma bucăţele de ţigară, pe care numai el știa unde le-a ascuns și unde le poate găsi. Când venea medicul, de la el ușor, ușor mirosea a fum. Justificarea era simplă: fumau băieţii și am stat și eu pe lângă ei. O istorie despre fumat am scris-o chiar din gura lui Cosmescu: „În 1946, m-am angajat la lucru la Tinerimea Moldovei, pe atunci acolo lucra Anatol Gugel. El venise primul, mai târziu a venit și Aureliu Busuioc. Pe atunci fumam cam aceeași cantitate de ţigări, adică în jurul a trei pachete pe zi. Și, după cum toată redacţia noastră încăpea într-o singură odaie, mai toţi se fereau din cauza fumului. Gugel, care în viaţa lui n-a ţinut ţigara în dinţi, suferea cel mai mult. Într-o zi s-a


În gașca de la liceu

citească câteva poezii și să le pună în discuţie. Atunci, când acela pornea discuţia, încercând să-și mai amintească bancurile și violurile care avuseseră loc între timp în mahala. Lumea asculta, intra în vraja literaturii și dirijorul acelei vrăji era Eugen Lovinescu. Așa l-am știut. La rugămintea mea, soţia scriitorului, Valentina Cosmescu, și fiul său, Alexandru Cosmescu-junior, un excelent scriitor și el, mi-au pus la dispoziţie aceste pagini inedite scrise cu multă inspiraţie de Alexandru Cosmescu, pagini ce vădesc o dragoste ascunsă și rămase până azi în manuscris: Sufletul orașului meu Nu-mi mai recunoșteam orașul... Nu-l mai recunoșteam – sau abia începeam să-l cunosc? Sunt atâţia ani de atunci, încât aproape că-mi vine să surâd – deși până acum încă amintirea clipei aceleia îmi mai încrâncenă carnea pe oase! – dar îmi vine să surâd totuși, peste ani, celui ce fusesem doar un minut mai înainte de clipa aceea – adică băieţelului

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Cenaclul Sburătorul Când eram student la Cluj, am avut ocazia să fac parte din cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. Un om de o cultură extraordinară, de educaţie franceză, cu maniere fine. Era în stare să stea de vorbă cu o persoană cu mult mai inferioară, dar știa să scoată din fiecare lucrurile care-l interesau. E drept că în anii democraţiei populare a avut multe de suferit. Biblioteca lui, uriașa bibliotecă a fost confiscată ca un depozit de dinamită spirituală. Fiica lui, Monica, acum trăiește în emigraţie, în Franţa, de unde uneori conduce emisiuni la Europa Liberă. E o femeie extraordinar de deșteaptă. Românii o numesc șopârliţa. Dar m-am rupt de la firul povestirii. La cenaclurile celea venea și Virgil Carianopol, un ţigan din mahalaua Grabilor. Scria el cum scria, dar era așa de spurcat la gură, încât nu era chip să-l asculţi. Înjura fără hodină. Așa de murdar, încât mă închipui că bietul Lovinescu nu că nu știa asemenea înjurături, dar nici în vis nu le auzise vreodată și, încreţindu-se, cu o răbdare de invidiat, îl făcea pe Virgil Carianopol să

255

îmbolnăvit și s-a dus la spital. Medicul îl ascultă și-i spune: – Dacă lepezi fumatul, ai să mai trăiești, dacă nu... – Cum? S-a mirat Gugel, da eu nu fumez. – Hm... rânji doctorul, n-o face pe prostul cu mine. La tine și chiloţii miroase a fum. Nu pot să spun în ce stare de euforie a venit Gugel la redacţie, dar biroul meu a fost scos în tindă și de acum încolo mi-am scris materialele stând lângă paznic”. Aveam o plăcere deosebită să-l ascut, povestind despre Lucian Blaga, despre Eugen Lovinescu sau despre scriitorii ruși: Boris Pasternak și Cornei Ciukovski, pe care i-a cunoscut personal, iar pentru mine ei erau niște giganţi, pe care-i cunoșteam doar din lecturi. Și de aceea am notat anumite povestioare, ca un student sârguincios:


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 256

aceluia de șase ani, cu ghiozdanul în spate, cu tata alături – ce înalt mi se părea! cel mai înalt de pe stradă! și ce mândru eram că e așa de înalt! și cât de ocrotit mă simţeam alături de el! ...mă întorceam, vasăzică, cu el, cu tata, de la școală, coborând spre strada Kievului (așa îi zicea lumea pe atunci străzii pe care stăteam), de-a lungul acelui imens maidan pustiu, unde acum e Stadionul Republicii (altfel decât pustiu maidanul nu era pe atunci, doar în zilele de duminică, zile când se strângea acolo mare și lărmuitor obor de vite)... Când ceva ce nu mai văsusem niciodată a lovit în mine ca un trăsnet: ... doi tineri slăbuţi – poate, studenţi, poate, chiar elevi de liceu – duceau împreună, în braţe, un bărbat însângerat, în nesimţire, aproape fără haine – îi sprijineau atent capul care îi cădea pe spate și se îndreptau spre o birjă, care-i aștepta, chemată tot de ei, probabil. – Tată!... Tăticule!... Ce-i cu omul acela?! am întrebat eu cu glas stins. ...tinerii îl culcaseră deja atent în birjă, pe scaun, și ei stăteau unul în stânga, altul în dreapta lui, cu picioarele spânzurându-le în praful de pe uliţă, aproape măturând pământul..., și birjarul a dat bice cailor. – Probabil, l-a jefuit cineva și l-a lăsat pe maidan... O fi vreo rudă de-a lor – și-l duc la doctor, mă gândesc. Hai!... Nu avem cu ce-i ajuta, văd că se descurcă și singuri. Era în 1928, la Chișinău, lângă imensul maidan pustiu, unde e acum Stadionul Republicii, colţ cu strada Kievului, aveam șase ani și mă întorceam de la școală cu tata... ...și birja pornise s-alerge-n treapăt, ducând trupul omului acela frânt în două, și cei doi tineri triști care stăteau de o parte și de alta a lui, parcă veghindu-l, cu picioarele atârnându-le de-o parte și de alta a scărilor, și cu ei se ducea și sufletul băieţelului, care înţelesese pentru prima dată ce înseamnă violenţă, dar și solidaritate și ajutor – agăţat de roţile acelea ce veșnic n-aveau să se mai oprească în amintirea

lui, cum n-aveau nici să se mai șteargă ele vreodată în această amintire de pe caldarâmul tuturor străzilor orașului său... xxx Nu-mi mai recunosc orașul... Nu-l mai recunosc – sau abia încep să-l cunosc? Măsor, uneori, în dimineţile acestea de toamnă, însorite molcum, cu pasul, vechile locuri din sus; și mă opresc să mă străvăd ca prin ani înapoi, asemeni unui surâs uitat, în apele Lacului de la Valea Morilor. ...ehe, oare cât să fie de când – coborâţi în imensul cotlovan – în forfota miilor de oameni, cu Vadim Babilungă, cu Anatol Corobceanu, cu Anatol Gugel, lăsam pentru o scurtă clipă hârleţele și ne repezeam să luăm miniinterviurile pentru „foaia-fulger” de rând?! (Încă nici pomină nu era de Teatrul Moldovenesc Muzical-Dramatic de pe bulevardul Lenin... Și nici de Uzina de asamblare a tractoarelor de la Bariera Sculenilor... Și la Râșcanovca negreau încă despădurite dealurile și hăuleau prin râpi, oţelii, puhoaiele, primăvara...).

La masa de lucru


cum le-aţi văzut și le știţi, probabil, cu toţii! – sufletul orașului meu?...”. Să iau cu mine planul general al reconstrucţiei Chișinăului? Haida-de! Și cine să mi-l dea? (Deși tare aș avea nevoie de el – pentru toţi. Și pentru unii amici din tinereţe, ca și pentru neamici – poate, chiar mai mult pentru ei!). Dar nu, cuget eu, are să fie de ajuns să-l iau și acum ca să-l port cu mine, cum l-am purtat mereu de-atunci în mine – dus în birjă, păzit de doi tineri gravi, mai mult mort decât viu, marcă a violenţei și solidarităţii, una de evitat, cealaltă de pus în practică – sufletul lui și al meu. E cu mine de câte ori și oriunde e să plec, e cu mine de câte ori mă întorc. xxx Îl voi mai recunoaște, oare, mâine, și oricând, orașul meu, mereu reînnoit?... Sau, tot așa, mereu, va trebui să nu-l recunosc, ci abia să încep a-l cunoaște? A. Cosmescu A iubit Chișinăul. A susţinut tinerii scriitori. A rămas irepetabil în lumea schimbătoare a literaturii noastre...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Cu echipa de la Tinerimea Moldovei

257

...și cât să fie, oare, de când – urcat pe scundele schele ale celei dintâi clădiri ce urma să se restabilească la Chișinău – da, da, acolo, peste drum de statuia lui Ștefan cel Mare, unde sunt acum farmacia și librăria și biblioteca! – îmi culegeam materialul pentru cea dintâi schiţă?... (Și n-am decât să fac prin Grădina Soborului la vale, ca să intru în basmul de asfalt și verdeaţă al Bulevardului-celui-Tânăr... – ei, da: acolo, unde parcă mai ieri a fost Ghetoul, și apoi mlaștina imundă a Bâcului, și apoi mahalaua Ciumaţilor...). Stau la masa mea de lucru – ușa de sticlă a balconului mi se deschide spre panorama învâlvorată de neonul noptatic al străzii (cât am visat eu în copilărie să stau pe Aleksandrovskaia!) și scriu rândurile acestea. Peste câteva ore urc în tren spre Moscova – de acolo, cu trupa Teatrului „Maiakovski”, am a pleca în străinătate. Și mă gândesc: „...oare teancul ăsta cu vederi și ilustrate din Chișinău ce mi l-am pus în geamantan, ca și pachetele de ţigări ambalate în tot asemeni vederi – pot reproduce ele – așa, curăţele, lucitoare și colorate,


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 258

UMBRA DE NEUITAT A IUBIRII Basarabenii din toate timpurile au fost niște romantici incurabili. Și aceasta din cauză că în spaţiul lor mic se întâmplau prea puţine lucruri deosebite, astfel ei erau nevoiţi să le inventeze, să creeze istorii și mituri, pe care să le savureze alte generaţii peste ani. Având o deschidere mare către poezie, fiind sentimentali și dornici de aventuri, basarabenii au dat naștere unor tipuri de personalităţi deosebite nu doar pentru elita Rusiei, Franţei sau a României, ci și pentru boemele acestor ţări. Un boem celebru a fost scriitorul Leon Donici-Dobronravov, un aventurier de clasă internaţională a fost Ilie Cătărău, care nu numai că a ajuns în America și Australia, dar a reușit să fure și niște documente din Ambasada Română de la Paris. Și nu, pur și simplu, niște documente diplomatice, ci documente legate de problema unirii Basarabiei cu România. Șirul acestor exemple este lung și, în fiecare dintre ele, la miez, există o istorie captivantă. Pe noi însă ne interesează un personaj celebru odinioară, astăzi uitat cu desăvârșire – Olga Crușevan. Versurile ei, publicate în revistele Viaţa Basarabiei și Pagini basarabene, erau de o profunzime, de o autenticitate nemaiîntâlnită în lirica feminină. Ea scria și proză, dar marele ei aport a fost pe terenul traducerii. Era o femeie frumoasă, interesantă, cochetă, și vărul ei de-al doilea, Serghei Lazo, eroul războiului civil, i-a adresat multe scrisori. În acele scrisori se întrevede o simpatie adolescentină certă. Neavând la îndemână mărturii memorialistice, noi totuși putem să ne facem o părere foarte clară despre această personalitate, celebră în lumea interbelică și foarte ignorată în lumea postbelică. Și

Olga Crușevan

facem aceste descifrări în baza a două texte, utilizând două poezii semnate de două mari somităţi poetice – Ion Minulescu și Octavian Goga. Nu avem nevoie de nici un fel de istorii și nici chiar de amintirea contemporanilor, – din aceste două dedicaţii spre noi pășește o doamnă distinsă a literaturii române. Ion Minulescu, care a fost la Chișinău de multe, multe ori, mai ales în perioada când Școala de Artă din Chișinău risca să fie închisă și el l-a ajutat pe Alexandru Plămădeală s-o salveze, scrie și publică o poezie dedicată frumoasei basarabence. O scrie la 11 august 1922 și o publică în revista Flacăra, VII, nr. 32, având titlul iniţial Împăcare postumă:


Ion Minulescu

Olguţei Crușevan Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon și-albastru de cobalt Și intră – fericită-nvingătoare – În minuscula-mi „sală de așteptare”, Pe-a cărei pardoseală-mpestriţată Cu plăci hexagonale de bazalt Șopârlele versifică la soare Și viperele-nvaţă geometria… E tot ce mi-a rămas din măreţia Și nebunia fastului regesc, Cu care-aș fi-ncercat să te iubesc!…

Alege-ţi, dar, tu singură trofeul Ce te-ar putea despăgubi de morţii Căzuţi în faţa porţii… Împodobește-ţi apoi gineceul Cu zâmbete și plante otrăvite, Și-n drumul nostru-aproape pe sfârșite Dă-mi cel puţin speranţa efemeră

Într-o altă tonalitate, dar la fel de ironic și afectuos, a scris un alt admirator al poetei basarabene – Octavian Goga. Nu prea înalt de statură, mare pasionat de licorile lui Bahus, Octavian Goga, în clipele de inspiraţie, putea improviza pe orice temă un vers memorabil. Dovadă este această poezie scrisă la o masă de la terasa „Zig-Zag” din București: Olgăi Crușevan Îţi aduc mulţumiri. Întâlnirea de ieri Mi-a întors tinereţea din drum, În adâncu-mi răcit, cu vântoase-adieri Reînvie puterea din scrum. Ca în toamnă când norul de raze topit Spală limpede căi spre zenit, Printre gene îţi prind un văratic avânt Despre galbene foaie uitând. Istorii ale literaturii s-au scris suficiente, până astăzi, însă nu avem o istorie a literaturii scrisă prin dedicaţii. Un capitol posibil în această istorie l-au scris doi mari poeţi – Ion Minulescu și Octavian Goga, iar personajul principal a fost o poetă basarabeancă – Olga Crușevan. În literatură numele ei se pomenește scris în trei feluri. Mai mulţi cititori s-au obișnuit cu numele Crușevan, deși știm bine că o bună parte din ei au alergie când aud acest nume de familie, gândul lor fugind direct la antisemitul Pavel Crușevan care, într-adevăr, era rudă cu poeta. Un alt nume, pe care ea l-a legat de primul, a fost cel al colonelului Florescu, soţul ei din prima căsătorie. Iar ultimul nume, cu care Olga Crușevan și-a semnat scrierile, a fost al celui de-al doilea soţ, care era din celebrul

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Alhambra-i azi o cârciumă banală, Veneţia, o lamă de cuţit, Canossa, o iluzie papală, Și Muntele Măslinilor, un mit...

259

Că-ntr-un apropiat istoric zori de ziuă Buna Clio Ne va-mpăca definitiv sub piatra Aceluiași mausoleu meschin – Eu, lopătar pe ultima-ţi galeră, Tu, parodia Marii Cleopatra!…


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 260

neam Cantacuzino. Viaţa ei a fost atât de zbuciumată și întortocheată, încât recapitulată pare o istorie neverosimilă. La Plosca, nu s-a păstrat conacul boieresc de altădată în care a crescut poeta, și-a petrecut copilăria și pe care l-a reconstruit după anarhia revoluţiei din 1917. Dorea mult să dea o viaţă nouă ruinelor de altădată, conștientă de datoria, pe care o are faţă de acel loc pitoresc al Basarabiei. Genealogia familiei Crușevan reprezintă un arbore nu prea mare, dar foarte bogat în personalităţi. Pavel Crușevan a fost publicist, Eugenia Crușevan a fost prima femeie-avocat din Basarabia, un alt Pavel Epaminond Crușevan, fost ofiţer de cavalerie, de trei regimuri diferite fiind condamnat de trei ori la moarte și scăpând cu viaţă. Prima enigmă, de care s-au ciocnit cercetătorii, a fost anul și locul nașterii. Din versurile Olgăi Crușevan reiese clar legătura cu Pistruienii de baștină, dar în actele de naștere este trecută localitatea Plosca și care nu mai figurează pe hărţile

contemporane. După anumite investigaţii, am stabilit că Plosca era un hutor, adică un sat mic unde exista și o curte boierească, dar care mai târziu a dispărut de pe hărţi. Anul nașterii fiind 1896 și nu 1900, cum este trecut în unele ediţii. De aceea, e necesar să facem precizările de rigoare. CRUȘEVAN, Olga (5.VI.1896, s. Plosca, jud. Orhei – 1974, București), poetă, publicistă, traducătoare. S-a născut în familia lui Ivan Epaminond Crușevan și al Ecaterinei Crușevan, proprietarii moșiei Pistruieni din judeţul Orhei. Tatăl Olgăi era nobil basarabean, rudă directă cu cunoscutul scriitor și publicist, Pavel Crușevan. Un alt ram al arborelui genealogic era legat cu familia Lazo. Studii: Gimnaziul „Mariinsk” din Odesa, Facultatea de litere a Universităţii din Odesa, doctoratul la Lausanne și București. Tema de studiu: Clasele sociale în Rusia. Din unele surse aflăm că a fost premiată de Academia Franceză pentru traducerea în versuri a operei lui Shelley

Octavian Goga


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

A tradus și proză, și versuri, și dramaturgie, și eseu. Reproducerea tuturor titlurilor la care a lucrat necesită o bibliografie aparte. În registrele Societăţii Scriitorilor Basarabeni, ea figurează ca membră fondatoare și ca membră a Comitetului de conducere a societăţii. Revista Pagini basarabene, tipărită la Chișinău în 1936, aproape în fiece număr reproduce în facsimil una dintre poeziile poetei. Revista Viaţa Basarabiei publică masiv opera ei, în perioada 1940-1942. Nu colabora accidental, fiind aristocrată rafinată, prefera să colaboreze selectiv și doar la publicaţii de prestanţă: Universul literar, Gândirea, Convorbiri literare, Cele trei Crișuri, Poetul, Jesais tout de Bucarest, Le moment, Narodnaia Rumânia, La Roumanie d’aujourd’hui, Le Juornal, Le Petit Journal, Les Nouvelles Littéraires, La Criffe ș.a. A participat la lucrările cenaclurilor literare: La Guiterne și Sburătorul. A scris un roman – Năluca gliei, care a rămas nepublicat. Ion Pelivan, când a scris studiul despre Nicolae Șt. Casso, a apelat la arhiva și memoriile Olgăi Crușevan. Perioada de după 1944 este marcată de o muncă asiduă de traducătoare și de o lunecare treptată spre anonimat. Era conștientă că generaţiile mai tinere de scriitori nu pun prea mare preţ pe creaţia ei, poate și din cauza ignoranţei. În acest timp al apusului fizic se împrietenește cu familia Bezviconi, pentru care traduce în limba franceză și engleză diverse materiale. Tatiana Bezviconi a fost acea, care a trecut în lucrarea soţului ei Necropola capitalei ultimele cifre ce fixau sfârșitul unui destin: „Cantacuzino, Olga, m. 1974, poetă, n. Crușevan (Crematoriu)”. A fost o femeie extrem de înzestrată, dar epoca zbuciumată în care a trăit i-a permis să valorifice prea puţin din marele ei potenţial...

261

și de Academia Engleză pentru traducerea operei lui Baudelaire. A tradus în franceză opera poetică a 14 scriitori români: Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Vlahuţă, Goga, Minulescu, Arghezi ș.a. A colaborat la publicaţii pariziene, evocând motive pitorești basarabene. A fost societara Teatrului „Odeon” din Paris. După cel de-al Doilea Război Mondial, a locuit la București unde, spre apusul vieţii, a tipărit la Editura „Litera” două suite bucolice: Crugul anului (1970) și Roata anului (1973). Un alt moment biografic foarte important ţine de copilărie. Mama ei a decedat în timpul nașterii și de educarea fetiţei s-a ocupat tatăl. După decesul tatălui, a ţinut să-i înalţe un obelisc și, parcă dorind să-l lase în epoca lui, a scris pe el, în 1927, cu litere chirilice și în limba rusă: „Vladeleţ votcinî Pistruieni-Plosca / potomstvennîi dvoreanin / Ivan Epaminondovici Crușevan / rod. 1 senteabrea 1865 g. / skon. 11 senteabrea 1927 g.”. Primele preocupări literare ale Olgăi Crușevan ţin de perioada aflării ei la Odesa. O interesa mult proza și poezia modernă. Căuta ediţiile care se tipăreau la Moscova. Și primele versuri le-a scris tot la Odesa. Poseda unsprezece limbi străine, fapt care a făcut-o să fie membră a Institutului Francez de Studii Înalte, membră a Asociaţiei slaviștilor din România. Și cele mai înalte distincţii literare, pe care le-a obţinut, sunt axate pe traduceri sau pe opera originală tipărită într-o limbă străină: Premiul La Guieterne, pentru poezii originale în limba franceză; Premiul Academiei de Știinţe a URSS, pentru lucrarea originală în limba rusă – Valori literare în documentele societăţilor secrete din secolul XIX în Rusia; Menţiunea Academiei Române pentru versiunea română în versuri a romanului Pan Tadeuș de A. Mickiewicz; Menţiunea Institutului Francez de Studii Înalte, pentru opera poetică și de traducător etc.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

ABURUL AMINTIRII SAU CHIȘINĂUL LA 1887-1888...

262

Mstislav Dobujinscki

În anul 2002, vizitam cimitirul Saint-Genoveve de Bois din preajma Parisului. Printre alte morminte ale elitei culturale ruse decedate în emigraţie l-am întâlnit și pe cel al lui Mstislav Dobujinski. Nici nu bănuiam că era înhumat anume acolo. Mult mai târziu, mi-a fost dat să aflu că destinul acestui om este strâns legat de Chișinău, ba chiar a și reușit să lase posterităţii mai multe pagini impresionante din istoria capitalei basarabene. Participând la târgul de carte de la Frankfurt pe Main, în anul 2001, după lungi negocieri, am reușit să procur de la standul Rusiei Dicţionarul „Russkoie masonstvo, 1731-2000. Enţiclopediceskii slovari” (Moscova, 2001). Studiind Dicţi-

onarul respectiv, am găsit inserată în el o biografie foarte documentată a artistului plastic Mstislav Dobujinski (2.08.1875, Novgorod – 20.11.1957, New York). Și aici a intervenit surpiza. S-a născut într-o familie de nobili, – era fiu de general. A copilărit la Petersburg unde, în anii 1884-1885, a frecventat o școală de desen. În anii 1887-1888, a locuit și a învăţat la Chișinău, iar între anii 1889-1895 a locuit la Vilnius, unde a și absolvit gimnaziul. Deși era mare amator al artelor plastice, s-a înscris la Facultatea de juridică a Universităţii din Petersburg (1896-1899), dar n-a absolvit-o, fiind eliminat din universitate, pentru că participase la grevele studenţești. Paralel cu studiile juridice, frecventa atelierul pictorului L.E. Dimitriev-Kavkazki, unde își perfecţiona măiestria grafică. În 1899, pleacă la Münhen, unde învaţă până în 1903. În timpul vacanţelor, vizitează Italia, Franţa, Ungaria. Din 1902, participă la expoziţiile grupului Mir Iskusstva, al Societăţii pictorilor ruși, Noua societate a pictorilor. Începând cu 1920, s-a expus în Europa și America. În 1924, convingându-se că situaţia în Rusia devine tot mai complicată pentru intelectuali, decide să se repatrieze în Letonia, ca cetăţean al acestei ţări. A lucrat ca scenograf la Teatrul din Riga, iar între anii 1926-1929, a fost scenograf la Teatrul lui N.Baliev – „Liliacul”, din Paris. În 1929, activează la Academia de Artă Rusă din Paris, predând pictura. În 1935, împreună cu teatrul din Letonia, pleacă în Anglia, unde va lucra până în 1939. Din acest an se stabilește cu traiul în America. Memoriile sale sunt scrise cu lux de amănunte, deoarece felul lui de a ţine minte și a zugrăvi detaliile face din aceste scrieri niște perle ale epocii. Nu-mi imaginam niciodată că Chișinăul în Amintirile lui M.


M.V. Dobujinscki, foto de la sfârșitul anilor ’70

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Din cartea lui M.V. Dobujinski „Vospominania” (Amintiri) (M, 1987, pag.73-84): „...La Chișinău, aveam cu totul alt anturaj, deși multe rămâneau ca odinioară: eram nedespărţit de scumpul meu tată, care-mi dedica tot timpul liber, de micuţul Igor (verșorul – Iu. C.), pe care îl iubeam mult, aveam aceeași dădacă și continuau chiar și bucuriile de altădată – preocupările noastre legate de tot felul de vietăţi, dar de astă dată nu în odaie, ca la Petersburg, ci la aer liber, beneficiind de natura nemaipomenită a Sudului. Continuam și lecturile comune cu tata, și cele individuale, dar la toate acestea gimnaziul devenise pentru mine ca o stavilă, – învăţătura îmi lua mult timp și mă obosea, din neobișnuinţă, peste măsură. Totul în jur era nou, dar tânjeam tot mai mult după prietenii mei din Petersburg. Am tânjit mult la Chișinău, îndeosebi, la început. Când ne apropiam de Chișinău (era luna august), dădaca ofta mereu, văzând cum se tăvălesc „în zadar” harbujii pe câmpuri. La noi, acest fruct era adus și costa scump, aici însă, după cum am aflat, era foarte foarte ieftin. Nu mă depărtam de geam și mult „râvnitul sud” m-a dezamăgit. Totul era neted, ars de soare, nu se vedeau nici un fel de păduri, creșteau doar niște copaci josuţi. Chișinăul mi-a părut un sat cu un râu jalnic (desigur, în comparaţie cu Neva…), am văzut niște case joase, muruite, străzi largi și un praf cumplit (care mai târziu s-a prefăcut într-un glod de netrecut), huruiau și scârţâiau căruţele cu roţile lor din scânduri, fără spiţe, așa cum erau înainte de potop, iar pe aceste „care” stăteau tolăniţi moldoveni smoliţi în căciuli înalte de cârlan

și leneș îndemnau plăvanii care abia-abia de se mișcau: „Ţo-gara, ţo-ţo”. Evreii duceau cărucioare, strigând: ,,Mere, bune, alese, murate și – miere”. De-a lungul trotuarelor, pe toate străzile, erau rânduri de plopi înalţi, peste tot – garduri interminabile, împletite, și niște arome îmbietoare, necunoscute mie, mă învăluiau din toate părţile. Am închiriat o casă cu un cat, cu un acoperiș înalt, în care am locuit doi ani. Locuiam acolo, ca într-o mică moșie – aveam o curte mare și o imensă livadă de mere, cireșe și caise („dzarzări”, cum numesc în Basarabia caisele mărunte). În livadă mai era o vie și o seră. Vara, livada era plină de trandafiri roșii și galbeni-aprinși, neobișnuit de mirositori. Tata a și organizat pe loc o gospodărie aproape moșierească, la care visa de mult cu mare ardoare. Nimic în jur nu se asemăna cu Petersburgul! Așadar, a început învăţământul la gimnaziu. Am urmat clasa a doua a Gimnaziului nr.2 (în Gimnaziul nr.1, care era considerat aristocratic, nu erau locuri va-

263

Dobujinski poate avea culoare, aromă, un conţinut oficial și un ritm de viaţă neoficial. Pentru istoria noastră aceste pagini memorialistice sunt de nepreţuit, fiindcă avem foarte puţine pagini din perioada respectivă, în care ar fi descrisă amănunţit viaţa din Basarabia.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 264

cante). Grăsanul de director, Nicolai Stepanovici Alaev, fost militar, tatei i-a plăcut; chiar și gimnaziul i-a părut simpatic, nu era ceva obișnuit, având edificiul într-o casă lungă și joasă cu livadă și curte. Era o ambianţă casnică. În scurtă vreme, am îmbrăcat uniforma de gimnazist. Uniforma gimnaziștilor din circumscripţia Odesa, de care ţinea Chișinăul, se deosebea de cea din Petersburg: acolo purtau veston negru și pantaloni, aici totul era de culoare gri (elevii de aici îmi păreau niște pușcăriași). Vara purtau cămăși din pânză și șepci, dar nu albe ca la Petersburg. Să rămâi pentru prima oară singur într-o gloată de băieţi tunși scurt și a unor vlăjgani adolescenţi cu bas în voce era îngrozitor. M-au înconjurat, îmi puneau fel de fel de întrebări și tot gimnaziul s-a strâns să vadă minunea – pe noul venit din Petersburg. În clasă, m-au așezat în banca întâi, alături de roșcatul Rabinovici. El a și rămas vecinul meu și am devenit amici. Cu mine învăţau mulţi copii evrei, caraimi, nemţi și moldoveni, mai puţini erau cu nume de familie rusești și, în genere, Gimnaziul nr.2 era mai democrat în comparaţie cu Gimnaziul nr.1…, nu ne deosebeam unul de altul, eram camarazi; erau băieţi din familii bogate, ca englezul Gore și românul Catargi, erau și foarte săraci, ca fiul fierarului Antonovschi și al vizitiului Ghesifiner. Primii mei învăţători, în genere, erau simpatici, afară de căposul învăţător de geografie și istorie, care își permitea să fie brutal. Nu prea era simpatizat. Tot el însă reușea să glumească și să fie foarte bun umorist, înveselind întreaga clasă. Nu știu din ce cauză, nu suporta să-l privești drept în faţă, ceea ce elevii făceau înadins ca el să urle foarte haios : „Nu priviţi la mine!”. Purta în loc de medalion un glob mic și albastru prins de lanţ – după specialitate. Gimnastica o preda un tânăr înalt, elegant, blond, Evgheni Anatolievici, care, la întrebarea tatălui meu, ce obiect predă, a

V.P., M.V. și V.M. Dobujinscki, foto anului 1916

răspuns modest: „Predau gimnastica”, fapt care l-a amuzat mult pe tata. Lecţiile, ca în toate gimnaziile, începeau cu rugăciunea în sala de festivităţi, pe pereţii căreia se aflau portretele ţarilor – Nicolai I, în locini albi și botfori, Aleksandru II, în pantaloni lungi și roșii, Aleksandru III – în șarovari și cizme în formă de sticle. Înaintea noastră sta și ne susţinea cântul chelul și grăsanul Alaev, cu mâinile la spate, rotind între degete o bilă. Locuiam destul de departe de gimnaziu. La început, tata, mergând la serviciu, mă ducea la școală în trăsura lui de stat, iar după lecţii trecea și mă lua acasă. Când plecam singur, dacă se întâmpla să-i ajungem din urmă pe colegii mei, care mestecau glodul, îi luam în trăsură. Ajungeam la gimnaziu mai înghesuiţi, ceea ce producea un mare efect. Dacă mergeam pe jos, glodul îmi înghiţea caloșii. ...Mai târziu, îmi aminteam ca prin ceaţă de anii petrecuţi la Chișinău, ca și cum aș fi trăit într-un vis, iar timpul se imprimase ca o pauză în dezvoltarea mea. Citeam puţin, așteptam doar cu nerăbdare următorul număr al revistei


Autoportret. 1910

putea să transforme o pată de cerneală într-un peisaj. Desenul în gimnaziu era predat de către pictorul din curentul expoziţiilor itinerante, Golânski, faţă de care eram foarte sceptic: în sala de festivităţi atârna portertul împăratului Aleksandru III pictat de el. Am rămas șocat cât de prost erau pictate ordinele de pe pieptul suveranului. La lecţii, continuam să fac același lucru pe care-l făceam la Școala Societăţii de încurajare a artelor, iar sfaturile lui Golânski nu-mi sporeau cu nimic cunoștinţele. Desenele mele se evidenţiau. După doi ani s-au acumulat o cantitate impunătoare de frunze, nasuri, urechi bine retușate. Golânski dorea cu tot dinadinsul să expedieze aceste desene, ca pe ceva ieșit din comun, Academiei de Arte Frumoase din Petersburg. Nu mai știu, le-a expediat ori nu. Acasă, spre deosebire de perioada din Petersburg, desenam puţin. Făceam uneori copii din ilustraţiile publicate în revista ,,Niva”, dar colorându-le în stil propriu. Iar la plen-air, practic, nu desenam nimic de când plecasem din Caucaz. În primăvară, Chișinăul devenea nespus de frumos.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Petersburg. Tablou

265

„În jurul lumii”, din care savuram „Insula comorilor” de Stevenson și romanul lui Raider Haggard „Ea”. Când aduceau revista, zburdam de bucurie prin odaie. Din cauza lecţiilor, eu și tata citeam mai puţin. Cu toate acestea, Chișinăul îmi oferea multe impresii noi, care, treptat, acopereau scurta viaţă din trecut, iar Petersburgul se topea în memorie… …În prima iarnă după Petersburg, Chișinăul era acoperit cu multă zăpadă. Uneori ne plimbam cu tata prin marea grădină publică, și eu mă amuzam cum nori de ciori și coţofene zburau de pe copacii goi atunci, când băteam din palme și făceau o foșneală din aripi, care-mi amintea de grădina de vară din Petersburg. Distracţii erau puţine. Noi am fost doar la circul Truzzi, unde mirosul de grajd mi-a amintit dulcile impresii din Circul Cinzelli din Petersburg. Odată, în adunarea ofiţerilor, un peregrin ,,pictor-momentalist” a demonstrat capacităţile sale. Admiram mâna lui îndemânatică ce, dintr-o mișcare, executa o caricatură (desigur, și pe Bismark cu trei fire de păr pe chelie) și printr-o mișcare abilă


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 266

Încă la finele lui februarie a început să se încălzească și, în scurt timp, toate livezile în care era înecat orașul și suburbiile lui s-au acoperit cu un nor alb și roz deschis de la florile cireșilor, merilor și caișilor. Noi cu tata mergeam des cu trăsura în afara orașului și admiram acest peisaj straniu și încântător. De obicei, îl luam cu noi pe micul Igor. El sta pe scaun, între noi. În oraș toţi priveau cu drag la acest băieţel foarte simpatic. Paștele la Chișinău era, de asemenea, deosebit. Se făcuse foarte cald și, în duminica Floriilor, la biserică, lumea ţinea în mână nu ramuri de salcie, ca la noi la nord, ci crengi de palmier… …Toamna ne-a adus alte satisfacţii, mai cu seamă călătoria la livezile Arhiereului, de la marginea Chișinăului, unde călugării îmi permiteau să mănânc nestingherit struguri. Mă culcam sub tufă, trăgeam strugurul spre mine și, fără să-l rup, mâncam boabele negre.

…Primăvara, am susţinut cu succes examenele și am trecut în clasa a 4… …M-am despărţit de Chișinău fără mari regrete. Prieteni nu mi-am făcut, iar colegii îmi erau inferiori ca dezvoltare și nici la viaţa de acolo nu m-am adaptat, iar la Petersburg mă așteptau prietenii și, în genere, la gândul că la Petersburg voi vedea din nou Neva și boldul cu înger de la fortăreaţa Petropavlovsk, inima îmi tresărea în piept de bucurie”. N-am putut găsi o poză a clădirii vechi a Gimnaziului nr.2 de băieţi. Dar am găsit, în schimb, două istorii a acestui liceu. Evident, că numele marelui artist încă nu era în vogă și deci era inutil să căutăm referinţe biografice în acele cărţi. Dar de acum încolo cine va scrie istoria liceelor basarabene, când se va referi la Gimnaziul nr.2 de băieţi, va trece numaidecât în registrul elevilor celebri și acest nume – Mstislav Dobujinski.

Gimnaziul nr. 2 de băieţi


267

O LECŢIE A MEMORIEI, PE CARE AM RATAT-O

Ioan Doncev

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Dacă Chișinăul trebuie să înveţe ceva esenţial de la Trecut, aceasta trebuie să fie marea lecţie a Memoriei. La Cimitirul Central, chiar în faţa bisericii se afla un monument funerar de toată frumuseţea, cioplit în marmură albă, suplu, modest și emana eleganţă spirituală, întocmai cum odinioară emana cel care fusese înhumat sub acea piatră. Scriu ,,se afla’’, fiindcă azi acel simbol funerar nu mai există. Un monument enorm, de marmură neagră acoperă azi ceea ce cândva amintea de acel care a fost Ioan Doncev. O stradă din Chișinău îi poartă numele, iar mormântul i l-am profanat… Ioan Doncev s-a născut la Chișinău, în 1821, într-o familie mixtă. În unele surse se afirmă că tata era bulgar, iar mama – româncă din Basarabia. După afirmaţia

soţiei lui Ioan Doncev, tatăl acestuia era sârb. El îi confirmase acest fapt lui Ștefan Ciobanu pentru cartea sa – Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă (Chișinău, 1923), dar care mai face o precizare și mai interesantă: că Ioan Doncev în statele de serviciu era trecut ca „cetăţean basarabean din comunitatea grecească”. Un singur lucru rămâne cert – el e de origine balcanică. Tot soţia lui I.Doncev, care a decedat abia în 1920, i-a pus la dispoziţie cercetătorului basarabean și actul de deces al soţului, eliberat de Consistoriul din Chișinău: „Anul 1885, 1 aprilie a murit consilierul de stat Ioan Petrea Doncev, 64 de ani, de febră (ferbinţeală), pe care l-a înmormântat la cimitirul orășean din Chișinău superiorul, protoiereul Luca Lașcu...”. (Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă (Chișinău, 1923; pag.122-123). Secolul XIX a fost perioada complicată de colonizare a Basarabiei, politică promovată insistent de generalul I.Inzov, care era responsabil de acest proces. El salva de la exterminare populaţia balcanică, care era persecutată drastic de turci în primul rând pe motive de credinţă creștin ortodoxă. Popoarele din Balcani sperau foarte mult că, având sprijinul Rusiei, vor reuși să se elibereze, – până atunci urmau să obţină prin hărnicia lor două lucruri primordiale: să acumuleze bani ce le vor ajuta la eliberarea ţărilor lor de sub jugul turcesc, și să facă studii, pentru că școala bună era o garanţie a unui viitor bun. Ioan Doncev trece prin mai multe școli basarabene. La 4 mai 1829, este înscris la Școala ţinutală din Chișinău, iar la 12 septembrie 1833 la Gimnaziul regional nr.1 de băieţi din localitate, pe care îl absolvește în 1839.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 268

După studiile gimnaziale, este numit profesor de istorie și geografie la Școala ţinutală din Tighina, tot aici mai predă latina și aritmetica. În 1847, reușește să revină la Chișinău, la Școala ţinutală, unde învăţase cândva. Aici predă limba română până în 1853. Necesitatea de a preda limba română la Gimnaziul de băieţi nr. 1 din Chișinău obligă direcţia gimnaziului să-l angajeze în calitate de profesor de limbă română, unde activează din 1853 până la 1 martie 1866, când catedra respectivă este desfiinţată. După aceasta, problema limbii române este scoasă de pe agenda de lucru a gimnaziului. În acest răstimp, el elaborează două cărţi fundamentale pentru cultura noastră: Abecedă rumână,( Chișinău, 1865), și Cursul primitiv de limba rumână (Chișinău, 1865), devenind, astfel, autorul primei gramatici românești scrise cu litere latine în Basarabia. Ambele ediţii au fost tipărite la cea mai bună tipografie din Chișinău, care era proprietatea armeanului Achim Popov și care a mai tipărit și alte cărţi în limba română, cum a fost cazul cu „poeziile și alcătuirile” lui Ioan Sărbu. Achim Popov intenţionase să tipărească și o publicaţie periodică pentru Basarabia, dar n-a reușit să obţină permisiunea guvernului rus. După unirea din 1859, abia în 1866 s-a încetăţenit noţiunea de România, în loc de Principatele Unite. Dar la Chișinău, în 1865, au apărut două manuale în care limba era denumită corect – română. Mai mult ca atât, graţie Procuvântării (adică, prefeţei scrise de autor în limba rusă, limba oficială a statului) la Cursul primitiv de limba rumână, putem stabili astăzi cu exactitate destinul studierii limbii române în Basarabia în sec.XIX: „Limba română s-a predat în toate cele șapte clase ale Gimnaziului regional din Chișinău, de la deschiderea lui în anul 1833, în mod obligatoriu pentru acei elevi, care nu doreau să înveţe limba germană. Ca obiect, care în multe privinţe are interesul său local, limba română se mai predă și în

unele școli (medii) ţinutale din regiune: în nr.1 și nr.2 din Chișinău, în Orhei, Bălţi, Soroca și Hotin, în Seminarul teologic din Chișinău, în multe școli comunale și aproape pe lângă fiecare parohie din Basarabia”. Dar situaţia s-a schimbat radical după 1866, când a început procesul de suprimare a învăţării limbii române de către elevii din Basarabia, proces finalizat în anul1883. Este foarte interesantă remarca lui vizavis de alfabetul latin: „Românii, ca toate popoarele latine, se foloseau în vechime de litere latine; abia în veacul al XV-lea mitropolitul Moldovei, Teoctist, de origine bulgar, cu scopul ca păstoria lui să nu se unească cu biserica apuseană, l-a convins pe Alexandru cel Bun să schimbe alfabetul latin cu cel slavonesc... Aceasta a dus la aceea, că literatura română a început să se scrie cu două alfabete: slavon-bisericesc, care a dominat în principatele unite de astăzi și acel latinesc, care a rămas neschimbat în Transilvania și la alţi români uniţi, de peste hotare”. Slavistul Ștefan Ciobanu, analizând cartea lui I.Doncev, face niște concluzii foarte preţioase: „Cursul primitiv de limba rumână al lui I.Doncev, destinat pentru „școlile elemen-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În ultimii ani de viaţă este director al Azilului de copii, fondat de Iorgu Balș. De Ioan Doncev basarabenii și-au amintit abia în sec.XX , când, în anii 19061917, limba română la Școala Eparhială de fete din Chișinău era predată după manualul său. După 1990, a fost luată decizia ca o stradă din Chișinău să-i poarte numele. Iar după 2000, niște responsabili de la Cimitirul Central au decis că Ioan Doncev nu mai are nevoie de locul odihnei sale de veci (deși mormântul lui era un loc de pelerinaj pentru acei care știu cât de greu și-a făcut loc limba română în școala rusească), și au demolat monumentul său funerar, distribuind locul unor preoţi anonimi. La noi a fost și este în vogă anonimatul…

269

tare” și pentru „patru clase gimnaziale”, cuprindea un abecedar, un bogat material de lectură, o gramatică a limbii române și un dicţionar. I.Doncev își realizează planul său din „procuvântare”. Și planul lui de minune corespunde și cerinţelor pedagogice, și nevoilor școalii basarabene. Presupunând că elevii știu să citească litera rusă, I.Doncev organizează într-așa fel materialul, că elevul deodată putea să citească în românește; trecând prin alfabetul românesc de tranziţie, elevul ajungea la citirea textelor cu literă nouă (latină–n.n.). Autorul dă o mulţime de bucăţi de proză, în care elevul, pe lângă terminologia știinţifică din botanică, zoologie, mineralogie, etc, capătă și ceva cunoștinţe. Autorul nu se teme să introducă cuvinte moderne,... convins că limba, ca un organism viu, se modifică, se dezvoltă, el nu se ferește de a introduce cuvinte noi în limba basarabeană. Ceea ce este însă important este faptul că prin cartea lui I.Doncev basarabenii

cunosc câte ceva din poezia românească, din operele lui V.Alecsandri, Bolintineanu etc. Și aici el știe să aleagă poeziile cele mai potrivite după limbă pentru Basarabia. Ce este de mirat, I.Doncev tipărește și vreo două-trei poezii patriotice românești. Dacă autorul ar fi introdus ceva mai multe bucăţi din istoria românilor, cartea lui I.Doncev, alcătuită atât de metodic, ar fi avut și mai mare însemnătate pentru Basarabia”. (Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chișinău, 1923, pag 130-131). Tot la Chișinău, în 1877, când a început războiul pentru eliberarea Bulgariei, Ioan Doncev editează un ghid de conversaţie ce urma să fie utilizat, în primul rând, de militarii ruși care luptau alături de cei români: Convorbiri și cuvinte informative ruso-rumâne. Activitatea lui Doncev în favoarea limbii române nu era privită cu ochi buni de administraţia rusească și, ca urmare, el a fost scos din liceu.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN OM ÎN CĂUTARE DE SINE *** Străbunicul meu, Alecu Donici, cum povestesc amintirile lui pierdute la bolșevici, îl vizita pe Pușkin la Petersburg în fiecare duminică. Marele poet, îi îndrepta și corecta versurile. Pe atunci, Donici era elev la Liceul militar din capitala nordică a Rusiei. Mai târziu însă, străbunicul meu avea să dea în limba românească cele mai frumoase traduceri din Pușkin: Ţiganii și Șalul negru. Să-i odihnească Dumnezeu în pace”.

Leon Donici

270

„Într-o zi rătăcisem în tovărășia unui bătrân prin mahalalele Chișinăului. Ajunși în piaţa Râșcanu, în faţa unei case mici, în care se afla o fierărie, tovarășul meu mă apucă de mână: – Vezi? – Ce să văd? – Fierăria asta. – O văd. – Aici a trăit Pușkin. Acum treizeci de ani, aici era cazarma unui regiment de cavalerie... Astăzi însă este o simplă fierărie... *** În casa, unde a trăit odinioară Beethoven, astăzi este un muzeu. În casa lui Goethe – alt muzeu. În casa în care a trăit Pușkin... o fierărie.

Aceste triste rânduri, din revista Pagini basarabene, le semna un mare prozator, băștinaș din Chișinău – Leon Donici. Nu bănuia, probabil, că nici el nu va avea parte de un muzeu în capitala basarabeană, ba mai mult, că mormântul lui de la cimitirul de pe strada Armenească va fi năpădit de buruieni și uitare, iar ziarele locale, peste ani, îl vor prezenta ca pe un scriitor dispărut fără urmă. Fire romantică, a încercat să schimbe macazul pe liniile Memoriei Omenești, dar s-a pomenit el însuși înghiţit de roata Uitării... Ca și cum, și el a ar fi fost blestemat de destin să colinde o lume zbuciumată și răsturnată de evenimente epocale. Născut la Chișinău, a învăţat la Petersburg, a revenit la Chișinău, a plecat la București, de acolo la Paris, unde a murit și a fost adus din nou la Chișinău. A fost scriitor, publicist, actor, cântăreţ, regizor, profesor, boem incurabil, și toate încercările au fost făcute din disperarea sa de a se găsi pe sine... Leon Donici-Dobronravov s-a născut la 5 iunie 1887, la Chișinău, în familia lui Mihail Dobronravov, secretar al Consistoriei din Chișinău și a Domnicăi Donici, fiica preotului Petru Donici de la Biserica Ciuflea.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Operă N.Nagacevschi (1920) și Asociaţia de Operă I.Gorski (1921) din Chișinău. Și, deși a riscat să se producă ca regizor, actor, solist de operă, el a fost și a rămas scriitor. Despre perioada aflării lui Leon Donici la Petersburg s-a scris mult, a descris-o și el cu lux de amănunte în Revoluţia rusă (București, 1923), în O călătorie din Petrograd în Basarabia și în alte schiţe, la fel cum perioada aflării la Chișinău este reflectată bogat în amintirile contemporanilor, întocmai cum s-a întâmplat și cu perioada bucureșteană. A venit la Chișinău și parcă și-a început viaţa din nou. Pentru ziarele și revistele locale el e un simplu începător. Pentru oamenii politici de aici nu prezintă nici un interes. Numele lui, cunoscut în lume, în Basarabia era aproape necunoscut. Dar el are curajul s-o pornească de la capăt. Reînvaţă limba română numai în cinci luni, adoptă semnătura străbunicului său, Donici. Și, cu o înverșunare de invidiat, colaborează la publicaţiile rusești și românești. Publicistul R. Marent mărturisea în paginile revistei Viaţa Basarabiei (1938, nr. 12): „Parcă îl văd, cu statura lui înaltă, cu vocea lui puternică, făcându-și intrarea grăbit în redacţia fostului cotidian local Dreptatea, ce milita pe aici, în urmă cu un deceniu, și aducând secretarului de redacţie nuvele, ca: Recviem, Antihrist, În drum spre Emaus și alte însemnări critice, corectate cu plăcere, în ceea ce privește ortografia, de către prieteni, întrucât dânsul, deși moldovean după mamă, uitase să mai scrie românește, limba pe care de mic copil o învăţase de la bunicul său, preotul Petre Donici, și acum, la vârsta de treizeci de ani, începuse s-o înveţe din nou. Natură ciudată și complexă, când vesel ca un licean care se bucură de sosirea vacanţei, când trist ca un poet trădat de muză, își câștiga, ce e drept, cam greu viaţa. Știau că e sărac, că e nevoiaș, și totuși îi ofereau preţuri mici pentru munca lui aleasă și talentată...

271

A trecut prin multe școli: primară, Liceul nr.2, Școala Duhovnicească, Seminarul Teologic din Petersburg, Universitatea din Iurievsk, Estonia (Facultatea de Drept), de unde se transferă la Universitatea din Petersburg, la aceeași facultate. Debutează în literatură cu o naraţiune intitulată profetic: În căutarea veșnicului adevăr (1909). În 1910, publică povestirea Mon plaisir, care a apărut imediat și în limba germană. În 1913, în revista Zavetî este publicat romanul Noul seminar, care în 1914 apare în volum și este tălmăcit în limbile engleză, germană, franceză. Afirmarea sa în rândurile elitei literare s-a produs fulgerător. Maxim Gorki constata: L.Dobronravov este un scriitor de mare talent; având în vedere ceea ce a produs, așteptăm de la el cu speranţă lucrări noi, el este o mare făgăduinţă a literaturii noi… Iar Plehanov remarca, în aceeași cheie : … Dintre toţi scriitorii noi îl citesc cu plăcere numai pe Dobronravov. Are un talent adevărat. Continuă cele mai nobile tradiţii ale literaturii! Dar activitatea lui literară nu este doar o nesfârșită poveste a triumfului unui creator. Marea majoritate a cărţilor scrise după 1914 au fost interzise în Rusia: Apele mici (1914), Zgură și funingine ș.a. Același destin l-au avut publicaţiile periodice întemeiate de el: Bez lișnih slov (Fără cuvinte de prisos) și Vecerneia pocita (Poșta de seară). A scăpat de teroarea bolșevică numai datorită faptului că s-a întors în Basarabia, unde a și publicat în ziarul Bessarabia peripeţiile acestei evadări în formula unor memorii: O călătorie din Petrograd în Basarabia (1920). Chișinăul l-a cunoscut și ca om al teatrului și operei. Încă din copilărie a luat lecţii de pian la Ecaterina Salina din Chișinău și de canto la Adelaida I.Bolskaia(Petersburg, 1908-1910). A fost regizor în trupa de operă a B.Belousova (1919, Chișinău) și profesor de estetică, istoria operei, machiaj, costume în Studioul de


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 272

Sentimental și bun la suflet, avea clipe de tristeţe, și atunci cânta vechi cântece religioase, amintiri de pe vremea când era elev al Seminarului teologic”. Credea sincer că la București va câștiga mai mult, va fi apreciat la justa-i valoare, va ocupa locul pe care-l merita în literatură. Dar s-a înșelat cumplit. Unii scriitori l-au recunoscut de coleg, alţii i-au negat existenţa și l-au tratat cu vădită răceală. Ziarele și revistele plăteau la fel de prost ca și la Chișinău, și sărăcia continua să se ţină de el. „Câţiva ani, a trăit aici printre noi, scria mai târziu Nichifor Crainic, zi și noapte, sărac și boem cum erau mai toţi „gândiriștii”. Adesea redacţiile improvizate ici și colo de Cezar Petrescu sunt singurele lui adăposturi de om care n-avea unde să-și plece capul. Leon Donici era substanţialmente bun, iubitor de oameni și impersonal. Când apărea între noi, la redacţie, în restaurant, în cafenea, pretutindeni purtând cu el un geamantănaș cu manuscrise și câteva rufe – toată averea lui – ironia bucureștenilor îl făcea să râdă el însuși cu hohote. Nu se supăra, fiindcă știa că nici noi nu eram mai bogaţi decât el. Comunicativ și vorbăreţ, avea totdeau-

na mii de lucruri de spus din acea fabuloasă lume rusească, pe care noi aceștilalţi n-o cunoșteam decât din romane”. (Gândirea, nr. 6, 1936). Cea mai puţin cunoscută, cea mai misterioasă etapă, continuă a fi acel fragment de timp pe care l-a trăit la Paris și care de fapt a cunoscut acordurile finale ale unui destin zbuciumat. Manuscrisele inedite din perioada pariziană, care mi-au nimerit în mână, pot fi grupate în trei categorii: schiţe publicistice generale, reflectând realităţi franceze, cu importanţă de moment (Doctorul-ucigaș, Procesul Bato-Dodă, Sfârșitul tragic, Sinuciderea lui Max Linder și a soţiei sale, Armistiţiu, Parisul iarna), schiţe publicistice amintind de Rusia sau de oamenii și cultura rusă (Două lumi, Negura, Jurnalist, Scrisoare din Paris), și, poate, categoria cea mai importantă pentru noi – scrierile legate de Chișinău (Regina ecranului, Zile fugare). Nichifor Crainic remarcă în memoriile sale: „La Paris, a devenit publicist rus, scoţând o gazetă de luptă împotriva bolșevismului și pentru drepturile românești ale Basarabiei. Minunate scrieri ne-a tri-

Înmormântarea lui Leon Donici


când în eternitate ca un anonim, pe un pat al spitalului Sf. Luis, la 26 mai 1926. Și ultima lui dorinţă a fost să se întoarcă acasă, să fie înmormântat la Chișinău, fapt care s-a și produs abia la 7 iulie 1926, când, datorită eforturilor unor prieteni și, în primul rând, ale lui Octavian Goga, care pe atunci era ministru, corpul neînsufleţit al lui Leon Donoci a fost adus acasă, unde i s-au organizat funeralii naţionale. Pe mormântul lui de la cimitirul Central din Chișinău, pe acea modestă piatră s-ar cuveni de adăugat un epitaf, o concluzie a unei firi zbuciumate, o teză importantă emisă de Leon Donici și pentru noi: Numai la Paris am simţit cât de mult iubesc Basarabia. Nu Chișinăul și pe chișinăuieni, ci Basarabia, acest pământ minunat. Poate, pentru că într-însul s-au mai păstrat trăsăturile patriarhale, care nu sunt în Apus și care au dispărut pentru totdeauna din Rusia.(S.Leahu. În casa scriitorului.//Pagini basarabene, 1936, Chișinău).

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Mormântul lui Leon Donici

273

mis el din acel timp! Cezar Petrescu le mai păstrează poate. Ale mele s-au risipit împreună cu o imensă corespondenţă literară și manuscrise confiscate ilegal și absurd în noaptea de 29 decembrie 1933, când am fost arestat”. Sunt scriitori care adună calităţile eroului așa cum albina trece din floare-n floare și din nectarul acela încheagă... un trandafir de aur. Alţi autori preferă să-și caute eroii printre persoanele cunoscute, ceea ce le ușurează munca de căutare și de transplantare a chipului literar. Leon Donici mi se pare că făcea parte din categoria de scriitori de factură teatrală, care pe propria-i piele încerca toate sentimentele eroilor și abia după aceasta le trecea pe hârtie. De aici acea sfâșietoare ardere internă și veșnica senzaţie că trăiește o viaţă străină... Revista Nașe nasledie (nr. 1, 1990) a publicat fragmente din cartea de memorii Otrajenia de Zinaida Șahovski, unde am descoperit descrierea ultimelor zile de viaţă ale lui Leon Donici: „La Remizov, i-am întâlnit pe P.P. Suvcinski cu prima lui soţie, V. Gucikova – se vorbea pe atunci mult despre muzică – și pe C. Mociulski, atent și bine instruit, pe Mihail Osorghin, care, fiind în ochii mei un om de rând, nu mă prea stingherea. Iar uneori pe nefericitul Leonid Dobronravov, care se înădușea din cauza tuberculozei. În cele din urmă, Dobronravov a nimerit la spital, și pe loc Alexei Mihailovici, întristat, mi-a comunicat acest lucru și m-a trimis să-l vizitez pe omul acesta aproape necunoscut mie și pe care nici el nu-l prea preţuia parcă, judecând după felul cum îl lua peste picior. Dobronravov murea într-un salon comun. Desigur, el nu m-a recunoscut. Florile mele subţiri au lunecat din mâinile lui. El așa și n-a înţeles cine sunt eu, iar de salutul lui Remizov nu mai avea nevoie”. Dar, precum se întâmplă ades, nici l-a Paris n-a fost apreciat după merit, ple-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 274

UN ASTRONOM ÎN VIAȚA COTIDIANĂ Obârșia lui Nicolae Donici constituie un subiect de roman. S-a născut într-o familie de nobili, dar a crescut, a fost educat și împroprietărit de o altă familie. A văzut lumina zilei la 1 septembrie (14 septembrie st.n.) 1874, la Petricani, o suburbie a Chișinăului, în familia lui Nicolae Andrei Donici, cameriunker la curtea împăratului Aleksandru II, și al Lemonei Macari din Odesa, căreia în familie i se mai zicea Melania. Nicolae Andrei Donici era nepotul fabulistului Alexandru Donici. Copilul, născut din căsătoria cu Melania, a fost numit Nicolai şi a fost botezat la Biserica Sf. Haralambie din Chișinău, la 22 septembrie 1874. Încă din copilărie a rămas orfan. Tatăl lui s-a sinucis, mama a decedat în scurtă vreme după această nenorocire şi de educaţia lui s-a îngrijit sora mamei, Elena, care era căsătorită cu Lev Osipovici Lâsakovski şi care nu aveau copii. Ei au luat copilul orfan şi s-au ocupat de educarea lui. Mama vitregă l-a încurajat să facă studii bune și, observând pasiunea lui pentru astronomie, i-a dăruit moșia Dubăsarilor ca să-și realizeze visul, adică să organizeze acolo un laborator astronomic. La 16 ani, a pus temelia observatorului astronomic, la 21 de ani, absolvind cu menţiune universitatea, se consacră cercetărilor astronomice, analizei spectrale a aștrilor, preferând, îndeosebi, să cerceteze Soarele şi Luna. A avut posibilitatea să rămână la universitate, căci i s-a propus acest lucru, el însă a preferat să se întoarcă la mătuşa sa de la Dubăsarii Vechi şi să se ocupe de ştiinţa preferată nestigherit de nimeni. Magdalena Stavinschi, directorul Institutului Astronomic al Academiei Române, consemna într-un articol:

Nicolae N. Donici

...În 1922, N. Donici devine membru al Academiei Române. Nu era decât o recunoaștere a unor merite pe care confraţii săi de breaslă i le apreciază mai de mult. Astfel, din 1897 ,,Société Astronomique de France” îl cooptase printre membrii săi, deși Donici avea pe atunci abia 23 de ani. Calitatea sa de membru al acestei binecunoscute Societăţi, ca și cercetările sale astronomice remarcabile, determină menţinerea sa frecventă în paginile Buletinului Societăţii. În intervalul 1902—1906, a fost membru al Academiei Imperiale din St. Petersburg. În 1912, fusese ales membru de onoare al Institutului de Știinţe din Coimbra (Portugalia). De altfel, tot înainte de război, Donici devenise și membru al Societăţii Germane ,,Astronomiche Gesellschaft” (Viaţa Satului, 22 octombrie 1994, supliment).


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

pe pragul conacului de la Dubăsarii Vechi

275

Debutul l-a făcut într-o revistă germaDonici a adus în România patru scrină, publicând un articol în 1898. Și tot din sori din partea primei Academii știinţifice același an a fost secretar al Cancelariei de a Europei adresate: regelui Ferdinand al Stat de pe lângă Consiliul de Stat. României, mareșalului Averescu, preșeConstruirea unui observator astro- dinte al Consiliului de Miniștri, și preșenomic într-un sat n-a fost o întreprindere dinţilor senatului și camerei deputaţilor. ușoară. Tânărul astronom a executat niște Fiecare scrisoare purta semnătura a 37 de schiţe, în baza cărora un mecanic de excep- academicieni. Primul a semnat toate scriţie de la Observatorul Pulkovo, din preajma sorile principele Ludovic Napoleon. Donici Sankt Petersburgului, N. Ticenko, a con- a transmis personal scrisorile. struit un spectroheliograf dintre cele mai Regele i-a spus lui Donici: ,,Moșia vă moderne pentru timpul său. După termi- va fi întoarsă, nu știu încă în ce manieră, narea primului război mondial, în Europa dar voi face-o. Rog eu mai des Franţa, decât funcţionau șapte aparate de acest fel, cel al francezii mă roagă ceva. Trebuie să îndeplilui Donici fiind cel mai performant. nesc dorinţa Academiei Franceze”. (ANM, Revoluţia din 1917 l-a găsit la Du- F.2983, d.1, pag.26). băsarii Vechi, moșia urmând să-i fie Regele a găsit soluţia cea mai ingeexpropriată în legătură cu noua lege nioasă. Expropriind formal moșia în fafunciară. voarea Fundaţiilor Regale, el a lăsat toată În memoriile prietenului său, Grigore averea proprietarului, și dobânzile care se Komarov, acest caz este reprodus cu lux de obţineau în urma bunei gospodăriri erau amănunte: îndreptate spre finisarea expediţiilor și ...Donici nu mai avea cu ce să-și între- spre asigurarea tehnică a observatorului. ţină observatorul. Atunci el a plecat la Paris Simpatia regală nu l-a ocolit nici în și a căutat apărare la Academia de Știinţe a timpurile calvarului din vara anului 1940, Franţei. S-a aflat la Paris peste o jumătate când, refugiat la București, a fost numit resde an și și-a rezolvat problema. Academia ponsabil de refacerea observatorului AmiFranceză a decis să-l ajute pe Donici și în ralul Urseanu ce se afla în bd. A.Ipătescu. problema lui a convocat o ședinţă specială. A colindat lumea în lung și în lat: Academia a decis să se facă o adresare către America (1928-1932), Africa (1900), Suregele și guvernul României, rugând să se matra (1901), Cambodgia (1904) și mai acorde atenţie cazului lui Donici. În hotărârea Academiei se spune că, firește, e dreptul oricărui stat de a proceda cu supușii săi așa cum găsește de cuviinţă, dar nu se poate să se nimicească o mare, o serioasă activitate știinţifică, cunoscută în întreaga Europă, pe care Donici o întreţinea cu ajutorul observatorului, şi ar trebui să i se plătească pentru avutul expropriat preNicolae N. Donici cu prietenii ţul lui real.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 276

multe ţări europene. A ajuns în Siberia, în golful Mexic și chiar a făcut în 1903 o ascensiune pe Mont-Blanc, de dragul unor rezultate cât mai precise. Evenimentele din 28 iunie 1940, îl fac să părăsească Basarabia, lăsând totul în voia sorţii. Iar destinul n-a fost prea îngăduitor cu el. Când s-a întors din refugiu, în vara lui 1941, a găsit observatorul distrus. Spectroheliograful, mândria lui, fusese furat. O parte din aparate au fost descoperite întâmplător într-un subsol al Școlii Eparhiale de fete din Chișinău. Tot ce a găsit a fost dus la Observatorul din București. În 1944, la 15 aprilie, când Bucureştiul a fost bombardat fără milă, o bombă a căzut în casa în care locuia, distrugându-i toate obiectele, hârtiile şi tot ce mai avea. L-a salvat numai faptul că în acel moment era plecat cu treburi în oraş. A plecat în Germania și de acolo a reușit să ajungă la Paris, unde prietenii francezi l-au aranjat la Observatorul astronomic. Copiii și soţia au plecat în Argentina, el însă n-a dorit să-i urmeze și, după toate probabilităţile, s-a stins din viaţă la Nisa, într-un azil de bătrâni, în anul 1960 (?)... Savant foarte cult, pragmatic, care era și un om al paradoxului. Programul zilei în casa sa începea la orele 8 dimineaţa, când, el în pijama şi nebărbierit timp de jumătate de oră împreună cu soţia dictau bucătarului Antonio ce vor servi la déjeuner şi diner. După care lua micul dejun în laborator, unde lucra până la ora unu. După aceasta, revenea în casă, cântând uneori arii şi canţonete şi se ocupa de toaleta sa, duş, bărbierit ş.a. Dar totul foarte încet, căci el prefera să spună „nu-mi place să mă grăbesc”. Al doilea dejun îl lua în jurul orei două şi jumătate. Prânzul era servit la orele opt seara, la care Nicolae Donici nu lua parte, fiindcă până la orele 11 lucra în turn sau laborator. Când se urca la balconul unde era servită cina, mâncarea rece îl aştepta pe masă. De fiecare dată, unul şi acelaşi fel: pui fript, salată, orez

fiert sau terci de griş şi un pahar sau chiar două de vin roşu. Al doilea om ca importanţă, după director, era soţia lui, Maria Henrikovna Donici, în prima căsătorie – Dunina, născută dintr-un tată englez cu numele Perks. Şi ea, şi sora ei erau foarte frumoase, vorbeau curent engleza şi erau celebre în saloanele din Odesa. S-a căsătorit în fragedă tinereţe cu adjutantul primarului Odesei, Aleksandru Dunin, cu care a avut şi doi copii, fiica Olga şi fiul Şura. După naşterea băiatului, ea a divorţat şi, în scurtă vreme, l-a întâlnit pe Donici, care mult timp i-a făcut curte şi, fiind foarte îndrăgostit, a convins-o să accepte căsătoria. Ea tânjea după viaţa de odinioară şi toate interesele ei se reduceau la întrebarea „cine şi cum a fost primit”. Avea 17 servitori la conac şi totul ar fi fost suportabil, dacă nu ar fi existat „acest astronom plictisitor şi observatorul lui prostesc”... Remarca ironică îi aparţine lui Constantin Romanov, care a cunoscut-o foarte bine. (C.Romanov, Viaţa mea şi Memorii (manuscris) ANRM , f.2983,inv. 1. un.44,.pag.23). Ginerele său, Alexandru Pemmih, avea două automobile în garajul curţii de la Dubăsarii Vechi, dar Donici niciodată nu se folosea de ele. Dacă dorea să ajungă la Chișinău poruncea să echipeze trăsura, care-l ducea la gara din Bulboaca, iar de acolo lua trenul. Ajuns la gara din Chişinău, lua o birjă care-l ducea la hotel. În Chișinău avea un număr permanent închiriat în hotelul Londra, unde se odihnea în odaia cu două paturi (un astfel de număr rezervat permanent avea şi la Bucureşti, la hotelul Capşa). Își punea la punct treburile și peste o zi revenea la Dubăsari, parcurgând același traseu. Adesea se întâmpla că la o asemenea călătorie, începută dis-de-dimineaţă, să se cheltuie o zi întreagă, căci el revenea acasă seara târziu, pe când cu mașina se putea merge de câteva ori la Chişinău şi înapoi. Avea o intuiţie practică ieșită din comun. La sfatul lui, ginerele a început să se ocupe de pescuit, îndeletnicire ce le aducea profituri considerabile. Şi tot el l-a


preşedinte. Compozitorul Constantin Romanov, care poposea adesea la Dubăsarii Vechi, îşi amintea mai târziu: „Simpaticul astrofizician avea şi două mici slăbiciuni – politica şi interpretarea vocală. Despre politică nu pot judeca, căci în ea categoric nu pricep nimic. Cât despre vocal câte ceva pot spune. Nicolai Nicolaevici, referindu-se la faptul că el „doisprezece ani s-a uitat în gura lui Mazini”, așa se exprima el vorbind de foarte cunoscutul în acea vreme tenor italian, astronomul curajos se apuca să interpreteze un repertoriu vocal–-arii italiene dintre cele siropoase, romanţe, deşi vocea lui, după cum singur mărturisea, răsuna ca o cratiţă spartă.” Apusul vieţii lui Nicolae Donici, cronologic, poate fi descris astfel: în anii 1945– ’47, a întreprins cercetări în Africa de Nord în calitate de cercetător al Observatorului francez de la Medon. Ultimul Congres Astronomic, la care a asistat, a fost cel de la Dublin, ce și-a ţinut lucrările în 1955. În anul 1948, a fost exclus din rândurile membrilor Academiei Române. Revoluţia din decembrie 1989, l-a repus, în 1990, în rândurile membrilor acestei instituţii.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Turnul Observatorului Astronomic din Dubăsarii Vechi

277

îndemnat să construiască un gater (piloramă), care aducea şi ea un profit frumos. Avea un caracter vesel și echilibrat. Avea mare plăcere să asculte și să spună bancuri, observând și ironizând pe baza tuturor abaterilor de la normal. Îi plăcea să primească oaspeţi şi diverse grupe de vizitatori, care veneau special să vadă Observatorul astronomic. El povestea cu atâta pasiune despre aştri că oaspeţii se pomeneau captivaţi de această eleganţă a expunerii. Despre lucruri complicate el putea vorbi simplu şi accesibil. Explicaţiile lui erau laconice, dar și foarte exacte, din care cauză deveneau accesibile chiar pentru cei puţini iniţiaţi în materie. Iubea animalele. Avea la Dubăsarii Vechi şapte câini de rase diferite, de care se ocupa personal. Urmărea atent ca animalele să fie hrănite la timp, dacă se îmbolnăveau, se ocupa de tratamentul lor și în fiecare seară repartiza cânii pe la „casele lor”. Dingo, spre exemplu, trebuia să doarmă pe palierul scării, Bublinski – în laborator, respectiv şi ceilalţi aveau locurile lor. Iar membrii Asociaţiei de ocrotire a animalelor l-au ales în funcţia de


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 278

DOI DECANI... La 30 decembrie 2013, la Iași, într-un spital privat, s-a stins din viaţă profesorul Gavriil Istrate (23.02.1914, Nepos, jud.Bistriţa-Năsăud). Cu aproape paisprezece ani în urmă, în februarie a anului 2000, publica în revista Convorbiri literare (nr.2) un portret literar dedicat profesorului universitar și savantului-filolog, Ion Osadcenco. Destinele lor, destinele a doi decani s-au întâlnit la o răscruce a timplui, pe care noi astăzi o numim ,,finalul dezgheţului hrușciovist”. Dar pentru acele timpuri acea întâlnire a marcat soarta nu numai a doi savanţi, ci și a unor generaţii de studenţi filologi. Ion Osadcenco (4.XII.1927, or. Cahul – 17.XI. 1994, Chișinău.) a fost specialist în domeniul istoriei literaturii clasice române și al relaţiilor literare moldo-ruso-ucrainene. A fost iniţial discipol al școlii românești: școala primară și gimnaziul din orașul natal (1937), apoi liceul din orașul Bârlad (1942). Din oct. 1944 până în aug. 1945, a lucrat în calitate de director al Școlii primare din s. Vâlcova, r-nul Cahul. Mai apoi, studiază la Facultatea de Istorie și Filologie, secţia de limbă și literatură, a Universităţii de Stat din Moldova (1946-1951). Este doctorant (1951-1954), ulterior, lector la Catedra de limbă și literatură moldovenească a U.S.M. Susţine teza de doctor cu tema ,,Costache Negruzzi și nuvelele sale istorice” (1956), iar în 1989 – teza de doctor habilitat în filologie pe tema ,,Relaţiile literare ale Moldovei și Rusiei în secolul XIX”, an în care i se conferă titlul știinţific de profesor universitar. În 1962, conform hotărârii Guvernului RSSM din 6 august, este reorganizată Facultatea de Istorie și Filologie prin separare. Este creată Facultatea de Filologie cu secţiile: Limba și Literatura Moldoveneas-

că, Limba și Literatura Rusă, Limba și Literatura Străină. Primul decan al acestei facultăţi, unde se înfiripa și secţia de Biblioteconomie și Bibliografie, iar mai târziu secţia de Jurnalistică, a fost Ion Osadcenco. Aici începe istorisirea profesorului Gavriil Istrate, autorul unor lucrări fundamentale: Limba română literară (București, 1970), Originea limbii române literare (Iași, 1981), Studii eminesciene (Iași, 1987), Studii și portrete literare, I-II (Iași, 2001-2002) ș.a. : ,,Când, în decembrie 1964, în baza unui acord care se stabilise între Universitatea noastră și cea din Chișinău, am făcut parte din cea dintâi delegaţie care trecuse Prutul, am descoperit un om deosebit în persoana profesorului de literatură, Ion Osadcenco, decan al Facultăţii de Filologie, în vremea aceea. Era un om de o bunătate sufletească cu adevărat rară. În cele două săptămâni, cât am stat la Chișinău și am fost aproape tot timpul împreună amândoi, nu l-am văzut niciodată posomorât sau abătut. Necazurile pe care, cu siguranţă, le va fi avut și el, n-au fost exteriorizate niciodată. Nu l-am văzut decât zâmbind și cu faţa luminată de generozitatea cu care întindea mâna de ajutor necesară oricui i-ar fi solicitat sprijinul în indiferent ce problemă. Se bucura de mare simpatie în rândurile studenţilor și de stima și respectul colegilor. Era străin de orice morgă și de orice înfumurare, în care cad cei mai mulţi dintre cei cărora li se încredinţează o muncă de răspundere. Am participat la cursurile lui și l-am însoţit când el însuși se ducea să-i asiste pe alţii. Am participat la numeroase întruniri ale studenţilor, precum și la unele ședinţe administrative ori de comunicări știinţifice


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

o atitudine demnă în cel mai frumos sens al cuvântului, fără nici un compromis. Au fost prezentate, cu simpatie și cu aprecieri pozitive, diferitele studii și articole pe care el le-a publicat în diverse perioade literare și lingvistice. În „Moldova suverană” din 22 noiembrie 1994, în „Literatura și Arta” din 24 noiembrie 1994, ca și într-o scrisoare trimisă mie de alt prieten foarte apropiat, Vasile Badiu, care s-a prăpădit și el între timp, ca și din articolul Profesorul universitar Ion Osadcenco (In memoriam), publicat în revista „Limba română”, nr. 1 (19) din 1995, pag. 139-141, ori din cel apărut în monografia lui Constantin Reabţov, Cahul. Istorie, personalităţi, cultură”, Chișinau, 1997, pag. 166-167, omul apare într-o lumină calmă și caldă, apropiat de toată lumea și binevoitor până și cu cei care, eventual, aveau alte păreri decât el în anume probleme de ordin știinţific ori administrativ. La 24 ianuarie 1999, eram la Cahul, unde am vorbit, într-o mare adunare, despre importanţa zilei respective, despre Unirea Principatelor. Cum am ajuns la Cahul? Doream încă din liceu, de când am luat cunoștinţă de moartea năpraznică a lui Ion Vodă cel Cumplit, survenită, cum se știe, în apropierea acestui oraș, să pot ajunge pe locurile respective. Informaţia iniţială o deţineam din poezia lui Coșbuc, Golia, ticălosul; cu capodopera lui B.P. Hasdeu, Ion Vodă cel Cumplit, aparută la București în anul 1865, aveam să fac cunoștinţă ceva mai târziu. Râvneam să văd Cahulul și din cauza că în acest oraș își începuse activitatea administrativă Hasdeu însuși și, bineînţeles, din motivul că este orașul în care s-a născut neuitatul meu prieten. Trebuie să spun însă, că din acest punct de vedere bucuria mea n-a mai fost întreagă. Și asta nu numai din motivul că nu-l mai puteam întâlni, acolo, pe Ion Osadcenco, ci și din cauza că n-am putut vedea nici casa în care s-a născut, fiindcă, între timp, a fost demolată. Am avut, totuși, o bucurie

279

ale cadrelor didactice și, mărturisind adevarul întreg, l-am urmărit cu foarte mare atenţie, ca să-l pot „citi’’ mai bine. N-am văzut nici un gest și n-am auzit nici o vorbă din gura lui, care să nu se potrivească cu situaţia dată ori cu contextul respectiv. N-am observat nici o încercare de a „politiza” cele spuse, cu gândul că un străin, cum eram eu acolo, nu trebuia să cunoască și eventualele neajunsuri din munca ori din concepţia celor despre care se vorbea. Am văzut, în toată atitudinea lui, comportarea unui adevărat frate și atunci când discutam probleme dinafara învăţământului, pe drumurile pe care le-am făcut spre Orheiul Vechi și spre Criuleni, spre Tighina, Tiraspol, Odesa ori spre Cetatea Albă. Impresiile mele asupra omului, formate în urma contactului direct cu el, se confirmă din cele peste treizeci de scrisori pe care mi le-a trimis, precum și din relatările mai multor foști studenţi de-ai lui. Specialist în istoria literaturii române, a predat pe marii clasici din secolul al XlX-lea, în frunte cu Eminescu, Alecsandri și Constantin Negruzzi. S-a atașat, în special, de acesta din urmă, a carui operă a studiat-o în întregime și strădaniile lui, în această direcţie, au fost concretizate într-o bună monografie. Dar lucrarea lui cea mai importantă este cea care se intitulează Relaţii literare moldo-ruso-ucrainene în secolul XIX, în care autorul aduce puncte de vedere noi în privinţa cunoașterii operei mai multor scriitori din Moldova, în frunte cu Const. Negruzzi, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, A. Donici, M. Eminescu. „E vorba, spune la un moment dat autorul, de prezenţa scriitorilor din Moldova în presa rusă din secolul al XlX-lea și de felul cum au fost sprijiniţi ei de opinia publică progresistă din Rusia” (p. 6). Era născut la 4 decembrie 1927, în orașul Cahul, și a murit la 17 noiembrie 1994, la Chișinău. Moartea lui a fost deplânsă de toată lumea care l-a cunoscut. Au fost scrise numeroase articole elogioase despre activitatea lui, ca și despre atitudinea de care a dat dovadă în toate împrejurările;


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 280

de altă natură. Profesoara care ne-a purtat de grijă în cele două zile petrecute la Cahul, doamna Teodosia Mocanu, îi fusese studentă lui Osadcenco și ne-a vorbit despre profesorul ei cu admiraţie deosebită, așa cum am auzit și pe alţi foști studenţi vorbind despre maestrul lor. Din decembrie 1964, când l-am cunoscut, și până la moartea lui, ne-am căutat unul pe altul prin scrisori și am făcut mereu schimb de cărţi. La 13 noiembrie 1977, spre exemplu, îmi scria: „Mă bucur că cele ce aţi primit v-au îmbogăţit biblioteca. Ieri, colegul meu, Popovici Costică, v-a trimis ediţia a doua a monografiei Eminescu. De va mai apărea ceva, am să vă ţin la curent„. Au fost cazuri când informaţiile lui în legatură cu trimiterea unor cărţi au rămas fără acoperire; cărţile nu mi-au mai parvenit, au fost oprite pe undeva. Îmi scria, de obicei, din Chișinău, unde își avea domiciliul și își desfășura activitatea. Dar, din când în când, primeam vești de la el din Erevan (10.IV.1969), din Leningrad (5.VIII.1969), din Vilnius (26.IX.1971), din Tașkent (27.IV.1972), de la Cernăuţi (18.IV. 1975), din Brașov (2.VIII.1977) ori din Timișoara (noiembrie 1990). După 1990, scrisorile noastre s-au cam rărit, din motivul că puteam să ne întâlnim fie la Chișinău, unde am fost de mai multe ori, la diverse manifestări sau simpozioane, fie la Iași, unde mi-a fost oaspete.

Ultima scrisoare, pe care am primit-o de la el, este datată – 5.IV.1992. Ea lasă impresia unor concluzii la relaţiile dintre noi și, în același timp, marchează îngrijorarea care începuse să ne învăluie și să ne domine: „La Iași nu știu când voi mai putea veni. Ne grăbim să încheiem anul de învăţământ. Situaţia noastră aici a devenit destul de grea. Împușcăturile din Transnistria se aud noaptea și la Chișinău. Suntem foarte îngrijoraţi. Să sperăm că vom fi auziţi de Cel de Sus și că treburile se vor ameliora„. Ne-am întâlnit, ultima dată, la Chișinău, în toamna anului 1992. Nu m-a mai întâmpinat cu zâmbetul de altădată. Optimismul lui scăzuse mult. Nu mi-am putut da seama, atunci, că ne găseam pentru ultima dată faţă în faţă, dar am înţeles că starea lui sufletească era alta nu numai din cauza unor îngrijorări care veneau de dinafară, ci ea se datora și stării de sănătate în care se afla colegul meu. Ne-a părăsit la o vârstă la care ne-ar mai fi putut da lucrări de valoare. Universitatea din Chișinău a pierdut, prin el, pe unul dintre cei mai devotaţi slujitori, iar istoria literaturii române din secolul al XlX-lea pe un cercetător pasionat și pe un profesor de ale cărui expuneri s-au bucurat atâtea generaţii de studenţi.” În arhiva familiei lui Radu Osadcenco s-a păstrat doar o singură poză cu cei doi decani, în dreapta – Gavriil Istrate, în stânga – Ion Osadcenco, iar la mijloc  – rectorul Universităţii din Chișinău, A. Medvedev. Poza a fost executată pe 17 sau 18 decembrie 1964, după revenirea delegaţiei române de la Odesa. Probabil, că în arhivele secrete s-au păstrat mai multe poze, căci vigilenţa serviciilor speciale era la cotele maxime, dar până atunci ne vom bucura doar de ceea ce ne stă la îndemână. O dovadă certă că în orice timp, sub orice regim, Oamenii pot face Ion Osadcenco – în stanga, în dreapta – G. Istrate. 1964 minuni...


281

CEL MAI VREDNIC DIN NEAMUL GONATA Prutul, în dreptul Zberoaiei, își poartă apele la vale întocmai cum și le purta cu sute de ani în urmă. Dealurile și văile au rămas aceleași și doar oamenii și casele lor s-au schimbat. Și dacă astăzi ar încerca să se întoarcă acasă stăpânul moșiei Zberoaia, nimeni nu l-ar mai recunoaște. L-au uitat cărţile, l-au uitat contemporanii, iar urmașii nu mai au de unde-l recunoaște. Acea poezie a unui foarte bun poet basarabean, Vasile Lașcov, Ostrovul, m-a frapat de la prima lectură. Îmi părea că e scrisă despre unul dintre intelectualii noștri de odinioară, inspirată parcă din viaţa aceluia, care s-a chemat Ștefan Gonata: Legănat, sortit visării, Și de-a firii doruri plin, Ostrovul – copilul mării – Stă-n vârtejul cristalin. Marea cuprindea duioasă Ostrovul din jur în jur, Îi cânta cântări voioasă Sub al cerului azur. Cadenţat, fierbând cu spumă, Împingând tot val cu val, I-aducea o perlă scumpă, Ori un roz, frumos coral.

Dacă e să folosim expresia lui C. Stamati-Ciurea, academicianul Ștefan Gonata a și fost un ostrov în imensul ocean al slavismului. Gheorghe Bezviconi, în volumul II al cărţii sale Boierimea Moldovei dintre Prut

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Dar, nebună, dezmierdându-l Pe-al ei fiu nepreţuit, Marea singură spălându-l, Din iubire, l-a strivit...

Ștefan Gonata

și Nistru (București, 1943), scrie despre originea acestei familii următoarele: „Români din Zerma (Macedonia). Constantin Dimitrie, pribegit din Turcia, om de încredere al lui G. Balș, căminar, s-a căsătorit cu Ecaterina Ioan Gustea. Fiul său, Ștefan (1838-1896), moșier la Zberoaia, cărturar erudit, prieten al lui M. Kogălniceanu, membru de onoare al Academiei Române, căsătorit cu Eliza G. Leonard. Fiul său, Gheorghe (1869-1928), fruntaș al vieţii publice, secretar al nobilimii. Fără urmași”. În câteva rânduri a fost bine comprimată o carte de vizită a unei familii. Fiecare reprezentant, luat în parte, poate servi drept erou pentru o schiţă ori o nuvelă. Aici însă vreau să pun accentul pe soarta lui Ștefan Gonata. S-a născut la 1 februarie 1838, la moșia tatălui – Trifănești. Avea șase ani, când a pierdut unul după altul trei fraţi, apoi a


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 282

decedat și mama. Tatăl și-a dedicat viaţa de mai departe educării acestui vlăstar care, de la o vârstă destul de fragedă, începuse să facă lecturi serioase din autorii clasici. În 1856, absolvește Liceul regional din Chișinău și pleacă la Odesa, la Colegiul „Richelieu”, pe care-l părăsește din anul III. Studiază filozofia și viticultura la Paris. Ștefan Gonata a amenajat pe moșia sa un sector experimental. A fost unul dintre acei care a adus și a aclimatizat în Basarabia viţa de vie franceză. Se zice că vinurile obţinute la moșia Zberoaia deveniseră vestite în acea vreme. Șt. Gonata a încercat să transplanteze în solul basarabean viţa de vie americană, și era în căutarea unui leac împotriva filoxerei, care ruina podgoriile basarabene. A deschis la Zberoaia un spital, a organizat un muzeu. Avea o bibliotecă extraordinară. Colabora la câteva reviste agricole din Rusia, iar observaţiile sale știinţifice le împărtășea cu savanţi din România și din alte ţări europene. Mihail Kogălniceanu a întreţinut o frumoasă corespondenţă cu acest basarabean înţelept. Activitatea știinţifică a lui Ștefan Gonata n-a trecut neobservată. La vârsta de 29 de ani Academia Română îl alege membru de onoare. Pe atunci, nu prea era în tradiţie să se vorbească despre aspiraţiile naţionale ale moldovenilor. Și se credea, mai bine zis, se făcea totul să se creadă, că ele nici n-ar exista. Deși trebuie să știm că grupări naţionale moldovenești au existat sub forma unor cenacluri boierești în toţi anii de ocupaţie. Ţarismul interzisese publicaţiile în limba băștinașilor, dar libera comunicare nu era în stare s-o interzică, mai ales la conacele unor boieri cu minţile luminate, care își dădeau bine seama de situaţia Basarabiei. (O dovadă în plus la cele spuse anterior e și acea Societate moldovenească a nobililor basarabeni, înfiinţată în 1905, sub egida unei Asociaţii culturale.). Ștefan Gonata a făcut parte din cenaclul fraţilor Leonard – Pavel și Petre.

Ultimii ani de viaţă Ștefan Gonata i-a trăit în izolare, o boală cumplită i-a întunecat zilele. În chinurile acestei boli a dat foc manuscriselor și unor documente. Ceea ce n-a ars atunci, a ars în timpul revoluţiei din 1917... Așa a dispărut de pe întinsul imaginarului ocean o insulă a inteligenţei – Ștefan Gonata. Decesul lui a fost fixat la 18 septembrie 1906, la Chișinău. Peste ani, când s-a întocmit Dicţionarul membrilor Academiei Române, printre primii membri a fost trecut și Ștefan Gonata. Iar în ediţia semnată de Dorina N. Rusu – Membrii Academiei Române. 1866-1999. Dicţionar (București, 1999) – el este prezentat plenar cu o biografie și o fotografie. Un singur lucru rămâne să mai facă contemporanii, – să încerce a-i aduna viaţa și opera într-o monografie. De conacul de la Zberoaia este legată istoria unei tragedii cumplite: „... a nenorocirii petrecute la 25 iulie 1927, când Gheorghe Gonata, proprietar al moșiei și al conacului de la Zberoaia, din judeţul Lăpușna, dădea o masă în

Natalia Nicolae Gonata


La Zberoaia, azi, sunt furate ultimele pietre din conacul lui Ștefan Gonata, lăsat după 1990 fără stăpân, probabil, cu dorinţa ascunsă să se risipească mai repede, ca să se uite definitiv de proprietarul lui…

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Al. Exarh, Aristid Casso, N.A. Donici, Șt. Gonata

daţiilor Regale”, VIII, 1941, 8-9, pag.307319). Cuscrul lor, generalul Brăescu, era cunoscut ca unul dintre promotorii cei mai energici ai politicii oficiale românești, naţionalistă și antibolșevică. Meniul servit musafirilor includea și un fel de mâncare dintre cele mai banale, anume plăcintă cu brânză. Dar plăcinta fusese împănată cu arsenic – o pulbere extrem de toxică, cu un foarte slab gust de usturoi, folosită în gospodăriile înstărite împotriva șoarecilor (de unde și numele său popular de șoricioaică). Greu de detectat la gust, de un efect cu atât mai fulgerător, cu cât era mai concentrată, otrava a acţionat aproape imediat: crampe cu dureri atroce, convulsii paralizante, vomă, urmând decesul (Literatura universală posedă o descriere celebră a intoxicării prin arsenic: moartea doamnei Bovary, în romanul cu același nume al lui Gustave Flobert). Nimeni nu știa dacă există vreun antidot, nici un medic nu se afla printre comesenii cuprinși de panică. Până să fie găsit un doctor în orășelul cel mai apropiat, muriseră, după chinuri groaznice, tinerii căsătoriţi și încă trei persoane, între care mama mirelui, doamna Polina Gafencu, născută Gonata, și o servitoare. Alţii scăpaseră cu viaţă: Gheorghe Gonata și generalul Brăiescu cu soţiile, o a doua servitoare, alţi trei musafiri și...bucătarul”. (Familii boierești din Moldova și ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, volumul II, coordonator și coautor Mihai Dim.Sturdza, București, 2011, pag. 182-183). A trecut multă vreme de atunci, s-au schimbat mai multe administraţii și steme sociale, un lucru pare să nu se fi schimbat – atitudinea indiferentă faţă de trecut și oamenii de odinioară.

283

onoarea nepotului său, inginerul Nicolae Gafencu, proaspăt absolvent al Politehnicii de la Liège (Belgia), de curând căsătorit cu Elena Brăescu, fiica generalului. Printre cei doisprezece comeseni se numărau generalul Brăescu cu soţia și o fiică a ei dintr-o primă căsătorie. Gheorghe Gonata nu era un oarecine: bunicul său, fost administrator al faimoasei averi, odinioară, a lui Egor Balș, fusese admis în nobilimea rusă a Basarabiei. Fiul acestuia, Ștefan, tatăl lui Gheorghe, ocupase funcţia de președinte al zemstvelor judeţului Chișinău, obţinând totodată, datorită publicaţiilor sale, titlul de membru corespondent al Academiei Române (membru de onoare – Iu.C.), semn de solidaritate cu fraţii de peste Prut ce ţineau vie flacăra tradiţiilor românești. Soţia sa avea drept bunică maternă pe o urmașă a lui Vasile Buhăescu. Familia Gonata era cunoscută ca făcând parte, înainte de 1918, din acea grupare a nobilimii și moșierimii basarabene, care simpatiza cu cauza românească (vezi G.Bezviconi, Românismul fruntașilor moldoveni dintre Prut și Nistru. („Revista Fun-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

UN RUS LA BUCUREȘTI... timpul care deja s-a scurs. Dar sunt nuanţe, sunt detalii care și astăzi pot servi la întregirea istoriei naţionale. Suntem obișnuiţi cu faptul că trebuie să cunoaștem totul despre primele persoane: președinţi, miniștri, ambasadori, fără să bănuim că adevărata viaţă, de cele mai multe ori, își mișcă tumulturile dincolo de ei. Pentru a cunoaște cu adevărat niște realităţi, este foarte bine să cunoaștem oamenii din planul doi al istoriei, anume acolo se zbate o bună parte din pulsul ei veritabil.

284

Ignatie Iakovenko

În toate timpurile rușii ne-au studiat cu mare atenţie. Au efectuat cercetări topografice, geologice, bibliologice, sociologice și multe altele ca să-și facă o cât mai exactă părere despre ceea ce suntem și, mai ales, despre ceea ce putem fi. Pământurile românești i-au atras ca un magnet sau, poate, mai bine spus, ca un tărâm misterios. De aici vine și încercarea lor constantă de a nu ne lăsa în pace, de unii singuri... Diverse personalităţi din istoria Rusiei au lăsat notiţele lor despre oamenii și locurile noastre. Unii cu o mare doză de subestimare, cum a făcut-o A. Pușkin sau M.  Kutuzov, alţii având o abordare mai filozofică, precum L.  Tolstoi sau V.  Garșin. Toate aceste note puse una lângă alta prezintă o imagine subiectivă a noastră, în

...Am pornit la descifrarea acestui destin de la o fotografie publicată în operele complete ale scriitorului și istoricului Alexandru Odobescu. Funcţionarul din Consulatul rus de la București, Ignatie Iakovenko, a ajuns pentru prima oară la București în 1812. Făcea parte din echipa lui C.I.Bulgakov, primul secretar al Conferinţei de pace de la București. Despre momentul acesta biografic el relatează în cartea Starea actuală a Principatelor Turcești, Moldavia și Valahia, și a Regiunii Rosienești, Basarabia, carte tipărită la Petersburg în 1828. A editat-o pe timpul când era funcţionar la Consulatul rus din București și era unul dintre oamenii de încredere ai generalului Pavel Kiselev (1788-1872), care după războiul ruso-turc din anii 1828-29 era responsabil de destinul celor două Principate, Moldova și Valahia, și care s-a ocupat de elaborarea Regulamentului Organic. Astăzi, unul din bulevardele centrale din București îi poartă numele. Generalul, apreciindu-i abnegaţia, l-a numit director al poștelor ţării. Acest fapt explică și apariţia altor lucrări semnate de Ignatie Iakovenko: Moldova și Muntenia


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

gravură după un desen de Michel Bonquet

285

de la 1820 până la 1829 ( conţinând 55 de scrisori pregătite pentru tipar de către Ludovic Cosma și editate în Neamul Românesc Literar, 1910, nr.8) și Afacerile Valahiei, despre care nu se știe prea multe. Gheorghe Bezviconi în lucrarea Călători ruși în Moldova și Muntenia (București, 1947), la pag.202, afirmă: ,,A treia scriere, posibil, să fie aceeași cu prima lucrare (Starea actuală a Principatelor Turcești, Moldavia și Valahia, Primirea ambasadorului Angliei, Robert Ainslie, și a Regiunii Rosienești, Basarabia de către domnitorul Alexandru Constantin (Petersburg, 1828)), fiind intitulată Moruzi în iulie 1794. greșit de Cosma: Afacerile Valahiei”. Stampă, după un desen de Luigi Mayer Conștient de faptul că scrierile lui vor fi utilizate ulterior de cei care vor Istoric (Istoriceskii Vestnik), 1908, nr.5. elabora lucrări statistice, hărţi, aprecieri pag 558…), fiul celebrului comandant de economice ale situaţiei din principate, Ia- oști. M-am mirat și nu-mi venea să cred, că kovenko este foarte atent când e vorba de într-un izvoraș atât de neînsemnat, poate detalii și multe momente nu numai că le să se înece un om. Doamne sfinte! Cine ar descrie, ci face și anumite sugestii, fiind fi putut să creadă, că fiul unui ostaș atât de adesea ironic și chiar plin de sarcasm: ,, În renumit, care însuși se distinsese pe câmpul curând, am ajuns la staţia Cucul (azi Plă- lui de activitate, își va pierde viaţa în aceginești –n.r.) și, schimbând caii, peste trei lași loc, unde odinioară tatăl lui a repurtat ore am ajuns la Râmnic. În acest târg sărac, o victorie atât de strălucită, care i-a adus care nu avea mai mult de zece case ca lu- și denumirea de Râmnikskii? Providenţa, mea și vreo 300 de case ţărănești, nu m-am pe care n-o putem pătrunde, acţionează oprit, ci am mers direct la staţie, care se afla de multe ori într-un mod neobișnuit, preîn afara târgului. Aici am văzut un râuleţ, gătind omului o soartă negândită, care pe în care abia au dispărut roţile trăsurii mele. noi ne miră extraordinar. Scăpat de atâtea Acesta era râuleţul Râmnic, în care se îne- pericole, în diferite lupte unde-l pândeau case general-locotenentul, contele Arcadie mii de gloanţe și schije, putea el să creadă Suvorov-Râmnikskii (în 1811. Despre mo- că se va îneca într-un râuleţ neînsemnat, numentul așezat pe acest loc –„Buletinul pe care-l trecea șezând în căruţa sa ? Soarta însă hotărâse să-i curme zilele în acest loc și nu într-altul. O revărsare a râului, survenită prin surprindere din cauza ploilor căzute în munţi, a accelerat cursul apei, care a răsturnat trăsura contelui, ducând-o repede la vale, așa încât a fost imposibil să mai fie salvat”.(pag.209, Gheorghe Bezviconi în lucrarea Călători ruși în Moldova și Muntenia (București, 1947). Lucrările lui Ignatie Iakovenko pot servi drept cheie pentru descifrarea frământărilor din sud-estul București, mijlocul sec.XIX, Europei și contribuţia Rusiei la ca-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 286

talizarea acestor evenimente: Eteria – răscoala grecilor împotriva turcilor, răscoala lui Tudor Vladimirescu, războiul ruso-turc din 1828 ș.a. La fel cum procedau mai mulţi demnitari și ofiţeri ruși, I.Iakovenko s-a căsătorit cu o româncă, Elena (n.pe la 1806-1863, cim.Bellu), fiica doctorului D. Caracaș, căsătorie care s-a încununat cu nașterea a trei băieţi și trei fete. Băieţii: Constantin, Pavel și Nicolae. Din ei urmași a avut doar Constantin, fiind căsătorit în Rusia, dar despre ei nu se cunoaște nimic. Fetele: Ecaterina, Sofia și Olga. S-au căsătorit în felul următor: Ecaterina cu Musceleanu în prima căsătorie, cu Colontauf, în a doua. Sofia cu doctorul Iosif Suhamel. Olga cu Nicolae A.Kretzulescu. Și dacă nu se cunoaște exact anul nașterii lui I.Iakovenko, la sigur, se știe când și cum a murit: „La București, el a locuit într-o casă, care azi este dărâmată și care a fost pe locul actualei biserici rusești de lângă strada Bursei, în spatele monumentului lui Mihai Viteazul. Iakovenko a devenit proprietar prin cumpărarea unei mari întinderi pe Dealul Spirei, cam întregul teren ocupat de Școala Militară și de Institutul de cultură fizică, întinzându-se între strada 13 Septembrie până în strada Izvor. Acolo își clădise o casă și își avea

București, sec.XIX

reședinţa de vară, petrecând o bună parte a anului cu toată familia. Alături de foișorul în stil românesc cu două caturi, plantase o grădină care cu timpul devenise un adevărat parc, apreciat de toată societatea bucureșteană a acelor vremi. Chiar până azi mai sunt, pe ici-colo, vechi castani din grădina lui Iakovenko. Om de o cultură generală, foarte apreciată pe acele timpuri, era și un botanist încercat și punea cea mai mare grijă la creșterea pomilor roditori, îngrijindu-i personal cu multă dragoste. De altfel, chiar și moartea și-a aflat-o în grădina sa din Dealul Spirei, într-o după amiază, pe la orele asfinţitului. Fu găsit mort întins pe jos sub un nuc plantat de dânsul, aproape de uliţa care suia spre deal și care până acum câţiva ani mai exista. Era în anul 1870, falnicul bătrân trecuse cu mult de 70 de ani”. (pag.201-202, Gheorghe Bezviconi în lucrarea Călători ruși în Moldova și Muntenia, București, 1947). La cimitirul Bellu din București o să descoperiţi mai multe nume de nobili ruși rămași pe veci în pământul României. Majoritatea lor s-au înrudit cu familiile nobiliare autohtone, au acceptat tradiţiile locului și s-au dizolvat în mod firesc în noua societate. Alţii, ca Ignatie Iakovenko, au mers mai departe, lăsându-ne ca moștenire nu numai numele urmașilor săi, ci și un nume adunat pe o carte... București, Hanul lui Manuc, începutul sec.XIX


287

BASARABENII ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Theodor Inculeţ

să nu mai ducă la bun sfârșit cursul șase, ci să plece la Petersburg, unde pe atunci își făcea studiile fratele mai mare, Ion. A susţinut examenele de admitere la Facultatea de Drept a Universităţii, facultate pe care a absolvit-o în 1912. Paralel cu studiile la universitate, a frecventat și cursurile Institutului Arheologic din Sankt Petersburg, pe care, de asemenea, le-a absolvit cu succes, obţinând titlul de membru titular al acestui așezământ de învăţământ. În 1913, este chemat să-și facă serviciul militar, iar în 1914 se pomenește aruncat, prin voia destinului, în vâltoarea Primului Război Mondial. Curând, ajunge să suporte toate mizeriile și lipsurile unui prizonierat. Participarea sa la primul război mondial el o descrie într-o cărţulie intitulată „Basarabenii în războiul mondial” (Chișinău, 1926). Ideea acestei cărţi fusese

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

La cimitirul mănăstirii Cernica, printre mormintele pătimiţilor basarabeni, am aflat și mormântul modest al lui Theodor Inculeţ. Dacă numele fratelui mai mare, Ion Inculeţ, academician, primul președinte al Sfatului Ţării, mai era pomenit câteodată chiar și în vremurile de tristă amintire, fie și în contexte dintre cele mai nefavorabile, numele lui Theodor Inculeţ a fost dat uitării cu desăvârșire. E suficient să facem o simplă investigare ca să ne convingem cu lux de amănunte că Theodor Inculeţ a fost o personalitate ieșită din comun, pur și simplu, soarta l-a jucat mai mult în mâini și, poate, adesea a modelat pentru destinul lui prea multe și prea grele încercări. Din documentele de arhivă, ce ţin de activitatea Școlii duhovnicești din Chișinău, aflăm că Fiodor (Theodor) Inculeţ s-a născut la 1 februarie 1888, în satul Căinari, judeţul Tighina. A fost admis la învăţătură în școala sus-numită în 1898, avându-l coleg pe Alexie Mateevici. Theodor învăţa foarte bine, avea rezultate excelente aproape la toate obiectele. Și-a continuat studiile la Seminarul Teologic din Chișinău, demonstrând nu numai dorinţa de a învăţa, ci și capacităţi. Constantin Inculeţ, tatăl lui Theodor, a hotărât să schimbe satul pe oraș cu gând că băieţii săi, Ion și Theodor, se vor simţi mai acasă chiar și în oraș. De menţionat că acest Constantin Inculeţ, un autodidact, era o fire energică, dornic să-și împărtășească părerile, cugetările, de aceea se încadrează, alături de feciorii săi, în activitatea de editare a ziarului Basarabia. Probabil, că aceste trăsături ale părintelui le-au și moștenit fiii. Suspendarea ziarului Basarabia, închiderea Seminarului Teologic pentru un an de zile l-au determinat pe Theodor Inculeţ


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 288

anunţată încă în 1921 printr-o altă ediţie a aceluiași autor – „Istoria regimentului 250 „Balta”, de infanterie. Basarabenii în războiul mondial”, care apăruse în limba rusă. Autorul ne istorisește povestea războiului prin prisma biografiei acestui regiment, dar nu are puterea să termine povestea cu încercuirea și anii grei de prizonierat în Germania. Calvarul războiului a început cu o dispoziţie optimistă și sub semnul unui eroism cultivat în societate: „Regimentul de rezervă 250 „Balta”, de infanterie s-a format în ziua de 17 iulie 1914 cu ocazia declarării în acea zi a mobilizării generale în Rusia, în orașul Chișinău, din cadrele regimentului Minsk de infanterie, primind completarea cu rezerviștii moldoveni, originari din judeţele Orhei și Balta (jud.Kameneţ-Podolsk). Regimentul 250 „Balta”, împreună cu regimentele 249 „Dunăre”, 251 „Stăvuceni” și 252 „Hotin”, au format, cu sediul în orașul Chișinău, divizia basarabeană de rezervă 63, de infanterie, din cadrele glorioasei divizii 14, de infanterie (cu sediul permanent la Chișinău), încă de către Kuropatkin pentru operaţiunile ei brave în războiul ruso-japonez, denumită „divizie de fier”. Până și cel mai mic război aduce moarte. Theodor Inculeţ demonstrează acest lucru chiar în debutul lucrării, la pagina 5, când descrie lupta la care a participat pe 8 noiembrie 1914: „Focul distrugător a opt tunuri inamice grele și a 16 mitraliere, în afara focului de arme al brigăzii inamice de infanterie, neripostat de focul artileriei noastre, aducea regimentului pierderi enorme, scoţând din rânduri într-un interval de numai 2 ore, 15 ofiţeri și circa 1500 de soldaţi, uciși și răniţi...”. Primul război mondial, declanșat la 1 august 1914, a făcut ca la Cimitirul Central din Chișinău să fie separat, chiar la intrarea în cimitir, un sector rezervat militarilor căzuţi în acest măcel, care a durat până în 1918. Aici sunt înmormântaţi descendenţi ai familiilor basarabene: Miciu-Nicolaevici,

Buzne, Glavcev, Vulpe, Dabija, Adiasevici, Gâscă, Virschi, Rojco sau Mumji, dar și militari care au decedat în spitalele din Chișinău, răniţii fiind aduși încoace iniţial de pe frontul din Galiţia, iar din toamna lui 1916, când s-a deschis frontul românesc, au început să fie aduși preponderent de acolo. Sunt câteva nume de militari decedaţi, care au asonanţe cu diverse personalităţi arhicunoscute, fiind, probabil, rude: Sicorschi, Patrușev, Serbinov ș.a. Liceele din Chișinău au fost închise și prefăcute în spitale militare, atât de mare era numărul celora care necesitau tratament. La începutul războiului, rudele cu stare materială bună încercau să-și aducă morţii acasă. Dar mai târziu acest lucru a devenit imposibil. Așa se explică numărul mare de ofiţeri nebasarabeni din cimitirul nostru. De remarcat că unele morminte au apărut aici după 1919. Foștii ofiţeri au rugat ca după decesul lor să fie înhumaţi printre camarazii de arme. Și , probabil, se dorea ca acest sector să se extindă până la dimensiunile unui cimitir al eroilor. Nu se intuia atunci că peste 21 de ani va izbucni o nouă conflagraţie mondială...


Grad militar maior căpitan locotenent căpitan sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent căpitan sublocotenent sublocotenent general aviator locotenent medic-locotenent colonel general-maior sublocotenent locotenent sublocotenent sublocotenent locotenent locotenent sublocotenent locotenent locotenent sublocotenent locotenent-colonel sublocotenent locotenent sublocotenent căpitan locotenent sublocotenent căpitan căpitan locotenent sublocotenent sublocotenent colonel căpitan locotenent maior căpitan locotenent-colonel locotenent-coclonel voluntar locotenent locotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent sublocotenent

Decedat 02.10.1914 09.11.1914 26.08.1915 03.10.1914 24.05.1916 05.06.1916 28.07.1916 03.08.1916 21.06.1916 04.06.1916 11.05.1914 27.10.1915 09.10.1915 30.08.1915 19.04.1915 ––27.09.1920 15.04.1915 14.07.1919 28.02.1935 02.03.1919 04.08.1916 14.04.1918 16.08.1917 –– 25.03.1915 18.01.1917 17.11.1916 31.01.1917 05.02.1917 01.03.1917 31.08.1917 08.09.1917 03.01.1918 28.10.1917 08.09.1916 21.08.1915 27.07.1916 25.05.1916 04.06.1916 03.06.1916 10.03.1916 08.10.1915 25.05.1915 28.08.1914 25.11.1914 16.08.1914 14.11.1914 12.04.1915 16.07.1916 25.04.1916 1914-1918 1914-1918 1914-1918 1914-1918 1914-1918 1914-1918

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Numele, prenumele Suşiţchi Eugen Cebotarev Mihail Cudasov Alexandru Mertengren S erghei Ghezelins Serghei Dabija Vladimir Budacov Petre Miciu-Nicolaevici Dumitru Caidan Boris Adiasevici Alexandru Budacov Ioan Stamatov Alexandru Draci Ioan Buznea Ion Glavcev Petre Glaşco Luchian Ciuhadar Boris Chirilov Boris Vulpe Bodlic Romanovschi Leonid Teveaşov Petre Derevenco Efim Astaşev Iurie Voinov Alexandru Stepanov Constantin Gâscă Constantin Mancio Nicolae Morozovschi Pavel Iacovenco Danil Ghins Mihail Costograzov Ioan Mardirosevici Alexandru Sogatov-Machincov Dumitru Chiroşco Pavel Matric Ioan Sicorschi Samuil Matveev Vasile Lupanov Gheorghe Virschi Ion Terpiţchi Iulian Roşco Nicolae Svistun-Jdanovschi Gaiu Penov Alexandru Novosadco Petre Patruşev Grigore Balabanov Alexandru Cerneavschi Gheorghe Ptaşinschi Mihail Sveiris Andrei Curtucov Nicanor Carpi Alexandru Voloşin Valerii Sargani Vsevolod Mumji Gheorghe Ivaniţchi Pavel Coposov Alexei Melnicov Isaac Serbinov Petre

289

N/o 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 290

Seminarul Teologic

Trebuie să cunoaștem faptul că acest sector al cimitirului arăta prost, nefiind îngrijit din lipsa rudelor și, numai prin eforturile primarului de Chișinău de atunci, Ion Costin, în 1936, cu ocazia celor 500 de ani de la prima atestare documentară a urbei noastre, sectorul a fost adus la starea în care se află astăzi, și cei căzuţi pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial au parte de o comemorare adecvată. Lista acelor înhumaţi aici, întocmită de colaboratorii de odinioară ai Cimitirului Central, poate servi drept punct de pornire pentru cercetări ulterioare, deoarece în acest an s-au împlinit o sută de ani de la declanșarea Primului Război Mondial. Reţinem faptul că poetul Alexie Mateevici, preot militar, decedat la 13 august 1917 în Spitalul Central din Chișinău, n-a fost înhumat în acest sector al cimitirului... Aici și-au găsit somnul de veci grade militare diferite, de la sublocotenenţi până la colonei și generali. Dar e important să cunoaștem că în timpul Primului Război Mondial Basarabia a pierdut foarte multă populaţie din cea înrolată în armată. În cartea Tradiţii militare (Chișinău, 2013, autori: Simion Carp, Gheorghe Chiriţă,Terentie Carp și Ecaterina Gârbu) au fost identificate cca 7000 de persoane originare din Basarabia, care au murit, au fost în prizonierat sau au dispărut fără urmă în timpul acestui război, și lista urmează a fi completată... În bibliografia lucrărilor lui Theodor Inculeţ este inclusă o lucrare cu un titlu intrigant: Poeţi neînţeleși, fiind indicat că e o bro-

șură. Este un titlu sugestiv pentru destinul lui, căci după revenirea din captivitate, după ce i-a fost dat să îndure mizeria prizonieratului, el privea cu alţi ochi la valorile umane și deseori nu era înţeles de contemporani. Atunci când a părăsit Chișinăul și s-a așezat cu traiul la București, Theodor Inculeţ și-a schimbat preocupările, devenind funcţionar al Palatei superioare administrative din București, deci intră în albia preocupărilor lui firești și e aproape de problemele care l-au interesat odată – problemele justiţiei. Fiind unul dintre fondatorii și activiștii Cercului moldovenesc din Chișinău, el a înţeles cu mult înaintea altora că, scriindu-și memoriile, poate completa astfel un gol în literatura basarabeană. El și Pan Halippa au fost primii, care și-au așternut pe hârtie și nu s-au temut să publice memoriile și amintirile legate de istoria imediată... A decedat la 11 noiembrie 1973. La cimitirul de la Cernica mormântul lui sobru mi-a amintit încă o dată că acest om, Theodor Inculeţ, a fost înfrăţit cu modestia...

Mormântul lui Teodor Inculeţ


291

UN OSTATIC AL SECOLULUI SĂU

Theodor Kiriakoff

Arte Frumoase din Chișinău (1924-1929), lucrează în calitate de scenograf la Teatrul Naţional din Chișinău (1924-1929), la cel din Iași (1929) și la Teatrul de Operă și Balet din București (din 1938), la Teatrul din Valea Jiului (1945-1958). Este autorul emblemei Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1921). Lucrări: Nud (1920); Schiţă de costum pentru spectacolul „Barbă albastră” (1922); Schiţă de costum „Cazacul bogat” (1923); Schiţă de costum „Ostași antici”(1925); La portiţă (1927); Carul cu bivoli (1927); Apocalipsa (ciclu, 1936); Schiţă de decor pentru spectacolul „Ivan Turbincă” (1938) ș.a.; grafică de carte – Povești de Ion Creangă (1940); Covor basarabean de Dimitrie Iov (1943); poemul Cristofor Columb (1930) ș.a; Peisaj din Făgăraș (ciclu din cinci lucrări); Peisaj din Chișinău (ciclu din șase lucrări); Studiu (acuarelă); Natură moartă

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Perceput mai mult ca un copil minune al Școlii de Arte Frumoase din Chișinău, Theodor Kiriakoff niciodată n-a speculat această simpatie a celor din jur. Despre el scria în revista Rampa (1928) poetul Adrian Maniu : „...Am cunoscut la Chișinău unul dintre cele mai puternice talente ale noii generaţii de pictori: pe Theodor Kiriakoff, autorul unor decoruri de teatru minunate...”. Ceea ce nu știa A.Maniu e că acest pictor avea și al doilea nume – Suruceanu, fiind urmaș direct al lui Casian Suruceanu, ctitorul mănăstirii Suruceni. Tot el era nepotul primului arheolog basarabean, membru de onoare al Academiei Române, – Ion Suruceanu. Încă din Școala de Arte, Theodor a muncit extrem de mult în condiţii dificile și n-a căutat onoruri, ci era dispus să descopere doar veritabila artă, cea care atât de greu se dă prinsă în mrejele creaţiei. Ne-am deprins să-l descoperim în fotografiile de epocă, deseori în preajma lui Alexandru Plămădeală. După ce genialul sculptor nu mai era în viaţă, parcă și pozele pierduseră din autenticitate… Biografia sa este una a unui creator de o vârstă cu secolul și de un destin similar cu al acestuia: KIRIAKOFF, Theodor (24.X.1900, Chișinău – 28.IV.1958, București, Cimitirul Bellu), pictor, grafician, scenograf. Studii: Gimnaziul nr. 2 din Chișinău (1910-1916), Școala de Arte din Chișinău, în atelierele lui A. Baillayre și Al. Plămădeală (1920). În continuare, își perfecţionează măiestria în atelierul lui G. Pojedaev, executând schiţe de costume teatrale. Face călătorii de studii în Franţa, Germania, Belgia, Italia (1930-1940). Activitatea profesională: conduce Atelierul de artă religioasă de la Școala de


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 292

(acuarelă); Costum pentru piesa „Motanul încălţat”; Costum pentru piesa „Răzvan și Vidra”; Costum pentru piesa „Thebaida”; Salonul VI, Chișinău (1933) – Jertfa (tempera); Fântâna (tempera); Paznicii (tempera); Societatea de Arte Frumoase din Chișinău (1938-1939) – Proiect de decor teatral (ciclu din cinci lucrări); Schiţe de costum teatral (ciclu din trei lucrări); Ilustraţii pentru „Apocalips” (ciclu din șase lucrări); Cele șase zile ale creaţiei lumii (ciclu din șase lucrări); Decor (tempera); Apocalipsa (desen); din Colecţia Bezviconi – Casa ţărănească în Basarabia (ulei); Casa eparhială (în construcţie) (gravura); Fântâna de la Bahcisarai și Cerevic (acuarelă); Dama de pică (miniatură, acuarelă); Peisaj (acuarelă); Moș Ion (statuetă, lemn); Pușkin la examenul de la liceu (ilustraţie); A.S.  Pușkin cu soţia Natalia N. Pușkin (ilustraţie); Finalul luptei de la Borodino (compoziţie, tuș); Biserica „Trei Ierarhi” (schiţă, ilustraţie); Greva (Chișinău, compoziţie); Împrejurimile Brașovului (acuarelă); Satulung (Brașov, acuarelă). Debutează cu lucrări la Expoziţia basarabeană din București (1921), participă la Expoziţia internaţională de machete de decor de la Praga (1935), Salonul de toamnă din București (începând cu anul 1940). A pictat plafonul Teatrului din Timișoara. În 1942, a pictat panoul pentru Expoziţia Basarabia dezrobită, expus la Chișinău. Iar la Salonul Oficial din toamna aceluiași an el prezintă lucrări din seria Chișinău 1800 : Biserica Buna-Vestire; Casa veche din strada Mincu; Vechiul palat mitropolitan ș. a. Lucrările sale au fost achiziţionate pentru colecţii de stat și particulare. Și, cu toate că în ultimii ani numele lui este pomenit frecvent, iar la Chișinău criticul de artă Tudor Stăvilă a editat și un album – Theodor Kiriakoff, în colecţia „Maeștri basarabeni în secolul XX” (Chișinău), există totuși în biografia lui un capitol necunoscut până în prezent de istoricii de artă. Acest capitol este legat de fondarea, la Odesa, a Teatrului Naţional Românesc,

Aurel Ion Maican

care a funcţionat din 8 decembrie 1943 până la 14 martie 1944. Teatrul respectiv a fost o continuare firească a Teatrului Naţional din Tiraspol, care a activat în anii 1942-1943. Theodor Kiriakoff a venit la Odesa la invitaţia lui Aurel Ion Maican, care era directorul noului teatru și cu care lucrase împreună la teatrele din Chișinău și Iași. Mai existau motive de a lucra la Odesa, unde primar era basarabeanul Gherman Pântea, iar Teatrul de Operă și Balet era condus de basarabeanca Lidia Lipcovschi. De remarcat faptul că, potrivit mărturisirii soţiei lui Aurel Ion Maican, actriţa Lili Maican: „Spectatorii erau ruși și români. Armata era pe front, iar la Odesa era raiul pe pământ. După fiecare spectacol, publicul cerea să-l vadă pe Maican, cel care reușise să-i farmece cu montările sale”. În teatrul din str. Herson, 15, unde era o sală cu 1500 de locuri și o scenă cu adâncimea de 25 m și înălţimea de 35 m, Aurel Ion Maican a organizat două trupe – una


La 14 martie 1944, trupa Teatrului Naţional Românesc a părăsit Odesa, care a fost ocupată de armata germană. Iar Th. Kiriakoff s-a stabilit temporar la București... Deja în secolul XXI, se organizează expoziţii, în care sunt expuse lucrările lui, este readus în prim-planul vieţii artistice, dar totuși senzaţia că ar fi putut crea mai mult, mai frumos, mai îndelungat, nu ne părăsește. Și vina nu este a sa, este a timpului în care i-a fost dat să-și trăiască veacul. Vorba bătrânului cronicar: „Nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremi…”.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Grafică de Th. Kiriakoff – Biserică veche din Chișinău

luptătorilor – executate de către balerinii aduși de la Opera din Odesa – au stârnit ropote de aplauze la scena deschisă. La realizarea acestui spectacol o contribuţie de netăgăduit a avut-o scenograful Theodor Kiriakoff. Această premieră a fost o reușită pentru noul teatru, născut la umbra armelor. Pentru Mansarda, Kiriakoff a construit un decor asemănător cu cel din spectacolul Teatrului Comedia. Spaţiul scenic era conceput pe verticală, împărţit în două cămăruţe despărţite de un mic hol, sugerând imaginea unui mediu lipsit de etică. Accentul a fost pus pe trăirile personajelor. Soluţia găsită de Kiriakoff pentru acest tip de decor era economică, dar plină de expresivitate. Scara care ducea spre mansardă era, mai exact, sugera legătura locatarilor cu lumea din exterior” (pag.103). Premiera spectacolului Mansarda de Alfred Gehry a avut loc pe 16 decembrie 1943. Iar ultima premieră – Cyrano de Bergerac, de Edmond Rostand, a avut loc pe 15 ianuarie 1944. Regia aparţinea lui Aurel Ion Maican, scenografia – lui Th.Kirikoff, iar în rolul principal a evoluat celebrul actor bucureștean, Ion Iancovescu. Au rămas doar niște simple intenţii montările: Furtuna de A.Ostrovski și Institutorii de Otto Ernst.

293

românească și una rusească, în frunte cu Vasile Vronski, comicul care activase la Chișinău și București. Spectacolele se dădeau pe rând, o seară – trupa românească, altă seară – trupa rusă. Deschiderea primei și ultimei stagiuni a fost miercuri, pe 8 decembrie 1943, cu participarea reprezentantului Direcţiei Generale a Teatrelor, criticului de artă Petre Comarnescu și a fost prezentat spectacolul Chemarea codrului de George Diamandy, în regia lui Aurel Ion Maican și scenografia lui Theodor Kiriakoff. Vera Molea, autoarea cărţii Un regizor uitat – Aurel Ion Maican (București, 2012), scrie: „...Dar cel mai atrăgător moment al spectacolului l-a reprezentat lupta dintre moldoveni și tătari. Despre această scenă s-a spus că nu a avut precedent în teatrul românesc. Frumuseţea autenticelor costume tătărești și moldovenești, mișcările


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

DESTIN ROMÂNESC...

294

Magda Isanos

Născută la Iaşi, a debutat în literatură la Chişinău şi s-a stins din viaţă la Bucureşti. Un destin obişnuit pentru români în sec.XX. Discipolă a Școlii Eparhiale din Chișinău, unde directoare era Elena Alistar, mătuşa ei, Magda ISANOS, fiica medicilor Mihail și Elisabeta Isanos de la spitalul din Costiujeni, (azi, orășelul Codru) de cum a publicat primele versuri în revistele de liceu, și-a confirmat valoarea ca o poetă de frunte a generaţiei sale. Răsărită fulgerător pe firmamentul literaturii basarabene, Magda Isanos a fost remarcată nu numai de colegii de generaţie, care s-au grăbit s-o aibă în calitate de colaboratoare la revistele liceenilor din Chișinău, dar și scriitorii consacraţi, în primul rând, Nicolai Costenco, redactorul-şef, au ţinut s-o aibă printre colaboratorii revistei Viaţa Basarabiei, fiindcă doar

o singură apariţie în această publicaţie însemna deja o recunoaștere certă a valorii literare. Iar bibliografia Magdei Isanos atestă mai multe apariţii: Ploaie (1934, nr.3); Rochia (1935, nr. 11-12); Dorinţa (1936, nr.1); Grădinărie (1936, nr.1); Toamnă; Atavism (1936, nr.3-4). Într-un fel, revista a legat-o pe Magda Isanos de istoria literaturii basarabene. Viaţa ei scurtă, opera nu prea voluminoasă sunt direct raportate la perioada chișinăuiană, la mediul care a format-o și a lansat-o în literatură. Peste ani, Pan Halippa, Nicolai Costenco, și-au făcut din acest debut al Magdei Isanos un titlu de glorie. Astfel, spre exemplu, Pan Halippa îi scria lui Anton Crihan în America: „12 Mai 1969. Dragă Antoane, Am primit scrisoarea Dumitale cu privire la nepotul meu și la A.Boldur și m-am executat pe loc. Adecă, i-am anunţat. Cât privește ziarul ,,America”, n-am cui scrie, căci la Institutul de studii istorice și social-politice a P.C.R., unde eu am legături bune, mi s-a spus că acest ziar a încetat să mai apară. Căci dacă apărea, nu putea să nu ajungă și la un abonat din România și, mai ales, la Institut. De altfel, lucrul acesta mi l-a confirmat d. Paul Miron, un român din provincia noastră, care scoate la Freiburg o revistă – ,,Prodromos”, foaie de gând și apropiere creștină, și care a fost la mine de două ori și mi-a vorbit amănunţit, cum a plecat el la vârsta de 18 ani, iar acum este profesor în Germania. Într-un număr din această revistă el a publicat un articol despre Magda Isanos, care provine din părinţi ardeleni mocani, s-a născut la Iași, dar și-a făcut copilăria la Costiugenii noștri, a învăţat la Liceul Eparhial din Chișinău și Dreptul și l-a făcut la Universitatea din Iași. Prin acest articol, în care P. Miron face o caracteristică foarte frumoasă și dreaptă a creaţiunii poetice a Mag-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

„Cu Magda Isanos am fost colegi de cenaclu. Şedinţele cenaclului aveau loc în fiecare sâmbătă seara în sala de festivităţi a Primăriei şi începeau, de obicei, cu un referat, în care se ridica o problemă mai spinoasă, ca despre stil, valoarea artistică a unei opere, sau chiar despre însăşi noţiunea de artă. După momentul acesta, zis uneori şi „încălzire”, citeau din lucrările lor câţiva membri ai cenaclului, bineînţeles, proză şi poezie. Când discuţiile luau sfârşit, o parte din membrii cenaclului, de fapt, cei mai mulţi, treceau vizavi de Primărie, la cârciumioara lui Zelţer, pentru aşa-zisa împăcare. ...Nu-i mai puţin adevărat că la aceste şedinţe ale cenaclului, cât şi în paginile „Itinerar”-ului îşi făceau apariţia sporadic Gala Galaction, care preda la Facultatea de teologie din oraşul, în care plouă de trei ori pe săptămână, D.Iov, Ion Buzdugan, actorul şi prozatorul Gh.V. Madan, N.Dunăreanu, astăzi decanul de vârstă al Uniunii Scriitorilor din România, şi încă mulţi alţii. ...Magda Isanos însă, căci despre ea vroiam să vorbesc în aceste rânduri, n-a mers „vizavi, cu banda” şi, dacă o aveai în faţă, te puteai convinge de aceasta cu multă, foarte multă uşurinţă. Magda Isanos, fiica unui medic, cam smoliţică, cu ochii mari şi vii, tăcută, rece, distantă, părea de o gravă seriozitate. Cei câţiva tineri de vârsta ei nu-i prea dădeau târcoale, aşa cum se întâmplă, de obicei, de când e lumea lume, tocmai pentru răceala pe care o afişa. Pe vremea aceea încă nu se relevase ca poetă şi nici nu promitea, cel puţin. Era abia la început de drum, iar puţinul ce publicase, prin revistele locale, n-o impuneau ca poetă”. Aceste rânduri, scrise de Dominte Timonu, pun accentul pe un vechi adevăr: în literatură, ierarhiile sunt o chestiune de moment, ca fluturii ce trăiesc frumoși o singură zi. Trec doar câţiva ani şi el constată în acelaşi medalion:

295

dei Isanos, se dă o dovadă, că autorul ţine la provincia lui natală. De altfel, P.M. mi-a cerut și mie o colaborare și eu i-am indicat să ia ce vrea din revista mea ,,Viaţa Basarabiei”, tot ce vrea și va găsi ce lua, că revista a apărut doar peste 12 ani și prezintă un adevărat magazin de istorie, literatură și, în general, de cultură românească basarabeană. Îţi scriu lucrul acesta pentru motivul, că m-am convins: că românii noştri basarabeni ar putea să folosească situaţia lor în străinătate pentru a face un serviciu bun cauzei noastre. M-am gândit, că dacă P. Miron face lucrul acesta în Germania, de ce nu l-ar face Anton Crihan în America, Leonida Porumbescu în Italia, Ionel I. Inculeţ în Canada, Djoni Stere în Franţa și, poate, și alţii cari mai sunt. Noi aici, în ţară, nu trebuie să facem nimic, ca să nu creem dificultăţi conducerii statului, pentru că Moscova este foarte bănuitoare și severă unde poate. Dar în ţările libere, ai noștri ar putea să facă fără să ţie samă de bâzdicurile sovietice. De ce tace A.C. din America?”(Dintr-o scrisoare către Anton Crihan). Regretăm mult că această poetă foarte interesantă, foarte sensibilă este puţin cunoscută de contemporanii noștri, iar biografia ei rămâne și mai puţin cunoscută: Isanos Magda (17.IV.1916, Iași – 14.XI.1944, București), poetă. Studii: Școala Eparhială din Chișinău şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Iași, unde se înscrie în 1934. A debutat în revista Licurici (1932) a Liceului de băieţi „B.P.Hasdeu’’ cu poeziile: Primăvara şi Aş vrea un basm. A colaborat la periodicele: Însemnări ieşene, Jurnalul literar, Iaşul, Viaţa Românească, Viaţa Basarabiei ș.a. Opera: Poezii (Iaşi,1943); postum, au apărut: Cântarea munţilor (Bucureşti,1945); Focurile (dramă în patru acte, în colaborare cu E. Camilar, 1945); Ţara luminii (Bucureşti,1946); Poezii (selecţie și prezentare de C. Baltazar, Bucureşti,1947); Minunata istorie a lui Nastratin Hogea (în colaborare cu E Camilar, 1945) ş.a. Despre primele ei apariţii publice scrie într-un medalion memorialistic actorul şi prozatorul Dominte Timonu:


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 296

„La capătul unui drum spinos şi greu, biruinţa străluceşte din plin, vie şi încununată cu lauri. Dacă Magda Isanos a izbutit să se înalţe până la măiestria literară, unde se găseşte astăzi, loc bine definit în lirica românească, desigur că meritul îi aparţine ei, în primul rând. Fără îndoială, că o contribuţie au constituit-o şi discuţiile purtate pe vremea aceea în cadrul cenaclului de atunci, cât şi a paginilor revistelor literare, şi, mai ales, a „Itinerarului” de sub direcţia lui Iorgu Tudor. Despre directorul „Itinerarului”, Iorgu Tudor, aş fi vrut să adaug că nu s-a impus prin lucrările lui literare, dar a fost un animator atât de pătimaș, încât „Itinerarul” vedea lumina tiparului, sacrificând câte ceva din bucata lui zilnică de pâine”. (Dominte Timonu „Scara din umbră şi lumină”, Chişinău,2008, pag.196-198). Amănunte despre poetă, scrie mai târziu preotul şi scriitorul Alexandru Bardieru în revista Clopotul din Botoșani: „Cunoștinţa mea cu Magda Isanos îşi are geneza într-un fapt literar. Amândoi învăţam în acelaşi oraş, eram în aceeaşi clasă, dar la şcoli cu profil diferit. Cum demonul scrisului mă încerca de pe atunci, Societatea culturală a școlii mă însărcinase cu redactarea unei reviste, intitulată Limba noastră. Magda Isanos conducea și ea o revistă, intitulată modest Ghiocei. Așadar, din scris ne cunoaștem. La o perioadă de numai zece ani tereștri, eleva de care mă despărţeam atunci, avea să urce coordonatele Parnasului, mult mai vertiginos decât mă așteptam. Avea să treacă prin frumuseţile acestei vieţi, atingând toate treptele: de la eminenta studentă, la dârza apărătoare a celor obidiţi, de la devotata soţie, la duioasa mamă și de la conștienta cetăţeancă, la înflăcărata stegară a „veacului cel mare”. Poeta se impune în lumea literelor și este apreciată elogios de critică. Dar, suferindă și, mai ales, conștientă că aripa morţii fâlfâie în

preajma sa, se îndârjește mai aprig. Scrie cu febrilitate. Abia apucase să vadă și să salute triumful „anului unu”, că bucuria i se frânge fulgerător și pentru totdeauna în trista zi de 14 noiembrie 1944”. Viaţa ei privată a fost, la fel, foarte zbuciumată. După o căsătorie de scurtă durată, divorţează şi, abia în 1939, la 31 martie, se căsătoreşte cu Eusebiu Camilar, scriitor şi viitor academician. Din această căsătorie a rezultat un singur copil – Elisabeta, născută în 1943, la Iaşi. În 1944, ei s-au stabilit cu traiul la Bucureşti, fiindcă Iaşul era prea aproape de linia frontului. Tot acolo, sosise şi familia ei, refugiată a doua oară din Basarabia. În noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, în timpul unui bombardament efectuat de aviaţia sovietică a fost distrusă casa de la Iaşi, unde au ars manuscrisele şi biblioteca. A fost o lovitură cruntă şi irecuperabilă. Inima poetei n-a rezistat şi s-a oprit din mersul ei pe 17 noiembrie, la Bucureşti, în casa de pe str. Popa Nan, 49... Magda Isanos scria într-o poezie, amintind de-un epitaf: Ca nişte paşi, ca aripi muiate-n lumină trec amintirile peste sufletul meu, şi, fermecată de zborul acesta, senină, asemenea zărilor, toamna, sunt eu. (Ca niște paşi...) La Costiujeni, unde se află Spitalul psihiatric, se mai pot vedea încă mormintele buneilor Magdei Isanos, cei care au fost medici la acest spital. Iar la Bucureşti, la cimitirul Bellu, sunt mormintele familiei Isanos...

Eusebiu Camilar-Isanos


297

MANUC-BEI – O FIGURĂ A ISTORIEI NOASTRE, PE CARE TREBUIE NEGREȘIT S-O CUNOAȘTEM

Manuc-Bei

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

În istoria Moldovei, îndeosebi după perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare, s-au resimţit două mari influenţe străine, două influenţe definitorii. Una mai cunoscută în istorie, mai vehiculată, cea a fanarioţilor, adică a grecilor care locuiau la Stambul (Istanbul), în periferia numită Fanar și care prin mită și relaţii cumpărau tronul Moldovei. Mai târziu, această influenţă grecească s-a resimţit foarte mult în Basarabia, unde a existat o colonie puternică și unde, în 1821, a început Eteria, adică eliberarea Greciei de sub jugul otoman. Grecii din Basarabia nu numai că arendau mari moșii, erau mari proprietari, ci și au diriguit problemele politice, administrative și financiare ale Basarabiei până la 1940. Biserica Grecească, ctitoria fraţilor Sinadino, se înalţă și astăzi chiar în centrul Chișinăului.

Un alt partid puternic, dar cu o influenţă mai mult de umbră, a fost cel al armenilor. Drept exemplu perfect al unui celebru reprezentant al armenilor este Ioan Vodă cel Viteaz (sau cel Cumplit), care nu numai că a ajuns în tronul Moldovei, ci, în cei trei ani de domnie, a reușit să repete aproape întocmai toate războaiele lui Ștefan cel Mare. A fost unul dintre cei mai mari domnitori ai Moldovei, și istoria l-a memorizat nu doar pentru faptele lui deosebite, ci și pentru destinul năprasnic, căci a avut parte de o mare trădare, de la care i s-a tras și moartea. Iar moartea lui a fost una foarte crudă. A fost legat de patru cămile și rupt în bucăţi pe dealul de lângă lacul Cahul. La începutul secolului XIX, în Basarabia existau mai multe colonii armenești. Una era amplasată la Akkerman, adică la Cetatea Albă și e firesc ca în acel nod comercial, unde Dunărea se întâlnește cu Marea Neagră, negustorii armeni să fi avut tot interesul a se stabili cu traiul. A doua colonie foarte puternică era la Criuleni, tot pe malul Nistrului și tot într-un punct strategic. Nu mai puţin importantă era și colonia din Chișinău, care și astăzi are o stradă ce-i poartă numele, precum și cea din Orhei cu biserica respectivă, cea din Bălţi și altele. Colonia din Chișinău era mai puţin numeroasă, dar la fel de bine amplasată în centrul Chișinăului, fapt care-i crea o situaţie economică privilegiată. Armenii însă înţelegeau bine că a avea bani nu e suficient,– banii trebuie impuși să facă politică. Și ei în toate timpurile au promovat din rândul lor lideri, care au influenţat destinele nu numai ale Moldovei, ci și ale Valahiei, Greciei,Turciei, Rusiei etc.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 298

Pentru înţelegerea exactă a fluxului de influenţe ce marcau o anumită epocă nu e nevoie să scriem despre zeci sau sute de persoane ieșite din rândurile armenilor. Sunt câteva personalităţi-cheie, care reprezintă în mod exponenţial această diasporă și care, curios lucru, așa cum au apărut pe neașteptate și s-au stabilit în Basarabia, la fel de repede au și dispărut, lăsând în urma lor doar niște amintiri materiale. Conacul Manuc-Bei de la Hâncești, Biserica Armenească și strada Armenească din Chișinău, Biserica Armenească de la Bălţi și mai multe morminte în cimitirele basarabene. Un lider indiscutabil al acestei diaspore a fost omul politic, negustorul și diplomatul Manuc-Bei, supranumit Principele, deși până astăzi nu s-a găsit nici o confirmare documentară că cineva i-ar fi conferit acest titlu. Manuc-Bei este figura reprezentativă, care ne va ajuta să înţelegem, cum s-a produs cedarea Basarabiei la 1812. Care au fost resorturile ascunse ce au impulsionat acest proces de trădare și cum, în marea politică europeană, s-a schimbat accentul de pe un imperiu pe altul. Imperiul Otoman și-a pierdut importanţa, Imperiul Rus și-a amplificat ponderea. El a fost hârtia de turnesol, care ne indică clar că Imperiul Otoman în decădere nu prezenta interes pentru viitorul Europei. Ziua de mâine a Europei, pericolul cel mare îl reprezenta Imperiul Rus. În lucrarea sa „Boierimea Moldovei între Prut și Nistru” (București, vol.1, 1940; vom.2, 1943) Gheorghe Bezviconi dă o scurtă referinţă genealogică despre neamul Mirzaian: „Manuc-Bei (Mirzaian), armeni. Manuc-Bei Mirzaian (Arhivele baronului M. Schilling (Hâncești) și T. Pruncu (Câmpulung-Mold.). Bibliografia ș. a. în studiul nostru: Manuc-Bei, Din trecutul nostru, III-IV, 1938. G. Potra, Din Bucureștii de altădată, București, 1941, p. 24 și urm.), moșier la Hâncești, Stolniceni și Logănești (Orhei), fiul negustorului Martiros Mirzaian din Karpi (Ararat), așezat

la Rusciuk și căsătorit cu Mămica, fata lui Hanum-Oglu. Manuc-Bei s-a născut în 1769 la Rusciuk și a murit în 1817, la Hâncești. A fost înmormântat lângă Biserica armenească din Chișinău. Sfetnic al Marelui Vizir Mustafa-Bairactar, faimos Dragoman și Bei al Turciei, unul din făuritorii păcii de la București (1812), fruntaș de mare însemnătate pentru viaţa Balcanilor, consilier de stat efectiv în Rusia, obţinând gradul la Viena, în 1814. Ca supus străin, nici el, nici urmașii săi nu figurează confirmaţi în drepturile lor de nobleţe, deși poartă neoficial titlul de prinţ. Căsătorit cu Mariam Avedian (1783-1828, la Hâncești). Copiii săi: Ioan-Murad (18101893), ziditorul palatului (distrus mai apoi de către bolșevici) și al bisericii din Hâncești; Grigore-Feirat; Ecaterina, măritată cu șambelanul Hrist. Lazarev (1799-1871) (Cartea genealogică rusă, ed. Vechimii Ruse, Petersburg, 1873, vol. II, p. 32.); Pembe, – cu Agob-Aga Melicturabian, consilier de curte (Notiţele Comitetului statistic, op. cit., vol. III, p. 76.); Mariam (1822) și Gaiane (1824). Ioan-Murad, căsătorit cu Elena (1820-1870), fata generalului D. Delianov, a lăsat patru copii: Maria (1842-1935); Ecaterina (1845-1939), măritată cu marchizul Pietro I. Schedoni, senator italian; Olga (1854-1920), măritată cu șambelanul M. B. M. conte Hatzfeld von Trachenberg (1854-1921); și Grigore (1855-1902) (Dosar. 433, 1897, 76 file.), s-a sinucis, în urma unei vieţi ușuratice. Ca succesori au figurat: fiica Ecaterinei Lazarev, Maria, măritată cu lt.-generalul, conte Maurice E. Nieroth (1871); fiica Mariei, Eliza, a fost domnișoară de onoare, iar alta, Ecaterina (1874), s-a măritat cu baronul Fabian G. Schilling; copiii baroanei: baronul Maurice Schilling (1872-1934), diplomat, și Henrietta, măritată cu baronul Paul I. Korff. Manuc-Bei a avut un frate (se pare că a mai avut și o soră, măritată cu ascendentul familiei Balioz din Ivancea. Corn. de Eugen Schwammberg (Chișinău).), Ioan, ai cărui copii au fost: Gherasim Mirza


Hanul lui Manuc, curtea

Mariam, fiica unui cunoscut – Avet (Avedis) și, rămas curând orfan, a luat asupra sa conducerea întreprinderilor părintești. Vizitează Constantinopolul și se îmbogăţește și mai mult.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Cercetătorul a fost preocupat mult de studierea acestei personalităţi și chiar a avut posibilitatea să cerceteze la Hâncești arhiva familiei lui Manuc-Bei, păstrată de urmași. În rezultatul cercetărilor, a scris și i-a dedicat în 1938 un număr special al revistei „Din trecutul nostru”. Tot Gheorghe Bezviconi a revenit în mai multe rânduri asupra acestei teme. În arhiva lui s-au păstrat ediţiile a 2 și a 3, în manuscris, ale minimonografiei „Manuc-Bei”, pe foaia de titlu a cărora scris că sunt revăzute și adăugite. Dar până la el această temă a fost tratată de diferiţi autori. Unii au scris sub forma unor monografii, alţii au inclus acest subiect în memoriile lor. Una din primele lucrări, dedicată lui Manuc-Bei, a fost Descriere a vieţii lui Manuc-Bei Mirzaian, scrisă de călugărul Hevond Hovnanean și tipărită de Congregaţia călugărilor mihitariști la Viena în 1852. Tipograful Achim Popov din Chișinău, armean de origine, care a tipărit scrierile în limba română ale lui Ioan Sârbu – „Fabule alcătuite în limba moldovenească…” (1851), „Alcătuirile lui I.Sârbu. Poezie”(1852), „Cursu primitiv de limba română” și „Abeceda română” (1865) de Ioan Doncev, și care, în 1848 a cerut permisiunea de a tipări la Chișinău ziarul „Românul”, este autorul unei biografii rămase în manuscris ce se păstra, în perioada interbelică, la enciclopedistul Victor Adiasevici și se intitula ,,Descrierea și vederile târgului Hâncești, moșia prinţului Manuc-Bei”. Deoarece arhiva lui V.Adiasevici s-a risipit în urma arestării sale de către organlele NKVD, avem tot temeiul să credem că această lucrare s-a pierdut. Redeschiderea acestei teme de cercetare a făcut-o deja în sec.XX Gheorghe Bezviconi, când a tipărit „Armenii în Basarabia” (Din trecutul nostru, 1934, nr.3-4).

Chiar dacă pot exista diferite opinii asupra personalităţi lui Manuc-Bei, versiunea lui Gheorghe Bezviconi e cea mai documentată și argumentată: „… Despre Manuc-Bei sau Manuc Mirzaian, în Turcia, ne povestește călugărul Hevond Hovnanean, iar în cele din urmă numele lui Manuc apare și în documentele contemporane. Manuc Mirzaian era fiul lui Martiros Mirzaian, care își trăgea originea din satul Karpi din regiunea Araratului. Martiros nu era bogat – ultima avere și-o pierduse în urma jafului bandiţilor perși. Colindă prin Armenia turcească și rusească, apoi plecă înspre Balcani. La Burgas, Mirzaian s-a însurat cu fiica unui bogătaș și s-a așezat la Rușciuk, centrul comercial al Balcanilor. Aici, ajuns negustor mare, s-a însurat a doua oară cu Mamica, fiica unui alt bogătan, Hamun-Oglu, cu care, la 1769, la Rușciuk, a avut un fiu Manuc (Emanuel, Prunc). Până la vârsta de 12 ani, Manuc a crescut în casa părintească, învăţând la școala din Rușciuk. Apoi, a fost trimis la Iași, la un negustor armean, ca să înveţe limbile, ce i-au folosit mult mai târziu și în practica vieţii. La 1785, a fost rechemat de tatăl său la Rușciuk, unde tânărul s-a însurat cu

299

(1861), consilier de stat la Odesa; Rosalia (Thase-Ghiul), măritată cu Ariton von Prunkul (1799-1868) din Bucovina; și încă o fată, măritată cu A. Avedian”.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 300

Manuc Mirzaian se impunea nu numai prin bogăţia sa, dar și prin înfăţișare, minte și suflet rar întâlnit. Înalt, frumos, cu o frunte mare, ochi negri scânteietori, era energic, ager, fin, amabil, dar și îndrăzneţ. Avea darul vorbirii și al prevederii. Nefericirea îi venea numai dintr-o boală, de care suferea soţia sa, de aceea Manuc se purta cu toţii cu o bunătate și mai mare, ajuta pe toţi, descurca pe toţi din nenorocire și, înainte de toate, se ruga lui Dumnezeu. Slava numelui Manuc se răspândea departe de satul său natal”. (Gheorghe Bezviconi, Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.4-5). Evenimentele istorice se produc concomitent în câteva planuri. Unele deschise pentru văzul și spre uimirea marelui public, altele ascunse de ochii lumii, dar nu mai puţin importante din această cauză. Războiul dintre Rusia și Turcia risca să se termine imprevizibil pentru părţile beligerante, dar ceea ce nu era mai puţin important și pentru marile puteri europene. Dacă învingea Turcia, situaţia rămânea neschimbată, adică Rusia nu se mișca mai departe de stânga râului Nistru. Dacă învingea imperiul rus, care nu ascundea dorinţa de a acapara cele două principate – Moldova și Muntenia, pentru a-și realiza visul secular de apropiere și de cucerire a Constantinopolului, situaţia se schimba radical. Balcanii ajungeau sub influenţa directă a Rusiei, gurile Dunării erau să fie controlate doar de ea și consecinţele erau imposibil de prognozat. Și anume în această situaţie de incertitudine în circuitul discuţiilor diplomatice apare o nouă noţiune toponimică – Basarabia. Tradiţional, acest termen era utilizat în cazul când se vorbea despre sudul teritoriului cuprins între fluviile Nistru și Prut. Dar o eroare diplomatică a devenit o problemă iremediabilă pentru mai bine de două sute de ani. Basarabeanul Leon Casso în cartea sa „Rusia și bazinul dunărean” (Iași, 1940)

descrie momentul apariţiei acestei probleme: ,,…la sfârșitul anului 1807, Rumeanţov (Rumeanţev Nicolai Petrovici (17541826), conte, diplomat, ministru al afacerilor externe al Rusiei în 1807-1814, președinte al Consiliului de Stat în 18101812 (colecţia lui de cărţi și manuscrie stau la baza Muzeului Rumeanţev din Moscova), era convins de încheierea păcii. Trimiţând lui Tolstoi (Petru Aleksandrovici (1761- 1844), conte, diplomat, general-locotenent, participant la războiul ruso-turc (1787-1791), ruso-francez (1798-1800), trimisul Rusiei la Paris (1807-1808), adversar convins al păcii de la Tilzit și al alianţei ruso-franceze, tot el a înăbușit răscoala polonezilor din 1830-31.) împuternicirile corespunzătoare, l-a felicitat dinainte pentru atingerea ,,vechii noastre ţinte’’, cum s-a exprimat el, (Rumeanţev către Tolstoi la 26.XI.1807. Schilder, Russkaia starina, II, p.192), adică pentru dobândirea unei părţi din provinciile turcești în Peninsula Balcanică. Încă până la acest moment (Rumeanţev către Tolstoi, la 6.XI.1807, – Sbornik imperatorskogo russcogo istoriceskogo obșcestva, 89, 220), el îi dăduse lui Tolstoi ideea să confirme, că în puterea însăși a păcii de la Tilzit, Basarabia, cel puţin, trebuia să rămână a Rusiei, pentru că art. XXII din tratat amintea numai de evacuarea Moldovei și Valahiei. În discuţiile dintre Tolstoi și Champagny, – urmașul lui Talleyrand, – această chestiune a provocat contradicţie. Ministrul francez socotea amintirea despre Basarabia cu totul întâmplătoare, pe când Tolstoi considera că Rusia trebuia să se folosească de această lacună (Tolstoi către Rumeanţev, 3-I.1808, Sbornik imperatorskogo russkogo istoriceskogo obșcestva, 89, p.335). Schimbarea de accente a modificat și fondul problemei. Din corespondenţa diplomatică a vremii și din relatările demnitarilor de stat reiese că problema ocupării spaţiului dintre Prut și Nistru era discutată cu mult mai înainte de anexarea lui. Era o firească pre-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Ultima filă a Tratatului de la București

tea Turciei se va încheia dorita pace dintre Rusia și sultan. Pacea ne era extrem de necesară în 1811. Aceasta se simţea nu numai la noi, ci în toată lumea – se apropia războiul cu Franţa și ameninţarea invaziei lui Napoleon…”. Dispoziţia lui M.Kutuzov poate fi ușor înţeleasă din corespondenţa lui cu familia. Ducesa Montelfi-Stolâpina a publicat în „Revue de Paris”(1935, din 15 aprilie) scrisorile lui adresate fiicelor: Ecaterina, măritată cu generalul și principele Kidașev, și Elizaveta, măritată cu contele Tiesenhhausen, apoi cu generalul Hitrovo, ajuns ambasador la Florenţa. Tradusă din limba franceză, această corespondenţă a fost publicată de Gheorghe Bezviconi în volumul „Călători ruși în Moldova și Muntenia” (București, 1947, pag.177-179): „Iași, 27 Martie 1810. Iată-mă ajuns aici. Am intrat aseară în acest oraș și mâine voi pleca spre București, unde va fi instalat cartierul meu general. Orice popor iubește schimbările, prin care speră să câștige ceva, dar aici lumea, într-adevăr, delirează. Bucuria de a mă vedea este de nedescris. Boierii au venit să mă întâlnească, și înaintea lor o doamnă Smarodki (Nu este decât transcrierea greșită a numelui Smaranda. E vorba de Smaranda Bogdan, născută Rosetti, soţia vornicului Dimitrie; în vara anului 1810, ea a anunţat pe Iordache Rosetti-Roznovanu, că spătarul Iordache Catargi, cumnatul ei, ar fi fost trimis de niște boieri ca să ceară sprijinul lui Napoleon. Refugiată pe vremea Eteriei la Chișinău, Bogdaneasa a fost satirizată în versuri de poetul Pușkin și descrisă în memoriile viceguvernatorului F.Wiegel (Întâmplările războiului Franţozilor și întoarcerea lor de la Moskva, tălmăcită din nemţește, VI, p. 148). Despre salonul ei ieșean, de mai târziu, unde se întruneau fruntașii filoruși, comp. Documente Hurmuzaki, vol. XVII, p. 531 și X. Hommaire de Hell, Voyage en Turquie et en Perse, Paris, 1854, vol. I, p. 186. A murit

301

gătire a opiniei, că acest spaţiu va trece în subordinea Rusiei. O tactică a unor procedee de ocupare a altor teritorii utilizată de această ţară chiar și sub regim comunist, deja în secolul XX. Argumentele le găsim tot în cartea lui Leon Casso: „Rusia și bazinul dunărean” (Iași, 1940), la pag. 139: „Kutuzov (Mihail Ilarionovici (17451813), general-feldmareșal, discipol al lui A.V. Suvorov. Din 1810 până în 1812, a condus armata rusă din Moldova. Din august 1812, a condus armata rusă în războiul împotriva lui Napoleon și tot el a adus această armată, în ianuarie 1813, în Europa de Vest) a rămas pe punctul de vedere al instrucţiei date odinioară de Tolstoi. Aleksandru (împăratul Rusiei – n.n.) i-a hotărât în 1807 să se mulţumească cu partea de răsărit a Moldovei, cu Hotinul, Tighina, Cetatea Albă și Ismailul. Kutuzov deja la începutul anului 1811 presimţea că numai cu această concesiune din par-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 302

în 1847 la mănăstirea Văratic (R. Rosetti, Familia Rosetti, București, 1938, vol. I, p. 110). G. Bezviconi (și S. Callimachi), Pușkin în exil, București, 1847, p. 153.), un fel de exaltată care vroia neapărat să mă scoată afară din trăsură. *** București, 10 Aprilie 1810. Lisanka și copii, bună ziua. Iată-mă la București în mijlocul Valahilor. Am foarte multe treburi, dar vreau să-ţi spun ce este Bucureștiul: este un oraș atât de mare, încât întrece toate orașele rusești, afară de capitale. Peste tot mulţimi pline de viaţă, câteva doamne cu obiceiuri și cultură mondenă, și încă multe altele. Unele dintre ele sunt frumoase, câteva destul de amuzante; mai sunt câteva doamne ruse pline de pretenţii și o grămadă de Greci. Și toată lumea nebună după dans. *** București, 11 Ianuarie 1811. Lisanka, prietena mea, și copii, bună ziua. Nu poţi să-ţi închipui în ce măsură mă supără de a fi mereu despărţit de acei pe care îi iubesc! Numai voi mă legaţi de viaţă. Cu cât înaintez în viaţă, cu atâta simt că gloria nu este decât o amăgire. Am fost totdeauna filozof și devin din ce în ce mai mult. Se spune că fiecare vârstă își are pasiunile sale; pasiunea mea constă într-o dragoste arzătoare pentru ai mei. *** București. Lisanka, draga mea, și copii, bună ziua. Nu prea mă distrez aici, având multe treburi. Mintea îmi este totdeauna trează și evit chiar de a vedea prea multă lume pentru a nu face cumva greșeli. Pentru a mă distra mi-am adus o trupă de pantomimă italiană. Sunt încântat de onorurile cu care m-a cinstit împăratul, și aceasta m-a distrat puţin (Generalul a primit titlul de pinţ – n.a.). Spune prinţesei Goliţin că-i sărut picioarele, pentru că la plecarea mea ea mi-a sărutat mâna. Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine și pe copiii tăi! Credinciosul tău prieten, M.K.

*** București. Lisanka, iată-mă iarăși la București, ceea ce este mai comod pentru mine decât cartierul meu general de la Iași. Aici vreau să mă distrez puţin și am fost ieri la teatrul polonez. Doamna Bennigsen îl găsește îngrozitor și contesa Manteuffel îl găsește splendid, mai ales Don Juan. Aici doamnele sunt foarte amabile, cultivate, dar rareori frumoase. Am luat mulţi prizonieri (În bătălia de la Slobozia – n.a.)și printre ei un pașa cu trei tuiuri, Izaban-Oglu; are 85 ani, dar este așa de frumos și elegant că va suci capul întregului Petersburg. Dumnezeu să te binecuvânteze, M.K.” Și tot aici e cazul să oferim un exemplu ce ilustrează vechea tactică rusească: cere imposibilul și vei obţine ce dorești. Ca să facă presiuni asupra delegaţiei turcești, Kutuzov, din propria-i iniţiativă, fără voie de la superiori, a reluat acţiunile militare, atacându-i îndrăzneţ pe turci: „…la 8 octombrie (1811), trimisul vizirului a adus la marele cartier general rus o nouă propunere cu trasarea graniţei prin Basarabia de astăzi. Astfel că cetăţile Hotin, Tighina cu Căușanii și Cetatea Albă să rămână în Rusia. Ofiţerii turci în discuţii personale afirmau că li s-a permis să facă aceste concesiuni mai departe în Basarabia până chiar la Prut. Kutuzov n-a căzut de acord nici pe o asemenea bază să înceapă tratativele de pace. Atunci vizirul, la 10 octombrie, a trimis o nouă propunere cu cedarea Moldovei până la Siret” (op.citată, pag.160-161). Odată ce-a apărut o nouă platformă de discuţie, apare și necesitatea noilor întrevederi. La 19 octombrie 1811, într-un mic orășel – Giurgiu, unde unicul local pentru întrevederi era un mic hotel, s-au întâlnit cele două delegaţii. Din partea turcilor participau șase persoane, dar vorbeau doar două, cele mai importante: Kihai Bei, locţiitorul vizirului, și Reis Efendi Galib. Dragoman din partea turcilor era


un armean deștept și spre fire bogat, a clădit hanul numit al lui Manuc, care deveni cel mai cunoscut han al Bucureștiului din prima jumătate a secolului XIX. Între anii 1808-1860, curtea lui Manuc era de pomină pentru zgomotul, murdăria și mulţimea trăsurilor, care se aflau într-însa. Mulţi călători, care nu descindeau la acest han, veneau totuși ca să-l vadă pentru pitorescul ce prezenta curtea, precum și pălimarele suprapuse ale odăilor. Surugiii, chirigiii, vizitiii, cărăușii care înhămau și descălecau; slugile hanului care alergau strigând de colo - colo până acolo; găinile care cârcâiau, pigulind pe mormanele de bălegar; raţele care bălăcăreau măcăind prin băltoacele de lângă cuhnii și grajduri; ţiganii și ţigăncile care în loc să vorbească, răcneau ca de obicei; scroafele și porcii care grohăind și guiţând, se vârau pe sub butci de rădvane, brișci, brașovence, chervane și căruţe, unde se întâmplau bătăi groaznice cu cîinii celor veniţi de afară – toate acestea făceau să hauie din zi până în noapte faimosul han al lui Manuc-Bei. (Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.20-21).

„…Manuc-Bei era omul, prin care se atrofia influenţa francezilor; era prieten cu Galib-Efendi, capul plenipotenţialilor turci, și era acela care organiza festivaluri intime de întrunire pentru emisari. El i-a împrumutat pe musulmani cu 50000 de galbeni, giraţi de către ambasadorul rus,

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

S-ar părea că nu există indicii directe în implicarea lui Manuc-Bei la mersul tratativelor între Rusia și Turcia în vederea cedării Basarabiei. Ar fi naiv să credem că există procese-verbale sau mărturii ale participanţilor direcţi la acele negocieri. În mare parte, cedările teritoriale se fac în mare taină. Participanţii la asemenea negocieri se prea poate să rămână veșnic necunoscuţi de istorici. Doar niște întâmplări ne pot oferi detalii, poate chiar indirecte despre implicarea unei persoane sau a alteia la acest proces:

303

Dimitraki Moruzi, care era prieten bun cu Galib, iar ambii erau simpatizaţi de sultan. Leon Casso face o observaţie foarte subtilă referitor la Dimitraki Moruzi:,,În același timp cu enorma influenţă asupra marelui cartier general turc și în Constantinopole, unde fratele lui, Panaiotaki îl înlocuia și susţinea interesele familiei Moruzi, Dimitraki se folosea de simpatie și la noi, unde se conta destul de hotărât pe concursul lui Moruzi, însă, urmărind scopurile sale personale. Se silea între interesele ruse și cele turcești să găsească o potecă, pe care ar fi putut să îndepărteze politica fanariotă” (pag.164-165). Și dacă, iniţial, Manuc-Bei s-a impus ca o figură importantă în Turcia, el consideră că locul lui va fi mai important, dacă se va afla în punctul de tangenţă între cele două imperii și anume: la București, unde se dădea principala bătălie diplomatică pentru viitorul a două principate – Moldova și Muntenia. Și planurile lui sunt de anvergură. El construiește un han, în care mai târziu, la 16 mai 1812, va fi semnat documentul de cedare a Basarabiei: „...Manuc-Bei a avut un rol important în dezvoltarea vieţii comerciale a ţării, rezervându-și același rol ca un nou Cincinat (Descriere a vieţii lui Manuc-Bei Mirzaean, scrisă de călugărul mhitarist Hevond Hovnanean, Viena, 1852) – în sădirea agriculturii organizate la latifundii mari și ocrotirea ţărănimii de pe moșiile sale. Împreună cu Hagi-Moscu, el răscumpăra monopolul sării.(Documentele Hurmuzaki. Sup.I.vol. III, București, 1889. Jurnal de campagnes par le Comte de Langeron(1809)). Dar și mai vestit a rămas Beiul prin Hanul său din București. După 1807, când locurile vechi ale Curţii Domnești fuseseră vândute, când nu mai rămaseră din străvechile clădiri ale Palatului decât Pușcăria și ceva ziduri de pe marginea gârlei, unde astăzi e hotelul Dacia – povestește G. I. Ionescu-Gion (Istoria Bucureșcilor. București. 1899. Autorul reproduce fidel legendele lui Stanislas Bellanger din „Le Kroutza”) – Manuc-Bei,


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 304

Italinski. Dintr-o serie de rapoarte diplomatice se vede clar importanţa atribuită lui Manuc-Bei. (Gheorghe Bezviconi. Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.22). Încă la 22 mai 1810, Rusia îl decorează pe Manuc-Bei cu ordinul Sf.Vladimir de gr.III, pentru serviciile aduse ţării. Împăratul Aleksandru I cu lux de amănunte relatează meritele pentru care beiul este decorat, mărturisind:,,Această informaţie mi-a parvenit de la comandanţii supremi ai Armatei mele pe malurile Dunării…”. „…Consilierul francez din București, Ledoulx scria, la 30 decembrie 1809, lui Champagny: ,,La 22 a acestei luni, două persoane din Rusciuk au sosit la București, în secretul cel mai mare; ele au descins la un oarecare Manuc-Bei, armean foarte bogat, fost vistier al lui Mustafa-Pașa, care a obţinut cu timpul, prin influenţa stăpânului său, titlul de Prinţ Dragoman. Acest Manuc-Bei s-a salvat miraculos la moartea lui Mustafa-Pașa și s-a refugiat aici, unde se bucură între ruși de o consideraţie deosebită. Una din aceste persoane este expediată de Reis-Efendi, iar alta de Moruzi, dragomanul Marelui Vizir, cu depeșe pentru Prinţul Bagration. Am reușit să descopăr că Marele Vizir și Reis-Efendi răspund astăzi la propunerile, care au fost făcute de Prinţul Bagration, și că Manuc-Bei a fost intermediarul între armata rusă și cea otomană”. Un alt raport diplomatic, al agentului austriac, la 28 iulie 1810, din București, spune că din cartierul generalului a sosit Manuc-Bei, fost vistier al nefericitului Bairactar, care se bucura de multă trecere la ruși. Printre generalii ruși domina o decepţie, care provoca insuccesul operaţiilor militare. Un al treilea raport din București, datat la 30 ianuarie 1811, povestește fapte și mai importante. Turcii uită de trădarea Beiului și-l împuternicesc din partea lor

pentru a trata pacea cu rușii, fără să cedeze însă măcar un pas de pământ. La 26 ianuarie, a sosit parlamentarul turc, Capigi-Pașa Numan-Efendi, care i-a predat lui Manuc-Bei o scrisoare foarte binevoitoare de la Reis-Efendi, care-l asigura de încrederea Porţii în devotamentul său. Taberele adverse au încredinţat, așadar, pacea în mâinile lui Manuc-Bei. Anul 1811 a trecut cu tratative, iar în aprilie 1812, văzând că generalul Kutuzov nu grăbește încheierea păcii, Împăratul l-a numit pe amiralul Pavel Ciceagov (1765-1849) în fruntea armatei Dunărene. I s-au înmânat două rescripte: unul de mulţumiri, în caz de încheiere a păcii, altul – o simplă rechemare a generalului Kutuzov, „înaintat” la demnitatea de membru în Consiliul Statului. Ceata lui Ciceagov, ce o aduce din Peterburg, nu întrece pe colaboratorii lui Kutuzov. Sunt tinerii Capo d’Istria, Alexandru Sturdza, nepotul de soră al Dragomanului Moruzi, colonelul Barozzi și alţii, deci oamenii legaţi de atmosfera, displăcută de Langeron, a Orientului. Amiralul Ciceagov sosește în armată la 6 mai 1812, iar cu o zi înainte, Kutuzov, înștiinţat de cancelarul Rumeanţev, încheie tratativele preliminare cu turcii. O minune a diplomaţiei, probabil, datorită mult și isteţimii lui Manuc-Bei…”. (Gheorghe Bezviconi, Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.23-24). Tratativele, care au durat mai bine de un an și ceva, s-au încheiat. M.Kutuzov a participat, la 16 mai 1812, la semnarea Tratatului. Tratatul a fost iscălit, din partea Rusiei, de către ambasadorul de la Constantinopol, Andrei Iacovlevici Italinski (1743- 1827), fost ambasador la Constantinopol în perioada (1812-1816), iar apoi la Roma (1817-1827), generalul-locotenent Ivan Sabaneev (1772-1829), șef de stat-major, și Iosif Fanton, iar Turcia o reprezentau: Seid-said-Mahomed-Galib- Efendi, Mufti-Zade-Ibrahim, Selim-Efendi-CaziAsnir și Abdul-Hamid-Efendi. Pentru prima oară, oficial, numele de Basarabia, atribuit doar părţii de sud a


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

câștig? După socotelile contemporanilor, – aproape 2000000 milioane de ruble și 150000 de oameni,– dintre care mai puţin de 1/3 au murit în lupte. Ceilalţi au căzut jertfa epidemiilor și climei din Muntenia și Bulgaria, cu care soldatul rus nu era obișnuit. Dar și acest adaos ne-a fost folositor pentru următoarele motive: 1) el ne apropia de Peninsula Balcanică, și: 2) – ne da putinţa să stăm cu picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde pe viitor mai departe, în paguba imperiului turcesc. Potrivit dorinţei și politicii Ecaterinei a II-a, prin acest tratat, statul nostru a căpătat o rotunjire a Noii Rusii…”. (Op. citat, pag.210-211). Deși Turcia nu avea nici un drept legal de a ceda acest teritoriu, deoarece garantase integritatea teritorială a acestui stat vasal, intrat benevol sub supușenia Porţii, Moldova a fost ruptă în două, conform Tratatului din 16 mai 1812: „Prutul din locul unde intră în Moldova până la gurile sale și de acolo malul stâng al Dunării până la Chilia și vărsarea ei în Marea Neagră, formează frontiera celor două împărăţii (art.4); …partea din Moldova așezată pe malul drept al Prutului este părăsită și dată Sublimei Porţi (art.5); …iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii Imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului…”. Se pare că și de această dată Rusia a avut mai multe pârghii de influenţă clandestină. Una a fost la vederea agenţilor străini, și ei îl urmăreau îndeaproape pe Manuc-Bei; cea de a doua – linia lui Alexandru Scarlat Sturdza – le-a scăpat și lor. Precum nu putem exclude că și contele I.Capo d’Istria (1776-1831) (conte, din 1827 președintele Greciei, ales de mișcarea de eliberare naţională din anii 18211829. În perioada 1809-1827, s-a aflat în serviciul ministerului de externe al Rusiei. Membru de onoare al Academiei de Știinţe a Rusiei (1818). Victimă a unui complot inspirat de agenţi ai Franţei și Angliei) își

305

Moldovei dintre Prut și Nistru, a fost extins pentru tot teritoriul. Este curios un fapt, ce de ani de zile scapă din atenţia istoricilor, care ar trebui să cerceteze mai profund o anumită filieră diplomatică. Dimitrachi Moruzi, Marele Dragoman al Turciei, era unchiul lui Alexandru Scarlat Sturdza ((1791-1854), diplomat și publicist, participant la congresele de la Viena (septembrie, 1814- iunie,1815) și Aachen. Din 1809, funcţionar la ministerul de externe al Rusiei. Din 1816, funcţionar la ministerul învăţământului și treburilor duhovnicești, de unde demisionează în 1819. Colaborator apropiat al lui I.Capo d’Istria. Din 1828, a fost șeful cancelariei de campanie a ministerului de externe, la București, care făcea parte din grupul de negociatori ai lui M. Kutuzov. Procesul-verbal al ședinţei de iscălire a Tratatului a fost întocmit de Alexandru Scarlat Sturdza și tot el a fost autorul emblemelor și devizelor de iluminare a Bucureștiului în noaptea după ce fusese semnat acordul de pace. Leon Casso, ca un filorus autentic, constată cu satisfacţie: „Am primit, astfel, acel adaos teritorial, care se prevedea în instrucţiile date lui Tolstoi, când a plecat în 1807, la Paris, pentru tratativele de pace cu reprezentantul Porţii și sub egida intervenţiei franceze: partea de răsărit a Moldovei numită la Iași „partea de dincolo de Prut”, stepele de sud, numite Bugeac sau Basarabia în sens strâns, cu toate cetăţile pe Nistru (Hotinul, Tighina și Cetatea Albă) și cu cele două de pe Dunăre: Ismailul și Chilia. Firește, planurile noastre primordiale au fost mult mai mari. În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără luptă și că vom organiza din ele patru guvernăminte rusești. Împrejurările neau silit, până la sfârșit, să ne mulţumim cu un câștig mult mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Basarabiei. Cât ne-a costat acest


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 306

utiliza arsenalul său de cunoștinţe și prieteni, care puteau influenţa poziţia negociatorilor turci. După semnarea Tratatului, rușii erau nemulţumiţi. La o lună de la semnare, amiralul Pavel Ciceagov, la 16 iunie 1812, scria următoarele: ,,…Am aflat că, dacă negociatorii ruși ai păcii de la București ar fi insistat asupra diverselor lor cereri, cei ai turcilor aveau ordinul să cedeze asupra tuturor punctelor. Astfel, s-ar fi putut obţine Siretul drept graniţă a Basarabiei…”. (Gheorghe Bezviconi. „Călători ruși în Moldova și Muntenia” (București, 1947, pag. 200). Imaginează-ţi, dragă cititorule, ce s-ar fi ales din Moldova, dacă Siretul ajungea să fie graniţă a Basarabiei!... Deznodământul a fost unul cumplit pentru conducătorii delegaţiei turcești: „…Agenţii lui Napoleon stârniră la Constantinopol o vâlvă de indignare asupra celor ce au tratat cu rușii. Plenipotenţiarii turci, care au rămas „datori” numai lui Manuc-Bei 50000 de galbeni, au răsturnat toată răspunderea asupra atașatului lor, Dimitraki Moruzi, Marele Dragoman al Vizirului. Moruzi nu ar fi revenit în Turcia, dar familia sa i-a rămas ostatică în Constantinopol. Știa că se duce la moarte și i se cerea să facă unele destăinuiri marelui Vizir. Colegii săi se temeau de răspundere și atunci, la 26 octombrie 1812, Moruzi primi la Șumla caftanul de mulţumire pentru pace, apoi, scos afară, a fost măcelărit de ieniceri. Galib, care a văzut acest sfârșit tragic, a rămas întreaga viaţă cu un tic nervos. Pentru pacea de la București a plătit și fratele Dragomanului, Panaiot Moruzi, decapitat la Constantinopol la 6 noiembrie, a doua zi după sosirea capului lui Dimitraki. Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeștilor; sunt chiar dovezi incontestabile, dar pacea de la București – pe drept afirmă dl profesor N. Iorga – arată egoismul și nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeștilor...’’.(Gheorghe Bezviconi,

Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.25). Cu totul altul a fost destinul celor care au jucat partida de partea Rusiei. Mihail Kutuzov a fost decorat și avansat, proslăvindu-se mai apoi ca un iscusit conducător de oști după vestita luptă de la Borodino, unde l-a înfruntat pe Napoleon, împăratul Franţei. Și nici Manuc-Bei, care în documentele oficiale figura ca agent de influenţă, n-a fost dat uitării. Lui i s-a permis să se stabilească în Basarabia și chiar să purceadă la realizarea unui proiect grandios–fondarea orașului Alexandropol, pe teritoriul guberniei nou formate : „…Interesul așa de temeinic al rușilor faţă de Prinţul Armenilor era ușor de explicat: el intenţiona fondarea unui nou oraș în Basarabia. Beiul îi promitea popularea Basarabiei, pustie în partea de Sud, cu masele coloniștilor din ţările subjugate turcilor și căuta pe toate căile să devină mijlocitorul principal al rușilor la tratativele lor cu popoarele Peninsulei Balcanice. La 22 februarie 1815, Împăratul îi scrie cu această ocazie la Viena: „Domnule Consilier de Stat Efectiv Manuc-Bei, am luat cunoștinţă despre proiectul vostru ce-aţi compus relativ la fondarea unui oraș în regiunea Basarabiei și de a-l popula cu coloniști străini, ceea ce doriţi să întreprindeţi cu propria voastră cheltuială, și mi-a fost plăcut să văd cu această ocazie zelul, care vă animă pentru binele obștesc. Dorind de a favoriza îndeosebi pentru orice întreprindere, tinzând în acest scop, îmi rezerv revederea obiectului cererii dumneavoastră, spre a da posibilitate să realizaţi lăudabilele voastre intenţii. Cu satisfacţie vă dau, prin prezenta, un nou temei de a mea constantă binevoire. Aleksandru”. După un asemenea rescript, în iunie 1815, Manuc-Bei pleacă împreună cu familia la Kronstand-Brașov. El se grăbește către Basarabia, pe care încă n-o cunoaște,


Spiritul lui de gospodar de mare anvergură găsește aplicare în Basarabia. Cu atât mai mult că are mare trecere la Curtea imperială de la Sankt Petersburg, care nu ascunde faptul că îl recunoaște drept un agent special al serviciilor ruse. Paralel cu treburile de stat, el aranjează și chestiunile legate de viitorul familiei sale: „…Călătorind un an întreg prin Basarabia, Manuc-Bei își clădește provizoriu o casă la Hâncești, unde își invită familia. La 27 mai 1816, consulul general rus în Valahia, Luca Chirică, eliberează pașaportul necesar soţiei sale, care pleacă în Basarabia, trecând la 25 iulie Prutul la Sculeni. Pe soţia consilierului de Stat Efectiv Manuc-Bei, Mariam, o însoţesc doi fii ai ei, Murad și Feirat, patru fiice: Mariam, Anina, Gaiane, Tebera, o soră de-a ei, Mirdira, și un frate, Asvadur, consilier de curte, precum și asesorul colegial Babic Iacubici sau Iacubovici și 11 slujitori. În Valahia nu mai bântuie ciuma, adaugă consulul. Avedov și Iacubici sunt agenţii secreţi ai lui Manuc-Bei; ei servesc pe ruși și în august se înapoiază în Principate. Se vede că în iunie 1816 Manuc-Bei a vizitat Petersburgul, unde a fost primit de întreaga familie a Împăratului. Numele său era răspândit în popor. Urmărea două scopuri – fondarea orașului proiectat și aranjarea afacerilor personale. Dar,

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Aleksandru I

bucovinene și moșia Hâncești, plină de păduri. Din partea statului, pentru realizarea planului meu, cer numai acordarea a 35.000 desetine de pământ, pentru a forma districtul noului oraș din graniţele Dunării, Prutului, lacului Ialpuh și valurilor lui Traian. Pe acest teritoriu, fără de drepturi legale, stau: % de venetici înaintea războiului dunărean și % veniţi din Turcia mai târziu, care vor rămâne aici, plătind dijmă și muncind 12 zile pe an pentru proprietar…”. (Gheorghe Bezviconi. Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.32-33).

307

ca personal să cerceteze și să găsească localitatea, unde să întemeieze orașul nou – Alexandropol – orașul lui Aleksandru I. Punctul se stabilește la vărsarea Prutului în Dunăre, cam acolo unde se afla târgul Tamarova sau Reni. Pentru aprovizionarea noului oraș cu lemnul de clădire, în aprilie 1816, Beiul a cumpărat cu 300 mii lei moșia Hâncești a lui Ioniţă Iamandi, care era proprietarul ei de bază, pe un schimb al moșiei sale din Moldova, efectuată la 1813, la Iași, de la hatmanul lui Al. Mavrocordat. Imediat după aceasta, la 24 aprilie 1816, Manuc-Bei a înaintat Împăratului cererea, a cărei conţinut sumar îl redăm mai jos: „Părăsind cu rudenia și prietenii Rușciukului, unde n-am avut noroc, am decis aici să întemeiem un asemenea oraș comercial, găsind ca locul cel mai favorabil Tamarova sau Reni din Basarabia, la împreunarea Prutului cu Dunărea. Erau însă două inconveniente: situaţia târgului printre moșiile mănăstirilor străine și lipsa lemnului pentru clădiri. Am cumpărat moșiile din împrejur de la mănăstirile


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 308

paralel, el avea însemnătate ca sfetnic în problemele Orientului. Avea cunoștinţe și despre provincia alipită – Basarabia, unde guvernul căuta să orânduiască așezământul. El a călătorit prin regiune și, cu experienţă personală, lămurea totul și sfătuia de bine. Biografii lui Manuc-Bei afirmă că i s-au confirmat de către Împărat și guvern proiectele privitoare la noul oraș. Acesta n-o putem afirma. Tărăgăneala oficialităţii zădărnicea multe începuturi, deși Împăratul Aleksandru I era adeptul concepţiei largi a Beiului. La plecarea lui Manuc-Bei, contele Capo d’Istria, ministrul de externe al Rusei, care se interesa personal de soarta Basarabiei și era ajutat în privinţa aceasta de Alexandru Sturdza, a transmis, la 30 iunie 1816, guvernatorului suprem al Basarabiei, generalul Bahmetev (Alexei Nicolaevici (1774-1841), general de infanterie, din 1816 până în 1820, a fost guvernator suprem al Basarabiei), următoarea comunicare: Beiul a obţinut din partea Împăratului o deosebită bunăvoinţă, încât este încredinţat grijii speciale a lui Bahmetev. I se trimitea și proiectele orașului, desigur, încă neafirmate, cerându-se ca o comisie specială să cerceteze cumpărarea averilor mănăstirilor din Bucovina. Deoarece Manuc-Bei trebuia să rămână și agent confidenţial al Rusiei, un fel de șef al serviciului de informaţie secretă al rușilor în Balcani, pentru misiuni secrete, ministerul afacerilor interne a detașat, pentru a-l deservi, pe un funcţionar special, Apostolache Stamo. Acesta a și trimis Beiului, la despărţire, cuvintele Împăratului: „Spuneţi domnului Manuc-Bei că sunt foarte mulţumit de informaţiile, pe care le-a comunicat. Aceste informaţii sunt foarte interesante pentru un serviciu folositor. Îi sunt reconoscător. Sper, că el va sluji cu aceeași sârguinţă. Spuneţi-i că, dacă va avea vreo treabă dependentă de mine, să-mi scrie el direct și cu plăcere voi satisface dorinţa lui. Îi doresc călătorie fericită ca și proiectelor sale. În Basarabia, să

le poată realiza”… (Gheorghe Bezviconi. Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.35-36). Și totuși moartea lui Manuc-Bei rămâne a fi un episod acoperit de mister. Unii istorici afirmă că a fost otrăvit de agenţii secreţi ai turcilor. Alţii pun decesul lui pe seama căderii de pe cal, care ar fi avut crestată cureaua de la șea. Oricum ar fi, dar martorii au văzut doar acest tablou: „…Mai jos vorbim de distinsul armenolog Mser Msereanţ, care ne-a lăsat povestirea detailată a morţii marelui Manuc-Bei. Comandantul oștirii ruse, generalul Benningsen, cu ocazia inspecţiei Armatei a II, în iunie 1817 se afla în apropierea Hânceștilor. Manuc-Bei îl cunoștea mai de mult, încât îl invită pe general, cu întregul stat-major, să înnopteze la conacul său. Casa nu-i putea încăpea pe toţi ofiţerii, care îl însoţeau pe Benningsen și pe guvernatorul suprem al Basarabiei, generalul Bahmetev. Curtea era plină de militari, ce așteptau sfârșitul consfătuirii generalilor cu stăpânul casei. Pentru unii din vizitatori s-au ridicat corturi. După ce s-a servit cafeaua, Manuc-Bei și generalii apărură pe balcon. Beiul arăta caii arabi din faimoasele lui grajduri. Benningsen se interesa mult, încât doi cai au fost aduși în faţa lor. Servitorul conducea rău caii tulburaţi. Enervat, Manuc-Bei deodată încălecă un cal și demonstră în faţa militarilor miraţi câteva trucuri de călărie din Orient. Aplauzele răsunau în aer, când Beiul tot așa de subit opri calul și coborî. El se sufoca. Așezat pe peretele scării, căuta să liniștească pe oaspeţii, care-l înconjurau îngrijoraţi și fără să înţeleagă întâmplarea. Manuc-Bei era bolnav acum câteva luni, dar durerea a trecut. El a răspuns că s-a lovit de șeaua calului, încălecându-l. Însă sângele a apărut pe piept, respiraţia a devenit mai grea. Pierzând calmul, cei din jurul său nu știau cum să-i vie în ajutor.


Nu se găsea nici un medic militar. Un călăreţ porni în căutarea lui. Sângele curgea tot mai tare. În camera unde a fost transportat, generalii căutau să-i dea ajutorul posibil. Nu-l mai puteau însă salva. La miezul nopţii, în floarea vârstei și înconjurat de nădejdile tuturora, marele armean încetă din viaţă”. (Gheorghe Bezviconi. Manuc-Bei // Din trecutul nostru, 1938, martie-aprilie, p.41-42).

Tradiţia populară, memoria genetică a păstrat și ea imaginea lui Manuc-Bei în balada Toma Alimoș: Hanul-Manuc cânchiloru, Stăpânu moșiilor, El pe cal încălica, Moșiile-nconjura. Găsè erbili păscuti, Găsè apili băuti. Niși nu prindi, niși audi, Dar șini-îi be apili?... – Măi Toma, cu turmili, Tu apili mi-ai băut Și erbili mi-ai păscut. Niși on ban nu mi-ai plătit. Toma din gură zișè: – Tu și-i șeri, eu ţ-oi da, Di aișea nu m-alunga, Cî mi-o fost iarna mari Șî n-am bani di cheltuialî; Dar tu strein șî eu strein Aidi ghini sî trăim. Tu-i cosî erbili, Eu oi tundi oili Șî ni-om împle pungili.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Medicii militari care au sosit a doua zi au constatat decesul. La 22 iunie 1817, corpul lui neînsufleţit a fost transportat la Chișinău, căci la acea vreme Hânceștiul nu avea biserică. S-a decis să fie înmormântat lângă Biserica Armenească, unde a fost mai târziu înălţat un pridvor special care ar proteja mormântul lui. La înmormântare au participat toate oficialităţile de atunci ale Basarabiei. Mai târziu, lângă el au fost înmormântate fiicele: Mariam (1822) și Gaiane (1824). Peste aproape zece ani a decedat, la 17 septembrie 1828, la vârsta de 45 de ani, Mariam, soţia lui Manuc-Bei, care a lăsat copiilor săi un testament foarte drastic: să nu se căsătorească cu străine, să nu vândă pământul din moșia părintească, să ajute bisericile și mănăstirile armenești. Gheorghe Bezviconi a cercetat acest testament în arhiva palatului de la Hâncești, iar avoca-

309

Pavilionul contelui Manuc-Bei. Expoziţia agricolă din 1889, Chișinău

tul și istoricul Aurel Sava a ţinut chiar și o conferinţă pe tema acestui testament. Trebuie să știm că palatul de la Hâncești a fost înălţat de fiul lui Manuc-Bei, Ioan-Murad (1810-1893) și pe fronton avea blazonul familiei și coroana princiară, deși acest rang nicăieri oficial nu le-a fost recunoscut. Tot acolo a fost înălţat un Palat de vânătoare, care s-a păstrat excelent, și astăzi a ajuns muzeu pentru tot ţinutul Hânceștiului. Palatul cel mare a avut de suferit în 1941, când s-au retras sovieticii din Basarabia și tot ei l-au transformat în școală. În anul 2005, guvernarea comunistă în frunte cu prim-ministrul Vasile Tarlev a făcut o încercare disperată de a reface palatul, dar cheltuielile întreceau cu mult posibilităţile autorităţilor, și ruina se înalţă azi ca o mărturie a neputinţei noastre de a salva și a ocroti vestigiile trecutului.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 310

Fraţi di cruși – Doamni-ajiutî! Dar pi Manuc sî-l asculţi; Sî-i dea Manii ascultări, Cî el îi frati mai mari. Șî covoru-mi așternè, Șî lumea sî grămădè, Mari șinsti îmi fășè. Pi Toma mi-l tot chitea, Di disuptu brâului, La mijlocu trupului, Șî o datî mi-l șinstè, Cuţîtu-n chept cî-i punè, Încălica șî-mi fugè. Toma sîngur rămâne Șî jios cî sî plecă, Maţîli că-mi luà Șî în coș li așăzà; Cu chinga se înșingea, După Manuc sî lua. Di diparte-l ajungè, Prin negurâ mi-l zărè Șî din gurâ îi zișè: – Alelei, Han-Manuc, Di și ai fost minșinos? Di mi-ai dat maţîli jios! Ci ean nu fugi curvești, Stăi la luptî voinișești! Șî la luptî sî luà Într-o jioi dimineaţà, Într-o zi mari di varî Di dimineaţî pân-în sarî: Când soarili îndisarî, Pi Manuc cî ni-l oboarî. Manuc îi câni spurcat, Toma-i creștin botizat, Di dânsu că s-o-ndurat Șî o groapî i-o săpat, Ș-acolo l-a astupat. Toma are flueraș, Fluerașu lui de soc, Iar cu glasu di foc Șî pi mormânt că il punè, Șî vântu ghini cî tragè, Singur flueru zâșè: – Scoalî, Toma, din mormânt, Cî oili ţ-au vinit Șî patruzeci di neoari, Toati la lânî gâlghioari. Șî cum plângi o neoarî,

Parcî-i sorioarî: – Scoalî, Toma, din mormânt, Că oili ţ-au vinit Șî patruzeși di șiobani, Toţi-îţi erau veri primari: Veri primari șî verișori, Făcuţi din patru surori Șî patruzeși di berbeși Cu coadili pi teleji, Șî berbeși ca a lui Nu sî aflà a nimărui, Cu coarnili belșiugati Cu aur, cu argint suflati. – Scoalî, Toma, din mormînt Șî pornești oili, Sî tîrascî erbili, Sî moarî șărpoaișili, Sî resai șiuperșili, Sî culeagî fetili. P.S. DIN TRECUTUL NOSTRU (1934, Octombrie–Noiembrie, nr. 13-14) CRONICĂ Abia astăzi, primim trista veste a morţii nobilului nostru prieten-colaborator, baronul Mavrikii Fabianovici Schilling, decedat în cursul lunii Septembrie, la Paris. Strănepotul faimosului basarabean Manuc-Bei, baronul Schilling s-a născut la Petersburg. Absolvind Universitatea la Moscova, în 1894 a intrat în serviciul ministerului de externe, trecând cariera sa diplomatică la Haga, Wirna, Roma și Paris. Fiind numit director de cancelarie al acestui minister (1911–16), alături de

Conacul lui Manuc-Bei, desen de epocă


SCHILLING, Mauriciu Fabian (Petersburg–O9.1934, Paris), baron, senator, consilier de taină, mareșal al Curţii imperiale. Strănepot al basarabeanului Manuc-Bei. Studii la Universitatea din Moscova. Din 1894, a intrat în serviciul ministerului de externe, trecând cariera sa diplomatică la Haga, Wirna, Roma și Paris. Fiind numit director de cancelarie al acestui minister (1911–16), alături de Sazonov, a condus tratativele de alianţă cu România. În 1914 l-a însoţit pe împăratul Nicolai II la Constanţa, unde a fost decorat cu ,,Steaua României”, intrând în legături de amiciţie cu Ion I. C. Brătianu. În 1916, a fost numit senator, apoi consilier de taină și mareșal al Curţii. După revoluţie refugiindu-se în străinătate. În 1933, a locuit la Hâncești, la conacul străbunicului său, ocupându-se de arhiva familiei. Bibliogr. Din trecutul nostru, nr.1314. Octombrie-Noiembrie 1934.

311

Sazonov, a condus tratativele de alianţă cu România. În 1914, a însoţit pe împăratul Nicolai II la Constanţa, unde a fost decorat cu,,Steaua României”, intrând în legături de amiciţe cu marele Ion I. C. Brătianu. În 1916, a fost numit senator, apoi consilier tainic și mareșal al Curţii, după revoluţie retrăgându-se în străinătate. Iarna anului trecut multregretatul baron Schilling a petrecut-o la Hâncești, pe moșia străbunelului său, unde am avut deosebita plăcere de a cunoaște pe acest spiritual și luminat reprezentant al aristrocraţiei nordice. Părea încă tânăr, subţire și drept, rezistent la frig, pe gerul cel mai mare umbla fără palton. Ne-a dat tot concursul său preţios în cercetarea arhivei din Hâncești, încât nu putem să nu-l cunoaștem ca un însemnat colaborator în minuţioasa noastră redare a vieţii necunoscute a ilustrului colos oriental – Manuc-Bei. Să-i fie ţărâna ușoară!

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 312

OAMENI ȘI DESTINE... La 9 aprilie 1998, s-a răspândit trista veste că pictorul Mihai Grecu a trecut în nefiinţă. Vestea a fost primită de unii cu profundă durere, de alţii cu o doză de ușurare. Pentru primii, existenţa fizică a maestrului era acea posibilitate firească de jalonare, de atingere de un zeu, de scăldare pe nesăturate, de savurare nesfârșită a spuselor lui spontane și înţelepte. Cea de-a doua oaste însă, mult mai numeroasă, a răsuflat ușurată, deoarece cu dispariţia lui Mihai Grecu au plecat și observaţiile usturătoare, dar la obiect, s-a depărtat șansa de a asculta teorii bine clădite despre arta veritabilă, dar nu despre cea care o substituie pe aceasta, s-a redus cu un om numărul notorietăţilor care aveau sacrul drept de a separa netăgăduit valoarea de nonvaloare. Greșesc și unii și alţii. Biografia lui este o perfectă mărturie: Grecu, Mihai (22.IV.1916, s. Faraonovka, jud. Starokazacie din sudul Basarabiei – 9.IV.1998, Chișinău), pictor. Studii: Școala Normală din Cetatea Albă (1928-1937), Academia de Arte Plastice din București (1937-1940), Școala de Arte Plastice I.Repin din Chișinău (clasa profesorului M.Gamburd, 1940). Activitatea profesională: a lucrat fochist la căile ferate din depoul or. Uralsk (1940-1945), director al Muzeului de Stat de Arte Plastice din Chișinău (1947-1948). Membru al U.A.P. din Moldova și URSS (1945). Lucrări: Maternitate (1944); Răscoala de la Tatarbunar (1957); Femeia cu broboadă galbenă (1956); Fete din Ceadâr-Lunga (1959-1960); Bărcile (1963); Glastră cu mușcată (1961-1966); Copilăria (1967); Cină în câmp (1970); Peisaj cu copaci (1970); Legenda ferestrelor zidite (1974);

M. Grecu (in centru) cu A. Cosmescu și S. Șleahu

Mihai Eminescu în bojdeuca lui Ion Creangă (1976); Moară veche (1975) ș.a. Expoziţii: personale – Tallinn (1968, 1975); Tartu (1968); Riga (1968); Liepaja (1968); Lvov (1968); Vologda (1973); Vilnius (1971); Erevan (1972); Leningrad (1975); Odesa (1980); Moscova (1989); Bacău (1992, 1999); București (1992); Chișinău (1996, 1986, 1977, 1966, 1958, 2000, 2001) ș.a. Achiziţii: în colecţii muzeale și particulare din R.Moldova, din fosta URSS și de peste hotare. Distincţii: Om Emerit al Artelor din RSSM (1972), Artist Plastic al Poporului din RSSM (1978), Laureat al Premiului de Stat al RSSM (1978), Ordinul Insigna de Onoare, Medalia de aur a EREN a URSS (1966), Premiul I la Plovdiv (1972), Laureat al Premiului de Stat al URSS (1990), Marele Premiu al Ministerului Culturii din România (1991), Ordinul Republicii (1992), Membru de onoare al Academiei de Știinţe din Moldova (1992), Medalia de Aur a Ministerului Apărării din URSS (1968), Premiul UAP din RM pentru întreaga activitate de creaţie (1997) ș.a. Cine a citit Jurnalele lui M.Grecu, și-a dat seama de faptul că el a depășit tim-


vinde mai repede și mai ieftin. Când trecuse în sala „Max Gamburd”, l-am auzit vorbind că acesta este pictorul ţărănimii basarabene. Titlul i se potrivește de minune lui Moisei Efimovici, cum i se spunea după 1940. Acest orășean a fost unul dintre puţinii pictori ai noștri ce au cunoscut atât de adânc sufletul ţăranului moldovean. Cu ţăranul basarabean și-a început cariera Max Gamburd și tot cu această temă și-a terminat cariera Moisei Efimovici. L-am avut ca profesor de pictură la Chișinău. Mai apoi, mi-am dat seama că el avea o serie de reguli și se străduia să le transmită elevilor săi. Îi plăcea foarte mult pictorul V. Serov. Ţin minte, ne aducea în atelier o monografie semnată de I. Grabari. Vorbea cu mare entuziasm. Ce anume îi plăcea la Serov nu pricepeam. Pe urmă, mi-am dat seama, că aprecia linia de stilizare în picturile lui Serov, lucru la care tindea și Gamburd, dar foarte timid. Gamburd n-a fost un colorist. Pentru dânsul culorile erau un mijloc de a reda materia. Era, să zic așa, un epic al picturii. Folosea game de brunuri. Culorile lui preferate erau … (ocruri, cafeniuri, ..., ultramarinuri ș.a.m.d.). Era un pictor născut parcă pentru tabloul tematic. În 1943, în timpul Marelui Război pentru apărarea Patriei, auzisem că la Moscova s-a deschis o expoziţie unională. Într-o zi, la radio, vorbindu-se de această expoziţie, a fost menţionată și lucrarea

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Moisei și Eugenia Gamburd

313

pul. Era cu mult înaintea noastră, tindea nu, pur și simplu, să fie primul, ci dorea să deschidă noi orizonturi. Și, poate, din această cauză se uita ades și cu multă atenţie în trecut, la ceea ce au realizat sau n-au izbutit să realizeze marii maeștri. Experimenta mai întâi cu gândul, filtra mii de idei, înainte de a pune mâna pe pensulă. Unii contemporani fac invers, i-au în mână pensula și așteaptă ca ea să le sugereze idei. Și riscă să se declare discipoli ai lui Grecu. Pe când Maestrul era autocritic faţă de sine, la fel privea la opera sa și la bunii săi învăţători. Mărturia am găsit-o într-un număr vechi al ziarului Cultura (1967, din 7 februarie), în articolul intitulat Destine neobișnuite: „Oamenii, și mai ales cei ce ţi-au fost dragi, seamănă cu cărţile, cu cărţile cele bune, pe care le citești la diferite vârste și de fiecare dată îţi apar altfel. Cărţile bune, probabil, conţin mai multă înţelepciune decât o poţi scoate dintr-o dată. Pe cei dragi, ce ţi-au fost mai mari și au dispărut, îi ajungi din urmă cu vârsta; la un moment dat, ai fost mai tânăr decât ei, iar acum ești mai bătrân. E straniu acest lucru. Dar tocmai el îţi dă posibilitatea să-i vezi mereu, parcă, altfel. Asemenea lucruri se petrec cu mine, când mă gândesc la M. Gamburd și la D. Sevastian. Doi pictori, două destine. Au trăit cu arta lor alături de mine, cot la cot, iar în artă omul crește, se schimbă, rătăcește, se găsește, caută, învinge, este învins, renaște, se neagă, se afirmă… *** Pentru prima dată am văzut lucrările pictorului Gamburd în 1938, la Sala Dalles. Se pare că aceasta era prima expoziţie personală, după ce-și terminase studiile în Belgia. La această expoziţie, odată l-am văzut pe G. Oprescu. Eram curios să aud părerea maestrului despre Dobrian, graficianul. Ţin minte că-l sfătuia să tipărească mai multe exemplare ale aceleiași gravuri, ca să poată


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 314

Gamburd. Maternitate

„Partizanii”, pictată de fostul meu profesor, M. Gamburd. Eram bucuros și mândru de profesorul meu și cu durere mă gândeam la meleagurile natale. L-am revăzut în 1945, profesor la aceeași școală de pictură, cu multe proiecte de expoziţii tematice în atelierul său. Gamburd n-a lăsat multe lucrări, dar „Alfabetizarea” lui cred că ar face cinste oricărui muzeu. În ea Gamburd a reușit să redea parcă toată frumuseţea fetelor noastre de la ţară. Cu profil de domniţă, ca o mlădiţă dreaptă și atentă, duce mâna altei fete în scris. Coloritul lucrării, deși greoi, are un iz al pământului reavăn. Este această lucrare, după părerea mea, capodopera pictorului Gamburd. „Blestemul” este lucrarea de căpetenie a pictorului. În ea Gamburd s-a dovedit a fi un mare meșter al compoziţiei tematice. El a reușit să exprime adânc sentimentul de protest al poporului nostru împotriva fascismului, împotriva războiului. Când lucra la „Blestem”, m-a rugat să-i pozez. Am făcut-o cu plăcere. Eram interesat să-l văd lucrând. Îmi spunea că o lucrare dramatică nu poate fi tratată din punct de vedere „impresionist” și că el se

miră cum de nu înţeleg și alţii acest lucru. Eu nu eram de acord. Astăzi, îi dau dreptate, deși aș fi vrut ca desenul și culoarea să fie mai precise, mai tăiate din topor, să zic așa (acest lucru tocmai pentru a accentua poziţia lui). Și totuși Gamburd avea o cultură plastică foarte serioasă. El știa să scoată din figurile de ţărani o linie expresivă curăţată de accidental, dându-le monumentalitate, când gravă…, când gingașă… În ultimii ani, veneam mai des pe la el. Serile făceam schiţe sau discutam la o ceașcă de cafea. Pe atunci, se vorbea în literatură despre teoria conflictului. Gamburd era convins că și în pictură trebuie pusă aceeași problemă. El îmi demonstra că, începând cu portretul papei „Pius al X-lea”, de Velázquez, și terminând cu „Edecarii de pe Volga”, tablou de Repin, în pictură e numai conflict. A și început o lucrare tematică „Judecată în colhoz”, în sens de proces de judecată. Se pare că el însuși s-a lăsat de această idee. A fost un artist cinstit și de mare cultură. Pictura a tratat-o deseori mai mult de pe plan literar. Suferea de ulcer și era obsedat de boală. Pe urmă, s-a dovedit că ulcerul fusese de mult cicatrizat. Probabil, că boala l-a făcut mai pasiv. Îl vedeam mult mai obosit ca altădată... Gamburd, prin toată opera sa, rămâne un pictor al ţărănimii noastre. Un talent cu zbucium interiorizat. El rămâne un astru în pictura noastră. Și M. Gamburd, și D. Sevastian au fost și rămân pionierii picturii noastre sovietice moldovenești. Cuvine-se să fie salutate și numele, și opera acestor două destine, acestor două minunate siluete artistice, care au fost: Moisei Gamburd și Dimitrie Sevastian”. Biografia lui Moisei Gamburd (14.X.1903, Chișinău – 14.VII.1954, Chișinău) este una relativ scurtă, dar bogată în evenimente și realizări. Studii la Școala de Arte Plastice din Chișinău (1923) și Academia de Arte


Expoziţii personale – la Chișinău și București (1935-1940). După război, a participat activ la expoziţii republicane și unionale. Achiziţii: în colecţii muzeale din R. Moldova, fosta Uniune Sovietică, România și în colecţii particulare din Franţa și Israel. Distincţii: Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”. De Chișinău îl leagă nașterea și moartea tragică, iar Chișinăului el i-a lăsat o suită bogată de opere plastice de toată frumuseţea. În casa în care a locuit familia Gamburd, pe str. București, 57, azi e amplasată o farmacie. Atelierul pictorului nu mai există, dar numele de familie Gambrud rămâne ca o prezenţă vie în panorama celebrităţilor Chișinăului… Dispariţia fizică a maestrului Mihai Grecu a accentuat și mai profund existenţa lui, criteriile lui artistice s-au prefăcut în canoane, spusele lui în aforisme, lucrările lui au devenit jaloane eterne, de nesuspectat de critici, fiindcă linia de demarcare trasată peste noapte a adus în prim-plan un nou criteriu de evaluare – cum poate fi raportată la opera maestrului: lucrarea, direcţia, tendinţa,veșnicia...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Casa Gamburd

315

Plastice din Bruxelles (1930). Membru al Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1930). Membru al UAP din RSSM (1944). Lucrări: Familie (1933); Maternitate (1934); Ţărani (1935); Cosași (1935); tabloul epic Blestemul (1945); Lichidarea analfabetismului (1946); Tipografia ilegală „Iskra” la Chișinău (1948); o serie de portrete: Vioristul O. Dayn; Tutunăreasa M. Cardonscaia; Brigadierul I. Boiarschi; Brigadiera M. Ciobanu ș.a.; lucrări expuse de Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, Salonul VI, Chișinău (1933) – Ţărancă cu ulciorul; Ţărancă basarabeană; Moșneag basarabean; Surori; Fetiţă; Peisaj; Familia; Odihna (schiţe de compoziţie); La câmp; Vara; Un grup; Seara; Viaţa ţărănească în Basarabia; După muncă; Sărutul; Salonul VII, Bolgrad (1934) – Surori; Peisaj basarabean; Masă la câmp; Seara; Odihna; Femeia cu greblă; Salonul X, Chișinău (1938) – Ţărancă; Cosașul; Ţărancă torcând; Schiţă; Cap; Maternitate (compoziţie); Ţărani (compoziţie); Familie (schiţă de compoziţie); Maternitate (schiţă de compoziţie); Ţărani (schiţă de compoziţie); Peisaj; Plein-air; Cap de copil (schiţă); Portretul soţiei; La marginea satului (schiţă de compoziţie); Chișinău (1939) – Maternitate (schiţă de compoziţie); Ţărani.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

FUNERALIILE PATRIARHULUI...

316

Pan Halippa

Pan Halippa trecuse de vârsta de 95 de ani. Era bolnav. Suferea mult din cauza piciorului fracturat în lagărul din Siberia şi care nu-i permitea să se deplaseze aşa cum ar fi dorit. Dar faptul că el era în viaţă, era activ, dădea o doză de încredere basarabenilor aflaţi în România. Prin el persista optimismul, speranţa că totul este încă înainte, şi cauza pentru care ei militează va învinge. Şi totuşi, la 30 aprilie 1979, evenimentul tragic s-a produs, şi patriarhul, născut la 1 august 1883 la Cubolta, jud.Soroca, a decedat. Vestea s-a răspândit fulgerător, din om în om. Oficialităţile s-au prefăcut că nu înţeleg ce se petrece şi n-au reacţionat în nici un fel, de teama ambasadei URSS, care urmărea atent toate evenimentele legate de Basarabia. Doar ziarul „România liberă” în numărul din 3 mai a publicat un scurt necrolog. La noi, în Basarabia, vestea a ajuns datorită postului de radio Europa liberă, dar ştirea părea incredibilă. Cum putea să moară Pan Halippa acum, când el de-o veşnicie părea plasat undeva în istorie? Acum, când istoricii comunişti se războiau cu el la timpul trecut, îl declarau duşman al puterii sovietice, falsificator al istoriei basarabene, trădător al intereselor poporului, el și cu Sfatul Ţării pe care l-a condus?!

Mult mai târziu am înţeles că el a fost contemporanul nostru şi, în timp ce noi învăţam aberaţii despre rolul lui negativ în istorie, Pan Halippa, la Bucureşti, lupta pentru consfinţirea adevărului istoric legat de Unirea Basarabiei cu România. Despre Pan Halippa şi atribuţia sa la cele mai importante evenimente ale sec. XX, s-a scris mult, au apărut mai multe monografii. Un detaliu biografic însă scapă din optica cercetătorilor – Înmormântarea lui Pan Halippa, adică cum s-a derulat acea ultimă zi a aflării lui pe pământ... Medicul Leonid Gheorghian, fiul fostului prefect de Bălţi, Vladimir Gheorghian, locuiește în prezent în Germania, în orăşelul Bensheim. La rugămintea mea, el a găsit în arhiva sa un material, intitulat „Basarabia ieri, Basarabia azi” și publicat în ziarul New York Magazin (2006, din 13 decembrie), în care descrie cum s-a petrecut trista procesiune: „În seara de 2 mai 1979, un prieten mă anunţă că, în dimineaţa următoare, Pan Halippa va fi înmormântat la mănăstirea Cernica. Vestea o aflase întâmplător, căci altfel nici nu se putea pe vremea aceea. Ne-am dus amândoi. După un relativ lung drum cu tramvaiul şi apoi cu autobuzul, ajungem la Cernica şi constatăm surprinşi semnele unei organizări ale acestei ceremonii: lume multă, multe automobile parcate în curtea mănăstirii, sosirea a două ITB (curse speciale). Ceremonia avea un specific aparte: în cadrul dominantului caracter de doliu, apărea net aspectul de demonstraţie, care avea funcţia (de câţiva ani admisă neoficial) de a menţine treaz adevărul despre Basarabia. Cei mai mulţi dintre participanţi erau bătrâni sau foarte bătrâni. S-au format grupuri, – discuţiile inerente acestor împrejurări purtându-se în cercuri închise. Orice necunoscut in-


spira o oarecare neîncredere. Era şi firesc. Informatorii securităţii nu puteau lipsi de la astfel de ocazii. În aceste condiţii, prietenul meu şi cu mine nu ne-am putut alătura de nici un grup. La cei 50 de ani, pe care îi aveam atunci, eram suspect de ,,tineri” faţă de ceilalţi participanţi.

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Funeraliile

317

Pan Halippa la… B.P. Hasdeu

După o lungă aşteptare, afară, la umbra secularilor copaci din curtea mănăstirii, a început ceremonia în biserică. Mulţi n-au încăput în biserică şi au rămas afară. În biserică au luat cuvântul prieteni şi colegi ai defunctului şi chiar reprezentanţi ai unor organizaţii, între care şi ai Uniunii Scriitorilor. Vorbirea unui fost membru al Sfatului Ţării (unul dintre cei trei rămaşi în viaţă: doi în România şi unul în SUA) a captivat adunarea mai bine de o oră (fostul deputat în S.Ţ. – Ion Valuţă –n.n.). Nu a fost un discurs funerar în obişnuitul înţeles al cuvântului. A fost o povestire, ce începea cu descrierea frământărilor politice din Basarabia, în care Halippa fusese unul dintre promotorii mişcării naţionale şi care se încheia cu descrierea ultimilor ani din viaţa sa, ani în care el a putut împărtăşi numai prietenilor săi fapte ce pe vremea aceea nu puteau fi publicate. Unul dintre acestea era întâlnirea cu Lenin din anul 1917, la care venise Halippa în calitate de membru al Sfatului Ţării pentru a solicita sprijin cultural, întâlnire, în cadrul căreia Lenin i-a spus : ,,Ajutor cultural? E o problemă foarte simplă. Apelaţi la Guvernul Român – aveţi aceeaşi limbă şi aparţineţi aceleiaşi culturi. Nu cred să vă refuze”. Unul dintre regretele lui Halippa, spunea vorbitorul, a fost că nu a corespondat în scris cu Lenin, ratând astfel obţinerea unui document, în care însuși creatorul statului sovietic recunoştea că limba şi


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

exil în SUA (este vorba de Anton Crihan - n.n.). Întreaga adunare a ascultat impresionată cuvintele bătrânului care vorbea liber, încet, cu voce tremurândă. Lumea era atât de atentă şi absorbită, încât orice mic zgomot, o tuse sau o şoaptă, provoca proteste între auditori, care reacţionau cu cel mai aspru: ,,Sssst!” În alte luări de cuvânt s-au putut auzi expresii precum: ,,Moldova ocupată” (când era vorba despre Basarabia) și ,,Moldova liberă” (când era vorba de Moldova din dreapta Prutului). Contrar așteptărilor, a impresionat plăcut cuvântul reprezentantului Uniunii Scriitorilor, spre deosebire de alte manifestări ale acestei organizaţii în timpul dictaturii comuniste. Impresionantă a fost poezia recitată de un tânăr poet, scrisă anume pentru această împrejurare. În timpul recitării, apărea, ca un fir roșu, cuvântul CUBOLTA – numele satului natal al lui Pan Halippa și al râului ce-l străbate. Cuvintele Cubolta lui se repetau la sfârșitul fiecărei strofe, în timp ce recitatorul arăta spre catafalc, iar ultimul vers era: Cubolta lui! Cubolta mea! Cubolta noastră! Astăzi putem spune că soarta lui Pan Halippa este asemănătoare cu cea a Basarabiei. Iată însă că roata istoriei se poate învârti şi înapoi...”. Mai există şi alţi martori oculari de la acea procesiune impresionantă. Mărturia o găsim într-o scrisoare semnată de poetul Vasile Luţcan, nepotul lui Pan Halippa:

318

Necrologul RL

cultura română era şi a populaţiei din Republica Moldova. Vorbitorul a citit şi un mesaj al celuilalt fost membru al Sfatului Ţării, aflat încă în viaţă în România, care, bolnav fiind, nu a putut veni la Cernica. Şi a mai informat adunarea că un al treilea fost membru al Sfatului Ţării se afla în

„Drăgășani, 12.III, 1980. Dragă M. Spiridonică Întâi, îţi mulţumesc pentru chestionarul trimis şi pe care azi l-am expediat la Iași. Eu am consultat primul dicţionar și l-am găsit excepţional. Echipa de la Iași lucrează temeinic, documentat, spre deosebire de altele. Am fost atât la înmormântare, cât şi la parastasul de 40 de zile de la decesul lui Pan Halippa. S-au rostit cuvântări frumoase, au vorbit din partea Institutului de Istorie, Uniunii Scriitorilor etc.


Mormântul de la Cernica

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Toate cuvântările se găsesc la fiul defunctului, pregătite pentru tipar, cândva… dacă…”. ... Până când alte amintiri n-au fost publicate, rămânem cu cele semnate de Leonid Gheorghian. Iar pe mormântul de la cimitirul mănăstirii Cernica, în loc de epitaf, s-ar cuveni o mică explicaţie a unei vieţi dăruite cauzei Basarabiei, aşa cum a scris chiar protagonistul: ,,Este suficient că eu am fost arestat în 1950 și după o detenţiune de 2 ani la Sighet? Am fost predat Uniunii Sovietice, iar nu tribunalului militar de la Chișinău, care nu vorbea nici românește, nici rusește, ci într-o limbă zice-se ucraineană, pe care eu n-o cunosc, m-a condamnat la 25 ani de muncă silnică și am fost dus în Siberia. Norocul meu a fost, că dictatorul Stalin a murit și eu, care din cele 11 lagăre prin care am trecut, am făcut memorii la ambasada noastră de la Moscova, am fost readus în ţară: aceasta după trei ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deţinuţii de tot soiul, căci eu am făcut serviciu sanitar, curăţind lagărele de murdării și de insecte parazitare și înfăptuind așa-zisele gazete de perete, pe care le scriam cu creta pe panourile cu fel de fel de cifre și procente de producţie, lângă care însă nimeni nu se oprea să le citească. Scrisul meu însă

319

Nicolae P. Halippa la sicriul tatei

atrăgea sute de oameni și eu mă bucuram de o popularitate de invidiat. Scriam în rusește, dar pentru moldoveni și românește. Adus în ţară, am mai stat în închisoarea de la Gherla încă doi ani şi ceva, dar de murit n-am murit, cum s-a întîmplat cu alţi foşti miniştri, dintre care şi Ion Pelivan, marele român basarabean, care a făcut pentru românism trei puşcării sub regimul ţarist şi un exil la polul nordic. Acestea fiind spuse, oare n-am eu dreptul să strig: Sus inimile, fraţi români?! Pan Halippa”.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 320

PRIMARI UITAŢI... Istoria noastră este plină de mistere și surprize. Atunci când nu te aștepţi sau ţi se pare că totul este cunoscut, descoperi cu uimire că, de fapt, și lucrurile arhicunoscute au un al doilea strat, un fund dublu ca și la valizele contrabandiștilor. Sebastian Teodorescu a fost avocat. S-a născut în 1880, în comuna Prisaca, jud. Olt. A făcut studii la Universitatea din București, unde și-a luat licenţa în Drept. După care a activat în diverse funcţii: șef al poliţiei Tulcea, primar în aceeași localitate, decan al Baroului de Tulcea, vicecomisar al guvernului în Cadrilater. Primul război mondial l-a început fiind mobilizat în grad de locotenent și l-a terminat având gradul de maior în rezervă. Fișa lui personală atestă participarea la luptele duse în Bulgaria, Ardeal, Bucovina, Muntenia și la Mărășești. În 1918, sosește în Basarabia odată cu primele detașamente ale armatei române și, fără să ezite prea mult, după demobilizare se stabilește cu traiul în Chișinău, reluându-și profesia de avocat. În 1926, au loc primele alegeri administrative în Basarabia și el candidează la postul de primar de Chișinău. Câștigă ale-

Primăria Chișinău

Sebastian Teodorescu

gerile, devenind astfel primul primar ales după Unirea din 27 martie 1918. A depus o muncă enormă la reorganizarea muncii în primărie după tipicul administraţiei românești. A impus utilizarea legilor românești, a sistemului financiar și a demarat lucrări edilitare: trotuare, școli, străzi asfaltate în centru și la periferie, iluminare electrică, pompierie modernă ș.a. Dar cel mai important moment este legat de bugetul municipal care pentru prima oară a atins cifra de 130000000 lei și a fost pe deplin realizat. Pe timpul manda-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

tului său, Teatrul din Chișinău a devenit Teatru Naţional, prin ordinul ministrului culturii și cultelor, A.Lapedatu. Pentru meritele sale, Sebastian Teodorescu a fost decorat cu următoarele distincţii: Coroana României cu grade și panglică; Virtutea Militară; Steaua României; Avântul Ţării; Bărbăţie și Credinţă; Mihai Viteazul; Serviciul Credincios cl.I; Răsplata Muncii; Medalia jubiliară Carol I ș.a. A stat în fruntea primăriei până în 1927, după care și-a reluat profesia de avocat, și în această delicată ocupaţie l-a găsit 28 iunie 1940... *** Reindhold Scheibler era originar din Berlin, născut la 2 iunie 1889. Pasionat de literatură și filozofie, a făcut studiile universitare, Facultatea de litere, iar destinul a decis ca el să ajungă profesor de germană la Liceul Comercial din Chișinău. A mai lucrat profesor la Liceul Militar Mănăstirea Dealului. Aici deschidem prima paranteză – tot el a fost unul dintre conducătorii Mișcării obștești Straja Ţării. O mișcare foarte răspândită în rândurile tinerilor la finele

321

Reindhold Scheibler

anilor ’30, sec. XX. Această mișcare își propunea să educe spiritul patriotic, devotamentul faţă de ţară și chiar conștiinţa sacrificiului suprem pentru cauza libertăţii României. Într-o Europă învăluită de fumul războiului, tineretul trebuia format în spiritul de apărător al independenţei ţării, deoarece vecinii aveau pretenţii teritoriale clare. Rusia sovietică declara deschis că va ocupa Basarabia. Ungaria pretindea să ia Ardealul. Bulgarii doreau ocuparea Dobrogei, și toate aceste pretenţii teritoriale erau secundate de două mari puteri imperiale – Rusia sovietică și Germania nazistă. Pentru ca munca pedagogică și activităţile patriotice să aibă un suport bine definit, el a fondat și a condus la Chișinău Muzeul Straja Ţării, muzeu despre care astăzi nu se mai știe nimic, iar istoricii muzeografi nici nu-l pomenesc în monografiile lor. Noi considerăm oportun să sugerăm studierea minuţioasă a acestei teme, deoarece muzeul în cauză avea o menire aparte în viaţa spirituală și culturală a provinciei. Un al doilea moment foarte important ţine și de faptul că, în virtutea unor circumstanţe politice, Reindhold Scheibler o scurtă vreme a fost primar al Municipiului Chișinău și comandant al Mișcării de cercetași. Despre activitatea lui în funcţie de primar există foarte puţine documente și doar o cercetare obiectivă ar restabili aceste file din biografia sa. Atunci când am întocmit bucletul Primarii Chișinăului nu cunoșteam biografia lui și nici analele istorice avute la dispoziţie nu consemnau acest detaliu biografic. Om cult, bun cunoscător al literaturii, el a tradus în limba germană din scrierile lui M. Eminescu, O. Goga, D. Bolintineanu ș.a. Pe lângă opera tradusă, în Enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia, Chișinău (1939), este trecută și opera lui originală: Mâna Faraonului; Visul străjerului; Pe cealaltă cale și O noapte în tabără. Un alt moment curios din biografia lui Reindhold Scheibler este legat de anul 1940, când NKVD-ul s-a interesat îndea-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 322

proape de destinul lui, încercând să-l suspecteze de activităţi în favoarea Germaniei naziste. În dosarele foștilor profesori de la Liceul Comercial, numele lui figurează în materialele anchetei și, după întrebările care i-au fost adresate, putem deduce clar că anchetatorii construiau versiuni vizavi de activitatea lui la Chișinău. N-au descoperit dovezi clare că ar fi condus vreo reţea clandestină de susţinători ai mișcării hitleriste, dar se întrevede clar dorinţa de a crede în acest fapt. Astăzi, când avem la dispoziţie mai multe arhive, când au fost publicate suficiente materiale din arhivele apusene, cercetătorii ar putea să pună punct acestor suspiciuni și presupuneri. Oricum ar fi, Reindhold Scheibler a fost al doilea german, care a stat în scaunul de primar al Chișinăului. *** Colonelul Anibal Dobjanschi avea și el fler de scriitor. A scris schiţe, studii literare, versuri și chiar a editat și o carte de nuvele „Pagini din viaţă”. Și tot el a publicat un volum de memorii despre poetul Alexie Mateevici. Născut în 1893, la Botoșani, Dobjanschi a fost legat cu multe fire de Basarabia. A fost militar de carieră, cu studii liceale la Botoșani și București și studii militare la două școli de cavalerie: Târgoviște și Sibiu. Dobjanschi a fost încadrat în războiul cu Bulgaria din 1913 și a participat la primul război mondial, cu începere din 1916. În 1918, ajunge la Chișinău, fiind căpitan. Avea deja experienţa conducerii Regimentului 3 Roșiori, dislocat în Chișinău, de unde este trecut în fruntea Regimentului 2 Roșiori „Prunaru”, iar peste un timp revine la vechiul regiment. Un timp a fost prefect al judeţului Lăpușna. Din 1922, se stabilește definitiv cu traiul în Chișinău și, cu anumite pauze, până la 28 iunie 1940, a locuit în capitala Basarabiei, unde era preocupat de diverse activităţi: culturale, sportive, elitare ș.a. S-a retras la timp din faţa Armatei Roșii, dar în 1941 a revenit în armată și, spre

Anibal Dobjanschi

surprinderea sa, a primit numire la primăria Chișinăului. Orașul era distrus de bombardamente și de comandourile sovietice. Populaţia trebuia hrănită, aprovizionată cu cele necesare și se cerea de asigurat o ordine elementară. Exista și o conducere militară aici, care își avea capriciile ei și de care trebuia să ţină cont. Dar, încetul cu încetul, viaţa Chișinăului revenea la normal. Apăreau ziare, se jucau spectacole, aveau loc serate literare cu oaspeţi veniţi din regat. Și această situaţie s-a menţinut până în martie 1944, când administraţia românească s-a evacuat a doua oară. A plecat și colonelul Anibal Dobjanschi... Acum câţiva ani, la Muzeul de Istorie din Botoșani a fost vernisată expoziţia: ,,Decoraţiile colonelului Anibal Dobjanschi”. În felul acesta, peste ani, pe firmamentul istoriei a reapărut numele fostului primar de Chișinău. Sunt sigur că și alţi primari pot figura la aceeași rubrică – Primari uitaţi, deoarece numai Timpul are marele privilegiu de a alege cine și unde va rămâne pe canavaua Memoriei...


323

SĂ-I DĂM CEZARULUI...

Ion Rădăuţanu cu soţia și fiul Sergiu

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

De când e lumea se știe că ctitoria poartă numele ctitorului. Numai în cazul Universităţii Tehnice nu știu din care cauză se mai ezită să se aplice această dreaptă tradiţie, să i se confere acestei prestigioase instituţii numele lui Sergiu Rădăuţanu... Chiar dacă n-a făcut descoperiri epocale în știinţele exacte, părintele școlii tehnice din Moldova este considerat scriitorul Gheorghe Asachi. În acea școală de ingineri hotarnici, ctitorită de el, cărturarul a pus în valoare cunoștinţele acumulate în școlile europene, mizând pe apariţia viitorilor ingineri. Impactul lui asupra Basarabiei a fost mic, aproape nul. Destinul a vrut ca un călugăr – Daniil Filipide, acel care în 1816 primul a pus în circulaţie cuvântul România – să traducă din greacă mai multe manuale, printre care și unul de fizică, astfel fiind considerat un precursor al fizicienilor. Iar sfârșitul vieţii l-a găsit pe Daniil FIlipide într-o mănăstire din preajma Bălţului. ...Totuși, aleea fizicienilor basarabeni eu aș începe-o cu Sergiu Rădăuţanu.

Pentru că, indiscutabil, academicianul Sergiu Rădăuţanu a fost părintele învăţământului tehnic superior din R. Moldova. Iar necesitatea fondării unui institut politehnic a demonstrat-o vicepreședintele Consiliului de miniștri al RSSM , Anatol Corobceanu: „ Când s-a pus problema deschiderii la Chișinău a unui institut politehnic, a apărut un moment imprevizibil: la Consiliul de Miniștri au fost înaintate calcule, din care rezulta că nu este nevoie de un asemenea institut, necesarul de cadre pentru industrie și construcţii fiind și așa satisfăcut. Corobceanu, care întotdeauna dădea cea mai mare atenţie chestiunilor învăţământului, a dispus să fie verificate cu minuţiozitate calculele efectuate de Consiliul economiei naţionale. Ele s-au arătat a fi, pur și simplu, falsificate. Cele prezentate ulterior de Comitetul pentru planificare au fost aprobate. În realitate însă era o mare lipsă de cadre tehnice, o treime din funcţiile existente în industrie și construcţii erau vacante sau ocupate de persoane fără studii speciale, între timp continua practica „importului” de ingineri din alte republici. În curând, Institutul Politehnic a fost deschis”. (Dumitru Cornovan, în culegerea „Un destin în vâltoare”, Chișinău, 1996, pag.34). Realizarea practică a acestei idei este cu desăvârșire opera lui Sergiu Rădăuţanu, secundat de bunul său coleg și prieten, profesorul Aurel Marinciuc. Documentele atestă: „Tov.Rădăuţan S.I. lucrează rector al Institutului Politehnic din Chișinău din luna mai a anului 1964 și, într-un timp scurt (din iunie până în august), S.I.Rădăuţan a organizat institutul, din care făceau parte 5 facultăţi, cca 30 de catedre, au fost deschise 50 de laboratoare, obţinând utila-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 324

jul și materialele necesare, fapt ce a permis ca la timp, la 1 septembrie, să înceapă noul an de studii”. (Dintr-o caracteristică dată rectorului Institutului Politehnic din Chișinău de către organizaţia de partid). Având studii liceale românești și superioare deja în școala sovietică, S.Rădăuţanu a intuit pentru cercetare un domeniu de mare perspectivă – semiconductorii. Și a reușit să se impună ca un specialist de marcă în acest domeniu. Era unul dintre cei mai tineri savanţi dintr-o republică naţională, la Moscova și la Leningrad era primit ca un copil-minune al știinţei. Știu exact că academicienii îl doreau în cercurile lor pentru faptul că era foarte bine pregătit și era foarte ingenios în discuţiile particulare. Și nu-i de mirare faptul că a fost promovat la postul de rector al Institutului Politehnic „Serghei Lazo”, fondat în 1964, post din care a fost destituit la 10 octombrie 1973 pentru simpatiile naţionaliste. Multă vreme această enigmă a destituirii a aureolat biografia lui, dându-i aerul unui martiraj. El însă și-a continuat cercetările, s-a preocupat de creșterea savanţilor tineri, fiind convins că odată și odată semănătura lui va da roade. Ce n-au știut dușmanii lui? De ce n-au reușit să-l doboare definitiv? Pe de o parte,

a fost protecţia marilor savanţi de la Academia URSS, pe de altă parte, o anumită autoritate internaţională și, în al treilea rând, proasta cunoaștere a istoriei de către autorităţile de atunci. Dacă dușmanii lui S. Rădăuţanu ar fi deschis atent ușile fondurilor secrete, ar fi descoperit că bunicul lui, pe nume tot Sergiu, a făcut studii la Sorbona. Și aceste studii se datorează unui mare naţionalist – Nicolae Casso. Casso nu numai că l-a întreţinut ca bursier, ci l-a făcut om, dăruindu-i o frumoasă avere. În cartea „ Fapte trecute și basarabeni uitaţi” (Chișinău, 1992), în studiul lui Ion Pelivan – Nicolae Ștefan Casso – găsim următoarea referinţă: „La școala sa moldovenească din Chișcăreni, N. Casso avea cam vreo sută de elevi și eleve. Dintre aceștia el a ales vreo 30 pe care i-a trimis, pe socoteala lui, să-și continue studiile la școlile ţinutale și secundare, iar dintre acești 30 s-au dovedit capabili pentru școlile superioare numai șapte. Acești șapte, întâi și-au făcut studiile la Liceul din Iași, apoi au fost trimiși la Universitatea din Paris. (Profirie Fală. Despre N. Casso, Butești, Bălţi, 1922). Din numărul acestor șapte, făceau parte: băieţii de mazili, Accibaș și Drochianu, din satul Bogheni, jud. Bălţi, și Serghei Rădăuţanu, din comuna Flămânzeni (Bălţi).(Hristofor Clipa. ,,Amintiri despre N.S. Casso’’, Fălești, 1921; vezi și Pr. Paul Mihailovici ,,Fapte trecute și basarabeni uitaţi’’, Chișinău 1938, p.  54). Iar din regiunea Chișcărenilor, după studii speciale la Paris, au ieșit două talente marcante: sculptorul Landovski și pictorul Roșcovanu (Olga Crușevan, Nicolae Casso, București 1934; despre Landovschi și Roșcovanu dna O.  CrușeÎn ziua când Maria Bieșu a primit Premiul de Stat al RSSM. van ne-a comunicat Rândul întâi: Claudia Cobizev, Sergiu Rădăuţanu, Maria Bieșu; rândul verbal). doi: primul din dreapta, prof. Aurel Marinciuc. Anul 1968


Rădăuţanu, Ion (2/15.VIII.1904, s. Chișcăreni, jud. Bălţi – 1944). Licenţiat în Litere și Drept. A fost asistent la Facultatea de Drept a Universităţii din Iași. Ulterior, profesor de limba franceză la Seminarul Teologic din Chișinău. A colaborat cu revistele Pagini basarabene și Viaţa Basarabiei. Bibliografie: Profesorul Gârboveanu (piesă de teatru). – Chișinău, 1935. Însemnări ieșene (despre piesă). // Viaţa Basarabiei. – 1936. – Nr. 2. – P. 63-64. Deci, având asemenea „antecedente”, în sistemul sovietic foarte vigilent, Sergiu I. Rădăuţanu era foarte vulnerabil. Și totuși vreau să remarc că rolul său de intelectual veritabil el și l-a jucat până la capăt: a văzut victoria democraţiei asupra unui regim odios și a murit cu speranţa că într-un timp mai îndepărtat sau mai apropiat destinul Basarabiei va fi schimbat anume de discipolii săi. Mi-a fost dat ca o săptămână și ceva să călătoresc cu el în voie pe drumurile României și să mă conving că avea în el o trăire românească autentică și un optimism în viitorul nostru care, la sigur, se va realiza. De aceea și insist să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Mormântul lui Sergiu Rădăuţanu de la Cimitirul Central din Chișinău

325

Găsindu-l pe Rădăuţanu, dintre toţi bursierii săi, mai simpatic ca alţii, N. Casso l-a înzestrat cu o moșie de 500 desetine în apropierea Chișcărenilor, în regiunea zisă ,,Bohătoaie’’. (D.S. Porfirie Fală, ne-a comunicat aceasta verbal), iar la bătrâneţe l-a însărcinat cu conducerea moșiilor sale. Aceasta reiese și dintr-o scrisoare a lui N. Casso către S. Rădăuţanu din 23 decembrie 1893 (vezi și ziarul Bessarabskie gubernskie vedomosti, anexe, nr. 28 din 1912, de unde ar reieși că S. Rădăuţanu a fost înzestrat de către N. Casso cu 831 desetine în localitatea Roșioara)”. Aceste rădăcini ale academicianului Sergiu Rădăuţanu au avut o continuare deja în tatăl lui – Ion, care, pe lângă faptul că a fost profesor, a fost și scriitor. A murit în condiţii neelucidate pe frontul din Caucaz, fiind ofiţer în armata română. A reușit să editeze o singură carte, Profesorul Gârboveanu (Cârtiţa), Chișinău, 1935. Este o piesă în trei tablouri și, după cum afirmă autorul, „filmată într-o după-amiază în casa profesorului”. De ce filmată? Fiindcă pe atunci cinematografia era cea mai în vogă artă. Motivul piesei este unul foarte simplu, cules din viaţa de profesor. Motivarea piesei este însă de ordin moral. A lua sau a nu lua mită, a păstra demnitatea de om, sau a te pierde în faţa banului. Și faţă în faţă sunt puse două generaţii: cea a profesorului și cea a liceenilor. Într-un fel, piesa nu este decât o secţiune a societăţii basarabene din acea perioadă. Se prea poate că unul dintre personajele acestei piese este liceanul Sergiu Rădăuţanu, nu exclud. Un singur lucru este clar că scriitorul Ion Rădăuţanu n-a reușit, din cauza războiului, să-și fructifice talentul. Biografia lui scurtă se prezintă astfel:


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

EVENIMENTELE DIN 28 IUNIE, PRIVITE PRIN LACRIMA UNUI COPIL

326

Gheorghe Raşcu

Recent, mergând pe strada Vlaicu-Pârcălab din Chișinău, am văzut că cineva scrisese cu vopsea roșie: 28 iunie, denumirea veche, de până la 1990. Nostalgii bolnave îi macină pe acei, care nu cunosc adevărul despre 28 iunie 1940 și Basarabia... Profesorul Gheorghe Rașcu (11.04. 1888, Iași – 1962, Iași), a fost un geograf, care a lăsat câteva zeci de monografii și minimonografii, care a știut să cultive dragostea pentru geografie și călătorii geografice studenţilor de la Seminarul Teologic și elevilor de la Liceul Militar din Chișinău. A făcut studii la Liceul Naţional din Iași, pe care l-a absolvit în 1906. În 1907, absolvește Conservatorul de Muzică și Declamaţiuni din Iași și se înscrie la Fa-

cultatea de Geografie a Universităţii din București. A avut parte de profesori celebri, ca: Dimitrie Onciu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, iar din generaţia mai în vârstă – pe părintele junimismului, Titu Maiorescu. Vine în 1920 la Chișinău, de unde va pleca în 1940. Fiul său, Paul Emil Rașcu, la numai 15 ani, la îndemnul tatălui, a lăsat niște însemnări legate direct de anul 1940 și care sunt extrem de preţioase prin raritatea acestui fel de scrieri. Au fost publicate într-un tiraj restrâns, la Paris, în 1996, la Editura Căpriana, sub îngrijirea lui Eugen Holban, având un titlu sugestiv: „Zece săptămâni sub ocupaţia sovietică a Basarabiei. 28 iunie 1940 – 5 septembrie 1940”. Jurnalul începe cu o mărturisire: „...Pentru noi, ultimatumul sovietic, de care am aflat abia în seara zilei de 28 iunie 1940, a fost o lovitură cu totul neașteptată și cred că ea a fost resimţită de mulţi. Ca un prim efect a fost dispariţia imediată a legăturilor cu majoritatea familiilor cunoscute. Evenimentele erau atât de grave, riscurile atât de mari, încât fiecare considera că singurele lor șanse erau de a acţiona pe cont propriu. Ca pe o corabie care se scufundă, unicul îndemn era: se salvează cine poate. Această eclipsare a prietenilor noștri a fost începutul șocului nostru...”. Dar viaţa bate filmul. Realitatea, în care a fost nevoit să trăiască un copil, l-a marcat, și acest fapt se resimte în paginile de jurnal: „Ziua 1. Vineri, 28 iunie. – Lovitură neașteptată. Pe 26 iunie 1940, URSS a dat un ultimatum României, cerând cedarea


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

așa debandadă. Eu socotesc ca m-aș putea sui în vagon, urcându-mă pe geam, dar cu mama ce facem? Toată lumea speră în prelungirea termenului de evacuare. Orașul este în fierbere până târziu în noapte. Multe manifestaţii pentru URSS cu numeroase steaguri și pancarte. Ziua 5. Marţi, 2 iulie. – Trăim zile de spaimă, căci în oraș nu mai există poliţie. Au început răzbunările personale. De nimic poţi fi învinuit. Puţinii colegi care se întâlnesc cu tata sunt îngroziţi. Vecinii din curte au dispărut cu toţii sau stau închiși în casă. Nu-i mai vedem. Zvonuri însă curg. Soldaţii ruși se grăbesc spre Prut, dar, după unii, și peste. Încet, încet aflăm și de cei care au plecat, unii în condiţii eroice, îngrijoraţi de atitudinea lor de până atunci. Tatei i s-a spus că, întrucât lipsesc garniturile de tren, va trebui să așteptăm până se vor lărgi liniile de cale ferată și apoi vom folosi trenurile rusești! Aceasta, oare, să fie soluţia? Ziua 6. Miercuri, 3 iulie. – Oare cine te-ar asculta, dacă ai vrea să te aperi împotriva unui denunţ? Cerul este împânzit toată ziua de avioane care zboară jos, făcând un zgomot grozav. Au început să apară primii soldaţi ruși în oraș. Trec pe stradă în plutoane, cântând, dar mergând surprinzător de înghesuiţi. Ne miră că nu se calcă unii pe alţii. Sunt tineri, cu cizme de pânză, cu pantaloni lărgiţi, de la genunchi în sus, cu o rubașcă pe ei, cu chipiu sau cu o cipilică pe cap. Miroase greu a soldăţoi. In oraș, – mitinguri, cuvântări și acuzaţii pentru români. Ziua 7. Joi, 4 iulie. – Pe soclul statuii regelui Ferdinand din faţa Mitropoliei au scris cu vopsea: ,,Eu am trimis la moarte 700.000 de oameni”. Statuia lui Ștefan cel Mare rezistă încă. Pe stradă aproape nu mai recunosc pe nimeni. E o forfotă teribilă. Au venit nu știu de unde mulţi oameni. Chișinăul avea vreo 100.000 de locuitori, dar acum se spune că are peste 600.000. Bineînţeles, locuinţele lipsesc,dar se intră în casele părăsite, dacă nu s-a furat și distrus totul.

327

Basarabiei și a Bucovinei de Nord cu ţinutul Herţei. Nu ne vine să credem. Oamenii aleargă între ei și la autorităţi, pentru a afla noi vești. Basarabia va fi cedată sau va fi război? Știrile nu sunt limpezi. Unii vor neapărat război, alţii speriaţi de ororile războiului speră totuși în tratative și într-o solidaritate internaţională. Eu nu prea înţeleg bine aceste lucruri, dar părinţii sunt foarte îngrijoraţi. Ce va fi cu noi? Ce va urma în zilele următoare? Ziua 2. Sâmbătă, 29 iunie. – Ziua onomastică a mea și a mamei. Deși toate pregătirile pentru sărbătorire au fost făcute din timp, nu mai vine la noi nici unul dintre prieteni. Primim doar vizita unor profesori, colegi de-ai tatei, printre care și profesorul meu de chimie, cam al dracului. Noi îi spuneam Popescu Chioru, căci ţinea mai tot timpul un ochi închis. Cei mari poartă discuţii, încurajându-se, în timp ce noi ne înfruptăm din toate bunătăţile. În oraș, e o agitaţie deosebită. Pare că toată lumea a ieșit în stradă, dar oamenii sunt mai mult îngrijoraţi, decât bucuroși. Ziua 3. Duminică, 30 iunie. – Pe cerul senin zboară numeroase avioane sovietice și mai mici și mai mari, unele cu câte 4 și chiar 6 elice. Este un zgomot teribil. În oraș au apărut zeci și sute de steaguri roșii. Multă lume pare acum bucuroasă, dar pe aceștia nu-i cunosc după figură. De unde vor fi venit? Grupuri de copii din cămine merg pe stradă cântând în rusește, dar eu nu-i înţeleg, căci nu le știu limba. Tata se întoarce de la gară speriat de aglomeraţia și panica de acolo. Lumea este cu bagaje, cu copii. Vagoanele sunt arhipline cu oameni suiţi și pe acoperișul lor. Ziua 4. Luni,1 iulie. – Înţelegem că România ne-a abandonat. Trenurile pleacă cu mare întârziere, dar ele nu se mai întorc pentru a lua alţi refugiaţi, așa că vagoanele și locomotivele lipsesc. S-a spus că vor fi trei zile, în care va fi permisă evacuarea liberă a populaţiei, dar cum? Cu ce? Trag cu urechea la discuţia dintre tata și mama. Ei cred că nu putem risca să plecăm cu mâna goală și într-o


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 328

Ziua 8. Vineri, 5 iulie. – Au cantonat, în sfârșit, în marea noastră curte primele unităţi de soldaţi sovietici, care aveau ordin să ocupe toate clădirile ţinând de biserică. Pe lângă gardurile grădiniţelor noastre sunt aliniate acum tancuri, care fie că se deplasează, fie că nu; au motoarele pornite tot timpul. E un fum înecăcios. Zgomotul lor și al avioanelor persistă permanent. În plus, prin mai toţi copacii din grădină s-au montat megafoane și se cântă ziua și noaptea Katiușa, Trei tankiști și altele, de parcă nu era de ajuns zgomot... ...Ziua 10. Duminică, 7 iulie. – Auzim de multe arestări făcute de poliţia sovietică, NKVD, dar, de regulă, numai noaptea. Oamenii mari sunt îngroziţi. La cel mai mic denunţ ești bun luat și apoi se cercetează acuzaţia, dar, de regulă, nu se mai întoarce nimeni. Am întâlnit pe stradă pe profesorul meu de franceză. Îmbrăcat în niște haine murdare de salahor, el, care înainte îmbrăcase primul uniforma Frontului Renașterii Naţionale. Acum explică la colţ de stradă măreţia momentului și ce a făcut el în trecut. M-am strecurat pe lângă dânsul, dar nu l-am salutat. ...Ziua 12. Marţi, 9 iulie. – Statuia regelui Ferdinand este bătută în scânduri și se spune că pe locul ei va fi pusă statuia lui

Kotovschi. Cine o fi fost ăsta, că nu pare a fi român? Un soldat ne aduce o înștiinţare de la comandamentul sovietic, cerând să eliberăm locuinţa în trei zile, dar că putem să ne luăm lucrurile. Dureroasă despărţire de casa în care m-am născut, dar mă aștept și la alte dureri... ...Ziua 16. Sâmbătă, 13 iulie. – Tata a găsit o nouă locuinţă, la un învăţător, căruia i-am fost recomandaţi și care de teamă de a nu fi obligat să o dea unor necunoscuţi ne-a preferat pe noi. Locuinţa se află tot pe strada Gogol, dar în partea de sus a orașului, chiar faţă în faţă cu localul fostei Prefecturi. Acum acolo este sediul poliţiei NKVD, îmi place, căci în faţa ei sunt plantaţi niște brazi frumoși. ...Ziua 21. Joi, 18 iulie. – Astă-noapte m-am trezit și l-am văzut pe tata stând pe întuneric la geam, după perdea, uitându-se la ferestrele mereu luminate din clădirea NKVD-ului, de peste drum. Din când în când vin mașini închise, negre și descarcă oameni, care sunt îmbrânciţi în clădire. Mă uit pe furiș la tata, dar el nu-mi spune nimic. Mă mângâie pe cap și eu mă culc. Ziua 22. Vineri, 19 iulie. – Printre profesorii noștri rămași în Basarabia este și profesorul meu de fizică, Dobândă, care

Casa în care a locuit familia Raşcu până în 1940


venesc și a primit o adeverinţă, pe care o va arăta la plecare. ...Ziua 30. Sâmbătă, 27 iulie. – Chiar alături de locuinţa noastră, într-o cameră ce dă în stradă, deci peste drum de poliţia NKVD, s-a înfiinţat un ,,biro obslujevaiet” pentru lămuriri în privinţa celor arestaţi. Nu cred că se află ceva despre ei, căci văd zile la rând aceleași figuri așteptând. Privesc după perdele la această lume necăjită. Multe femei, unele cu copii mici petrec noaptea, fiind vară, pe scările locuinţei noastre. Ne-am hotărât să nu mai ieșim din casă decât prin curte, ca să nu mai sâcâim bieţii oameni. Ziua 31. Duminică, 28 iulie. – Viaţa fiind foarte scumpă, iar tata neavând slujbă, trebuie să vindem din lucruri, ceea ce am și început. Astăzi, a fost o zi mai duioasă pentru noi, căci tata a vândut pianul la care ne cânta deseori, fiecare din noi având piesa muzicală preferată. A venit un polcovnic cu soţia lui, oameni mai culţi, iar ea de o rară frumuseţe. Nu aveam scaune de ajuns și eu stăteam pe jos cu picioarele sub mine, admirând frumoasele ei picioare. Tata a cântat câteva piese de Chopin, dar cu o vădită emoţie și așa ne-am despărţit de prietenul drag al copilăriei noastre...”. Calvarul familiei Rașcu s-a terminat pe 5 septembrie 1940, când s-au repatriat la Iași, dar marea majoritate a basarabenilor n-au avut acest noroc și au ajuns în Siberia...

329

altădată fusese mare comandant în străjerie. Profesorul de matematică, Parno, coleg cu tata, i-a vorbit tatei foarte înflăcărat despre comunism. Tata a fost foarte mirat, căci, deși îl cunoștea bine, nu-l bănuise comunist. Ziua 23. Sâmbătă, 20 iulie. – Este Sf.Ilie. Tata se duce la hram, la biserica parohului nostru, părintele Scvornicov. Zi senină și caldă. Spre amiază, se întoarce acasă și ne cheamă pe noi toţi și pe mama de la bucătărie în mica grădiniţă din spatele casei, căci are să ne spuie lucruri importante. Ne anunţă că după ce s-a rugat adânc lui Dumnezeu să ne aibă în pază, s-a dus și s-a înscris la biroul de repatriere în România, cu noi toţi. Explozie de bucurie! Va trebui să fim gata în orice moment pentru plecare. Ne facem planuri ce să luăm și ce să lăsăm. Pentru tata și mama vin însă mari griji, căci vor începe cercetările asupra noastră. Ce va fi oare? Avem conștiinţa curată, dar denunţuri se pot face ușor. ...Ziua 26. Marţi, 23 iulie. – Tata se întoarce speriat din oraș. Colegul lui, profesorul de istorie Ciulcu, a fost arestat. Numeroase arestări au loc în special printre cei înscriși pentru repatriere. Veselia este din ce în ce mai rară în casa noastră. Ziua 27. Miercuri, 24 iulie. – În dorinţa de a scăpa de lucruri și, întrucât nimeni nu cumpără cărţi, tata a donat o parte din biblioteca sa Institutului Știinţific Moldo-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 330

MEMORIA CA O ARMĂ ÎMPOTRIVA UITĂRII… E aproape o axiomă faptul că, în realitate, cărţile scriitorilor le scriu cititorii. Adică, ei sunt acei care așteaptă, solicită, insistă, propun, descoperă și, din această împletire de dor și speranţă, se nasc cărţile care poartă un nume. Eugenia Dragoș, stabilită după 1944 în Constanţa, nu este o excepţie și, într-o scrisoare din 21 martie 2005, dânsa îmi comunică: „Domnule Iurie Colesnic! Cărţile Dvs. – Basarabia necunoscută (4 volume; până azi au apărut 9 volume – Iu.C.) au devenit un balsam pentru sufletele noastre de basarabeni, cei care au cunoscut unele personalităţi evocate în paginile lor. Cărţile circulă, bucurând și pe alţii, care, deși s-au refugiat copii fiind, nu-și uită rădăcinile și doresc să afle câte ceva

despre oamenii care au sfinţit prin munca lor pământul Basarabiei. Pentru toate, vă mulţumesc și sper că, în continuare, mă veţi bucura și cu celelalte volume, care urmează a apărea. Aș dori să știu, dacă aţi primit de la dna Director al ziarului Cuget Liber, Lăpușan Aurelia, materialul despre basarabeanul Mihail Coiciu, fost primar, care, prin munca sa, și-a înnobilat numele prin tot ce a realizat în oraș și a creat chiar un cartier care-i poartă numele. Am extras date din arhivele vechii Constanţe, apoi am determinat-o (în afară de cartea Memoria Orașului...) să Vă trimită și Dvs. câte ceva despre această figură luminoasă de intelectual, din Basarabia, figură prin care se demonstrează încă o dată legătura permanentă între românii din toate provinciile românești.

Covor unicat–Unirea tuturor românilor


cunoscuţi, dar care se cer readuși printre noi. În memoria Eugeniei Dragoș a rămas această efigie sfântă: „Valeria Vasilescu, Directoarea Școlii Normale Florica Niţă din Chișinău. Născută la București, în anul 1888, unde a urmat toate treptele școlare, încheind cu Facultatea de matematică. Din anul 1920, a fost numită la Școala Normală de conducătoare (educatoare) din Chișinău. Școala a funcţionat pe str. Viilor, colţ cu str.Hâncești, iar din anul 1930, prin contopirea a două școli normale (și de învăţătoare), a devenit Directoarea Școlii Normale Florica Niţă de pe str. Mihai Viteazul (azi, Liceul ucrainean M.Koţiubinski – Iu.C.). Aici a funcţionat – (predând și matematica la clasele superioare) până în anul refugiului, 1940. A revenit în anul 1941, conducând școala până la al doilea refugiu (martie 1944). A fost repartizată, toată școala, la Beiuș, dar, odată cu schimbarea războiului spre apus, cu două eleve surori (Rusus Ecaterina și Galina) au mers, pe jos, până la Cluj, de unde au luat trenul spre București. Aici, la Școala Normală Lia Brătianu, Valeria Vasilescu a fost încadrată prof. de

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Profesoare și eleve de la Școala Normală Florica Niţă. Valeria Vasilescu (1), mai 1937

331

Alăturat, vă trimit și câteva date despre directoarea Școlii Normale Florica Niţă care, prin activitatea sa pe tărâm cultural-social, alături de direcţiile altor școli secundare, a pregătit cohorte de intelectuali basarabeni, între anii 1919-1944. Poate, veţi reuși să obţineţi date despre conducătorii tuturor acestor școli secundare (14 – de fete; 15 – de băieţi) care au contribuit, prin munca lor, la ridicarea Basarabiei din întunericul în care au trăit (fără limba română și alte opreliști). Doresc să știţi că am trimis dnei prof. Clava Bunăcalea, la Olișcani, pentru monografie, un material despre unii intelectuali și tineri, care s-au realizat ulterior – tineri proveniţi din familii vechi din acea comună de RĂZEȘI. La rândul meu, am venit cu familia în Olișcani, unde îl am pe tata înmormântat (în anul 1940 – de moarte necunoscută). Această comună (care a decăzut acum, datorită devierii șoselei principale) merită să aibă o monografie – fiind una din cele numeroase, înfiinţate de la Ștefan cel Mare și Dabija Vodă. Cu stimă, Eug. Dragoș”. A scrie despre pedagogii adevăraţi e ca și cum ai scrie despre niște apostoli ne-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 332

matematică, iar elevele basarabence și-au continuat cursurile. Referitor la perioadele – Chișinău – a fost o directoare severă în ceea ce privește respectarea regulilor de învăţământ și comportare în internat, i-a plăcut ordinea, corectitudinea și comportarea sinceră a elevilor. Totodată, a iubit copiii disciplinaţi, merituoși la învăţătură și, mai ales, pe cei veniţi din familii sărace. În afara școlii, s-a implicat în diferite activităţi culturale și social-obștești (fiind eleva școlii p. la 14 ani nu pot da nume de societăţi în care activa, dar școala era prezentă cu programe artistice în diferite săli, la teatru) și, în mod special, la Sala Eparhială. De la intrarea în funcţie ca directoare a școlii, conform uzanţei (de la membrii Sfatului Ţării și până la conducătorii instituţiilor importante – care întreţineau, pe cont propriu, copii de ţărani săraci inteligenţi și merituoși la învăţătură), Valeria Vasilescu a înfiat o elevă a școlii, pe Ana Șaptefraţi din com. Olișcani, Orhei, pe care a încadrat-o (după absolvire – prin concurs) la grădiniţa de aplicaţie a secţiei educatoare, apoi a ajutat-o să urmeze cursurile universităţii, în specialitatea Psihopedagogie.

A înzestrat-o la căsătorie și au locuit împreună și în refugiu, până la deces (având și 2 nepoţi). Prin activităţile cultural-artistice, cu diferite ocazii scotea în evidenţă elevele talentate: soliste (Elena Cocalco, Nastasia Trâmbaci), recitatoare (Tita Tănăsescu, Claudia Rusu), precum și la alte demonstraţii artistice. Școala, datorită conducerii excepţionale, era vizitată de mari personalităţi din conducerea ţării. Astfel, în anul 1937, cu prilejul aniversării a 20-a de la înfiinţarea Sfatului Ţării, care a realizat Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă, ne-a vizitat orașul și școala Octavian Goga care, participând la serbarea de la Sala Eparhială, unde școala s-a prezentat cu corul și recitatoarea, eleva Rusu Claudia (poemul Eroii de Cincinat Pavelescu), a felicitat-o personal pe elevă și i-a oferit un premiu de 5000 lei (bani din care părinţii și-au cumpărat o vacă). De asemeni, școala a fost vizitată (în 1937-1938) de Ion Șoimescu (comandantul adjunct pe ţară al străjeriei). Cu acest prilej, directoarea V. Vasilescu a prezentat – la Teatrul Naţional – corul mixt cu elevii Liceului Militar Regele Ferdinand și o activitate demonstrativă a

Eleva Claudia Rusu cu grupa de copii, care vor evolua la Teatrul Naţional, mai 1937


aspecte reprezentând pregătirea grupului de copii de la „aplicaţie”, condus de eleva Rusu Claudia, pentru programul artistic ce urma a fi prezentat la Teatrul Naţional, în prezenţa invitaţilor și autorităţilor orășenești și ale Directoratului Basarabiei. (Pe fiecare fotografie se află precizările corespunzătoare). P.S. Consider că e important să menţionez următoarele: școala, în afară de bugetul de stat, poseda și o fermă de cereale și legume, pe Dealul Râșcanilor (prin împroprietărire), de unde era aprovizionată cu toate cele necesare bucătăria internatului. De asemenea, pădurea de pe Dealul Râșcanilor de azi este sădită în 1934-35, în ziua „Sădirea Pomilor”, la 4 aprilie, de către elevii tuturor școlilor secundare (excluzând Școala Electrotehnică și Facultatea de Teologie) din Chișinău. Am scris despre toate, ca să fie cunoscute, iar Dvs., Dle Colesnic, veţi alege ce consideraţi important. Eugenia Dragoș”. Au rămas puţine absolvente ale Școlii Normale „Florica Niţă”, dar memoria lor rămâne neștearsă, iar pe ea un loc cu totul deosebit îl ocupă fosta directoarea, Valeria Vasilescu…

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Clădirea fostei Școli Normale Florica Niţă

333

școlii de aplicaţie – o poveste dramatizată prin mișcare, condusă de aceeași elevă eminentă și înzestrată artistic, Rusu Claudia. Ca deosebită apreciere – școala a primit o distincţie, iar eleva Rusu Cl. a fost invitată, după absolvire în 1938, la un curs de comandante de străjere, de la Predeal, iar după absolvire, pe lângă munca didactică, a activat – și în calitate de instructor-străjer – până la refugiul din 1940. Așa înţelegea directoarea Vasilescu să activeze (prin asociaţiile din Chișinău), să contribuie la înzestrarea unui nivel ridicat cultural și social al provinciei Basarabia și totodată ajutând material și promovând elevele talentate și cu rezultate bune la învăţătură. După cele două refugii (1940;1944), cu familia fiicei adoptive (devenită prin căsătorie Ana Șerban) a locuit în București, str. Al. Donici, 18 și a predat matematica, iar Ana Șerban – pedagogia – până la pensionare. A decedat în primăvara anului 1958. A fost înmormântată la Cimitirul Sf. Vineri, iar mai târziu, după decesul fiicei, a fost strămutată la cimitirul mănăstirii Cernica. Alăturez câteva copii după fotografiile de grup – cu profesoarele școlii și două


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

PAGINI NECUNOSCUTE DIN ISTORIA TEATRULUI BASARABEAN

334

Leonid Șeptițchi

Fiecare om are în suflet refrenul său secret. Refrenul destinului lui Leonid Șeptiţchi a fost pământul. Și nu, pur și simplu, pământul pe care fiecare dintre noi îl calcă zilnic în picioare, ci acel pământ care definește existenţa noastră. Două lucrări definitorii semnate de el s-au numit Pământ și Pământ Nou. Prima a fost o piesă, a doua – un roman, dar ambele au dispărut parcă înghiţite de anonimat, exact ca și autorul lor. A mai existat un mare secret. După 1944, securitatea sovietică a căutat insistent și fără succes să dea de urmele unui înfocat scriitor și publicist, Leonid Luican, dar n-a reușit, fiindcă, în realitate, el se chema Leonid Șeptiţchi...

Viitorul scriitor s-a născut la 29 august 1919 în satul Tătărești (Tatar-Baurci), judeţul Cahul, într-o familie în care exista predispunere spre preocupări intelectuale. Tatăl, Serghei Șeptiţchi, era cântăreţ la biserica din sat, mama, Natalia, – învăţătoare. După absolvirea școlii primare, Leonid este înscris, în 1930, la Liceul de băieţi Carol al II din Bolgrad. Elev sârguincios, chiar din primele clase de liceu s-a îndrăgostit de literatură. Ca profesori de literatură i-a avut pe: Vl. Cavarnali, Gh. Bujoreanu, Ioan Șt. Botez, care, la rândul lor, erau scriitori. Biografia lui literară are un început, care pare a fi un fel de obsesie pentru scriitorii născuţi în sudul Basarabiei. Debutul literar la revista Bugeacul era visul tuturor începătorilor și aspiranţilor la marile glorii literare. Cariera literară a lui Leonid Șeptiţchi începe cu poezia „Toamna”, scrisă la 16 ani și apărută în Bugeacul (nr. 3-4, 1935). Odată lansat, publică versuri și în Pagini basarabene (Chișinău), alături de G. Meniuc (elev și el ca și L. Șeptiţchi), la Familia noastră (Bolgrad). Poezia i se pare prea îngustă pentru temele care-l frământau și treptat trece la proză. Despărţire este prima nuvelă tipărită în Bugeacul (nr. 7-8, 1936). A participat, în martie 1940, la prima adunare generală a membrilor Societăţii Scriitorilor din Basarabia și a nimerit în paginile presei de atunci alături de autori care erau deja afirmaţi. Era un avans dat cu multă generozitate și multă încredere destinului său literar. Vine 28 iunie 1940, pierderea Basarabiei... La 22 iunie 1941, începe războiul și, odată cu el, renaște speranţa că Basarabia va reveni pentru totdeauna în cadrul Ro-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Chilia, Vâlcov (?), apoi la Orhei, Florești și Bălţi. Amintiri de neuitat. Elanul tineresc, mândria de a fi actori, plăcuta atmosferă a cenaclului ne-au legat pentru totdeauna. Un demnitar (primarul?) a plătit costul recuzitei și cheltuielile de transport, iar încasările – sălile erau arhipline – acopereau cheltuielile cu prisosinţă. Un director de la CFR ne-a oferit găzduire gratuită și masă pentru o lună, cât au durat repetiţiile. Stăteam toţi la un pension al CFR, undeva spre margine, către mahalaua Melesteu, pe malul unui iaz. Eram o boemă veselă și fericită și formam un fel de cenaclu literar-artistic. Am locuit împreună vreo lună de zile: Anatol Zaruba – tatăl, în piesa pe care o jucam, soţia (în piesă), R. Nistreanu, fata lor – Vichi Melănescu, eu – vagabondul – care a văzut moartea, Senciu Pușcașu era impresar și casier, Petrică Spoială, iar ceva mai târziu s-a alăturat și Al. Boicescu. Solist, cu o voce minunată, era Misail Chiriţă, fiu de preot dintr-un sat, Putișca (sau Chitușca?), Vornic Basarabeanu – poet, A. Știrbăţ – critic teatral și Leonid Luican – taciturnul din sudul Basarabiei. Acolo ne-a mărturisit că are o piesă de teatru, „Pământul”, pe care a lecturat-o și am rămas impresionaţi. Talentat, cu o forţă de evocare a tragediei recent petrecute, fără stridenţe și retorică, cu eroi și trăiri profunde, cu episoade veridice și caractere puternice, animate de tradiţii, de dragostea pentru pământul natal și pentru familie. Avea o soră mai mică, o frumuseţe de fată, care s-a căsătorit cu A. Zaruba și, împreună cu Leonid, în 1944, s-au refugiat la Brăila, de unde provenea familia lui Leonid – Șapteţânci. Din scrisorile primite de Scriitori basarabeni. 25 martie 1940 la Zaruba, reieșea că s-a

335

mâniei. Un an de zile a fost, de fapt, un coșmar insuportabil atât pentru cei care s-au refugiat, cât și, în primul rând, pentru cei care n-au reușit s-o facă. Acest capitol al vieţii lui Leonid Șeptiţchi ar fi rămas pentru totdeauna o pată albă dacă, întâmplător, la Iași nu aș fi vorbit cu doctorul Vlad Bejan despre el. La Iași, într-o cafenea din Copou, la o halbă de bere mi-a fost dat să aflu amănunte nebănuite din biografia sau, poate, chiar din drama lui Leonid Șeptiţchi, pe care dl Bejan îl cunoștea după numele de scriitor: „Pe Leonid Luican l-am cunoscut în vara anului 1940, în parcul Mitropoliei. Era împreună cu un alt poet al Bugeacului, Vladimir Cavarnali. Nu-mi amintesc să fi avut o discuţie împreună. Apoi a dispărut și ne-am revăzut în vara anului 1942. Formasem un colectiv teatral și am dat un spectacol „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu. Însuși autorul piesei, vizitând Chișinăul, a asistat la repetiţii și ne-a dat unele îndrumări. Dacă nu greșesc, a fost singurul spectacol teatral dat la Chișinău din acea perioadă. Teatrul Expres era arhiplin. La sfârșitul premierei a vorbit Pr. Sergiu Roșca și Sergiu Matei Nica. Ei ne-au sfătuit să mergem în turneu prin Basarabia și am fost la Bolgrad, Ismail,


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 336

întors în Basarabia și Leonid, a fost profesor de limba moldovenească la Baimaclia. Alăturez afișul spectacolului „Pământul” din 20 iulie 1943 și amintirile dnei Alexandra Varnovski, membră a cenaclului, care locuiește la Iași, cadru didactic și pictoriţă. 15.XI.2002”. O veritabilă istorie a literaturii se hrănește din amintiri. Prin ele se reconstituie aerul epocii și timpul la valoarea lui absolută. Nimeni nu știe unde și cum supravieţuiesc adevăratele comori: „PĂMÂNTUL. Zguduitoare dramă în trei acte și 6 tablouri de Leonid Luican. O măreaţă icoană a Moldovei de răsărit, unde ogoarele și oamenii – într-o supremă înfrăţire – luptă și biruie sub raza amarului destin. Ansamblu: 60 persoane. În rolurile principale: Vlad Bejan, A. Zaruba, P. Spoială, Laura Rodica Manea, Aurora Varnovschi, M. Grigorie, Al. Boicescu, I. Serebreanu. Decoruri proprii: pictorul D. Dumitrescu.

Muzica: A. Știrbeţ. Dir. de scenă: A. Baltag”. Nu știu prin ce minune s-a păstrat acest modest, dar preţios afiș. L-am descoperit cu totul întâmplător într-o carte. M-au năpădit emoţiile, și crâmpeie de amintiri au început să-mi dea ghes. Am încercat să reconstitui filmul acelor ani: cine m-a contactat ca să-mi propună rolul de mamă în acea zguduitoare dramă? Cine era președintele Asociaţiei Culturale CFR, doar nu aveam nici o tangenţă cu această Asociaţie? Cine îi erau membrii? Memoria mă trădează. În ce mă privește, eram pe atunci membra Asociaţiei Creștine a Femeilor (ACF). Și totuși… Poate că, jucând anterior în piesa lui V. Eftimiu, și-au adus aminte cei de la CFR? Pare logică această presupunere, deoarece, până la urmă, interpreţii din ambele piese s-au dovedit a fi aceiași (în mare parte). Anul de graţie 1943. Suntem în plin război. Poporul este copleșit de lipsuri și vicisitudini. Totuși, setea de cultură și de adevăr i-a îndemnat pe acei oameni minunaţi să monteze puternica dramă întru aflarea adevărului. Nu ţin minte cine m-a selectat să joc în această dramă. Știu doar atât că repetiţiile se ţineau în curtea fostului Liceu Eparhial. Ajungeam în curtea liceului, urcând în pantă. Cât timp au durat repetiţiile? Nu știu. Știu doar atât că mă întorceam acasă cu genunchii zdreliţi, însângeraţi! De ce? Pentru că, jucând rolul de mamă, la vederea fiului meu, răpus de dușmani, trebuia să-mi exprim durerea printr-un răcnet sfâșietor și să mă prăbușesc lângă trupul său neînsufleţit! Și cum „durerea mea” nu era convingătoare, scena se tot relua, la nesfârșit! Sau, poate, că regizorul o făcea din pur sadism?! E de presupus că autorul piesei asista din când în când la repetiţii. Dar în amintirile mele nu-l găsesc printre noi, „actorii”. Eram prea copleșită de „durerea maternă”, văzându-mi fiul neînsufleţit? Eram prea pătrunsă de rol?


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Și-a făcut apostolatul de învăţător în satele Baimaclia și Abaclia. Mai târziu, revine la Cahul, fiind angajat la aceeași școală – nr. 2, unde a fost profesorul viitorului prozator, Haralambie Moraru. Ultimii ani, până la moartea-i prematură (martie 1970), L. Șeptiţchi i-a consacrat gazetăriei, în redacţia ziarului raional. În afară de articole, schiţe, reportaje a scris și proză, dar a publicat rar de tot. Povestirea „Moartea rândunicii”, apărută într-o revistă pentru copii, fusese introdusă și în manualele de citire pentru clasele primare. N-a mai reușit să-și editeze romanul și nici acel „colier de nuvele alese”, anunţat cu atâta căldură de revista Bugeacul: peste Basarabia veni anul 1940, aducând altă lume, în care L. Șeptiţchi a trăit treizeci de ani. Prin anii cincizeci, scrie romanul „Pământ nou”, care însă avea să se piardă la Chișinău, prin sertarele consultanţilor Uniunii Scriitorilor. Autorul nu i-a mai dat de urmă. A fost o lovitură dureroasă, care l-a derutat, i-a frânt zborul. Prozatorul Leonid Șeptiţchi a rămas să trăiască cu adevărat în povestirile lui de până la 1940. Ca un ultim și trist acord sunt însemnările jurnalistei Cornelia Stefoglu: „N-a avut parte nici în familie. Căsătorit în 1952 cu Galina Nicu, soţia-l părăsește, luându-i și pe cei patru copii. Rămas singur, cu sufletul pustiit, își găsea refugiu în literatură… Într-o zi, i-am vizitat mormântul. În faţa mea era o moviliţă de pământ, părăginită, fără nici un semn că în acel loc ar fi fost înmormântat cineva...”. Nu toate destinele se încununează cu lauri, dar, pe de altă parte, e păcat când unii sunt nevoiţi să poarte povara grea și nedreaptă a anonimatului în timpul vieţii și mult după terminarea ei...

337

La premieră piesa a avut un succes răsunător, căci autorul a reflectat cât se poate de veridic și de emoţionant drama prin care trecea Moldova de răsărit și prin care trece și acum… Piesa a fost jucată doar o singură dată, dar a avut un ecou adânc în inimile celor care au avut norocul s-o vadă. Drama din piesă reflecta cât se poate de veridic drama ţării: război, suferinţă, lipsuri, refugiu, fără întoarcere… După război, m-am întors și eu din refugiu. M-am hotărât să continuu (să reiau) studiile întrerupte în timpul războiului. M-am înscris la niște cursuri cu durata de trei ani, destinate tinerilor, care, din diferite motive – și, în primul rând, războiul – n-au reușit să-și termine studiile liceale. Cursurile se desfășurau într-o clădire, la capătul orașului, pe care n-o mai pot localiza exact. Și acolo, într-o bună zi, în timpul unei recreaţii, l-am zărit pe Leonid Luican! L-am revăzut de mai multe ori printre cursanţii tineri și mai puţin tineri. În ce calitate se găsea acolo? Ca lector sau ca student? Îl văd și acum. Puţin la trup, blond-șaten, ochi albaștri-verzi, nasul fin, gura frumos arcuită, buze roșii de fecioară. Un ușor defect al bărbiei? Plăpând la înfăţișare. Însă ochii săi trădau o forţă venită din interior. Toată făptura lui emana o absenţă, o indiferenţă, chiar o sfidare aș zice. Era mereu singur. Singur și închis în sine. La un moment dat, ochii noștri s-au întâlnit. Nici o tresărire! Nu m-a recunoscut? N-a vrut să mă recunoască? Sau n-a vrut să fie recunoscut? Era după război… Regimul se schimbase… Lipsa lui de reacţie m-a blocat. Mi-a paralizat orice dorinţă de a-l aborda. Reacţia mea de atunci o regret și o resimt ca o pierdere. Dar am intuit că din întreaga lui fiinţă emana dorinţa de a nu fi deconspirat. Dorinţă pe care am înţeles-o și am respectat-o. 14.XI.2002 A.Varnovski”.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

SCRIITORII TRANSNISTRIENI ÎNTRE TRAGEDIE ŞI MINCIUNĂ...

338

Dumitru Milev

Pentru a înţelege tragedia transnistriană din anii 1918-1944, ne trebuie nu doar timp, nu doar o cercetare serioasă, minuţioasă a documentelor, avem nevoie, în primul rând, de o abordare cu totul deosebită, neobișnuit de omenească. Fiindcă ceea ce s-a întâmplat cu oamenii de acolo nu poate fi redat prin tablouri statistice, prin abordări istorico-metodice tradiţionale, nici prin filiera subiectivă a unor atitudini subordonate unui angajament politic. Acolo s-a efectuat un experiment social care, în mare parte, a fost plătit cu vieţi omenești, cu destine mutilate, cu irecuperabile pierderi de vise și realizări... Și, spre regret, acest experiment mai continuă acolo și astăzi... Dacă lucrarea lui Panait Istrati, scrisă în 1929, „Spovedania unui învins. Uniu-

nea Sovietică” ar fi fost tipărită în URSS, transnistrienii ar fi ştiut cu mult înainte ce destin îi așteaptă. Marele scriitor român a fost şi un mare vizionar, când consemna în capitolul RASSM: „Republica Moldovenească, fluture român aşezat pe elefantul sovietic, mi-a fost un exemplu tipic de ceea ce vrei şi nu poţi. Mi-a fost, de asemenea, pentru ceea ce poţi şi nu vrei, căci Uniunea Sovietică se oglindeşte întreagă în lacurile-i mici mai bine decât în cele mari. ...Nicăieri, pe toată întinderea Uniunii, nu vei vedea, ca în Moldova şi Armenia, oameni mai simpli şi mai dezinteresaţi, consacrându-se cu mai mult avânt operei de ridicare socială. Simţi că toate arterele organismului minusculului Stat sunt încordate spre o singură ţintă: a hrăni cu viaţă nouă pe cei care constituiesc majoritatea, şi numai pe ei. Şcoli, spitale,

Toader Malai


Filimon Săteanu

dească arhitecţii comunişti pentru a o vedea izbândind şi pe a lor?” (Nistru, 1989, nr.4, pag.140-141). S-a plătit extrem de scump, cu vieţile a mii de oameni nevinovaţi, în numele doctrinei comuniste, iar în RASSM, în numele luptei cu duşmanul din partea dreaptă a Nistrului – România. În 1937-1939, în toiul marilor represiuni staliniste, toţi erau bănuiţi că-s spioni români: şi primii secretari ai republicii, şi ultimul ţăran analfabet din cel mai necăjit sat. Teama de România a fost ridicată la nivel de cult şi la nivel de politică de stat. Dar au suferit şi mai suferă încă mulţi oameni. Scriu mai suferă, fiindcă minciuna formulată odinioară îşi mai face loc în cărţile, dicţionarele şi enciclopediile noastre. Şi o să argumentez prin câteva exemple elocvente, dar chiar din start vreau să menţionez că de vină nu sunt autorii care au scris, vina o poartă acei care au ştiut, dar au tăinuit şi falsificat informaţia. Din oceanul enorm de nume dispărute sub glonţul NKVD-st am ales doar câţiva scriitori. Despre Dumitru Milev s-a scris în multe ediţii, dar chiar şi-n cele mai re-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Samuil Lehtțir

339

sanatorii, fabrici moderne, uzine de energie electrică, grădini de copii, leagăne, kolhoz, sovhoz, răsar una după alta, aşa că nu recunoşti o regiune la un an după prima ta vizită. În ambele republici orfane comisarii poporului sunt îmbrăcaţi ca nişte cerşetori şi se descurcă greu la fiecare sfârşit de lună. Cunosc unul care, trebuind să mă însoţească în turneu, se împrumuta cu douăzeci de ruble ca să-i lase neveste-si pentru timpul cât va lipsi. Doctoriţa Ecaterina Arbore, comisară la sănătatea publică a Moldovei, devenită de la o zi la alta o simplă cetăţeană, nu mai găsea adăpost la Moscova (ea nu este „troţkistă”). Unde s-a mai văzut aşa ceva pe faţa pământului ? Și totuşi uşurinţa pândeşte opera, o ameninţă cu prăbuşirea, ca în frumoasa noastră legendă a Mănăstirii de la Curtea de Argeş, ale cărei ziduri se năruiau noaptea, pe măsură ce erau ridicate ziua. Ce sacrificiu va trebui făcut pentru a pune capăt nenorocirii? În legendă, a fost de ajuns un suflet omenesc. Şi arhitectul, meşterul Manole, n-a şovăit să-şi zidească propria nevastă pentru izbânda operei. Ce ar trebui să zi-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 340

cente anii săi de viaţă sunt următorii: (2.1.1887, Baurci-Moldoveni, jud. Cahul – 3.10.1944). Fără a se indica locul decesului. Adevărul este , că fostul fondator al organizaţiei scriitoriceşti „Răsăritul ”(1928), fostul redactor - şef al revistei „Moldova literară” şi redactor al revistei „Octombrie”, a fost împuşcat la Tiraspol, la 13 octombrie 1937. Iar cineva i-a adăugat nişte ani în speranţa că cei care nu știu se vor gândi: respectivul scriitor a murit în timpul războiului. Colegul lui D.Milev, Pavel Chioru-Ianachi s-a născut tot în sudul Basarabiei, şi sursele ne indică anii de viaţă – (2.4.1902, Cartal, jud.Ismail -11.10.1943, Siberia). N-a văzut fostul redactor-şef al ziarului „Plugarul roşu” Siberia înainte de moarte. El a fost împuşcat tot la Tiraspol, la 11 octombrie 1937, pentru românizarea limbii moldoveneşti, prin trecerea ei la alfabetul latin. Un alt scriitor important, în primul rând ca biografie, este Toader Malai. Au scris adevărul despre tragedia lui istoricii Anton Moraru şi Nicolae Movileanu („Calvarul sau pagini inedite din viaţa lui Toader Malai” (Nistru, 1989, nr.1) şi publicistul Alexandru Donos în cartea „Scriitori martiri” (Chişinău, 2000). Istoricii literari considerau drept autentice datele vehiculate oficial şi inserate în Enciclopedia „Literatura şi arta Moldovei’’ (vol.1, Chişinău, 1985): „Malai Toader Calistratovici (pseudonim Păunel; 5.11.1890, s.Gribova, r-nul Drochia, RSSM – 20.11. 1942). În realitate însă, autorul cărţii de debut „Oţelul viu” (1929) şi al poemului „Stejar Văluţă”(1931), a fost condamnat la moarte la 8 octombrie 1938 şi împuşcat peste câteva zile, ca membru al unei organizaţii ilegale inexistente, care dorea unirea cu România. Mai tânărul scriitor Filimon Săteanu este prezentat în volumul „Cântăreţi ai primelor cincinale” (Chişinău, 1974), ca fiind originar din satul Popăuţi, r-ul Rezina. Anii de viaţă sunt indicaţi (1907 -1943). În realitate, autorul unei singure plache-

te de versuri „Ţie, Patrie, îţi cânt”(1936) a fost împuşcat la Tiraspol, după ce „troica” stalinistă a emis o hotărâre pe data de 20 octombrie 1937... De un destin similar a avut parte şi primul dramaturg din RASSM, Samuil Lehtţir. Piesa lui „Biruinţa” a fost una dintre primele montări ale tânărului teatru dramatic din Tiraspol, eveniment produs în 1933. Ca în 1937 autorul să fie arestat, condamnat la moarte pe data de 10 octombrie 1937 şi executat la 15 octombrie 1937. „Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia 1812–2006” (Chişinău, 2007) ne informează că anii de viaţă ai acestui autor, condamnat din cauză că a optat pentru introducerea grafiei latine în Transnistria, sunt (25.10. 1901, Otaci, jud.Soroca – 15.10.1943). Abia în ediţia a doua a aceluiași Dicţionar, din 2010, autorii lui publică data adevărată a morţii scriitorului – 15.10.1937. Falsificatorii conştienţi ai istoriei noastre n-au scăpat cu vederea nici nume mai puţin vehiculate, cum ar fi cel al lui Ion Corcinschi, născut în 1915, în satul Ciorna, r-ul Ocna-Roşie, reg.Odesa, autorul unei singure plachete de versuri „Lirica”(1935).

Ion Corcinschi


Pavel Corneliu

Unul dintre aceştia, poetul şi dramaturgul Pavel Corneliu, originar din România, a reuşit să editeze la Tiraspol piesa „Ordinea”(1933), plachetele de versuri: „Printre gânduri”(1934), „Robii revoltaţi”, „Amarnica încercare” şi povestirea „O călătorie”. Dar această contribuţie literară s-a dovedit a fi fatală pentru el, precum şi participarea sa la editarea de carte cu caractere latine şi chiar a unor clasici români. Sunt sigur că a fost împuşcat în 1937, dar n-am la dispoziţie nici un material, care ar confirma această supoziţie şi deci nu pot afirma cu certitudine că anul morţii, 1943, indicat în mai multe ediţii, este un fals... Olga Şatunovskaia, fostă deţinută politică în GULAG şi desemnată de N.Hruşciov ca preşedinte al Comisiei pentru studierea crimelor regimului stalinist, în urma cercetărilor arhivelor secrete ale URSS, a stabilit că de către regimul comunist, în perioada 1937-1941, au fost împușcaţi 7.000.000 de oameni, iar în GULAG-uri – închişi cca 19.870.000 de oameni. Vă imaginaţi ce câmp de cercetare avem în faţă, şi cât mai au de lucru generaţiile viitoare pentru a afla ADEVĂRUL?...

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Nistor Cabac

341

În volumul colectiv „Cântăreţi ai primelor cincinale” (Chişinău, 1974), la pag.66, în nota biografică este indicat anul decesului –1943, pe când în realitate el a fost împuşcat la Tiraspol, la 26 noiembrie 1937. Despre poetul Nistor Cabac se ştia că, fiind născut la 23 noiembrie 1913, în Culnaia-Veche, reg.Odesa, a murit în 1937. Pe când trebuie să cunoaștem că autorul plachetei „Prima brazdă” (Tiraspol, 1932) a fost condamnat la moarte prin împuşcare la 17 noiembrie 1937, şi pedeapsa a fost executată la 26 noiembrie 1937. Rămâne incertă informaţia despre mulţi oameni de cultură, oameni politici, care au fost victimele dictaturii comuniste în Transnistria. Dar există o categorie de oameni despre care nu s-a prea dorit să se scrie – emigranţii români, ajunşi în URSS şi care, la trecerea RASSM la alfabetul latin, au fost chemaţi la Tiraspol pentru a-și pune în aplicare cunoașterea perfectă a limbii române, iar mai apoi au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, ca fiind agenţi ai serviciilor secrete româneşti. Acest fapt face ca dosarele lor şi până astăzi să zacă neatinse de cercetători, care n-au acces la fondurile încă secretizate.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 342

PRIMA PIESĂ MONTATĂ PE SCENA TIRASPOLEANĂ A FOST A UNUI BASARABEAN Drama Transnistriei interbelice rămâne a fi una ce necesită a fi mereu redescoperită. Fiecare persoană implicată în procesul de trecere la alfabetul latin (1931-1937) şi, mai ales, în delicatul proces de propagare a limbii literare române, a plătit cu viaţa. Iar printre acestea erau nu doar oameni motivaţi de ideea construirii unui viitor luminos, ci erau oameni foarte talentaţi, care au pornit pe valurile revoluţiei ce promitea echitate socială şi libertate naţională, şi ei făceau tot posibilul ca aceste deziderate să devină realitate. Ei nu bănuiau că în dosul frumoaselor lozinci se ascundeau ambiţii şi orgolii meschine ale marilor conducători comunişti. Destinul lui Samuil Lehtţir este unul întortocheat, şi el ca şi cum ar fi mers conştient la înfruntarea destinului. Este născut la 25.10. 1901, la Otaci, jud.Soroca. La 17 ani participă la mişcările militare antiromâneşti. Studiile gimnaziale le face la Movilău (Podolsk), iar cele universitare la Cernăuţi, în cadrul României Mari, unde este observat de siguranţa statului ca simpatizant al URSS. În 1926, trece ilegal Nistrul, în speranţa să ajungă pe pământul făgăduinţei sovietice. Aici este antrenat în munca de organizare a Comitetului ştiinţific, un fel de filială improvizată a Academiei de Ştiinţe, e şef de secţie la editura de stat, ceea ce este firesc, deoarece era un bun cunoscător al limbii române. Iar mai apoi e secretar responsabil al revistei literare „Octombrie”. La 1 aprilie 1928, la Balta, este fondată prima organizaţie a scriitorilor din RASSM „Răsăritul”, unde alături de Samuil Lehtţir se regăsesc cele mai importante nume din literatura momentului: P.Chioru, D.Milev, T.Malai, N.Marcov, M.Andreescu, C.Coşă-

Samuil Lehtțir

rău, I.Canna, I.Grecul ş.a. Iar la Conferinţa I-a a scriitorilor sovietici din RASSM, care și-a ţinut lucrările la Balta la 1 iunie 1929, a fost ales Comitetul de conducere ce avea componenţa formată din: D. Milev (preşedinte), S. Lehtţir (secretar), I.  Vainberg, T. Malai, N. Marcov şi I. Canna. Samuil Lehtţir debutează editorial în 1929 cu placheta ,,Poezii” tipărită la Balta, unde pe atunci era capitala RASSM, ca în 1931 să scoată de sub tipar culegerea de versuri „În flăcări” (Tiraspol, 1931). Ritmul apariţiilor editoriale este unul impresionant. Deşi trebuie să recunoaştem că poezia lui este una angajată, cu tematică considerată astăzi minoră. Peste un an, editează o altă plachetă de versuri „Sirenele zidirii” (Tiraspol,


Ce măreţii, Ce omagii celor ce-s gata A se izbi Ca de stâncă, de Univers. Zâmbesc inimos

Autorul ei, poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul literar, bibliograful şi traducătorul – Samuil Lehtţir a intitulat-o profetic Cucerirea Universului. E una dintre puţinele lui creaţii poetice strecurate pe lângă vigilentul teasc ideologic. Aşa cum temerară a fost şi încercarea lui de a aduce în tematica literară de atunci o temă istorică legată de Moldova feudală , de eposul eroic, – drama Codreanu (Tiraspol, 1930). A fost prima piesă originală de teatru scrisă la Tiraspol, dar care n-a fost pusă în scenă din motivul că la ordinea zilei era tema muncitorească. Şi atunci, el scrie o nouă operă dramatică. Piesa lui „Biruinţa”(Tiraspol, 1933) a fost prima montare a tânărului teatru dramatic din Tiraspol, eveniment produs la 7 noiembrie 1933. În acea zi a avut loc inaugurarea Teatrului Moldovenesc de Stat din Tiraspol. Înainte de începerea spectacolului, a fost anunţată decizia guvernului de a reorganiza Studioul Dramatic Moldovenesc în Teatrul Moldovenesc de Stat. S-a jucat în premieră spectacolul „Biruinţa” de Samuil Lehtţir. Spectacolul a fost montat de Daniil Bondarenko, scenografia este semnată de N.Sakevici, muzica  – de O.Nadel. Au evoluat actorii: V.Nicolaev, I.Silcenko, M.Polubok, N.Boştănar, A.Corcinschi, T.Gruzin, A.Nagâţ, Iu.Poliaşenko, G.Pugacevschi ş.a. Piesa era slabă, scrisă la comanda zilei, când în vogă era dezbaterea tematicii conflictelor de producţie. Pe parcursul montării, s-a intervenit în mai multe scene, dar, graţie aportului actoricesc, spectacolul a reuşit. Au fost remarcate rolurile create de: V.  Nicolaev, E.  Josan, T.  Gruzin, N.  Boştănar, V.  Gherlac, A.  Corcinschi, A. Nagâţ ş.a. Spectacolul a fost primit foarte călduros de public, unii s-au recunoscut pe sine în protagoniştii jucaţi de actori. Entuzias-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Abisuri cereşti Ca visuri încep să dispară În golul imens. Al aripilor noastre avânt Găsi-va cărări Spre căile largi planetare, Şi va ridica Un pod între cer şi pământ.

Şi morţii când ea se arată, Dar viaţa o întâlnesc Bucuroşi, sunător, ca un vers.

343

1932), ca în 1935 să tipărească două cărţi: „De pază” (Tiraspol, 1935) şi „Dezrobire” (Tiraspol, 1935).Tot el este coautorul unui volum de critică literară şi traduceri, editat în colaborare cu I.Vainberg şi intitulat „Întrebări literare” (1930). În acest volum cititorul din stânga Nistrului citea în limba română opera unor poeţi valoroşi: A.Puşkin, M.Lermontov, S.Esenin, A.Bezâmenski ş.a. Și totuşi în creaţia lui Samuil Lehtţir există şi momente revelatorii. Poezia de mai jos a fost publicată în revista „Octombrie” (1935, nr.7-8, din iulie-august), dar a fost scrisă, probabil, mult mai devreme. Uimeşte tematica aleasă şi, în deosebi, precizia descrierilor poetice, de parcă autorul ar fi fost personal în zbor cosmic. E necesar să reamintim că în calendar era fixat anul 1935 şi până la primul zbor al omului în cosmos trebuia să treacă două decenii și ceva. Aceasta s-a întâmplat abia la 12 aprilie 1961, când Iurii Gagarin a zburat în jurul pământului. Imaginaţia poetică a anticipat cu mult acest eveniment: În spaţiul larg Al seninului rece, albastru, Lucesc două-aripi Unei pasăre-om, radios. Pe al cerului fund Se deschide o vastă fereastră Spre gândul înalt Al omului prodigios.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 344

mul a fost general. La finele reprezentaţiei, unii jubilau pe scenă, alţii – în sală. Această experienţă autorul a sintetizat-o sub forma unui articol: „ACTORUL Actorul teatrului moldovenesc este un actor tânăr. Un actor nou, un actor care a venit din sat, din colhoz, fără știinţă teatrală. Fiecare știe că pe timpul ţarismului, moldovenii n-au avut nu numai teatru în limba moldovenească, dar nici școli, nici cărţi în limba lor. Numai dictatura proletară, numai linia justă în chestia politicii naţionale leniniste, a putut crea un teatru moldovenesc. Pe ziua de azi avem de acum un colectiv de actori sovietici moldovenești, care, căpătând ştiinţele teatrale necesare, au înţeles şi sarcinile ce stau înaintea teatrului și, dedându-se construcţiei teatrului sovietic moldovenesc, au devenit și participanţi activi în construcţia socialismului. În legătură cu dezvoltarea largă a cerinţelor culturale între masele largi muncitoare şi colhoznice, se va dezvolta şi mreja teatrelor moldoveneşti.

Trebuie de gătit dramaturgi, regizori, actori, critici de teatru și, în general, lucrători teatrali cu studii teatrale. Teatrul nostru luptă contra parolei burgheze ,,artă pentru artă”. Fiecare actor știe de acum, că el construiește un teatru sovietic, că el ajută construirii socialismului prin teatru. Dar în privinţa adâncirii teoriei marxist-leniniste în știinţele teatrale, ar trebui de dat o mai mare atenţie. LIMBA Limba moldovenească, care se găsea atâtea veacuri sub represia ţarismului și a boierimii, n–a putut să se dezvolte, fiindcă moldovenii erau lipsiţi de orice viaţă culturală în limba lor. Limba a devenit coruptă, jargonizată și săracă. Revoluţia din Octombrie, care a deșteptat popoarele din Uniunea Sovietică la o viaţă nouă, le-a ridicat la o treaptă culturală mai înaltă, le-a tras în construcţie colosală a socialismului, a dat un imbold mare și maselor muncitoare moldovenești spre o viaţă nouă, spre zidirea unei culturi socialiste, naţionale după forma ei. Limba moldovenească este un factor puternic al realităţii noastre, adică, limba

Scenă din spectacolul „Biruinţa” de Samuil Lehtţir


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

DRAMATURGIA NOASTRĂ Dezvoltarea teatrului moldovenesc este foarte strâns legată cu desfășurarea dramaturgiei sovietice moldovenești. Dramaturgia sovietică moldovenească e încă foarte tânără. Prima piesă originală s-a ivit la noi în 1930 (S. Lehtţir – Codreanu). Şi

chiar până în ultimul timp, dramaturgia a rămas la noi domeniul cel mai înapoiat. Un început bun pentru crearea unei dramaturgii originale moldovenești a fost Concursul pentru cea mai bună piesă de teatru, declarat de către Comisariatul de Instrucţii al RASSM, în 1933. La concurs a fost reprezentat un număr de 14 piese originale ale scriitorilor și dramaturgilor sovietici moldovenești. Și măcar că concursul a dat rezultate favorabile (au fost premiate trei piese), totuși, trebuie spus, că dramaturgia noastră, ca și literatura noastră, rămâne încă în urmă de la viaţă...”. (S. Lehtţir în cartea: Primul Teatru Moldovenesc de Stat (Tiraspol, 1934). Avântul acesta n-a fost de lungă durată. În 1937, autorul nostru avea să fie arestat, condamnat la moarte pe data de 10 octombrie 1937 şi executat la 15 octombrie 1937. La interogatoriile de la NKVD a fost schingiuit şi obligat să recunoască că a trecut Nistrul, fiind agent român, şi acţiunile lui în domeniul implementării alfabetului latin erau acţiuni conştiente, îndreptate împotriva URSS. Foarte judicioasă mi se pare aprecierea, pe care o face criticul literar Mihai Cimpoi vizavi de scriitorii transnistrieni: „Scriitorii aceștia, în majoritatea lor exterminaţi de către regimul stalinist în 1937 sau mai târziu, au întreţinut, prin sacrificiu, o viaţă literară dinamică sub semnul valorificării creatoare a folclorului şi a luptei pentru revitalizarea limbii române şi revenirea ei la alfabetul latin”. ( O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia.(Bucureşti, 2002). E un epigraf perfect pentru o operă viitoare – Tragedia Transnistriană...

345

construcţiei socialiste a RASSM și a mișcării revoluţionare din Basarabia și România. Acuma trece în Moldova Sovietică un proces de importanţă colosală – latinizarea scrisului moldovenesc. Latinizarea scrisului moldovenesc nu trebuie de înţeles superficial, chipurile, trecem de la alfabetul chirilic la alfabetul latin și atâta tot. Latinizarea scrisului moldovenesc e un pas pentru ridicarea nivelului limbii la o treaptă mai înaltă. Teatrul, care este un factor puternic de influenţat asupra omului, trebuie să devină și factorul cel mai puternic în privinţa dezvoltării limbii moldovenești. Aceasta înseamnă, că teatrul trebuie să stăpânească serios și adânc limba. Aceasta înseamnă, că în procesul latinizării, scena teatrului moldovenesc trebuie să ajute nu numai din punctul de vedere al îmbogăţirii limbii, dar și din punctul de vedere al pronunţării. La teatru, trebuie să ne învăţăm și a vorbi. Englezii au avut dreptate, când spuneau că ei au învăţat limba la Shakespeare, adică la teatru. Aceasta se cere, în primul rând, de la actor, ca el să aibă în vedere toate acestea. Actorul trebuie să lucreze serios și adânc asupra limbii, asupra dicţiei, și atunci când va stăpâni toate acestea, vom putea spune că teatrul nostru şi–a îndeplinit sarcina şi în domeniul latinizării.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 346

„...ÎN BĂTAIA CRIVĂŢULUI DE LA RĂSĂRIT” Scriitor, folclorist, profesionist impecabil, om de o vastă cultură, Paul Vataman a fost o personalitate renascentistă pentru Soroca interbelică. Scrierea materialului acesta mi-a fost dictată de o scrisoare: ,,București, 6 mai 1994. Stimate domnule Colesnic, mă numesc Octavian Vataman și sunt fiul profesorului Paul Vataman din Soroca. Am citit cu multă emoţie cartea dvs. Basarabia Necunoscută (vol. I), emoţia a fost cu atât mai mare, cu cât am regăsit în carte fotografia tatălui meu și reproducerea copertei cărţii sale – Figuri sorocene. Vă mulţumesc pentru această carte, ca român basarabean din categoria celor încercaţi de soartă. Nu cred că știţi ce s-a întâmplat cu tatăl meu. A fost ridicat la 25 iunie 1941 și a murit în închisoarea din Penza, în iarna lui 1941-42, avea 42 de ani. Am aflat aceasta de abia în anii ’60 din mărturia unui sorocean care a fost cu el. La 13 iunie 1941, am scăpat, fiindcă nu eram acasă, au fost însă deportaţi: sora mamei și soţul ei (prof. Porfirie Procopie), precum și bunicii din partea mamei.

Pe tata l-au luat de la Ocniţa, unde am fost trimiși după ce ne-au dat afară din casă și din Soroca. În 1944, aveam 13 ani, ne-am refugiat în Ţară. Sunt inginer-constructor, lucrez și locuiesc în București. În cartea dvs. am mai găsit nume de oameni, pe care i-am cunoscut și care au fost în casa noastră – Pan Halippa, Petre Stati și Apostol Culea. Dacă veniţi la București, mi-ar face o deosebită plăcere să vă cunosc... Vă mulţumesc încă o dată pentru cartea dvs. și sper să vă cunosc...”. Și, ca o completare firească, a ajuns la mine prin mijlocirea profesorului universitar Aurel Marinciuc și această „Autobiografie”, scrisă de Octavian Vataman: „Tatăl meu, Pavel Vataman, s-a născut la 30 octombrie 1899 în orașul Soroca. Părinţii săi Panteleimon și Elena Vataman provin dintr-o familie de răzeși moldoveni, după cum o arată și numele. Vataman, pe vremea lui Ștefan cel Mare, era conducător de ceată de răzeși în oastea domnească. S-a născut în casa pe care o aveau bunicii mei pe dealul Sorocii, cam în faţa liceului agricol, în prezent, dispărută. Bunicii erau, de fapt, din Zastânca, unde aveau circa 20 ha de pământ, vie și o gospodărie, puţin mai sus de podul Bikir, la intrarea în Zastânca. În total, au avut 8 copii: Elisaveta, Maria, Pavel, Andrei, Nicolae, Teodor, Daria și Ana. Tata mi-a povestit odată că de abia pe la vârsta de 15 ani și-a dat seama că este român și nu moldovean supus Paul Vataman cu soţia Anna și fiul Octavian, 1933 ţarului. Trebuie să menţionez


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Au avut două fete: Anna (1902) și Ludmila (1903), ambele au fost licenţiate ale Facultăţii de Litere și Filozofie din Cernăuţi. Ludmila s-a căsătorit cu Porfirie Procopie, profesor de chimie și fizică, originar din Hristici, dintr-o familie înstărită. A fost numit în 1933 director al Liceului A.D. Xenopol, funcţie ce a deţinut-o până în iunie 1940. El era membru al Partidului Liberal. Vreau să precizez că relaţiile între tatăl meu și cumnatul său, Procopie, erau de strânsă prietenie. Locuiam pe str. Heliade Rădulescu nr.19, în continuare era casa unchiului meu și apoi a bunicilor Zaher, eram o familie unită și fericită. Despre activitatea politică a tatălui meu până în 1940 nu știu prea multe. După câte am aflat, era șeful Partidului Ţărănist al judeţului Soroca (membru al biroului judeţean – Iu.C.), am avut câteva fotografii ale tatei lângă Ion Mihalache la o Conferinţă Naţională a partidului prin 1936-1937, care s-a desfășurat la Chișinău. S-a ocupat foarte mult de ridicarea nivelului cultural al satelor, prin intermediul școlilor, căminelor culturale, bibliotecilor și cursurilor de agricultură pentru săteni. Cum aveam obiceiul să mă ţin de tata, îmi amintesc de inaugurarea unor cămine culturale și de câteva mitinguri electorale din 1937. Era un democrat convins, a luat de multe ori atitudine împotriva extremiștilor atât în ziarul local, cât și în discursuri. Ca profesor, era foarte conștiincios și sever, nu admitea nici un fel de intervenţii. Prin 1936, a început să adune materiale și să scrie cartea „Figuri sorocene”. A avut manuscrise și documente basarabene de o extremă valoare, printre care un act scris pe piele de viţel cu un sigiliu mare în ceară roșie de pe vremea lui Ștefan sau Petru Rareș. În februarie 1944, mama a primit o scrisoare de la Arhiva de Folclor a Academiei Române din care citez: „Vă rugăm să binevoiţi a le preda doam-

347

că bunicii mei, născuţi și crescuţi sub ocupaţie rusească, nu știau nici un cuvânt în limba rusă, ca, de fapt, toţi locuitorii satului Zastânca. După școala primară, pe care cred că a urmat-o la Zastânca, tata a absolvit Școala Normală de învăţători din Soroca, primind titlul de învăţător prin Certificatul nr.224/1, iulie 1919. Pentru a urma facultatea, a dat examene de diferenţă la Liceul „Alecu Russo” din Chișinău și este licenţiat al Facultăţii de Litere și Filozofie – Universitatea din Iași, în istorie și geografie (certificatul de absolvire nr. 469, dat în Iași la 2 martie 1925). În anul 1924, a făcut armata cu termen redus (TR) în cadrul regimentului 8 Vânători și, din biletul de lăsare la vatră din 23 octombrie 1924, rezultă că a absolvit Școala de ofiţeri de rezervă din Ploiești cu gradul de sublocotenent. Și-a început activitatea la 1 noiembrie 1924 la Școala Normală din Vaslui, ca suplinitor, până la 1 septembrie 1925. Începând cu 1 septembrie 1925 și până în iunie 1940, a funcţionat ca profesor la Liceul A.D.Xenopol din Soroca. A fost membru al Partidului Ţărănist (Mihalache), nu știu din ce an, însă cu venirea ţărăniștilor la guvernare, a fost numit la 28 noiembrie 1928, directorul Liceului A.D. Xenopol, funcţie ce a deţinut-o până la 8 decembrie 1933, conform procesului-verbal întocmit de cenzorii comitetului școlar, profesorul Mitrofan Toma, Mihail Mojevelov și Vladimir Bogdanovici, prin care se apreciază „munca rodnică a domnului P. Vataman în calitate de director’’ și i se aduc mulţumiri. Pavel Vataman s-a căsătorit pe 9 ianuarie 1929 cu Anna Zaher, la Biserica din Rubleniţa. Numele de Zaher a fost transcris fonetic din limba rusă, corect era Sacher. Bunicul Friedrich Zaher, conform certificatului de naștere al mamei, era supus german de religie luterană, iar bunica Eugenia – ortodoxă.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 348

nei profesoare Tatiana Gălușcă-Crâșmaru, pentru a fi expediate împreună cu manuscrisele d-sale și puse la adăpost la Arhiva de Folclor” (Arhiva de Folclor a Academiei Române, Biblioteca Universităţii, Sibiu, nr. 18 din 23 februarie 1944). Documentele au fost încredinţate doamnei Gălușcă, nu știu ce și unde s-au păstrat. În casa noastră au fost multe personalităţi politice și culturale ca: Pan Halippa, Moș Ion Codreanu, Apostol Culea, prof. Mehedinţi, Petre Stati, Grigore Cazacliu (rezident Regal al Basarabiei între anii 1938-1940, coleg de facultate și de partid, prieten al tatei) și mulţi alţii. Îmi amintesc aprecierea prof. Mehedinţi dată orașului nostru, dânsul a spus că: „Soroca este Sinaia României”. În 1940, după ocuparea Basarabiei, am rămas la Soroca. După părerea mea actuală, părinţii mei și mulţi alţi intelectuali basarabeni nu știau ce înseamnă în realitate regimul comunist din Rusia. În cursul anilor ce au urmat m-am gândit de multe ori la această miopie politică. Era și o lipsă de informare, dar a predominat, cred, dorinţa de a rămâne pe

locurile natale și de a servi în continuare cultura românească în Basarabia. Din păcate, eroarea în aprecierea corectă a situaţiei reale a fost fatală, nu știau cu cine au de-a face! Prin luna august 1940, am fost daţi afară din casă, tata și unchiul Procopie au fost transferaţi la școala din Ocniţa (gara), unde ne-am mutat și am locuit împreună. Bunicii Zaher au rămas la Soroca, a fost ultima dată când i-am văzut. În casa noastră s-a instalat noul director rus al Liceului Șciukin. Pe data de 13 iunie 1941, a avut loc marea deportare a intelectualilor și gospodarilor din satele Basarabiei. Dintr-o pură întâmplare, părinţii m-au dus pe data de 10 iunie 1941 la Cernăuţi, la doctor. Am plecat spre Ocniţa în dimineaţa zilei de 13 iunie 1941, pe străzi, la Cernăuţi, am văzut scene de groază, asemănătoare celor din filmele care prezintă ororile fasciste. În gară, se aflau trenuri cu vagoane pentru vite, pline cu oameni. În tren, tata a întrebat pe un rus, care era în compartiment cu noi, ce se întâmplă. Acesta a răspuns: „rasculacivaiut” (desculăcesc).

Promoţia anului 1939. Liceul „A. Xenopol” din Soroca. În centru: P. Procopie și P. Vataman


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Soarta celor deportaţi sau arestaţi a fost următoarea: Pavel mort la Penza, bunicul Zaher a murit de foame undeva pe Ienisei în 1941, avea 72 de ani, Ludmila Procopie a ajuns la Novâi-Port, unde a adus-o și pe bunica Eugenia, care a murit acolo în 1954. Procopie a murit la exploatările forestiere undeva în Karelia. Andrei Vataman nu a mai putut suporta regimul detenţiei și s-a sinucis la Magadan, soţia lui Natalia și fiul Vitalie au rămas în Siberia până azi. Ludmila Procopie a fost eliberată în 1956, nu s-a mai întors acasă, s-a stabilit împreună cu fiica ei Mariana la Rostovpe-Don, unde avea o verișoară rămas acolo din 1917. Mama și cu mine am plecat din Soroca pe data de 17 martie 1944 pe jos, numai cu hainele de pe noi și o valiză de lemn cu actele familiei. În perioada prigoanei basarabenilor, în anul 1945, de către autorităţile sovietice în România, mama și cu mine, preveniţi de comisarul poliţiei din Olteniţa unde eram refugiaţi, am fugit la București și ni s-a pierdut urma. Am plecat apoi în Bucovina, la Câmpulung-Moldovenesc, unde am urmat Liceul Dragoș-Vodă, apoi Facultatea de Construcţii Civile și Industriale din București, pe care am absolvit-o în 1956 și am rămas la București până azi. M-am căsătorit în 1962 cu Ludmila Danielescu, născută în Chișinău, tatăl ei Vladimir a fost aviator militar, iar bunicul Pavel Danielescu a fost preot la Nișcani, lângă Călărași. Soţia mea este tot inginer-constructor, iar acum suntem amândoi pensionari. Mama a murit la 28 februarie 1977, la București. Aceasta este povestea unor basarabeni risipiţi ca frunzele copacilor în bătaia crivăţului de la Răsărit”.

349

După 56 de ani, aceste scene mi-au rămas întipărite în memorie, ca și cum s-ar fi petrecut ieri! La Ocniţa, nu i-am găsit pe unchiul și mătușa mea, Procopie. Trenul cu mătușa mea plecase, știţi că familiile fuseseră despărţite; m-am strecurat pe sub garniturile de vagoane și l-am găsit pe unchiul Procopie. Am dat mâna cu el prin pâlnia de tablă, care servea de closet. Între timp, am aflat că au fost deportaţi din Soroca și bunicii mei, Zaher. Tata a fost arestat la Ocniţa pe 25 iunie 1941, la trei zile după începerea războiului, după care a fost mutat la închisoarea din Soroca și de acolo – mai departe. Din mărturia lui Serghei Tinica, elev în ultima clasă de liceu la Soroca, ridicat de la școală cu un grup de elevi în momentul retragerii rușilor, tata a murit de tifos exantematic în închisoarea de la Penza, în iarna anului 1941-1942. Cu Serghei m-am întâlnit în anul 1960, la Constanţa, când a venit din Kazahstan să-și vadă părinţii și surorile (tatăl Grigore Tinica a fost agronom la Liceul agricol din Soroca, iar mama, Melania, doctor). După 50 de ani, în 1991, sora tatei, Daria Scătean din Voloavele, a primit reabilitarea tatălui meu. Dar distrugerea atâtor familii și suferinţele îndurate, cum și de către cine mai pot fi reabilitate? Din familia noastră au fost arestaţi sau deportaţi următorii: Pavel Vataman, Porfirie și Ludmila Procopie, Friedrich și Eugenia Zaher, în 1941, Andrei Vataman (fratele tatei, învăţător la Cosăuţi), în 1945, Natalia Vataman, soţia lui, fiul lor, Vitalie și bunica Elena Vataman, în 1949. Daria, sora tatei, a fost ridicată de ruși în 1945 din România și trimisă la Chișinău, l-a văzut în gară, la Chișinău, pe fratele său, Andrei, între santinele. Daria a scăpat de deportare și a fost trimisă la Zastânca.


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 350

UN EDITOR, CARE A REGIZAT TIMPUL... Fotografiile au puterea de-a opri timpul în loc. Fotografii şi editorii au puterea de a regiza acest timp, conservându-l pentru păstrare veşnică, adică pentru eternitate... Marele istoric român, Nicolae Iorga, în anul 1905 a întreprins o lungă călătorie prin Bucovina şi Basarabia. Şi impresiile acelei călătorii le-a transpus în paginile unei cărţi – ,,Neamul românesc în Basarabia”, carte ce a fost tipărită în 1905. La Bucureşti, în 1995, la Editura Fundaţiei Culturale Române, savantul Iordan Datcu scoate de sub tipar o nouă ediţie a acelei cărţi. Descrierea Basarabiei impresionează şi astăzi prin pitorescul ei şi prin faptul că istoricul Nicolae Iorga, atent la detalii, surprinde momente absolut uluitoare, ca în acest caz produs la Chişinău: ,,Intrăm într-o papetărie ca să cumpărăm frumoasele vederi din Basarabia, pe care le-a editat firma Wolkenberg, un alt papetar evreu, aşezat chiar lângă otelul nostru. Vânzătorul era un ovreiaş strâns în umeri. Şi el rupe moldoveneşte şi, aflând de unde suntem, pune o sumă de întrebări ca acestea: – La voi sunt jidani? – Nu la voi, ci la dumneavoastră. – La voi, la dumneavoastră sunt jidani? – Dar unde nu sunt? Crezi că în rai nu sunt? – Şi ce fac ei acolo? Ce drepturi au? – Multe. – Măcar dreptul de a trăi, pe care nu-l aveţi aici, întregeşte d. Flondor. – Aşa? Eu vreau să merg undeva, oriunde, în America. Aici nu-i câştig. Apoi, mai gândindu-se... – Şi voi, din Moldova, ce ziceţi de ce este pe aici?

– Nu voi, dumneavoastră. – Dumneavoastră etc. – Noi nu zicem nimica. – Se poate? eu am auzit că vine Moldova aici cu oaste moldovenească. – D-ta-i fi auzit; noi – nu. E neaşteptat să-ţi auzi cele mai nebune şi nesocotite visuri spuse, de frica măcelurilor ca acel de deunăzi, prin gura acestui biet băietan cu mintea slabă şi neluminată! Pe stradă se mişcă multă lume, cuprinzând tot trotuarul din dreapta, înaintea dughenelor scânteietoare. Mulţi sunt evrei şi evreice, foarte gătiţi. Câţiva funcţionari cu familiile. Studenţi în uniforme. Tineri intelectuali cu plete lungi, gulere ridicate, căutături întunecate. Ofiţeri stau răzimaţi de părete, foarte cocheţi în uniformele lor perfect ţinute” (pag.80-81). Observaţia subtilă a lui Nicolae Iorga vizavi de cărţile poştale ne-a făcut să încercăm a afla mai multe date despre acest editor, Wolkenberg, care în unele cărţi poştale îşi etalează numele. Cel mai sigur fapt este că era editor cu un foarte bun gust şi ţinea o papetărie, unde se vindeau şi rame pentru fotografii,

Casa Wolkenberg


ghina, Nistrul la Tighina, Dealul Mare (al lui Bichir) din Soroca, Prutul la Dănuţeni (Ungheni), la moşia contelui Constantin Moruzi, gara Ungheni, care la acel moment era ultimul punct de pe harta imperiului rus. În același registru se înscriu pozele cu Podurile-cascadă de la Şoldăneşti, imaginea satului Vărzăreşti din Nisporeni, a satului Chelmenţî sau a satului Braga din judeţul Hotin ş.a... O temă aparte o constituie fotografiile ce reprezintă mănăstirile Basarabiei: Hârbovăţ, Hârjauca, Japca, Curchi, Saharna, Ţigăneşti ş.a. Clişeele şi imaginile lui A.Wolkenberg au fost utilizate de diverşi autori, care au descris Basarabia, începând cu Pavel Cruşevan şi mitropolitul Visarion Puiul, până la autorii contemporani, care reproduc imaginile fără să ştie cine le-a tipărit. O altă temă foarte bine întocmită este cea prezentată sub genericul Souvenir de Bessarabie, în care descoperim peisaje inedite, localităţi rurale, case ţărăneşti cu arhitectura epocii, dar şi subiecte regizate talentat: Joc, La fântână, Curte ţărănească ş.a. Lista fotografiilor din Chişinău, cunoscute nouă, impresionează. Ele figurează tot cu genericul Souvenir de Bessa-

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

Palatul Direcţiei Financiare a Basarabiei. Imagine de epocă

351

şi tablouri, magazin situat la parterul hotelului Suisse, loc unde fusese cazat şi marele istoric. Autoarea cărţii Popas în timp. Catalog de carte poştală ilustrată (Chişinău, 2006), Ana Griţco, după cercetarea fondurilor Arhivei Naţionale, a descoperit foarte puţine date biografice ce ar ilustra destinul acestui editor: ,,Alexander-Wilheim Wolkenberg, supus turc, era negustor şi se pare că locuia permanent în Chişinău (str.Gospitalnaia, azi Toma Ciorbă–Iu.C.). Era de confesie luterană, căsătorit cu Ludmila-Vilghelina Ţindelari, de religie romano-catolică. Aveau o fiică – Maria, născută la 21 noiembrie 1891 în Chişinău, având ca naşi de botez pe Constantin Harting şi Francesca Ţindelari (ANRM, F.95, inv.3048, d.84, f.3)”. Cu toate acestea, din cărţile poştale editate de A.Wolkenberg putem deduce multe nuanţe care, de fapt, îl şi caracterizează ca pe un profesionist. Abordarea tematică în cărţile sale poștale a fost foarte largă, începând cu Chişinăul, compartiment cu cele mai interesante subiecte şi terminând cu întreaga Basarabie. Graţie acestor vederi, ştim cum arătau, la începutul sec.XX, cetăţile noastre: Akkermanul şi Hotinul, gara din Ti-


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 352

rabie, Kişinev sau, pur și simplu, Kişinev, str. Aleksandrovskaia... Și în felul acesta au fost imortalizate secvenţe din viaţa și realitatea de odinioară a Chișinăului: Primăria nouă, Magazinele de la parterul Primăriei, străzile centrale ale orașului, Clubul Nobilimii, Sala Eparhială, Auditoriul Pușkin, Orfelinatul Balș, monumentul lui Aleksandru al II-lea, Casa Șvarţman, Casa Șumski, Catedrala, Biserica Gimnaziului 2 de băieţi, Biserica luterană, Biserica catolică, Muzeul Zemstvei, Tribunalul Basarabiei, Gara veche, Banca municipală, Casa administraţiei financiare, Administraţia accizelor, Seminarul Teologic, Gimnaziul nr.1 de băieţi, Gimnaziul nr.2 de băieţi, Gimnaziul nr.1 de fete, Gimnaziul nr.2 de fete, Școala Eparhială, Hotelul Suisse ș.a. Aceste imagini au servit drept modele pentru cei care au mers pe urmele lui Alexander Wolkenberg şi au fotografiat aceleaşi subiecte. În realitate, acestora din urmă le era mult mai uşor, ei aveau deja unul dintre posibilele unghiuri de filmare developate şi prezentate. Un alt aspect original al acestui editor îl constituie locul tiparului. El executa tiparul la Chişinău, cum au făcut-o şi alţi editori, dar calitatea cea mai bună A.Wolkenberg a obţinut-o atunci când a tipărit

pozele la Berlin. Nu în zadar calitatea fotografiilor a fost remarcată de N.Iorga, care a şi utilizat unele din ele pentru a-și ilustra cartea. Tipografii germani şi atunci, şi acum, sunt celebri prin calitatea pe care o produc. Trebuie să remarcăm că, deși nu se cunoaşte precis anul debutului lui editorial şi nici anul în care el n-a mai profesat, cu o doză mare de aproximaţie, putem afirma că şi-a început activitatea în anii ’90 ai sec. XIX şi a activat până în anii ’20 ai sec. XX. Casa în care a locuit familia Wolkenberg poate fi văzută şi astăzi. E situată pe bd.Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr.151, la intersecţie cu str.Toma Ciorbă. În acel edificiu activează Camera de Comerţ a Republicii Moldova. Renovată şi reconstruită, clădirea fostului hotel Suisse se găseşte şi astăzi pe bd. Ștefan cel Mare şi Sfânt, 148, deci, şi spaţiul fostei papetării e modificat şi păstrat. Deşi nu dispunem de o poză a editorului A.Wolkenberg, dacă facem o sinteză din opera lui, obţinem un portret comun, un portret al unui om care nu, pur şi simplu, a fost un profesionist şi şi-a onorat profesia, ci a fost un om care a iubit profund şi sincer Basarabia şi oamenii ei. Motiv care ne-a făcut și pe noi să ne-amintim cu plăcere de el şi de opera lui...

Hotelul „Suisse”. Imagine de epocă


353

CUPRINS

Iurie Colesnic. În culisele Istoriei

STALIN, ALFABETUL LATIN ȘI LIMBA ROMÂNĂ ......................................................3 DESPRE MORALA VIEŢII NOASTRE ...............................................................................6 TAINA ALEII CLASICILOR ............................................................................................... 12 O RAMURĂ GENEALOGICĂ DE LA VENEŢIA, DISPĂRUTĂ ÎN GULAG… ...... 16 O ROMÂNCĂ, MEDIC ȘI POETĂ – COMISAR ÎN RASSM ...................................... 19 SLAVISTUL FURAT DE PE STRADĂ… ......................................................................... 22 UN SCRIITOR FRANCEZ LA CHIȘINĂU ..................................................................... 25 ISTORIA DE PÂNĂ LA ISTORIE...................................................................................... 28 PIONIERII OPEREI NAŢIONALE DIN BASARABIA.................................................. 31 PRIMUL GENERAL AL REPUBLICII MOLDOVENEȘTI… ...................................... 35 UN PRINCIPE SÂRB ÎN PĂMÂNT BASARABEAN..................................................... 38 CHIȘINĂUL PE CARE N-O SĂ-L VEDEM NICIODATĂ............................................ 41 …UN INGINER, CARE A PROIECTAT CELE MAI FRUMOASE CLĂDIRI DIN CHIȘINĂU ................................................................................................. 44 GHEORGHE CHICU – BIOGRAF ................................................................................... 47 „VIRTUŢILE SUFLETULUI BASARABEAN…” ............................................................ 53 O BĂTĂLIE UITATĂ DE ISTORIE ................................................................................... 56 UN MODEL DE TRĂIRE ADEVĂRATĂ ......................................................................... 60 PRIMII TRADUCĂTORI BASARABENI DIN EMINESCU ........................................ 65 GALA GALACTION ȘI BASARABIA VISULUI… ........................................................ 69 UN FRANCEZ – ARHITECT AL CHIȘINĂULUI ......................................................... 72 CA ȘI CUM NU AR FI PLECAT DINTRE NOI… ......................................................... 73 HOTELUL LONDRA ........................................................................................................... 78 DUETUL PEDAGOGIC AL FRAŢILOR IORDĂCHESCU .......................................... 82 UNICATUL FIGURILOR SOROCENE ........................................................................... 85 MIRACULOASA REVENIRE LA BAȘTINĂ................................................................... 88 LEGENDA, DE CARE AVEM NEVOIE... ........................................................................ 90 UN MARE ACTOR NĂSCUT LA ISMAIL ..................................................................... 94 DEMIURGUL CINEMATOGRAFIEI BASARABENE ............................................... 100 GENEALOGIA–PIATRA DE FUNDAMENT A NEAMULUI ................................. 104 UN ADMINISTRATOR CU VOCAŢIE DE VINIFICATOR ..................................... 106 O FILĂ DE ISTORIE, CE RISCA SĂ RĂMÂNĂ NECUNOSCUTĂ…..................... 111 ULTIMA SCRISOARE…................................................................................................... 114 DOREA SĂ-ȘI VADĂ VISUL ÎMPLINIT... .................................................................... 118 EFIGIA DE PE MONUMENT.......................................................................................... 121


Iurie Colesnic. În culisele Istoriei 354

MONUMENTUL CELOR TREI MARTIRI CU UN DESTIN APROAPE OMENESC…....................................................................................................................... 122 UN MUZEU DE IMPORTANŢĂ PLANETARĂ SE RUINEAZĂ… ......................... 125 UN CLASIC UCRAINEAN – PROFESORUL LUI STERE ......................................... 128 ȘI-N ETERNITATE TOT ÎMPREUNĂ… ...................................................................... 133 METTLERCAMPF, O SCRIITOARE BASARABEANĂ DE EXPRESIE GERMANĂ ............................................................................................... 137 O POZĂ, CA O RELICVĂ ................................................................................................ 138 UN CTITOR CE-A RĂMAS NEÎNTRECUT ÎN ISTORIA NOASTRĂ ................... 139 TREI PEDAGOGI DE EXCEPŢIE – FRAŢII PARHOMOVICI ................................. 143 PRIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL REPUBLICII MOLDOVENEȘTI .........