Issuu on Google+

Bianca Mihaela Dobrescu

TEXTE


Intro: Trăiesc într-o margine de lume, unde timpul e definit de Einstein și oamenii de atâtă ură au început să se îmbrățișeze, să se înjunghie pe la spate, să își smulgă plămânii cu mâinile goale. Lennon țipă, urlă, „imagine all the people.. ” e fără speranță, la fel și ziua când am fugit în Bucale cu Tudor, un personaj imaginar, să luăm toate barurile la rând, tot ce știam la chitară era „imagine”, mi s-au dat bani să tac apoi am amestecat vodkă cu cola, și nu m-am oprit, a urmată „copiliță”. A fost o zi în care ca niște „Pitiș” voiam să schimbăm totul nu într-o „cameră micuță dar de prieteni plină” (vis de primăvară), ci într-un compartiment jegos unde niște ciudați ascultau manele la râșnițe și scuipau cojile de semnițe în nesimțire). Totuși eu nu plâng, refuz asta, problema lor de ce ar fi problema mea? Pot oricând să-mi clădesc o nouă lume din idei și vise, să-mi iau bilet doar dus. Nebunie, iubire, gust dulce amar de vin fiert cu scorțișoară, timp inexistent- trăit clipe la plus și minus infinit-, voie-bună, zâmbete unde caninii câștigă și ies la lumina soarelui ce nu dispare...așa va fii.


Crima de la mierzul nopţii

Alerg, în față alb, în spate alb, la extreme alb. Genunchii mi se frâng în zăpada aia îngrozitor de rece. O mână osoasă mă cuprinde, urmată de o voce răgu șită ce face să tresară până și ultimul omuleț verde ce alunecă vioi pe legăturile înghețate dintre neuroni. • Ce-i cu tine aici? Mă simt pierdută, ca-ntr-un cadru artificial bacovian. • Aici, unde? Și îmi arunc ochii pe spate, privind în gol... • În cimitir.. Mă ridic ușor, privesc peste umărul lui, mormite, cruci... • Nu știu, caut un ceva... • De ce ar fugi o femeie frumoasă în cimitir la ora asta? Ce ți s-a întâmplat? Poți denumi acel „ceva”? • Un „ceva” poate însemna și un „nu știu ce”...Dar tu ce speri să găsești în locul ăsta uitat de lume? • Eu am grijă de cimitir. • Ca un fel de paznic? • Cam așa. • Explică-mi! • Am murit.. • Și eu am puteri supranaturale, deși le folosesc doar între patru ochi.


• De ce nu mă crezi? • Fii serios! Să facem schimb de roluri, eu vin și- ți zic că-s defapt moartă, cum ai reacționa? • Ha! Îți arde de glume în situația în care te aflii? • Nu mă aflu în nicio situație, în fine să- ți fac jocul, de ce ai murit? • Revoluția din 1989, un glonte-n cap și-atât mi-a fost. • Nu voi înțelege niciodată adevărata cauză pentru care atâ ția oameni și-au dat duhul, credeau într-un viitor mai bun? Prostii, democrația este o chestiune subiectivă, fiecare o înțelege cum vrea, din ăst motiv cred că toți mai marii își bat joc de noi. • Cine-i acum președinte? • Of, mă scoți din minți, știi bine că-i Băsescu! • Ăsta nu era-n marină? • „Pe vremea lui Picioare Lungi..”, n-am idee în ce perioadă • Mă rog, cu ce te ocupi? • E bine că măcar ești credincios, eu sunt jurnalistă cu un salariu de tot... Tu ce meserie aveai? • Eram poet • Bună combinație, absinth și cerneală. • Eh... • Și-n ce curent te-ai încadrat? • Simbolism • Acum am priceput ce-i cu dâra aia de mister.


• A! • Ei bine.. și cum e să mori? • Exact cum e să trăiești, mai puțin partea în care te lup ți cu morile de vânt pentru o Dulcinee, căci nu mai ai sentimente, ești cu adevărat gol, pe alocuri ros de viermi. • Plictisitor... • Ce-ai vrea? • Nu știu, să fie fabulos! • Ai să vezi când vei muri! • Și voi mai trăi mult? • Nu știu ce pot spune în privința asta... Zic să te bucuri de viață, eu nu am avut ocazia asta Și a dispărut, la fel și acel peisaj macabru. Pașii mei nehotărâți se conturează către, haha! Cum se numește! „Maulin Rouge”, ba chiar se aseamănă tabloului lui Lautrec, intru. În mijloc un grup ciudat nu se sătura de dansat cancan, dincolo niște discuții bizare, brusc o tanti alerga de colo colo, imaginile mi se întipăriseră în minte, cineva îi murise, o doamnă de circa 40 de ani, tocmai primise vestea. Se apropie de mine, se așeză la masă și începe să dialogheze:

• Mi-au dat vestea pe un ton sec, robotic, indiferent. „Oare cât mă voi mai ține tare?” s-ar întreba acum întreaga familie, eu nu.. nu plâng...


• Îmi pare rău... • Stela, da.. măcar îmi amintesc atâta lucru, adică numele. Îmi voi lua niște vodkă, vin îndată Se scărpină în cap, smulgându-și câteva fire roșiatice, î și cumpără băutura și reveni. • Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? • Tot ce nu am făcut până acum... • Și anume? Mă privea pierdută, de parcă nici nu a ștepta răspuns. • Ei bine, aș alerga goală pe străzi, aș aprecia fiecare ins, a ș striga că iubesc și aș fi recunoscătoare că exist.. apoi miaș permite să mor în glorie • Oh, ești atât de limitată! • Poftim? Deja mă atacasem, adică cum își permitea suferinda asta să-mi îndruge astfel de chestii? • Tu nu vezi că ești robot? Rutina îți e prietenă credincioasă... • Ăăăăă.. • Niciun „ăăăă”, fă ceva cu viața ta, nu vezi cum trece pe lângă tine? Se ridică și trânti ușa bodegii în care aterizasem. Eram convinsă că se va arunca peste un pod, ori va muri ca Elvis. Își uitase haina scămoșată pe scaunul ce aducea mai mult a buturugă, chiar de avea spătar.


Am căutat un act de identitate, deși tot ce am găsit a fost „Maturizează-te ai 23 de ani, locuiești singură într-o mansardă, mă faci să îmi fie milă de tine! Să îți spun o poveste.. Pe vremuri un jurnalist l-a urmărit pe Mahatma Gandhi pentru a-i lua un interviu, el refuza de fiecare dată plicticos, într-una din zile s-a enervat și l-a întrebat direct: „ Care-i mesajul tău pentru oameni?” Și Gandhi i-a răspuns: „Mesajul este viața mea!”.. Deci Cella, care este mesajul dat de viața ta? Lașitate curată?!”

Nedumerită, cuvintele mi se opreau undeva în gât. Stela, în felul ei avea dreptate, dar ce era cu ea? De ce-mi vorbise tocmai mie? Dar nebunul ce pretindea că-i mort? Și totuși unde mă aflu?

Ceva mă ridică cât mai sus, printre nori, ăsta să-mi fie sfârșitul? Nu vreau să mor! Am atâtea de făcut, da-ți-mi drumul, fie-vă milă, cer o altă șansă. Îmi voi câștiga dreptul la fericire, nu-mi voi mai plânge de milă... Aterizare dureroasă, îndrăznesc să-mi crăp pleoapele, sunt în camera în care murise Tudor.

Tudor era unul din amicii mei din copilărie. Un blond, cu ochii albaștrii, un fel de Brad Pitt în tinere țe.


Aseară îi povestisem despre noile mele idealuri, el despre ale lui. Pe când îl citeam pe Thomas Hardy, în mine își făceau apariția tot felul de imagini, care mai de care mai deochiate cu Tudor. - De ce nu ne mai vorbim ca înainte? Ce s-a întâmplat cu noi? - Ne-am îndepărtat, asta s-a întâmplat.. - Pur și simplu? Acum discuțiile noastre se rezumă doar la „ce faci”, ei bine „ un articol”, dar tu „eh, lucrez la un nou sistem de date” - Mai bine spune-mi ce ai citit din ultimul timp, să ne luăm prietenia de la zero, poate acum, adulți vom fi de nedespărțit.. - Eh, tocmai am terminat de citit „Drama eliberării femeii” de Mathilde Niel… dar tu? Ce te pasionează mai nou? - Matricea divină de Gregg Braden, uite, spune el.. ceva foarte intersant, stai să scot caietul de noti țe, citez: „Lumea în care trăim nu este nici mai mult nici mai pu țin decât reflecția propriilor noastre stări de spirit din inima noastră. Iar dacă alegem să trăim într-o nouă lume, dintro perspectivă interioară, decât să persistăm în cea externă, putem alege în interiorul nostru să simțim și să conștientizăm acele trăiri, pe care știința le consideră azi răspunzatoare de schimbările din lumea exterioară, emo ții pornite din inimă, gânduri, dorințe, credința că suntem deja vindecați, că ceea ce dorim deja s-a împlinit, mulțumirea și aprecierea pentru timpul pe care îl petrecem în această


lume. Pentru că, fiind într-un program de “simulare”, nu putem ști cu adevărat cât timp vom fi aici.” - Hmm.. - Stai, nu da ochii peste cap! Ascultă tot! „În ceea ce mă privește, în fiecare zi fac tot ce îmi stă în putință și îmi pun întrebarea: “Cum pot face ca fiecare loc prin care trec azi să fie un loc mai bun după plecarea mea?” Și, fie că aceasta înseamnă a curăța chiuveta în toaleta unui aeroport, înainte să plec, pentru a arăta mai bine decât am găsit-o când am intrat acolo, sau atunci când cineva mă oprește în sală, când am o conferin ță importantă, și știu că trebuie să ajung altundeva, și sunt prea ocupat să vorbesc cu ei, le pot oferi un minut- un minut jumătate cu întreaga prezență și concentrare, pentru a le onora întrebarea, privindu-i în ochi. Acestea sunt lucruri mărunte pe care le putem face pe parcursul unei zile: să fim prezenți în orice situa ție și pentru oricine intră în viata noastră și oriunde alegem să mergem și în orice alegem să depunem energie, să încercăm să lăsăm acele locuri în condiții mai bune decât le-am găsit. Pentru mine, nu există un mod mai bun de a trăi această simulare.” - Cam mulți de „și”, greșeli de exprimare! - Haide Cella, când ai devenit așa pretențioasă? E o traducere proastă. - Spune lucrușoare interesante nenea ăla acolo, îmi amintește de Lennon ..


- Hihi, mai ții minte? Eram într-a noua și fugiserăm cu trenu la București, să luăm la rând barurile din capitală, tot ce știai să cânți la chitară era „Imagine” și nu voiai să te mai oprești, până ți-au dat ăia prin compartiment bani să taci naibii odată! - Oh, doamne! Uitasem de asta, apoi începuserăm să băgăm vodkă în sticla de cola! - Sau mai ții minte după primul sărut, ce aiurea ne-am comportat? Pădurea din Trivale, septembrie, ne-am băgat tutun și frunze peste tot, apoi când te-am văzut, a șa inocentă în toamna aia culcată pe haina mea, mi-am apropiat buzele de ale tale, ăla numai sărut nu a fost! Un pupic infantil.. - Trebuie să facem ceva în privința asta! - Să nu ne grăbim de astă dată! - Bine, vino aici. Printre îmbrățișări sufocante și săruturi pasionale, viitorul mi se arăta, el ar fi ajuns să mă trateze ca pe o cârpă, nu iar mai fi plăcut chipul meu, ori sânii mei lăsați, nu ar mai fi venit de la serviciu decât târziu în noapte, când va fi convins că dorm. Furioasă, aruncând o privire asupra cuțitului de bucătărie, fără să mai aștept nici măcar un moment, mă reped asupra lui. • Iartă-mă dragule, e singura cale să menținem dragostea asta vie.


Îl ciopârțeam amintindu-i cât demult îl iubeam, cât am suferit că a trebuit să plece la facultate, și m-a lăsat a șa. Îi povesteam ce voi face cu copilul în cazul în care se va fi întâmplat ceva, căci nu ne protejaserăm. Atâtea planuri, iar el își da duhul în patul ăla de hotel • Te rog... Îl auzeam printre țipete și lacrimi. Încercam să nu îi acord atenție. Știam că nu trebuie să dau greș, trebuia să fie al meu pe veci, ca de la Adam și Eva încoace. Mulți m-ar fi catalogat drept nebună, cine spunea că dragostea ucide, avea dreptate. Ba chiar și văzusem un film pe temă. Romeo al meu murea de prea multă iubire, dincolo își va fi dezvoltat organele de simț pentru ultrafericire, cel puțin de asta eram convinsă până să dau de nenea ăla fără nume de zicea că-i mort. Mă va ierta, va veghea asupra-mi. • Ah, dragule meu, și câte aveai să-mi spui, arată-te în vis, ca un Luceafăr. Dar stai. Nu merit.. Stam lângă cadavru, cioplind pe alocuri bucă țele de carne gălbuie și rece, nu-l mai puteam reporni, nu poți reporni o mașinărie biologică odată ce s-a oprit. Îi sărutam coapsele, buzele vineții. Mă ridicasem într-un târziu, luând trusa de machiaj. Acum ești ca nou, aduci a Pierrot puțin. Începusem să-mi mișc capul în sus și în jos, studiasem mult- crimă fără amprente, tot ce găsisem legat de asta, îmi legasem brațele de picioarele patului, cu o ultimă suflare aprinsem chibritu după ce am uns cu grijă totul cu benzină.


Nu mai puteam suporta, un pumn de pastile și gata, îmi așteptam cuminte sfârșitul. Mă trezisem pe un pat de spital, mirosul de spital nu mi-a plăcut niciodată, să nu mai zic de mâncare, mi-au spus că am fost violată, bătută, tentativă de crimă, iar iubitul mi-a fost ucis. Tot ce găsiseră era cenușă. Mi-au spus că am arsuri de gradul trei. Se pare că îmi câștigasem șansa mult dorită. Coma durase timp de o săptămână. Se pare că visasem mult, și totu și nu m-au acuzat de crimă.


De ziua îndrăgostiţilor –

Se pornește vântăroarea de iubiți. Care ucide mai mulți,

de specificat: nu cu gândul și în circumstan țe cât mai misterioase, câștigă! Asta se zvonește la radio, o iau de bună și îmi notez în agenda cu coperți pletoase : tipu de la trei, barmanu din speed... Cam atât, of! Întodeauna am fost preten țioasă, ăștia doar arată bine, sunt genul de tipi pe care dacă îi vezi în metrou n-ai cum să nu-ți spui: „mi-aș trage-o cu tine”, desigur nu se cade ca o fetișcană să gândească astfel, dar trecând peste politețea de rigoare. să dăm frâu liber cuvintelor. Foști iubiți se pune? Hm, eu o să-i pun, tocmai sunt în perioada de după, care-i groaznică, nu am poftă de mâncare însă mă forțează Ger, câinele, îmi roade carnea când mă vede tristă, eu trebuie să umplu spațiul lăsat liber.Nu-mi plac câinii. S-a hrănit cu oasele mele atâ ția ani, de câte ori stric totul cu un tip, uit să-i dau de mâncare, îmi amintește, când se apropie simt că mă privește adânc până la naștere, așa cum nimeni nu a îndrăznit să o facă, de la el am învățat cum să sperii copiii de alături. Nu-mi mai bat în ușă de sărbători. În final scriu caligrafic: Greg, e singurul care a fost de acord cu despărțirea noastră. Eu mă plac atât de mult încât nici nu pot să îmi imaginez cum ar fi să mă despart de mine, el cum a putut? Nu sună deloc logic. Pentru asta merită distrus. Vechea zicală „urmează altul mai bun”, chiar el mi-a spus-o! „- meriți ceva mai bun, cu care să ai în comun cât mai


multe, știi.. noi suntem ca yin și yang” „- tocmai dragă Greg, dacă nu ești de acord că polii opu și se atrag, merit ceva superior ție, nu am de ce să î ți suport toanele, să îmi reproșezi atâtea, când nu ți-ai luat un animal de companie pe care să-l mângâi și tace, am nevoie să mă simt iubită, dorită, să mă ai dar să nu te mul țume ști cu asta, să mă mai vrei de enșpe mii de ori!” Cam așa a stat treaba. El a rămas cu mizeria lui, nici nu cred că i-a păsat, eu mă obișnuisem cu haosul ăla, cu debandada, cu holdemu de vineri seara. Ah credeam că-i evident, prietenii lui, erau ai mei, l-au favorizat. Acum am rămas cu câinele. Ger nici nu-i al meu, un fost și l-a uitat aici. Cum să-l ucid pe Greg? În mod misterios, ba chiar romantic, căci concursu ține până de Dragobete. De ce oamenii au nevoie de o anumită zi să își amintească că se iubesc? Câtă superficialitate! Materialism ieftin, josnicie! Sună atât de mult a : „Dragă iubit ocazional, vreau o ma șină de lux, o vilă cu pisină în Hawaii, apoi să bei paharul ăsta plin de cucută, sper că n-ai uitat să treci tot ce ai pe numele meu!”. Nu exagerez, asta văd eu în valentines day ori dragobete.Greg voia totul și era o combinație de ipocrizie cu ceva trăsături drăguțe, ce-l făceau irezistibil. „Te iubesc”-ul său a fost cel mai de căcat lucru pe care la spus vreodată, asta pentru că nu a avut bun sim ț, și l-a retras. Iubirea i se consumase, nu putea oferi ceea ce îmi doream. Cât de nesăbuit să fii să spui cuiva „te iubesc” apoi să retragi? Câtă superficiliatate! Nici un ins demn de respect nu ar face una ca asta, starea de iubire să se consume?


Haha! Haz de necaz! ��i voi scoate inima cu mâinile goale, da... așa va muri, în photoshop- cât să fie original, iar în scris- romantic, gen doar vă povestesc misteriosul mod în care moare într-o poză de ceva mai mulți pixeli. De unde să fac rost de poze? Eram indecisă, să dau delete, ori să nu dau, într-un final am dat. Trebuie să aflu cumva, tipu de la bar știu bine că se pricepea la pc-uri, trebuie să-l scot cumva în ora ș. - Hey Dan! Ieșim la o bere când ieși din tură? - Ah, Dan? Treci la subiect, am văzut ce priviri îmi arunci, ultimul lucru pe care l-ai vrea ar fi să ieși cu mine, și-n plus, nu vreau să fiu iar singur de valentines day, timpul liber îl dedic agățatului - Ha, ești amuzant, cu aerul ăla.. (fir-ar! se prinsese, pentru asta trebuie neapărat să-i acord și o întâlnire!), haide invită-mă tu, să nu par disperată! - La șase la Davila, de întârzii e clar că nu vii. Urăsc întâlnirile, bărbații își reneagă natura, devin ni ște animale în călduri, iar femeile ce stau pe banca de rezervă prea mult devin niște feline gata să-ți zgârâie spatele, să sară pe tine, să se cufunde în noapte cer șind un orgasm. Mi-am luat rochia mea neagră, primită de la Greg, (prea apare Greg ăsta pe aici, și da nu-i frumos să accep ți cadouri scumpe de la masculi, e ca și cum te-ar cumpăra, însă sunt genul ce poartă bocani, un tricou mulat și blugi strâmți, nu adepta rochiilor, niciodată nu strică ceva în plus pentru zile negre!), machiaj franțuzesc și tocuri. Din ultimul timp am purtat des tocuri, cât să mă fac de ru șine că nu


știu să merg pe ele, așa se învață. E februarie, zece grade. Se simte primăvara. Îmi place, cu toate că ador zilele de mai! - Ei bine, la ținuta asta nu mă așteptam! îmi zice, ah am uitat cum îl cheamă! - Un șoc, nu? Haide să ne prezentăm din nou, mi se pare că prea am început cu stângul! - Ai uitat cum mă cheamă, ha? - Și ce vreme frumoasă...! Râsete - Te-am citit, așa faci cu fiecare tip de-l aduci în „speed”.. Eu sunt Matei - Drăguț, ai avut noroc, n-ai un nume rău, ba chiar biblic. - Uite cum se face: Și tu ești.. Veta, Leana, etc - Prefer Georgeta or Viorica, să nu vorbim despre posibilitatea de a fi Esmeralda, America - Nu-i rău deloc, glumeață, dar știi nu-i destul să fii glumeață să-ți ofer o a doua întâlnire - Pardon? Acum îmi furi replicile? La urma urmei, Matei nu era de nesuportat, chiar începuse să îmi placă puțin! Un alt defect: mă atașez repede, apoi devin o pacoste, una plăcută! –

Ne-am plimbat ore în șir, ne-am bătut cu zăpadă

proaspătă. Nu voi spune cine a câștigat. Apoi am ajuns la ceea ce voiam să scot de la el: - Matei, cum recuperezi un fișier șters din pc? - Iaiiii, nu știi cum să mă inviți la tine? Ție că o să te cred ușuratică? - Am vodkă, se pune? Și-am mers la mine. Și mare i-a fost mirarea să realizeze


că doar mă folosisem de el pentru nenorocita aia de poză! - Ei bine, să iau progrămelul. Pam pam Așteptăm puțin. Și te-am rezolvat! Acum probabil trebuie să plec... - Alcool Matei, poate ai noroc și ți-o pui la noapte. Și-a pus-o pe naiba, tot ce a făcut a fost să se plângă, să-mi povestească despre fostă. I-am spus că sexul le rezolvă pe toate. Și a fugit, lovindu-se de ușă către apartamentul ei. Păcat. L-am ucis pe Greg, și am câștigat concursul. Și sunt singură de valentines. De dragobete fac rost de altul. De fapt, eu nu sunt niciodată singură. Îl am pe Ger. Haide Ger, ce spui? Te-ai înțelege bine cu o pisică? Nu mi linge obrazul! Câine neascultător!


Greg (Este o combinație între mai mult scrieri eșuate, sunt curioasă cum a ieșit din punctul vostru de vedere:) ) - Ai să-mi scrii? - În fiecare zi, vom spera în fiecare literă! Sigur că da, și eu îl credeam, a plecat și dus a fost, parcă s-a îndurat de câteva ori să-mi scrie. După despăr țirea de Greg, am rămas retardată pe plan sentimental, nu mă mai implicam în nicio relație, mai ales că nenorocitul î și lăsase câinele aici. Eu și câinii! Halal. Ce am făcut? Am început să ies în oraș, în loc să lenevesc în propria-mi mizerie și să-mi plâng de milă. Niciodată nu mi-am plâns cu adevărat de milă. Nu pot sta prea mult timp în același loc sau să am aceeași activitate, asta probabil se datorează cafelei fără zahăr de care recunosc, sunt dependentă. Te-ai simțit vreodată a nimănui și totuși a cuiva? E ciudată starea în sine, în ora asta târzie nu mă pot fixa pe un anume ceva. Am spart Tv-ul într-o cădere nervoasă. Bani să-mi cumpăr altul n-am, cum poate o studentă la Litere să aibe bani? E amuzant. Îmi voi căuta un job zilele astea, poate am să ies din fericire-depresie, ating ambele limite, depinde de fusul orar. Mi-e dor de mama. Încă țin minte momentul ăla în care am urcat în tren și dusă am fost. Ne certaserăm cu o seară înainte, ea cu gândirea ei pozitivă, eu sătulă să îi tot ascult bazaconiile. Abia se abținea să nu izbucnească în plâns.


Orgolioasă femeie! Am și cu cine să semăn, de! Vreau și să plouă, suntem în martie, cu un Alifantis pe fundal „Ploaie în luna lui Marte”... Cu tunete și fulgere, eu să privesc, luând pisica în brațe, lângă pervaz. Cetățeni grăbiți ce vor să se ascundă. Ah! Formidabil! Nu voi mai folosi cuvântul ăsta. „Hai că ești formidabilă diminea ța! Cu un ochi deschis și unul între, cu părul ca Electra!”.. sunt cuvintele lui Greg. Să vă spun cum l-am cunoscut? Eram într-un pub, și apare el neras, cu pleata-n vânt, „un nenorocit” ce asculta în prostie Ac/Dc, îi zic pe-un ton sec: Haide, fă-mi cinste cu o bere.. Și-mi face, sunt obișnuită cu asta. Nu am înțeles niciodată de ce femeile preferă băuturile dulci, cu gust de cire șe ori alte porcării. Bun, îmi face cinste cu o bere. Î și aprinde o țigare și începe să-mi explice cum stă treaba cu php-ul, cât de ușor e de învățat, cu un aer superior. Îi zic că știu chestiile astea, doar nu țin linux ca sistem de operare doar pentru că-i free. Rămâne uimit oarecum, apoi vorbim despre faptul că mi place combinația absinth vs cerneală. Că în timpul liber omor persoanje cu sânge rece pe hârtie. Facem schimb de adrese de e-mail și ne hotărâm să ne vedem într-o zi. Greg locuia cu taică-su. Aveam să aflu mai târziu că personalitatea îi lăsa de dorit, se ascundea în spatele orgoliului de frică. Frica de a se face de râs, era atât de egocentrist. O Doamne! Frica se datorează faptului că nu cunoaștem chestiile de care ne temem. Fugim mereu și nu ne asumăm curajul,


așadar ne pierdem într-un ocean de temeri. Nu era laș, ci nepregătit, nepregătit să își învingă temerile. Îmi amintesc și cât de greu mi-a spus „te iubesc”. Ah, dar nu mă iubea, nu poți spune că iubești o persoană și apoi să retragi asta! Sună atât de mult a superficialitate! În general ne este frică să ne arătăm adevăratele sentimente pentru simplul fapt că ne simţim atât de neprotejaţi când alţii încep să creadă că ne cunosc şi viaţa devine o piesă banală de teatru. Dar cum să se simtă el neprotejat? Ajungem și acolo. Avea și probleme în familie ce-i drept, nevoie de un adăpost departe de ai lui...Wow, acum îl compătimesc. „Vai, nu-l mai suport frate, uite cum face, mă întrebă mai devreme: Vrei struguri? el încă ținând câteva boabe în mână. îi zic : Da, apoi le înghite imediat și rânjid îmi zice: Nu mai avem!” Taică-su nu prea-l agreea. Nu avea un job, renun țase la facultate, nu știa ce să-i mai facă. Dar, de! Mă pricopsisem eu cu el. Trebuia să îmi placă mie. Că alta nu se găsise. „Ce zici ieșim mâine în Trivale? E vară, luăm un pet și stăm la taclale...” „S-a făcut” Bun, părea așa infantil, oh doamne, de la povești cu bunică-sa gen: „Când mori?” Și a murit, la „Ei și mă placi?” După bătaie cu frunze și băgat tutun peste tot. Aveam șin sutien. Ne pierdeam de toți și de toate și ne creaserăm propriul nostru univers unde trăiam la plus și minus infinit! Dar ce frumos! Pare un basm, ha? Nu a durat prea mult,


nu vă faceți griji. A urmat mutatul la mine, certuri pe aruncatul lenejeriei prin casă, igienă, care gătește care duce gunoiul, nu eram pregătiți să stăm împreună ce-i drept. D-asta nu trebuie să te grăbești cu mutatul când simți că ți-ai găsit alesul. Ajunsese să nici nu mai asculte ce am de spus, mult prea absorbit de părpastia mentală în care se arunca de bunăvoie, deși de la stadiu ăsta ajunsese să vrea mai mult, s-a apucat omul de citit cărți pentru dezvoltare personală. Ambiție avea. Așadar, cu timpul s-a reînscris la facultate, a primit bursă în America. L-am susținut! Vai, dar cât îmi doream să plece. Deși lăsată așa de izbeliște.. se instalase obi șnuin ța aia. Știți cum e. După mult timp lângă un anume el, parcă nu mai te simți în siguranță. Siguranță care în mare e o superstiție, nu există în natură. Să eviți pericolul, crezi tu că-i sigur? E pe naiba! Viața-i fie o aventură, fie nimic! Din ultimul timp, da, încerc să privesc tot frumosul, să apreciez totul, să mă mulţumesc cu ce am chiar dacă tind spre mai mult şi ştiu că nu foarte în viitor, voi deţine "mai mult-ul". Mă simt împăcată cu mine, parcă am renăscut din propia-mi cenuşă, ca Phoenix. Am încredere în mine, sunt convinsă că voi reuşi tot ce îmi propun. Știu că multe lucruri mă ţineau pe loc de câte ori încercam să avansez. Știu că a trebuit să renunţ la tot ce cândva însemna modul meu de a fi. nu...nu mă voi maturiza prea curând, devin doar hotărâtă.


„Mai mult-ul acela” sună destul de „cât trăim căutăm să știm, și murim fără să știm mai nimic”. Nimeni nu s-ar fi lăudat vreodată că ar fi atins perfecțiunea ori cunoașterea absolută. Un exemplu infantil ar fi soarta lui Dedal și a lui Icar, care și-au făcut aripi de ceară, și vrând să ajungă la soare, au fost topi ți și înghițiți de Egee. Drumul omului spre cunoaștere ar fi cam același, pornim la drum cu abecedarul apoi receptorii de informații cer mai mult și mai mult, oboseală psihică. Deși vorbim foarte mult despre timp(nu am timp să fac aia, sau aia)- știi că tu poți controla timpul? îl poți oprii, îi poți face orice vrei, asta pentru că timpul nu există, e doar un concept pentru a da tuturor chestiunilor un sens. Eu zic să începi să vezi și partea bună a lucrurilor, timpul trece încet, când te plictisești, ar trebuii să te bucuri de necunoscut, să te avânți în imprevizibil, să faci lucruri pe care nu ai fi crezut că ești în stare, apoi să vezi cum te simți! Probabil știi povestea cu Mahatma Ghandi. Într-o zi un jurnalist se duce să-i ia un interviu, Ghandi îl refuză de fiecare dată plicticos, dar enervându-sejurnalistul îl întreabă direct - ”care este mesajul dumneavoastră pentru oameni?” Iar Ghandi îi răspunde: „mesajul este viața mea!” Ei bine, te-ai gândit la asta? Care este mesajul dat de viața ta? Dar care e mesajul dat de viața mea? Trebuie să schimb cumva lucrurile. Știu...voi încerca să ajut oamenii, cum? Scriind, scripta manet verba volant! Da, de astăzi voi scrie fiecare experiență, voi descrie


fiecare moment din viața mea semnificativă pentru voi ori ba, pentru mine însă este!


Monolog spaţiu: noi existăm în timp timpul: nu există personaje: unu/una beat/ă ce se tot contrazice indicaţiile scenice nu există pentru că fiecare interpretează cum vrea

Aici, din locul ăsta unde mă vedeţi, aici stam şi prima oară când îmi trecu prin minte să m-apuc să scriu o carte. Da, îmi căutasem şi muză, adică bine... mă uitam la vecinu de la etaju patru care ori de câte ori mă vede schiţează un zâmebet descoperindu-şi singurul dinte. Brusc mă cuprinse panica, vă vine să credeţi cum e să fii un dinte? D-apoi singurul!? Să strigi, să nu te-audă nimeni, în respiraţia aia de scrumieră – că vecinu fumează lucky strike. Singurele fiinţe cu care mai stai la taclale să fie gingiile, umflate, urâte, dar bune de soţii, cine-şi ia nevastă surdo-mută e cel mai fericit om. Şi aşa am ajuns să mă găsesc pe mine, pe firele de cord rămase, urlând că dacă ar fi să fiu un dinte aş fi doar în gura mea, unde să am cu cine vorbii, noi oamenii avem nevoie de comunicare ca de plămâni. Şi da, noi suntem cei mai importanţi! Pentru că suntem oameni şi nu altceva, iar omul este cea mai egoistă fiinţă din câte există, ori unde l-ai pune. Atunci m-am hotărât să scriu o carte despre mine, din cauza excesului de gânduri m-am rezumat la nuvele, căci gândurile mi se ciocnesc ca ouăle de Paşte în cap, lovindu-se uneori sub centură să iasă mai repede.


Da, îmi place să îmi împărtăşesc gândurile. Aşa că am coborît prin mine, am alunecat pe faringe şi mam proptit într-o dimineaţă de luni- în momentul ăla când te aştepţi la schimbări, când totul e nou, e prima zi de luni din săptămâna cutare, şi totul va fii splendid. Cum sună splendid, e prima oară când realizez că mă folosesc de cuvântul ăsta! Stând pe o arteră, mă înfioram, numai cadavre, ştii cum e să-ţi moară unu-n inimă? Să simţi izul ăla de cadavre până în măduva oaselor, să nu poţi respira? Inima mea e plină de cadavrele celor odată iubiţi, dacă ar fi fost rotundă aş fi iubit doar unul, nu aş mai fi dat dovadă de superficialitate atunci când simt că mi se frâng picioarele de atâtea emoţii, da.. eu iubesc mult şi repede, dragostea se consumă, se pierde. Dar nici nu se poate spune că iubesc cu adevărat, de asta mi-am luat costumul de om la urma urmei, căci sunt zeu, nu v-am zis! Şşşş! Nu urlaţi, mulţumiţi-mi că vam dat viaţă, voi sunteţi singurii vinovaţi pentru mizeria în care vă scăldaţi! Cu fiecare decizie pe care o luăm universul se scindează, ne scriem singuri soarta, cum scriu eu aici rândurile astea ce par să şchioapăte, dar ca orice zeu le găsesc perfecte, ies din mâna mea, şi noi.. suntem ai naibi de narcisişti. Ştii cum e să pui un narcisist lângă un altul? Vai, se lasă cu ceartă mare, fiecare ştie legea „cel mai bun subiect din câte există este despre mine” şi-şi fură replicile până îşi pierd cuvintele. Cuvintele astea din care a ieşit marea, cerul, pământul. Mi-e dor de mare! De Vamă în special, în nuditate absolută, plajă goală dar plină de mine, noapte ce se goleşte ca lampa de petrol, şi un el acolo nud la rândul lui. Acum 20 de ani de-ai voştri, că la mine


un an echivalează cu sutele voastre, m-am decis să vin sub formă de Lilith, de atunci tot frâng inimi. M-am născut de multe ori, n-am ajuns la stadiul de perfecţiune legat de simţăminte, mai e de lucrat acolo. Ce trebuie să mă invidiaţi că mă nasc de câte ori vreau şi am ocazia să învăţ din greşeli, şi voi aveţi- nu să vă naşteţi, dar să vă reparaţi greşelile, însă fiind atât de preocupaţi cu propriile probleme- care drept să spun le găsesc nimicuri, nimănui nu-i pasă de problemele altora, însă ale lui -nici nu-ţi dai seama ce grave sunt!- uitaţi de existenţa altora, de eiceilalţi- în general. Aţi hotărât că scopul omului aici, pe pământ e de a procreea şi de a-şi creşte odraselele. Ce amuzanţi sunteţi, zău! Eu ştiu că scopul omului e să fie fericit. Şi în căutarea lui de mai mult, căci omul tinde să cunoască totul, distrugând tainele naturii, -aici îi dau dreptate lui Blaga, deşi mi-a furat ideea, gen stam într-o seară în costum de bărbat la un pahar de vorbe şi nenea s-a hotărât să scrie despre mine-nu ştie nimeni asta încă- nu se îndreaptă decât spre sinucidere, sigur nu zic că nu-i bună curiozitatea, ea ucide frica de necunoscut, dar voi dragii mei nu ştiţi să o folosiţi. Stau şi mă uit cum vă plângeţi de milă, ori cum vă plângeţi morţii încă nenăscuţi, se vor mai naşte şi ei odată, trebuie să fac loc altora ca-n lagăr. Ieşiţi naibii şi bucuraţi-vă de via��ă. N-am scuipat peste voi deagaba! Probabil nu credeţi că sunt zeu, d-asta şi repet de sute de ori, să nu mă creadă nimeni, să nu-mi strice acoperirea, să nu-nceapă să ceară dovezi, deşi cea mai evidentă dovadă e costumul meu de om care arată atât de bine! Ţin şi acum bine minte primul om căruia i-am spus despre


identitatea mea reală, a înnebunit săracu, el pretindea că poate ghici viitorul în pietre scăldate de lacrimile văduvelor, -ce urât trebuie să fie să-ţi şti viitorul- mi-am zis, aşa că l-am scos din peisaj. Nu-mi plac cei ce se cred a-tot ştiutori, de parcă te consideră cărţi deschise, interesante şi zic ei acolo în neştiinţa lor că îţi pot spune totul. Nu vrei să ştii nimic tu, decât că poţi avea totul. Şi da, poţi. Pentru asta sunt eu aici, să vă strig cât să nu vă iasă pe nicio ureche cuvântul meu: puteţi avea totul! Şi mări şi oceane, şi ce-i scris ori nescris, puteţi fi dumnezei! Puteţi vorbi cu meduze, cu scoici, cu mătăsuri pe care viermii uneori îşi fac siesta. Aţi prins esenţialul.



Dintr-un joc