Issuu on Google+

februarie 2013

„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” Într-o zi, Petru l-a întrebat pe Isus: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?” (Matei 18, 21). Învățătorii Legii ajunseseră la concluzia că un om trebuie să-l ierte pe fratele său de trei ori, pentru că, spuneau ei, în Scripturi, Dumnezeu ierta întotdeauna de trei ori, iar a patra oară pedepsea (Amos 1, 3-13). Din aceste cuvinte ale profetului Amos, israeliții deduceau că, dacă iertarea lui Dumnezeu se limita la trei ofense, nu i se putea cere omului să fie mai milostiv decât Dumnezeu. Pentru acest motiv, nu exista obligația de a ierta mai mult de trei ori. Petru, propunându-i lui Isus iertarea de șapte ori, a extins cele trei iertări ale israeliților, considerând astfel că este foarte generos, depășindu-i în milostivire pe învățătorii evrei. Așadar, se aștepta să primească felicitările lui Isus; dar nu a fost deloc așa. Isus i-a răspuns lui Petru în mod neașteptat și surprinzător: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte” (Matei 18, 22). Expresia „șaptezeci de ori șapte” nu trebuie luată în sens literal, ea nu înseamnă: 70x7, adică de 490 de ori. Ceea ce vrea Isus să spună cu această expresie pur alegorică este că trebuie să iertăm „mereu”, fără a pune limite. Iertarea nu trebuie să fie o excepție sau o favoare pe care o facem cuiva, ci un mod obișnuit al vieții noastre. De ce folosește Isus expresia „șaptezeci de ori șapte”? Probabil din cauza acțiunii lui Cain față de fratele său Abel, relatată de cartea Genezei. Acolo se spune: „Dacă cineva îl va ucide pe Cain, de șapte ori va fi răzbunat” (Geneză 4, 15). Acest resentiment s-a transmis descendenților săi, în așa fel încât unul dintre nepoții săi, numit Lameh, spune: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh, însă, de şaptezeci de ori câte şapte” (Geneză 4, 17-24). Această violență crescândă a mărit ura dintre oameni şi a provocat ruinarea societății din acea vreme, ruinare care s-a materializat cu potopul universal.


Comemorând acest vechi episod, Isus a voit să învețe că, la neliniștile și grijile de răzbunare, creștinii trebuie să opună iertarea fraternă. Numai prin iertare este posibilă salvarea de la dezastru a societății pe care creștinii doresc să o întemeieze ca orânduire legitimă și naturală a conviețuirii umane. De mai multe ori, Isus i-a învățat pe discipolii săi că trebuie să ierte. Și, ca să nu uite această obligație, a imortalizat preceptul iertării în rugăciunea Tatăl nostru, atunci când a învățat să-i cerem lui Dumnezeu: „Ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Luca 11, 4).

Ce nu este iertarea?

Prima eroare constă în a crede că, atunci când iertăm, noi facem o favoare dușmanului nostru. În realitate, atunci când iertăm, ne facem nouă înșine o favoare. Experiența ne învață că, atunci când păstrăm ranchiună față de cineva sau avem resentimente față de o altă persoană, noi suntem singurii care suferim o daună reală, singurii care ne autodistrugem; ne dăunăm petrecând nopți fără somn, născocind răzbunări fără sens, alimentând ura, înveninând gândurile noastre, sufletul nostru, în timp ce dușmanul nostru trăiește fără a ști că este obiectul unei asemenea atenții. Trebuie spus că medicina modernă recunoaște tot mai ușor că atâtea disfuncțiuni organice și atâtea tulburări, atât fizice cât și mintale, se datorează unei risipe inutile de energie în sentimente negative sau ură față de alte persoane.

Pentru a avea mai multă viață

Suntem atât de nesăbuiți încât nu înțelegem că acela care iartă nu pierde chiar nimic. În realitate, cel care iartă câștigă partida vieții și a iubirii, pentru că a ierta înseamnă a scoate din inimă și din minte un spin dureros, capabil să învenineze existența. Ura provoacă mai multe daune celui care o cultivă în spațiul propriului „eu” decât celui care o primește. Cel care refuză să ierte suferă mai mult decât cel căruia îi este oferită iertarea. A urî pe cineva înseamnă a purta o teribilă povară; în loc să ne eliberăm de ea, noi o purtăm pretutindeni, prezența sa pune stăpânire pe gândurile noastre, ne subjugă. În schimb, atunci când reușim să iertăm, noi rupem legăturile care ne leagă de dușman. Această eliberare este preludiul bucuriei și părăsirea suferinței. Pentru acest motiv, Isus, când ne cere să iertăm, nu o face numai pentru cei cărora le oferim pacea, ci o face și pentru bunăstarea noastră, pentru că, în proiectul său de iubire, el vrea ca acela care îl urmează să fie om sănătos, om care poate să trăiască viața în mod deplin. Acest lucru îl afirmă în Evanghelie: „Am venit să aibă viață, și să o aibă din belșug” (Ioan 10, 10).

A ierta înseamnă a justifica?

A doua idee greșită pe care o au creștinii despre iertare este de a crede că a ierta înseamnă, neapărat, a justifica. Dacă iertăm este pentru că, într-un fel, „înțelegem” atitudinea celuilalt, prin urmare o minimalizăm. A ierta nu înseamnă deloc a închide ochii în fața clarității faptelor și a efectelor durerii.


Atunci când i-au prezentat lui Isus femeia prinsă în adulter, el a iertat-o, dar pentru aceasta nu suntem autorizați să credem că Isus a justificat conduita rea a femeii, nici că i-a spus că este bine ceea ce făcuse. Dimpotrivă, el i-a dat drumul, cerându-i să se abțină în viitor să mai repete aceeași greșeală: „Mergi și de acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8, 3-11). Cu această atitudine, Isus a recunoscut gravitatea păcatului comis de femeia aceea. Așadar, a ierta nu înseamnă „a dezvinovăți”, nu înseamnă a-l elibera pe celălalt de vină. Nu. Totuși, este mereu o acțiune necesară, pentru că ne permite să ne eliberăm de un sentiment de frustrare și de tristețe, care poate să se intensifice. A ierta ofensele, supărările, insultele nu înseamnă a minimaliza diferența dintre bine și rău, nici nu înseamnă a deveni complici ai violenței, ci înseamnă a asuma continuu un comportament care pe timp îndelungat produce efecte benefice și salutare.

A ierta înseamnă a uita?

A treia idee greșită pe care o au creștinii despre iertare este de a crede că iertarea implică în mod necesar uitarea răului îndurat din partea victimei. Nu este așa. Isus nu a cerut niciodată ucenicilor să uite ofensele primite, pentru că a uita sau nu depinde de memoria pe care o avem, iar memoria nu este o facultate care depinde de voința noastră. De multe ori am vrea să ne amintim ceva și nu reușim sau să uităm ceva și, la fel, nu reușim.

A ierta înseamnă a restaura?

A patra idee greșită pe care o au creștinii despre iertare este a crede că a ierta înseamnă, în mod necesar, a reface lucrurile așa cum erau înainte de durerea îndurată. Nu este chiar așa. Nu întotdeauna putem să-i restituim toată încrederea celui care ne-a dezamăgit, chiar dacă el primește iertarea noastră. Nu întotdeauna putem să-l admirăm din nou pe cel care ne-a ofensat, nici să recompunem prietenia cu acela care ne-a făcut rău. Uneori poate constitui chiar o imprudență a restitui încrederea celui care ne-a înșelat deja.

A ierta înseamnă a aștepta scuze?

A cincea și ultima eroare referitoare la iertare constă în a crede că, pentru a ierta pe cineva, trebuie să aștept ca el să se căiască și să-mi ceară iertare. Dacă ar fi așa, posibilitatea noastră de a ierta, deci și de a ne vindeca interior, ar fi condiționată de interlocutorul nostru și nu ar fi după Evanghelie. Conform învățăturii lui Isus, iertarea nu este condiționată de nimic; la întrebarea pe care Petru i-o adresează: „Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu dacă greșește împotriva mea?”, Isus nu-i răspunde: „Întotdeauna când îți cere iertare” sau „Întotdeauna dacă s-a căit”. Se iartă și gata! Se iartă și nu se pun condiții! Așadar, când omul iartă, face acest lucru pentru sine însuși și pentru a se elibera de urmele mai mult sau mai puțin grave, pe care durerea îndurată le-a lăsat în sufletul său și în viața sa. De aceea, noi nu avem nevoie ca interlocutorul


nostru să se căiască pentru a-i acorda iertarea; este suficient să avem voința de a ierta și să realizăm această propunere.

Așadar, ce este iertarea?

Iertarea este o dispoziție intimă și personală, pe care o avem în inimă, independent chiar și de comportamentul interlocutorului nostru adversar, chiar și atunci când el nu-și cere scuze, nici nu se căiește de ceea ce a făcut. Iertarea nu este subordonată la nimic, se iartă doar pentru că se dorește să se realizeze iertarea. Iertarea este și rămâne o decizie absolut personală; nu cere nici o confruntare verbală, nici de alt tip, cu adversarul nostru. Chiar se poate întâmpla ca acela să nu vrea deloc să ne dea ascultare sau să nu aibă posibilitatea să o facă. Iertarea este un proces de maturizare intim și personal, privat și exclusiv față de orice influență externă; singurul nostru interlocutor ar trebui să fie Dumnezeu, pentru că numai el are acces în conștiința și în inima noastră. Iertarea se acordă, înainte de toate, în secretul și în tăcerea inimii; prin rugăciune, noi punem în mâinile lui Dumnezeu orice sentiment legat de durere, pentru ca Dumnezeu să ne permită să-l purificăm de ură și de orice dorință de răzbunare.

A ierta pentru a vindeca

Un tânăr a trebuit să călătorească din satul său până în capitală. În timpul călătoriei cu autobuzul, un necunoscut i-a furat ceasul pe care i-l dărui-se tatăl său înainte de a muri. Atunci când tânărul și-a dat seama, inima sa a fost cuprinsă de o mare amărăciune și a simțit o ură profundă față de necunoscutul care îi furase „comoara”. Din acel moment, gândurile sale s-au concentrat asupra hoțului anonim. Se gândea la el zi și noapte, îl ura din toată inima și ura creștea ori de câte ori își amintea de acel incident nefericit. Erau chiar nopți în care nu putea închide ochii din cauza furiei; acest lucru, încetul cu încetul, l-a făcut irascibil și mânios pe toată lumea. A sosit, însă, ziua binecuvântată în care, a reuși să ridice ochii spre cer și a făcut această rugăciune: „Doamne, nu mai pot continua așa. De aceea, vreau să-l iert pe hoțul acela; mai mult, chiar aș vrea să-i dăruiesc acel ceas, așa încât să nu fie el care mi l-a furat, ci să fiu eu cel care i l-am dăruit”. Din acea zi binecuvântată, tânărul a simțit cum înflorește din nou bucuria în inima sa, a recuperat entuziasmul pe care mai multe luni nu l-a avut față de muncă și față de cei din jur. A reuși să-și smulgă din minte și din inimă acel spin dureros și să trăiască în pace și armonie cu el și cu cei de lângă el. A ierta înseamnă a arunca din mână un cărbune aprins, un tăciune care arde, pe care l-am apucat în mod nesăbuit într-un anumit moment al vieții. Poate că ar trebui să ascultăm și sfatul Sfântului Augustin: „Dacă un om rău te ofensează, iartă-l, ca să nu existe doi oameni răi!”.

Preot paroh Mihai Mărtinaş


Foaie parohiala februarie 2013