Issuu on Google+

1

Andrei Velea

hotel ĂŽn atlantida


2

Consilier editorial: NEO NARVA Lector:Viorel Ştefănescu Redactor, concepţie grafică şi layout: Adi Secară English language version Copyright © 2011 by Petru Iamandi Coperte şi foto: Cosmin Atanasiu & Andrei Velea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României...


3

hotel ĂŽn atlantida de Andrei Velea


Andrei Velea

4

s-a născut pe 3 februarie 1980, Galaţi. A participat sau participă ca membru constant la activităţile următoarelor cenacluri literare: Anton Holban, Gellu Naum (cenaclul Casei de Cultură a Studenţilor Galaţi), Cubul Critic Oblio (cenaclul Centrului Cultural Dunărea de Jos). A publicat poezii, precum şi articole de teorie şi critică literară în următoarele reviste: Antares, Argeş,Boema,Drumeţul Incendiar, Akademia, Dunărea de Jos, Hyperion, Dacia literară, Feed Back, Agero Stuttgart, Oglinda literară. Prezent cu versuri în antologii şi volume colective: Opt încercări de-a te naşte singur (editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, CCDJ, Galaţi, 2005), O antologie a literaturii gălăţene contemporane (editura CCDJ, Galaţi, 2008). Are texte publicate pe site-urile: „Hermeneia” (www.hermeneia.com), „RoLiteratura.ro” (www.roliteratura.ro), „Agonia” (www.poezie.ro) şi „BocanculLiterar.ro” (www.bocanculliterar.ro). Debutează cu volumul Gimnastul fără plămâni la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi în anul 2010. Adresa de e-mail: avelea@gmail.com Adresa blogului personal (poezie, critică literară şi fotografie): andreivelea.blogspot.com


5

Iată fiinţa în faţa apocalipselor amânate! Livius Ciocârlie, de la primele rânduri ale cărţii sale dedicate „Caietelor” lui Cioran, este aproape necruţător cu literatura raportată la adevăr (sau, dacă vreţi, la sinceritate; poemul care încheie primul grupaj al cărţii ce urmează a fi citită se intitulează: „somaţie la sinceritate”, părând a fi o obsesie blândă a acestei etape de creaţie): „Problema sincerităţii nu se pune în literatură. Literatura este mincinoasă prin chiar formula ei. Important e ceea ce rezultă din comedia pe care o joci.” Dar două paragrafe mai jos revine cu o precizare importantă: „Rostul literaturii este ca, minţind, să scoată la iveală un adevăr”. De care adevăr mai are nevoie omul contemporan? Să fie doar cel estetic? Doar cel revelator religios? Filosofic? Social-politic, istoric? Probabil că de toate adevărurile are nevoie omul, deşi este posibil ca şi lipsa adevărului, cu gradele sale, să-i fie la fel de necesară... Din ce în ce mai des tind să descriu poetul ca pe un artist plastic care are din când în când câte un vernisaj; iar pe prozator, pe romancier mai exact, să-l consider un adevărat arhitect care recompune, dacă nu chiar inventează, o întreagă lume... Într-o lume a scriitorilor matură, în care liricul şi prozaicul se împletesc armonios, autorul, înaintând în vârsta literară, dacă va avea ambiţie sănătoasă şi putinţă decentă, va încerca să fie un scriitor total, pentru care literatura chiar va deveni o chestiune de viaţă şi de moarte. Andrei Velea este un privilegiat. Este încă la acea vârstă care îi permite să viseze frumos, să se joace cu instrumentele şi armele literaturii... Este gata de despărţirea despre care vorbeam la prima sa carte (de o anumită poezie; desigur nimic nu ne garantează, în afara măreţiei sufletului, că nu ne vom întoarce la vechi (poeme) iubiri), dar încă mai doreşte să-şi lichideze anumite conturi, să-şi mai organizeze vernisaje lirice în care se pot admira apocalipsele anunţate. Mai poate inventa o maşină de poetizat (care, ca şi unele motoare, ar putea să nu folosească la nimic), se mai poate lua la trântă cu ea, aşa cum îşi mai poate rezerva şi o


6 ultimă cameră de hotel într-o atlantidă în care atlanţii învaţă, pentru a supravieţui, paşii sarabandei în d minor a lui Händel (nu că ar fi întotdeauna muzica potrivită pe fundal, cum se insinuează într-un „anti-portret” în care se ironizează false arte poetice!), o atlantidă aproape de al cincilea anotimp, ideal... În calitate de filocritic de serviciu, nu pot să nu constat că scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat. Rămâne să le descoperiţi cu bucuria arheologului ori a futuristului... Bun... Şi după ce veţi termina de citit, poate mă veţi întreba (îl veţi întreba pe autor): de ce Atlantida? Şi nu Fukushima... sau de ce nu camera 2012? Poate pentru că avem cu toţii o nostalgie anume, poate puţin patetică, după perfecţiune? Pentru că ne atrag, mai mult sau mai puţin, subiectele... apocaliptice? Pentru că vocile atlanţilor (fiinţe şi ele, cu slăbiciuni... umane) se aud mereu, vrând a fi reinventaţi/înviaţi? Autorul scrie, la o „bursă a firii”: „cititorule, nu te ascunde!/ mai bine fă un exerciţiu de maximă sinceritate: preschimbă-ţi mimica şi trupul în picături de rouă!” Căpoşi, am putea spune că nu mai contează câteva picături în oceanul ce altădată a înghiţit ditamai mitul! Într-un fel, tot umblând să revitalizăm mituri şi tot căutând eroi, probabil vom înţelege că şi literatura nu este decât un mit ca oricare altul. Poate cea mai importantă, dincolo de fuga de adevăr pentru a ajunge la un anumit adevăr, este setea după Autentic, nu neapărat confundat cu originalul în uitarea de sine şi de exactitate a dicteului automat ori ba (un poem se numeşte „original e să comiţi doar păcatul originar”!)...


7 Un Autentic care ne-ar desena în nisipul tuturor deşerturilor ori oceanelor acestei planete, cu litere, ideograme, cuneiforme ori hieroglife. Ne-ar desena să înţelegem că mai departe nu sunt leii ci zeii, zeii şi iar zeii (A.Velea se referă undeva la „zeii tuturor religiilor” iar în altă parte la zei inventaţi ori pur şi simplu daţi) sau, pentru a nu uita de monoteismul oarecum mai comod, fiinţe misterioase care se adună pentru a discuta din când în când despre apocalipse ori, de ce nu, despre sfârşitul omului pentru începutul supraomului care va jindui mai apoi să fie doar, din nou, om... Într-o continuare ideatică, după volumul de debut care s-a intitulat „Gimnastul fără plămâni”, această a doua carte a lui Andrei Velea s-ar fi putut intitula „Atletul coastei pierdute”... dar autorul a ales să provoace altfel. Poate îi vom duce dorul poemelor sale de dragoste (deşi nu lipsesc nici aici, dar nu-s „ca-n brumaru”), poate melancolia sa nu are certitudinea (deşi o bijuterie precum „după judecata de-apoi” ne-ar contrazice!) şi solemnitatea Melancholiei lui Lars von Trier; p oate chiar are n evoie de lecţia unui sinucigaş... De unde şi exersarea unei echilibristici suicidale „între acceptare şi refuz”, atât din partea autorului cât şi a cititorului... dar poate nu este decât o ispitire din partea demonilor literaturii, care te pot face să crezi că poţi stăpâni ceva sau pe cineva, că într-adevăr un om poate scrie ceva sau pe cineva, că un om poate citi într-adevăr denecititul... Probabil Micul prinţ, invocat de vreo două ori, nu ar fi ajuns să-l citească pe Andrei Velea, dar tânărul nostru scriitor, în căutarea unei certitudini, l-ar fi urmat până pe asteroidul său, unde ar fi descoperit că şi acolo a existat o atlantidă. Aşa cum, cunoscătorii ştiu de ce, o atlantidă poate exista/există şi într-o ghindă! Nu închei fără a preciza că titlul acestui „cuvânt înainte” quasimeditativ este inspirat de către profesorul Constantin Dimofte, cel care a scris prefaţa primei cărţi a lui Andrei, şi căruia nişte tineri scriitori îi sunt îndatoraţi frumos pentru primii paşi întru literatură mai mult decât pot cuvintele lămuri.

a.g.secară


8


9

o atlantidă care nu s-a pierdut o atlantidă care nu s-a pierdut


despre poem, pe ţărmul atlantidei

10

* cădere ascuţită brici, perfect verticală, de cuvinte, în stare să reteze orice limbă până dincolo de cuvântul mamă, ce l-ar îneca chiar şi pe sinbad marinarul, cu toată dragostea lui de ducă dau să mă feresc, dar, cuprins de-o voluptate hristică, mă trezesc ancorându-mă cu dinţii călcâielor de podea, aşteptând apocalipsa care se-apropie mototolind timpul şi spaţiul precum şerveţelele nazale mintea colcăie ca un melc în călduri, sudoarea-i alcool, făina oaselor e cocaină... se-apropie! simt cum aerul din preajma mea se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale ah! cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie şi s-o interpun între mine şi urgie? mă face mai puţin poet un asemenea gest de luciditate? … şi uite-aşa scap, mereu scap,


11

cu foaia de hârtie purtând dovada supremă, precum ruinele pompeiului şi uite-aşa scap, cu viaţa ca un ecou al emoţiilor de atunci,

da, o factură a tuturor momentelor când am trăit în gol, uitând că încă-s în viaţă

despre poem, pe ţărmul atlantidei

până când simţurile îmi vor juca într-o zi feste şi-n loc de-o foaie albă de hârtie voi agăţa altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă sau o factură,


sentiment acut de fotografie

12

* încremenit în idei fixe, cu pielea fluturând pe cuierul claviculei iubita-ţi surâde contextual de parcă abia ai depus la picioarele ei bricheta popii din noaptea de paşti luna îi face cu ochiul – e doar bliţul aparatului de fotografiat nu auzi marea-n urechi, ci vinul de-aseară fugi din fotografia asta! ascunde-te-ntr-o scoică, urlă-ţi gândurile toate beţivul o să creadă c-au înviat fantasmele sticlei şi-o să te soarbă încântat până la capăt!


*

ne-ascundem sub ştergătoarele maşinii – loc neaşteptat unde se nasc de obicei sfinţii; însă ceea ce iese din noi politică mănâncă şi ceasuri cu pâine, mană cu pâine… s-aruncăm lapţi de aur în ploaie, să ne-nmulţim mai abitir ca sardinele-n cutii electorale! trupurile noastre, construite democratic, nu mai ştiu în ce direcţie a vântului s-apuce… repede, dă drumul la televizor: s-a-ntors mesia şi vor să-l pună preşedinte!

plouă cu icre

în atlantida plouă cu icre…

13


în patul puştii am invitat o garoafă

14

* mint când spun că n-am inspiraţie… distilată în sticle delicate, de nas, muza mi-a cumpărat tăcerea: are versuri compromiţătoare pe care, altminteri, aş fi nevoit să le scriu mai bine vorbesc despre materie şi suflet, eventual strecor şi numele unei autorităţi în domeniu; forţat la subtilităţi cu tentacule de catifea, piunezele minţii s-au ofilit şi-n patul puştii am invitat aseară o garoafă


*

ţăranii dezleagă silogismele păşunii, mioarele cântă la nai unui alai de lupi chercheliţi femeile duc greul războaielor la maşinile de cusut, bărbaţii zămislesc din grâu şi salivă biserica-i căuşul palmei, bodega loc de-nchinăciune de miere-s păcatele când în cer miroase-a paie, iar pe pământ a fulgi de înger

când în cer miroase-a paie

râurile au solzi, peştii au împrumutat blana mamiferelor şi se hârjonesc cu gheare de argint

15


poemul fără intenţie

16

* poemul fără intenţie care, pur şi simplu, s-a nimerit pe foaia de hârtie; nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere sau ascultai cum creşte o pâine a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia, mai întâmplător ca dragostea; încă puţin şi desena şi-un titlu, dar trebuia lăsată autorului portiţa unui modest aport poemul care te posedă, care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul, care ţi-a ascuns creionul într-o ghindă poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix deasupra unui atlantide unde poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură


*

într-o caleaşcă de aur, trasă de păsări phoenix, apare micul prinţ. l-aud: asta-i planeta cu un Poet? nu!, îi răspund, asta-i planeta c-un milion de poeţi şi-o singură Muză! aha…, adaugă, continuându-şi călătoria. mă resemnez pe înserat: probabil a uitat de mine, îngheţată într-o aventură extrauterină cu un poet de pe-un asteroid singuratic

poem cu urme de gelozie

la marginea lumii mi-am dat întâlnire cu Muza. până apare, arunc monede în comete sau privesc jocurile extatice ale peştişorilor de plumb în oceanul tulbure de praf interstelar

17


18

pseudo-revelaţie

* Priveşte! Această cupă vrea din nou să fie goală, iar Zarathustra jinduie să fie om! - Nietzsche

discipolii mănâncă soarele de foame; azi n-au convins pe nimeni – de când se nasc, aici, oamenii au pământ în urechi şi câte-o seceră pe buze între micul grup şi sat, un copil rostogoleşte un cuvânt; nici nu-l pronunţă, nici nu-l îngână; copilul are ochii de lup şi un imens deşert în inimă o fântână se cască peste sat şi-l înghite; discipolii adorm, unii visând balauri, alţii de-ale gurii singur, profetul cu cerul în suflet şi sarea mării în salivă vorbeşte cu-o piatră, închipuind o cheie către oameni iarba-l ascultă atentă, cu botul pe labe, ca un câine fidel;


19

copacii îi inspiră mirosul tălpilor prin rădăcini deodată amurgul se-aprinde brusc, un fulger luminează profetului faţa… dar nu-i o revelaţie! ah, nu! –

pseudo-revelaţie

e doar bliţul unui turist obraznic care se-depărtează către ieşirea din rezervaţie grăbit…


poem împreună cu platon

20

* calculatoare, navete spaţiale, fizici năucitoare… şi încă-i atâta nevoie de-un filosof grec, care să ne spună că trupul poetului e format din atomi de poezie, fiecare cu zeii lui, cu viaţa lui socială, trăind într-o democraţie aproape de explozie, greu de adus împreună îngenunchiaţi în faţa poetului, împodobiţi-l cu ghirlande, dar alungaţi-l! – asta în caz că sufletul vostru nu locuieşte, cu voi, în cetate


*

buzele pe care le săruţi, palide-vânt, au pânza lucrurilor prăfuite de ieri – murmură idei pe care nu le-aş fi pronunţat vreodată; tu trebuia să ştii asta! ochii mei tulburi nu te mai oglindesc, apa lor a prins un caimac fin de otravă; păianjeni mecanici mi-au invadat privirea – tu trebuia să fi simţit asta! pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete, sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt; demult n-am mai scris un poem care să te exalte şi-i numai vina ta!

caimac fin de otravă

îmi pare c-am murit şi nu m-ai anunţat!

21


22

anatomia unei întâmplări

* e-o pură întâmplare că mă trăiesc pe mine… nu cunosc nici o filiaţie de idei, nici o pasiune arzătoare, nici o dragoste la prima vedere care să ne fi adus a priori, implacabil, la zidirea asta împreună ba mai mult, ca orice cuplu, avem tot soiul de dispute, de la cele banale până la cele existenţiale; pornim de la o fereastră uitată deschisă: fereastră, lume, cosmos şi-ajungem la ce-nseamnă pentru fiecare noţiunea de libertate... ne aşezăm la un pahar de vin împreună, unul de partea de sticlă a paharului, celălalt de partea lui ideatică şi deplângem o lume mult prea lipsită de fantezia de-a ne percepe separat la fel cum ne salută împreună e-o întâmplare că locuiesc în acelaşi apartament cu mine, că-mpart aceeaşi iubită, că scriu aceeaşi carte cu mine; încă mă uit mirat în oglindă sau la fotografii, apoi zâmbesc: e-atât de întâmplător totul – probabil m-am împiedicat de-o pasăre pe ţărmul unei atlantide care nu s-a scufundat niciodată şi am căzut în mine


23

*

e o candoare suavă ce bântuie fiinţa: faptele rele s-au autodenunţat autorităţilor morale dacă vrei să te dezbraci, fă-o undeva departe de lume, într-o fântână îngustă cât un fir de păr – de la celălalt capăt, închis ermetic, doar eu să te pot privi altminteri, dacă ar mai intra vreun fir de lumină, s-ar reflecta în oglinda fântânii, apoi te-ar proiecta pe cer şi-i pudic azi universul: cu ambele mâini ar acoperi ochii, având degetele răsfirate, desigur...

ce pudic e azi universul

atomii s-au retras după mai multe rânduri de perdele şi bâzâie în surdină; lupii s-au ascuns sfioşi în turmele de oi


poemul care croşetează cerului un zâmbet

24

* e poemul care pune piedică la pietoni şi croşetează cerului un zâmbet cu antenele troleibuzelor e poemul sociabil ca o vânzătoare de cosmetice – pe lângă el orice măscărici e doar un arici ciufut un individ deprimat, cu ştreangul-cravată la gât, hotărât să facă gestul final, l-a citit din greşeală şi-a izbucnit în râs o femeie gravidă, pufnind şi ea în râs, a născut pe neaşteptate în autobuz, apoi a trebuit să plătească un bilet în plus e-atât de distractiv poemul ăsta încât nici n-am putut să-l scriu – două ore m-am ţinut cu mâinile de burtă, râzând încontinuu


*

ai muzica, dar nu şi iubita potrivită sufletului tău? gata cu pasiunea! – versurile tale vor fi mai reci ca berile din frigider… ai muzica, ai iubita, însă nu şi viaţa potrivită acea viaţă cu genunchi elastici, cu experienţe extreme şi fulgerări divine… iar ai ratat! poemul tău va avea curgere, va avea pasiune, însă nu va spune nimănui nimic: exact ca o religie cu zei năstruşnici într-un veac de politică, finanţe şi calculatoare ai muzica, ai iubita, ai viaţa care-ţi trebuie… atunci ce mai aştepţi? - umple covoarele lumii cu mii de poeme! eşti inspirat: scrie pe ploaie, scrie pe vânt, scrie şi-n constituţie sau pe drapelul ţării perfect, geometric, lăudat, culme a invidiei să îţi dedic acest poem! dar bine că nu exişti şi încă mai am o şansă cu imperfecţiunile şi angoasele mele!

anti-portret

te-ai apucat de scris şi nu e muzica potrivită pe fundal? gata, ai ratat ritmul, gata şi rima! va ieşi un poem dezordonat, neatractiv, exact ca ideile tale aiurite despre începutul de lume!

25


26

când eşti mai corect decât un pai de chibrit

* când auzi doar ceea ce se aude şi vezi doar ceea ce se vede, eşti mai corect decât un pai de chibrit! ai putea reproşa vântului că adie fără să anunţe sau câinelui că latră fără să îşi prezinte scuzele pe cei ce aud frunzele căzând, plăcile tectonice mişcându-se, sufletul suspinând, nu-i înţelegi, ba chiar le porţi un fel de milă! fericit că ştii doar pe zero şi unu, alb şi negru, bine şi rău... n-ai aflat de multitudinea de griuri, de zero şi puţin, de aproape unu, de răul meu spre binele lui...


*

hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir nici firul apei nu ţi-ar părea la ora asta o linie continuă – sigur ai găsi hopuri de-a lungul lui, urmărindu-i cu degetul curgerea aşa că nu mă mir cum de observi în versurile mele suficiente locuri pentru a construi un port mineralier sau un aeroport într-un fel mă bucur – aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm, într-alt fel mă-nspăimânt, când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi nu fire de praf, ci bolovani, nu adieri de vânt, ci tornade

cu vivaldi pe fundal, după ce-am făcut dragoste

scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal: după ce-am făcut dragoste, tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme

27


o fântână în versurile tale

28

* având lanterne-n locul ochilor şi câte-o listă de întrebări în fiecare mână, cineva caută răspunsuri în poemele tale n-a mai băut un strop de apă de când a aflat, într-o dimineaţă, printr-o iluminare bruscă, la cafea, câte semne de întrebare, ca nişte păsări ameninţătoare, îi guvernează viaţa şi cum a-ntrezărit în versurile tale o fântână (nu-ţi aminteşti s-o fi pus acolo!), te sună pe trei telefoane deodată – trebuie să răspunzi măcar la unul! aşa că ţi-s clipele ocupate: ai devenit prizonierul propunerilor tale; plăpând ca o scobitoare, cu ele faţă în faţă, te cauţi deja prin buzunare de-o poliţă acoperitoare... întrebările toate le-ai rescris ca răspunsuri


*

în fiecare dimineaţă aflu că o pâine se schimbă pe un salut sincer, că un gest de tandreţe din partea iubitei echivalează cu două versuri inspirate totul e organizat după principii liberale, transparent: un pas pe nisip se schimbă pe o răsuflare, iar o idee îndrăzneaţă despre divinitate face cât o plimbare pe munte, la cort cititorule, nu te ascunde! mai bine fă un exerciţiu de maximă sinceritate: preschimbă-ţi mimica şi trupul în picături de rouă!

bursa firii

urmăresc cu atenţie cotaţiile pe bursa firii

29


30

somaţie la sinceritate

* dacă într-o zi aş da cu mintea peste-o idee delicată, însă irezistibilă, având ramificaţii lungi şi subţiri, ca firele de păpădie, impunând adeziune totală şi fidelitate de câine, oare te-ai simţi inşelată? dacă aş sta tâmplă în tâmplă cu o idee, lucizi cuţit, aproape, extrem de aproape, aburindu-ne ochelarii, respirând suficient de aproape încât să se ivească între noi firişoare lungi, carteziene, de lumină, oare te-ai simţi înşelată? dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee, vânzându-mi sufletul precum faust, cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine răvăşit, rătăcit, îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris, inclusiv de cele dedicate ţie?


31

poemele din ultima cameră de hotel poemele din ultima cameră de hotel


32

ultima cameră de hotel din atlantida

* poemele astea sunt scrise în ultima cameră de hotel din atlantida, mai strâmtă ca lumea înainte de-a fi fost creat spaţiul, mai tensionată ca pielea unei femei înainte de-a naşte pereţii sunt subţiri ca foaia de ţigară: se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături de parcă, prin baierele lumii, un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei, iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi muşcând cu poftă dintr-o rază de soare


33

*

restul sunt doar feluri imaginative de a-ţi fura căciula, de-a îndesa fum într-un pahar de ceaţă a fi primul, ca şi cum toţi s-ar trage din tine: cozi de şopârle pe care azi le rupi, iar mâine, până la prima rouă, reapar inevitabil a fi tu însuţi e singurul fel de unicitate în acest decor: ca şi cum doar tu ţi-ai desena zilnic despicătura feselor, curbura punctată a spatelui şi nici un zeu nu ţi-ar cere socoteală pentru lipsa ta crasă de talent

original e să comiţi doar păcatul originar

original e să comiţi doar păcatul originar – curiozitatea pură te-a-ndreptat către asta


34

un nod de trandafir

* cine-a desenat subsuoara şi celelalte locuri de taină a făcut-o pentru a putea alerga la festin cine l-a vândut pe iisus s-a spânzurat c-un nod de trandafir la-ncrengătura funiei simetrie schiţată precum sânii unei fecioare c-un gând plin de bucurie către voi


*

nici articulaţiile somnului nu-s prea bine unse – atâtea scăpări... ai doar o singură pătură de gânduri şi e mai uzată ca preşul de la intrarea într-o universitate: câinii lui diogen o profanează dinadins în fiecare dimineaţă deschide porţile cetăţii, lasă liberi nebunii, petrecăreţii şi paraziţii! fără fantezie şi risipă, nici fiul domnului nu şi-ar fi putut construi scenariul

închis în burta unei păsări uriaşe

aerul are construcţii bolovănoase – le simţi închis în burta unei păsări uriaşe

35


36

cearşaful de stele

* pe frânghia dintre-o ureche şi cealaltă gospodina nopţii a-ntins cearşaful de stele la uscat; pune doar gândul şi lapte-ţi va şopti vară, anotimp stătut, bizanţ în aur şi-n praf înlemnit; de somn trişat, furat pe sub pleoape, nu mai are-acum consistenţă decât visul despre nimic


*

nu ai avut nevoie de aparate sofisticate ori silogisme complicate să-l stăpâneşti: l-ai pătruns de mirosul tău şi el s-a lăsat înmuiat până la oase acum îl porţi prin colţurile sferei şi te lauzi cu el în toate punctele cardinale grăbeşte-te! – aproape că ţi-a trecut timpul: o nouă aranjare în rafturi a materiei vine să te-ntâmpine!

un contur care-nchidea un suflet

de propria formă decis, închis, prin voia ei, într-o ordine socială, mulţumeşte că pe asfaltul locului tău era schiţat un contur care-nchidea un suflet

37


38

atletul coastei pierdute

* atletul coastei pierdute, înveşmântat într-un costum din marmură albă nu-l zgândări nici măcar cu atingerea mărului beregatei lui adam de mâna suavă a evei, pentru că ar putea, precum cinicii, să circule pe străzi cu o pancardă de gât, având numele tău încrustat pe ea şi-o să te râdă atunci întreaga cetate!


*

bine că n-a pretins un pumn politic de arginţi, altminteri nu ştiu ce bancă m-ar fi creditat să scriu poemele de faţă

un pumn politic de arginţi

primul cuvânt, indiscret, le-a dat în vileag pe toate cele care urmau să vină

39


nu-i timpul întrebărilor grave

40

* spaţiul camerei tale e plin de forme hilare, zeii tuturor religiilor se distrează cu hohote de râs: sacrificiile sunt abolite azi, orice blestem are nuanţă de glumă nu-i timpul întrebărilor grave: filosofilor li se râde în nas, poeţii dau tonul din capul fiecărei mese şi asta deoarece contemplai cosmosul mai melancolic decât micul prinţ al lui exupéry: ţi-era lehamite să mai clipeşti şi nici o pală de vânt nu-ţi răcorea privirea


*

te-aşteaptă pofta unei femei care nu te-a văzut, însă te-a adulmecat pe cărările ei arse de soare cum lui pilat i-au fost întinse mai multe ştergare decât avea nevoie, nu-i nimeni vinovat că urmează să te naşti într-o lume tatuată, până la dumnezeu, cu indicatoare stricte de prioritate, mult prea puţine în favoarea ta

hăţişul sângelui, zorzoanele minţii

pitit într-una din alveolele umbroase ale plămânilor, eşti lama unui cuţit ce n-a simţit pâinea vreodată

41


42

versuri cu efect coagulant

* îţi sprijini cu proptele mintea să nu se scurgă precum ceasurile lui dali prin tuburile sufletului capul ţi-l înfunzi cu vată până la refuz: auzi la nesfârşit o melodie obsedantă, de parc-ai abdicat de la a-ţi stabili reguli în propria cutie degeaba cauţi în poemul ăsta îngust versuri cu efect coagulant: nimeni nu mai oferă piuneze la marginea gesturilor neterminate, nici măcar poetul, care-i atât de risipit încât încurcă punctul de sfârşit cu titlul şi reia, involuntar, poemul


43

* nu ţi s-a dat bustul deoarece nu era destul aer pentru a umple sfera lumii şi nici paşii doar pentru a ridica praful, crescând probabilitatea unei aşezări mai interesante nu, nu ţi s-a dat pulsul pentru a-ţi zdruncina ritmic ideile, nici vocea pentru-a induce teamă între liniile nopţii o dată cu strigătul tău cel mai ascuns, nu

nu ţi s-a dat bustul deoarece nu era destul aer

nu,


44

înainte de-a i se pune cuvântul mamă pe buze

* înainte de-a i se pune cuvântul mamă pe buze, copilul susţine o teză de doctorat despre societatea deschisă, fără broaşte la uşi, ridică pe spatele unui melc o construcţie gigant şi propune un proiect de înflorire a economiei atlantidei în ritmuri de vals şi de marx dar pentru că-i mai dezarmat decât un şarpe fovist (aprins pictat pe spate, însă fără venin), în schimbul a tot ceea ce ştie i se dă sânul de lapte cald al unei femei cu sfârcul roz, impresionist, parfumat


45

*

cel mai dificil de-mbrăţişat sunt obiectele ce stau: atât de insesizabilă e mişcarea, atât de riscant e s-atingi discul unei idei – niciodată nu ştii ce pală ţi-ar putea reteza buricele degetelor... coastele tale, sub ispita durerii, s-ar nărui ca o invenţie de nisip... din bolgiile lui dante, gustă nectarul!

dincolo de pelicula cernelii

timorat, cu pulsul în fluxuri şi refluxuri instantanee, palpitând ca un secret pe buzele unui extrovertit


nostalgia lucrurilor ivite din nimic

46

* zeul pe care l-ai inventat nu ţi-a fost mai folositor decât cel ce ţi-a fost dat, exact ca-ntr-un regim politic în care cine conduce scamele e schimbat, arbitrar, cu cine permută ceaţa ba chiar ai dus-o mai rău!, pentru că ai renunţat la nişte constructe abstracte precum soartă, noroc sau destin, iar asta ţi-a înmuiat fiecare os acum ai nostalgia lucrurilor ivite din nimic şi-ţi vinzi melancolia la fiecare colţ de stradă


*

astfel încât pânza de păianjen a lichidului la trecerea în vapori prinde efervescenţa pendulărilor tale între patru pereţi materia se limitează doar la a-ţi urmări acrobaţiile pe frânghia subţire a versului invidioasă pe felul în care-ţi însuşeşti unul după altul fără prea multe scrupule exemplele elementare ale firii

acrobaţii pe frânghia versului

momente de maximă intimitate în care împrumuţi stărilor de agregare ale materiei ceva din propria gestică

47


48

lecţia unui sinucigaş

* plasele aruncate de tine încetează să te mai adune din forfota zilei risipit, abia de mai simţi, ca o adiere veche, de carbon, angoasa unui autobuz plin de chipuri fade cu ochii îndesaţi în motor – cuşcă fiabilă – nu mai priveşti drumul; de asta ai nevoie de lecţia unui sinucigaş: închide toate aparatele şi muşcă dintr-o piatră!


*

nu asculta, nu te implica; pune-ţi eşarfa oranj pe ochi şi fă pasul: e o fiinţă care abia aşteaptă să o numeşti mamă şi n-are nimic în comun cu metafizica sau morala lasă-te dus de val! – fără adrenalina clipei inima ar înceta să-ţi mai bată şi cum ar putea ideile tale să se-ntâlnească-n construcţii alternative, dacă prin culoarele sufletului ţi-ar bântui doar o siberie de sârmă ghimpată?

eşarfa de sârmă ghimpată

înainte de a te naşte, în camera albă... indivizi care-ţi povestesc multe dintr-o ureche-n cealaltă... emoţii... abia de-ngaimi câteva cuvinte în apărare

49


noaptea unei biserici de mahala

50

* cu noaptea unei biserici de mahala pe faţă şi nările-aruncate-n supernove de cocaină, lucrurile pe care le ştii lipăie, lumânări grăbite, către sfârşit ţi s-a dat câte puţin, ca unui alcoolic la dezalcoolizare care, îmbufnat că trebuie să cumpere întreaga sticlă pentru o cinzeacă, îşi imaginează că altcineva petrece în spate amprentele tale, pioase ca palmele unei bătrâne, adulmecate de boturi agresive de câini, se vor strânge-ntr-un diamant să-ţi mistuie suflul sărut


*

scrie un vers şi ţi se va răspunde cu două, scrie o strofă şi vei avea drept replică poemul e de-ajuns să provoci lucrurile, să le ai, surescitate, de-a dreapta şi de-a stânga, să le dospeşti între pereţii craniului, apoi, c-un singur gest, să spargi incinta ghindei, să strigi fiat lux!, pentru ca toate să se-nşire după dorinţă, urmând poteca trasată de tine

pentru visul tău nu s-a inventat o balanţă

aici se merge dintr-un exces într-altul – pentru visul tău nu s-a inventat o balanţă

51


liber

52

* liber cât să-l demonstrezi cu silogisme pe dumnezeu, cât să nu mai conteze praful de suflet pierdut zilnic la şlefuit tiptil ca o şopârlă fiecare trăieşte în contul altcuiva: parcelele de aer se suprapun şi toată coloana de oameni pluteşte-n derivă, precum lumea primilor greci, pe apă, ca un buştean singuri-labirint, suntem tentaţi să visăm că oceanul de sub noi ar fi infinit


*

nu-i număra bătăile – tu eşti poet şi ai putea oricând schimba nisipul secundelor pe sticla plină de alcool a clepsidrei, cu sentimentul că ieşi în câştig hipnotizat de ceasul abandonat în fântână, ai chiulit de la lecţiile de contabilitate a firii mai bine ascultă-i ecoul şi nu trage concluzii lasă-te uns cu miere pe ochi şi urechi, sigilat ca o nimfă, preţuind doar zgomotul care te ţine în viaţă

sticla plină de alcool a clepsidrei

pentru inima care-ţi asudă ca un salahor în coşul pieptului nu s-au inventat încă petalele de trandafir care s-o remunereze

53


54

după judecata de-apoi

* după judecata de-apoi rămân ultimul pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz, lacurile să nu dea pe dinafară, stelele toate să fie stinse închid uşa lumii cu două zăvoare, craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea o trag pătură peste lume în imensul hău cu arme de catifea


55

by Petru Iamandi

hotel in atlantis

hotel in atlantis

(translated poems)


about the poem, on the shore of atlantis

56

* perfectly vertical razor-sharp fall of words, able to sever any tongue way beyond the word mother, which would drown even sinbad the sailor, in spite of all his wanderlust I try to keep out but, seized with a Christian voluptuousness, I find myself anchoring to the floor with my heels’ teeth, waiting for the approaching apocalypse crumpling time and space as if they were nose tissues my mind frets like a snail in heat, I sweat alcohol, my bone’s flour is cocaine … it’s coming! I feel the air around me withdrawing frightened like a virgin before a bacchanal oh! whence this idea of taking a sheet of paper and placing it between the cataclysm and me?!?! does such a lucid gesture make me a lesser poet? … and thus I get away, always get away,


57

with the sheet of paper carrying the ultimate proof, like pompeii’s ruins and thus I get away, my life like the echo of the then emotions,

about the poem, on the shore of atlantis

until my senses play a trick on me, someday, and instead of a blank sheet of paper I’ll catch at something else: a love letter, a banknote or a bill, yes, a bill for all the moments when I lived in vain, forgetting I was still alive


58

the unintentional poem

* the unintentional poem that simply happened on a sheet of paper; you weren’t even paying attention – watching a falling leaf or listening to how the dough was swelling it appeared out of the sheet’s folds more naturally than rain, more accidentally than love; it almost drew the title but the author had to be given the loophole of a modest contribution the poem that possesses you, that makes you wonder each time you recall the context, that hid your pencil in an acorn the rare poem that salutes you while flying like a phoenix bird over an atlantis where the poets fell asleep in the shadow of a slag flower


59

*

the disciples are so hungry they eat the sun; they haven’t converted anyone today – here people are born with clay in their ears and a sickle on their lips a child rolls a word between the small group and the village; he neither utters nor mumbles it; the child has wolf’s eyes and an immense desert in his heart a well gapes over the village and swallows it; the disciples fall asleep, some dreaming dragons, others food alone, the prophet with the sky in his soul and the sea’s salt in his saliva talks to a stone, imagining a key to the people the grass listens to him carefully, eating dirt like a faithful dog;

pseudo-revelation

Look! This goblet wants to be empty again, and Zarathustra longs to be a man! – Nietzsche


60

the trees breathe in the smell of his soles through the roots the twilight goes off suddenly, a lightning lights the prophet’s face … but it’s not a revelation! oh, no! –

pseudo-revelation

it’s just the flash of a rude tourist who then leaves in a hurry for the reservation exit…


*

on the contrary, like any other couple, we have all sorts of disputes, from the most trivial to the most existential ones; we start from a window left open: window, world, cosmos and come to what freedom means to each of us … we sit over a glass of wine one seeing the material glass, the other the idea of it and bemoan a world that lacks too much the fantasy to perceive us separately as naturally as it greets us together it’s pure chance I live in the same flat with myself, I share the same girlfriend, I write the same book with myself; I still look in the mirror or at photos wonderingly and smile: everything is so chancy – I must have stumbled across a bird on the shore of an atlantis that never sank and I fell in myself

anatomy of a chance

it’s pure chance I live myself … I don’t know any same-mindedness, any burning passion, any love at first sight that brought us a priori, implacably, to our being together

61


the last hotel room in atlantis

62

* these poems were written in the last hotel room in atlantis, narrower than the world before space was created, tenser than the skin of a woman before she is confined the walls are thin like cigarette paper: one can hear hard swallowing in the adjacent room as if, through the world’s strings, a god were listening to the other gods’ intrigues, and a foetus heard its future brothers biting heartily into a sunray


*

if I stayed temple to temple with an idea, both of us razor-sharp lucid, close, very close, steaming each other’s glasses, breathing close enough for long cartesian stalks of light to rise between us, would you feel deceived? if one day I blended with an idea, selling my soul as faustus did, how would you look at me next day, when I come back to you, distressed and haggard, doubting all the poems I have written, the ones dedicated to you included?

honesty challenge

if one day my mind came across a delicate, though irresistible, idea, with thin long ramifications, like dandelion stalks, commanding utter adhesion and dog faith, would you feel deceived?

63


64

the star sheet

* on the line from one ear to the other the night’s housewife has hung out the star sheet to dry; just think and it’ll whisper milk to you summer, stuffy season, byzantium, stock-still in gold and dust; cheated by sleep, stolen from under the eyelids, only the dream about nothing has some consistency now


65

*

he raises a huge building on the back of a snail and proposes a project to make atlantis’s economy flourish to waltz and marx rhythms but because he’s more disarmed than a fauvist snake (with its brightly coloured back, but venomless) in exchange for everything he knows he gets a woman’s breast of warm milk, with its pink, impressionist, sweet-smelling nipple

before the word mother is put on his lips

before the word mother is put on his lips, the child will maintain a doctoral thesis about the open society, without any locks at its doors,


the scarf of barbed wire

66

* before you are born, in the white room … strangers who tell you a lot in at one ear out at the other … emotions … you hardly babble a few words in your defence don’t listen, don’t get involved; cover your eyes with your orange scarf and take the plunge: there’s a being that can hardly wait for you to call her mother and she has nothing to do with metaphysics or ethics let yourself get carried away! – without the moment’s adrenalin your heart would stop beating and how could your ideas meet in alternate constructions, if only a siberia of barbed wire haunted the corridors of your soul?


67

* I stay behind to check if the volcanoes leak gas, to prevent the lakes from flooding, to make sure the stars are all off I double bolt the world’s door, I put my skull down as a seal and pull the blanket night over the world in the immense chasm with velvet weapons

after doomsday

after doomsday


68


69

maĹ&#x;ina de poetizat maĹ&#x;ina de poetizat


70

de la înălţimea suverană a balconului

* într-o dimineaţă care nu anunţă nimic spectaculos, mi-arunc, plictisit, ochii în stradă... motiv suficient pentru ca maşina de poetizat, ascunsă până atunci sub desuurile lucrurilor, să iasă brusc la lumină, să se repeadă asupra ochilor mei şi să-i transforme-n flori sar ca ars de la înălţimea balconului... ooo, maicăăă!, se-aude o băbuţă. mă-ntind de la un etaj la celălalt ca un politician între partide: trebuie, nu-i aşa?, să-mi recuperez ochii! maşina de poetizat aleargă ameţitor prin oraş, face să pară o domnişoară timidă până şi cel mai musculos motor, răsfoieşte fustele doamnelor ca bancnotele într-un aparat de numărat banii m-arunc orbit într-un cărucior de cumpărături şi-l las să mă ghideze; căruciorul de cumpărături se-aruncă într-un automobil de curse,


71

automobilul de curse-ntr-un avion, iar avionul, braţe-deschise, se-aruncă în cer, cerul în dumnezeu

de la înălţimea suverană a balconului

abia acolo se restabileşte, până la poezia următoare, ordinea lumii, eternă, imuabilă, plictisitoare, iar dintre flori, eu îmi recapăt privirea


72

gimnastica firii

* maşina de poetizat umblă liberă pe străzile galaţiului, de parcă gestul meu plictisit din acea dimineaţă banală ar fi deschis cutia toracică a pandorei pe fundurile curvelor desenează semne fragile, de acadele atârnă grenade, pe nou-născuţi îi promovează la grade universitare cel puţin asta îmi povestesc doi bătrâni exersând, în parcare, gimnastica firii, când mă întorc a doua zi de la muncă, spre seară broasca de la uşă orăcăie prelung şi doar cheia sol m-ajută să intru în papuci şi să-mi iubesc soţia ca-n brumaru


73

*

mi-e tot mai greu s-accept să mi se reproşeze întruna că merg pe asfalt când toţi merg pe nori, pe smog sau pe ceaţă, că mestec pâine când toţi se hrănesc cu idealuri până şi greutatea unui kilogram de mere în piaţa centrală mi-e tot mai dificil de apreciat când mi se spune din fiecare colţ, obsesiv, de amintiri, sentimente sau de vorbe grele; aduc două sau trei cântare drept martori! desigur, nimic din ce-am spus mai sus nu e motiv suficient de-mpăcare; eu şi maşina de poetizat ne-am împărţit cartierul în două: noaptea, peste jumătate de cartier doarme luna, peste cealaltă jumătate sforăie de nu adoarme nimeni!

cocteil de pelin şi fiere

eu şi maşina de poetizat ne ocolim reciproc, după o primă întâlnire ceva mai dulce ca un cocteil de pelin şi fiere


74

metamorfoza

* maşina de poetizat a transformat strada brăilei într-o imensă broderie: mii de dantelărese înfig ace de cristal şi trec fire intens colorate prin asfaltul moale, gri le ocolesc cu grijă, ca pe nişte jaloane; nici nu mă observă: pe una dintre ele o claxonez minute în şir şi nu binevoieşte să se ferească pînă nu termină, meticuloasă, un atom din lucrarea de cusut spre prânz nu mai rezist... m-arunc în liftul turnului de televiziune, spre locul de unde se poate vedea de sus întregul oraş: furnicile maşinii de poetizat mi-au brodat numele de-a lungul străzii, semn mai evident ca puritatea unei fecioare între cine şi cine se dispută acum oraşul


*

câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre, la galaţi, curge numai lapte şi miere (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană în fiecare mână) în toată risipa asta generalizată mi-e tot mai greu să mă adun: exersez o echilibristică suicidală între acceptare şi refuz maşina de poetizat îmi bate ba-n geam, ba-n uşă, sună insistent, mă caută la telefon, pe calculator, acasă şi la muncă, râzându-mi tâmp ori de câte ori îi deschid sau îi răspund rămân, cred, singurul care să mai admită că unu şi cu unu pot face doi

echilibristică suicidală

primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână, pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu, catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice, iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste

75


76

jungla bucătăriei

* mă trezesc brusc, angoasat... în jungla bucătăriei dau să beau o cană de apă, însă dunărea a secat brusc (sau cineva a transpirat-o toată) când să mă-ntorc în pat alături de soţie calc în gol, de parcă merg pe-o bandă rulantă şi-am greşit sensul toate reperele şi obiectele casnice râd cu hohote de mine


77

*

atunci, în replică, muşc eu din trupul maşinii de poetizat, iar caninii mei pervertiţi intră prin pârghiile şi rotiţele ei ca prin aer nu e nici un compromis, nici un gând meschin, nici o trădare care să opună, cât de cât, rezistenţă! mestec armura maşinii de poetizat de parc-aş plimba petale de trandafir pe buze trupul ei: ca o fecioară într-o arenă de gladiatori, trupul ei: ca un aztec în faţa variolei

trupul maşinii de poetizat

maşina de poetizat muşcă din sufletul meu, însă dinţii ei de fildeş, izbindu-se de prejudecăţile de care mustesc, se sparg în jocuri de artificii


78

redau asfaltului demnitatea de-a fi uniform, gri, călcat numai de anvelope, galaţiului privilegiul de-a fi un oraş mediocru, iar furnalelor plăcerea de-a ne intoxica plămânii de la înălţimea suverană a balconului meu, într-o dimineaţă care nu anunţă nimic spectaculos, mi-arunc, plictisit, ochii în stradă...

trupul maşinii de poetizat

pe unul îl roade un câine comunitar, pe celălalt îl aruncă o adolescentă-ntre sâni


79

* faţă în faţă cu mine, maşina de poetizat râde cu fălci voluminoase nu mai e nimeni şi nimic pe continentul reinventat între copertele acestei cărţi să-mi certifice cine pe cine stăpâneşte, cine scrie

notă găsită într-o cameră de hotel din atlantida

(extra-poem)


80

Referinţe despre volumul de debut, „Gimnastul fără plămâni”: * Paul Blaj, „Andrei P.Velea, Gimnastul fără plămâni”, pe site-ul Hermeneia(www.hermeneia.com/content/ Andrei_p_velea_gimnastul_fara_plamani), noiembrie 2010; * Valeriu Valegvi, „Un debut convingător”, revista „Boema”, nr.22, decembrie 2010; * A.G.Secară, „Cartea de debut - Andrei P.Velea, Gimnastul fără plămâni”, revista Feed Back, nr.11-12, 2010; * Daniel D.Marin despre “Gimnastul fără plămâni”, pe blogul personal (http://danieldmarin.wordpress.com/2010/12/19/pdw-22/), decembrie 2010; * Adrian Haidu, „Cronică (vagă) de întâmpinare”, revista „Dunărea de Jos”, nr.107, ianuarie 2011; * Andra Rotaru, „Cred că o critică sinceră începe prin critica sinelui”, interviu pentru AgenţiaDeCarte.ro (www.agentiadecarte.ro), ianuarie 2011; * Mihail Gălăţanu despre “Gimnastul fără plămâni”, e-Finance (http://www.efinance.ro/carti17.php), februarie 2011; * Ştefan Ciobanu, „Un romantic altoit”, Bocancul Literar.ro (http:/ /bocan cu l-literar.ro/Forms/CreatieLiterara/ DetaliiCreatie.aspx?id=25078), martie 2011. Publicat şi în „Antares”, anul XIII, nr.154-155-156, 2011.


Cuprins:

81

O prefaţă...

5

o atlantidă care nu s-a pierdut

9

despre poem, pe ţărmul atlantidei sentiment acut de fotografie plouă cu icre în patul puştii am invitat o garoafă când în cer miroase-a paie poemul fără intenţie poem cu urme de gelozie pseudo-revelaţie poem împreună cu platon caimac fin de otravă anatomia unei întâmplări ce pudic e azi universul poemul care croşetează cerului un zâmbet anti-portret când eşti mai corect decât un pai de chibrit cu vivaldi pe fundal, după... o fântână în versurile tale bursa firii somaţie la sinceritate

10 12 13 14 15 16 17 18 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30


82

poemele din ultima cameră de hotel

31

ultima cameră de hotel din atlantida

32

original e să comiţi doar păcatul originar un nod de trandafir închis în burta unei păsări uriaşe cearşaful de stele un contur care-nchidea un suflet atletul coastei pierdute un pumn politic de arginţi nu-i timpul întrebărilor grave hăţişul sângelui, zorzoanele minţii versuri cu efect coagulant nu ţi s-a dat bustul deoarece nu era destul aer înainte de-a i se pune cuvântul mamă pe buze dincolo de pelicula cernelii nostalgia lucrurilor ivite din nimic acrobaţii pe frânghia versului lecţia unui sinucigaş eşarfa de sârmă ghimpată noaptea unei biserici de mahala pentru visul tău nu s-a inventat o balanţă liber sticla plină de alcool a clepsidrei

33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53


după judecata de-apoi

54

hotel in atlantis (translated poems)

55

about the poem, on the shore of atlantis the unintentional poem pseudo-revelation anatomy of a chance the last hotel room in atlantis honesty challenge the star sheet before the word mother is put on his lips the scarf of barbed wire after doomsday

56 58 59 61 62 63 64 65 66 67

maşina de poetizat

69

de la înălţimea suverană a balconului 70 gimnastica firii 72 cocteil de pelin şi fiere 73 metamorfoza 74 echilibristică suicidală 75 jungla bucătăriei 76 trupul maşinii de poetizat 77 notă găsită într-o cameră de hotel din atlantida 79 Referinţe critice

80

83


84


Andrei Velea - Hotel în Atlantida