19
Constantin Tănase AGRONOMUL (I)
Proză
„O asemenea linişte confuză, ca un fel de solitudine, de-a dreptul îngrijorătoare, nu se mai pomenise vreodată în impunătoarea clădire a marelui trust de presă. Pe holurile şi coridoarele simbolului atotputerniciei, peste tot, o tăcere neobişnuită pentru acea parte a zilei.” Într-o încăpere, doi inşi, de o parte şi de alta a unei mese, păreau a pune ceva la cale, însă atitudinea lor dădea de înţeles că se complăceau într-o ireductibilă divergenţă. Unul se lamenta că „Timpul, domnule, timpul ăsta... Ori trece prea repede încât nici nu-ţi dai seama când se luminează de ziuă, se înserează, înnoptează şi aşa mai departe, ori stă pe loc înţepenit de te scoate din minţi când aştepţi să se întâmple ceva...” „Bos” se auzea timid glasul celuilalt. „Să nu ne pierdem cu firea. Am un om la faţa locului şi... problema e ca şi rezolvată. Să fim calmi.” „Calmi. Calmi zici?! Te rog să termini cu porcăria asta - bos. Ce-i aia bos? Nici măcar şefu nu admit. Eu sunt domnu’ Tibi pentru toată lumea, aşadar şi pentru dumneata.” „Daaa, domnule.” „Domnule Tibi. Şi încă ceva: renunţă la ploaia de epitete gen: îngrijorătoare, neobişnuită, impunătoare, marelui trust etc. pentru că nu au niciun rost. Dacă nu ştiai îţi spun eu: cititorul caută faptul concret, informaţia crudă, nu-l interesează adjectivele.” Fireşte că partenerul de dialog încerca să motiveze, să explice, în ultimă instanţă - să protesteze, însă zisul domn Tibi, prin autoritatea poziţiei sale, se manifesta inflexibil, intransigent, intolerant faţă de orice concesie, îngăduinţă sau compromis. Regulile erau clare şi verificate de o practică îndelungată. A le ignora însemna abandonare, abdicare, începutul sfârşitului. Expierenţele sunt bune şi folositoare, dar locul lor este în laborator. Aici, pe terenul permanentei confruntări, al competiţiei acerbe... „Dumnezeule Mare,” zise el şi se opri ca pentru a se uita în urmă. „Chestia e contagioasă. E ca o molimă, ciuma figurilor de stil gratuite. Dacă nu ne opunem cu fermitate suntem pierduţi.” În acest timp, partenerul de dialog apostrofat (era limpede acest lucru), pentru că se lăsa prea uşor sedus de strălucirea superficialităţii, îl privea cu indulgenţă. Apoi s-a auzit telefonul acestuia din urmă. Suna omul de la faţa locului. După o convorbire destul de scurtă, a privit pe fereastră (probabil cerul, pentru că altceva nu se vedea) şi abia într-un târziu a rostit, după cum îi era obiceiul, potrivit locului ocupat în ierarhia trustului, timid şi cu oarecare reţinere:
„A scăpat şi de data asta.” Domnul Tibi se cufundase în cercetarea unui vraf de hârtii, aşa cum făcea deseori, spre mirarea şi chiar exasperarea colaboratorilor, subalternilor sau partenerilor întrucât avea la dispoziţie, din belşug, computere, net şi toate facilităţile posibile conferite de IT. „De ce mai irosiţi hârtia,” îl întrebau unii şi alţii. „Pentru că e mai sigură decât orice memorie electronică,” răspundea vizibil indispus şi în cele din urmă l-au lăsat în plata Domnului, convinşi că trecerea timpului, de inconsecvenţa căreia se plângea permanent, îl va îndruma pe calea cea dreaptă. „Domnule Tibi,” insista apostrofatul - partener de dialog. „A scăpat şi de data asta.” Domnul Tibi a ridicat privirea alene de pe hârtiile sale şi a zis cu amărăciune că „Nu mai avem bărbaţi destoinici în ţara noastră, care să pună la punct un escroc patentat.” Următorul interval de timp (inconsecvent în trecerea lui, potrivit părerii domnului Tibi) s-a remarcat prin tăcerea protagoniştilor acelei scene efemere, deoarece, probabil că niciunul din ei nu avea vreo idee despre ce s-ar fi putut spune cu oarecare substanţă, temei şi motivat. Şi acea starea ezitantă s-a prelungit până când, dintr-o dată, clădirea marelui trust parcă s-a însufleţit. Toţi cei cu activităţi de teren au împânzit redacţiile, birourile, sălile de briefing, bufetul, biblioteca, în general tot ce până atunci fusese pustiu. Şi nu doar cei din teren au năvălit ca o hoardă migratoare în căutarea unui spaţiu de statornicie, dar şi cei cu activităţi sedentare au ieşit la iveală ca şi cum până atunci stătuseră pitiţi pe undeva. Obişnuita vânzoleală şi vacarmul cotidian reîncepură. Pretutindeni comentarii în legătură cu modul lamentabil în care autorităţile au pierdut războiul judiciar purtat împotriva unuia poreclit Agronomul. „Tipul s-a aciuat destul de discret într-un sat din apropierea marelui oraş (atenţie, nu în marele oraş unde, în ciuda unor mentalităţi, posibilităţile de reperare sunt multiple) şi s-a apucat de agricultură...” era una dintre tâlcuiri, făcută la repezeală şi cu ignorarea exigenţelor domnului Tibi în privinţa folosirii chibzuite a epitetelor. „La început a făcut-o la scară redusă, desigur ca să nu bată la ochi. După aceea s-a extins într-o asemenea măsură, încât adversarii (concurenţa, ar spune unii) au zis că nu pot fi ocolite nicicum unele întrebări, absolut raţionale, cum ar fi cele în legătură cu provenienţa resurselor financiare. „Nuuu, domnilor,” tălmăcea un altul. „Omul i-a deranjat pe cei de la putere şi ăia vor să-l scoată din ecuaţie. Alţii au făcut-o mai abitir decât el şi nu i-a verificat nimeni, necum DNA-ul sau DIICOT-ul sau, mă rog, serviciile, care, după cum se ştie acţionează...” „E clar că a incomodat vreun grangur, sau mai mulţi şi acum îl vânează.” „N-o să spuneţi că insul ar fi curat ca Dunărea de Jos
MMXII