Page 1

Vlad Berte • Carmen Acsinte • Silvia Pintilie • Mirela Ivanciu • Maria Bordeanu

artclue Revista de artă contemporană

primăvara 2011

a t e m o C l u Dosar rte

lad Be V • s o t e l P Astrul Despre • ă n a r o p ntem Daria • s şi piatra co i s e n m a .art • An t e n i ş ă t r ABOT • a S a i r e l a G u şi Dumitresc a minţii r a f a n î i ş În mintea ralitatea u l P • u a i h Şc lui Valeriu neşti l â t n î l î ă c Da stilurilor • , ucide-l! a h d d u B e p ArtClue

www.artclue.net


ArtClue

revista de artă contemporană

Carmen Acsinte Atelier

Colaboratori: Elena Andrei Silvia Pintilie Adriana Oprea Iulian Mureşanu Tereza Anton Cătălina Coşoiu Olivia Niţiş Diana Dochia Simona Vilău Mihaela Ion

Redactor şef: Adriana Căpraru

Grafică şi layout: Constantin Nimigean

Redactori: Adriana Toma Elena Andrei Silvia Pintilie Adriana Oprea

Ilustraţii: Florin Pantilimon

Conţinutul acestei reviste este protejat prin lege. Articolele nu pot fi reproduse fără a obţine în prealabil permisiunea redacţiei şi a autorului. Pentru detalii, contactaţi-ne la contact@artclue.net

Marketing & Coordonator proiect: Adriana Căpraru

http://www.artclue.net contact@artclue.net


Editorial Descentralizarea artei românești: de la est la vest Silvia Pintilie, artist vizual și critic de artă

Un text despre galerii și artă instituțională scris din atelier poate primi din start stigmatul sau marca parțialității. Mai ales când acesta vine dintr-o zonă în care (cu mici excepții), ca un paradox, galeriile cele mai respectate sunt totodată și cele care nu contribuie cu nimic la fluența discursurilor artistice și a practicilor expozitive. Articularea acestui text se referențializează prin experiment și memorie personală. „Marja de eroare“ este strâns legată de vizibilitatea galeriilor în plan social-artistic și de zgomotul pe care îl propagă în lumea artei. Am plecat de la un moment de incipit (sau terminus) pentru galeriile „de stat“, un ’89 suprajustificat, în care arta românească s-a oprit din multipla sa redundanță politică, contracarată totuși de diverse grupuri (nu menționez niciunul pentru a nu iniția polemici inutile în acest context) și a virat spre experiment, pluridisciplinaritate și comentariu socio-politic. Sintetic, arta a schimbat macazul dinspre formă spre conținut, introducând spațiile expoziționale administrate instituțional într-o dilemă a criteriilor formale, din care unele nu s-au eliberat nici până în prezent. Multitudinea experiențelor artistice care acum își găsesc posibilitatea de re-producere în galerii, fac uneori ca un proiect care după criterii de

actualitate nu poate fi acceptat, să fie avansat la gradul de inovație (și promovat ca-atare) și pentru (justificabilul poate) fapt că nu există încă structura care să realizeze o selecție elocventă, contextualizează dacă nu la nivel european, măcar național sau uneori chiar local. Multe dintre instituțiile principalelor orașe din țară 3


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

se văd depăşite de situație. Puține, din păcate, înțeleg nevoia unui curator, care de multe ori se vede în situația de a lua singur inițiativa unui eveniment sau într-o circumstanță şi mai delicată în care artiştii iau legătura cu un curator, punându-se cu maturitate şi în situația de a fi respinşi din menționatele mai sus, criterii elocvente. Cu toate acestea, asistăm la un moment fericit în care demersurile arhivistice cuprind în egală măsură artiştii, curatorii, criticii şi galeriile – văzute nu ca locuri de expunere ci ca spații emulative, în care arta se creează in situ într-un mod interactiv şi informal, în care un artistrezident poate crea site-specific, legându-şi în acest fel biografia de cea a contextului în care a activat pentru o perioadă, aceste acțiuni fiind posibile prin intermediul unor art lobby-işti ca Ioana Nemeş pentru Pavilion sau Marian şi Victoria Zidaru pentru Recycle Nest. Galeriile şi multe alte zone alternative oferă o flexibilitate bine supervizată, pierd găleți de var care acoperă pereții de la o intervenție la alta, dar câştigă vizibilitate şi apreciere care într-un final duc la integrarea în evenimente internaționale şi alte oportunități de promovare. De fapt, pe plan național se acumulează o anumită validitate, inovație şi fluență în relația galeriecurator-critic-artist, iar pe plan extern abia începem să ne integrăm activitățile în seria de demersuri subînțelese ce contribuie la realizarea unui eveniment/a unei expoziții profesioniste. De cele mai multe ori, aceste acțiuni nu au ca resort dificultățile financiare, ci doar aceeaşi redundanță şi autosuficiență din care se pare ca nu mai putem ieşi. Și totuşi, vedem din ce în ce mai des galerii. Încă puține, dar mai bune. Mai ales când acestea apar şi în afara celor „cu istorie“, din capitală. Fiecare oraş mare se defineşte în prezent prin măcar o asociație care promovează arta contemporană, încurajând intervențiile în spații, conferințele şi alte evenimente, ceea ce într-un final nu conduce la autocompătimirea artistului care nu „ajunge în Bucureşti“, ci îl face să creeze conştient că, dacă pe plan local (şi obiectiv) intră sub auspiciile unui curator/unei galerii bine calibrate, cu siguranță va exista posibilitatea de a 4

fi promovat prin intermediul acesteia pe plan național sau extern. Bineînțeles, la fel de valabil este şi reversul, dar şi influența la nivel de concept şi mijloace de expresie pe care unele organisme o aplică asupra artiştilor care doresc mai mulă vizibilitate. Este în final o chestiune de integritate bidirecțională, de intuiție şi adaptare asumată.

“Şcoala de la X” Tot sub aspectul descentralizării, de câțiva ani, universitățile de artă din țară organizează în propriile spații, mai mult sau mai puțin accesibile publicului din exterior, expoziții şi activități performative ale propriilor studenți, precum şi proiecte consacrate, ambientate special pentru scopuri educative. UNA Galeria din Bucureşti, Galeria ApArte din Iaşi, Mansarda de la Timişoara sau Casa Matei de la Cluj, prin statutul privilegiat de instituții cu potențial creativ reuşesc să familiarizeze artiştii emergenți cu caracterul temporar al lucrărilor (făcându-i să îşi depăşească atât de româneasca teamă de a strica), şi funcționând uneori ca exemple de bune practici pentru multe dintre galeriile publice şi private din țară. Cu toate acestea, un aspect din ce în ce mai vizibil şi mai delicat în lucrările freshman-ilor artişti este stilul de lucru specific „şcolii“ (profesorului, departamentului, universității), care, indiferent de originalitatea tematicii abordate, uimeşte prin profesionalism dar sperie prin lipsa unei acumulări personale de experiențe care să fi produs respectiva manieră. E mai bine ca studentul să intuiască, văzând o expoziție de semestru, cum va ajunge să lucreze după trei ani de facultate, sau acesta trebuie lăsat să experimenteze, cu riscul de a acumula carențe în tehnică? Într-un tip de anamneză, ne întoarcem la ideile inițiale. Să ne bazăm pe galeriile care vor şti să rezolve această dilemă... 


5


Cuprins  interviu

 cronică

 podium

 eveniment

 curatorul recomandă

Silvia Saitoc

9

Daria Dumitrescu

13

Vlad Berte

19

Carmen Acsinte

33

Despre artă şi net.art

şi Galeria Sabot

şi piatra contemporană

Astrul Pletos

Mirela Ivanciu

48

Silvia Pintilie

57

Jean Dominique Secondi Producătorul de artă urbană

65

Maria Bordeanu

73

Dacă îl întâlneşti pe Buddha, ucide-l!

Pluralitatea Stilurilor

Contemporaneitatea clasicului

Cristina Garabeţanu

Expresia semnificativă a sinelui

79


Anca Dănilă

89

Alexandru Rădvan

94

Anamnesis

Desacralizarea sacrului În mintea şi în afara minţii lui

Valeriu Şchiau Lea Rasovszky drawing for breakfast, space for lunch and the world for dinner

98 100

Târguri internaţionale

104

Art Travelers

116

Art traveler. La propriu. Sau Lumea văzută din interior. Operaţiunea Şeherezada

110

Share it

112

Evenimente

115


Despre arta si, net.art

S

ilvia Saitoc este unul dintre curatorii români tineri, aflându-se în topul celor mai activi curatori ai anului 2010 realizat de revista ArtClue. Un display al activitaţii ei poate fi urmărit în arhiva şi în programul galeriei Atelier 35 pentru care lucrează de un an şi jumătate. Interviu realizat de Cătălina Coşoiu

8


Ai terminat Facultatea de Filosofie. Cum te-ai hotărât să faci curatoriat de la filosofie? Am terminat Facultatea de Filosofie în 2007, însă în anul doi am luat hotărârea să dau la ITA. Lucrurile s-au legat, la Filosofie făceam estetică iar la Universitatea de Arte aveam cursuri de istoria şi teoria artei. Acum îmi fac la ITA dizertaţia de master despre net.art, cu aplicaţie asupra unor termeni precum original/copie, propietate, copyright. În plus, problemele ridicate de expunerea lucrărilor de net.art în spaţiul unei galerii îmi par extrem de incitante iar de aici până la a încerca să organizez asemenea expoziţii nu a fost decât un pas. La sfârşitul anului trecut ai expus, împreună cu Matei Sâmihăian, o serie de lucrări de net.art într-un internet café şi ai curatoriat, în aceeaşi formulă, expoziţia „Browsing“ la Atelier 35. Care este numitorul comun? Matei este preocupat de câțiva ani de tot ce înseamnă internet culture şi are contacte cu artiştii care activează on-line. Împreună ne-am propus să redăm ceva din vibe-ul extraordinar al scenei actuale de net art şi să organizăm o serie de expoziţii în Bucureşti. Speed-show-ul din octombrie a fost prima dintre ele iar următoarea va fi deschisă în cadrul Nopții Albe a Galeriilor la Atelier Zona noastră de interes nu se rezumă însă la net.art, ci se extinde la ceea ce astăzi se numeşte „post net.art“ sau „internet aware art“, adică la artiştii ale căror lucrări sunt direct influenţate de mediul on-line. „Browsing“ a fost gândită în această direcţie. Pe noi 9


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

ne-au interesat două lucruri: ce probleme apar atunci când încerci să documentezi irl un proiect de cercetare on-line şi modul în care elemente ale acestei arhive sunt apropriate şi recontextualizarte de către artişti. „Browsing“ a adunat lucrările mai multor artişti implicaţi în proiectul Internet Archaeology. Îmi poţi spune mai multe despre I.A şi despre modul în care aţi lucrat cu aceştia? I. A funcționeză ca o platformă on-line de expunere şi arhivare a artefactelor grafice specifice web-ului vernacular, dar şi ca un spaţiu destinat proiectelor de net.art care se raportează din punct de vedere estetic la frame-urile vizuale ale web-ului anilor 90. Faptul că Matei e membru I.A a facilitat discuțiile cu cei implicați în proiect. Cu Ryder Ripps, fondatorul I.A, am început să chatuim despre expoziția de la Atelier 35 încă din primăvara anului trecut. Una dintre ideile de la care am pornit a fost să transferăm în spaţiul galeriei structura online a platformei, adică atât partea de arhivă cât şi partea de producţie artistică. Evident că miza era utopică, însă toate polemicile legate de modul în care vom realiza acest proces ne-au motivat să continuăm. În vară am contactat artiştii. Unii au produs lucrări special pentru „Browsing“ şi au venit cu noi propuneri de expunere iar alţii şi-au adaptat lucrările deja existente pe net pentru spaţiul galeriei. Benjamin Lotan ne-a ajutat prin intermediul formatului Image Grid să expunem inclusiv partea de research a web surferilor care lucrează în cadrul platformei IA. Aţi avut dificultăți ? Ce a mers bine, ce nu a mers chiar cum v-ați fi dorit? În primul rând dificulăţile au fost legate de tranziţia lucrărilor din mediul lor originar de expunere şi producţie în spaţiul fizic al galeriei. O altă problemă a fost stabilirea unui dialog în timp real cu cei implicaţi în proiect datorită diferenţelor de fus orar. De asemenea, bugetul mic de producţie al unei expozitii autofinanţate a omorât „din faşă“ idei de expunere şi proiecte de lucrări care necesitau costuri mari. Ce a mers bine? Vibe-ul extrem de pozitiv al celor cu care am lucrat la expoziţie şi feedback-ul constant al comunităţii de net artişti. Ai mai fost implicată şi în alte proiecte? Ce alte expoziţii ai mai curatoriat? De un an şi jumatate lucrez pentru Galeria Atelier 35 şi mă ocup, alături de cei care au fost implicaţi încă de la început în proiect, de cam tot ce înseamnă organizarea şi funcţionarea galeriei. Anul trecut am curatoriat aici expoziţia Vedei Popovici „Muzeul Orb“ şi am co-curatoriat, împreună cu Dan Popescu, expoziţia lui Tets Ohnari. Ultima expoziţie la care am lucrat în calitate de curator şi care mai poate fi vizitată până pe 5 aprilie este a Leei Rasovszky. Mizezi pe succesul unei expoziţii? Ce înseamnă pentru tine succesul unei expoziții? Pentru mine, succesul nu ţine atât de numărul celor prezenţi la vernisaj, de apariţiile în presă sau de vânzări, ci de 10

Pentru mine, succesul nu ţine atât de numărul celor prezenţi la vernisaj, de apariţiile în presă sau de vânzări, ci de o anumită dinamică a dialogului din backstage.

o anumită dinamică a dialogului din backstage. Mizez mult pe dialogul cu artiştii implicaţi într-un proiect de expoziţie. Dacă este real, constructiv atunci sunt şanse mari ca, în final, acest dialog să se concretizeze într-o expoziţie bună. Care a fost până acum expoziţia cu cel mai bun concept curatorial pe care ai văzut-o? Mi-a placut expoziţia Re: akt! curatoriată de Domenico Quaranta la MNAC. În mediul on-line, cred că echipa curatorială Caitlin Denny-Parker Ito a reuşit să dezvolte, sub conceptul JstChillin, una dintre cele mai active platforme de producţie şi expunere a lucrărilor fresh de net.art. Care sunt artiştii cu care îţi doreşti să lucrezi? Îmi doresc să curatoriez o expoziţie AIDS-3D în spaţiul unei galerii din Bucureşti. Din păcate, o asemenea expoziţie este extrem de dificil de realizat datorită costurilor mari de producţie implicate de crearea unor instalaţii site specific bazate pe tehnologii performante. Poţi să ne spui ceva despre proiectele tale viitoare? Acum pregătesc, împreună cu Matei Sâmihăian şi Kari Altmann, o expoziţie de grup care va fi deschisă la Atelier 35 cu ocazia Nopţii Albe a Galeriilor. 


 D ESPR E A R TĂ ŞI NE T.ART

11


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

E R T I M U D IA

R A D Vlad Nancă, imagine din expozitia WORKS, 2010

12


U C S E R SI, GALERIA

SABOT

13


Î

ArtClue – revi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p ri m ăva ra 20 1 1

n interviul de azi vreau să v-o prezint pe Daria Dumitrescu, omul din spatele galeriei SABOT, cu sediul în Cluj, la Fabrica de Pensule. Această galerie este una cu o activitate intensă, cu participări la diverse târguri internaționale de artă. Daria demonstrează, cu ajutorul acestei galerii și al artiștilor pe care îi reprezintă, că se poate supraviețui și în vreme de criză și că arta merită băgată în seamă. Interviu realizat de Tereza Anton

Alex Mirutziu, JustMad instalaţie, 2011

Despre galerie… vrem să știm mai multe. Spune-mi povestea SABOT. E mai degrabă fabulă decât poveste… Mă retrăsesem de câțiva ani din presa culturală și căutam un ambalaj funcțional pentru preocupările mele abstracte de până atunci. Am copt ideea mai bine de doi ani până să decid că a venit timpul să o scot în lume. Probabil că nu s-ar fi întâmplat tocmai în 2009, dacă amicul meu Marcel Janco nu m-ar fi pus în situația de a lua rapid o decizie: avusese ocazia să recomande o galerie tânără pentru un târg de 14

artă din Italia, „Roma - the road to contemporary art“, și ne-a recomandat pe noi. Însă acest „noi“ exista doar în stare de proiect în clipa aceea, și totuși mi s-a părut absolut provocator să aleg, să numesc și să formulez totul în mai puțin de două săptămâni. Am mers la Roma nu pentru că ar fi fost un târg care ne-ar fi putut tenta în alte condiții (și aici nu mă refer la contextul comercial), ci pentru că aveam nevoie să ne anunțăm formal existența. Apoi a urmat căutarea unui spațiu pentru Sabot, și așa am dat peste fosta Fabrică de Pensule din Cluj…


 D A R IA   D U MITR ESC U ŞI GA LER I A S ABOT

Multe proiecte interesante în galerie. Cine se ocupă de activitatea și programul artistic SABOT? Mă consult întotdeauna cu artiștii pe care îi reprezint și cu câțiva intelectuali în care cred. Unul dintre apropiații noștri a rămas Marcel Janco, a cărui semnătură continuă să apară în multe dintre publicațiile noastre, și pe care îl prețuiesc pentru natura lui ambiguă, care, culmea, reușește chiar să mă scutească de prea multe explicații. Însă programul galeriei e, mereu, vina galeristului. Iar, la Sabot, staff-ul se limitează deocamdată la mine, nu din rațiuni egocentrice, ci pentru că mi s-a părut mai ușor să gestionez de una singură criza. Târguri de artă internaționale. Cum a fost? Cât de ușor sau cât de greu a fost să fiți acceptați?  Nu știu dacă pot judeca în termeni de „greu“ sau „ușor“. În cazul nostru, mai greu a fost întotdeauna să achităm taxele de participare la târg decât să fim acceptați. La „Independent New York“, 2010, spre exemplu, am fost invitați, deci n-am mai trecut prin episodul birocratic al aplicației. Apoi, cred că se știe deja despre SABOT faptul că ne raportăm la „târg“ în termeni aproape performativi și că ne-am făcut un obicei din a ignora convenția „standului de prezentare“ (proiectele noastre explorează interacțiunea cu publicul sau, alteori, pun artiștii/lucrările în situația de a acționa asupra spațiului;

în oricare dintre cazuri, ele sunt rezultatul unui scenariu care generează diverse posibile scenografii). Feedback-urile au fost mereu încurajatoare; bănuiesc, deci, că suntem pe drumul cel bun… Cum e să ai galerie la Fabrica de Pensule? Dacă nu era acest spațiu cum făceai să găsești un loc în Cluj pentru o galerie? Cred că e similar cu a avea galerie oriunde altundeva în țara asta, cu aproximativ două amendamente: avem parte de un proprietar grozav + ne alimentăm colectiv din iluzia că nu vom muri singuri. În rest, e la fel de greu ca peste tot. O galerie de artă contemporană (care funcționează pe principii non-profit) e greu de ținut în viață fără sprijin. În momente de criză absolută – care nu au fost rare – soluțiile au venit de la artiștii noștri, de la cei câțiva prieteni artiști de aici și de dincolo, și de la singurul colecționar român care ne urmărește cu seriozitate, Răzvan Bănescu. Dacă nu aș fi găsit Fabrica?… probabil că aș fi acomodat SABOTUL la mine în dormitor. Ce te atrage către lumea artei?  Dacă vrei, motivația mea supremă e că artiștii au încă nevoie să se creadă în ei. Iar eu sunt mai mult decât predispusă să fac asta.

Proiectele noastre explorează interacțiunea cu publicul sau, alteori, pun artiștii/lucrările în situația de a acționa asupra spațiului; în oricare dintre cazuri, ele sunt rezultatul unui scenariu care generează diverse posibile scenografii.

” Mihuţ Boşcu, A prologue to vanity and self-adoration, 2011

15


ArtClue – revi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p ri m ăva ra 20 1 1

Recent galeria SABOT s-a întors de la Madrid și Alex Mirutiu de la New York, povestește-mi cum au fost aceste experiențe. La Madrid, spre surprinderea mea, căci îl consideram un oraș provincial în ce privește arta contemporană, am avut parte de nenumărate surprize. În primul rând, JustMad s-a desfășurat într-o locație atipică pentru un astfel de eveniment - o clădire neoclasică de 4 etaje din centrul Madridului - spre deosebire de ARCO, marele târg de la periferie, care continuă să se întâmple într-un pavilion comercial. Trio-ul curatorial care a coordonat cea de a doua ediție JustMad s-a inspirat din modelele de succes Independent (NY) și Liste (Basel). Ei au izbutit să producă în timp record un târg cu un caracter aparte, în care fiecare galerie a fost acceptată și apoi „acomodată“ în funcție de proiect, iar fiecare prezentare a fost, în consecință, rezultatul asumării de către galeriști a unor exigențe curatoriale maxime în privința selecției artiștilor și a panotării.

Valentina Miorandi, Ne vedem!, 2010

16

JustMad este cel mai „viu“ târg la care am participat până acum - cu cel mai mult, mai divers și mai entuziast public și cu cele mai consistente și binevoitoare ecouri în rândul publicului de specialitate. Cu Alex Mirutziu am fost și la Madrid și la NY - la Madrid, pentru că Alex plănuia de ceva vreme o expoziție în orașul în care i-a fost premiat cu câțiva ani în urmă (2008) filmul „Tears are precious“ la festivalul Optica. Moving Image e un târg de artă video, iar Alex tocmai finalizase cel mai recent film din seria „Runway Spill“. Alex a fost alegerea potrivită pentru New York, pentru că Moving Image a avut loc la puțin timp după expoziția lui la galeria Mihai Nicodim (în Los Angeles), iar americanilor le place coerența. Planuri de viitor, schimbări de climă și presiune atmosferică:) …? Vă încurajez să stați cu ochii pe noi. 


Galeria SABOT

Alex Mirutziu - JustMad, Contemporary Art Fair 25 februarie 2011


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Masca de gaze, piatră, 2010

18


Vlad Berte

si, piatra contemporana Î

mi este foarte uşor să realizez un interviu atunci când stau de vorbă cu un prieten: atmosfera este una relaxată şi (happy happy joy joy!) nu suntem pătrunşi de „suferinţa artistică“ (citeşte „orgoliu + emfază + snobism + tristeţe maximă + alte efecte conversaţionale specifice lumii artistice româneşti“). Relaxat şi cu deosebită plăcere vi-l prezint aşadar pe Vlad Berte, sculptor clujean, unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei şi unul dintre artiştii tineri în care eu cred şi pentru care m-am luptat ori de câte ori am avut ocazia de a-l promova. Mai multe nu vă zic, ci vă las în compania selectă a maestrului. Interviu realizat de Tereza Anton 19


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Vlad, ştiu că nu eşti în ţară acum… zi-mi unde eşti, ce faci şi cum ai ajuns acolo? Aşa este, nu sunt în ţară, dar nici nu m-am îndepărtat prea mult. Sunt în Austria pentru două luni, unde în colaborare cu Das Kunstmuseum Schrems lucrez la un proiect intitulat subiectiv „Christus“. Este vorba de o abordare contemporană a icon-ului Iisus Christos, o recontextualizare a imaginii reprezentative a acestuia. Colaborarea dintre muzeu şi Universitatea de Artă şi Design din Cluj a luat naştere în urmă cu mulţi ani, iar acest proiect reconfirmă prietenia dintre cele două instituţii, dorind totodată să creeze o punte de legătură/ o apropiere a „Școlii de la Cluj“ de scena artei europene. Odată întors în Romania, „what's next?“, cum zice tot românul… Next rezidă cu siguranţă într-o dorinţă acută de muncă, de continuare a proiectelor deja demarate. Dacă până acum lucrările mele erau foarte personale sau veneau ca răspuns la o experienţă anume, acum îmi doresc să lărgesc aria de muncă printr-o abordare ceva mai socială. Dar sigur, nealterând maniera devenirii obiectului cotidian în obiect icon, aşa cum sper că am obişnuit deja publicul. Proiectele pe care mă focusez au ca punct de pornire această transformare a obiectului banal în icon, a traseului pe care acesta îl are şi modul în care reuşeşte sau nu să devină obiect artistic - icon. Toate aceste idei şi realizări se vor corobora într-o teză de doctorat, la finele celor trei ani de cercetare.

Sandale, piatră, 2010

20

Este greșit să spui că în România nu se poate trăi din artă, pentru că nu e nevoie să pleci ca să reușești să vinzi sau să expui în străinătate.

Sculptură în piatră. Eu una sunt fascinată de munca ta. Eşti foarte relaxat în temele pe care le alegi. Cum de? Este o relaxare de piatră dacă vrei. Dacă acum câţiva ani nu eram convins de ceea ce poate oferi, acum sunt sigur că posibilităţile şi rezultatele sunt infinite în ceea ce priveşte piatra. Temele pe care le aleg îmi sunt apropiate sau sunt rezultatul unei acţiuni ce mă influenţează într-un fel sau altul. Fiecare serie de lucrări creată are ca background dorinţa de a evidenţia ceea ce noi tindem să uităm, de cele mai multe ori, sau să trecem cu vederea.


 Vla d B e rt e şi pi at ra co nt e mp or an ă

Telefon, piatră, 2010

Ploscă & lanternă, piatră, 2010

Sunt mii de evenimente, trăiri, acţiuni, emoţii şi obiecte care ne influenţează zilnic, contribuind la imaginea şi caracterul fiecăruia ca individ. Eu nu fac decât să le pun la nivelul ochilor. Și pentru că toate aceste procese sunt în fond naturale, realizarea obiectelor în piatră a venit la fel de natural. Se poate trăi din sculptură în România? Sigur că se poate trăi din sculptură în România. Arta contemporană românească trece printr-o perioadă foarte bună, iar personal consider că suntem abia la începutul unei frumoase prietenii între obiectul artistic şi colecţionar, fie el autohton ori străin. E greşit să spui că în România nu se poate trăi din artă, pentru că nu e nevoie să pleci ca să reuşeşti să vinzi sau să expui în străinătate; lucrările/creaţiile tale se deplasează şi sunt de interes oriunde chiar dacă sunt create aici. Până la urmă ăsta este un job în care trebuie să te dedici în permanenţă. Poţi reuşi să vinzi ce ai făcut într-un an în doar câteva zile, iar asta e motivaţional. În sculptură lucrurile stau puţin diferit, în sensul în care nu e nevoie să vinzi regulat, e destul să vinzi de două/trei ori pe an, dat fiind sumele mai mari obţinute o dată cu o vânzare. Piaţa artei s-a deschis foarte mult, există tot mai multe galerii şi case de licitaţii, fapt ce denotă un real interes pentru arta contemporană (şi nu numai) în România. Succesul este posibil şi la îndemână. În momentul de faţă arta este cel mai stabil asset financiar,

Kays, piatră, 2010

21


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

3-22 AM, piatră, 2010

Cazma, piatră, 2010

fapt ce a crescut numărul colecţionarilor şi inevitabil, al achiziţiilor pe piaţa de artă.

sculptura şi obiectele pe care le creez, iar mie îmi pare că e… frumos.

Ce le lipseşte studenţilor de la Sculptură pentru a face o carieră? Pentru că, după cum prea bine ştim, prea puţini sculptori tineri sunt promovaţi odată cu terminarea studiilor. Nu e o chestiune de promovare aici. E mai mult o chestiune de diversitate. Acceptăm cu toţii că sculptura e grea şi că de cele mai multe ori e nevoie de mult timp pentru a realiza o sculptură, însă sunt de părere că studenţii lucrează prea puţin, ceea ce duce la o varietate scăzută a operelor. Bine, noi suntem damnaţi să fim la mii de kilometri distanţă de orice scenă serioasă în arta contemporană, fapt ce îngreunează procesul de documentaţie şi dezvoltare a tânărului student/ sculptor. Mai există şi interesul destul de scăzut pentru sculptură, iar de aici la un număr scăzut de sculptori vizibili.

Ca să încheiem interviul într-o notă sobră, dă-ne nişte consideraţii critice despre sculptura monumentală din Madagascar? Consideraţii critice nu pot fi aduse unui tip de sculptură care se adresează publicului căruia îi este dedicată, dar putem să ne aplecăm privirea înspre modul în care sculptorii (de ocazie) din Madagascar au reuşit să omogenizeze trăsăturile şi nevoile culturale reprezentative. E bine de ştiut însă, că sculptura monumentală ce ia naştere la congruenţa dintre Tropicele Capricornului şi canalul Mozambic a influenţat sculptura europeană la începutul secolului XX şi este încă foarte prezentă în „inspiraţia“ multor sculptori autohtoni şi nu numai. Sculptura din zona Madagascarului se canalizează pe identitatea comunităţii, ţinând totodată să evazeze trăsături specifice - renunţând treptat la nuditatea figurinelor caracteristice artei africane. Elaborarea unor sculpturi ce reuşesc să se dezvolte odată cu timpul şi tehnologia denotă o societate sănătoasă, în continuă evoluţie. Dar pentru că sculptorii de acolo au început să îşi caute inspiraţia dincolo de tradiţie, au reuşit să devină într-adevăr contemporani prin sculpturi de for public ce reprezintă jandarmi arestând hoţi sau chiar avioane. Simbolurile secolului XXI se pare că au ajuns să influenţeze societatea din Madagascar, mai mult decât atât, chiar şi pe artiştii de acolo. Aştept cu interes momentul în care şi la noi, în România, sculptura monumentală se va apropia de realitate. 

Povesteşte-mi ceva frumos, ceva legat de sculptură, a ta sau a altora, sau despre amândouă. Ceva frumos este ceva real, iar sculptura şi obiectul sculptural sunt reale. Deşi risc să-mi supăr câţiva colegi de breaslă, mă hazardez în a afirma că orice sculptură poate fi cu un pas mai aproape de „consumator“ decât orice altă formă artistică. Prin simplul fapt că e o formă tridimensională, deci tangibilă, ea poate să confere o experienţă cu totul personală între operă şi privitor. Obiectul sculptural este o prezenţă materială, deci este apropiată de nevoia intrinsecă a individului. Din perspectiva asta privesc eu 22


 Vla d B e rt e şi pi at ra co nt e mp or an ă

Raniţă, piatră, 2010

23


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Bonetă, piatră, 2010

24


 Vla d B e rt e şi pi at ra co nt e mp or an ă

Diplomat, piatră, 2010

25


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Camaşă veche, piatră, 2010

26


 Vla d B e rt e şi pi at ra co nt e mp or an ă

Mască de gaze, piatră, 2010

27


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Gloria, piatră, 2010

28


 Vla d B e rt e şi pi at ra co nt e mp or an ă

Pernă + plapumă, piatră, 2010

29


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Şosete, piatră, 2010

30


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

32


Astrul pletos D

intre emoţiile noastre primare, dacă frica e bună, o reacţie care conduce la evitare, smulgere, eliberare de ceea ce e resimţit ca pericol, anxietatea e o emoţie a neputinţei, pentru că pericolul, deşi ireal, sau poate tocmai de aceea, este incontrolabil. Orice s-ar face, e de neevitat. Pare fatal. Iar puterea, nu e o noutate, leagă foarte bine cu emoţiile neputinţei, are nevoie de ele pentru a se exercita. Legăturile dintre omul puterii şi omul fatalităţii, dintre teroare şi blocaj social, dintre anxietate, alarmism, culturile catastrofei şi ale fricii, dintre interesul politic şi panica socială sunt largi subiecte de investigaţie pentru un ciorchine întreg de discipline, de la antropologie la critical security studies. Trecând prin artă, fireşte. 33


ArtClue – revi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p ri m ăva ra 20 1 1

C

armen Acsinte e un artist care a decis să plonjeze în acest hăţiş, şi a făcut-o subit, scurt, dintr-o bucată. Cum vorbeşte ea despre toate astea? Direct, printr-o instalaţie. A afişat-o la Bucureşti, după care a făcut din ea o expoziţie la Timişoara. Interesant e că leagă problematica putere-catastrofă-panică-control politic cu ajutorul a doi lianţi, a căror proximitate face din proiectul ei un joc mental cu un schepsis care îţi pune mintea pe rotiţe. Semantica proiectului e într-adevăr prima lui virtute: practic, porneşte de la blana unui urs, conceptual, de la semnificaţiile, metaforice sau nu, ale cometelor. Iar între blana ursului şi fenomenul cometelor se întind şiragurile rupte şi împrăştiate pe alocuri a câtorva sute de bile roşii şi albe. Discursul ajutător al instalaţiei citează din scriitorul şi publicistul Demostene Botez şi din Caragiale (referinţe care cred că acum îşi fac intrarea în arta contemporană românească, dacă nu cumva greşesc; puţini şi-ar putea imagina producţii de artă contemporană conectate conceptual la cineva ca Demostene Botez). Textele trimit la contextul crizei economice de la începutul secolului trecut (oare unde şi când am mai auzit aceşti termeni?), când oamenii se vedeau confruntaţi şi cu pericolul unei crize încă mult mai mari: vine cometa! Mai întâi, textul lui Botez (1928) compară omul politic însuşi cu un personaj-cometă, un zmeu care planează la înălţime cu ajutorul unei cozi oculte, fără de care, ca orice alt zmeu de jucărie, ar fi uşor pus la pământ. Textul lui Caragiale (1899) vorbeşte despre fenomenul cometei (cu care contemporanii lui se confruntau de-a dreptul, urmărind, în presă şi prin zvonuri, evoluţia cometei Biela) şi descrie acest „astru pletos”, o stea „cu capelură”, ca pe ceva în măsură să inducă comportamente sociale anume, excelente pentru ocheanul şi condeiul lui. Ce e cu toate astea aici? Catastrofalul face parte de multă vreme din imaginarul politic. Ceea ce se poate întâmpla brusc, neprevăzut, imposibil de deturnat, este un bun aliat politic, puterea are bune relaţii astrale. Şi atunci, de ce să construieşti politic o lume mai rezilientă faţă de aşa ceva, când e mult mai profitabil să pescuieşti în apele tulburi ale umorilor pe care aşa ceva le stârneşte, într-un iaz al turbulenţelor emoţionale pentru care panica, spaima şi teroarea pot constitui un combustibil fertil. A trăi cu frica de cometă, cu spaima de spaţiul uriaş şi pustiu din neantul căruia ar putea ţâşni ceva nimicitor către noi (teroare deloc fictivă de altfel, de vreme ce există ceea ce se numeşte cometofobie), e un exemplu pentru felul în care funcţionează, la nivelul solului terestru, complicitatea puterii cu umorile defensive ale animalului uman care îl populează. Catastrofa anunţată, probabilă sau iminentă, are loc tocmai prin faptul că nu are loc. Ea subzistă prin comunicarea probabilităţii ei, prin hrănirea condiţiei ei posibile. Astfel, ea are loc exact prin faptul că se tot amână. Anunţul şi amânarea ei sunt complici cu ştate vechi ai exercitării puterii asupra psihologiei maselor. Şi pentru că e vorba de mase, de popor, de nervurile primare care ţin laolaltă colectivităţi, fiara, ursul, ceea ce e sălbatic fără a fi tocmai străin, acest neom apropiat omului poate fi o bună reprezentare a iraţionalului umoral la care

34

Cometa e un reziduu pe care nimeni nu şi-l revendică, o rămăşiţă dezorientată care bântuie printre galaxiile ce şi-o pasează indiferente de la una la alta.


 A st rul p l etos

se referă instalaţia lui Camen Acsinte (ea nefiind un artist surprins la primul lui „caz animalier”: Luminiş, Antologia muştei şi Zoomagia sunt serii anterioare de imagini locuite cu dezinvoltură de animale, insecte şi păsări). Mingile roşii şi albe, de cealaltă parte a instalaţiei, proiectează totul într-un orizont larg, cosmic (cu toată ironia încărcată aici, pe care Acsinte o declară de la bun început), în care spaima umană zboară prin spaţiu cu viteza unei bile planetare lansate într-un joc de biliard cu reguli, altminteri, destul de cumsecade. Dacă n-ar fi cometele, ’r-ar să fie. Nişte deşeuri, de fapt. Astea sunt cometele: resturile unui picnic la marginea drumului dintre două galaxii, ceea ce a rămas după formarea tuturor bilelor şi tuturor mingilor cosmice. Cometa e un reziduu pe care nimeni nu şi-l revendică, o rămăşiţă dezorientată care bântuie printre galaxiile ce şi-o pasează indiferente de la una la alta. Un rest potenţial haotic al ordinii provizorii din cosmosul minţilor noastre. Lumina sub care poate fi expusă instalaţia lui Carmen Acsinte nu e indiferentă. Mingiuţele luminate din lateral fac coadă şi capătă două emisfere: una strălucitoare, solară, cealaltă obscură, scufundată în bezna din care toate aceste corpuri rotunde par să se nască. De altfel, vernisajul a

contat tot pe lumină – sau pe umbră. Carmen Acsinte şi Olivia Niţiş, curatoarea evenimentului, au făcut împreună o acţiune în care umbra lor a fost lăsată o vreme să jongleze cu polisemia întregii instalaţii (o poză oarecum teatrală în care au intrat pe urmă şi ceilalţi prezenţi). Ursul cu bilele în urma lui are ceva indiscutabil grandios, supraomenesc, cosmic în registru ironic (şi din cauza amplorii instalaţiei şi a contrastului uriaş/infim între componentele ei). Blana lui brună, opacă, stă lată pe un întreg perete negru, planând deasupra neantului, ca şi biluţele roşii pe care le lasă în urmă ca pe nişte dâre. Bezna în care se pierde coada cometei - personaj cosmic simpatic altminteri, dacă nu ne-ar ameninţa cu extincţia; câte corpuri cereşti cu păr lung (la Caragiale) sau cu blană (la Carmen Acsinte) cunoaştem, la urma urmei? - e şi un conector metaforic: pletele omului politic-cometă de care vorbeşte Demostene Botez sunt mănunchiul de fire încălcite şi de învolburări gazoase ale obscurităţii noastre afective, de fapt. „Cometa”, instalaţia lui Carmen Acsinte, face tot felul de asemenea bucle de sens. Eu i-aş mai adăuga şi altele. Adriana Oprea, Critic de artă & curator

35


Carmen Acsinte, Cometa, Galeria Calina, 28 februarie 2011 Curatoare: Olivia Niţiş Fotografii: Carmen Acsinte, Ciprian Chirileanu, Constantin Duma, Ugron Reka, Ionuţ Staicu, Cristian Tzecu

36

PANOTAREA


37


Ca rm e n A c s inte , Com e ta , G a l e r i a C a l i n a , 28 fe br uar ie 20 1 1

38


EXPOZIลขIA

39


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

40


41


Ca rm e n A c s inte , Com e ta , G a l e r i a C a l i n a , 28 fe br uar ie 20 1 1

42


ATELIER

43


Ca rm e n A c s inte , Com e ta , G a l e r i a C a l i n a , 28 fe br uar ie 20 1 1

INTERACลขIUNE

44


45


ArtClue – revi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p ri m ăva ra 20 1 1

Carmen Acsinte 5 martie 1975, România Trăieşte şi lucrează în Bucureşti, România website: www.carmenacsinte.com

Studii:

1996-2001 Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Facultatea Arte Plastice, specializarea Grafică

Expoziţii personale:

2011 Cometa, instalaţie, Galeria Calina, Timişoara, curatoare: Olivia Niţiş 2009 Antologia muştei, video proiecţie, în cadrul celei de a 3-a ediţii a Nopţii Albe a Institutelor, organizator Instituto Cervantes din Bucureşti 2009 Zoomagie, (Carmen Acsinte & Ionuţ Staicu), colaj fotografic, Librăria Cărtureşti, Bucureşti 2008 Luminiş, proiecţie de desene, în cadrul celei de a 2-a ediţii a Nopţii Albe a Institutelor, organizator Instituto Cervantes din Bucureşti 2008 reviste, zahăr, ochelari, Galeria Axa Art, Timişoara 2006 reviste, zahăr, ochelari, Galeria Simeza, Bucureşti 2006 reviste, zahăr, ochelari, Amsterdam Grand Café, Bucureşti, în cadrul proiectului “Art behind the Curtain” organizat de Galeria H’art.

46

Expoziţii de grup:

2010 Cometa, instalaţie, în cadrul celei de a 4-a ediţii a Nopţii Albe a Galeriilor (NAG#4), Galeria Apollo, Bucureşti, organizator Asociaţia EphemAir şi Asociaţia Collage City. Artă. Architectură. 2009 Luminiş, Street Delivery 2009, Librăria Cărtureşti, Bucureşti, organizator Fundaţia Cărtureşti şi Ordinul Arhitecţilor din România 2009 Zoomagie, colaj fotografic, Librăria Cărtureşti din Cluj-Napoca, în cadrul celei de a 8-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania(TIFF) 2008 Roll Up Art, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti 2007 Artă românească tânără, Muzeul Naţional de Artă al României, organizator EximBank România 2005 The Iwano Project V - Exhibition, Muzeul Vojvodina, Novi Sad, Serbia 2004 The Iwano Project IV - Exhibition, “Muzej 25. Maj (Museum 25th May)”, Belgrad, Serbia 2003 Salonul Naţional de Artă Bucureşti, organizator Uniunea Artiştilor Plastici din România, Galeria Apollo, Bucureşti şi Galeria Galateea, Bucureşti 2002 Grafinnova – cea de a 8-a ediţie, Vaasa International Exhibition of Prints and Drawings by Young Artists, Muzeul Ostrobothnian, Finlanda, curatori Lisbeth Knif şi Jaakko Linkamo


DACA ÎL ÎNTÂLNESTI , PE BUDDHA, UCIDE-L! ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Stripes & dynamics, acrilic pe pânză, 2009

48


M

arcia Tucker, curatoarea despre care s-a spus că a schimbat puţin lumea artei - ceea ce înseamnă enorm (Jerry Saltz), vorbeşte undeva despre situaţia obişnuită în care se poate găsi un curator, de a fi nevoit să ofere un clasament personal al preferinţelor pe care le are între artiştii contemporani. „Ce artist vă place?“ Formulată aşa, e o întrebare ineptă, fără îndoială. Marcia Tucker îi dă totuşi cu această ocazie un răspuns. Dacă e să spună „de cine îi place“, iată. Ce mă interesează este că artistul la care se referă ea, Tehching Hsieh (în mandarină se pronunţă Dă Ţing Sie) era, poate şi este încă, un nimeni. Nu în sensul că nu valorează – uman, social sau profesional – doi bani, ci că este cineva care încearcă din răsputeri, într-un anume sens, să nu lase urme. Bunăoară, arta lui constă literalmente în a petrece un an cap-coadă într-o încăpere, fără a face absolut nimic dincolo de subzistenţa elementară. Timp de un an, două mâini îi întind şi îi preiau mâncarea şi resturile, conform unei convenţii ferme, pe tăcute. O altă secvenţă a artei lui rezidă tot într-un an – deci timpul e materia ei primă, timpul vieţii – petrecut fără a întreprinde nimic legat, în niciun fel posibil, de artă. Un alt an şi-l trăieşte numai în spaţiul liber, urban sau nu, fără a păşi indoors decât o singură dată şi împotriva voinţei lui, dus la poliţie în urma unei altercaţii. Decide ca timp de treisprezece ani să facă o artă pe care să nu arate nimănui. E un artist, cu alte cuvinte, care îşi practică arta de o manieră asemănătoare cuiva care apucă o gumă de şters şi se rade, calm şi blând, dar hotărât, de pe faţa pământului. Ai spune, pe bună dreptate, că un asemenea artist nu poate exista. Nu poate la propriu: dacă vrei artă contemporană, trebuie să exişti, să te faci într-un fel sau altul cunoscut, să te afirmi ca atare, să oferi o manifestare de sine care poartă un nume, al tău. În discuţia – interminabilă - despre condiţia artistului în „sistemul“ artei contemporane globale, problema afirmării lui se poate pune şi astfel: ca fiind problema sinelui său. Și acesta e punctul în care o bună parte din cititorii acestui text, branşaţi la sistemul invocat mai sus, vor da pagina. De ce? O realitate pe care Marcia Tucker însăşi o înregistrează este proasta, foarte proasta reputaţie pe care o au cuvintele suflet, minte, sine, bunătate, bucurie, compasiune, grijă în arta contemporană. Greu de închipuit că se poate invoca măcar în treacăt aşa ceva. Orice, dar nu afirma Sufletul – în sensul tare şi autentic - dacă vrei să faci şi să înţelegi artă contemporană; o dai în bară. Cel puţin nu-l afirma frontal. Cel mult afirmă-l prin ricoşeu, rezidual, pieziş. La bătrâneţe. Pentru posteritate. Nu e steagul potrivit; nu merge; nu are ce căuta aici.

Piper 13

49


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Regret (cei care nu au dat încă pagina, nu este prea târziu să o facă). Vrând să conturez, în linii (voit) largi, profilul artistei Mirela Ivanciu, am de vorbit tocmai despre sine şi despre (non)existenţa lui. Nu pentru că aş crede, în compania prielnică, dar pe alocuri sforăitoare, a lui Suzi Gablik, că avem cu toţii nevoie de o reînsufleţire a artei noastre dezvrăjite (reenchantment of art, cum spune ea). Nu cred asta. Nu cred în pretinsa vocaţie, menire a artei contemporane – fundamentate mult deasupra sau profund dedesubtul ei – , de a se replia asupra esenţei proprii pe care astfel ar redescoperi-o. Care esenţă? – şi suspend problema esenţei artei (contemporane) în chiar punctul în care îmi închipui că cititorul dă sau nu pagina. O suspend radical: spun că nu există esenţă şi nu există sine. Iar dacă există şi cineva le întâlneşte în carne şi oase, taiwanezul de mai sus ne zice că ele ar trebui, cu răbdare şi perseverenţă, şterse cu guma de pe faţa pământului. Fapt e că arta (şi viaţa) Mirelei Ivanciu lasă la vedere foarte bine urmele gumei de şters despre care vorbesc. Producţia ei e inegală, făcută cu o anumită dinamică, strict subiectivă, deci nedigerabilă pentru ceilalţi, a salturilor în timp. O imagerie repetitivă, aşezată pe câteva, puţine, noduri fierbinţi de interes, care lasă să se bănuiască vaste zone indefinite, entropice de jur împrejur. Câteva obsesii şi multe pierderi, rătăciri de tot felul. Miezul practicii ei s-a constituit greu în timp (deşi starea de a fi închegată este improprie acesteia) şi cred că se conturează greu şi ca punct focal al atenţiei receptării. Pentru că, da, face o artă din specia celor menite nu unui intelect, ci unei anumite atenţii afective. S-a şcolit mai ales în S.U.A., acolo unde şi-a construit (termen care exhibă, şi el, o stâncoşenie optimistă inadecvată tiparului ei psihologic) un elementar în new media pe care acum - la un artist se simte asta - se poate baza cu oarecare dezinvoltură. A lucrat atunci, uneori chiar îndeaproape, cu Tony Conrad, veteran Fluxus, un personaj complex, foarte activ astăzi într-o multitudine de medii, sau, la fel de bine, un personaj pur şi simplu. A lucrat apoi în China şi a ajuns în Tibet. S-a întors în România luând cu ea, aş bănui eu, o gumă de şters în buzunar. Cum se ştie, situaţia economică în Tibet nu e roz. Fotografiile Mirelei Ivanciu, realizate în ultimii trei ani, ţin de o artă care încearcă să-l aducă pe cel care le priveşte acolo de unde ele au ieşit, adică în experienţă, într-o anumită disponibilitate interioară spre comunicare şi intrare în relaţie. Motiv pentru care e inutil, absurd să ceri informaţii amănunţite despre tehnologia producerii lor sau despre background-ul intelectual al autoarei. Ce rost are să încerci să afli componenţa chimică a aliajului din care e făcută săgeata, când ceea ce experienţa îţi cere e pur şi simplu să laşi săgeata să ajungă la tine. Aşa că discursul care dă târcoale unor asemenea imagini e oarecum încurcat. Ceea ce poate divulga totuşi, în numele 50

experienţei de care vorbeam, este o omisiune tehnică, o absenţă care îmbracă forma unei abateri. În aceste printuri recente, Mirela Ivanciu nu folosește camera. Ea însăşi face cunoscută relaţia pe care aceste lucrări o pot stabili, chiar dacă de departe, cu experimentele timpurii ale lui William H. Fox Talbot, cu „desenele lui fotogenice“ obţinute fără concursul camerei, presând frunze, plante întregi pe hârtie expusă la soare. Cert e că se cască, în spatele producţiei ei, o întreagă aluviune în amontele istoriei fotografiei (pe care nu pot acum decât să o semnalez). De acord, trimiterea la exerciţiile lui Fox Talbot poate părea doar un soi de artificiu low-tech, însă eu cred că este o consecinţă firească - şi interesantă în măsura în care poate deveni statement -, a dematerializării pe care ea o caută în/ prin arta proprie. Ataşând termenul familiei semantice a materialismului, Mirela Ivanciu îi preferă un altul, schimbând sensul interpretării: embodiment. Avem un început de dispută noi două, iar argumentul meu în favoarea primului termen sună cam aşa: Foarte adesea, dematerializarea artei occidentale este realizată, înţeleasă şi valorizată mai ales ca o ştergere a obiectului. Or practica unei arte a procesului, a experienţei, a trării în interrelaţie indică foarte clar ştergerea similară, în oglindă, a subiectului (strict delimitat, individualizat, rupt de lume şi opus celorlalţi). În condiţiile în care obiectul e anulat sau resorbit pentru că arta se repliază asupra ei înseşi, s-ar mai putea menţine o subiectivitate a ce? Subiectul este tocmai sinele dur, compact, individual, autonom, empiric: originea, chiar originea realităţii divizate în subiect şi obiect.

În istoria artei occidentale, guma de şters a ras obiectul, însă mi se pare că problema celeilalte emisfere a dualităţii - sinele, subiectul – i-a supravieţuit cu o persistenţă mereu realimentată. Problema lui Dă Ţing Sie era sinele. Inconsistenţa, agregatul slab al imaginii Mirelei Ivanciu o fac permeabilă ca un burete, unul prin care trece dintr-o parte în alta ceva ce poate să facă în aşa fel încât să nu mai existe o parte şi o alta. Și acolo ar putea începe discuţia despre bunătate, grijă, neseparare de ceilalţi şi dizolvare de sine în arta noastră contemporană. Și despre embodiment.  Adriana Oprea, Critic de artă & curator

* Nu am căzut de acord asupra titlului, M. Însă e vorba de un koan Zen, fără cunoaşterea căruia probabil nu aş fi putut scrie acest text.


 D AC Ă ÎL ÎNTÂ LNEŞTI PE B U D D H A , UCIDE -L!

51


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

52


 D AC Ă ÎL ÎNTÂ LNEŞTI PE B U D D H A , UCIDE -L!

53


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

54


 D AC Ă ÎL ÎNTÂ LNEŞTI PE B U D D H A , UCIDE -L!

55


PLURALITATEA Stripes & dynamics, acrilic pe pânză, 2009

56


STILURILOR S

ilvia Pintilie are o imagistică spectaculoasă, cu incursiuni bogate atât în mitologia personală, cât şi în viaţa reală a evenimentelor cotidiene. Există o avalanşă a elementelor vizuale care reuşeşte să capteze atenţia privitorului şi să-l facă să chestioneze propriile resorturi intime. E simplu să te ataşezi de lumea pe care o creează şi să devii, iremediabil, o parte intrinsecă a acestor manifestări artistice pline de profunzime şi bazate pe o muncă tehnică de mare rigoare. Interviu realizat de Elena Andrei

57


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

De curând, ai avut o expoziţie personală, intitulată „Interactive Shreds“ la Centrul de Artă Contemporană din Sines, Colorida Art Gallery şi Institutul Cultural Român din Lisabona. Ce concept a generat această expoziţie itinerantă? Intitulată „Interactive Shreds“ tocmai datorită pluralităţii de stiluri abordate şi multitudinii de lucrări prezentate (aprox. 60), expoziţia prezintă o selecţie din rezultatele creaţiei ultimilor cinci ani. Fiind vorba de un proiect amplu, acesta a fost prezentat sub forma a trei concepte tematice: îngerii, figurile fuzionate/puzzle-urile umane şi desenele figurative. În această direcţie, nu am căutat să urmăresc o abordare unitară, ci mai mult să creez imaginea unui work in progress, a unui offline performance. Expoziţia s-a bucurat în orice caz de un public flexibil, care a înţeles şi a apreciat ideile propuse, ceea ce mă motivează şi mai mult în demersurile mele interdisciplinare. Din punct de vedere vizual, direcţiile pe care le abordezi nu se încadrează neapărat într-un stil. Totuşi, trebuie să existe anumite elemente, idei, artişti etc. care te inspiră. Ne poţi vorbi puţin despre asta? O mare parte din conceptele cu care operez în prezent sunt rezultatul experienţelor tehnice sau ideatice avute de-a lungul timpului. Lucrez susţinut de mică (am avut prima

58

Întotdeauna am fost atașată de desen și am considerat, într-o manieră oarecum egoistă, că acesta trebuie să fie resortul creaţiei

Affective Memory, ulei pe pânză, 2007


expoziţie personală la 7 ani), aşa că am avut şansa să fiu spectatorul propriei evoluţii. M-au inspirat în primul rând profesorii (Zamfira Bârzu, Ion Stendl) de la care am preluat într-o selecţie lucidă elementele care au corespuns necesităţilor mele creative din perioada respectivă. Apoi am încercat să suprind aspecte din expoziţii sau târguri de artă, tendinţe actuale care, deşi nu mă influenţează în mod direct, mă ajută să mă poziţionez în zona artei contemporane. La un alt nivel, îşi pun zilnic amprenta evenimentele mediatice şi cărţile citite, a cãror informaţie încerc sã o filtrez, pentru a evita cât mai mult clişeele legate de pseudo-culturã. Ca bază de lucru, foloseşti mult desenul. Ce însemnătate are el în evoluţia procesului tău artistic? Întotdeauna am fost ataşată de desen şi am considerat, într-o manieră oarecum egoistă, că acesta trebuie să fie resortul creaţiei. În lucrările mele, rolul grafiei este preluat deopotrivă de schiţa de concept şi de baza pentru construcţia formei, însă folosesc tuşa liniară şi ca modul or pentru culoarea aplicată. Desenul este în sine o abordare sincretică, cuprinzând elemente diverse, de la dinamica corpului atunci când direcţionăm creionul pe coală şi până la amprenta întotdeauna nouă lăsată de acesta, aşa că, descriptiv sau conceptual, mi-a fost întotdeauna un bun instrument în redarea ideilor. În seriile tale de picturi cu îngeri, aceştia apar câteodată contorsionaţi, măcinaţi de o stare interioară ce sugerează multa nelinişte. Ce semnificaţii ascunde această tratare? Încercând să explorez semiotica fricii, personajele abordează atât atitudini resemnate, cât şi îngrozite, terifiate. Am folosit îngerii drept icon-uri pentru tensiunea cromatică şi compoziţională, în contrast cu ceea ce ideea de „îngeri“ înseamnã pentru cei mai multi dintre noi. Început ca un exerciţiu de mimetică facială, proiectul s-a dezvoltat într-o serie de lucrări care m-au adus de multe ori în situaţia de a explica tema, însă mi-au şi pus în vedere faptul că publicul reacţionează mai explicit la un concept accentuat descriptiv, axându-se pe stadiul de percepţie unidimensională a lucrării. Multe din lucrările tale îmbină o varietate de tehnici – de la tempera şi acrylic până la pastel, cărbune şi tuş. Există vreo tehnică pe care o preferi? De cele mai multe ori, tema îşi revendicã tehnica. Obişnuiesc să mă erijez de multe ori din oficiala funcţie de „creator“ şi las lucrarea să îşi propunã finisarea într-o manieră sau alta. Ca orice gust, preferinţa pentru tehnici se schimbă, la fel şi personalitatea propriilor lucrări. Cu ani în urmă, preferam cromatica amplă şi desenul stilizat. Astăzi pun mai mult accent pe compoziţie şi las culoarea într-un plan secund. Însă aceste aspecte sunt puţin percepute de public, deoarece, într-o tehnică sau alta, lucrarea finală este cea care vorbeşte despre artist. Game Master, acrilic pe pânză, triptic, 2010

59


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Care sunt temele recurente pe care le dezveleşti în picturile tale? Proiectele mele au toate tendinţa de a deveni figurative mai devreme sau mai târziu. Deşi admir şi alte tipuri de pictură, mă regăsesc cel mai mult în portretele redate pe pânză, în linia fină dintre stilizarea afectivă şi realismul expresiv. Astfel încât temele mele sunt cele în care personajele compun spaţiul şi stabilesc frontalitatea. În ultimii ani m-am ataşat de tema figurilor fuzionate/corpuri de oameni şi animale hibridizate şi contextualizate în serii de compoziţii ce se pot permuta, forma/corpul modular fiind o temă pe care o reiau în permanenţă, căutând mereu noi dimensionări ale actului creativ. Dincolo de manifestările tale artistice din pictură şi desen, ai avut ocazia să faci parte şi din proiecte ce ţin de tehnici decorative ample. Detaliază-ne aceste aspecte. Din punct de vedere academic, formaţia de artist muralist mi-a permis să experimentez o multitudine de tehnici decorative, pe care ulterior le-am dezvoltat atât individual, în lucrări ambientale interioare (Clinica Medicală „Praxis Medica“ Iaşi) sau exterioare (Gara Fontescodella, Macerata, Italia), cât şi în echipă, realizând decoraţii sau participând la diverse etape de restaurare (Staţia de metrou Porta Venezia-Milano, Palatul de Justiţie din Torino, Castelul Banffy-Cluj, etc). Experienţa lucrului pe suprafeţe monumentale este un aspect pe care îl apreciez mai ales datorită multitudinii de concepte care intră în alcătuirea unui proiect. Desfăşurarea pe suprafeţe ample dar totuşi delimitate de arhitectură generează structuri compozitionale aparte şi orientează foarte mult creaţia spre experiment. Ai participat la mai multe expoziţii internaţionale. Ce paşi consideri că trebuie să urmeze un artist român pentru a avea parte de expunere în afara spaţiului românesc? Artistul are în primul rând nevoie de o expunere profesionistă în plan mediatic. Un site interesant, un press book cât mai bine documentat şi nu în ultimul rând o serie de contacte cu reprezentanţi ai galeriilor şi muzeelor, critici de artă şi curatori, asigură o vizibilitate optimă în societatea invadată de cele mai multe ori de pseudo-arta ridicată la rang de revelaţie. Trebuie de asemenea ca lucrările prezentate să fie expresia unei perpetue căutări de noutate şi inovaţie, aceasta fiind de fapt calitatea care face distincţia între lucrarea aleasă şi masa uniformă. Și, deşi poate suna profan, este la fel de important ca artistul să îşi respecte creaţia, folosind materiale de bună calitate, ce asigură durabilitate şi adaugă valoare operei. Ne poţi spune ce proiecte viitoare ai şi câteva dintre expoziţiile la care vei participa în 2011/2012?

Symbiosis, acrilic pe pânză, triptic

60


Falling Sngel, acrilic pe pânză, 2007

De anul acesta am în proiect trecerea de la suportul 2d la polivalenta lume a obiectului. Experienţa din design-ul interior m-a inspirat în explorarea unor tehnici tridimensionale, însă este prea devreme să pot realiza dacă obiectul va fi pentru mine un experiment sau voi urma această direcţie pentru o perioadă mai îndelungată. În orice caz, îmi voi prezenta rezultatele într-o expoziţie personală care va avea loc la Muzeul de Arheologie din Setubal, Portugalia, iar apoi la Galeriile U.A.P „Cupola“ din Iaşi, în luna august. În plus, voi participa la expoziţii colective şi de grup din ţară şi din Europa(Cehia, Franţa, ş.a.). Ce face Silvia Pintilie în timpul ei liber? (ce muzică asculţi, ce filme vizionezi, ce ţări vizitezi, ce hobby-uri ai etc.) Pentru că am proiecte variate şi sunt în continuă mişcare, un rol important îl are pentru mine radioul, pe care îl apreciez

pentru muzică şi informaţii. În general, ascult quality street music şi muzică clasică, iar ca filme le prefer pe cele de cinematecă, dar şi creaţiile noului val de regizori români. Cât despre călătorii, îmi place să cred că atunci când plec din ţară, dacă tot sunt turistă, măcar să fiu una orientată spre surprinderea valorilor culturale declarate sau alternative ale locurilor vizitate. Mi-aş dori să pot descoperi cât mai mult din ţările Africii de Nord şi Asia, să am oportunitatea să văd civilizaţii total diferite de cele europene. Și dacă tot vorbim de descoperiri, unul dintre cele mai dragi hobby-uri (care de altfel reflectă personalitatea mea orientatã spre experiment) este „compoziţia la farfurie“, altfel spus food design-ul şi, ca să închei în termeni artistici, finissage-ul de după.  http://www.silviapintilie.ro

61


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

62


Xavier Veilhan, Les habitants Cité internationale de Lyon, 2005

ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

64


PRODUCATORUL DE ARTA URBANA

J

ean Dominique Secondi a susţinut conferinţa L’intervention dans l’espace public în cadrul Atelierelor deschise de arhitectură - București, o capitală bulversată la Institutul Francez din Bucureşti.

Am fost la conferința de la Institutul Francez la invitația Adrianei care mi-a spus că în mod sigur mă va interesa ce vom vedea și auzi. Aranjase pentru a doua zi un interviu cu Jean Dominique Secondi. Arhitect. Vorbește despre lucruri care pe orice artist vizual (și nu numai) ar trebui să îl intereseze. De ce nu doar pe arhitecți de data asta? De ce mai degrabă pe artiști e musai să îi intereseze un asemenea om ? Pentru că, după cum am văzut și auzit, Secondi e mai mult decât un arhitect și dă un model pentru ceea ce ar trebui să facă orice urbanist măcar o dată în viață: producție de artă urbană. Un astfel de profesionist încă lipsește cu desăvârșire în România, în mod sigur ca statut în cadrul nomenclatorului de profesii, dar probabil și ca persoană responsabilă, cu acces la puterea de intervenție la nivel urban și, implicit, cultural. Ca să aduc o dovadă simplă în sprijinul acestei

interviu realizat de Cătălina Coşoiu traducere: Adriana Căpraru

afirmații o să vă rog să vă gândiţi la Monumentul Eroilor din Piata bucureşteană a Revoluţiei. Lucrarea ar trebui să fie reprezentativă, nu numai pentru oraș, ci pentru toată țara, împreună, mai nou, cu statuia ecvestră a lui Carol I (și aceasta cu probleme de integrare). Dacă, într-o formă sau alta, aveam un Secondi aici, nu mai vorbea nimeni azi despre „Monumentul erorilor“ sau despre vandalizarea statuii lui Carol I în ziua în care ar fi trebuit să fie (re)inaugurată, adică de ziua națională a României, a.c. Adriana şi cu mine am vorbit timp de 40 de minute cu directorul şi gestionarul Art Public Contemporain de la Paris (din 1996), director al BF15 din Lyon (2003), fondator (alături de Renaud Sabari) al AIA Productions (2004), producător de proiecte artistice în spaţiul public, profesor la Master2 pro în departamentul „Proiecte Culturale din Spațiul Public“ de la Sorbona- Paris 1 şi profesor de „mediere culturală“ la Sorbone Nouvelle - Paris3. 65


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Aş vrea sa vorbim puțin despre Bucuresti. Știu că nu ați vizitat mult. Aşa cum percep eu Bucureştiul, consider că este un spațiu eclectic; există zone cu case vechi şi pe de altă parte, zone marcate de perioada comunistă; acest amalgam generează kitsch-ul în multe locuri… Spuneţi chiar kitsch, eclectic egal kitsch pentru dvs. Eclectism necontrolat practic… Credeți că este nevoie aici de o dominantă compozițională sau mai degrabă este nevoie de crearea unor centre de interes? Este nevoie de o gândire globală asupra oraşului, luând obligatoriu în considerare problema transportului, a infrastructurii, rețelelor, serviciilor… Oraşul funcţional trebuie să fie conceput global. Însă oraşul despre care vorbesc, cel pe care îl locuim, pe care îl simţim, oraşul care ne înconjoară de la microspaţiu la deschiderile largi, acest oraş se raportează înainte de toate la poziţia individului şi a locuitorilor. Trebuie deci să existe un echilibru între o viziune globală şi colectivă şi o viziune intimistă si de proximitate. Mai ales pentru situaţia în care cartierele seamănă unul cu celălalt, în ce măsură credeţi că este binevenită infuzia de artă urbană pentru a crea repere, identitate? Aş dori să revin asupra problemei identității. Cineva m-a întrebat ieri despre identitatea unui oraş şi am răspuns Tadashi Kawamata, Foot Path, EVENTO Bordeaux, 2009

66

O parte din muncă, începe înainte de instalarea lucrărilor. Este nevoie să ne consultăm cu locuitorii, să facem o muncă de informare, de sensibilizare asupra rolului artei în oraș, care nu e doar decorativ.


 PR O D U C ĂTO R U L D E A R TĂ URBANĂ

Jaume Plensa, Conversation a Nice, 2007 CANCA

cu greu. Consider că nu există o identitate, ci mai multe identități, şi asta cu atât mai bine. A căuta o singură identitate e ca şi cum ai căuta o marcă, eşti pe cale de problematiza vinderea unui oraş şi nu locuirea lui. Și cred într-adevăr că intervenția artişilor, fiind expresia unei gândiri intime, aduce o prezenţă umană, culturală; dacă nu identitate, o prezență care participă la diferitele identitați ale unui oraş. Există vreo asemănare între Franţa anilor ’70 şi România actuală (în privinţa spaţiului urban), sau un pic şi mai aplicat: există vreo asemănare între Bucureşti şi Paris (Bucureştiul era numit „Micul Paris“ în perioada interbelică) Referirea la anii ’70 nu se limitează la o comparaţie între Franţa şi România, ci trebuie considerată în termeni mai generali. Într-adevăr, anumite situaţii urbane din Bucureşti îmi amintesc de anii ’70 în special în privinţa locului preponderent al automobilelor în spaţiul public, maşinile parcate, dar şi cele aflate în trafic. Vă referiţi la sistemul de circulaţie… Este o problemă pe care ţările Europei occidentale au început să o abordeze la sfârşitul anilor ‘70. La acea vreme

locul pietonului a început să fie luat în considerare de către urbanişti, nu separat funcțional de automobil, ci ca participant la sistemul urban. Şi bicicleta? … La acea dată nimeni nu ştia ce înseamnă bicicleta în oraş. Bicicleta era folosită pentru a face sport duminica, nu era un mijloc de deplasare. Astăzi, bicicleta este deseori integrată în sistemul urban. În Franța, mai nou, au apărut benzi rezervate bicicletelor lente (copii, rolleri etc), alături de benzi pentru biciclete rapide (oameni care se deplasează la serviciu, sportivi..etc). Totuşi nu sunt sigur că este o soluție să separi lumea în culoare. Siguri fiind de dreptul lor, oamenii devin foarte agresivi unul față de celălalt. Când fiecăruia i se dă un loc prea definit în oraş, fiecare îşi revendică locul raportânduse la celălalt, se ajunge astfel la excludere şi nu la o împărţire paşnică a spațiului oraşului…. În ceea ce priveşte micul Paris… În Bucureşti există numeroase şi foarte diferite referințe arhitecturale unele dintre ele provenind din Franța. Acest eclectism mi se pare foarte contemporan. Într-adevăr, artiştii contemporani revendică referința, citatul, ca 67


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Bruno Peinado-Cheval de Troie, 2004, Ville de Paris, Nuit blanche

68


 PR O D U C ĂTO R U L D E A R TĂ URBANĂ

demers creator. Urbaniştii cred totuşi că aceasta antrenează o lipsă de identitate… pentru că citatul se poate confunda cu copia… Citatul reprezintă inspiraţia… Cum explicaţi faptul că la apariția unei lucrări noi în spaţiul urban, fie şi în România (spun din proprie experienţă), se întâmplă în multe cazuri ca oamenii să nu tindă să reacționeze agresiv, să nu o distrugă, chiar dacă se află foarte la îndemână ? Aseară (la conferinţă) aţi prezentat un caz din Franța în care lucrarea unui artist, oarecum fragilă ca materialitate, fiind poziţionată într-o zonă cu probleme sociale, nu a fost atinsă (alterată, distrusă). O parte din muncă, începe înainte de instalarea lucrărilor. Este nevoie să ne consultăm cu locuitorii, să facem o muncă de informare, de sensibilizare asupra rolului artei în oraş, care nu e doar decorativ. În exemplul de ieri seara, am implicat reprezentanţii locuitorilor din cartier în elaborarea caietului de sarcini trimis artiştilor: era vorba de a produce o lucrare care să-ţi permită să te aşezi, să te regăseşti… Deci sunt participanți activi… S-au organizat workshop-uri, ateliere în şcoli, în colaborare cu anumite asociații. Lucrările la care vă referiţi, pe care vi le-am arătat ieri seară sunt opere lucrate în colaborare cu artizani. Sunt convins că obiectul artizanal faţă de obiectul industrial incită la mai mult respect. Studiile dedicate modului în care se degradează opera de artă au arătat că natura materialelor influențează respectul. De exemplu, lemnul este mai respectat decât metalul. În ce tipuri de zone urbane ar trebui să se manifeste aspectul decorativ (decorativ în sens de discret) şi unde ar trebui să se creeze centre de interes, chiar centre de interes şocante… ? Dacă se lucrează în arii care reprezintă zone de locuit, unde oamenii au un raport intim cu oraşul lor, trebuie să te afli permanent în raport conştient cu aceasta problemă a locuirii, a proximităţii sociale şi afective. În schimb, dacă ne aflăm în sectoare multifuncţionale, cu un public eteroclit, cu populaţie foarte diversă, poţi experimenta şi raporta mai mult la „colectiv“. Aici în orice caz vor apărea dezbateri, fiindcă, datorită diversității, există diferite moduri de a vedea o lucrare. Preferaţi parcurile insulare în oraş sau vedeţi urbea ca oraş-parc… (mă refer atât la parcul verde cât şi la parcul de distracţii gen Disneyland) Prefer să vorbesc despre parcul verde pentru că parcul de distracții este un subiect separat… în cele mai multe cazuri parcul de divertisment este un spațiu privat cu plată şi ceea ce mă interesează este spaţiul public, care aparține tuturor.

Subod Gupta, Vanitas, 2005, Ville de Paris, Nuit Blanche

Și pentru că locuiesc în Paris unde se resimte lipsa spațiului verde, am tendința să prefer spațiile naturale, într-adevăr naturale, chiar sălbătice, în oraş. Ce părere aveţi despre Disneyland, varianta din Franţa…? Asupra Disneyland-ului în sine, ca parc de distracții, nu sunt deloc avizat…nu este ceea ce mă interesează. Ceea ce mă interesează se referă la ceea ce se poate discuta în termeni urbani pentru că de jur împrejurul Disneyland-ului este construit un oraş care se numeşte Val D’Europe, un oraş care este conceput în spiritul Disney. Acolo sunt aplicate - în urbea în care locuiesc oameni - principiile pastişei, butaforiei, falsei identități şi acest lucru îmi pune probleme mai mari. Consider că o altă problemă o reprezintă faptul că există oameni care sunt fericiți să locuiască acolo….Este evident că s-a facut trecerea de la o problemă urbană la un răspuns comercial. Astăzi, în jurul Disneyland-ului, se construieşte un oraş conceput pentru a fi consumat şi pentru a face să se consume. În înteriorul oraşului adevărat la care revin acum, credeţi că scenografia urbană poate fi un motor pentru 69


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1 Sophie Calle & Franck Gerhy, La cabine, 2006, Ville de Paris

turismul cultural? Bineînţeles…ne dăm seama astăzi din campaniile de promovare ale oraşelor, că nu doar arhitectura sau muzeele ca obiecte sunt vândute, ci şi trăirea unei experienţe urbane, a unei ambianţe. Problema apare atunci când acest lucru nu este mai mult decât un argument turistic, cum este cazul pentru centrul Pragăi, care a ajuns un decor populat doar de comercianţi şi turişti… Ca Veneţia…? Veneţia a fost construită de la început ca un decor minunat…. Orice s-ar întâmpla aici pare teatral şi oniric. Praga a devenit un decor pentru turişti. Și asta funcţionează foarte bine din punct de vedere economic pentru că sunt mulţi turişti, dar nu mai există locuitori. Păcat… Cum poate fi adusă la cunoştinţa publicului românesc şi a artiştilor din România meseria pe care o profesaţi, cea de producător de arte urbane? Cum s-ar putea întâmpla şi la noi aşa ceva, să fie asimilată o astfel de activitate… pentru că avem nevoie de acest lucru… ? Eram în această situație acum 15 ani, în Franța. Nimeni nu cunoştea acestă profesie şi trebuia să o explic şi să conving. Am găsit câteva persoane care erau responsabile 70

cu amenajarea oraşului şi deschise la un astfel de demers. Am putut astfel demonstra prin experienţă că este posibil. Există atâtea frâne care te fac să spui „nu suntem pregătiţi, publicul nu este pregătit, oraşul nu este pregătit sau artiştii nu sunt capabili, nu vom putea vorbi niciodată cu artiştii…“. Eu explic doar faptul că agenţia mea este aici pentru a face posibil acest demers. Este posibil să se respecte un buget, este posibil să se respecte o perioadă, este posibil să fie respectat un caiet de sarcini, adică sunt aici ca să vorbesc un limbaj tehnocratic pentru a transmite că este posibilă o asemenea comandă artistică…eu sunt un facilitator… Poate că ar trebui publicată în română o carte scrisă în Franţa în 2004, la iniţiativa ministerului urbanismului, sub ingrijirea Ariellei Masboungi, carte care se numeşte Penser la ville par l’art contemporain. Printre altele aceasta este un vademecum al comandei care spune, pe scurt: Doriţi să daţi o comandă unui artist ? Este foarte simplu… Ieri, la conferință era un responsabil cu urbanismul care a spus la final: Dar este prea devreme pentru București… Nu cred că este prea devreme. Trebuie doar să adaptezi ambiţiile la capacitatea, situația şi posibilitățile oraşului…există energie, există spațiu, există locuitori, artişti, dar nu există bani, nu-i aşa? 


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

72

CONTEMPORAN CLASICUL


NEITATEA LUI

Cavalli I, ulei pe pânză, 2010

M

aria Bordeanu aduce în lucrările sale farmecul opulent al unui tradiții dispărute şi-l transpune în citate picturale de mare importanță în contextul cultural contemporan. Privindu-i tablourile, ne putem imagina cu uşurință un decor flamboaiant, ocupat de personaje manierate, îmbrăcate în cele mai fine şi prețioase țesături. Dar ce se întâmplă când muți acest cadru strălucitor în lumea cotidiană a secolului 21? Obții o combinație reuşită de asocieri pline de neprevăzut şi o variantă rafinată de transformare a clasicului în actualitate. Interviu realizat de Elena Andrei 73


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Stilul pe care-l abordezi în pictură aminteşte de şcoala neoclasică franceză. În epoca actuală s-ar putea considera această tratare ca desuetă, şi, totuşi, tu o faci să pară atât de actuală. Cum se încadrează o manieră clasică de lucru într-o lume atât de tehnologizată ca cea contemporană? Cred că, în mare măsură, demersul artistic actual e din ce în ce mai mult legat de tehnologie, fie că e vorba de pictură sau de obiect. Proiectul pe care-l dezvolt constă în reinterpretarea fragmentelor neoclasice într-o manieră postmodernă, secvenţială, iar lucrările mele pornesc de la imagini decupate şi prelucrate pe calculator. Vizualizarea digitală a fragmentelor pe care urmează să le pictez e şi o vedere de ansamblu asupra unor lucrări viitoare, mă ajută să le structurez. În picturi foloseşti tehnica ulei pe pânză. Care este motivul pentru care, dintre atâtea tehnici apărute pe piață, rămâi totuşi la acest procedeu? Mi se pare o tehnică maleabilă, cu transparențe şi suprapuneri. Combinaţia de culori şi esenţe are o anumită tactilitate pe care doresc s-o dezvolt în demersul meu pictural. E o tehnică clasică, dar nu nostalgică. Pictura în ulei are o lungă tradiţie dar şi nenumărate modalităţi de a fi pusă în practică…fiecare curent a venit cu alte inovaţii şi procedee. Ai picturi care funcționează ca un citat vizual al lucrărilor neoclasice pictate de Ingres. Care este semnificația acestor citate? Proiectul „Secvenţe“ a început cu elaborarea unei serii de lucrări care au ca punct de pornire detalii din portretele lui

Demersul artistic actual e din ce în ce mai mult legat de tehnologie, fie că e vorba de pictură sau de obiect.

Ingres, care devin pretext pentru fragmentarea controlată a imaginii. Ele au un caracter iconic, sunt asociate unui citat cultural din perioada respectivă. Supradimensionarea e necesară, dă un impact vizual mai puternic fragmentelor preluate din lucrările originale, care nu aveau rolul de solist în imagine. Am început să lucrez cu forme neoclasice datorită preferinţei pentru acest tip de pictură, conturată în jurul bogăţiei de detalii şi materialităţii suprafeţelor . Alegerea formelor e subiectivă. Eu văd secvenţele ca elemente mobile care pot avea mai multe configuraţii plastice, în funcţie de asocierile lor. Ce influențe crezi că se fac simțite în temele pe care le redai pe pânză? Mă preocupă picturalitatea şi atmosfera şcolii franceze. Lucrările din această zonă au un realism pictural, de la trompe l’oeil până la aplatizarea formei şi încărcarea cu tuşe, cu fundaluri vibrate. În acelaşi timp, mă influenţează şi decupajele fotografice, încerc să prezint detaliile pe care le pictez într-un context mai clar.

Mne Moitessier II, ulei pe pânză, 2007

74


 C O NTEMPO R A NEITATEA C LAS ICULUI

Mme Panckoucke, ulei pe pânză, 2007

Unul dintre proiectele tale implică legătura cu domeniul design-ului şi modei. Ne poți povesti mai multe despre îmbinarea elementului fashion în lucrările tale de pictură? Există multe creaţii spectaculoase care mă inspiră, din prezentările care evoluează şi se schimbă cu rapiditate. În „Painting Fashion“ preiau elemente din colecţii vestimentare contemporane, iar hainele pictate devin o proiecţie a preocupărilor mele. Mă concentrez pe fragmente care nu sunt neapărat asociate cu un portret şi care au suprafeţe tactile, din materiale diferite. Până acum am sugerat în lucrări prezenţa unor personaje, fără a le arăta, prin detalii de figură umană şi de îmbrăcăminte. Proiectul este la început, inspiraţia pentru pictură poate avea şi elemente-surpriză, o dată cu apariţia unor colecţii noi. Chiar dacă acestea se derulează într-un interval scurt de timp, selectez elemente care pot avea şi un caracter atemporal, clasicizate prin forma şi atributele lor. Decupez din contextul fotografic detalii de model sau de recuzită reprezentate bidimensional, ca exemplele snapshot neprelucrate, unde unui obiect vestimentar îi corespunde automat un accesoriu. Toate informaţiile legate de fashion trec prin faţa privitorului actual într-un ritm alert şi sunt automat asociate unui şir lung de reprezentări anterioare. Eu încerc să opresc elemente din aceasta zonă care pot deveni semne plastice, iar tema e posibil sa evolueze şi într-o nouă direcţie, in funcţie de extinderea asocierilor.

Este o anumită decadenţă în asocierea de fragmente de portret cu recuzită și acesorii din zona luxului.

Abordările tale artistice includ şi lucrul în 3D. Cum se conciliază acest domeniu cu cel al picturii clasice? Pentru mine, lucrul 3D pe calculator este un demers necesar şi incitant. Are instrumente foarte complexe, tehnologizate, care permit crearea unei imagini realiste, fotografice. Îmi dă posibilitatea să realizez elemente de la zero, reconstituindu-le atributele de formă, culoare, textură. Se pot genera scene cu atmosferă şi obiecte cu diferite materialităţi. E un domeniu care m-a atras şi pentru faptul că are etape foarte bine structurate în procesul de realizare a unei imagini. 75


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Piece I, ulei pe pânză, 2010

76


 C O NTEMPO R A NEITATEA C LAS ICULUI

Vitrinele Valentino, Balmain şi Manish Arora, Printemps Paris, decembrie 2010, fotografii

Am observat că o altă pasiune a ta este fotografia. Alegi subiecte diferite de cele pe care le preferi în pictură? Fotografiez mult în călătorii şi cred că temele au legătură cu formele pe care le abordez în lucrări. Subiectele sunt legate de arhitectură, pictură, sculptură, peisaje urbane, vitrine. Încerc să structurez şi cât mai multe imagini cu picturi, pe care le folosesc în scop documentar. Ne poți spune care este povestea vitrinelor pariziene al căror decor l-ai fotografiat? Vitrinele aparţin magazinului Printemps din Paris şi sunt cunoscute pentru spectacolul punerii în scenă a creaţiilor vestimentare, care se schimbă în fiecare sezon. Cele din decembrie 2010 au avut o temă opulentă, în care fiecare creator de modă expus a îmbinat decoruri fashion cu fundaluri supradimensionate de pictură clasică folosite ca citat. Mesele încărcate de obiecte aveau aspectul unei naturi statice, luminată ca pentru fotografie. E o anumită decadenţă în asocierea de fragmente de portret cu recuzită şi acesorii din zona luxului. Deşi sunt creaţii contemporane, toate au elemente extravagante sau baroce care fac trimitere la diferite perioade din istoria costumului. Publicul larg nu are în mod obişnuit acces la aceste piese, lucrate

într-o manieră sofisticată, de aici şi percepţia de spectacol, de scenografie. Dacă ar fi să optezi pentru câțiva artişti alături de care să expui, care ar fi aceştia? Mi-ar plăcea să expun alături de colegii de facultate, cu care m-am înţeles foarte bine. Văd şi o expoziţie construită în jurul unui proiect interesant la care să contribui. Cum preferi să-ți petreci timpul liber? Cu familia şi prietenii, citind sau descoperind ceva nou în domeniile care-mi plac.  http://mariabordeanu.wordpress.com

77


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Nocturn, Fotografie pe oglindă, 2010

78


E x p r e si a semnificativa a sinelui

L

ucrările Cristinei Garabețanu vorbesc despre o transfigurare a realității care depășește granițele viziunii obișnuite a sinelui și a materialității. Corpul devine un pretext pentru căutările profunde care-i dau târcoale cu repeziciune tinerei artiste. Dincolo de succesiunea de întrebări care răscolește tumultul interior al artistului rămâne o singură certitudine – arta este un proces profan care, la atingerea artistului, se poate transforma în revelație. Interviu realizat de Elena Andrei 79


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Dacă ar fi să alegi trei lucrări care ți-au definit la un moment dat câteva puncte cheie ale evoluției tale artistice, care ar fi acestea? O alegere dificilă (prematură)… pot numi cel mult artiştii: El Greco, Goya, David Lynch şi Maria Tănase. Ce surse de inspirație te ajută să-ți conturezi conceptele? Surse de inspiraţii îmi sunt amintirile şi visurile. Mă gândesc la cei ce-mi sunt dragi sau la cei pe care îi văd o dată în viaţă, dar duc cu ei o lume interioară, la locurile în care am crescut, de multe ori ele fiind încă prezente şi în visuri (acoperişul casei de la mare pe care stăteam mai tot timpul, grădinile ascunse, soba cu plită); durerea oamenilor ascunsă sub o faţă luminoasă şi un zâmbet; singurătatea şi sihăstria; deminitatea păstrată în situaţii grele. Lucruri pe care le poţi găsi mai rar acum. Le mai descopăr la ţară şi mă îndrăgostesc de acele locuri. Fotografiile tale au un aer mistic şi enigmatic. Care este simbolistica ce stă la baza lor? Încui uşi, fug, mă ascund şi mint. De multe ori port un înveliş de protecţie astfel încât nimic să nu pătrundă fără acordul meu. Unii pot afirma contrariul: sunt zgomotoasă şi sociabilă. Prin lucrări încerc să-mi conserv interiorul şi Phatetic Fallacy, fotografie pe oglindă, 2010

80

să mă afişez aşa cum îl simt, aşa cum îl văd. Ascunderea are un rol foarte important, ea fiind prezentă sub diferite forme…fie labirintul, fie masca; încercarea de izolare în scopul autocunoaşterii sau meditaţiei. Animalele au un rol protector, specific personajului. Ele pun în evidenţă caracterul şi starea personajului ascuns sub acel totem. Locul în care se desfăşoară povestea este de asemenea foarte important. Mergeam de mică prin diverse grădini şi încâlcituri de clădiri în descoperire. Apoi le „îmblânzeam“ pentru a le revizita. Locurile sunt căutate şi au o mare preţiozitate. Cum îți alegi modelele care ajung să se definească ca şi personaje în fotografiile tale? Modelul pe care îl cunosc cel mai bine, pe care îl pot exploata după bunul plac îmi este duşman şi prieten. Corpul pe care l-am folosit îl deţin. Personajele sunt forme ale unei perioade de timp în care dorinţele mele se îndreptau într-un anumit sens, foarte intens. Uneori personajele sunt descoperite în vis, de aceea de multe ori ele sunt greu de definit ca oameni, ele sunt mult mai asemănătoare unor creaturi. Deşi pentru viitoarele proiecte am propus o diversificare al modelului în sine, cea mai sinceră cunoaştere o am faţă de mine, faţă de trăirile şi impresiile întipărite în memorie.


 Expre si a se m ni fi cat i vă a sin elui

Back Drop, fotografie pe pânză, 2010

81


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Courtyard, fotografie pe pânză, 2010

82


 Expre si a se m ni fi cat i vă a sin elui

Autoportretul în diferite ipostaze este un motiv recurent al lucrărilor tale. Ce se află în spatele acestei comunicări de la interior către exterior? Câteodată scriu. Îmi place pentru a sesiza schimbări şi a reactualiza modul de raportare cu exteriorul. Încă mă mai mir de senzaţia de a fi în viaţă. Sunt în mine sau visez? Iluzia de sine este jocul cu potenţial pervers şi inocent îmbinând elemente ce reflectă o imagine. Reţeta este alcătuită din imaginea sinelui, oglindirea corpului, modul de percepere al celor din jur; un autoportret conţine diferite cantităţi din aceste ingrediente, mereu schimbate, mereu încercând să mă apropi de mine cât mai mult. Autoportretul în lucrările mele se regăseşte în personaje…o realitate în lipsa mea, eu ca martor al realităţii mele. Tehnica fotografică digitală a întregit cumva imaginea tehnologizată, dar când vine vorba de artă, părerile sunt împărțite. Consideri că fotografia trebuie să fie spontană sau prelucrată pe calculator? O fotografie trebuie gândită sau cel puţin să aibă un scop bine definit indiferent de bucătăria din spate. Prefer şcoala

Modelul pe care îl cunosc cel mai bine, pe care îl pot exploata după bunul plac îmi este duşman şi prieten. Corpul pe care l-am folosit îl deţin.

Rabbit Night, fotografie pe pânză, 2010

83


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

mai veche de fotografie manuală. Deşi aş dori să folosesc mai mult aparatele pe film, avantajele sunt de partea digitalului (bani, timp, facilităţi). Sunt de acord cu ajustările (contrast/culoare)… dar având în vedere rezultatul dorit nu cred că ar trebui să fie vreo dezapreciere sau cenzură în mijloacele folosite. Ai o preferință pentru fotografiile alb-negru. Există vreo semnificație ascunsă în spatele acestei alegeri?

The Woodlark Song, fotografie pe pânză, 2010

84

Nu toate imaginile au nevoie de culoare. Am simţit nevoia de simplitate, claritate, contrast. Culoarea nu se justifica mereu, câteodată doar încarcă inutil. În liceu am lucrat foarte mult în laborator, cu filme albnegru. Masa de griuri oferită era spectaculoasă. Îmi pare că intră în esenţa lucrurilor, le simplifică, le purifică. Nu e vorba de o sobritate cât despre sinceritate, poate chiar şi trecut. http://cristinagarabetanu.blogspot.com


Anamnesis A

namnesis este o „readucere aminte“ a acelei stări de inocenţă, de puritate, de divinitate, de vid chiar, de dinaintea venirii noastre aici. Anamnesis 1-7 ulei pe pânză

88

Atunci când faci un tur de forță printre lucrările tinerei artiste Anca Dănilă, eşti copleşit de personajele sale de o reală sinceritate, ce par scoase din instantaneele fotografice ale unui film mut. Această modalitate de reprezentare ne poartă cu gândul la conexiunea dintre opera de artă şi publicul căruia i se adresează. Într-adevăr, personajele surprinse în lucrările mele sunt ca şi instantaneele. Consider că este un mod de abordare mult mai direct şi mai aproape de om. Încerc să construiesc o legătură directă între subiect şi cel care observă lucrarea. Îmi place să analizez, să studiez, să observ diverse situaţii, gesturi, şi ceea ce ascund acestea la un nivel mai subtil. Am început să studiez diverse comportamente ale copilului şi modul în care acesta se exprimă verbal sau non-verbal.


 A n amn esis

Anca Dănilă punctează un subiect dureros în societatea contemporană – obezitatea infantilă, dar o face paşnic, cu o undă de tristețe şi melancolie. Personajul principal al acestui ciclu de lucrări este un putto contemporan, deoarece în istoria artei imaginea copilului este reprezentată de acest tip de putti, o legătură între divinitate şi om.

Subiectele le aleg în funcţie de anumite întâmplări sau anumite situaţii apropiate mie. Ceea ce m-a inspirat să aleg copilul ca şi subiect a fost fratele meu mai mic, care suferă de supraponderabilitate din cauza unui tratament medicamentos. Felul nostru de a trăi este contracronometru. Precum un 89


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

start într-o competiţie olimpică, cineva doreşte să ajungă primul, iar acel cineva este oricare dintre noi. Pentru a reuşi ceea ce ne propunem investim foarte mult timp, uităm de noi, de partea noastră fizică, o neglijăm întru-totul, crezând că învelişul acesta material ne va ajunge şi el cândva din urmă… Toate lucrările sunt realizate în ulei şi cu foarte multe detalii pentru că această manieră de lucru este tehnica cea mai apropiată de sufletul meu. Îmi place mirosul pe care îl degajă acesta atunci când creez. Lucrările mele necesită o atenţie deosebită, pictez pe anumite suprafeţe după care revin asupra acestora, iar tehnica uleiului pe pânză, mă ajută să obţin ceea ce doresc. Anca Dănilă promite a fi o artistă al cărei talent se va face remarcat în viitorul apropiat.  Mihaela Ion & Elena Andrei     http://ancadanila.blogspot.com

90


 A n amn esis

Obezitatea infantilă 1-9 ulei pe pânză

91


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Alexandru Rădvan – Desacralizarea sacrului A

rta lui Alexandru Rădvan tentează şi incită. Este o artă ce forţează privitorul să intre în dialog cu opera de artă. O artă structurată şi gândită pe ideea de forţare şi chestionare a limitelor. „Cred în capacitatea imaginilor de a povesti. Cred că pictura este un fenomen viu, care nu se poate aborda cu circumspecţie şi cu atenţie, ci total, fără grijă că s-ar putea să ieşi şifonat din această confruntare. Ca într-o bătălie“ mărturisea Alexandru Rădvan. Problema spiritualităţii în cadrul artei moderne şi contemporane reprezintă o temă amplă de cercetare şi interogare. Văzută ca triumf al raţiunii, ca rezultat al capitalismului şi industrializării, modernitatea este cadrul în care sentimentul de alungare a divinului devine din ce în ce mai prezent. Modernismul a pătruns în cultura creştină vestică odată cu dorinţa de a pune sub semnul întrebării dogma bisericească. Artiştii, eliberaţi de dogmele religioase, îşi construiesc propriul program artistic în conformitate cu tumultumul lor spiritual interior. Cu alte cuvinte, arta lor devine autonomă şi extrem de individualizată, supusă propriei viziuni tiranice interioare. Apare în acest moment dorinţa şi necesitatea exploatării unui sacru ce pe măsura trecerii timpului devine din ce în ce mai laic. Această laicizare prinde reverberaţii multiple în cadrul postmodernităţii şi deschide noi căi de interogare şi cercetare în cadrul artei contemporane a secolului al XXI-lea.

Visul lui Christ, acrilic pe vâscoză, 2010

94


Ploaia, acrilic pe vâscoză, 2010

Marele Christ, acrilic pe vâscoză, 2010

Oamenii consideră anumite persoane, locuri, timpuri şi lucruri ca fiind sacre, prin arta contemporană se încearcă înţelegerea Când, Unde, De ce şi Cum au apărut aceste consideraţii. Alexandru Rădvan se întreabă, îşi pune probleme, chestionează dimensiunea umană a divinului. Alexandru Rădvan îşi gândeşte demersul artistic în cadrul unor serii ample de lucrări de mari dimensiuni ce rescriu şi reinterpretează mituri şi religii. Raportarea lui Rădvan la religie a fost adesea privită ca simplă sexualitate. Neînţelegând simbolul, lumea contemporană a distrus mitul. Abordarea deschisă la ceea ce simţea omul Constantin cel Mare, omul Iuda sau în noua serie omul Hristos a condus la o citire diferită a privitorului faţă de opera lui Alexandru Rădvan. El nu opune nimic faţă de nimic, nu face să alunece nimic în jocul deriziunii şi nu caută să clatine soliditatea fundamentelor. Nu este nimic negativ în opera lui Rădvan, la fel cum nu este nimic negativ în transgresiune. Alexandru Rădvan pune în discuţie creştinismul şi modul în care societatea contemporană se raportează la valorile creştine. Este vorba de o abordare gravă în care chestionarea dimensiunii umane coboară în cele mai adânci sondări ale sinelui. O viziune sfâşietoare a unei lumi dezordonate, în care mitul a decăzut din drepturi. Nietzsche era de părere că în morală au loc reajustări continuue în funcţie de contextul în care o operă ia naştere şi de modul în care această operă este receptată. Problema receptării artei contemporane este una extrem de sensibilă. Receptarea artei contemporane este angajantă şi angajatoare. Este o provocare la nivelul gândirii, este o rescriere a unei noi umanităţi în cadrul unei noi societăţi. Rolul artei este acela de a învinge tabuuri şi prejudecăţi sociale.  Diana Dochia, curator

95


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1 Cancer, acrilic pe pânză, 2007

96


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

În mintea şi în afara minţii lui Valeriu Şchiau V

aleriu Șchiau este un artist reflexiv, calm şi impulsiv, imploziv şi exploziv în acelaşi timp, uneori străin pentru el însuşi pentru că se află într-un permanent exerciţiu schizoid, între negare şi acceptare, între linişte şi revoltă. Valeriu Șchiau este un artist care lucrează pentru ochii minţii lui pentru a-şi rezolva inadaptarea. Ne aflăm în mintea unui artist recules în faţa unei lumi în care discreţia artistului şi agresivitatea limitată la pânză, obiect, video, instalaţie sunt condamnate la ignoranţă. Valoarea e o chestiune mereu pusă sub semnul interogaţiei, un teritoriu incert în care certitudinea este o construcţie la nivelul puterii. În acest context, vizibilitatea şi recunoaşterea sunt o consecinţă a unui circuit prin canalele subiective ale celor influenţi care au interesul să decidă către cine se orientează. Recluziunea unor artişti ca efect al marginalizării sau marginalizarea ca efect al recluziunii constituie o problemă reală şi deloc nouă, a artei contemporane. Artişti buni, dar discreţi sunt redescoperiţi post mortem sau la perioada senectuţii. Aceşti artişti rămân mereu victime ale conjuncturilor, alegând intimitatea atelierului în care macină o forţă creativă sub semnul mutiplelor frustrări. Nimeni nu pare să mai caute în mod real alternative, curatorii, istoricii de artă, galeriştii

98


 În m i nt e a şi î n a fa ra m i nţ i i lui Va le riu Ş ch iau

nu mai au interesul de a trece dincolo de listele predefinite. Comercianţii de artă, într-un procent ridicat, îşi fac cu conştinciozitate meseria de farsori. Valeriu Șchiau nu se integrează. El nu poate fi extras din contextul în care funcţionează sau încearcă să funcţioneze ca artist. E un artist cu viziune care se împiedică de lipsa de resurse caracteristică ţărilor sărace în care eşti forţat să pictezi pe dimensiuni rezonabile pentru că nu poţi face instalaţii grandioase. Viziunea lui se impiedică şi de conservatorismul mediului cultural care înca nu poate digera imaginea unui avorton, fie ea şi pictată, fie ea şi roz. Arta lui Valeriu Șchiau nu este una confortabilă şi „plăcută“, este o exteriorizare a traumelor personale, o căutare tulburătoare în resorturile lăuntrice, un experiment autoreferenţial dureros. Artiştii ca Valeriu Șchiau se confruntă cu o dublă marginalizare: cea din interiorul mediului local şi cea externă, încă dominată de prejudecăţile culturale Est-Vest (generic - Europa de Est vs. Europa de Vest şi America de Nord), de vreme ce, să nu uităm, Vestul consacră Estul. De ce ne-am îndrepta atenţia către astfel de artişti retraşi ca Valeriu Șchiau? Pentru că ne lipsesc alternativa şi interesul de a o găsi şi promova. Pentru că ne place să fim doar noi între noi, să ne promovăm „incestuos“ în familie. Pentru că ne place să ne construim propriul elitism pentru a deveni inaccesibili. Pentru că interesul de a promova un artist este, în general, unul pur personal. Într-un peisaj local în care interesul de a asuma şi promova un produs coerent, puternic şi valabil în circuitul internaţional pare accidental şi nu o miză constantă, artiştii ca Valeriu Șchiau au ceva de spus, însă, între formele de autism individual şi autismul relaţiilor de putere nu pare să existe loc pentru rezoluţii.  Olivia Niţiş, curator 99


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Lea Rasovszky – drawing for breakfast, space for lunch and the world for dinner F

ie că desenează, pictează, bricolează, construieşte, dărâmă şi apoi coase la loc resturile de moloz conceptual, Lea Rasovszky nu face nici un compromis şi parcă spune, prin gest sau imagine: „Eu sunt aici ca să vă arăt tot ceea ce voi ați ascunde în debara!“. Adesea, textul şi imaginea formează un corp comun şi imprimă câte un poem (haiku urban) cu sunete electrificate, iar citatul şi metacitatul (compromis într-un mod inteligent) devin punte de comunicare între ochiul privitorului şi dinții sau strabismul personajelor din desene. Hârtia voit agresată, uşor îngălbenită sau vag şifonată te instigă la un anarhic „do your best, f++k the rest“, iar colțurile tăiate asimetric rimează perfect cu anatomiile perforate ale subiecților tratați de Lea Rasovszky. „Anormal de bine“ sau „Sorrow, Heartache, Recovery & Shit“, 100

ca să amintesc doar două dintre cele mai recente serii expuse de artistă în 2011 (prima, în cadrul “Întâlnirilor cu desene“ de la LC Foundation-Centru de Artă Contemporană şi, cea de-a doua, în penultimul său solo de la ALERT Studio) sunt nişte desfăşurări narative încrucişate care atacă (la propriu) durerea de a purta un handicap social (înăuntru sau afară) şi iau în derâdere idolii mahalalelor sau ai populației cool. Lea Rasovszky (n.1986) trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Este absolventă de master şi licență a Departamentului Foto-Video din cadrul UNA Bucureşti, iar ca artist se auto-poziționează între desen şi instalație. O puteți cunoaşte mai bine pe blogul personal www.whatwouldleardo.blogspot.com Simona Vilău , curator


ď Ž Le a R a s o v s z k y – d r awi ng fo r bre a kfa st, spa ce fo r lunch a nd t he wo rld for din n er

101


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Fotografii din arhiva personală a artistei

102


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Târguri internaţionale ART BRUSSELS În ficare an, în aprilie (28 aprilie-1 mai) Art Brussels primeşte vizita a 30 000 de profesionişti, colecţionari, si iubitori de artă din toată lumea. Art Brussels este platforma europeană pentru talente in curs de afirmare in domeniul artei contemporane si se bazează pe galerii ferm stabilite in domeniu ce prezintă o selectie a celor mai bune lucrări de pictură, sculptură, fotografie, video şi instalaţie.

Art Brussels are cel mai bine dezvoltat profil internaţional din toate târgurile europene, 80 % din participanţi venind din douăzeci şi cinci de ţări.

h t t p : / / w w w . a r t b r u s s e l s . b e

Programul de privilegii VIP atrage peste trei sute de colecţionari din întrega lume, în plus Belgia si Art Brussels contribuie cu un număr substanţial de colecţionari importanţi, densitatea colecţionarilor de artă în Belgia fiind remarcabilă. Târgul oferă o selecţie de 170 de galerii alese pe criterii de calitate foate stricte, comitetul de selecţie internaţional punând accentul pe opera artiştilor tineri.

VIENNAFAIR 2011 De Joi, 12 mai până Duminică, 15 mai 2011 activităţile din Messe Wien, Sala A vor fi dedicate lumii artei creată de contemporani si percepută ca semnificativă de alţi contemporani. Peste 110 galerii din mai mult de douăzeci de ţări, în special din Europa centrală si de Sud –Est susţin prezentări fără egal ale unor opere de artă din câteva domenii ale artei contemporane: pictură, grafică, sculptură, fotografie, media, instalaţie si performance. Un program atrăgător de prezentări muzeale, colaje de artă şi media, un program de evenimente conexe incluzând 104

discuţii de grup plus Performance Nite pe 13 Mai, toate acestea vor face din VIENNAFAIR 2011 o experienţă unică pentru fiecare participant.

h t t p : / / w w w . v i e n n a f a i r . a t


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Art traveler. La propriu. Sau Lumea văzută din interior. Mappamundi la Museu Colecçáo Berardo Mappa Mundi este termenul latin folosit pentru a descrie hărţile lumii realizate de europeni în perioada medievală. În 2011, Muzeul Colecţiei Berardo din Lisabona, Portugalia, reinventează termenul pentru a caracteriza o expunere unică a artei contemporane inspirate din hărţile geografice. Cartografie non-dogmatică? Intuiţia valenţelor ideatice ale unor linii dintr-un sistem de referinţă? Crearea unui concept în interiorul unui construct ermetic? Asumarea utopiilor contemporane? Multe întrebări se pot naşte atunci când în locul unei banale hărţi ni se dezvăluie un spectacol capabil să pună la îndoială întreaga noastră imagine despre atât de mediatizata…lume în care trăim. Expoziţia deschisă între 31 ianuarie şi 25 aprilie reuneşte aproximativ cincizeci de artişti contemporani ale căror lucrări conceptuale, obiecte şi hărţi, împreună cu o documentare video, evidenţiază omniprezenţa cartografiei în

106

viaţa de zi cu zi. Creat ca un parcurs, proiectul se desfăşoară în patru zone succesive, oferind de la început intuiţia unui fir aproape epic. Visarea şi resorturile imaginaţiei „Traseul“ este iniţiat sub forma unei „legende“ care se transformă în instrument ludic. Poziţionarea artistului în raport cu tema dată şi încapacitatea de a schimba în plan real setările unei geografii seculare induc multiple posibilităţi de a imagina lumea după propriile valenţe creative. Căutând improbabilul şi alternativul, artiştii ne ghidează pe calea unui nou concept nici indicativ, nici imperativ, ci doar condiţional, cum este şi în cazul lucrării „The World, Justified“. Angela Detanico ţi Rafael Lain, un cuplu brazilian care îţi desfăţoară activitatea în Franţa, propun un proiect în care tipografia întâlneşte cartografia. Lucrarea prezintă harta


 Ar t t rav e l e r . l a p r o p r i u . s a u l u m e a vă zută di n i nt e ri o r. m a ppa m undi la Muse u Co le cçá o Ber ar do

lumii ca pe o posibilitate din patru existențe, „Justified“ fiind preluat din vocabularul unui program de editare a textului şi fiind echivalent cu alinierea fragmentului în raport cu marginile din stânga şi din dreapta. Lucrarea poate oferi o serie de explicaţii geo-filosofice, printre acestea fiind şi „justificarea“ de o evidenţă aproape inocentă că, în ciuda oricăror atitudini politice, lumea nu este poziţionată de stânga sau de dreapta, ci pur şi simplu este centrată, parcă în asentiment cu afirmaţia personajului Candide a lui Voltaire, tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes possible (totul merge spre bine în cea mai bună dintre lumile posibile).

unor obiecte încărcate de sens precum saltele sau cerşafuri obligă uneori corpurile să se alăture unele celorlalte şi să convieţuiască, iar importanţa urmelor lăsate delimitează alteori spaţiul personal, indicând prezenţa, la fel ca în lucrarea artistului Mateo Mate, Viajo para conocer tu Geografia II. Corpul este expus în lipsă, fiind prezent doar ca un indiciu al intervenţiei asupra spaţiului privat.

Decodificarea. Sistemul creat doar pentru a fi descifrat În fapt, multe dintre lucrările prezentate utilizează hărţile epocilor precedente ca material-resursă, în încercarea de a crea expresia perioadei moderne. Un exemplu este lucrarea Adrianei Varejăo, un tribut adus cartografului portughez din secolul al XVI-lea, Lopo Homen. Artista descrie vizual dificultăţile cu care lumea se confruntă, adăugând o mare rană tridimensională în istorica hartă a lui Homen. Laceraţiile din lucrare sunt cusute chirurgical, însă micile pete de sânge rămase formează „insule“ roşii în jurul continentelor.

Protest Ultimul nivel al expoziţiei imprimă tensiunea existentă în zonele oprimate, imaginea lumii în diferite perioade fiind un instrument al opoziţiei, al revendicării ţi tendinţei de unificare etnică sau teritorială. În direcţia transformării invizibilului în vizibil, a respingerii versiunilor politice oficiale, a cenzurii şi lipsei de comunicare, cartografia devine contracartografie sau cartografie radicală, o armă care denunţă, dar şi încurajează organizarea colectivă, alianţele şi estomparea diferenţelor. În această direcţie, artistul brazilian Nelson Leirner, în seria de lucrări Assim é… se lhe parece izolează segmente teriroriale pe baza celor mai frecvente clişee percepute de media internaţională, rezultatul fiind o codificare uşor hilară, dar care ascunde limitele tragediilor iminente.

Materializare sensibilă E timpul să valorizăm natura senzorială a hărţilor, materialitatea, chiar şi senzualitatea lor. Această secţiune din expoziţie invită laolaltă artiştii care s-au ocupat de aspectul practic al imaginii, de integrarea liniaturii şi frontalităţii specifice cartografiei în viaţa de zi cu zi. Intervenţia asupra

Colecţia invită aşadar la o schimbare a referenţialelor culturale, la ruperea de tradiţie, la valorizarea iconicităţii acestor contururi arhicunoscute, dar şi la acceptarea diferitelor puncte de vedere, la atitudini temporare şi de gen, la acceptarea unor adevăruri fără însuşirea acestora, într-un cuvânt la cartografierea subiectivă şi asumarea realităţii fragmentate. 107


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

În concordanţă cu subiectul pe care l-au pus în temă, artiştii participanţi la acest proiect provin din toate colţurile lumii: Argentina - Guillermo Kuitca  Belgia – Catharina Van Eetvelde  Brazilia - Daniel Chust Peters, Angela Detanico, Rafael Lain, Nelson Leirner, Rivane Neuenschwander, Adriana Varejăo, Rosana Ricalde  China – Hong Hao, Qin Ga  Franţa - Jochen Gerner, David Renaud, Jessica Vaturi  Irlanda– Kathy Prendergast  Italia– Alighiero e Boetti, Paola di Bello, Luigi Ghirri, Michelangelo Pistoletto  Japonia – Noriko Ambe, Satomi Matoba  Olanda - Riek Sijbring, Femke Snelting, Jeanne Terwen-de Loos  Irlanda de Nord – Neal Beggs  Portugalia - Marco Godinho, Miguel Palma  Spania – Mateo Maté, Paco Mesa, Lola Marazuela, Cristina Lucas  Sweden – Lars Arrenhaus  Marea Britanie – Chris Kenny, Susan Stockwell, Jeremy Wood  Statele Unite – Peter Fend, Renee Turner, Nina Katchadourian, Joseph Kosuth, Robert Walden  Zambia - Anawana Haloba  Silvia Pintilie www.museuberardo.com detanicolain.com www.adrianavarejao.net www.mateomate.com www.nelsonleirner.com.br

108


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Operaţiunea Şeherezada Proiectul a fost propus de către spitalul Friedrich-Ebert din Neumünster secţiei de Grafică a Facultăţii de Arte din Kiel, oraş situat în apropiere de Hamburg. Se oferea câştigătorilor - în limita unui buget de trei mii de euro - posibilitatea de a realiza lucrări în orice tehnică şi pe orice subiect pe culoarele, sălile de aşteptare sau de relaxare a două secţii nou înfiinţate: de geriatrie şi de terapie intensivă. Ileana Paşcalău se afla acolo cu o bursă Erasmus şi a fost invitată de asemenea să participe. „Proiectul nostru avea ca punct de plecare patul de spital ca loc al unei limite fizice. Am vrut să oferim pacienţilor o imagine a patului de spital ca loc neîngrădit din punct de vedere cognitiv. Ne-am gândit deci să transformăm un pat obişnuit de spital într-o bibliotecă, înlocuind salteaua cu rafturi de cărţi. Biblioteca urma să fie compusă din şaizeci de volume în diferite ediţii ale celor 1001 de nopţi, un apel la figura Şeherezadei care reuşeşte să se salveze prin naraţiune.“ Prima etapă după elaborarea conceptului a fost machetarea. Spitalul cerea o machetă la scara de 1:10 a spaţiului în care urma să fie integrat proiectul şi un fotomontaj al lucrării propuse, pe lângă acestea noi am adăugat o machetă a obiectului. Aceasta, foarte detaliat realizată, a fost un argument puternic în favoarea proiectului nostru. Am mers până acolo încât am editat în Photoshop mici cotoare de cărţi pe care le-am lipit pe bucăţele de mousse pentru a reprezenta cărţile. Știm că a fost apreciată pentru că un doctor din board-ul spitalului a luat macheta să o aşeze în biroul său. După primirea veştii că proiectul a fost acceptat a urmat realizarea lui. Având un deadline şi slujbe a trebuit să-l punem în practică în timpul vacanţei de iarnă, urmând a ne petrece sărbătorile în Kiel. Eu am fost implicat în proiect în calitate de „tehnician“ şi „consultant“, partea creativă lăsând-o în seama Ilenei. Finanţarea a fost prima problemă de rezolvat, spitalul neplătind niciun avans fără chitanţă. Totuşi s-a putut obţine un avans din onorariu cu garanţia galeristului coordonator dar numai când proiectul era deja în desfăşurare. Sărbătorile au fost o altă piedică, niciun magazin de la care ne puteam aproviziona nu oferea livrare la domiciliu decât după sărbatori aşa că a trebuit să ne transportam materialele chiar noi, cu pauze pe drum pentru vin fiert, punsch şi fructe glazurate. 110

Programul de lucru începea dimineaţa, în special pentru Ileana care avea de ridicat cărţile comandate, de strâns chitanţe şi de făcut plăţi. Ce-şi poate dori un artist mai mult? După-amiaza ne sfătuiam pe marginea obiectului şi a posibilelor direcţii în care îl puteam îndrepta. La început ni se părea important să fie identificat de privitor de la prima vedere ca pat de spital, acest lucru făcând parte din concept, dar petrecând câteva zile în preajma „bibliobet-ului“ am realizat că impactul... se duce şi rămâi cu un obiect urâţel aşa că în penultima zi de lucru am hotarât să-i dăm un „makeover“. L-am vopsit roşu englez şi am tapisat fundalul din spatele rafturilor cu material textil cu un imprimeu discret; mult mai bine! Ne-am mai pus problema, dar mai mult în glumă, dacă nu cumva tema celor 1001 de Nopţi e puţin sinistră pentru o sală de recreaţie de la geriatrie, Șeherezada mai spune o poveste, mai trăieşte o zi... Știind că bibliobet-ul va fi expus într-un spital ne-am gândit că ar fi bine să poată fi curăţat şi dezinfectat periodic aşa că aveam de ales între două variante: să-l facem demontabil, pentru a i se putea schimba pătura şi perna sau să îl fixăm în aşa fel încât să reziste cârpei de praf sau spray-ului dezinfectant. Am ales a doua variantă fixând materialele cu întăritor textil. Aş vrea în acest punct să vă sfătuiesc, dacă veţi crea vreodată un obiect site specific pentru vreo instituţie, să cereţi lămuriri clare în legătură cu exigenţele igienice. După întoarcerea în ţară am aflat că spitalul va înlocui părţile textile cu unele schimbabile dar că nu trebuie să ne deplasăm noi până acolo! Ziua de Revelion a fost ultima zi de lucru. După ce am dus bibliobet-ul în depozit am fost invitaţi la cină la Ulrich, galeristul coordonator al proiectului, apoi la o petrecere într-un club de înot, dezafectat, unde unul din colegii Ilenei era hausmeister. Genul de loc unde criminalii în serie îşi ascund victimele. Un loc fascinant. Aici, la un mini-cinema amenajat într-o piscină am urmărit împreună varianta germană a sketch-urilor româneşti de revelion, apoi băieţii s-au despărţit de fete şi, luînd cu ei o sticlă de votcă au plecat să testeze cu pocnitori acustica rezervoarelor de sub piscină.  Iulian Mureşanu


 O pe raţ i une a Şe h er ez ada

111


„An artist or an ape?“ sau „nu cel iute câstiga cursa“ C

ei mai mulţi dintre noi vedem valoarea unui obiect de artă ca decurgând, în principal, din calităţile lui chiar dacă nu toate calităţile obiectului sunt intrinseci. Spre dezamăgirea tuturor însă, valoarea, cuantificabilă sau nu, este atribuită deseori unor obiecte de artă cărora nu le putem găsi suficiente calităţi. Valoarea pare să fie astfel, cu totul impusă în ochii consumatorului de artă. Înainte de a vă lăsa copleşiţi de sentimentul nedreptăţii ar trebui să vizitaţi Reverent Entertainement (http://reverent.org/). Motto-ul acestui site: Eclesiast, 9, 11: „Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi câştigă cursa, că nu cei puternici câştigă lupta, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.“ Esenţa artei constă în conţinutul estetic pe care obiectul artistic îl transmite. Valoarea unui obiect de mobilier Ikea va fi infimă în comparaţie cu un obiect Bauhaus dar estetica lor este foarte asemănătoare, nu e de fapt Ikea o împlinire a idealului Bauhaus? În acest caz, putem înţelege cu uşurinţă care sunt mecanismele, independente de estetică, ce dau valoare, perfect justificată, obiectului Bauhaus; unicitatea, semnătura unui artist, relevanţa istorică etc. dar, mulţi consumatori de artă, mai snobi, vor lua tocmai valoarea obiectului ca dovadă a unicităţii estetice. Aici, cred eu, este fisura care a permis crearea unor precedente de valorificare a unor conţinuturi non-estetice. Nu demult aveam o discuţie cu o colegă care la orice argument împotriva unui artist celebru îmi răspundea: „-Măi, dar are succes?“

Să ne întoarcem la Reverent Entertainement. Este creat de Mikhail Simkin. Conţine articole, teste, filmuleţe, un concurs neconvenţional de pictură (Pavel Jerdanowitch painting contest) şi povestiri despre experimente în artă. Principala trăsătură a conţinutului acestui site mi se pare umorul. Câteva teste de pe acest site par să atace direct unele iconuri ale artei şi civilizaţiei secolului XX: True art or a fake?, Masterpiece of minimalism or cheap furniture?, An artist or an ape?, Machine translation or Faulkner?, Einstein or Hitler? etc. Mesajul nu este totuşi chiar atât de evident pe cât pare, rezultatele acestor teste fiind interpretate şi explicate într-un articol. Povestirile de pe site încep întotdeauna cu o farsă jucată de un profesionist mediului său din indignare faţă de lipsa de criterii valorice. Sursa multor valori unanim recunoscute fiind, în aparenţă, probabilitatea matematică a şansei şi nu geniul. Pare descurajant, dar sub statistica neiertătoare se întrevăd nişte adevăruri mai profunde. Că subscrieţi sau nu în totalitate viziunilor prezentate sunt sigur că veţi găsi informaţiile interesante şi amuzante.  Iulian Mureşanu http://reverent.org

113


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Galeria BÁZIS, Cluj, Welcome to the Uncanny Valley

Artişti: Berszán Zsolt, Betuker István, Veres Szabolcs 11 martie – 25 mai 2011

116


117


ArtClue – revi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p ri m ăva ra 20 1 1

LC Foundation – Centru de Artă Contemporană

Figure in. Figure out

15 februarie – 14 martie 2011

118


119


ArtClue – revi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p ri m ăva ra 20 1 1

LC Foundation – Centru de Artă Contemporană

Întâlniri cu Desene / Fresh Drawings / 2006-2011

18 martie – 14 aprilie 2011

120


121


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Galeria Laika, Full Moon

Artist: Mircea Suciu

25 februarie 2011 – 25 aprilie 2011

122


123


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Atelier 030202, The Unbearable Other

Artişti: George Anghelescu, Ştefan Ungureanu

4-22 martie 2011

124


125


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Atelier 35, MEN

Artist: Lea Rasovszky

vernisaj 17 martie

128


129


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Anaid Art Gallery, Eye Candy

Artist: Mihai Florea

10 februarie – 5 martie 2011

130


131


ArtClue – r evi s ta d e a r tă co n t e m p o r a n ă – p r i m ăva ra 20 1 1

Galeria Cupola, Painted performance

Artist: Alupopanu Eugen vernisaj 11 martie 2011 Recomandat de Vernisaje.com

132


133


Parteneri

Anaid Art Gallery

Str. Slobozia, nr. 34, Bucureşti Program de vizitare Luni - Vineri: 11 - 19 Sâmbătă: 10 - 18 contact@anaidart.ro www.anaidart.ro

Galeria Calina

Str. Icoanei, nr. 17, Bucureşti Program de vizitare Marţi, Joi, Vineri: 17 - 21 Sâmbată: 13 - 21 bucuresti@recyclenest.ro www.recyclenest.ro

Str. Mărăşeşti, nr. 1-3, Timişoara Program de vizitare Luni-Vineri: 10 - 18 Sâmbată: 11 - 15 www.calina.ro

Galeria Jecza Atelier 030202

Str. Sfânta Vineri, nr. 11, Bucureşti Program de vizitare Luni - Duminică: 10 - 16 atelier030202.blogspot.com

Atelier 35

Calea Martirilor, nr. 51/45, Timişoara jecza@jeczagallery.com www.jeczagallery.com

Str. Şelari, nr. 13, Bucureşti Program de vizitare Miercuri-Duminică: 15 - 21 contact@atelier35.eu www.atelier35.eu

www.experimentalproject.ro

Galeria Laika

Str. Henri Barbusse, nr. 59-61, etaj 3 Cluj Napoca, Tel: +40745438316 Marţi – Sâmbătă: 14-18 info@laika.ro

European Art Gallery Str. Regina Maria, nr. 18, Bucureşti Program de vizitare Marţi - Sâmbătă: 14.00 - 19:30 tereza.anton@eagallery.ro www.eagallery.ro

Calea Victoriei, nr. 25, etaj 1, București Program de vizitare: luni – duminică 13:00 – 19:00 contact@lcfoundation.ro

Str. Biserica Enei, nr.16, sector 1, Bucureşti office@pplus4.ro


concursbd.blogspot.com


ArtClue

revista de artă contemporană

ArtClue pe Facebook ArtClue pe Twitter Alte numere din revista ArtClue: http://bit.ly/h596Bq

Cod QR ArtClue

Solicită revista ArtClue aici >>

www.artclue.net

ARTCLUE  

spring 2011, art magazine

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you