Issuu on Google+

Sãgetãtorul Nr. 677 „ 3 august 2010 „ Pagini culturale ale cotidianului „Argeºul“

Un personaj de roman Nu-l cunosc pe omul acesta. N-am stat niciodatã faþã în faþã, n-am schimbat vorbe, nu l-am vãzut decât din fotografii ºi l-am auzit la televizor. Nu ºtiu dacã este vinovat ºi cât de vinovat, dacã este nevinovat ºi cât de nevinovat. Nu sunt împuternicit sã-l judec, sã-l condamn, sã-l execut. Dar nici sã-l apãr, sã fiu avocat din oficiu. Deci suntem independenþi unul faþã de altul. Ce mã îndeamnã, totuºi, sã intru în aceastã dezbatere în care cad în cursã atâþia nechemaþi ca muºtele în lapte? Singura mea legitimitate este cea de scriitor. Scriitorul care nu are nevoie de prea multã imaginaþie, pentru cã tot ce se petrece cu acest personaj este ceva atât de senzaþional încât greu ºi-ar fi putut închipui cineva. Subiectul, tema, intriga, acþiunea, conflictul, punctul culminant, ca la carte... Mascaþi, poliþiºti, juriºti, martori, anchete, celula de închisoare, cãtuºele, avocaþi, acuzatori, declaraþii, proceseverbale, profitori de ocazie, zvoniºti, cerºetori, astrologi, numerologi, ºarlatani, falimentãri, aºteptare, lacrimi, spaime, speranþe spulberate, capcane, surprize, trãdãri, eliberãri condiþionate, urmãriri, interceptãri de telefoane... Poate numai Alexandru Dumas-tatãl, cel cu povestea „Mãºtii de fier”, sau un Victor Hugo, cu povestea sumbrã din subsolurile Catedralei Notre Dames din Paris, în timp ce pe zid o mânã nevãzutã scria cuvântul FATALITATE, poate cã numai unul dintre ei ar fi putut sã creeze acest roman de suspans ºi de groazã. În aceastã carte teribilã din care am extras capitolul de faþã, intitulat „Hãituitul”, un mare om de afaceri, printre puþini alþii de aceastã talie ºi din acest oraº, este arestat ºi anchetat pentru vina de a fi mituit arbitri ºi alte persoane din conducerea Federaþiei de fotbal, ca sã facã în aºa fel încât clubul pe care-l patroneazã sã câºtige niºte meciuri. Dar rezultatele nu au fost viciate, adversarii pãrãsind terenul învingãtori. Însã, „vai de învinºi”! De data asta ºi bãtuþi, ºi cu banii luaþi, lucru care va trebui dovedit. Începe marea hãituialã: un arest preventiv de 29 de zile, contestaþii, apeluri... Pânã la urmã justiþia decide cã personajul nu mai prezintã un pericol social. Cad cãtuºele, se

deschid porþile arestului. Se aºteaptã procesul în care se vor stabili culpa ºi pedeapsa. Amânat pânã cine ºtie când... Fiecare zi de libertate ar trebui sã fie o bucurie. ªi este. Dar una mereu tulburatã, mereu agresatã. Justiþia oficialã ºi-a fãcut ºi îºi face mereu datoria. Justiþia divinã se va pronunþa când va gãsi ea de cuviinþã. Dar ce e de fãcut cu justiþia vulgului? Dincolo de dosare ºi de porþile închisorii se aflã opinia publicã cea flãmândã de senzaþii. Care mistuie destine umane când nu prea are altceva de înfulecat. Personajul nostru se face sau nu se face vinovat pentru o încercare de corupþie. Pânã acum, toate firele duc într-acolo. Dar, dupã cutumã ºi dupã lege, pentru o singurã vinã, o singurã sancþiune. Sau pentru un pãcat, o singurã ispãºire. De data aceasta e vorba de o adevãratã avalanºã de sancþiuni nescrise ºi neprescrise pentru alte culpe nedovedite. În timp ce justiþia îºi urmeazã drumul sãu, inculpatul a fost aruncat de pe metereze, în braþele mulþimii, precum acel Moþoc din nuvela lui Iacob Negruzzi. Dar clubul sportiv, eroarea vieþii lui, nu era pentru el decât o anexã, un pui de afacere pe lângã un adevãrat imperiu comercial pe care ºi-l construise ºi consolidase. Care, de data aceasta,

115 ani de la naºterea lui

ION BARBU (II) „Afectul matematic ºi gustul de joc literar”

R

„Neputând sã apar înaintea concetãþenilor mei ca poeþii de altãdatã, cu lira în mânã ºi florile pe cap, mi-am poleit versul cu cât mai multe sonoritãþi.” - Ion Barbu -

esortul sãu stimulativ va fi profesorul de matematicã Ion Banciu, pe care îl va evoca, la anii maturitãþii, cu o afecþiune nestinsã de trecerea timpului: „A fost maestrul, omul care m-a format, de la care am învãþat esenþialul. Ceilalþi profesori de matematice, inclusiv cei de la Universitate, nu m-au învãþat, m-au informat… Banciu, însã, mi-a trecut simþul lui de rigoare, mi-a sãdit afectul matematic, emoþia în faþa frumuseþii unei teoreme ºi patima cercetãrii, fãrã de care nu poþi fi matematician.” Un prim ºi concludent indiciu al „afectului matematic” îl va constitui câºtigarea, în anul 1912, a primului loc pe þarã la un concurs organizat de „Gazeta matematicã”.

se aflã în pericolul de a fi sfâºiat de creditori ºi de furnizori, care au intrat în panicã ºi îºi reduc livrãrile de teama falimentului. Peste 4000 de angajaþi rãmân fãrã lucru, cifre de afaceri diminuate, catastrofale, veniturile impozabile datorate statului, diminuate ºi ele, statul pierde încasãri fabuloase. N-am zice cã opinia publicã a declarat rãzboi omului de afaceri. Ceea ce o intereseazã pe ea este spectacolul. Ca în Roma anticã la luptele de gladiatori în care trebuia de fiecare datã sã existe o victimã sau acele manifestãri cu oameni crucificaþi sau aruncaþi fiarelor înfometate, ca în Evul Mediu în coridele cu tauri ucigaºi. Am imaginea dulãului dominant din haitã care, dacã-ºi pierde puterea, este lãtrat de toþi comunitarii, iar dacã se întâmplã ca el sã cadã, cu toþii sar sã-l muºte care de unde apucã... Nu se ºtie cât de mult este urmãrit oficial. Câþi inºi sub acoperire sunt pe urmele lui. Câþi ascultãtori. Câþi zvoniºti. Dar, în mod sigur, opinia publicã stã cu ochii pe el. De a ajuns bietul om sã nu mai ºtie dacã trebuie sã deschidã uºa cu mâna dreaptã sau cu cea stângã, cu ce picior sã facã primul pas când se scoalã, cum sã se încheie la nasturi, cum sã-ºi facã sfânta cruce. ªi dacã reziºti într-un asemenea coºmar, înseamnã cã Dumnezeu nu vrea sã te piardã sau Satan þine sã te mai chinuiascã în iadul lui mutat pe pãmânt. Nu ºtiu care va fi viitorul personajului nostru. Poate va reuºi sã opreascã prãbuºirea. Poate cã va renaºte din propria-i cenuºã, poate cã totul nu este decât un foc de paie fãrã urmãri. Deocamdatã nu am fãcut altceva decât sã desprindem un fragment din lungul sãu roman. Un personaj de-a dreptul misterios ºi fascinant, care a pornit de la zero sau de la foarte puþin ca sã creeze un adevãrat imperiu. Dar care a provocat destinul ºi a mâniat zeii de s-a întors totul împotriva lui. I s-ar putea întâmpla oricãrui om de afaceri. Sã fie, de pildã, implicat într-un accident de circulaþie, vârât într-un scandal de stradã sau de restaurant, într-o poveste de adulter... Într-o asemenea împrejurare trebuie sã fie judecat ºi, dacã este cazul, condamnat numai ºi numai în legãturã cu fapta sãvârºitã. De ce sã-i falimentezi toate afacerile pentru cã a spart o vitrinã sau ºi-a pãrãsit domiciliul într-o noapte sã facã dragoste cu nevasta

În acelaºi an, destinul avea sã-i deschidã ochii spre un alt orizont cultural, spre cea de-a doua sau, poate, cea dintâi pasiune a sa: literatura, prin cunoaºterea unui eminent îndrumãtor spre Parnasul literelor, Tudor Vianu, de care se va simþi legat în tot cursul vieþii. ªansa de a sta la aceeaºi gazdã în Bucureºti cu un prieten poet, Simon Bayer, care îl „incendiazã la flacãra versurilor”, va fi stimulatorie pentru elevul dintr-a opta de la Liceul „Mihai Viteazul”, Dan Barbilian, care începe, în anul 1913, sã flirteze cu muza poeziei, obsedat permanent de reacþia adolescentului Tudor Vianu, pe care îl considera „genial”: „Am început sã scriu în vederea unui singur cititor: Tudor Vianu – mãrturiseºte poetul... Însã un Vianu adolescent ºi mai aparent genial, elev în clasa a ºaptea licealã ºi tânãr maestru. Ne vedeam pe atunci destul de des; urmãream exerciþiile lui literare cu un amestec de admiraþie ºi deºartã invidie. El compunea ºi traducea... Am cãutat sã-l imit. Am început cu un foarte ambiþios model, cu «Le mort joyeux» din «Les fleurs du mal». Versul baudelairean m-a demontat; m-am îmbarcat însã, în acelaºi timp, pentru o

Poem

De uit vreo ţară De uit vreo þarã, sã-mi aduci aminte, Îi spune Dumnezeu lui Sfântul Petru. La el o þarã e de-un kilometru ªi kilometrul cât un bob de linte. ªi este foarte lesne sã îl sarã, Când vine, în inspecþii, pe pãmânt. O, Doamne, totuºi, ai uitat o þarã, Nu de când eºti, ci numai de când sunt. ªi Sfântul Petru, ce-a rãmas în urmã, ªi tot preseazã în ceaslov impresii, De levãnþicã, rochia miresii, Nu ºtie ce amar cumplit ne scurmã. Marin SORESCU altuia? Dupã faptã ºi rãsplatã, glãsuieºte înþelepciunea popularã ºi nimic mai mult. Dar justiþia pãmânteanã trebuie sã-ºi spunã cuvântul. Sã i se confiºte ce e de confiscat, sã se recupereze ce e de recuperat, dar nu dupã ce se alege praful de toate. Eroul nostru de roman ar putea sã poarte orice nume... Dar, deocamdatã, sã-i zicem Cornel Penescu. Parcã i se potriveºte. Ce ziceþi? Marin IONIÞÃ

Marin Ioniþã

carierã literarã de cincisprezece ani.” Reacþia de moment a criticului a fost, însã, durã, Tudor Vianu persiflând demersul literar al lui Dan Barbilian. Contrareacþia poetului debutant este specificã mai degrabã unui spadasin care exersa în arta cuvântului: „I-am jurat atunci sã-i dau revanºa – consemneazã el, rememorând scena. Dacã am perseverat, este cã am prins gust de acest joc!…”

Între vis ºi abis

E

uterpe avea sã fie, volensnolens, abandonatã din raþiuni prozaice prin excelenþã... Bacalaureatul – susþinut în sesiunea din 1914 – îi va orienta opþiunea universitarã spre matematici. Preºedintele comisiei de examinare, renumitul profesor Gheorghe Þiþeica, nu va fi fost, probabil, strãin de decizia tânãrului absolvent de liceu, care, în toamna aceluiaºi an, va frecventa cursurile secþiei de matematici a Facultãþii de ªtiinþe din Bucureºti. Dar intrarea României în Primul Rãzboi Mondial îl va smulge cu brutalitate din sfera preocupãrilor

sale ºtiinþifice. Dan Barbilian este nevoit sã-ºi întrerupã studiile în anul 1916 ºi sã se refugieze în Moldova, unde va fi repartizat, în urma absolvirii unei ºcoli de geniu, ca plutonier stagiar la Regimentul de pontonieri cantonat pe Prut. În anul 1918, dupã încheierea ostilitãþilor pe frontul din Moldova, aproape abrutizat psihic, revine la Bucureºti, cu sufletul învolburat de imagini apocaliptice, dar dominant eroice din rãzboiul pentru întregirea neamului... Dând curs vocaþiei sale lirice înmugurite în timpul liceului, încredinþeazã mentorului „Literatorului”, Alexandru Macedonski, prima sa poezie, «Elan», care va apãrea, sub titlul «Fiinþa», în numãrul din 28 septembrie 1918 al revistei, constituind, de fapt, debutul sãu literar. Ion Barbu va publica, ulterior, poezii ºi articole în revistele vremii: „Sburãtorul”, „Contimporanul”, „Viaþa româneascã”, „Umanitatea”, „Hiena”, „Revista românã”, „Cugetul românesc”. Grigore CONSTANTINESCU (va urma)

Tipografia ARGEªUL imprimã în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cãrþi ■ cataloage ■ calendare ■ afiºe ■ pliante ■ postere ■


8

● săgetătorul

Criteriile criticii literare „Uºoarã sau nu, critica a fost ºi va rãmâne o lucrare necesarã în viaþa publicã a unui popor”, justifica deschizãtorul criticii literare moderne, Titu Maiorescu, apariþia revistei „Convorbiri literare” (1867), al cãrei rol era îndreptat spre „o tendinþã criticã mai pronunþatã” asupra actului artistic literar. Un adevãr viabil pânã în zilele noastre ºi pretutindeni unde artele fac parte integrantã din existenþa umanã, un adevãr care nu mai trebuie demonstrat, cu aplicare în toate formele de exprimare ale sentimentelor noastre. Astfel s-au pus bazele „direcþiei noi” în literatura românã, direcþie urmatã de cãtre cei mai reprezentativi scriitori comentaþi în „Criticele” mentorului junimist, atât pe criterii estetice, cât ºi de fond, profeþindu-le valoarea: Alecsandri, Eminescu, Goga, Caragiale etc., posteritatea confirmând aprecierile ilustrului critic. Dar cum „înþelegerea rãului este o parte a îndreptãrii”, spiritul critic maiorescian se opunea mediocritãþii, atacând în termeni duri „beþia de cuvinte” a acelor numiþi „oratori, retori ºi limbuþi”. „Fãrã îndoialã, în mijlocul unei activitãþi critice pentru rãspândirea lucrãrilor sãnãtoase, se va simþi pe ici, pe colo ºi necesitatea unei loviri directe în contra nulitãþilor, care se amestecã fãrã chemare în ale literaturei: un energic «în lãturi!» va trebui dar din când în când sã fie rostit în orice miºcare intelectualã” („Poeþi ºi critici” – 1886). E uºor, aºadar, a ne da seama cât de important a fost ºi rãmâne rolul criticii literare pentru ca actul artistic sã pãtrundã în forma lui cât mai elevatã în plan cultural, prin originalitatea operelor literare, respectând nepieritoarea noastrã comoarã – limba românã. Timpul – judecãtor suprem al tuturor valorilor culturale ºi artistice – a fãcut sã strãluceascã pe firmamentul literaturii române doar vocile autentice, atât în artã, cât ºi în critica literarã, adicã cele cu har divin înzestrate spre hrana sufletului omenesc. Aºa se face cã poporul român, prin valorile sale, ºi-a fãurit propria istorie literarã „de la origini pânã în prezent”, integrându-ne fenomenului cultural european ºi universal. ªi dacã a fi scriitor înseamnã „a avea îndrãzneala, fantezia ºi curajul de a înþelege faþa nevãzutã a lucrurilor, dar ºi puterea de a-ºi imagina în mod original ceea ce pentru alþii acest fenomen ar fi ridicol” (Valeriu Filimon), criticul este acela ce are „în primul rând curajul de a fi sincer ºi a putea recunoaºte fãrã potrivnicie calitãþile ºi defectele unei lucrãri de artã” (Victor Duþã), critica însemnând judecatã nepãrtinitoare, având grijã „sã nu împingem simþul critic pânã acolo unde el poate fi dãunãtor” (G. Cãlinescu). „Acela care, în criticele sale, va include jignirile violente, ignoranþa, reaua credinþã, eroarea ºi impostura în locul argumentelor va stârni ºi dispreþul oamenilor de bine”, aflat-am din gândirea scriitorului iluminist francez Voltaire, de unde ideea cã înþelegerea la care ne îndemna Maiorescu ºi îndepãrtarea rãului dintr-o creaþie literarã se pot face cu eleganþã ºi bun-simþ, nu cu ocãri, nu cu laude fãrã acoperire. Gheorghe MOHOR

ARGEªUL 3 august 2010

Amintiri de demult

Balena şi mântuirea Orice ºcoalã cu profesori ºi administraþie inteligentã îºi orânduieºte activitatea înãuntrul ºi în afarã dupã normele înaintate în domeniul învãþãmântului ºi al activitãþilor extraºcolare. N-am sã uit cã ºi la Bãlþãteºti, colþul de Bucureºti, dupã imaginaþia colegei mele, Maria Munteanu, care nu vãzuse niciun Bucureºti în viaþa ei, se orânduiau, pe lângã un învãþãmânt sever, ºi alte activitãþi de împodobire ºi completare a celui teoretic. Îmi este vie în minte drumeþia la Târgu-Neamþ, trecând mai întâi în pas pios prin casa pãrinteascã a scriitorului diacon Ion Creangã din Humuleºti. Trecând Ozana, vedeam oraºul de sub Cetatea Neamþului care avea cea mai mare clãdire, spitalul, înfiinþat de Mãnãstirea Neamþ prin secolul al XIX-lea. Luându-o spre cetate, pe stânga drumului vedeam o casã mititicã prin apropierea cãreia erau plopii fãrã soþ, unde locuia Veronica Micle, pe care-i cânta Eminescu în cunoscuta poezie, care a devenit ºi romanþã bine-cunoscutã. Urcând drumul pieptiº, în faþa ochilor apãrea Cetatea Neamþului, probabil numitã aºa pentru cã la temelia dintru început stãtea osteneala Cavalerilor Teutoni, aduºi din Germania, care se numeau de cãtre autohtoni nemþi. Impresia era copleºitoare. Era pentru prima datã când vedeam de-aproape o zidire mai mare. Cetatea se surpa mereu. Era neglijatã total. Pustiul era ca la el acasã. Noi, elevii, ne-am împrãºtiat peste tot. Fiecare avea de acasã, în trãistuþã, câte ceva de-ale gurii. Bietul Juncu Gheorghe a început sã plângã atunci când din fundul traistei lui curgea lapte. Un nãzdrãvan îi lovise sticla cu preþiosul conþinut.

Aceastã excursie de documentare mi-a adus aminte de o altã ieºire a seminariºtilor nemþeni la PiatraNeamþ. Au mers doar cei care aveau cu ce plãti drumeþia. Obiectivul principal era vizitarea unei balene uriaºe, conservatã, adusã din alte zãri ale lumii. ªi acolo se plãtea la intrare. Nu mai vãzusem aºa dihanie lungã, neagrã ºi datã cu unsori ca sã nu se strice. Avea o gurã mare ºi un

gât foarte strâmt, de putea intra doar un pui de gãinã. Ni se spunea istoricul. Auzeam o înregistrare dinainte fãcutã. Ne-am bucurat mult. Poate era singura ocazie sã vezi aºa monstru marin, plimbat prin þãri ca sã-l vadã lumea. Cum era ºi firesc, vestea cu balena s-a împânzit peste tot. Acolo erau ca sã vadã uriaºa arãtare ºi trei cãlugãriþe de la Mãnãstirea Vãratic. Veniserã fãrã aprobarea stareþei Pelaghia Amilcar. Erau tare curioase. Se uitau cu mare atenþie. Le-am vãzut impresionate. Una dintre ele ºi-a îndreptat degetul ca sã pipãie dihania.

● Agendã culturalã ● Agendã culturalã ● Dedicaþie Andaluziei Întâlnirea invitaþilor Clubului Iubitorilor de Culturã va avea loc mâine, în sala multifuncþionalã Hidroelectrica (peste drum de Primãrie), ºi este dedicatã... Andaluziei: Gabriela Cãluþiu-Sonnenberg (din Alicante) lanseazã cartea „Andaluzia”, iar Constantin (Cristi) Matei ºi Marian Boghici lanseazã (ºi ilustreazã cu chitarele) cartea „Manual de chitarã flamenco”. Vor fi prezentate imagini din Sevilla, muzicã andaluzã, fragmente de coridã. Ca totdeauna, ora de începere este 16. A doua întâlnire a lunii va avea loc pe 11 august, la Casa de Culturã. (Gh. PÃUN)

În clipa în care a pus degetul, s-a declanºat din întâmplare banda înregistratã ºi auzim: - „Aceastã balenã …” ºi cãlugãriþa cãzu leºinatã. Au luat-o ºi au dus-o la spital. ªi de aici mare tãrãboi. A urmat judecarea lor în Consiliul Duhovnicesc al Mãnãstirii Vãratic conduse de maica stareþã Pelaghia Amilcar. - De azi înainte veþi fi dezbrãcate de hainele cãlugãreºti ºi veþi face ascultare la porcii mãnãstirii, cã tot vã plac dihãniile. - Vã rog, maicã stareþã, iertaþi-ne. Nu vom mai pleca fãrã binecuvântare.

Aurel Sibiceanu (n. Baloteºti, Ilfov, 1 VI 1955) Poet, redactor, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990). Studii, activitate profesionalã ºi literarã: ªcoala Profesionalã de Chimie, Piteºti; studii liceale neterminate; autodidact. În perioada 1973-2007 a lucrat în Industria Petrochimicã Piteºti. Dupã 1989 scrie sporadic în mai multe ziare ºi periodice. Între anii 1997-2001 a fost redactor colaborator la „România actualitãþi”; redactor-ºef la „Viitorul Argeºului” (2006-2007). Volume de versuri importante: „Aflãrile” (1977), „Ziua Cuvântului” (1979), „Cartea Fãpturii” (1987), „Cartea Fãpturii”, ediþie completã (2001), „Priveliºtile Scribului” (2008).

Ion Năstase (n. ªuici, Argeº, 1 VI 1949) Cadru universitar dr., Facultatea de Teologie, Universitatea din Piteºti, pr., publicist.

Calinic ARGATU

Punte... de vedere

Despre calofili... Un Gâgã de pe la noi a tradus termenul „calofil” prin „iubitor de cai” ºi nu „iubitor de frumos”, cum este corect. Nu-i bai! (Bye-bye tuturor acestor exemplare, dac-ar fi dupã mine!) Dar sã revenim la veritabilii noºtri calofili. Pot spune cu legitimã mândrie naþionalã cã mai avem ºi noi, din fericire, asemenea oameni care preþuiesc frumosul indiferent unde s-ar afla el. (Pãzea, cã m-am luat dupã americani!) În ultimã instanþã, aproape totul se poate poetiza, de la banala gulie de la piaþã (ca sã citez un calofil de excepþie, dr. Ilie Stanciu) ºi pânã la handicapurile (gheboºeniile) noastre morale ºi sufleteºti. Poate sublimându-le mai scãpm de ele ºi de tot ce este convenþional, artificial, superficial. În zilele noastre a devenit jenant ºi desuet sã fii sensibil, romantic, purtãtor de valori morale, în general. N-am frustrãri adolescentine ºi nici nu sunt vreo consumatoare de telenovele sau de producþii siropoase, de operetã. Dar daþi-mi voie sã constat cã aproape totul a devenit marfã, ne-am reificat (vorba lui Eugen Ionescu), adicã ne-am transformat în obiecte... vandabile. Eu ºtiam cã omul este inestimabil. Acum aflu cã aproape fiecare „creaturã” are un preþ. Pânã când vom mai tolera atâta mizerie umanã, limbajul de rigolã ºi pe toþi „micimanii” contemporani? Avea dreptate Marin Preda... Pe scurt, eu, una, mã declar calofilã pânã la moarte ºi jur pe toate splendorile universului cã mã voi strãdui sã fac prozelitism în acest sens. Mulþumesc frumos,

Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului Pro memoria

- Ba, mai mult, am sã vã spun cã nici n-o sã vã mântuiþi. Disperarea lor era mare. Din întâmplare erau vecine cu casa unde stãteam la maica Eufrosina. Când le-am întâlnit, m-au întrebat îngrijorate: - Frate Constantine, oare nu ne vom mântui pentru cã am vãzut balena? - O sã vã mântuiþi dacã o veþi mai vedea-o încã o datã. Ce are balena cu mântuirea? Trebuiau sã meargã toate maicile, cu stareþa în frunte, ca sã vadã dihania lustruitã cu cremã. Le-am stârnit un râs sãnãtos. Au priceput cum stã povestea cu balena ºi mântuirea.

Studii: Seminarul Teologic, Craiova (1968); Facultatea de Teologie, Universitatea din Bucureºti (1975). Doctorat cu teza „Sacrul ºi profanul în gândirea lui Mircea Eliade”, conducãtor ºtiinþific, prof. univ. dr. Remus Rus (1995), Facultatea de Teologie din Bucureºti. Activitate profesionalã ºi publicisticã: preot (din 1976), cadru didactic univ., Universitatea din Piteºti (din 1995). Colaboreazã cu studii ºi articole în revistele de specialitate din România. Volume reprezentative: „Sacrul ºi profanul în gândirea lui Mircea Eliade”, Piteºti, 1997; „Moralã creºtinã ºi spiritualitate ortodoxã”, I, Piteºti, 1998; „Lexicul filozofic ºi religios al lui Mircea Eliade”, Piteºti, 2000.

Mariana Şenilă-Vasiliu (n. Câmpeni, Alba, 2 VI 1944) Artist plastic, critic de artã, eseist, membrã a Uniunii Artiºtilor Plastici din România ºi a Societãþii Ziariºtilor din România, profesoarã. Studii: Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj (1968).

Honoria DIACONESCU Activitate profesionalã: membrã fondatoare a Filialei U.A.P.R. Piteºti (1969); participã la expoziþii locale, naþionale ºi internaþionale cu lucrãri de tapiþerie, picturã, artã decorativã. Lucrãrile sale pot fi întâlnite la ambasadele României, la Muzeul de Artã Contemporanã Galaþi, Muzeul „Brukenthal” din Sibiu, Muzeul Þara Criºurilor-Oradea, Rectoratul Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj. În prezent, profesoarã la Liceul de Artã „Dinu Lipatti” Piteºti ºi redactor la revista „Argeº”. Preocupãri literare: publicã numeroase eseuri ºi cronici în revistele „Argeº”, „Astra”, „Ateneu”, „Vatra”, în cotidianul „Argeºul” etc.; vol. „Drumuri, cãrãri, poteci”, eseuri despre artã ºi pãmântul românesc, Editura Sport-Turism, 1990.

Înalt Preasfinţitul Calinic/Constantin H. Argatu (n. satul Cracãul Negru, comuna Crãcãoani, judeþul Neamþ, 6 VI 1944) Studii: Seminarul Teologic, Mânãstirea Neamþ (1964); Institutul Teologic Universitar, Sibiu (1968).

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


9

● săgetătorul

ARGEªUL 3 august 2010

„...Al meu când se lasă-n vânt...” Poveste de Titicã Predescu Ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940, sfârtecarea tinerei Românii Mari, începutã cu ocuparea de cãtre ruºi a Basarabiei, Bucovinei ºi Þinutului Herþei ºi brutal continuatã cu cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei hortyste, pentru românii Iadul ºi-a deschis toate porþile. M-am alãturat ºi eu miilor de refugiaþi ºi, repartizat fiind la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina – Olt, am devenit „oltean”... Acolo ºi atunci, trãind în internat, am devenit prieten ºi frate de cruce cu Titicã Predescu, astãzi avocat cu nume ºi renume în Piteºti. Am fost impresionat de marile sale calitãþi intelectuale (ºtia totul cu precizie de ceasornic, avea o memorie fabuloasã ºi o neobiºnuitã putere de înþelegere). Refugiat fiind, fãrã pãrinþi, aveam nevoie de prietenie ºi înþelegere ca de aer! În persoana lui Titicã Predescu, cu care discutam literaturã ºi filozofam asupra vieþii (liceenii sunt cei mai grozavi „filozofi”!), am întâlnit adevãrata colegialitate ºi echilibrul pe care-l pierdusem. Nu mã mai simþeam singur pe lume ºi, deºi nu voia sã se ºtie cã scrie poezie, mie mi-a recitat câteva. „Ca mâine iar voi fi în sat,/tu sã-þi îmbraci cea mai frumoasã ie” sunt versuri ce mi-au rãmas în minte de atunci. Recenzându-i lucrarea „Istoria Baroului Argeº” (aprilie 2003) – cronica a fost publicatã în revista „Argeº” – i-am „deconspirat” ºi calitãþile poetice, remarcabile încã din acei ani de liceu, invitându-l

sã-ºi adune poeziile într-o carte. Recent mi-a trimis volumul „Poeme rãtãcite prin sertare” (Editura Universitãþii Piteºti, 2008, 191 pagini), dovadã cã ºi „invitaþia” fãcutã de mine îºi are meritele ei... ªi-n timpul liceului, ºi-n cel al anilor de facultate (1947-1951), ºi-n cei închinaþi avocaturii (n-a acceptat postul de asistent universitar!), „orgoliul” de-a fi considerat poet (este ºi foarte talentat caricaturist portretist!), vorba lui Eminescu, „nu l-a putut abate cu ispita de la trebi”... Scrise pentru sufletul sãu ºi pãstrând totul în sertar („Nicicând n-am dat cuvintelor poruncã/în versuri chinul gândului sã-nchege”) susþin aceastã aserþiune cu atât mai mult (cititorii se vor convinge!) cu cât „Poeme rãtãcite prin sertare”, în care sonetul ºi rondelul (poezii cu formã fixã ºi puternic reflexive) ocupã poziþii dominante, aceastã „realitate” este subliniatã. În general, Titicã Predescu cultivã o poezie cu tonalitate gravã ºi cu un vast univers tematic, cristalizat în imagini exemplare ºi-n idei menite sã înfrunte timpul. Cu toate acestea, lectura se desfãºoarã cursiv, claritatea constituindu-se într-o constantã dominantã, de naturã sã stimuleze interesul cititorilor. „De vei pãºi la crucea mea vreodatã,/sã nu deºiri un ghem de

● Agendã culturalã ● Agendã culturalã ● **** Dupã ce, în 2009, Lia Ruse ne punea în braþe placheta de poeme „Scânteieri în oglinzi”, consecventã, vine acum, cu parfum de Quebec, sã ne incite la „Reflectãri”, volum liric apãrut la Editura „ASLRQ”, prefaþat de Adrian Erbiceanu.

**** Joi, 5 august 2010, la ora 12, la Casa de Culturã a Studenþilor va avea loc festivitatea de premiere a câºtigãtorilor la concursul de poezie „Juventiada”. Premiile vor fi în bani ºi obiecte. (S.J.) Activitate profesionalã de slujire: pr. paroh, Tioltiur, Protopopiatul Gherla (1964-1966), Inãu, Protoieria Târgu Lãpuº (1966-1971); închinoviat, Mânãstirea Cãldãruºani, Arhiepiscopia Bucureºtilor (1971-1974), primit în monahism; muzeograf, secretar, preot, Mânãstirea Cernica (1974-1977), protosinghel (1975); stareþ, Mânãstirea Sinaia (1977-1981), arhimandrit; stareþ, Mânãstirea Cernica (1981-1985); arhiereu vicar, Episcopia Râmnicului ºi Argeºului, Mânãstirea Argeºului (1985-1990); episcop titular, Episcopia Argeºului ºi Teleormanului (1990-1996); episcop, Episcopia Argeºului ºi Muscelului (1996). În prezent, arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului. Înfiinþeazã ºcoli de cântãreþi bisericeºti (Turnu Mãgurele ºi Curtea de Argeº), seminarii teologice (Piteºti, Curtea de Argeº, Turnu Mãgurele), Facultatea de Teologie „Sf. Mc. Filoteia”, Universitatea din Piteºti (cu secþiile: Pastoralã, Asistenþã Socialã, Limbi strãine, Litere, Limbaj Mimico-Gestual). Opera: „Istoria Sfintelor Mânãstiri Cernica ºi Cãldãruºani” (1988); „Bucuria lecturii”

rugãciune”; „Mi-astupi cu frunze, toamnã, paºii iarã/când ploaia-þi spalã floarea din veºminte”. Solemnitatea gravã, dar ºi echilibratã a versului poate fi descoperitã (mai ales în sonete ºi-n rondeluri) ºi-n inspiratele „deschideri” puternic sugerative de tipul: „Se-avântã ºoimii gândului spre creste/furtuna nopþii veºnice sã-nfrunte...,/iar timpul nicio clipã nu musteºte”. Desigur, iubirea, mai bine zis visele de iubire, ocupã un loc important pe portativ din adolescenþã ºi pânã în anii senectuþii: „Când braþul tãu mi-e dulce cãpãtâi,/la crucea mea vreodatã de-o sã steie/cu ochii plânºi o umbrã de femeie,/iubita mea nu va fi, îmi dau azi seama”; „N-a fost mãcar nevoie de cuvinte/ºi ne-am trezit, din nou, strãini în lume”. Firesc, urmându-ºi cu credinþã convingerile, în niciuna dintre poeziile sale de dragoste nu vom întâlni nici urmã de „sexologie”, de „nebunie a simþurilor” ºi „scrântealã”, abuziv prezente în versurile „moderniºtilor” tulburaþi la minte de emisiunile unor televiziuni ºi de „savantlâcurile” unor ziare sau reviste „ultraglobaliste”... Timpul, frãmântãrile vieþii, moartea chiar, sunt privite cu

(1989, 2000); „Pace ºi bucurie cu Brâncuºi” (2001, în românã, francezã ºi englezã); „Frumuseþea lumii vãzute” (2002); „Brâncuºi ºi Psalmul creaþiei” (2003, în românã, italianã, francezã, englezã etc.). Colaborãri: „Telegraful român”, „Tribuna”, „Luceafãrul”, „Familia”, „Steaua”, „Manuscriptum”, „B.O.R.”, „Argeº”, „Magazin istoric”, „Tomis”, „Convorbiri literare”, „Argeºul”, „Argeºul Ortodox” º.a. Fondator al sãptãmânalului „Argeºul Ortodox” (2001); mitropolit al românilor din Balcani (din 1993); membru al U.S.R. (2006); Dr. Honoris Causa, Universitatea din Piteºti.

adâncã înþelegere, aºa cum i-au lãsat-o moºtenire „bãtrânii din bãtrâni” ºi „pãrinþii din pãrinþi”: „Întinde timpul gheara-i slãbãnoagã/sã rupã de pe-a paºilor cãrare/tot ce-a rãmas, în ciuda morþii, floare”. În cele 153 de poezii, multe de notaþie ºi reflexie, descoperim o veritabilã tematicã profund umanã, demnã de remarcat fiind prezenþa motivului popular al comuniunii om – naturã, motiv specific culturii noastre naþionale. „Cu tremur liniºtit în fapt de searã/îmbracã lacul haina lui de stele,/se prinde Luna-n recile-i reþele,/urcând-o-n cer pe-a nuferilor scarã”. Când renunþã la „chingile” poeziilor cu formã fixã, Titicã Predescu se miºcã mult mai liber, este mai dinamic ºi parcã mai sensibil, astfel încât vastele sale lecturi îºi spun cuvântul. Câteva citate se vor dovedi mai mult decât concludente: „Surprinºi de tãcere,/toþi pomii stau drepþi ºi se mirã/când vântul rãcoare deºirã”, „Mi-e sufletul cireº în floare/ºi mi-e senin ca cerul gândul”... Cã suntem înaintea unui autentic talent poetic, indiferent de formele de versificare alese, ne-o dovedeºte suita de imagini ºi cristalizãrile de idei prezente în cele mai multe dintre poeziile sale. Iatã câteva: „De câte ori a nins a-ntâia oarã”; „Sfioasã-ºi lasã genele sã cadã”; „Mã simt ca un stejar într-o câmpie”, „Strãbat câmpii în hainã albãstruie”; „Oriunde port cu mine trecutul care moare” etc. Într-un „Rondel redescifrat”, necuprins în volum, dovadã cã poetul continuã sã scrie, nu s-a oprit la textele aºternute în caiete pânã în 1967, îmi dedicã ºi mie un rondel: „Mai e ºi azi potirul plin/cu mustul clipelor solare;/când gust, mã-nþeapã o întrebare/a lui Macarie Augustin...” Desigur, existã ºi dovezi de prietenie în aceastã cronicã, dar citiþi ºi vã veþi convinge cã existã sensibilitate, mai ales, talent ºi adevãratã poezie în „Poeme rãtãcite prin sertare”. Augustin MACARIE

Volume de autor reprezentative: „Dicþionarul enciclopedic de literaturã creºtinã din primul mileniu” (2003, coautor); „Între libertate ºi datorie” (2004, Premiul Academiei Române, 2005). Distincþii: „Crucea Patriarhalã a Patriarhului Teoctist” (2000); „Crucea Patriarhului ecumenic Bartolomeu” (2000); „Crucea Arhiepiscopului Hristodulos al Atenei”; „Steaua României în grad de ofiþer” (2000); „Cetãþean de Onoare al oraºului Caracas din Venezuela”; Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române (Secþia Filozofie-Psihologie-Teologie) pe anul 2005 º.a. In memoriam

Nicolae I. Brânzea (n. satul Fureºti, comuna Dobreºti, Argeº, 6 VI 1965) Preot, conferenþiar univ., vicar eparhial, publicist, eseist, istoric de literaturã creºtinã, vicepreºedinte în colegiul de redacþie al Buletinului ºtiinþific, Facultatea de Teologie Ortodoxã, Universitatea din Piteºti (din 1999).

Constantin Dumitrescu (Bãrbãteºti-Vâlcea, 30 V 1936 – Piteºti, 12 VI 1980) Conferenþiar universitar, Institutul de Învãþãmânt Superior din Piteºti, ºef Catedra de ºtiinþe, decan; redactor responsabil de reviste, istoric, publicist.

Cine este, de fapt, Negru Vodă? Istoriografia românã a admis (dupã pata albã de la retragerea aurelianã din 271 d.Hr. ºi pânã la anul 1000 d.Hr.) cã peste Carpaþi s-au fixat cnezate (voievodate): Litovoi - Valea JiuluiDunãre-Haþeg, Farcaº – Vâlcea-Dunãre, Ioan – Romanaþi-Teleorman-Dunãre ºi Seneslau, în zona Muscelului. Seneslau, care ne intereseazã ºi care, cronologico-istoriceºte, ar fi cel mai îndreptãþit a purta coroana de legendã a lui Negru Vodã, pare a fi adevãratul „descãlecãtor”, avându-se în vedere posesiunile sale din Þara Fãgãraºului, locuitã deopotrivã pe versanþii Carpaþilor. Prima vatrã – de ce nu? – a fost la Cetãþeni, loc arhicunoscut ºi datat ca locuit de daci încã din secolul al IV-lea î.Hr., precum ºi vatra dacicã din Gura Vãii Cheii – Podu Dâmboviþei. Atunci, dacã Diploma Cavalerilor Ioaniþi – 2 iunie 1247 – menþioneazã douã cnezate ºi douã voievodate (Seneslau ºi Litovoi, pe de o parte, ºi Ioan ºi Farcaº, pe de altã parte), aceasta dovedeºte o zonã dens locuitã, iar localitatea Cetãþeni, ca veche vatrã, pare sã fi fost preferatã de „cel venit de peste munþi” ca sã-ºi fixeze aici „primul scaun” ºi sã-l consolideze, în mod logic ºi firesc. Date precise menþioneazã cã aici, la Cetãþeni, chiar s-au descoperit urme arheologice ale unei aºezãri din secolul al XIII-lea (bisericã) ºi alte dovezi certe mult mai vechi. Or, dacã vorbim despre acel „descãlecat” (Negru Vodã Voievod) „ºi-a lui ceatã, toþi voinici cu fruntea latã”, la 1234 se vorbea despre aºezãri remarcabile demografic, de Cetãþuia Negru Vodã Cetãþeni. Niciun argument nu gãsim a-i atribuim unui alt Negru Vodã nici Cetãþuia ºi nici alte ctitorii întemeiate mai înainte sau apoi. De unde atunci Cetãþuia ºi Schitul Negru Vodã dupã? S-a presupus cã Cetãþuia ar fi fost construitã de teutoni. Când?! În plus, e greu de crezut cã aceºtia s-ar fi rezumat doar la o bisericuþã rupestrã! Teutonii, fiind catolici, nu fãceau schituri. Urmele arheologice dovedesc cã aºezarea era de dinainte de „descãlecat”! Era la fel de clar cã, în actuala incintã a Mânãstirii „Negru Vodã” de azi, s-au descoperit urme bisericeºti: piatra tombalã a lui Nicolae Alexandru, din secolul al XIII-lea, obiecte de cult de origine bizantinã din secolele IX-XII. Fãrã alte dovezi, la începututl sec. al XIII-lea se reþine ca „întemeietor” ºi descãlecãtor Basarab I, fiul lui Tihomir, peste toatã Muntenia, viitoarea Þarã Româneascã, apariþia dinastiei Basarabilor fãcându-se în Câmpulung, în mod cert, ºi apoi la Curtea de Argeº ºi Târgoviºte – Bucureºti (sec. XV-XVI). Octavian BÃNICÃ, membru al Societãþii de ºtiinþe istorice, Filiala Câmpulung (continuare în pagina 10) Studii: ªcoala Pedagogicã din RâmnicuVâlcea (1954); Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureºti (1959); doctorat cu teza „Dezvoltarea învãþãmântului în judeþul Argeº 1864-1918”, conducãtor ºtiinþific, prof. univ. dr. Vasile Maciu, membru al Academiei de ªtiinþe Sociale ºi Politice din România (1974). Activitate profesionalã ºi publicisticã: cadru didactic, ºcolile Vaideeni (1959-1960), Bodeºti (1960-1961, director), judeþul Vâlcea; muzeograf Complexul Muzeal Goleºti (19611963); asistent univ. (1963-1971), lector (1971-1978), conferenþiar (1978-1980), Institutul de Învãþãmânt Superior din Piteºti; ºef, Catedra de ºtiinþe sociale (1974-1976); decan, Facultatea Pedagogicã, Institutul de Învãþãmânt Superior (1976-1980), Piteºti. Volum de autor: „Dezvoltarea învãþãmântului în judeþul Argeº 1864-1918”, Piteºti, 1974. Redactor responsabil al revistelor: „Lucrãri ºtiinþifice” (1969), „Studii ºi comunicãri” (1972), „Buletin ºtiinþific” (1979), editate de facultãþile din Piteºti. Margareta M. ONOFREI, Marian STOICA

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


10

● săgetătorul

ARGEªUL 3 august 2010

Pădurile noastre

ramurile lor au fost mai încãrcate de roade. Rãsplata celui bun ºi darnic! În alte þãri, florile ºi fructele grãdinilor publice sunt lãsate în paza trecãtorilor. La noi,

C

iudat cum noi, românii, n-am pãstrat dragostea pãdurilor. ªi doar suntem copiii codrului, prin jumãtate din trecutul nostru. Doina acolo am învãþat-o, acolo am crescut ºi ne-am înmulþit, de-acolo am roit la câmp. ªi arme din stejarii lui ne-am fãcut, ºi mântuire în lãuntrul lui ne-am aflat, de câte ori un val mai greu a trecut peste noi. ªi ce valuri au trecut peste noi!... O, nu se va putea zice cã nu ne-a iubit pãdurea ºi nu ne-a purtat de grijã! În toate cântecele de demult ale poporului nostru aflãm rãsunetul acestei sfinte iubiri seculare. Ea mã duc - codrul rãmâne, Plânge frunza dupã mine... Cântecele poporului nostru! Amintiri vechi ºi ele, puse la muzeu - ca toate lucrurile bune ºi cinstite care-au fost pe vremuri mândria noastrã, puterea ºi podoaba vieþii noastre. Încetul cu încetul, ne aºezãm în muzeu toate darurile ºi bogãþiile firii noastre, tot sufletul nostru - frumosul nostru suflet de odinioarã. e trist îºi cântã codrul doina înstrãinãrii lui - cãci acum el pleacã ºi noi rãmânem! Nu-l auziþi? În bubuitul greu al topoarelor, în þipãtul de bestie lacomã al ferãstraielor, în ºuierul plutelor ce lunecã pe mândrele ape ale munþilor noºtri - robite ºi ele, sãracele - eu, zi ºi noapte, aud jalea codrului care se duce. ªi uneori mi se pare cã au ceva tâlhãresc în iuþeala cu care-o zbughesc din pãdure vagoanele-ncãrcate... Parc-ar fugi c-o pradã. Ce trebuie sã-ºi spunã vulturii când vãd ei, de sus, nãprasnica surpare a împãrãþiei lor, pe care erau deprinºi s-o creadã veºnicã! Se duc pãdurile noastre! Ca niºte rãni rãmân urmele lor. Rãni de moarte pe trupul þãrii. Ai zice cã-ncepe sfârºitul lumii noastre. Munþii Neamþului înfãþiºeazã priveliºti de ruinã, Vrancea e devastatã, pe Lotru se nãruie stâncile de jarul uscãciunii... Din toate pãrþile se pãrãduiesc puterile pãmântului ºi ocrotirea neamului - prin toate rãnile acestea curge sângele þãrii noastre. ªi noi parcã habar n-am avea. Anii de secetã se înteþesc, vânturi din ce

C

D

în ce mai grozave trec peste holdele noastre ºi le zvântã, vara pe câmp þi-e jale sã te uiþi, pe luncile apelor nici iarba nu mai creºte - ºi noi zicem cã toate astea sunt valuri ale soarþii... Ce poþi sã faci? Cum o vrea Ãl-de-Sus... Nu ne iubim copacii. Când s-au tãiat în Paris doi arbori, ca sã facã loc acelui prepeleac monstruos care se cheamã Turnul Eiffel, a fost o indignare generalã; toatã presa francezã a protestat, parc-ar fi fost vorba de distrugerea unui monument naþional. Vai, noi nu mai avem religia amintirii nici pentru oameni! om putea oare sãdi vreodatã în inima copiilor noºtri dragostea naturii sau cel puþin respectul operelor ei? Pe scoarþa bãtrânilor copaci de la Agapia ºi de la Mãnãstirea Neamþului am vãzut, în litere de o palmã, sãpate adânc numele atâtor hãmesiþi de celebritate, care cred cã generaþiile viitoare trebuie numaidecât sã ºtie c-au fãcut ºi ei odatã umbrã pãmântului acestuia ºi... ofensã podoabelor lui. De-a lungul drumurilor, pomii roditori, sãdiþi de milostivii cari s-au strãduit, ca sã lase o pomanã dupã ei, bieþii pomi roditori ai nimãnui ºi ai tuturor sunt vara cu atât mai batjocoriþi ºi mai ciumpãviþi, cu cât

V

când înfloresc teii la ºosea e o adevãratã sãlbãticie: nici crengi nu le mai rãmân bieþilor copaci. În alte pãrþi e o zi mare „Sãrbãtoarea Arborilor”. Nu e copil de ºcoalã care sã nu-ºi sãdeascã în ziua aceea copãcelul lui, cu grijã, cu dragoste ºi cu frumosul gând cã aduce ºi el pe lume pãrticica lui de bine, cã se leagã ºi el prin ceva cu pãmântul care-l hrãneºte. La noi, ce drumeþ nu-ºi face bãþ, codiriºcã la bici sau gânj la cãruþã din nuieluºele fragede plantate pe marginea ºoselelor? Nu-i rãutate, nu-i plãcerea de a strica. E un obicei; un obicei urât, ca sã nu-i zicem nesimþire. -a vorbit vreodatã cineva desluºit ºi omeneºte despre ce se cade ºi ce nu se cade, despre ce e bine ºi ce e rãu, dincolo de gardul gospodãriei lui? El e un „pãdureþ” - un copil sãlbatic al naturii; al naturii vaste ºi nãpãsãtoare, care n-are ºosele drepte ºi arbori plantaþi la rând ºi care niciodatã nu l-a tras la rãspundere pentru vreo stricãciune de felul acesta. ªtie el bine cât de plãcut e vara, la drum, sã poþi gãsi un petic de umbrã pentr un pic de odihnã. Dar el e un om zorit de nevoi ºi munca lui nu-i deprinsã sã lege lucruri aºa depãrtate...

I

Cine este, de fapt, Negru Vodă? (urmare din pagina 9) La 1290 (6718 de la Adam) se afla ca voievod în Þara Fãgãraºului Radu Negru. De aici ar curge legenda lui Negru Vodã „descãlecãtorul”... Dacã acest Radu Negru, la 1290, voievod de Amlaº ºi Fãgãraº, este una ºi aceeaºi persoanã cu Basarab I (1310-1352), fiul lui Tihomir, atunci el ar fi trebuit numit, pe drept, Negru Vodã sau Seneslau, primul aºezat aici. În 1309, tronul Ungariei era ocupat de Carol Robert de Anjou, cel pe care Basarab I avea sã-l învingã la Posada, în 1330. Basarab I, nu Radu Vodã, care uºor se putea numi Vodã, Radu Negru, Negru Vodã..., dar aici exista, cu mult timp înainte, cunoscut ºi necontestat voievod, doar Seneslau ca prim-venit, ar avea îndreptãþirea. Ori Seneslau, ori Radu Negru, unul din doi. Lucrurile ar trebui sã fie limpezi în legãturã cu locul Posadei. Aceasta se aflã pe Cheile Dâmboviþei, lângã Rucãr, nu pe Cheile Argeºului sau în Þara Loviºtei. Argumente: 1. Un drum mult mai accesibil dinspre Ardeal ori pe vechiul drum roman, din Bârsa Zãrneºtilor, prin Mânãstirea sau Valea Tãmaºului, pe Dâmboviþa (Rucãr) – Câmpulung – Jidava (Transalutanus); 2. Peste Fãgãraº, prin pârâul Plavãþ – Valea Vladului Sebeº –

C

e poate sã aibã de-a face odihna strãnepoþilor lui cu plopºorul acesta, subþirel ca degetul, care-ºi tremurã frunza drept în locul unde... grozav îi mai trebuia lui o coadã de bici? Cã parcã Dumnezeu i l-a scos în cale... ÎI vede el peste cincizeci de ani copac mare? Numai voi, învãþãtori ºi preoþi ai satelor noastre, netrezite încã la viaþa cea adevãratã, numai voi îl puteþi face sã vadã cu sute de ani înaintea lui ºi cu sute de ani în urmã, pentru ca sã simtã în el nu clipa lacomã a nemerniciei lui, ci puterea hotãrâtã ºi trainicã a unui neam, care vine de departe ºi merge ºi mai departe înainte... e la voi aºteptãm împãdurirea cea nouã a þãrii. Vouã trebuie sã vã fie dragi copacii. În multe privinþe, vã ºi asemãnaþi lor acestor mari prieteni ai omului, care, prin însãºi binefacerile lor, ne dau atâtea învãþãturi. Tãcuþii, puternicii, blagosloviþii noºtri prieteni. Ei sorb reveneala din pãmânt pentru a ne-o da vara ºi adunã cãldura de la soare pentru a ne-o da iarna. Ei curãþã aerul, stropindu-l, prin frunzele lor, cu apa pe care-o trag de la adâncimi considerabile prin viþele rãdãcinilor. Ei cumpãnesc mânia vânturilor ºi regleazã schimbãrile atmosferice, având chemarea ºi putinþa de a vorbi cu norii despre nevoile pãmântului. Ei înfrâneazã prãpãstioasa nãvalã a puhoaielor, pe care le sparg ºi le îmblânzesc, ei împiedicã mãcinarea munþilor ºi ruperea dealurilor, ei leagã tãria întunericului de jos cu binecuvântarea luminii de sus, ei sunt sãnãtatea ºi îmbelºugarea, mândria ºi sãrbãtoarea pãmântului. Iubiþi copacii! Cu frunza lor putrezitã e dospit lutul din care l-a fãcut Dumnezeu pe om. Ei sunt izvorul, ºi ocrotirea, ºi poezia vieþii. Iubiþi copacii! Au fost popoare care s-au închinat pãdurii. Acelea pãstreazã ºi azi, ca ºi în vremea de demult, ceva proaspãt ºi robust în sângele lor, ceva din eterna tinereþe a zeilor. Pãdurea e cel dintâi templu ºi va fi cel din urmã refugiu al omenirii. e bogãþie de viaþã era odinioarã în Palestina! Dar în Grecia! ªi cum s-a dus! Cu fiecare arbore cãdea o fãrâmã din puterea acelei minunate vieþi. ªi când s-au dus toate pãdurile, pustiu ºi uscãciune au rãmas ºi pe pãmânt, ºi în sufletele omeneºti! Al. VLAHUÞà * Din volumul „La gura sobei”, Editura „Albert Baer”

Caþaveica, oricum, incomparabil mai bine ca deplasare de oºti pedestre decât pe înãlþimile Bâlea (2.500 m), actualul Transfãgãrãºan, unde zãpada persistã ºi vara, ºi care este exclus din punct de vedere strategic; 3. Se ºtie clar: scaunul domnesc era la Câmpulung, ºi nu la Curtea de Argeº, iar „cuceritorul” dorea ocuparea capitalei, în mod logic; 4. Oricum, o populaþie mult mai numeroasã exista tot în jurul Câmpulungului, avându-se în vedere ºi eventualele rezerve de oºteni ºi susþinerea oºtilor cu hranã, plus alte posibilitãþi de retragere; 5. Cetatea de reºedinþã putea fi apãratã mult mai bine la Câmpulung decât la Curtea de Argeº, ca aport numeric, dar mai ales din punctul de vedere al cãilor de acces spre toatã Muntenia, Târgoviºte, Prahova ºi împrejurimi, cu posibilitatea primirii de ajutoare ºi, la nevoie, retragere... 6. Este cunoscut cã la Câmpulung era „o bisericã mare ºi frumoasã”, de bunã seamã ortodoxã, care se dorea a fi ocupatã, eventual catolicizatã sau distrusã... ªi Basarab I, ºi urmaºul sãu, Nicolae Alexandru (1352-1364), au fost înmormântaþi la Câmpulung, în prima capitalã, cetate de scaun. Logica simplã presupune cã dupã 1364 a fost mutatã capitala la Curtea

Negru Vodã

de Argeº, iar datele cã la 1359 fiinþa Mitropolia Ungro-Vlahiei la Curtea de Argeº nu înseamnã cã ºi capitala era aici, unde marele voievod era firesc sã fie înscãunat. De fapt, data de 1359 este o datã de menþiune a Papei Grigorie al IX-lea, ca recunoaºtere a unui ierarh muntean, Iachint, transferat de la Vicina, ca mitropolit, în 1348, pe lângã domnul muntean, la Câmpulung, reºedinþa domneascã pânã la 1369. Istoriceºte, nu se poate preciza clar locul reºedinþei domneºti. Se pare cã mutarea scaunului domnesc, de la Câmpulung la Argeº, ar fi fost determinatã de teama de atacurile tot mai numeroase ale tãtarilor dupã 1245, Curtea de Argeº fiind un loc strategic mai

C

uºor de apãrat, pe valea Argeºului în sus, ºi mai retras. Practic, reºedinþa domneascã la Argeº apare clar sub Vlaicu Vodã (1364-1377); în 1369 s-a mutat reºedinþa de la Câmpulung la Curtea de Argeº ºi e mai credibil ca instituþia cea mai înaltã a bisericii sã fie lângã scaunul domnesc. Deci Vlaicu Vodã a domnit la Câmpulung pânã în 1369, ºi nu la Argeº, unde exista o bisericã mai veche, „Sf. Nicolae”, nu mitropolia, ctitoria lui Vladislav I. Oricum, domnia lui Mircea cel Mare, 1386-1418, s-a derulat la Câmpulung ºi la Argeº, dar niciodatã nu s-a uitat scaunul strãmoºilor. De ce Mircea mutã capitala la Târgoviºte ºi nu revine la Câmpulung nu se ºtie. Câmpulungul a rãmas însã vatra culturalã ºi spiritualã a Þãrii Româneºti, rivalizând cu reºedinþa din Târgoviºte. Mai târziu, Vlad Dracul (14361442, 1443-1456) ridicã la Curtea de Argeº (Flãmânzeºti), la 15 august 1439, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” ca necropolã domneascã, dar aici nu este înmormântat niciun domnitor sau urmaºi ai acestora. Se ºtie cã Mircea este înmormântat la Cozia, ctitoria sa ulterioarã, necunoscându-se motivul pentru care n-a fost înmormântat la Târgoviºte. Vlad Þepeº ridicã Cetatea Poienari cãtre inima Fãgãraºului, cum spune legenda: „cu boierii ce voiau sã-l omoare într-o sãptãmânã”!

Manuscrisele se primesc la redacþia ziarului „Argeºul“, b-dul Republicii nr. 88, Piteºti. Tel. 0248/217704 ºi 0248/210060 e-mail: argesul@rdspt.ro www.ziarulargesul.ro

Neagoe Basarab (1512-1521) ridicã minunata ctitorie inauguratã la 15 august 1517, vestita lucrare a meºterului Manole, unde iarãºi apare numele de Negru Vodã, cu totul eronat cronologic, doar de dragul legendei. Dupã Vladislav I – Vlaicu Vodã (1364-1377), urmeazã în scaunul domnesc Radu I (1377-1383), apoi Dan I (1383-1386) ºi Mircea, fii ai lui Radu I (Negru Vodã??). Oricum ºi oricare ar fi fost adevãratul Negru Vodã, la Câmpulung s-a închegat marea dinastie Basarabã, vestitã ºi respectatã în toate vremurile, cu voievozi de faimã europeanã. Tot de aici se leagã firele genetice ale Muºatinilor spre Moldova, într-o istorie de mare preþ, din pãcate încã necunoscutã ºi nemeritat îngheþatã în iarna bolºevicã. „Nu suntem câinii de pripas ai Europei. Aici s-a apãrat soarta Europei!”. P.S. Din pãcate, prea puþine se cunosc despre lãcaºul bisericesc de la ªuici. Imposibil sã nu fi avut nicio legãturã cu toate evenimentele istorice ale timpului, ca, de altfel, ºi cel de la Tutana. Bogata ºi inegalabila noastrã istorie musceleanã ºi argeºeanã aºteaptã ziua scoaterii la luminã a tot ceea ce cu prisosinþã meritã!

Sãgetãtorul Director coordonator - Mihai GOLESCU


Sagetatorul 677