Page 1

Sãgetãtorul Nr. 701 „ 18 ianuarie 2011 „ Pagini culturale ale cotidianului „Argeºul“

Lumea politică, sub proverbele lui Eminescu Cine parcurge, chiar ºi pentru prima oarã, pãrþi din opera lui Eminescu nu poate sã nu remarce atitudinea sa aparte faþã de realitate, profunzimea ºi extensia cugetãrii, dar ºi limpezimea expresiei în care se eternizeazã, alternând cu clarobscurul. Evaluarea poziþionãrii sale faþã de lumea politicã româneascã ne relevã câteva aspecte inedite. Eminescu utilizeazã în întreaga operã, în special în cea politicã, dar ºi în corespondenþã, peste o mie de proverbe ºi constructe paremiologice (zicale, vorbe, asemãnãri, pilde, expresii ºi locuþiuni, pe care le învesteºte cu funcþii ori le prelucreazã dupã modelul proverbului, fragmente ºi aluzii la proverbe). Îi stau alãturi colecþiile lui I. Golescu, A. Pann, P. Ispirescu ºi I.C. Hinþescu. Scopurile pe care le urmãreºte rezidã din multitudinea funcþiilor atribuite: normativã, preventivã, sancþionatorie (inclusiv moralizatoare), de comparareidentificare, solidarizare, confirmare/infirmare, întãrire, concluzivã, persuasivã,

creativã, artisticã, de vehicul al comunicãrii, precum ºi cea de document social. Ori de câte ori are prilejul, Eminescu invocã ºi cultivã, prin intermediul proverbelor, o serie de valori politice, sociale ºi morale, între care: adevãrul, cinstea, dreptatea, curajul, fermitatea, simþul istoric, datoria, prudenþa, înþelepciunea, omenia, bunacuviinþã, rãbdarea, sinceritatea, munca, solidaritatea, optimismul º.a. De regulã, apeleazã la proverbe pentru responsabilizarea sau pentru sancþionarea, în cele mai diverse moduri, a oamenilor politici aflaþi la putere, incapabili, demagogi, versatili ori corupþi. Cele mai multe proverbe, contextualizate ºi comentate adesea, se referã la manifestãri din sfera politicianismului, precum demagogia, oportunismul, dezinformarea, manipularea, neasumarea rãspunderii, derobarea de rãspundere, despotismul, favorizarea clientelei politice, nepotismul, abuzul de autoritate, compromiterea adversarilor, falsificarea alegerilor º.a.

Urmeazã, ca pondere, cele referitoare la incompetenþã, prostie, nerealism politic,

inconsecvenþã, inoportunitate, indiferenþã, inacþiune, proastã administrare a treburilor publice. O serie importantã de proverbe vizeazã ilegalitãþi ºi abuzuri ale guvernanþilor ºi administraþiei locale, între care implicarea în acte de corupþie, deturnãri de fonduri, însuºirea frauduloasã a unor bunuri de interes public ºi de fonduri financiare, încheierea de convenþii, contracte ºi împrumuturi în condiþii dezavantajoase pentru statul român, speculaþii la bursã pe bani publici, afaceri dubioase,

cumul exagerat de funcþii, acordare de pensii viagere nemeritate, folosirea pârghiilor politice, judecãtoreºti ºi administrative pentru dobândirea de avantaje personale ºi de grup etc. Consemnarea aproape zilnicã a defectelor ºi comportamentelor sociale ale politicienilor, a faptelor reprobabile ºi a inacþiunilor acestora atestã rigoarea ºi consecvenþa cu care observã lumea politicã româneascã, responsabilitatea pe care ºi-o asumã ca formator de opinie, dorinþa ºi fermitatea în asanarea relelor sociale, abordarea aspectelor din perspectiva criticismului, tendinþã cu substrat filosofic ºi sociologic la care aderã în perioada studiilor din Germania, pe care ºi-o consolideazã în interiorul „Junimii”. Faþã de stãrile de lucru negative, Eminescu propune mãsuri de ordin juridic, administrativ, economic ºi educaþional, între care: degradarea civicã a celor vinovaþi, interzicerea exercitãrii unor drepturi, închisoarea ºi chiar condamnarea la moarte, dar ºi mãsuri de siguranþã:

REMEMORÃRI

SILVES TR U V OINESCU (1935-2005)

SILVESTRU VOINESCU

Cult al viselor În lirica, din pãcate, extrem de parcimonioasã în versuri a lui Silvestru Voinescu, se insinueazã tulburãtor un autentic „cult al viselor”, pe care le intuieºte ca fiind un patrimoniu virtual al spiritelor celor care au fost: „Aº trage brazda mai adânc, în sat, / în sus ºi-n jos de case / cã am boi buni ºi boii trag, / dar eu mã tem cã dau de oase / ºi e pãcat sã tulburi vise, / c-aici sunt visele-ngropate / de mii de ani de când e satul, / cu dorurile noastre toate.”. [Patrimoniu]. Poetul rãmâne, prin structura sa intimã, un romantic nostalgic al vremurilor copilãriei, cu locuri înveºmântate de „o pãdure care cãdea peste sat”, cu semeni de joacã scãldându-se în iazul morii, cu un mediu existenþial având efecte sanogene vizibile asupra oamenilor, în vãdit contrast cu elemente de civilizaþie

care, aparent, contribuie la însãnãtoºirea vieþii: „Când cãdea pãdurea peste sat / ºi copiii se scãldau în iazul morii / nu ne era drumul asfaltat, / dar ne erau obrajii ca bujorii.”. [Ecologie]. O „Întâlnire cu fiii satului” constituie un excelent pretext liric de „catagrafiere” modernã a unei realitãþi care, pentru satul tradiþionalist, pare de domeniul inimaginabilului. Fiii satului contemporan nu sunt înfãþiºaþi ca individualitãþi umane, cu numele ºi prenumele cunoscute pe uliþele aºezãrii lor natale, ci ca „o superbã prezentare de cravate”, imagine colectivã sugerând metonimic un statut social elevat, un soi de „domnie urbanã”, poate nesperatã cândva, statut conferit ºi de „cele 108 licenþe ºi 9 doctorate”, pe care primarul le „inventariazã” nu cu invidia celui rãmas acasã, ci, dimpotrivã, cu orgoliul cã îºi poate întâmpina oaspeþii cu „case noi, videoteci, peroane asfaltate”, iar, în loc de tradiþionala „pâine ºi sare”, cu „cocteil, parmezan, coupjac” – evident, într-o racordare epatantã a vieþii rurale la „delicatesele” visate ale civilizaþiei urbane.

Repere istorice Istoria universalã oferã imaginaþiei liricului, intens alimentate de scenele apocaliptice provocate de conflictul

naval de la Lepanto, în Grecia – unde flota turcã de sub conducerea lui Alipaºa a fost înfrântã, la 7 octombrie 1571, de flota veneþiano-spaniolã condusã de Don Juan de Austria – concluzia cã, în conflicte de acest gen, pierderile imense de „corãbii, de pulberi ºi de oameni” au contat mai puþin în memoria umanitãþii, decât faptul cã Cervantes a fost grav rãnit: „La Lepanto a fost bãtãlia navalã în care / spaniolul Cervantes ºi-a pierdut o mânã / Lepanto a sãrãcit popoare-n acel an / prin pierderi de corãbii, de pulberi / ºi de oameni / ºi prin ospeþele lui Don Juan, / acel faimos Lepanto privit cu ochi integru, / el n-a dat omenirii decât un «Ciung» celebru”, nimeni altul decât Miguel de Cervantes Saavedra [1547-1676], ilustrul autor al uneia dintre capodoperele literaturii universale, „Iscusitul Don Quijotte de la Mancha”. Obsesia istoriei este permanentã, chiar ºi în clipele efemere de plãcere. Nu întâmplãtor, parcã, o piatrã „din vechime” este un fantastic liant între trecut ºi prezent, prin mesajul transmis în vreme, „cu litere strâmbe”, într-o arhaicã limbã româneascã: „ªi se fãcea azi-noapte în visul meu dantesc / cã amândoi eram în rai, dar l-am lãsat / ºtiindu-i nemurirea ºi traiul îngeresc / pentru prea scump minutul nostru / de pãcat. / Dintre literele strâmbe / la fântâna de la poarta casei noastre /

Muzica zilelor noastre

Un concert pe cinste Se ºtie cã nu laud oricând. Dar azi o fac negreºit. Fiindcã Alex o meritã clar. Cãci puse la cele ceva redutabil. Cu douã viori de calibru-n echipã. Ales-au un repertoriu select. Munci orchestra necruþãtor ºi izbutirã-mpreunã o searã de neuitat sã ofere. Prin ce ºi cum s-a cântat... Cristina optã inspirat pentru Brahms. Concertu-n re, cu splendida parte a doua. Ce i-a ieºit minunat. Fin, elegant, pentru suflet. Ioana, tumultuoasã, la Paganini s-a dat. Concertu’ doi, tot în re. Aprig ºi dificil totodatã. Fãrã probleme, vãdit pentru ea. E talentatã nespus ºi s-ar putea sã intre-n elitã. Au încheiat, în triumf, cu „dublul” de Bach. Magnific. Divin. Genial. Doar la-ndemâna celor de soi cu arcuºu’. Precum invitatele noastre. Astfel c-o spun rãspicat: Cristina Anghelescu, Ioana Goicea, Alexandru Ganea ºi trupa loco au reuºit o cântare pe cinste, joia trecutã. Cu siguranþã, a mai grozavã din stagiune, pânã acu’. ªi printre cele de vârf de când e-n Piteºti filarmonicã. Bravo, bravissimo ºi cât mai multe din astea s-avem! Adrian SIMEANU dezavuarea ºi marginalizarea unor politicieni, restrângerea unor drepturi privind accederea în funcþii publice, confiscarea bunurilor dobândite ilegal, internarea în case de sãnãtate a celor inconºtienþi de pericolul public pe care îl prezintã º.a.m.d. Dupã forma ºi gravitatea manifestãrilor, recurgând la proverbe, jurnalistul ºi poetul îi identificã pe cei aflaþi în funcþii de decizie cu personaje comice ori istorice devenite proverbiale (Pãcalã, Tândalã, Nastratin Hogea, Moº Cremene, Baba Rada, Tanda, Manda, Papurã Vodã, Boier Hâncu, Ana ºi

bãtrâneºti / este o piatrã din vechime aºezatã / sub un tei. / Dintre literele strâmbe ºi azi poþi / sã desluºeºti / Când s-a fost suit pe tron / Domnul nostru, / Domn Matei”. [Apocrifã]. Orice inscripþie din intimitatea mediului familial prezintã valenþe spirituale inconfundabile. Un stâlp de la cerdacul casei pãrinteºti poartã, prin inscripþia încrustatã pe el, anul casei dispãrute a strãbunicului, asociat cu o precizare de naturã sã evoce un moment definitoriu din istoria „de suflet” a patriei: domnia „domnului poporului”, Tudor Vladimirescu: „Pe un stâlp de la cerdacul / casei noastre pãrinteºti / e scris anul altei case, / cea a strãbunicului: / „S-a fãcut când Domnul Tudor / se ducea spre Bucureºti… / Tata a luat din casa veche / doar stâlpul cerdacului.”. [Inscripþie]. „Pisanie” devine un semnificativ pretext al rememorãrii uriaºelor jertfe de sânge ale neamului românesc, în lupta pentru pãstrarea fiinþei naþionale. Domnul – nenominalizat, dar având ca suprem atribut semantic un determinant ce îi conferea grandoare: „cel Mare” – a ridicat, „spre slava poporului sãu”, un însemn comemorativ, pentru a elogia succesele repurtate împotriva turcilor: „Ridicatu-s-au spre slavã / de Prea Bunul Domn… cel Mare / când i-au fost bãtut pe turci / de-au scãpat doar cei cãlare / ºi-au pierit atunci un paºã / ºi cinci steaguri de spahii, / iar la noi opt sate arse / ºi creºtini ca la trei mii”. Pisania a fost scrisã de „Ioniþã, meºter pietrar,” din porunca Domnului, cu intenþia mãrturisitã ca înscrisul

Caiafa, Catilina) ori cu anonimi lipsiþi de credibilitate (nebunul, prostul satului, lãudãrosul, bãrbatul înºelat, mutul surdul, uitucul, spânul, vãcarul, înecatul), cu animale, pãsãri, gâze, cãrora, prin tradiþie, le atribuie unele calitãþi negative (lupul, vulpea, þapul, capra, oaia, boul, mãgarul, catârul, iapa, ºarpele, broasca, ºoarecele, cioara, corbul, cocoºul, peºtele, musca, þânþarul etc.). Funcþiile preventivã ºi sancþionatorie, vizate (continuare în pagina 10)

George ENE

pietrei sã fie spre „a sa ºtire / ºi sã fie a lor noºtri, celor cãzuþi / pomenire”. Manifestând permanent o pasiune declaratã pentru studierea trecutului neamului românesc, istoria devine, pentru Silvestru Voinescu, un reper cert de referinþã, care obligã la un comportament de extremã responsabilitate faþã de moºtenirea lãsatã de înaintaºi. Fascinantele consemnãri ale istoricului grec Flaviu Arrian – preluate din Ptolomeu al lui Lagos, contemporan cu expediþia întreprinsã de Alexandru cel Mare împotriva geþilor, din anul 335 a. H., potrivit cãruia lanurile de grâu de pe malul getic al Dunãrii erau atât de înalte, încât „Alexandru a luat-o prin semãnãturi, poruncind pedestrimii sã înainteze cãtre þinuturile necultivate, culcând grâul cu suliþele aplecate, iar cãlãreþii urmând îndatã prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga” – consemnãrile menþionate constituie un pretext de elogiere a hãrniciei strãmoºilor pe scara îndepãrtatã a istoriei noastre, un exemplu de urmat pentru cei de astãzi, care trudesc din greu sã smulgã, prin muncã, roadele pãmântului, imaginea artisticã având o tentã cu totul previzibilã, de „fata morgana”, recompusã pe retina poetului conºtient cã noi, contemporanii sãi: „Îi suntem datori acestui pãmânt / sã-l facem mãnos ca-n vremi de demult, / când oaspeþi nevruþi, cu topoare la brâu, / înotau spãimântaþi prin marea de grâu”. [Datoria]. Grigore CONSTANTINESCU (va urma)

Tipografia ARGEªUL imprimã în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cãrþi ■ cataloage ■ calendare ■ afiºe ■ pliante ■ postere ■


8

ARGEªUL

● săgetătorul

O carte cu deosebite rezonanţe sufleteşti Scriu cu plãcere ºi din convingere despre o carte care mi-a plãcut în mod deosebit. Este vorba despre volumul „Povestiri adevãrate. Crâmpeie de viaþã”, de un autor bine-cunoscut ºi respectat în rândurile intelectualitãþii argeºene. Aceasta pentru faptul cã el a devenit un veritabil reprezentant moral al unei vestite localitãþi: Domneºti, din judeþul Argeº, un om devotat trup ºi suflet consãtenilor sãi. Împreunã cu editorul, istoricul ºi poetul George Baciu, tipãresc de câþiva ani revista „Pietrele Doamnei”, care cunoaºte deja o rãspândire naþionalã. A publicat, ca autor sau coautor, monografii, prezentãri de personalitãþi locale, studii de gramaticã ºi istorie. De mult nu mi-a fost dat sã citesc o nouã apariþie ca aceastã carte, motivaþia afirmaþiilor mele referindu-se la faptul cã în paginile ei am întâlnit o îmbinare armonioasã între „Povestirile adevãrate”, pe care autorul însuºi le-a trãit, cum ar fi „Domneºti între legendã ºi adevãr” sau „O poveste devenitã realitate”, ºi legende istorice, preluate ca adevãrate, bazate pe hrisoave ºi tradiþii folclorice, precum „O poveste însângeratã” ºi „Amintiri nostalgice”. Unele lecturi provin din relatãrile altora, oameni de seamã din Domneºti, aºa cum putem exemplifica: „Durerea unei iubiri”, preluatã din memoriile profesorului universitar Petru IonescuMuscel, despre o pasiune din copilãrie, pentru frumoasa Niºeta, o þigãncuºã de un farmec tulburãtor. Alte povestiri îºi trag izvoarele direct din istoria medievalã, de la Basarab ºi mai de departe, reînviate printr-un timp al prezentului permanent, în mãsura în care acele izvoare pãstreazã un filon al realitãþii, pe care ni-l transmit cu aceeaºi emoþie ca odinioarã. Autorul împleteºte relatãrile despre comuna Domneºti cu acelea ale familiei sale, bucurându-se de fiecare datã când localitatea natalã atrage, din punct de vedere economic ºi istoric, atenþia întregii þãri. Luptãtori anticomuniºti, „Haiducii Muscelului”, destine ale unor oameni harnici, frânte de teroarea comunistã, prin naþionalizare, persecuþie ºi închisoare, intelectuali de nivel naþional, preoþi, medici ºi învãþãtori care se dedicã progresului comunei

18 ianuarie 2011

Un om al celor sfinte, în comunitatea academicã argeºeanã

Mihail Diaconescu, Doctor Honoris Causa Comunitatea academicã argeºeanã are un nou membru. Înveºmântat cu robã ºi cu toca pe cap, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, romancier, istoric literar, teolog ºi estetician, a primit ieri, cu mari emoþii, diploma ºi titlul onorific de Doctor Honoris Causa al Universitãþii din Piteºti. În cadrul ºedinþei solemne a Senatului, cuvântul de deschidere i-a aparþinut rectorului universitãþii, prof. univ. dr. Gheorghe Barbu, iar textul de Laudatio a fost rostit de decanul Facultãþii de Litere, prof. univ. dr. Alexandrina Mustãþea. În faþa publicului select, profesorul a mãrturisit cã, mulþumitã acestui moment festiv, i-a fost dat sã trãiascã cea mai frumoasã zi din viaþa sa. Apoi ºi-a susþinut alocuþiunea, vorbind sublim despre fenomenologia narativã a spiritului românesc, despre fenomenologia epicã a istoriei româneºti, despre eroism ºi jertfire...

Un mare gânditor Ion Tudosescu, profesor universitar: „Eu îl apreciez ca filosof pe domnul Mihail Diaconescu, pentru câteva dimensiuni ale personalitãþii sale proeminente din punct de vedere cultural în spaþiul românesc ºi - de ce sã nu spunem? - în spaþiul argeºean ºi muscelean. El este, deopotrivã, un mare scriitor, un mare gânditor - iar în legãturã cu asta, este unul dintre puþinii care s-au ocupat de problema esteticii în spaþiul ortodox. Este un bun cunoscãtor al culturii de rãdãcinã a românismului; din acest punct de vedere s-a remarcat printre scriitorii de marcã ºi filosofia îi datoreazã mult. Este un foarte bun gazetar, deci un om de culturã polivalent. ªi aº mai spune: e foarte îndrãzneþ. A fost îndrãzneþ ºi înainte de Revoluþia din decembrie - dacã o numim aºa! - ºi dupã Revoluþie. A fost totdeauna în primele rânduri ale celor care au apreciat ºi au valorizat gândul românesc. Axiologia româneascã este din plin prezentã în scrierile lui ºi pentru aceasta va rãmâne în istoria culturii româneºti ca o personalitate

de mare prestigiu. Eu cred cã mai are multe de spus... Am mai stat de vorbã cu dânsul în privinþa asta; probabil cã în anii viitori va mai aduce în faþa publicului noi perspective ale cultului românismului autentic, pe care puþini îl servesc ºi cei mai mulþi îl deservesc”.

Un spirit enciclopedic Octavian Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeþene: „Domnul Mihail Diaconescu este, în primul rând, un spirit enciclopedic, ceea ce se gãseºte mai rar... Este un monument de culturã, un argeºean convins ºi, cred eu, unul dintre acei oameni care ard pentru naþiunea românã. Titlul de Doctor Honoris Causa al Universitãþii din Piteºti se impunea cu prisosinþã”.

O personalitate emblematicã Profesorul universitar Florea Stan: „L-am apreciat pe domnul Mihail Diaconescu de la apariþia primului sãu roman, pe vremea când era profesor la Braºov. De atunci mi-au atras atenþia cultura, sensibilitatea, aplecarea spre realitatea cotidianã integratã în spiritualitatea româneascã. Pe parcurs m-am convins cã Mihail Diaconescu este o personalitate cu un orizont larg de tratare a temelor de interes major pentru cultura noastrã naþionalã... Cã devine, pe zi ce trece, o personalitate emblematicã în cultura naþionalã... Eu cred cã domnul Mihail Diaconescu are principalul merit în cultura actualã de a atrage atenþia cã naþionalismul este un element de specificitate culturalã spiritualã ºi cã, indiferent de evoluþia fenomenelor în plan internaþional, el va rãmâne permanent o sursã de inspiraþie”.

Pro memoria

Virgiliu Martinescu (n. 3 decembrie 1940, Piteºti, Argeº) Profesor, Liceul Vedea, ºcolile din Colibaºi, Mioveni, Piscani (director), Meriºani (director), Dobrogostea, Valea Mare – ªtefãneºti, Argeº; liceele C.F.R., Construcþii, „N. Bãlcescu” (Colegiul „I.C. Brãtianu”), Piteºti (1965-1999); debuteazã publicistic la ziarul „Secera ºi ciocanul”, Piteºti (1965); colaboreazã la „Jurnalul Puls” (redactor-ºef), „Pulsul Argeºului ºi Muscelului”, „Alerta”, „Observator”, „Curierul zilei”, Piteºti; „Flacãra”, „Gazeta Sporturilor”, „Pro Sport”, „Gazeta literarã” – publicaþii cetrale. Obþine numeroase distincþii: diplome de onoare, medalii,diplome jubiliare, 1972-2007.

(n. 3 decembrie 1977, Piteºti-Argeº)

Ion C. ªTEFAN

E considerat un savant Ilie Barangã, profesor, bibliotecar, autor de lucrãri: „Domnul Mihail Diaconescu mi-a fost ºef în învãþãmântul universitar, la Institutul de Învãþãmânt Superior din Piteºti, unde am fost asistent universitar la catedra pentru studenþi strãini. Domnul profesor se numãrã printre cei apropiaþi familiei mele, fiind consãtean cu soþia mea. Din punct de vedere sufletesc ºi spiritual, pentru mine reprezintã foarte mult. Este omul care m-a ajutat în evoluþia mea, care mi-a deschis orizontul, dar nu numai atât, este cel care ne-a oferit nouã, tuturor, o operã extraordinarã. I-am citit toate romanele, zece istorice, dar

M. NEAGOE Foto: M. NEACªU

● Agendã culturalã ● Agendã culturalã ● n Un „Caleidoscop umoristic” se va desfãºura joi, 20 ianuarie 2011, la ora 17.30, în sala Bibliotecii Judeþene „Dinicu Golescu”, sub egida Fundaþiei literare „Liviu Rebreanu”. n Astãzi, 18 ianuarie 2011, ora 18.00, la Casa de Culturã a Studenþilor, în cadrul programului „Tineri în România”, va avea loc dezbaterea „Sincretismul artelor”. n La începutul acestui an, Editura Arefeanã tipãreºte ediþia a II-a, revizuitã ºi adãugitã, a cãrþii „Cum vorbim, cum scriem” a profesorului argeºean Constantin Voiculescu. n Poetul ºi veteranul publicist Gelu Oproiu ne trimite pentru biblioteca „Sãgetãtorului” volumul sãu de poezie „Prin viaþã cãlãtor”, tipãrit, în 2004, de Editura Fundaþia Naþionalã „Satul românesc”. n Acelaºi gest, pentru biblioteca „Sãgetãtorului”, îl face ÎPS Calinic Arhiepiscopul cu cele douã volume de memorii „Toatã vremea-ºi are vreme”, publicate în bunã parte ºi de suplimentul ziarului „Argeºul”.

Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului

Gabriela Nicoleta Georgescu Domneºti – o întreagã pleiadã de oameni deosebiþi populeazã paginile acestui volum – destine pe care autorul le considerã demne de scrisul sãu. Îi urãm domnului Ion C. Hiru frumoase succese pe drumul spre o împlinire superioarã.

Profesorul Mihail Diaconescu

ºi celelalte scrieri ºi, bineînþeles, am simþit nevoia sã le prezint. În 1983 am redactat, în numãrul cel nou al buletinului ºtiinþific, prima bibliografie a sa, iar dupã o lungã perioadã, în 2009, am reuºit sã reînnoim bibliografia, care crescuse enorm între timp. S-a scris mult, dumnealui a publicat ºi altele, în afarã de romane. A trecut la o nouã etapã, etapa de erudiþie, în care a redactat lucrãri pentru care e considerat un savant, din domeniul ecleziastic, ºi anume «Istoria literaturii dacoromane», în care e vorba de atâþia sfinþi autori care au redactat opere în Antichitate, ºi «Antologia literaturii daco-romane». A scris, de asemenea, volumul «Istorie ºi valori», dar ºi alte volume, în care ºi-a demonstrat originalitatea ºi noi posibilitãþi de exprimare. Dumnealui fiind copil de preot, de mic a fost în contact permanent cu religia, cu cãrþile sfinte ºi o lungã perioadã, pânã în 1990, a avut contact cu acest domeniu puþin mai estompat. Dar dupã 1990, fãrã nicio opreliºte s-a dovedit a fi nu numai un om al literelor, un renumit om de culturã ºi un renumit scriitor ºi profesor universitar, ci ºi un om al celor sfinte”.

Publicistã, critic ºi istoric literar. Colaboreazã cu articole de specialitate la revistele „Ethos românesc”, „Catedra”, „Jurnalul Artistic Rebreau”. Volume reprezentative: „Pico de la Mirandolla ºi umanismul Renaºterii” (2000); „Studii de literaturã românã”, în colaborare (2004); „Antologie de literaturã pentru copii”, în colaborare (2006); „Referinþe stilistice în literatura de detenþie” (2007).

Costel C. Ionescu (n. 3 decembrie 1987, Cãlineºti, Argeº) Poet, prozator, pictor, editor, fondatorul Cenaclului „Logosul” (Curtea de Argeº, 2005) ºi al Miºcãrii literare „Centaurul” (Topoloveni, 2005), redactor-ºef al revistei „Seminarium”. Colaborãri în publicaþiile: „Argeºul” („Sãgetãtorul”), „Curierul zilei”, „România Mare”, „Chemarea credinþei” (editatã de Patriarhia Ortodoxã Românã), „Luminã linã” (editatã de Episcopia Argeºului ºi Muscelului), „Vacanþa” (editatã de Fundaþia Românã „Casa ªcoalelor” – Argeº). Din 2002, membru al Fundaþiei Naþionale „Henri Coandã” a tinerilor superdotaþi. Obþine numeroase premii, începând cu 1996, oferite de „Curierul zilei”, „Chemarea credinþei”, Consiliul Municipal Cluj. În 2006 primeºte Ordinul „Kukuzelean” (Grecia). Este prezent ca invitat în emisiunile Tv ale posturilor naþionale („O ºansã pentru fiecare”, Antena 1). Debuteazã editorial în volumul colectiv „Ucenicii vrãjitori” (Piteºti, 2001). Volume de versuri reprezentative: „Curcubeul din vis” (2001), „Munþii cerului” (2002), „Cetini de cuvinte” (2003), „Viu izvor de bunãtate” (2003), „Katharsis” (2007), „Eforada” (2010).

Gheorghe Păun (n. 6 decembrie 1950, Cicãneºti, Argeº) Matematician, scriitor, informatician, doctor în matematicã (1977), membru corespondent al Academiei Române (1997),

cercetãtor la Institutul de Matematicã al Academiei Române (din 1994). Opera: „O mie nouã sute nouãzeci ºi patru”, „Oglinzi miºcãtoare”, „Hotel Anghila” – romane; studii privind teoria limbajelor formale, semiotica, lingvistica computaþionalã, inteligenþa artificialã („Mecanisme generative ale proceselor economice”, „Gramatici matriciale”, „Probleme actuale în teoria limbajelor formale”, „DNA Câmpulung New Computing Paradigms”, în colaborare).

Nicoleta F. Popa (n. 6 decembrie 1973, Piteºti, Argeº) Poetã, membrã a Uniunii Scriitorilor din România (2003). Volume reprezentative: „Autorul este plecat în weekend”, versuri (1997); versuri în culegerile „Urmaºele lui Novalis” (1999) ºi „Arheologie generalã” (2000), „Fragmente din inima mea” – versuri (2009).

Georgeta Dumitrescu (n. 7 decembrie 1942, Constanþa) Cadru didactic universitar asociat, Catedra limba ºi literatura românã; preºedintã Societatea Cultural-ªtiinþificã „Vladimir Streinu”, Piteºti, publicistã. Volum reprezentativ: „Analiza limbii ºi stilului unui scriitor român studiat în liceu”, Piteºti, 1979. Publicã studii ºi comunicãri de specialitate în revistele literare din Piteºti ºi Constanþa.

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


9

ARGEªUL

● săgetătorul

18 ianuarie 2011

Literatura română veche şi locul nostru în Europa* (urmare din numãrul trecut) Desigur, nu numai noi am înþeles sã predicãm Evanghelia în limba înþeleasã de toþi. Dupã teribila sincopã din 1453, elenismul a renãscut pe teritoriile rãmase în afara Turcocraþiei ºi l-a dat pe Damaschin Studitul – primul mare orator ecleziastic în limba greacã popularã, cu o rãspândire ºi o glorie ecumenicã prelungitã pânã în zilele noastre. Dar singurul popor ortodox ºi singura Bisericã Ortodoxã ce a asimilat integral acest mesaj al Reformei apusene au fost românii ºi Biserica Ortodoxã Românã. În decurs de un secol ºi un sfert, de la Coresi la Antim Ivireanu, ea a fãcut din limba þãranului român a treia limbã sfântã a Rãsãritului, alãturi de greaca bizantinã ºi de slavonã. Cel care, dupã cuvintele lui Mihail Eminescu, a fãcut Duhul Sfânt sã vorbeascã în limba neamului românesc a fost mitropolitul Varlaam. În el, vocaþia sintezei, proprie culturii române încã de la origini, a cãpãtat o expresie monumentalã prin Cartea româneascã de învãþãturã. Aceasta a rezultat, aºa cum am reuºit sã descopãr ºi sã demonstrez în noua ediþie ce stã sã aparã, din îmbinarea a trei izvoare principale. Primul, Omiliarul patriarhal, a venit din Bizanþ pe filierã slavã, fiind tradus în secolul al XV-lea în Rusia, tipãrit întâia oarã în 1569 la Zabludovo, în Ucraina, ºi tradus de preoþii din Schei spre a fi tipãrit de Coresi în 1581. Mitropolitul Varlaam a avut pe masa de lucru atât versiunea slavonã, în ediþia din 1606 de la Krilos, care o atribuise fãrã alt temei decât sporirea valorii comerciale patriarhului Calist I al Constantinopolului (de unde mitul „vestitului tâlc al lui Calist”, cum l-a numit N. Iorga ºi care a durat un secol în istoriografia noastrã literarã), cât ºi tipãritura coresianã în româneºte. Aceasta din urmã l-a ajutat sã porneascã în elaborarea limbii noastre literare de acolo de unde ajunseserã precursorii inspiraþi ºi finanþaþi de primarul luteran al Braºovului.

Al doilea izvor, descoperit în 1970 de neuitatul Pandele Olteanu, a fost Comoara (Qhsauro/j) a marelui neogrec de care am amintit mai înainte, Damaschin Studitul. A folosit-o cu siguranþã în prima sa versiune slavonã (au fost trei), dar foarte probabil ºi în limba originalã. Fiindcã nimeni nu poate admite cã cel care a candidat pentru scaunul de patriarh ecumenic (pe care din fericire pentru noi nu l-a obþinut) ar fi putut face asta fãrã sã ºtie greaca bizantinã în care urma sã slujeascã ºi neogreaca în care trebuia sã comunice cu cei de sub conducerea sa ºi cu obºtea peste care urma sã pãstoreascã! Al treilea izvor a fost cartea celui mai mare ºi original predicator ºi exeget ucrainean al Evangheliei, Kiril Trankvilion Stavroveþki, autor strict contemporan cu el (a murit în 1646, trei ani dupã ce s-a tipãrit la Iaºi Cartea româneascã de învãþãturã). Tipãritã în 1619 la Rohmanov sau Rohmaniv în pronunþia ucraineanã, având ºi un tiraj comandat ºi subvenþionat de Irina Movilã, fiica fostului domn Ieremia Movilã, devenitã prin cãsãtorie cu un nobil polonez prinþesã Wiœniewiecka, Evanghelia învãþãtoare sau Cazania alcãtuitã de acesta este – aºa cum am arãtat deja – „cartea ruseascã” tradusã de cei care au tipãrit în 1642 Evanghelia învãþãtoare de la Govora. Mitropolitul Varlaam a folosit-o la rându-i pe larg, în special pentru cele 32 de duminici de peste an. În aceastã creaþie româneascã s-au întâlnit aºadar vechiul Bizanþ cu Grecia postbizantinã ºi cu Ucraina. Dar ºi cu miºcarea bulgãreascã de transpunere a cãrþii lui Damaschin Studitul atât în slavonã, cât ºi în bulgara modernã, din aceasta extrãgând mitropolitul Varlaam câteva vieþi de sfinþi ce nu se gãseau la Damaschin Studitul. Prin geniul lui Varlaam a rezultat astfel o operã de sintezã a „Europei bizantine”, în multe privinþe superioarã izvoarelor de care s-a folosit ºi cu mult mai actualã azi, prin felul în care a

Liliana Elena V. Rus (n. 9 decembrie 1956, Piteºti, Argeº) Poetã, membrã a Fundaþiei Literare „Liviu Rebreanu” din Piteºti; autoarea volumelor de versuri „Scrisoare domnului ªirato”, 2006, ºi „Melancolii de duminicã” (2008).

Luiza Petre Pârvan (n. 9 decembrie 1943, Slatina, Olt) Cadru didactic universitar, publicistã, critic ºi istoric literar, romancierã. Volume de autor reprezentative: „Cercetãri de poeticã ºi stilisticã” (1994), „Romantismul” (studiu stilistic, 1995); „Don Quijote” – metaroman (2000). A mai publicat în volume colective („Crestomaþia limbii române literare”, 2000 etc.), cursuri universitare („Probleme fundamentale ale cercetãrii literaturii”, 1993; „Critica literarã a secolului al XX-lea”, 1993).

Lavinia Magdalena Bănică (n. Piteºti, Argeº, 10 decembrie 1975) Cadru didactic univ. (conferenþiar dr.), Catedra de limba ºi literatura românã, Univ. din Piteºti, critic ºi istoric literar. Publicã studii ºi articole de specialitate.

Dan-Şerban Sava (n. Sibiu, 11 decembrie 1954) Cadru didactic universitar asociat, limba ºi literatura englezã, Facultatea de Litere, Catedra de limba ºi literatura englezã, Universitatea din Piteºti; dr. în filologie; membru al „Societãþii

înþeles ºi a reuºit sã facã din propovãduirea Evangheliei aluatul fiinþei morale ºi naþionale a unui popor întreg. Un popor ce mai uimeºte încã prin ceea

ce atât de minunat a spus despre el Ionel Jianu, în prefaþa unei cãrþi pe care am avut bucuria sã o reeditez dupã ediþia sa americanã: „Mi-e dor de acea omenie româneascã pe care n-am întâlnit-o nicãieri în lumea pe care am vânturat-o de-a lungul zecilor de ani”. Aceastã omenie ne-a fost sãditã ºi nutritã, câteva zeci de generaþii, de cartea vlãdicii Varlaam. Literatura românã veche este însã ºi cea dintâi care a dat în acest spaþiu rãsãritean de tradiþie bizantinã pe primul mare poet în limba vie a unui neam anume, în speþã cel românesc: pe mitropolitul Dosoftei. Dar atât Dosoftei, cât ºi marii lui contemporani Grigore Ureche ºi Miron Costin alcãtuiesc împreunã un triptic rezultat din cea mai caracteristicã sintezã a celor douã Europe, ºi anume între tradiþia bizantinoslavã ºi autohtonã pe de o parte ºi Renaºterea polonezã de cealaltã parte. Dacã cealaltã Europã ne venise pe vremea lui Coresi prin germanii din Transilvania ºi printr-o Ungarie ce se înscrisese datoritã regelui de stirpe româneascã Matia Corvin ºi bibliotecii sale printre precursorii Renaºterii, de data asta þara ºi poporul lui Copernic ºi al lui Jan Kochanowski au contribuit în mod considerabil spre a face din secolul

Române de Studii de Anglisticã ºi Americanisticã din Timiºoara, al Societãþii Academice Anglofone din România, al Clubului Rotary; publicist, traducãtor, translator în Germania pentru S.C. „Arcif” S.A., „Arcimex” S.R.L. ºi „Comprescom” S.R.L. Publicã studii ºi articole de specialitate în publicaþii din Mediaº, Sibiu. Volume reprezentative de traduceri: Angus Frazer – „Þiganii”, 1998; „Unul din cei mulþi. Prozã de rãzboi”, în colaborare, 1995. Versiuni româneºti din Truman Capote, Roald Dahl, Alexander Roda. In memoriam

George Oprescu (28 noiembrie 1881, Câmpulung, Muscel – 1969, Bucureºti) Profesor universitar, istoric, critic ºi colecþionar de artã, membru titular al Academiei Române; director, Institutul de Istoria Artei (1949-1969), memorialist, eseist, redactor responsabil al revistei „Studii ºi cercetãri de istoria artei”, publicist; membru corespondent al Academiei de Belle-Arte San Fernando din Madrid ºi al Academiei BelleArte din Paris; profesor de francezã la liceele din Giurgiu, Tr. Severin (profesor ºi director, 19071919); conferenþiar, Universitatea din Cluj (19191923); secretar, Comisia Internaþionalã de Cooperaþie Intelectualã a Ligii Naþiunilor (19231938); profesor de istoria artei ºi director al Muzeului „Toma Stelian” (1938-1944). Dupã 1944: decan al Facultãþii de Litere din Bucureºti; director general al Muzeului Naþional; profesor,

al XVII-lea românesc un „secol de aur” al scrisului în limba naþionalã. Un „mare secol”, cum numai Occidentul l-a avut în acelaºi timp cu „El siglo de oro” spaniol ºi cu „Le grand siècle” francez. El va culmina cu Dimitrie Cantemir, primul român recunoscut ca un mare european ºi încununat de gloria de a fi socotit, timp de un secol întreg, autoritatea supremã într-o ramurã ºtiinþificã – turcologia. (Trebuie sã recunoaºtem cã supremaþia lui Mircea Eliade ca istoric al religiilor a durat mai puþin.) Aceasta este, aºadar, epoca numitã „veche” din cultura ºi literatura românã. O numim astfel spre a o deosebi de ceea ce a rezultat din acel „Drang nach Western” care a dat epoca modernã. Nicio altã culturã din aria de tradiþie bizantinã nu poate înfãþiºa o dezvoltare atât de unitarã ºi continuu ascendentã, veac de veac, dezvoltare ilustratã de atâtea valori care-ºi pãstreazã pânã azi nu numai interesul, ci ºi accesibilitatea. Ce înseamnã aceasta din urmã vom înþelege dacã þinem cont cã toate vechile literaturi ale Bulgariei, Serbiei ºi Rusiei se cer citite azi în traduceri ale învãþaþilor contemporani, fiind scrise, cu rarisime excepþii, ca aceea a lui Avacum Petrov din Rusia, în limba moartã la care românii au ºtiut sã renunþe pentru creaþia lor originalã imediat dupã Azarie, cronicarul lui Petru ªchiopul. Ei au avut ºi marele noroc sã dobândeascã un traducãtor congenial al lui Neagoe Basarab în plin apogeu al limbii noastre vechi, pe vremea lui ªerban Cantacuzino cu Biblia sa. Îi va face pereche acestui traducãtor al „întâiei mari cãrþi a culturii româneºti”, cum a numit-o Constantin Noica, academicianul Gheorghe Mihãilã, pentru treimea din text rãmasã în versiunea originalã slavonã. Dar gândiþi-vã cã o armatã de savanþi asemenea lui Gheorghe Mihãilã a trebuit sã fie mobilizatã, mai mult de un secol, pentru ca rusul, bulgarul sau sârbul de azi sã-ºi poatã citi moºtenirea lãsatã de scriitorii vechii lor literaturi! Dan ZAMFIRESCU (va urma) * Comunicare susþinutã la Universitatea Piteºti (3 decembrie 2010), cu tema „Perspective contemporane asupra lumii medievale“

Institutul de Arhivisticã, Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”; director, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române; preºedinte al Comisiei Naþionale a Muzeelor; membru în Sociéte pour l’histoire de l’art français, în Academia de Artã a Spaniei, în Academia Lumii Latine, în conducerea Consiliului Internaþional al Muzeelor; preºedinte, Comitetul Naþional Român pentru Asociaþia Internaþionalã a Criticilor de Artã; membru titular al Academiei Române (1948); director, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române (1949-1969). Volume reprezentative: „Amintiri, evocãri”, 1968, „Istoria artelor plastice din România”, redactor-coordonator, 1978.

Andrei Bantaş (30 noiembrie 1930, Iaºi – 1997, Bucureºti) Conferenþiar universitar, doctor în filologie, limba englezã (1976), publicist, traducãtor, autor de cãrþi didactice, dicþionare anglo-române, studii, recenzii; cadru didactic la licee din Iaºi (Liceul Internat) ºi Bucureºti („Sfântul Sava”, 1947); Facultatea de Filologie-Englezã, Universitatea din Bucureºti (1951), Institutul de Învãþãmânt Superior din Piteºti (1976-1985). Traduce în englezã din operele lui Ion Barbu, Mihai Eminescu (Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Tudor Arghezi, „Balade populare”, numeroase romane, piese de teatru, lucrãri de criticã ºi istorie literarã. Margareta M. ONOFREI, Marian STOICA

NOTÃ: În curând, la Editura „Argeº Press“ din Piteºti va apãrea volumul „Scriitori, publiciºti ºi folcloriºti ai Argeºului“ (de la Neagoe Basarab pânã azi), dicþionar biobibliografic de Marian Stoica (redactor coordonator) ºi Margareta M. Onofrei. Relaþii – la secretariatul cotidianului „Argeºul“.

Cu Eminescu ªi Eminescu ne priveºte iarã, Zâmbeºte trist ºi fãrã de pereche, Mai e cu el ºi dragostea de þarã ªi la români aceasta e strãveche. Neliniºtea românilor îl face Mai treaz la ale traiului hotare ªi Teiul lui ar murmura în pace, Dar floarea risipitã azi îl doare. ªi-ar mai dori în dulcea Românie Sã-ºi ducã omul viaþa în dreptate ªi tot românul fericit sã fie, Moldova sã se-ntoarcã în Cetate. Cum Milcovul putut-a sã se soarbã, Cã neamul de român doar unul este, Aºa ºi Prutul, curgerea lui oarbã Sã o trezim, s-ajungã o poveste. Eminule, sã îþi gãseºti odihna, E umedã simþirea-n tot ce vezi, Unii în debara îºi gãsesc tihna ªi ca ºi noi nu ºtii ce sã mai crezi. Nu se gãseºte drumul înainte, Minciuna e la rang de adevãr, Cei ce conduc aleºi sunt pe cuvinte, Muºcãm ca Albã ca Zãpada - acelaºi mãr. Aºa te mai gândeºti la Veronica ªi inima tresaltã sub zãpadã, Toþi sã iubim, cã nu costã nimica, Sã fim români, cã Þara nu e pradã. Cu Eminescu sã-nvãþãm iar dorul, Cã preafrumoasã este Þara noastrã, Sã-i fim iar aripi, sã-ºi gãseascã zborul, În inimi s-avem Floarea lui albastrã. Constantin MÎNDRUÞÃ

Veteranii l-au omagiat pe Eminescu Biblioteca Judeþeanã Argeº „Dinicu Golescu” a omagiat, vineri, 14 ianuarie, 161 de ani de la naºterea poetului naþional Mihai Eminescu, printr-un spectacol de muzicã ºi poezie susþinut de cãtre Corul veteranilor de rãzboi „Mihai Viteazul” din Piteºti (dirijor Dinu Oprea). Îmbrãcaþi în þinutã militarã (atât bãrbaþii, cât ºi femeile), coriºtii au demonstrat pe toatã durata spectacolului cã, în ciuda mediei de vârstã de 70 de ani, îºi pãstreazã vigoarea ºi tinereþea spiritualã. Alcãtuirea programului ºi prezentarea au aparþinut „veteranului” Constantin Samoilã, care a arãtat în deschiderea evenimentului cã ziua de 15 ianuarie este o zi dragã tuturor românilor. Români care nu ºi-au pierdut nici credinþa, nici puterea în confruntarea cu vitregia vremurilor. Au fost interpretate cântece pe versurile eminesciene, dintre care amintim: „De ce nu-mi vii...”, „Mai am un singur dor”, „Pe lângã plopii fãrã soþ”. S-au recitat poeziile „Ce-þi doresc eu þie, dulce Românie” ºi „La steaua...” de cãtre Nicolae Perniu ºi Gh. Ciolan. Melodia, interpretatã dupã „Dorinþa” lui Eminescu, a fãcut ca spectatorii sã tresalte de entuziasm, aceeaºi atmosferã de înaltã vibraþie sufleteascã continuând, pânã la finalul spectacolului, când ºi publicul, alãturi de coriºti, a interpretat cântecul patriotic „Aºa-i românul”. Corul Veteranilor a confirmat încã o datã cã-ºi meritã deplin reputaþia dobânditã în cei 15 ani de activitate artisticã.

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■

C.S.


10

● săgetătorul

ARGEªUL 18 ianuarie 2011

Se mai întâmplă în lume… Cine nu a auzit de tragedia de la Tucson, Arizona – Statele Unite? Cred cã ºtirea s-a rãspândit pe întreaga planetã. În data de 8 ianuarie a.c., reprezentanta Congresului American din Arizona, Gabrielle Gifford, a fost grav rãnitã, împuºcatã de un tânãr cu probleme psihice, în vârstã de 22 de ani, pe nume Jared Lee Loughner. În dimineaþa acelei zile, el a deschis focul în faþa magazinului unde Giffords sosise pentru întâlnirea cu cetãþenii. ªase persoane, printre care un judecãtor federal ºi o fetiþã în vârstã de nouã ani, au fost uciºi, iar alþi 14 au fost rãniþi. Gabrielle Gifford, membrã în Congresul American, a supravieþuit miraculos împuºcãturii în cap cu un pistol ºi a fost supusã unei operaþii efectuate la scurtã vreme dupã ce glonþul i-a strãbãtut craniul. Glonþul a intrat prin ceafã ºi a ieºit prin frunte, strãbãtând partea stângã a creierului. Medicii au dat numeroase declaraþii de presã optimiste, deoarece pacienta depãºise cele 72 de ore critice, putea rãspunde la comenzi simple, se simþea bine ºi fãcea progrese. La douã zile dupã atentat, atacatorul - Jared Lee Loughner - a apãrut în faþa unui tribunal din Phoenix pentru a-i fi aduse la cunoºtinþã acuzaþiile. A fost acuzat pentru crimã, pentru tentativã de crimã ºi pentru tentativã de ucidere a unui membru al Congresului. La data formulãrii acuzaþiilor, ºase dintre victime decedaserã, cinci se aflau în stare gravã la spital, iar doi în stare bunã. Procurorii au precizat cã ar putea formula ºi alte acuzaþii. Avocatul apãrãrii a încercat sã

demonstreze cã Loughner are grave probleme psihice, documentate prin filmuleþe bizare puse pe internet ºi prin mãrturiile rudelor sau foºtilor colegi ºi profesori, care vorbesc despre tulburãrile acestuia. Cu toate cã a mai fost arestat în trecut pentru consum de droguri ºi a fost exmatriculat dintr-o ºcoalã militarã din motive psihice, experþii sunt de pãrere cã nu poate pleda pentru nebunie, deoarece a premeditat atacul. În casa lui a fost gãsit un plic, pe care era scris numele femeii din Congres pe care a împuºcat-o: „Gifford” ºi „am plãnuit”. Dacã va fi condamnat, Loughner riscã pedeapsa cu moartea. Miercuri, 12 ianuarie, preºedintele american a fost prezent la Tucson ºi a prezentat condoleanþele naþiunii pentru familiile celor împuºcaþi, chemând americanii sã vadã o lecþie de cãdere a vieþii, dar ºi de acþiune eroicã (luând în consideraþie salvarea reprezentantei Congresului American de cãtre douã persoane care i-au sãrit în ajutor, una dintre ele fiind chiar din stafful sãu;

punându-ºi viaþa în pericol, a compresat rana ºi a ridicat-o sã nu înghitã sânge) ºi, a spus preºedintele, sã le plaseze în noua erã a civilizaþiei, în onoarea ei. A vizitat-o pe Gabrielle Gifford la spital ºi a asistat la serviciul memorial, unde a adus un ultim omagiu victimelor ºi s-a adresat celor prezenþi – familii, rude ºi prieteni: „Nu e nimic ce aº putea spune ºi care ar putea umple golul creat brusc în inimile noastre. Dar sã ºtiþi, speranþele unei naþiuni sunt aici în seara aceasta”. Preºedintele american nu a dat vina pe cineva pentru acest gest criminal, în ciuda faptului cã mulþi au

considerat retorica publicã durã, mai ales din partea republicanilor, drept una din cauzele pentru atacul produs de Jared Lee Loughner. Obama le-a spus: „Vin de la spital, prietena noastrã Gabby a deschis ochii pentru prima oarã dupã ce un glonþ i-a trecut prin creier. Gabby ºi-a deschis ochii! ªtie cã suntem aici ºi cã o iubim”. Mulþimea a ascultat emoþionatã discursul impresionant al preºedintelui de aproximativ jumãtate de orã, aplaudând deseori, mulþi lãcrimând în timp ce-l ascultau. „Nimeni nu ºtie exact ce a provocat acest teribil atac. Nimeni nu poate sã ºtie exact ce ar fi putut sã-l împiedice pe atacator ori ce se aflã în sufletul unui om violent”, a mai spus Obama. Incidentul armat de la Tucson redeschide subiectul armelor de foc, uºurinþa cu care ele se procurã, folosind reclame comerciale de genul:

„Armele nu ucid oameni. Oamenii ucid alþi oameni”. Fetiþa ucisã la Tucson se numea Christina Taylor Green, era nãscutã la 11 septembrie 2001 ºi era unul dintre copiii prezentaþi drept figuri ale speranþei (în cartea „Faces of Hope”, o carte care povesteºte despre copiii nãscuþi în America, în ziua cea mai neagrã din istoria sa, în care teroriºtii au ucis peste 3.000 de persoane la WTC). A fost înmormântatã pe 13 ianuarie, 1700 de oameni participând la funeralii. Un steag imens de 45 kilograme, confecþionat din rãmãºiþe de material recuperate dupã prãbuºirea Turnurilor Gemene, au însoþit-o pe Christina pe ultimul drum. Steagul a fost întins între douã maºini de intervenþie ºi a fost susþinut manual de un pompier din New York, în onoarea Christinei TaylorGreen ºi a idealurilor ei. Treizeci de persoane îmbrãcate în îngeri ºi sute de oameni în tricouri albe au flancat traseul lung de douã mile, pe care s-a deplasat cortegiul funerar. Povestea fetiþei de nouã ani, prima dintre cele ºase persoane care ºi-au pierdut viaþa în masacru, a cutremurat întreaga naþiune. Christina avea aceeaºi vârstã cu Sasha, fiica cea micã a preºedintelui Statelor Unite. În discursul sãu de la serviciul memorial de miercuri, preºedintele Obama a spus, cu ochii aproape scãldaþi în lacrimi, cã micuþa trebuie sã fie un model pentru americani: „În Christina ne vedem toþi copiii. Atât de curioºi ºi încrezãtori, atât de energici ºi plini de magie. Vreau ca democraþia noastrã sã fie la fel de bunã cum ºi-a imaginat-o ea”. Ne întrebãm pe bunã dreptate dacã este în regulã ca un tânãr care nu poate merge la ºcoalã poate sã meargã la un magazin sã-ºi cumpere o armã semiautomatã. Îl controleazã cineva dacã este în deplinãtatea facultãþilor mentale atunci când se duce sã-ºi cumpere o armã? I se cere un astfel de certificat? În fond, pentru ce are nevoie omul de armã? Pentru a se apãra? Trãim în junglã? Beneficiem de atâta libertate? Câtã urã trebuie sã se fi acumulat în sufletul acestui tânãr

Gabrielle Gifford

pentru a putea recurge la asemenea gest? Ce se poate face pentru ca asemenea acte de violenþã sã nu se mai repete? Aminteam cândva de spusele unora, cum cã violenþa ar fi rãutatea geneticã care trebuie stãpânitã prin voinþã ºi prin educaþie. Dar dacã nu avem voinþã ºi nici educaþie? Indiferent, dacã le avem sau nu le avem, nu ar fi bine sã cãutam a ne îndrepta faþa spre credinþã ºi a ne cãlãuzi paºii dupã ea? Numai întoarcerea la credinþa în Dumnezeu, cunoaºterea legilor divine bazatã pe duhul blândeþii, înþelepciunii ºi iubirii poate salva aceste suflete! Fiindcã cert este cã sunt suflete rãtãcite! Numai cunoscând simþiri nobile, opuse violenþei, prostiei, urii, se pot vindeca de urã. Numai astfel se vor convinge cã nu trebuie sã punã mâna pe armã pentru a-ºi domoli ura, setea de rãzbunare. De ce sã nu se încerce a fi dobânditã dreptatea pe cãi paºnice? Dar dacã este o nedreptate închipuitã? Oricum, trebuie sã se înþeleagã cã recurgerea la violenþã este un mod de a te sinucide, de a renunþa la viaþa aceasta care are ºi frumuseþile ei, la oamenii ºi natura care ne oferã dragoste la tot pasul, dar care trebuie cãutatã ºi gãsitã. „Nu e nimic ce aº putea spune ºi care ar putea umple golul creat brusc în inimile noastre. Dar sã ºtiþi asta: speranþele unei naþiuni sunt aici în seara aceasta”, a spus preºedintele Americii, profund impresionat de eveniment.

Lumea politică, sub proverbele lui Eminescu (urmare din pagina 7) predominant prin proverbe, au la Eminescu efectul de armã politicã cu razã extrem de lungã de acþiune. Jurnalistul nu lasã la o parte niciun aspect negativ major din realitatea româneascã, fie ºi în forma virtualã. Îi exaspereazã pe guvernamentali ºi pe redactorii oficioaselor satelite prin moralizare ºi ridiculizare continuã, prin hãrþuire ºi antrenare în justificãri ºi riposte care îi compromiteau prin lipsa lor de substanþã ºi credibilitate. Ca modalitãþi de concretizare a acestor funcþii menþionãm: aluzia, avertizarea, ameninþarea, discreditatea prin ironie, satirã, sarcasm, calomnierea ºi invectiva prin proverb. Dintre personalitãþile care constituiau obiective permanente de observare, dupã cum rezultã din articolele sale politice, dar ºi din poezia cu tentã satiricã ºi din

corespondenþã, cele mai importante sunt: C.A. Rosetti, I.C. Brãtianu, V. Boerescu, E. Carada, E. Costinescu, I. Fundescu, Candiano Popescu, P. Grãdiºteanu, ªt. Fãlcoianu, Pantazi Ghica, V.A. Urechia, prinþii Dim. Sturdza ºi Dim. Ghica. Nu scapã sãgeþilor sale nici Carol I, pe care îl supranumeºte ironic „Îngãduitorul”, reamintindu-i periodic, prin proverbe, obligaþia de a-ºi respecta prerogativele constituþionale, în special privind controlul instituþional. Eminescu gratuleazã cu proverbe moralizatoare ºi clientela politicã, reprezentatã de „pãtârlãgeni”, „serurii”, „caradabe”, „perekkizi”, „costineºti”, „chiritopoli”, „fundeºti” etc. În episoadele sale hipercriticiste, alãturã proverbelor poreclele ºi supranumele unor oameni

politici, multe atribuite chiar de el, sporind efectul corectiv ºi savoarea textului. Eminescu se vrea „varga” ºi „biciul lui Dumnezeu”, comportându-se asemenea titanului din drama sa „Andrei Mureºanu”: scuturã puternic lumea politicã, o scoate din þâþâni, o vânturã cu viscole, îi risipeºte stelele, îi dãrâmã bolþile, o blesteamã, o ameninþã cu gânduri rebele, incitã mulþimea la nesupunere civicã, dar o ºi pãtrunde cu lumina fãcliilor, a fulgerului ºi cu ploi de raze. În aprecierile pe care le face adesea ca martor al unor evenimente importante (asistã, ca jurnalist, la numeroase dezbateri ºi hotãrâri parlamentare), Eminescu îi pune pe mulþi decidenþi în situaþia de „a se face de proverb”, cu sensul de compromitere. Eminescu uzeazã deliberat de proverb pentru sancþionarea

celor mai diverse situaþii ºi evenimente negative ºi a celor responsabili, urmãrind ataºarea opiniei publice la ideile ºi soluþiile sale: „Oamenii vin la un semnal dat de limba naþionalã. (...) Acel semnal are proprietatea de a trezi în fiecare individ punctul central de gravitaþie, sufletul lui, ºi de a-l asocia mulþimii”. Adaptând logic ºi artistic proverbele la contextul sociopolitic, economic, cultural, religios, militar etc. la care se referã, Eminescu obþine sensibilizarea ºi solidarizarea cititorilor sãi, valorificând încrederea lor în universalitatea adevãrurilor conþinute, confirmate de experienþa ºi înþelepciunea colectivã, dar ºi individualã. Sconteazã, de asemenea, pe impactul lor moral, pe marea capacitate de propagare în timp, spaþiu ºi în toate mediile sociale, întemeiatã pe stereotipii de

Manuscrisele se primesc la redacþia ziarului „Argeºul“, b-dul Republicii nr. 88, Piteºti. Tel. 0248/217704 ºi 0248/210060 e-mail: argesul@rdspt.ro www.ziarulargesul.ro

gândire ºi limbaj strãvechi: „Vorbele trec din om în om precum cãscatul”. Ca jurnalist, Eminescu face din proverb, ca ºi din pamflet ºi filipicã, un instrument eficient de descurajare ºi discreditare a politicienilor nepotriviþi sã-i reprezinte pe cetãþeni în treburile statului. ªtie cã lumea îºi dorea circ ºi aduce în arenã, spre minunare ºi distrare, cocoºaþi, bâlbâiþi, nebuni, jucãtori ca pe funii, mânuitori ai retoricelor suliþe, ghicitori în stele, viteji la distanþã etc. În tentativa de schimbare a mentalitãþii publice ºi a regimului politic, îi fulgerã cu proverbul pe mulþi puternici ai zilei, decãzându-i moral, din funcþii, din drepturi ºi din respectul obºtii. De aceea a fost temut ºi urât încã mult timp dupã moarte. Majoritatea clasei politice nu putea sã-i ierte îndrãzneala, caracterul sãu

Vavila POPOVICI, SUA exemplar, lecþia de inteligenþã ºi devoþiune faþã de idealurile naþionale. Acuzele de calomnie la adresa jurnalistului, aduse în special de liberali, încercãrile de corupere ºi intimidare cu procese politice, apelurile repetate ale unor politicieni ai puterii pentru disciplinarea sa se soldeazã de fiecare datã cu eºec. Eminescu rãmâne ferm pe poziþie pânã la sfârºitul lui iunie 1883, când survin o serie de evenimente care determinã retragerea sa din viaþa politicã, în condiþiile cunoscute. Scrie imperturbabil, supramotivat ºi la fel de critic. Oficioasele puterii nu reuºesc sã-l controleze ºi sã facã faþã atacurilor sale dezlãnþuite nici dupã ce i se suspendã conducerea „Timpului”. Bine ºlefuite ºi montate în text ca adevãrate perle, proverbele folosite de el lumineazã ºi astãzi, clarificând, dând credibilitate ºi distincþie ideilor ºi soluþiilor adevãrate pentru reconstrucþia socialã a României.

Sãgetãtorul Director coordonator - Mihai GOLESCU

Sagetatorul Nr. 701  

Sagetatorul Nr. 701

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you