Issuu on Google+

Sãgetãtorul Nr. 731  23 august 2011  Pagini culturale ale cotidianului „Argeºul“

,,Muzica, de f iecar e dată, se naşt e şi moar e prin mâinile noas tr e’’ - interviu cu pianistul VLAD DIMULESCU - Stimate maestre, la ce vârstã v-aþi descoperit pasiunea pentru pian? - Cum sã vã spun, notele le-am învãþat înaintea literelor, ca scriere. Pe la 5 ani aveam o pianinã în casã. Tata a fost meloman, este meloman, trãieºte, ºi a vrut sã continue o tradiþie a familiei. Bunicul, preot din zona Muscelului - ºi am remarcat cu plãcere cã aþi pomenit lucrul ãsta - era din fosta comunã Poeniþa, lângã Vlãdeºti, ca sã fiu ºi mai precis în genealogie. Deci, a existat o tradiþie în familie, din partea tatãlui mai ales. Bunicul celãlalt, din partea mamei, cânta ºi el la vioarã. Bineînþeles, nu înseamnã cã au fost muzicieni profesioniºti. Pãrinþii mei sunt medici, dar plãcerea pentru muzicã a existat în familie. Am urmat liceul în Braºov, unde m-am nãscut, ºi acolo am avut ºansa sã am niºte profesori foarte buni. Am început cu o profesoarã, d-na Marinescu, care mai trãieºte, are peste 90 de ani, locuieºte în Germania, apoi cu o altã profesoarã, d-na Mira Popescu, o rusoaicã venitã dupã al Doilea Rãzboi Mondial. Din pãcate, dumneaei nu mai este. Probabil, de undeva de sus îmi vegheazã paºii ºi în ziua de azi. În plus, copil fiind, am ajuns ºi pe la Bucureºti, la profesoarele Ana Bitiº ºi Ioana Minei, care mi-au croit un drum pânã pe la 18 ani... - Dar doreaþi încã de atunci sã faceþi performanþã? Ce vã anima? - Nu. Mi-a plãcut, pur ºi simplu, muzica foarte mult, în general, nu neapãrat cea clasicã. Þin minte cã la admiterea în clasa I la Liceul de

Muzicã am interpretat cu mult sârg un ºlagãr la modã de la Cerbul de Aur, tocmai apãruse festivalul. ªi, fiind proba de auz, l-am cântat chiar în limba italianã, era Io non piangero. Anecdoticã... Îmi plãcea, odatã cu învãþarea notelor, sã descifrez foarte multã literaturã de pian pentru copii. Erau obligatorii studiile, gamele, mã rog, nu eram eu prea pasionat pentru frecatul claviaturii în fiecare zi, dar mi-am dat seama cã nu se poate altfel,

o e condiþie sine qua non. Beneficã a fost ºi participarea celor mai buni elevi în tot soiul de concursuri. Þin minte cã primul concurs la care am participat a fost Lira de Aur, la prima ediþie a lui, în 1972. Asta le povestesc ºi celor cu care sunt în jurii în ultimii ani: sunt unul din, mã rog, pilonii acestui concurs. La 10 ani am fost la Lira de Aur, am luat un premiu special

al juriului ºi m-am regãsit în programul de salã cu foarte mulþi colegi de-ai mei din ziua de azi. Atunci, Mihaela Martin a fost cea care a luat Premiul I. ªi la grupa mare la care am participat, fiindcã am avut ghinionul sã particip cu copii mai mari, pânã la 14-15 ani, premiul I l-a luat Dana Borºan. Am o fotografie cu ea ºi cu alþi pianiºti care sunt sau care, din pãcate, nu mai sunt printre noi. Carmen Mihalache, care era o foarte

bunã pianistã ºi cu care am ºi fost cãsãtorit prima datã, ºi care a murit... Sorin Dogaru, care e solist la Arad, a luat premiul al II-lea, Andrei Deleanu... - O generaþie foarte puternicã, observ! - Mã rog... ªi actuala mea soþie, pe vremea aceea Fausta Ungureanu, a participat la Lira de Aur. Deci, lumea

Rememorãri

ION PILLAT (XIII) (1891-1945) Acolo unde-n Argeº se varsã Râul Doamnei, ªi murmurã pe ape copilãria mea, Ca Negru Vodã, care descãlecând venea, Mi-am ctitorit viaþa pe dealurile toamnei. – Ion Pillat –

Opinii despre poezia naþionalã Preocupat de destinul Poeziei naþionale, la edificiul cãreia a contribuit substanþial prin creaþia sa liricã, Ion Pillat pledeazã pentru o autenticã ºi perfectã congruenþã a elementului autohton cu cel universal uman, conceputã pe baza inspiraþiei folclorice ºi a utilizãrii unor procedee clasice, pentru care manifesta un adevãrat cult: „Sunt sigur – consemna poetul – cã poezia românã de mâine îºi va gãsi desãvârºirea într-o dreaptã cumpãnire a elementelor autohtone ºi a elementului universal uman. ªi aceasta va fi cu putinþã numai cu ajutorul versului poporan ºi a disciplinei clasice...”. Considerând cã „poezia popularã, de o desãvârºire artisticã ºi de o adâncime liricã neîntreruptã, este izvorul unei inspiraþii româneºti valabile”, poetul îºi definea crezul sãu literar: „Numai pe aceastã temelie ºi în spiritul artei greco-latine, poezia românã va putea da roade”. Prospectând evoluþia liricii naþionale, Ion Pillat era convins cã integrarea sa în universalitate este, pe deplin, posibilã: „Cu cât va reuºi aceastã poezie sã fie mai specificã ºi va oglindi mai limpede sufletul nostru adevãrat, cu atât ea va crea valori mai sigure ºi de un interes uman universal”.

Prin relevarea surselor de inspiraþie ale fecundei sale opere poetice, Ion Pillat afirma un adevãr incontestabil, raportat la propria-i experienþã liricã: „Cine nu e legat de pãmântul patriei nu poate intra în arta adevãratã”. Mãrturisirea din Arta poeticã se constituie într-o condensatã autoanalizã a esenþei liricii sale: „Mi-am urzit din sunet ºi culoare, / Din cuvinte dure, zi de zi, / Turnul versului înalt în care / Îmi adorm durerea de-a trãi”.

Momente cruciale de viaþã În cursul primei conflagraþii mondiale, Ion Pillat a fost repartizat ca ofiþer de legãturã pe lângã misiunea militarã francezã. Superstiþios din fire, poetul purta permanent, ca talisman, o pasãre viu coloratã, cioplitã din lemn, de care era pe deplin convins cã l-ar fi salvat în douã situaþii extreme: în catastrofa de cale feratã de la Ciucea, unde a fost singurul supravieþuitor din compartimentul de tren incendiat, precum ºi atunci când a scãpat nevãtãmat din automobilul lovit de un obuz german; ºoferul ºi un colonel francez, fiind uciºi.

pianiºtilor nu este foarte mare. Cel puþin a generaþiei noastre. - Una ce dominã! - Este o întâmplare, dar cred cã da, o generaþie chiar de aur. Eu am vrut sã plec din þarã în 1990 ºi m-am rãzgândit. Poate a fost mai bine aºa. Poate, dacã aº fi ajuns în S.U.A. sau undeva prin Europa, nu aº fi practicat pianul la acest nivel. Deci, nu aº fi fost ºeful Catedrei de pian al primei instituþii de învãþãmânt muzical dintr-o þarã. Sau nu aº fi ajuns sã dau concerte cu orchestra. Întotdeauna existã un sacrificiu. Am preferat sã sacrific partea materialã ºi sã caut sã-mi fac mai departe meseria la cel mai înalt nivel. - Practic, aveþi o dublã responsabilitate. O datã faþã de studenþi, o datã faþã de public... - Da, e ceva foarte interesant. Cât am fost elev ºi student ºi chiar în primii ani dupã studenþie nu pot sã spun cã eram înnebunit dupã meseria de a preda. A fi pedagog presupune ºi a avea talent de pedagog. ªi mi l-am descoperit treptat. Am descoperit cã sunt capabil sã ºi dau, nu doar sã primesc. ªi asta m-a fãcut, zic eu, sã evoluez ºi ca pianist. Întotdeauna contactul cu generaþii de pianiºti (deja am destui ani de pedagogie) mi-a relevat aspecte ale pianisticii mele care nu erau puse întotdeauna în luminã ºi valoare. Este foarte greu sã descompui tot sistemul tãu de gândire ºi de interpretare ºi sã-l recompui pentru fiecare în parte, fãrã sã te copieze ºi încercând sã potenþezi exact laturile cele mai importante ale

Dupã terminarea rãzboiului, participã, ca secretar al preºedintelui delegaþiei ardelene, Alexandru Vaida Voievod, la Conferinþa de pace de la Paris. Spirit pacifist, Ion Pillat s-a remarcat la conferinþele internaþionale de la Liga Naþiunilor, prin capacitatea sa oratoricã, prin observaþiile inteligente, punctate cu un umor suculent, captând, constant, atenþia participanþilor ºi militând, ca misionar al României, pentru o Europã paºnicã, neameninþatã de spectrul ucigaº al rãzboaielor. Cu veleitãþi politice confirmate, de altfel, prin intensa activitate diplomaticã, fluturând lozinca: „Tinerime – þãrãnime”, expresie sinteticã a programului sãu electoral, Ion Pillat accede, în calitate de senator de Dorohoi, în parlament, ocupând chiar ºi râvnitul fotoliu de vicepreºedinte al Camerei, în urma unor alegeri parlamentare ulterioare. Anul 1936 reprezintã un moment de referinþã în viaþa poetului, deoarece este ales membru corespondent al Academiei Române, dupã obþinerea premiului naþional pentru literaturã. Manifestã o puternicã ºi nedisimulatã satisfacþie în anul 1944, cu ocazia apariþiei operei sale lirice din perioada anilor 1906-1941, reunite sub titlul Poezii, în Editura Fundaþiilor Culturale Regale. Poetul, care ºi-a ordonat el însuºi aceastã ediþie definitivã în trei volume, mãrturisea cã, astfel, „opera vieþii mele a fost împlinitã”. Opera sa literarã va fi receptatã cu evident entuziasm ºi comentatã extrem de elogios de cãtre marile spirite ale culturii naþionale. Referindu-se la „partitura liricã pillatianã”, Eugen Lovinescu consemna cu deplinã obiectivitate în Istoria literaturii române contemporane: „Dintr-un desãvârºit acord al sentimentului elegiac atât de simplu ºi de profund, cu mijloacele de realizare tot atât de elementare, a ieºit aceastã operã de cristalinã rezonanþã, cu sunetul ei propriu deºi integrat în întreaga simfonie a literaturii noastre bãºtinaºe”.

Despre filarmonicã

Doleanţe, speranţe, scepticism Lungã ºi apãsãtoare fu vara, nespus. Pentru noi, ãi de preferãm sala de spectacol, constant ºi acerb. Aºa cã recunoaºtem deschis: ne-a lipsit din plin, douã luni la rând, seara de joi la filarmonica dragã. Cu cântãrile alea de soi, se-nþelege. Un motiv în plus sã dorim concerte cât mai numeroase. Sã cerem orchestrei sã treacã la treabã mai substanþial în scopul acesta. O preþuim, o susþinem, bani, suflet, rãbdare ºi timp investim, putem sã-i pretindem sã urce pe scenã sãptãmânal. Sigur, cu dirijori ºi soliºti pe sprânceanã, stimulativ. Sau, dacã totuºi nu e posibil, sã se aleagã alte soluþii compensatorii de calitate. Încât sã se-ndeplineascã o promisiune: cum cã performanþa-i literã de lege, cu adevãrat ºi în permanenþã, la instituþia loco despre care vorbim... Firesc, ne punem speranþe sporite-n stagiunea ce poimâine-ncepe. A cincea la numãr, se ºtie. Dar îndoiala nu ne dã pace. Fiindcã atâtea nu merg nici acuma ca lumea. Realitatea ºi comparaþia la îndemânã nepermiþând a-nchide la nesfârºit ochii ºi urechile. Iubim muzica mult ºi-o vrem la cote tot mai înalte ºi la Piteºti. Greºim cu ceva?

Adrian SIMEANU personalitãþii fiecãruia. ªi asta e o muncã foarte interesantã. ªi nu se opreºte niciodatã. - Se îmbinã. - Da, faptul cã existã întodeauna ºi o competiþie, a ta faþã de toþi studenþii pe care îi ai, fiindcã trebuie totdeauna sã te depãºeºti. Dacã începi sã cânþi din amintiri sau sã predai din rutinã, atunci te plafonezi! ªi întotdeauna Jean DUMITRAªCU (continuare în pagina 8)

Un an mai târziu, în ziua de 17 aprilie 1945, la ora 10 seara, „aripa mãreaþã a Poeziei îl izbea pe Ion Pillat drept în inimã”, poetul stingându-se din viaþã, în urma unei congestii cerebrale survenite pe strada Romanã din Bucureºti. Deplângând trecerea prematurã în nefiinþã a „liricului” Ion Pillat, Horia Furtunã releva cã „Literatura a pierdut în Pillat pe unul din cei mai iscusiþi creatori de vers românesc...”, iar poetul Vasile Voiculescu îi închina un emoþionant epitaf înscris pe o liricã Stelã funerarã – mãrturie grãitoare a unei temeinice prietenii, dar ºi a preþuirii exemplare a marelui dispãrut, voievod peste un popor de versuri, chemat de strãmoºii sãi spre Argeºul din ceruri: „Am împlinit cu slavã domneasca mea povarã / Eu cel ce pe hrisoave semnai Ion Pillat; / Am cârmuit poporul de versuri ca pe-o þarã / ªi legiuiri de aur cu ritmul meu i-am dat. / Acum nu mor ºi nimeni pe groapã-mi sã nu geamã / Ca-n basmul Mioriþei, fac nuntã ºi mã duc / Pe Argeºul din ceruri, unde-n etern mã cheamã / Strãmoºii: Eminescu, Alecsandri, Coºbuc...”. Evocarea întru eternitate a vieþii ºi a creaþiei literare ale acestui inegalabil poet, prin organizarea „Casei memoriale Ion Pillat” pe plaiurile unde ºi-a ctitorit viaþa, cãrora le-a cântat neasemuita frumuseþe învãluitã într-o fascinantã aurã legendarã, prin cel mai inspirat buchet de stihuri al sãu, Pe Argeº în sus, ar constitui un binemeritat ºi statornic omagiu adus memoriei celui care, previzionar, împãrtãºea, în poezia Unui cititor peste veacuri, speranþa dãinuirii sale în sufletul neamului: „Din graiul pierdut peste veacuri pustii, / Primindu-le-n suflet parfumul, / Pe drepte cântare le vei cumpãni / Când eu voi fi una cu fumul. // ªi poate atuncea, din nou, voi trãi / În tremuri de versuri, nãlucã... / ªi glasu-þi s-o frânge, fãrã sã ºtii / Ce sete cumplit îl usucã...”. Grigore CONSTANTINESCU

Tipografia ARGEªUL imprimã în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cãrþi ■ cataloage ■ calendare ■ afiºe ■ pliante ■ postere ■


8

ARGEªUL

● săgetătorul

Poezie

Gâlceava privighetorii oarbe cu lumea Smulsã de la masa de scris pentru a fi aºezatã în capul meselor voastre de dragoste de unicã folosinþã sau pe banca de rezervã a stripteuzelor de la salonul refuzaþilor, iar când plouã... mã faceþi mantaua ºi umbrela voastrã, preºul de la uºa paradisului, sã aveþi pe ce vã ºterge mortãciunile cãlcate zilnic în picioare ºi noroiul din suflete, purtat toatã ziua pe strãzi, în triumf! Ce caut eu amestecatã în zaþul cafelei din ceºtile voastre în care aruncaþi chiºtoace de vorbe? Vreþi sã ºtiþi unde-mi þin ºarpele casei, de parcã el s-ar putea aciua în cortul meu cu pereþii de vânt ºi mai vreþi sã vã-nvãþ cum se poate dormi în sicriul de ape, ori cum se poate trãi într-o sticlã de ºampanie?! Ce ºtiþi voi despre dureroasa mea Jumãtate dreaptã, despre gleznele de cãprioarã ale rimelor ce mã hãituiesc printre cântecele de leagãn ale mamei?! Allora ALBULESCU-ªERP (din volumul „Patimile pianinei”)

23 august 2011

,,Muzica, de f iecar e dată, se naşt e şi moar e prin mâinile noas tr e’’ (urmare din pagina 7) încerc sã aduc ceva nou în lecþiile pe care le am cu studenþii mei sau cu elevii pe care îi mai pregãtesc. - Ce amintiri aveþi de la primul concert ca solist cu orchestra, la 14 ani? - Probabil cã o sã-i rãmân dator toatã viaþa maestrului Ilarion Ionescu-Galaþi, în sensul cã m-a ajutat enorm. A fost o întâlnire interesantã. Poate pentru unii pare simplu sã cânte cu orchestra. Eu eram obiºnuit, pânã la 14 ani, sã nu fiu deranjat de alte instrumente. Faptul cã, totuºi, am avut o culturã a ansamblului vocal din corul bisericii bunicului meu unde mergeam cu taicã-meu, m-a fãcut sã fiu mai deschis dialogului cu orchestra. Dar a fost o experienþã foarte utilã pe care a ºtiut sã mi-o ofere maestrul Galaþi, cel care, de altfel, a avut întotdeauna o foarte mare grijã pentru tineretul din Braºov, sã lanseze mereu talente... - Dvs. aþi colaborat cu mari dirijori din þarã ºi din strãinãtate. Existã diferenþe de stil de lucru între dirijorii români ºi cei strãini? - Nu. Problema e alta. E diferenþa de atitudine a unor ansambluri orchestrale în raport cu dirijorii români. Sã fiu mai clar, sper sã nu se supere nimeni. Întodeauna a existat în concepþiile poporului nostru o anumitã aplecare faþã de Occident ºi chiar faþã de Est. Dacã ai rezultate care vin din afarã, atunci eºti valabil. Dacã le ai doar de aici, întotdeauna existã discuþii. Din experienþa mea, destul de bogatã, de 30 ºi ceva de ani de carierã, cu sute de concerte, mi-am dat seama cã mult mai uºor se impune un dirijor din afarã, chiar dacã el nu este la valoarea celui de la noi. Asta e singura problemã. În rest, existã dirijori buni ºi acolo, ºi aici. - Aþi simþit, ca solist, cã nimeni nu e profet în satul lui, cum se spune?! - Problema, la mine, nu s-a pus

aºa. La mine a fost cã m-am hotãrât sã rãmân. Problema mea faþã de mine. Problema mea faþã de ceilalþi.... da, este o mentalitate care, din pãcate, a rãmas pe la noi. Diferenþa, din fericire pentru mine, e cã am avut niºte rezultate ºi-n strãinãtate. ªi pe la concursuri. Chiar dacã vreo 10 ani dintre cei mai importanþi ani ai generaþiei noastre, ãºtia, optzeciºtii, cã aºa îmi place sã-i numesc, nu am putut sã ieºim din þarã. Ultima mea ieºire a fost în 1983, la un concurs în Italia, unde am luat un premiu la Salerno. Dupã care 7 ani a fost o pauzã cumplitã, nici pânã în Bulgaria nu am putut sã merg. Asta apropo cã doream sã plec din þarã înainte... - Ce proiecte de viitor aveþi? - În primul rând, mi-aº dori ca politica Ministerului Învãþãmântului sã fie una de înþelegere a culturii ºi a institutelor de învãþãmânt superior muzicale. De ce spun asta? Nu poþi sã ai un proiect de viitor, ca profesor, atâta timp cât eºti mereu controlat la salarii, la investiþii, la schimbãrile astea ce vor veni peste noi... Din pãcate, se desfiinþeazã

catedrele, o sã avem departamente, încã nu ºtim care e definiþia unui departament, cum o sã ne organizãm de acum încolo. Bucuria mea este cã avem foarte mulþi tineri care vor sã facã muzicã ºi mai ales pianiºti ºi violoniºti. Având câte 15-16 studenþi pe an, existã un mãnunchi de talente din care, într-adevãr, poþi sã faci o selecþie, una care sã te reprezinte. Dacã doi, trei sau patru ai foarte buni pe generaþie, deja e foarte bine. Mã gândesc cã mai existã pe lângã Bucureºti, Cluj, Iaºi, Braºov, Timiºoara. Dacã ai 4-5 absolvenþi foarte buni, deja pentru o þãriºoarã ca România înseamnã ceva. Atâta timp cât noi avem aceastã dorinþã de a face ºi avem cu cine, nu pot decât sã fiu fericit. Din punct de vedere artistic, ca ºi solist, mi-aº fi dorit sã fie invers, sã fiu întâi solist ºi apoi profesor. Nu s-a putut, încerc sã-mi þin, de fiecare datã, cota mea cât mai sus, mânat în primul rând de dragostea pentru muzicã ºi pentru un act artistic care este irepetabil, cum spunea Celibidache. Fiindcã muzica, de

fiecare datã, se naºte ºi moare prin mâinile noastre. S-ar putea spune cã sunt un pic lipsit de modestie, dar, totuºi, un compozitor nu mai existã dacã nu vine un interpret sã-i dea de fiecare datã viaþã. Asta nu înseamnã sã nu avem faþã de textul muzical pioºenie. Suntem, de fapt, ca niºte arheologi. Nu avem voie, zic eu, dupã ce am dat praful la o parte de pe Venus din Millo, sã zicem, sã-i punem un alt bust sau sã-i punem o mânã sau sã-i facem nu ºtiu ce modificãri pentru a fi perceputã bine de iubitorii de manele. Deci, crezul meu e acesta: sã reuºesc sã mã apropii cât pot de mesajul artistic pe care l-a lãsat, pentru astã-searã, Beethoven (Concertul pentru pian ºi orchestrã nr. 4 în Sol major, op 58 n.m., 2 iunie 2011)! - Vã mulþumesc ºi vã urez succes! P.S. Interviul a avut loc pe una dintre bãncile din preajma Catedralei Sf. Gheorghe, dupã ce maestrul repetase solo înainte de repetiþia generalã...

● Prozã scurtã ● Prozã scurtã ● Prozã scurtã ● - Aºa crezi, surioarã, dar ia sã-mi spui: ºtii tu care-i Pe tarabã Pe taraba din Piaþa Mare, grãmezi de roºii. Douã alunecã încetiºor ºi se opresc una lângã alta în stinghia de la margina tarabei. - Dã-te mai încolo - zice una - nu vezi cum arãþi? Îmi strici look-ul! - ªi ce look, mã rog, deosebit ai? Tot piele roºie, tot bucãlatã, cu moþ verde ca ºi mine! - Ca ºi tine! - zice cu voce batjocoritoare prima. Nu vezi? Eu sunt mai delicatã, n-am gust puternic de tomatã primitivã ca tine, sunt ºi mai rezistentã la scurgerea timpului. Apropo, cât îmi dai? Tãcere cu ridicare din umeri. Prima continuã: - Numai aci pe tarabã stau de douã sãptãmâni ºi mai pot rezista vreo lunã-douã tot aºa de tare ca un mãr domnesc. Drãguþã, probabil nu ºtii cã eu sunt o aristocratã, sunt crescutã în serã, cu hranã selectatã dupã cele mai recente formule chimice, cu temperaturã constantã, cu aer condiþionat, asta e! Sunt superioarã, drãguþã, ºi þine-te deoparte!

gustul pãmântului reavãn, dulceaþa lui când e umezit de ploaie? Cunoºti vocea vântului ºi mângâierea lui rãcoritoare? Ai simþit tu cum þi se scurg prin vene razele de soare, ai simþit rãcoarea dimineþii ºi boabele de rouã alunecându-þi blânde pe obraz? ªtii tu ce-i ploaia? Dar lipsa ei? ªtii tu ce-i fulgerul, ºi tunetul, ºi furia vântului? Aristocrata asculta miratã. Nu, n-a auzit niciodatã despre toate astea ºi e destul de maturã, dacã a ieºit pe piaþã. Maturã, dar nu ºtie ce-i aia naturã!...

Ce semeni, aia rãsare În fiecare primãvarã, vecina mea seamãnã ceapã ºi rãsare ceapã, seamãnã usturoi ºi rãsare usturoi, seamãnã dovlecei ºi rãsar dovlecei ºi niciodatã n-am vãzut-o supãratã cã în loc de ceapã n-au ieºit cãpºuni ºi-n loc de usturoi castraveþi, dar în fiecare zi o aud bodogãnindu-l pe fiul ei de zece aniºori: „Dacã ºtiam c-o sã ieºi urât ca mine ºi prost ca taicã-tãu, nici nu te mai fãceam!”. Dar chiar n-o fi ºtiut?! Aurelia CORBEANU

Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului Pro memoria

Vasile R. Fãlcescu Cu Paul Vinicius ºi Mircea Baniciu, dar fãrã ºampanie

Poetei Allora Albulescu-ªerp, pentru volumul „Patimile pianinei“

ªarjã amicalã Ne-ai tot distrat, oh, Palestrina, Luând la rând compozitorii, De-a obosit ºi pianina ªi pãtimirã... cititorii!... Traian GÃRDUª

Nu mã mai tem, deºi-i aproape, De ultima campanie. Prefer sicriului de ape O sticlã de ºampanie! Nic PETRESCU

(n 21 iulie 1932, satul Mozacu, comuna Negraºi, Argeº) Profesor I; director coordonator ªcoala Generalã ºi Cãminul Cultural din comuna Teiu; fondatorul Casei Memoriale ºi preºedintele Societãþii Culturale „Vladimir Streinu”; critic ºi istoric literar, memorialist, publicist. Este fiul þãranilor Radu (Ralea) ºi Marina Fãlcescu, din Teiu, Argeº. Studii: ªcoala Normalã de Învãþãtori „Carol I” din Câmpulung Muscel (1953); Facultatea de Limba ºi Literatura Românã, Universitatea din Bucureºti. Activitate profesionalã ºi literarã: dupã o scurtã perioadã de activitate în Capitalã, în cadrul unei ºcoli medii de bibliotecari, alãturi de Dan Simonescu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Pârnuþã º.a., s-a stabilit definitiv în comuna Teiu, judeþul Argeº, „cuib blestemat ºi misterios” al strãbunilor sãi, pãrãsit ºi de tatãl sãu. S-a dãruit ºcolii ºi culturii cu toatã abnegaþia în calitate de profesor de limba ºi literatura românã, de director coordonator (1957 – pânã în anul pensionãrii), de organizator al

unui cabinet modern de literaturã ºi limbã românã (1976-1979), vizitat ºi de academicianul ªerban Cioculescu, Mihai Novicov, Eugen Simion - preºedintele Academiei Române, de Elena Vladimir-Streinu º.a., cu prilejul comemorãrii a 75 de ani de la naºterea lui Vladimir Streinu. Ministerul Educaþiei ºi Învãþãmântului i-a acordat, în 1979, titlul de „Profesor evidenþiat”. A fost director al cãminului cultural, dirijor al formaþiei corale, al orchestrei populare ºi al grupului vocal. Vasile R. Fãlcescu este fondatorul Casei Memoriale ºi al Societãþii Culturale „Vladimir Streinu” (preºedintele activ al acesteia), director al Universitãþii Populare din Teiu. În spaþiul Casei Memoriale a organizat o bibliotecã îmbogãþitã cu volume donate de scriitori ºi membri ai societãþii. Despre opera lui Vladimir Streinu, marea sa pasiune, a scris: „Teiu, cuibul pãrãsit al lui Vladimir Streinu”, Editura „Didactica Nova”, Piteºti, 1998; „Viaþa lui Vladimir Streinu”, Editura „Tiparg”, Piteºti, 2005. A colaborat cu eseuri ºi articole despre viaþa lui Vladimir Streinu la revista „Argeº”. În 2008 i-au ieºit de sub tipar: „Vladimir Streinu ºi himera poeziei” ºi „Vladimir Streinu evocat de contemporani. Viaþa ºi opera într-o cronologie

biobibliograficã”, Editura „Tiparg”; în 2009, albumul „Vladimir Streinul în imagini foto”, Editura „Tiparg”.

Gheorghe Nicolescu (n. 21 iulie 1946, Pietroºani, Argeº) Cadru didactic universitar, istoria contemporanã a României; muzeograf, arhivist, ºef de compartiment, comandant, publicist; fondatorul Filialei Argeº a Comisiei de Istorie Militarã. Studii: Liceul „Vlaicu Vodã”, Curtea de Argeº (1964); Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureºti (1969). Cursuri postuniversitare, „Management arhivistic”, ªcoala Naþionalã de Arhivisticã, Bucureºti (1995). Activitate profesionalã ºi publicisticã: muzeograf, Complexul Muzeal Goleºti (19701973), arhivist (1973-1976), ºef de compartiment (1976-1987), comandant (19872001), Arhivele Ministerului Apãrãrii Naþionale din Piteºti; cadru didactic, Liceul „Zinca Golescu” Piteºti (1971-1973); Universitatea din Piteºti (din 1998). Volume reprezentative: „Documente privind istoria militarã a poporului român: 2 septembrie 1944 - 12 mai 1945”; I-V, Bucureºti, 1980-1985, în colaborare; „Tratate,

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


9

ARGEªUL

● săgetătorul

23 august 2011

Album f o t ogr af ic des pr e Ar geş şi Muscel Editura bucureºteanã „Ars Docendi” a prezentat, joia trecutã, la Muzeul Judeþean Argeº, douã albume ale fotografului Ioan Niculescu intitulate Monumente istorice ale României. Tipuri din judeþele Argeº ºi Muºcel (Anul 1893), album îngrijit de Adrian Sãvoiu, ºi Modele de cusãturi pentru costume naþionale române culese din judeþul Muºcel. Tipuri din judeþele Argeº ºi Muºcel (acelaºi an 1893), editat de Ioan Crãciun, directorul Editurii „Ars Docendi”. Evenimentul a fost întregit de o expoziþie cu imagini din cele douã albume, reprezentând amintiri de familie, costume naþionale, dar ºi diverse obiecte de uz casnic, aparate de fotografiat, un patefon, unele dintre acestea aparþinând unor personalitãþi precum Alexandru Davila sau Armand Cãlinescu; presa vremii din Argeº ºi fostul judeþ Muscel. Nãscut în Vâlsãneºti (judeþul Argeº) în prima jumãtate a secolului al XIX-lea, telegrafist („al sucursalelor din Bucureºti”) în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza ºi în primii ani ai domniei lui Carol I, Ioan Niculescu a devenit dupã 1880 nu numai fotograful oficial al Poliþiei Capitalei, ci ºi unul dintre cei mai apreciaþi fotografi din Bucureºti, cu atelier deschis în ªoseaua Jianu nr. 10, nu departe de actuala Piaþa Victoriei. Fotograful, aºa cum se prezenta el însuºi pe un afiº, realiza fotografii „carte de vizitã” ºi „format cabinet”... dupã naturã, dar ºi reproduceri dupã xilogravuri care înfãþiºau diferiþi domnitori, oameni politici, scriitori etc. Ioan Niculescu a avut inspiraþia sã pãrãseascã studioul sãu bucureºtean ºi sã iasã cu aparatul de fotografiat, trepiedul ºi plãcile fotografice prin þarã pentru a imortaliza vechi biserici ºi mânãstiri, monumente istorice, ruine ale unor cetãþi, peisaje diverse, dar ºi oameni îmbrãcaþi în costume naþionale. Fotograful ºi-a stabilit ca zonã de investigaþie Muscelul (grafiat Muºcelul) ºi Argeºul, concentrându-se asupra a douã oraºe cu rezonanþã istoricã ºi culturalã: Câmpulung-Muscel ºi Curtea de Argeº.

Cele douã albume, rodul cercetãrilor de câþiva ani, urmau sã vadã calea tiparului în anul 1894, cum era anunþat de cãtre Iosif Vulcan în revista „Familia” (cf. prefaþei semnate de Adrian Sãvoiu). Artistul fotograf avea intenþia de „a arãta, prin vederi generale ºi speciale, cele mai însemnate localitãþi devenite istorice prin evenimente de mãrire ºi prin lupte pentru existenþa poporului român”. Acest demers, întreprins dupã „un lung voiaj în strãinãtate pentru studierea noilor ºi diferitelor proceduri de-a studia arta fotograficã”, nu va vedea lumina tiparului decât în câteva exemplare pentru prieteni, unul din acestea va ajunge în Biblioteca Academiei Române.

Valoarea documentarã a imaginilor o constituie în special reproducerea imaginilor monumentelor istorice care astãzi nu mai existã: bisericile Sfânta Troiþã, Sfânta Vineri ºi Bradu din Câmpulung, fabrica de brânzeturi din Domneºti, bãile de la Bughea (din Muscel, „proprietatea lui Gropan”), fabrica de hârtie ºi celulozã ºi baniþa din Câmpulung (folositã pentru „controlarea mãsurilor la vânzãtorii de produse ai oraºului”). Multe din lãcaºurile de cult din zona Câmpulungului sunt redate în degradare ºi în „marea pãrãsire”, autorul menþionând cã „statele strãine cheltuiesc, pentru pãstrarea lor, sume însemnate, chiar state mai mici decât al nostru au cheltuit sute

Fotograful Ioan Niculescu, prin cele 60 de imagini reproduse impecabil în albumul realizat de Adrian Sãvoiu, redã cele „mai însemnate monumente ºi locuri istorice” stârnind cititorului avizat „interesul pentru tot ceea ce a produs naþiunea românã în decursul veacurilor trecute”. Un alt punct de interes, dupã cum însuºi autorul subliniazã, este cel etnografic, cultivând „mai cu seamã în noile generaþiuni iubirea de þarã, punându-le în legãturã cu trecutul glorios prin înfãþiºarea diferitelor monumente vechi, urme neºterse ale virtuþilor umane ºi religioase”. De notat cã Adrian Sãvoiu adaugã ºi o versiune în limba englezã (realizatã de Andrei Vornicu), pentru a fi accesibilã ºi cititorilor din afara spaþiului românesc.

de mii de lei pentru fotografierea ºi reproducerea acestor vestigii sfinte ale neamului lor”. Albumul se deschide cu fotografii ale alteþelor sale regale Carol I, Regina Elisabeta, prinþul Ferdinand ºi principesa Maria, apoi continuã cu variate monumente istorice din Argeº ºi fostul judel Muscel, încheindu-se cu oameni ºi familii, localnici îmbrãcaþi în costumul naþional, specific zonei. Periplul fotografului cuprinde Curtea de Argeº, Câmpulungul, Rucãrul (satul situat „între munþi pe Râul Dâmboviþa”, care „are poziþia cea mai frumoasã ºi în timpul verii e vizitat de mulþi cãlãtori”), dar ºi sate precum Domneºti, Pietroºani, Poenãrei, Þiþeºti ºi natalul Vâlsãneºti º.a.

convenþii militare ºi protocoale secrete. 19411945. Destine la rãscruce”, Bucureºti, 1995, în colaborare; „Relaþii militare româno-engleze. 1918-1947”, Piteºti, 1998, în colaborare; „Relaþii politico-diplomatice ºi militare româno-italiene. 1914-1947”, Bucureºti, 1999, în colaboare; „Preoþi în tranºee. 1941-1945”, Bucureºti, 1999, în colaborare; „Preoþi în lupta pentru Marea Unire. 1916-1918”, Bucureºti, 2000, idem; „Relaþiile militare româno-germane. 1939-1944”, Bucureºti, 2000, coordonator; „ªefii Statului Major General Român. 1859-2000”, Bucureºti, 2001, idem. Colaboreazã cu numeroase studii ºi articole în revistele de specialitate din Bucureºti, Piteºti, Câmpulung Muscel, Cluj, Focºani, Iaºi, Zalãu. Efectueazã vizite de documentare la arhive militare din Franþa, Italia, Germania, Ungaria, Bulgaria; fondeazã Filiala Argeº a Comisiei de Istorie Militarã.

Ion I. Popescu (n. 22 iulie 1927, comuna Vlãdeºti, Muscel) Profesor, redactor, publicist, director al Teatrului „Al. Davila”, Piteºti. Studii: ªcoala Normalã „Carol I”, Câmpulung, Muscel (1947), Liceul „Nicolae Bãlcescu”, Piteºti (1948), Facultatea de Filologie, Secþia limba ºi literatura românã, Universitatea din Bucureºti (1952).

Activitate profesionalã: profesor de românãistorie, Liceul de Fete (azi Colegiul „Zinca Golescu”), Piteºti (1952-1953); ªcoala de 7 ani din ªtefãneºti, cu elevii greci (1953-1954); redactor, ziarul „Secera ºi ciocanul” din Piteºti (1954-1959), apoi responsabil pentru rubrica „Învãþãmânt ºi culturã” (1959-1989), cu o întrerupere de 2 ani 1965-1967, când a fost director al Teatrului „Al. Davila” din Piteºti). Dupã pensionare a predat istorie, logicã, psihologie ºi istoria religiilor în licee piteºtene în perioada 1989-1991. Nicolae I. Bãlãceanu (n. 22 iulie 1922, comuna Mãþãu, azi Mioarele, Argeº) Studii: Liceul „Dobrescu”, ªcoala Popularã de Artã (Piteºti), Conservatorul. Activitate profesionalã: preºedintele Societãþii „Fiii Mãþãului”, directorul cãminelor culturale din comunele Domneºti ºi Poenari, instructor artistic, textier, profesor de muzicã, în Câmpulung Muscel, corist al Teatrului Naþional din Bucureºti, ºef al orchestrei „Romanþa” din Câmpulung Muscel. Preocupãri literare: autor al volumelor „Decepþii” (roman), „Flori de câmp” ºi „Lacrimi de dor” (prozã).

Fiecare imagine este insoþitã de un scurt text explicativ. Astfel, aflãm cã bãile de la Bughea conþin „pucioasã, fier ºi iod în abundenþã”, Fabrica de brânzeturi a „d-lui Negulici din comuna Domneºti”, ziditã în anul 1886, are „peste 100 de vite de rasã elveþianã”, iar „brânzeturile lucrate... întrec cu mult pe cele din strãinãtate”, muscelul (dealul) Slãnicului are „livezi de fân”, Mãnãstirea Aninoasa (Muscel) deþine „clopotul cel mare dãruit de mitropolitul Daniil al UngroVlahiei”, Fabrica de hârtie, pastã de lemn ºi celulozã, „fundatã în anul 1888 pe Râul Târgului, lângã Câmpulung”, aparþine unui anume ªtefan Ioanide etc. Costumul popular prezentat este cu precãdere din Argeº, purtat de fete din Flãmânzeºti, Vâlsãneºti, Þiþeºti, dar ºi de femei celebre precum M.S. Regina Elisabeta a României (îmbrãcatã în costum naþional de Muscel). Zona istoricã a Muscelului este frumos redatã prin portul tradiþional purtat de „un tip de la Rucãr”, o familie aparþinând clasei muncitoare, tot de la Rucãr, alta din satul Poenãrei sau „portul femeilor la Domneºti ºi la Pietroºani”. Ioan Niculescu, în calitatea sa de preºedinte al Societãþii Industriale Curtea de Argeº, lucreazã acest album fotografic în modalitate profesionistã, oferind – dupã propria mãrturie – pentru acea vreme „în dosul fiecãrui monument legenda sa, dupã notiþele culese de la arheologii noºtri”. Autorul, animat de dorinþa de a reda „icoana vie a istoriei naþionale”, se simte obligat sã urmeze „cu toatã energia ºi entuziasmul... pentru a ajunge sã strângã într-un album imens toatã istoria, vãzutã în imagini, a neamului românesc”. Intenþia lui Ioan Niculescu de a alcãtui câte un album similar pentru fiecare judeþ, rãmasã doar un deziderat ºi concretizatã parþial în acest album singular la sfârºitul secolului al XIX-lea, „oferã imaginea unei lumi apuse, dar foarte vie ºi în acelaºi timp autenticã, vãzutã prin lentila fotografului” (Adrian Sãvoiu). Sorin-Dãnuþ RADU

Vasile Bria (n. 22 iulie 1937, comuna Telega, Prahova) Studii: Seminarul Teologic din Curtea de Argeº (1954); Facultatea de Teologie Ortodoxã Bucureºti (1958); cursuri de magisteriu (1958-1961); doctorat, Facultatea de Teologie din Bucureºti, cu teza „Succesiunea apostolicã în perioada preniceanã”, coordonator ºtiinþific, pr. prof. univ. dr. ªtefan Alexe (1993). Activitate profesionalã: profesor la Seminarul Teologic de pe lângã Mânãstirea Neamþ (1961-1966) ºi la Seminarul Teologic din Bucureºti (1971-1975); cadru didactic la Facultatea de Teologie, Universitatea din Piteºti (din 1991), în prezent pensionar. Publicã studii ºi articole în periodice de specialitate. Volume reprezentative de autor: „Succesiunea apostolicã în perioada preniceanã. Hristologia în opera Sfântului Grigorie de Nazianz. Desãvârºirea prin virtute la Sfântul Grigorie de Nyssa”, Bucureºti, 1994. Margareta M. ONOFREI, Marian STOICA

NOTÃ: Tirajul ediþiei I a Dicþionarului biobibliografic „Scriitori, publiciºti ºi folcloriºti ai Argeºului”, de Marian Stoica ºi Margareta M. Onofrei, apãrut la Editura „Argeº Press”, s-a vândut în totalitate. Se aflã în pregãtire ediþia a II-a adãugatã ºi revãzutã, care va apãrea pe piaþã în lunile urmãtoare. Cei care doresc sã-ºi rezerve un exemplar o pot face la secretariatul cotidianului „Argeºul”, la telefon 0248/217704, sau luând legãtura cu autorul Marian Stoica.

Cãrþi

Recurs la memorie Mi-a cãzut de curând în mânã cartea „Recurs la memorie – convorbiri cu Mihai Ungheanu” (Editura „Paralela 45”, 2010) de Mihai Golescu – nu jurnal, nici memorii de genul celor ale unui Paul Goma, Nicolae Steinhardt sau Ion Ioanid, ce prezentau aspecte legate de deportãrile ºi lagãrele comuniste, ci o serie de convorbiri prin care se retrãieºte ºi reconstituie în acelaºi timp istoria unei vremi îndelung tãinuite, fie ea ºi literarã. Convorbirile au fost purtate în 2008 la redacþia ziarului „Argeºul”, între directorul acestuia, Mihai Golescu, ºi criticul Mihai Ungheanu, personalitate implicatã în istoria politicã ºi culturalã a epocii sale. Interesul documentar al lucrãrii este dublat de unul artistic. Se aplicã ºi în cazul de faþã afirmaþia lui Carol Jakobs în „Prefaþa” lui De Man la „Dissimulating Harmony”: „Ceea ce face o lecturã mai mult sau mai puþin adevãratã este pur ºi simplu caracterul ei previzibil, necesitatea apariþiei ei, indiferent de dorinþele cititorului sau ale autorului”. Aceasta în condiþiile în care perioada istoricã ºi literarã a fost ascunsã atunci o bunã bucatã de vreme de cenzura comunistã. Se încearcã în prezent ca lacunele acelei epoci obscure sã fie acoperite, dovadã chiar cartea de faþã. Dialogurile cu „forþã revelatoare” (Mihail Diaconescu) au în centru evocarea unor personalitãþi literare, aºa cum le-a cunoscut personal Mihai Ungheanu: Fãnuº Neagu, Eugen Barbu, Marin Preda, Paul Anghel ºi, de ce nu, chiar propria persoanã, „roºcovul de stepã”, ca sã folosim formula lui Fãnuº Neagu cu aluzie la Mihai Ungheanu. Ele sunt utile literaturii în mãsura în care valoarea lor documentarã readuce în prim-plan adevãrurile epocii sau „pot contribui la înþelegerea operei [scriitorilor] într-un anume context social, politic ºi cultural” (M. Golescu). Mihai Ungheanu relevã neajunsurile vieþii literare contemporane lui cu simplitatea cu care un om obiºnuit vorbeºte de problemele vieþii ce îl frãmântã sau asemenea unui copil care relateazã în mod firesc ultimul joc în care a fost implicat. Ceea ce uimeºte în carte este dezinvoltura cu care intervievatul dezbate raporturile inextricabile dintre scriitorii generaþiei sale, unii prieteni inseparabili (Fãnuº Neagu ºi Nicolae Velea, Marin Preda ºi Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda ºi chiar Mihai Ungheanu, Eugen Simion ºi Marin Preda etc.), dar ºi inamici de temut din cauza concurenþei literare (Eugen Barbu ºi Marin Preda, Marin Preda ºi Zaharia Stancu, Eugen Barbu ºi Ion Caraion, Marin Preda ºi Ion Caraion). Fie cã discutã anumite faþete ale vieþii scriitorilor, fie cã prezintã maniere ºi estetici literare diferite, totul este notat cu certitudinea forte a celui care cunoaºte de la sursã problemele pe care le dezbate. Uneori, interviul ia forma polemicii, datoritã în parte firii combative a criticului Mihai Ungheanu, ºi de aceea, în convorbirea cu amicul sãu, domnul Mihai Golescu, se strãvede la un moment dat spiritul ironic, maliþios ºi chiar tãios al interlocutorului. Consider cã dialogul dintre cei doi, unul gazetar, celãlalt critic reputat, nu numai cã „i-a înfrãþit” pe cei doi amici, dar a avut, datoritã rememorãrii, ºi un efect benefic asupra celui de-al doilea, aflat atunci la o vârstã aproape septuagenarã, dar mai ales vor fi utile celor pasionaþi de fenomenul cultural ºi artistic ºi, din punctul acesta de vedere, nici mãcar digresiunile, aparent numeroase, nu sunt de prisos. Dorina TRIFU

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


10

● săgetătorul

ARGEªUL 23 august 2011

T r ei viziuni des pr e viit or ul R omâniei (II) (urmare din numãrul trecut)

Î

n privinþa primului text citat, este sigur cã niciunuia dintre „leaderii miºcãrii” nu i-a trecut prin cap ceea ce sub semnul întrebãrii scrie maestrul Nicolae Breban. Dar este la fel de sigur cã acest „noroc coborât în fine pe plaiurile noastre” a fost proclamat imediat dupã Marea Unire, ºi anume în paginile revistei „Însemnãri literare”, scoasã la Iaºi din 2 februarie pânã în 21 decembrie 1919 de Mihail Sadoveanu ºi George Topârceanu, dar avându-l ca spritus rector pe Garabet Ibrãileanu: „Cum forþa culturii este rezultatul unei cât mai întinse colaborãri – scria Mihail Sadoveanu – cãderea graniþelor izolatoare deschide fãrã îndoialã ºi literaturii române posibilitãþi în proporþie cu puterile adevãrate ale neamului întreg. Dacã pânã azi literatura noastrã n-a ajuns de însemnãtate europeanã, aceasta se datoreºte nu numai tinereþii ei, ci, credem noi, mai ales truncherii ºi sfãrâmãrii la care ne-a supus istoria nemiloasã. Generaþia noastrã jertfitã poate nu va apuca aceastã vârstã de aur a literaturii. Totuºi, din amurgul zãrii celei înguste, salutã împãcatã lumina viitorimei” (nr. 16 din 1 iunie). Dar numai un numãr dupã aceea, Demostene Botez salutã în aceste cuvinte apariþia volumului Poemele lumii: „E un volum ce ne vine din Ardeal, fãrã însã sã aibã nimic specific lui. Nu e glie, nici miros prea mult de brad, nici jale naþionalã. E un volum de cugetare universalã”. . Ibrãileanu analizeazã în aceste Însemnãri prezentul ºi trecutul culturii române, spre a deduce ºansele viitorului ºi a demonstra cã, legic, o mare literaturã se va naºte în deceniile urmãtoare: „Avem credinþa cã cele douã mari acte, de covârºitoare însemnãtate istoricã – unirea tuturor românilor ºi dezrobirea þãranului – care au înlãturat toate obstacolele dezvoltãrii normale ºi depline a întregului neam ºi a tuturor forþelor lui vor da ºi literaturii noastre, ca ºi celorlalte manifestãri ale energiei româneºti, un avânt nebãnuit, care ne va aºeza definitiv în rândul popoarelor producãtoare de culturã universalã” (volumul Dupã rãsboiu, p. 11). „Este poporul român capabil de a da o literaturã la înãlþimea celor mai mari ºi mai frumoase literaturi europene?” - se întreba, apoi, Ibrãileanu în însemnãrile grupate sub titlul Învãþãmintele istoriei literare, ºi, dupã o privire retrospectivã asupra întregii evoluþii a literaturii noastre, din epoca veche la scriitorii contemporani lui, conchidea: „Am pregãtit toate condiþiile unei mari literaturi viitoare. Aceste condiþiuni sunt achiziþiile tuturor epocilor noastre literare de pânã astãzi. Evident cã pentru producerea acelei «mari literaturi», pe care suntem în drept sã o aºteptãm de acum înainte, se cer împrejurãri sociale

G

prielnice… Aºadar, tezaurul nostru literar e bogat ºi divers. În el se gãsesc tot felul de elemente, ca limbã, ca artã, ca mediu. Progresul viitor al literaturii noastre stã în sinteza acestor elemente. Combinând, de pildã, intelectualismul, curios de idei ºi de probleme, al epocii de la 1800 cu exuberanþa de viaþã a epocei de la 1900 încoace ºi cu exigenþele estete ale aºa-numitului modernism, care se profileazã de o bucatã de vreme în marginea literaturii noastre, putem spera, în sfârºit, ceva care sã samene cu operele popoarelor creatoare de literaturã «europeanã»” (idem, p. 40). este câteva decenii, în 1945, într-o scrisoare cãtre Felix Aderca, publicatã de acesta ca prefaþã la volumul scos în seria de ediþii definitive a editurii CugetareaGeorgescu Delafras, Tudor Vianu evoca acei ani imediat postbelici în care s-a cristalizat într-adevãr convingerea cã putem „sã ne propulsãm, dintr-o miºcare, în câþiva ani sau decenii doar, într-o poziþie de egalitate ºi directã confruntarea ideologicã, dacã nu ºi de civilizaþie, cu state vechi experimentate”. „Rãzboiul reîntregirii se sfârºise de puþinã vreme. Þara trãia o tinereþe nouã. Ni se pãrea cã datoria noastrã este sã înãlþãm sinteza naþionalã pe un plan de universalitate europeanã. Multe din operele puse la cale atunci ºi realizate în parte au pornit din acest îndemn”. ªaptesprezece ani mai târziu, în interviul acordat lui Matei Cãlinescu în „Gazeta literarã” nr. 52 din 27 decembrie 1962, p. 3, ºi intitulat Cu acad. Tudor Vianu despre originalitatea culturii române, revenea la aceastã idee, definindu-ºi astfel generaþia sa: „Problema generaþiei noastre a fost aceea a gãsirii stilului major al culturii române: vream sã ne spunem cuvântul referitor la toate marile probleme ale lumii, sã dãm rãspunsul nostru, ca reprezentanþi ai poporului român, tuturor întrebãrilor care frãmântau lumea”. cestei generaþii i-a aparþinut ºi Nae Ionescu, nãscut în 1890, deci mai mare cu ºapte ani decât Tudor Vianu (care era de vârsta lui Vasile Bãncilã, cel mai „bãtrân” dintre elevii profesorului) ºi cu ºase decât Lucian Blaga. El a fost cel mai important (dar nu ºi singurul, existând ºi Alexandru Rosetti, care i-a editat ºi sprijinit) promotor al generaþiei care avea sã ducã pe cele mai înalte culmi prezenþa spiritului românesc în lume, împlinind astfel profeþia lui Mihail Sadoveanu ºi Garabet Ibrãileanu din 1919 ºi demonstrând cã ambiþia de a ne „propulsa dintr-o miºcare etc.” nu a fost deºartã. Dar nu este vorba de miºcarea legionarã! Se face intenþionat eroarea de a-l socoti pe Nae Ionescu ideologul miºcãrii legionare. În realitate, aºa cum sper sã fi demonstrat în studiul

P

A

cu care am însoþit editarea ultimului sãu curs de metafizicã, rãmas pânã atunci în stenograma lui Dumitru Neacºu, el a fost un manipulator al miºcãrii, în scopul de a-l doborî cu ea pe Carol al II-lea, care-l eliminase din camarilã în 1933 în urma insistenþei sale de a renunþa la Elena Lupescu. „Tatã Noe, nu te bãga peste p… mea!” - ar fi fost, dupã doctorul Milcoveanu, ultimele cuvinte ale regelui înainte de a-i închide uºa palatului regal. ntrând în conflict cu Carol al II-lea ºi angajându-se în politicã alãturi de legionari începând din a doua jumãtate a anului 1933, Nae Ionescu n-a devenit însã niciodatã legionar. A spus-o clar în prefaþa la cartea lui Vasile Marin, Crez de generaþie, iar broºura Fenomenul legionar, publicatã în exil sub numele sãu, este în mod evident apocrifã. estituit de la catedrã ºi închis în lagãrul de la MiercureaCiuc dupã arestarea lui Codreanu urmatã de procesul intentat de Nicolae Iorga pentru scrisoarea socotitã de instanþã

I

D

Nicolae Breban

jignitoare faþã de un consilier regal, Nae Ionescu a semnat, spre a-ºi salva viaþa, adeziunea la declaraþia din 4 decembrie 1938 a 318 legionari închiºi în lagãrul de la Vaslui, în frunte cu Dumitru Gãzdaru ºi Radu Gyr. Declaraþie prin care era aprobatã implicit suprimarea ºefului miºcãrii la 30 noiembrie (am reprodus textul acestei declaraþii, ca ºi pe cel al adeziunii lui Nae Ionescu ºi însemnarea lui Mihail Sebastian din 10 decembrie 1938 în studiul citat, p. 283-285). ra un gest in extremis, dictat de instinctul de conservare. Dar ulterior fiind din nou arestat la 12 ianuarie 1939, dupã numai o lunã de la eliberare, din cauza afirmaþiei cu aluzie la Carol al II-lea cã „a mai fost un Brâncoveanu cu capul tãiat” (Regele Carol al II-lea era cunoscut ºi elogiat pentru declaraþia sa cã va fi un Brâncoveanu al culturii române, ceea ce fãrã îndoialã i-a reuºit), a intrat imediat în legãturã cu Armand Cãlinescu ºi i-a trimis un lung memoriu dupã întrevederea secretã pentru care fusese adus din lagãrul de la Miercurea-Ciuc în 23 ianuarie 1939, precum ºi patru scrisori, una însoþind memoriul datat 27 ianuarie 1939 (au fost toate publicate mai

E

întâi de Adrian Pãunescu în „Vremea”, a doua oarã de Cristian Popiºteanu în „Magazin istoric”). ste clar cã în timpul noii detenþii a fãcut toate eforturile de a-ºi reface relaþiile cu regele ºi, odatã eliberat dupã câteva luni, deºi cu domiciliu forþat în vila de la Bãneasa, i-a scris lui Armand Cãlinescu la 23 iunie ºi 9 august sã-i mulþumeascã ºi sã-l invite la el. Dar ºi sã-l lãmureascã de folosul ce l-ar putea aduce ºi lui, ºi regelui eventual într-un post de ambasador. Îl prevenea însã cã omorându-le ºeful, legionarii au devenit o masã de manevrã capabilã de orice ºi care l-ar putea avea drept þintã chiar pe cel devenit între timp prim-ministru. Se oferea printre rânduri sã-l înlocuiascã pe cel dispãrut ºi este un fapt cã în ultimele luni de viaþã, când asasinarea lui Armand Cãlinescu declanºase teribila represiune regalã, lui i se ridicase domiciliul forþat ºi i s-a redat catedra chiar în zilele când avea sã moarã. rebuie sã recunoaºtem cã îngerul trimis sã-i ia sufletul ne face sã adãugãm la rugãciunea „Sfârºit creºtinesc vieþii noastre…” cuvintele „ªi ne cheamã la Tine când vei socoti Tu”. Fiindcã în felul acesta a putut muri în patul sãu, în vila pe care le-o va confisca urmaºilor ºi se va muta în ea generalul Ion Antonescu; a putut fi condus pe ultimul drum de o mare mulþime ce vedea în el o victimã a „odioºilor” acelui timp (am demonstrat însã cã este exclusã ipoteza unui asasinat pus la cale de rege), dar mai ales i-a îndepãrtat paharul celei mai teribile dureri: de a-ºi vedea fiul preferat, Radu, în care-ºi pusese toate speranþele ºi care promitea sã-l depãºeascã, trimis pe front în linia întâi ºi dispãrând fãrã urmã într-un contraatac la Dalnik, la 2 octombrie 1941. i s-a dat, dupã aceea, ucenicilor patru ani de rãgaz pentru a-i crea cultul (eseul lui Vasile Bãncilã fiind capital) ºi a-i publica patru din cursurile litografiate rãmase, mai înainte ca ghilotina istoriei sã cadã, ºi pânã în 1990 când s-a împlinit secolul de la naºtere sã nu se mai poatã vorbi de Nae Ionescu decât pentru a-l anatemiza.

E

T

L Î

n privinþa raporturilor discipolilor sãi cu miºcarea legionarã, este ºi ea o problemã ce necesitã o reexaminare eliberatã de spaime ºi servituþi, dar ºi de tendinþa de a face din ei titluri de glorie pentru miºcare. Emil Cioran a scris în „Vremea”, pe când era în þarã, un articol în care aºeza miºcarea legionarã în succesiune directã a fenomenului Petrache Lupu (ceea ce ducea la concluzia cã ºeful ei era un Petrache Lupu al politicii), iar Mircea Eliade, fãrã a-ºi pune cenuºã-n cap pentru acest capitol din biografia sa, a dat judecãþi foarte apropiate de a recunoaºte în miºcarea legionarã ºi „cãpitan” un faliment penibil, pe care l-a ºi sugerat clar descriind în memoriile sale momentul ºi reþinând cuvintele

Manuscrisele se primesc la redacþia ziarului „Argeºul“, b-dul Republicii nr. 88, Piteºti. Tel. 0248/217704 ºi 0248/210060 e-mail: argesul@rdspt.ro www.ziarulargesul.ro

lui Mihail Polihroniade rostite camarazilor înainte de a merge la zidul execuþiei de la Râmnicu-Sãrat. a o feºtilã aruncatã într-o fântânã spre a-i mãsura adâncimea ascunsã de întuneric, fenomenul legionar rãmâne mereu martorul ºi mãsurãtoarea abisului în care se prãbuºise viaþa ºi clasa politica din România interbelicã. Tocmai de aceea, în momentul de faþã, considerarea lui ca ireversibil este o eroare, din moment ce condiþiile de atunci se reconstituie cu repeziciune. Dar nimic nu ne îndrituieºte sã dorim apariþia unui nou Codreanu, chiar scutit de erorile sale politice sinucigaºe, care au dus la groapã câteva sute de strãluciþi tineri în cãutarea acelui „stil major” al existenþei româneºti în istorie ºi culturã. eea ce este însã de urgentã nevoie, ºi personal am credinþa (am mai spus-o chiar în paginile acestei gazete) cã „pluteºte în aer”, este tocmai regãsirea curajului ºi credinþei cã ne putem „propulsa dintr-o miºcare, în câþiva ani sau decenii doar, într-o poziþie de egalitate ºi de confruntare ideologicã, dacã nu ºi de civilizaþie, cu state vechi, experimentate”. De data asta însã timpul nu mai are rãbdare pentru decenii ºi, în mod paradoxal, criza ce constrânge nu numai naþia noastrã, ci lumea întreagã sã-ºi bage minþile-n cap, scoþându-le din mâinile amãgitorilor ce seamãnã cu legendarul flautist care ducea ºobolanii sã-i înece în ocean, va contribui la aceasta mai grabnic decât euforia creatã de realizarea României Mari. naþiune pusã pentru prima oarã în faþa posibilitãþii de a dispãrea, dar în care nu s-a distrus încã instinctul firesc de conservare, mai are destule ºanse de a dejuca ceea ce se doreºte cu ea ºi de a evita sã devinã ceea ce descrie perfect maestrul Nicolae Breban. Dar pentru aceasta este nevoie încã o datã în istoria ei sã avem norocul unei categorii de inºi (evit cuvântul devenit scârbos elitã) capabili sã-ºi asume cu orice preþ viitorul ei ºi sã lucreze pentru el. Or, în clipa de faþã naþiunea românã are de la Dumnezeu o multitudine de asemenea inºi, din mai multe generaþii ºi domenii de activitate, ºi mai ales are în ea însãºi capacitatea de a mai fi un „miracol istoric”. Totul este ca o minoritate de nãimiþi ai „distrugerii României” sã nu mai parã a fi singurii pe lume ºi deci lipsiþi de alternativã, precum spânul din basmul Harap Alb al lui Creangã, în timp ce se încearcã lichidarea mãcar „mediaticã” (în absenþa metodelor nicolschiene) a celor care pot sta în calea „programului” pe care-l slujesc ei. aestrul Nicolae Breban a fãcut recent experienþa. Dar a þinut sã rãspundã cum îi stãtea în putinþã unuia ca dânsul, dându-ne astfel ºi prilejul sã scriem cele de faþã.

C

C

O

M

Dan ZAMFIRESCU

Sãgetãtorul Director coordonator - Mihai GOLESCU


Sagetatorul Nr. 731